Epoca Ceauşescu. Un punct de vedere.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea statului român

a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. S-a revenit la denumirea de partid
comunist, iar numele oficial al ţării a fost schimbat în Republica Socialistă
România. După o scurtă perioadă de încercări de reforme şi de întărire a
legăturilor cu Occidentul, din 1971 Nicolae Ceauşescu a instaurat un puternic
cult al personalităţii şi a acumulat principalele funcţii în partid şi în stat.
Special pentru el a fost creată funcţia de preşedinte al ţării în 1974.
Regimul ceauşist a intrat într-o criză economică puternică, datoria
externă a ţării crescând la peste 11 miliarde de dolari. Aceasta a fost
rambursată în perioada 1983-1989, la dorinţa lui Ceauşescu, populaţia
trebuind să suporte lipsa alimentelor, a căldurii în locuinţe.
Ceauşescu a acordat întotdeauna mai multă atenţie materiei decât
omului, strategiilor politice mai degrabă decât bunăstării populaţiei.
În România, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate în 1948;
iar colectivizarea agriculturii româneşti se încheie în 1962, mai rămânând
astfel doar un sector privat foarte redus, constând mai ales în mici parcele de
pământ particulare.În ultimii 10 ani a existat totuşi o tendinţă nu numai de a
restrânge şi mai mult posesia privată de pământ, ci şi de a spori supervizarea
micilor terenuri particulare care mai existau. Concluzia pe care Ceauşescu a
tras-o din tulburările din Polonia a fost aceea că era nevoie de mai mult, şi de
mai puţin „socialism”: nu mai multă, ci mai puţină agricultură privată, nu mai
mult, ci mai puţin comerţ liber, precum şi restricţii mai mari în privinţa
Bisericii Catolice şi a desidenţilor.
În 1974 s-a anunţat deja o lege care proclama statul, drept unic posesor
al pământului ţării şi era autorizat să hotărască folosirea acestuia. Prin aceeaşi
lege, se restrângea şi dreptul de a moşteni pământ, fiind dezmoşteniţi cei care
nu aveau pregătire agricolă.
În cursul anilor 1980, a sporit amestecul statului în agricultura
particulară. Pomii fructiferi, viile şi animalele erau înregistrate de autorităţi,
iar tăinuirea efectivelor de animale atrăgea după sine confiscarea acestora.
Sacrificarea animalelor particulare sub o anumită vârstă era interzisă
prin lege.Amestecul statului în agricultura privată a culminat cu introducerea
sistemului de cote. Potrivit acesteia, nerespectarea cotelor obligatorii de
livrare atrage pierderea dreptului de folosire sau de posesiune a pământului.
Această măsură a condus la o mai mare scădere a rezervelor alimentare cu

1
stabilirea preţurilor maximale pentru produsele agricole vândute de
producătorii particulari.
Era limitată de asemenea deţinerea particulară de case şi apartamente,
după o scurtă liberalizare în anii 1970. În 1980 se interzicea prin lege
deţinerea de către o persoană a mai mult de o casă ori un apartament. După
doi ani se declară că pământul ori casele celor care emigraseră vor fi preluate
de statul român. Proprietarii nu mai sunt liberi să reţină, să vândă sau să
exporte bunuri. Cu toate acestea , stilul de viaţă al clanului Ceauşescu arată în
mod clar că membrii săi nu au considerat niciodată că aceste legi şi decrete s-
ar aplica şi în cazul lor.

Munca şi salariile

Sub masca „reformării” sistemului de remuneraţii prin aşa-zisa stabilire

a părţilor în funcţie de performanţă, fără să aibă loc o liberalizare a sistemului
de planificare centralizată, salariile încasate de angajaţii români au fost reduse,
uneori considerabil, în contextul dispoziţiilor aşa-numitului „acord gobal”.
Vinderea obligatorie a „acţiunilor sociale” către muncitori reprezinta doar o
altă încercare a regimului de a reduce puterea de cumpărare a populaţiei.
Oamenii erau obligaţi să finanţeze munca de întreţinere, curăţarea străzilor şi
alte lucrări publice. Au fost tăiate fondurile de stat pentru educaţie şi cultură şi
au fost reduse ajutoarele de sănătate.

Libertatea informaţiei, culturii, educaţiei

Dând vina pe criza valutară din România, regimul a eliminat

abonamentele la periodicele occidentale, drepturile de autor pentru cărţile
străine şi dreptul de a pune în scenă piese din Vest. Mulţi cercetători şi
studenţi au fost împiedicaţi să beneficieze de bursele occidentale obţinute. A
fost limitată pas cu pas libertatea de a căuta şi de a difuza informaţii, de vreme
ce regimul şi-a consolidat monopolul asupra informării şi îndoctrinării.
Scriitorilor nu li se permitea să publice mai mult de o carte pe an.Oamenii
aveau programe la televizor între 2 şi 4 ore pe zi, iar copii aveau 10 minute de
desene animate.

Rezervele alimentare şi energetice

Politica de austeritate în vigoare din 1979, rezultat al crizei energetice şi

al datoriei, a avut repercusiunile cele mai directe şi mai severe asupra

2
nivelului de trai al populaţiei.În 1981, au fost raţionalizate alimentele de
bază:pâinea, făina,carnea, ouăle, zahărul şi uleiul.
Ţăranilor nu li se mai permitea să-şi hrănească animalele cu pâine şi să
cumpere alimente din altă parte decât din satul lor natal. Orăşenii sunt acum
obligaţi să folosească acum anumite magazine din cartierele lor. Stocarea
alimentelor a devenit o practică ilegală. Faptul că aceste restricţii drastice
asupra raţiilor alimentare ale oamenilor s-ar baza, pe un program alimenter
„ştiinţific”, care stipulează norme alimentare „raţionale” în funcţie de vârstă,
profesie.
Deşi consumul energiei casnice în România reprezenta doar o mică
parte din consumul de energie electrică la nivel global, regimul a impus
reduceri tot mai severe ale stocurilor casnice de când a izbucnit prima criză
energetică mondială în 1973.

Constrângere în loc de „liber consimţământ”.

Preambulul la legea similară din 1971 a insistat asupra elementului de

liber consimţământ în ceea ce privea contribuţia cetăţenilor la proiectele de
lucrări publice. Potrivit proiectului de lege din 1985, contribuţiile la proiectele
locale şi naţionale devin obligatorii, iar cei care nu vor respecta aceste
prevederi îşi vor atrage sancţiuni. Mai mult, conform proiectului de lege din
1985, românii vor avea şi mai puţine de spus în privinţa proiectelor care
urmau a fi executate cu banii şi munca lor.
Pe lângă impozitele normale pe care le plătesc, românii erau obligaţi să
aducă o contribuţie mai consistentă în bani şi prestări de servicii faţă de
contribuţiile voluntare specificate în legea din 1971. De exemplu, în 1971
contribuţia în bani calculată pentru o familie întreagă putea atinge suma de
300 lei pe an.Acum aceasta era calculată pe „membru de familie apt de
muncă” şi se poate ridica până la 400 de lei pentru o familie cu un membru, la
700 lei pentru o familie cu doi membri şi la 1100 lei pentru cele cu trei.
(Salariul mediu lunar în România anului 1984 era de 2 925 lei,în 1985 fiind
prevăzută o majorare la 3 045 lei.).
Pe lângă bani, românii erau siliţi să presteze şi muncă. Noua lege nu
numai că va face această muncă obligatorie,ci va mări de asemenea şi numărul
candidaţilor.Conform legii din 1971,puteau fi recrutaţi bărbaţii între 18 şi 55
de ani şi femeile între 18 şi 50 de ani;noua legislaţie elimină limita de vărstă.
Cele şase zile opţionale de muncă ar deveni obligatorii şi ar putea fi extinse în
cazul în care normele nu vor fi îndeplinite.
Românii trebuie să-şi aducă propriul echipament agricol cu tracţiune
animală sau mecanică şi să pună la dispoziţie nutreţ sau carburanţi. Se pot

3
oferi bani în schimbul muncii, aceste plăţi fiind mai ridicate decât cele
prevăzute în 1971.
Restricţii pentru călătorii şi relaţii umane

România are în comun cu celelalte ţări comuniste faptul că primeşte

emigrarea nu ca pe un drept civil, ci ca pe o concesie acordată unui număr
limitat de indivizi, în special pe motivul reîntregirii familiei. Pentru a menţine
o rată scăzută a emigrărilor, regimul a ridicat o serie de obstacole birocratice
şi financiare, motivate politic. El face presiuni morale asupra solicitanţilor
pentru a nu pleca;uneori se recurge chiar le hărţuire pe faţă. După ce
înaintează o cerere iniţială, solicitantul este chemat la biroul de paşapoarte
pentru a da detalii despre motivele pentru care vrea să emigreze. Dacă acest
interviu nu reuşeşte să-l sperie, i se va înmâna un nou formular, care solicită
mai multe amănunte despre persoana sa. În principiu, oamenii au posibilitatea
de a cere aprobarea de emigrare în calitatea de cetăţeni români care doresc să
obţină drept de şedere în străinătate („paşaport albastru”)sau permisiunea de
emigrare care implică renunţarea la cetăţenia română („paşaport maro”).
Scriitorilor li se interzice publicarea, iar profesorii sunt demişi. Studenţii sunt
exmatriculaţi,elevilor li se permite totuşi, aparent, să continue educaţia. Mulţi,
dacă nu chiar majoritatea, sunt forţaţi să plătească pentru serviciile
medicale,anterior gratuite.
Urmează piedicile financiare. Pe lângă o taxă de aproximativ 1000 lei
pentru cei care doresc să renunţe la cetăţenie română, trebuie plătite şi taxe de
paşaport,şi taxe vamale pe numărul limitat de bunuri pe care emigranţii le pot
lua cu ei peste graniţă. În anumite cazuri, este cerută şi o sumă considerabilă
pentru renovarea apartamentului emigrantului.România postbelică nu s-a
lăudat niciodată cu o politică liberală în ceea ce priveşte permisiunea
cetăţenilor de a face vizite peste hotare (nici în alte ţări est-europene şi nici în
Occident) sau de a stabili contacte cu străini pe pământ românesc. Călătoria
individuală peste hotare nu era privită ce un drept civil, ci ca o favoare
acordată de regim acelora care erau demni de ea.
Călătoriile în ţările vestice şi în Iugoslavia sunt posibile doar dacă
doritorul poate prezenta o invitaţie scrisă din partea unei gazde care se obligă
să suporte cheltuielile acestuia peste hotare; de asemenea, gazda trebuie să
trimită o sumă de bani în valută forte pentru a plăti cheltuielile de transport ale
solicitantului.
În ultimul deceniu, perioadă în care influenţa Elenei Ceauşescu asupra
vieţii culturale şi intelectuale a României a crescut extrem de mult, contactele
oamenilor de ştiinţă, artiştilor şi studenţilor români cu colegi de peste hotare,

4
în special cu cei din Occident, au fost drastic reduse. Invitaţiile adresate
savanţilor sau artiştilor români pentru a participa la diferite conferinţe tind să
rămână neonorate sau sunt respinse de către oficialii de partid. Politicienii
occidentali s-au plâns autorităţilor române de faptul că bursele oferite
românilor nu au fost onorate. Pretextul pentru o asemenea izolare este
stoparea aşa-numitei scurgeri de inteligenţă din”ţara socialistă în curs de
dezvoltare”, România. Această politică s-a dovedit extrem de dăunătoare
dezvoltării intelectuale şi tehnologice a ţării.
Deşi anumiţi clerici şi predicatori au putut vizita România (dintre care
cel mai cunoscut este cazul lui Billy Graham, în 1985 ), asemenea vizite sunt
permise de către autorităţi atunci când servesc propriilor scopuri
propagandistice. Mai mult, miliţia este foarte atentă cu asemenea oaspeţi,
pentru a se asigura că aceştia nu se amestecă prea mult cu oamenii de rând, iar
vizitele reciproce în Vest ale membrilor comunităţii religioase din România
sunt foarte rar permise.
Turiştilor nu li se mai permitea să locuiască la cetăţenii români, cu
excepţia rudelor apropiate; această reglementare i-a afectat pe ungurii şi
germanii care îşi vizitau rudele aparţinând minorităţilor naţionale din
România. Românilor li se cerea să raporteze la securitate în decurs de 24 de
ore orice conversaţie cu un străin, precum şi orice vizită peste hotare. Când
călătoresc în afară, cetăţenii români nu au voie să dea interviuri posturilor de
radio şi televiziune „defăimătoare” din străinătate; erau interzisse în general
interviurile cu ziariştii occidentali pe teme politice, sociale şi economice, de
apărare ori ştiinţă şi tehnologie.