TUDOR – MIHAI SILAGHI

CLASA a VIII – a B

VIAȚA COTIDIANĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI

COMUNIST

I. ASPECTE GENERALE
În timpul regimului comunist viața cotidiană presupunea o serie de restricții.
Aplicarea acestora era legată în mare parte de zona geografică în care se afla
persoana, iar în alte situații era legată de poziția socială a acesteia.
Site-ul www.comunismulinromania.ro găzduiește un articol interesant al
domnului Cornel Ilie, articol care reușește să surprindă în puține cuvinte esența
vieții cotidiene în perioada comunistă, articol pe care îmi permit să-l inserez în
rândurile de mai jos:
”La scurt timp după 23 august 1944 , Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei
Ileana, tabloul României comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de
carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne dar fără nedreptăţile
acesteia.
Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist.
Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au
făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi
pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada interbelică, în realitate
venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O
lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de
cartelă în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii
60 şi în prima parte a anilor 70.
La fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul
ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli,
spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale

1
cetăţenilor au fost încălcate (ca să nu spunem lichidate), dacă ar fi să amintim
doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură
asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la
biserică devenise un gest de mare curaj), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara
ţării era cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.
Eşecul economiei socialiste a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai
al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. La sfârşitul anilor ’70 şi
începutul anilor ’80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi
cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, şi s-au
reintrodus cartelele ce „funcţionaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19
decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe
judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi
fructe”.
Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a
produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze
fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele
la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru
orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în
cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată
cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981,
un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care
afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la
şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi
cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului
familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai,
orez. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul culminează în 1982 când se aprobă Programul de alimentaţie
ştiinţifică a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii
necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii, ori aceeaşi „specialişti” au

2
stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic.
Aşadar trebuie să mănânce mai puţin.
În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul
dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta
între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu
vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei,
„standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate
56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual
era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg;
peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210
-230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg;
legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe
şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi:
70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se consideră
însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în
care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi
produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc.
Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român,
având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg
săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980!Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a
primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte,
la preţuri fixate de autorităţi.
Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu,
dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l
dea „la stat”.
„Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”,
„cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (ne
amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul
cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir.

3
Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau
produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.
Criza alimentară era doar un aspect al celei economice în care se găsea ţara.
Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de
litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu
soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de
maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau
ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România
socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau
obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă.
Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de
„anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe
ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului
termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele,
stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să
nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual
se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru,
regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic: scoaterea la muncile
agricole a militarilor, elevilor şi studenţilor. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5
milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în
agricultură.
România stătea foarte prost şi la capitolul tehnologie şi infrastructură.
Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de
posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de
drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă –
Bucureşti – Piteşti, cu câteva zeci de kilometric”.
Toate cele afirmate de către domnul Cornel Ilie în articolul menționat
anterior sunt perfect adevărate și confirmate de mai multe persoane care au trăit în
perioada respectivă.

4
5
 Pentru acest material mi-am provocat bunica, azi în vârstă de 66 de ani să-
mi relateze o serie de aspecte din perioada de glorie a comunismului în România.
În urma discuțiilor purtate cu bunica mea, am desprins două linii ale discuției.
Prima parte s-a axat pe situația generală în ceea ce privește contextul social,
educația și posibilitățile de distracție, iar ceea de-a doua parte a surprins aspecte
practice și concrete ale influenței regimului comunist în viața familiei.

II. VIAȚA COTIDIANĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI

COMUNIST
În primul rând accesul pe piața muncii, obținerea unui loc de cazare în
căminele de nefamiliști – un fel de internate pentru oamenii încadrați în câmpul
muncii, sau orice alte beneficii presupunea de cele mai multe ori cunoașterea unui
intermediar, a unei persoane cu o funcție mai mare în aparatul de partid sau în
conducerea instituției care trebuia să te recomande sau să-ți obțină un aviz
favorabil. Aveai nevoie de un aragaz, primeai recomandare de la partid, care îți
dădea dreptul să te înscrii pe lista de așteptare de la magazin, și îl puteai cumpăra
la momentul potrivit în funcție de poziția ta pe listă.
Dar cel mai important lucru era să ai un dosar curat. Să nu provii din familii
de foști moșieri (chiaburi), de preoți sau de persoane care au fost condamnate de
către regimul comunist. ”Originea sănătoasă” era primul aspect verificat la
accederea într-o funcție.
Dacă cineva dorea să se angajeze, avea nevoie de o recomandare. Nu puteai
rămâne neangajat multă vreme. Miliția era omniprezentă și adesea efectua
verificări la spațiile de cazare. Purtatul pletelor și a bărbii puteau reprezenta o
problemă pentru bărbați. Nu se punea problema să fii angajat și să nu-ți
îndeplinești norma de lucru. Dacă interveneau probleme în îndeplinirea sarcinilor
de serviciu erai prezentat în ședințele de partid ca un adversar al regimului sau ca
un leneș, fapt care te eticheta drept un dușman al poporului.

6
 Nu puteai să te plângi, nu puteai comenta la adresa regimului, căci
Securitatea statului avea ochi și urechi peste tot, și orice comentariu nepotrivit
putea atrage căderea în dizgrație.
Aveai nevoie de o repartiție de locuință, trebuia să fii un muncitor harnic și
foarte important aveai nevoie de susținerea unei persoane din cadrul partidului. Cu
asta îmi spune bunica mea că a primit repartiția pentru locuință, pe care în anii
următori, a cumpărat-o de la statul roman printr-un credit, cu o dobândă
avantajoasă obținut de la CEC (Casa de Economii și Consemnațiuni) – singura
bancă din România acelor vremuri.
Chiar dacă munceai și erai bine văzut, legile erau stricte. Când copilul
împlinea vârsta de 3 luni mama trebuia să se întoarcă la serviciu, iar copiii puteau
fi duși la creșe sau rămâneau în grija bunicilor.
Regimul comunist a inventat o instituție mamut numită Creșa săptămânală,
unde părinții își duceau copiii luni dimineața și îi luau acasă sâmbăta și astfel
puteau să meargă la serviciu fără grija copiilor.
La școală se mergea de luni până sâmbătă inclusiv. Educația în spirit
comunist începea din clasa a doua când, copiii cu rezultate bune la învățătură erau
făcuți ”pioneri”, iar apoi pe parcurs, printr-o formă sau alta încet, încet, copiilor le
erau prezentate valorile comuniste ca cele mai mari reușite ale vieții cotidiene.
Au fost construite sau amenajate multe școli primare și gimnaziale, în
special în mediul urban. Dacă în anii 60 – 70 portofoliul de limbi străine
presupunea obligatoriu studiul limbii ruse și în unele cazuri fericite studiul limbii
franceze, după anii 70, treptat au fost introduse ca limbi străine de studiu pe lângă
limba franceză limbile engleză și germană.
Admiterea la liceu presupunea un examen dat la instituția de învățământ pe
care dorea elevul să o urmeze. După intrarea la liceu urma examenul ”de treaptă”,
examen care făcea o selecție. Cei buni rămâneau la liceu, iar ceilalți schimbau
profilul sau se mutau la școlile profesionale.

7
 Școlile profesionale au fost pepinierele viitorilor meseriași, care acopereau
toate golurile din fiecare nișă a tuturor ramurilor industriei.
Accesul la educație era la îndemâna tuturor. În cele mai multe cazuri conta
părerea profesorilor care aveau un cuvânt greu de spus în ceea ce privește
parcursul educational al fiecărui elev. Chiar și adulții care erau deja angajați își
puteau finaliza studiile liceale prin urmarea cursurilor serale. O diplomă de
bacalaureat obținută în perioada respectivă atrăgea respectul și considerația celor
din jur, urmată fiind de posibilitatea avansării pe scara profesională.
O diplomă universitară se obținea cu trudă și studiu. Bursele pentru studenți
erau reduse valoric, dar costurile cu cazarea și masa în căminele studențești erau
mici, și de cele mai multe ori la absolvirea unei instituții de învățământ superior
absolventul primea o repartiție în câmpul muncii.
Distracțiile erau concentrate în timpul verii în jurul a două sărbători 1 mai și
23 august, zile în care se organizau parade și evenimente publice. De cele mai
multe ori cu ocazia sărbătorilor religioase mai marii regimului comunist au
încercat să organizeze evenimente care să mute atenția de la aspectul spiritual spre
cel laic, un bun exemplu în acest sens fiind ”Moș Gerilă” – surogatul inventat de
comuniști ca înlocuitor al Crăciunului.
Realizările profesionale atrăgeau recunoașterea activității în fața întregii
instituții, fiind inventate apelative ca ”șoim al patriei” pentru elevi sau ”specialist
de clasă” pentru angajați.

III. VIAȚA COTIDIANĂ ÎN PERIOADA REGIMULUI

COMUNIST – ASPECTE PARTICULARE

O problemă serioasă în perioada comunistă era procurarea de alimente

necesare asigurării hranei familiei. Magazinele de tip Alimentara erau destul de
slab aprovizionate, alimentele de bază puteau fi procurate doar pe bază de cartelă
și în cantități limitate. Salvarea celor mai multe familii de orășeni o reprezentau

8
rudeniile care trăiau în mediul rural și care aveau posibilitatea de a-și spori
necesarul de alimente cu produse cultivate în ogradă sau cu animale crescute, cu
toate restricțiile impuse de regim, în gospodăria proprie.
Chiar dacă regimul comunist a încercat să adune suprafețele de teren agricol
și să le gestioneze prin CAP – uri (Cooperative Agricole de Producție) și să
organizeze activitatea de creștere a animalelor în CIT – uri (Complexe de
îngrășare a Taurinelor), totuși la nivelul județului Satu Mare, au existat localități
unde nu s-au putut crea aceste cooperative, exemplu fiind în acest sens localitatea
Bîrsău de Sus – numită ”Texas” datorită bogăției gospodarilor ei.
Și astfel, dacă aveai o rudenie la țară, puteai să mai acoperi din deficitul de
hrană. Un sac de cartofi, 10 ouă, un pui crescut la țară, aveau în anumite situații o
valoare mult mai mare decât valoarea lor de piață, întrucât existau de multe ori
persoane care dețineau sume de bani, dar care nu aveau de unde să cumpere
alimente.
Cu toate lipsurile existente, poziționarea județului nostru în apropierea
frontierei de stat cu Ungaria, aducea posibilitatea cetățenilor români, să cumpere
”la negru” de la cetățenii maghiari dulciuri, cosmetice, cafea și alte produse care
nu erau disponibile pe piața din România – și astfel mai puteau fi acoperite unele
lipsuri.
Sistemul comunist a inventat turismul peste hotare, prin OJT (Oficiul
Județean pentru Turism) – prin care, după verificări amănunțite, cetățenii români
primeau pașaport și puteau călători în Germania Democrată sau în Uniunea
Sovietică, de unde, de cele mai multe ori se întorceau bijuterii de aur.
Dacă unele lipsuri de hrană erau acoperite în diverse moduri, sau oamenii
mai găseau câte o cale de a câștiga bani suplimentar, dificultățile majore existente
în zona urbană pe latura locativă erau imposibil de soluționat. Presiunea apei în
rețea, apă care de multe ori nu mai ajungea la etajele superioare, lipsa agentului
termic pe timp de iarnă sau numărul redus de kilowați alocați per familie făceau ca
viața la bloc să fie greu de îndurat pe timp de iarnă. La polul opus se aflau casele

9
bunicilor de la țară încălzite cu lemne din belșug – lemne ce puteau fi cumpărate
doar dacă bunicii prestau diverse activități în zona silvică: culesul fructelor de
pădure, plantat de puieți sau culesul de hribi de pădure care erau comercializați la
export.
Timp de distracție nu prea rămânea în perioada comunistă. Gospodinele
făceau aproape de cele mai multe ori totul manual. Curățenie cu mătura, spălatul
hainelor manual, totul ca să nu consume curent, și asta până era lumină naturală,
căci de cele mai multe ori, în cursul după amiezii, energia electrică de la rețea era
întreruptă, totul pentru a se face economie.
Bucuriile erau date de evenimentele organizate în familie – nunți, botezuri
etc., evenimente pentru care familiile găseau resurse pentru organizarea unei mese
festive cu de toate, și în multe cazuri, cu complicitatea tacită a unor responsabili
comuniști, curentul nu era întrerupt în localitatea X unde se organiza o nuntă,
mașina de transport frigorifică care ducea produse la magazinul din localitatea Y
rămânea pe post de frigider la o nuntă, vreo 2 zile într-un sat, și lista poate
continua.
Programul la televizor era destul de restrâns uneori de maxim 1 oră pe zi,
duminica fiind o transmisie mai amplă, transmisie care se încheia cu un film.
Accesul la informații era dat pe plan național de ziarul Scânteia, care era
ziarul de propagandă al regimului comunist. Ca o paranteză a fost folosit o
perioadă în toaletele de la țară, motiv pentru care mai marii comuniști au decis
redeschiderea de urgență a fabricii de hârtie igienică de la Dej.
Ca o concluzie, putem spune despre viața în perioada comunistă că totul se
rezuma, întâi de toate la un singur aspect: dacă în timpul regimului comunist
cunoșteai pe cineva care să-ți faciliteze accesul sau care să-ți facă o recomandare,
puteai depăși cu ușurință neajunsurile și lipsurile, și exemplele pot fi nenumărate:
Plăteai o mașină în avans, cunoșteai pe cineva, te muta pe listă de la o
perioadă de 5 ani de așteptare la 3 luni.

10
 Doreai o locuință pentru că locuiai cu chirie sau aveai una și doreai alta mai
spațioasă, cunoșteai pe cineva – problema era rezolvată.
Aveai pe cineva la țară, nu-ți mai făceai probleme legat de ce vei pune pe
masă.
Nu vorbeai urât la adresa regimului, participai la ședințele de partid și la
manifestările organizate, erai un membru de partid model, care avea șanse să
ajungă la panoul de onoare.

BIBLIOGRAFIE:
https://www.comunismulinromania.ro/index.php/romania-comunista-
aspecte-ale-vietii-cotidiene-2/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_comunist%C4%83

11