Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Teologie Romano-Catolică

Asistență-socială
Anul 2

Ana-Georgiana Pustianu

Lucrare seminar:
Teologie socială
Statul și cultura

2
 CUPRINS:

1. STATUL ȘI CULTURA.................................................................................................................................................4
2. STATUL....................................................................................................................................................................5
3. CULTURA................................................................................................................................................................. 7
4. IDENTITATEA CULTURALĂ.......................................................................................................................................9
5. PROMOVAREA CULTURII.......................................................................................................................................11
6. SITUAȚIA CULTURII ÎN LUMEA ACTUALĂ...............................................................................................................12
7. OMUL, AUTORUL CULTURII...................................................................................................................................13
8. CONCLUZIE............................................................................................................................................................14
9. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................................................16

3
 1. STATUL ȘI CULTURA

Putem afirma că Biserica apreciază sistemul democratic chiar dacă „astăzi se tinde a se afirma că
agnosticismul și relativismul sceptic reprezintă filosofia și atitudinea fundamentală ce răspund formelor
politice democratice, și că toți cei convinși de cunoașterea adevărului și care aderă cu fermitate acestuia, nu
prezintă încredere din punct de vedere democratic, deoarece nu acceptă ca adevărul să fie determinat de
majoritate sau să varieze în funcție de diferitele echilibre politice”. În acest context, rezultă important rolul
statului. El poate avea un rol de suplinitor în situații excepționale, chiar dacă trebuie mereu să respecte
principiul de subsidiaritate, adică „o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viața internă a unei
societăți de ordin inferior, privând-o de competențele sale”.
Pentru a depăși mentalitatea individualistă, atât de răspândită astăzi, se cere o angajare concretă de
solidaritate și caritate. Aceasta începe în familie, considerată ca și „comunitate de muncă și solidaritate”.
Pentru acest motiv se cer din partea statului intervenții în favoarea familiei, o politică mai atentă de susținere
a ei, realizându-se astfel „subiectivitatea societății”. Dar societatea capitalistă nu se află în aceste condiții,
deoarece „astăzi individul este sufocat între cei doi poli ai statului și ai comerțului”. Într-adevăr, se pare că
uneori individul există doar ca producător și consumator, sau ca obiect al administrației Statului, uitându-se
că viața comună a oamenilor nu are ca finalitate nici Statul nici comerțul, întrucât posedă intrinsec o valoare
singulară pe care Statul și comerțul trebuie să o servească.
Înainte de toate, omul este o ființă care caută adevărul și se străduiește să-l trăiască și să-l aprofundeze
într-un dialog care angajează generațiile trecute și viitoare. În aceasta constă cultura unei națiuni și într-un
atare context își află locul și evanghelizarea care o susține în drumul său spre adevăr. Papa amintește
contribuția Bisericii în favoarea unei adevărate culturi care favorizează pacea, care luptă împotriva
modelelor de masificare.
Amintind apoi enciclica lui Paul al VI-lea, Populorum progressio (1967)1, Ioan Paul al II-lea repetă că
celălalt nume al păcii este dezvoltarea. La aceasta nu se va ajunge decât printr-o „concentrare mondială spre
dezvoltare, care implică și sacrificarea unor poziții de profit și putere, de care se bucură economiile cele mai
dezvoltate”. Aceasta comportă desigur importante schimbări în stilul de viață, cu scopul de a limita risipirea
resurselor ambientale sau umane.

1
http://www.vatican.va/content/paul-vi/en/encyclicals/documents/hf_p-vi_enc_26031967_populorum.html.
4
 2. STATUL

Prima Constituţie modernă a României, adoptată în 1866, consideră libertatea de religie o libertate
absolută și un drept esenţial ce trebuie garantat 2. Constituţia definea libertatea de religie ca fiind o garanţie
pentru toate religiile ce pot fi practicate, cu condiţia ca acestea să nu intre în conflict cu ordinea publică și cu
moralitatea3; de asemenea, se afirma în mod explicit că cetăţenia nu este determinată de apartenenţa la o
religie. Constituţia afirma că Biserica Ortodoxă Română, independentă și autocefală, este „Biserica
dominantă a Statului”4, și îi recunoştea pe mitropolit și pe episcopii ortodocși în calitate de membri ai
Senatului.
Dispoziţii asemănătoare vor fi stabilite și de Constituţiile din 1923 și 1938 5. Constituţia din 1923 stabilea
principiul egalităţii și reafirma că cetăţenia nu trebuie să depindă de apartenenţa religioasă 6; declară că
libertatea de conştiinţă este o libertate absolută, și că toate religiile au garanţia de libertate și de protecţie, cu
condiţia să respecte ordinea publică, moralitatea, și legile organice ale Statului 7. Această Constituţie
recunoştea două Biserici naţionale („Biserici româneşti”): Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-
Catolică; se afirmă că „deoarece ortodoxia este religia marei majorităţi a Românilor, Biserica Ortodoxă este
Biserica dominantă în Statul român, iar Biserica Greco-Catolică are întâietate faţă de celelalte culte” 8; se
stabileşte că structura și principiile organizatoare ale Bisericii Ortodoxe Române sunt determinate de o lege
specială și că Biserica, în calitate de instituţie, este pusă „sub controlul Statului”; conferă, în mod automat,
statutul de membri ai Senatului mitropolitului, episcopilor Bisericii Ortodoxe Române, și celor ai Bisericii
Greco-Catolice; de aceleași drepturi se bucurau și reprezentanţii de vârf ai celorlalte religii, cu condiţia să
aibă cel puţin 200.000 de membri; între aceştia era admis și reprezentantul minorităţii musulmane.
Constituţia din 1938 va reafirma aceste dispoziţii, și va interzice în mod explicit orice fel de propagandă
politică din partea preoţilor și reprezentanţilor cultelor.9
Constituţiile comuniste din 1948, 1952, 1956, păstrează, în mod formal, dispoziţiile cu privire la
libertatea de religie,10 la egalitate și principiul de nediscriminare. În realitate, Partidul Comunist Român, a
adoptat o poziţie extrem de ostilă faţă de toate religiile, în mod particular faţă de religia catolică. Dacă
Biserica Romano-Catolică putea să-și continue activitatea în condiţii restrictive și mereu controlată, Biserica
Greco-Catolică a fost desfiinţată în mod abuziv prin decretul 358 din 01.12.1948, iar bisericile și multe din
imobilele sale au fost trecute în proprietatea și administraţia Bisericii Ortodoxe Române, care în acest proces
a colaborat cu autorităţile comuniste, și care până astăzi nu a retrocedat Bisericii Greco-Catolice nici măcar
10% din bisericile și imobilele care i-au fost distribuite în mod samavolnic de statul comunist 11.
În această perioadă, toate ordinele călugăreşti catolice și greco-catolice au fost desfiinţate, iar şcolile și
instituţiile de învăţământ confesional au fost închise. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul celor care au fost
închiși în închisorile comuniste din motive religioase, deoarece autorităţile au invocat mereu alte motive:
trădători de ţară, legionari, conspiratori, apartenenţa lor la organizaţii oculte care puneau în primejdie

2
Constituţia din 1866, Tit. II, art. 5, în „Monitorul-Jurnal Oficial al României”, n. 142, 1-13 iunie 1866.
3
Ibidem, art. 21.
4
Ibidem.
5
Constituţia din 1923, în „Monitorul Oficial”, nr. 282, 29 martie 1923; Constituţia din 1938, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr.
42, 20 februarie 1938.
6
Constituţia din 1923, Tit. II, art. 5, în „Monitorul Oficial”, nr. 282, 29 martie 1923.
7
Ibidem, art. 7.
8
Ibidem, art. 22.
9
Constituţia din 1938, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 42, 20 februarie 1938.
10
Constituţia Republicii Populare Române, art. 27, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 87, 13 aprilie 1948; Constituţia Republicii
Populare Române, art. 84, în „Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”, nr. 1, 27 septembrie
1952; Constituţia Republicii Socialiste Române, art. 30, în „Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 1, 21 august 1965.
11
Biserica Greco-Catolică a revendicat retrocedarea a peste 2600 de proprietăţi, dar până în 2000 i-au fost restituite doar 136.
siguranţa Statului. Un lucru este sigur: toţi reprezentanţii diferitelor religii și confesiuni, care au adoptat o
poziţie deschisă împotriva ideologiei comuniste au fost arestaţi și condamnaţi, printre ei numărându-se atât
catolici, greco-catolici, cât și orodocşi, luterani, evanghelişti, martorii lui Iehova, dar cei care au avut cel mai
mult de suferit sunt de departe membrii Bisericii Greco-Catolice și ai ordinelor călugăreşti catolice, care au
fost arestaţi în masă (au fost arestaţi 12 episcopi greco-catolici, din care 7 au murit în închisorile comuniste,
și mii de membri, preoţi sau laici, ai acestei Biserici). De asemenea, au fost închise și unele mănăstiri
ortodoxe, dar în general acestea şi-au putut continua activitatea, deși într-un mod restrictiv (numărul de
candidaţi la viaţa monahală, ca și în cazul celor care doreau să devină preoţi catolici, era strict controlat de
autorităţile statului).
În timpul celor patruzeci de ani de comunism, Partidul Comunist Român a căutat să descurajeze
desfăşurarea practicilor religioase prin tot felul de măsuri administrative și juridice și prin introducerea în
şcoli a educaţiei de inspiraţie marxist-leninistă și apoi ceauşistă, care propovăduia o ideologie atee agresivă.
Pe de altă parte, pentru a-și camufla în faţa Occidentului această politică represivă cu privire la libertatea
religiei, Statul comunist a permis continuarea practicilor religioase pentru unele confesiuni, care au trebuit
însă să se conformeze cu cadrul legislativ restrictiv impus de autorităţi, iar reprezentanţii de vârf
(mitropoliţi, episcopi) trebuiau să fie recunoscuţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale și să presteze
jurământ de credinţă în faţa ministrului cultelor.
Relaţiile dintre Stat și Biserică în România sunt caracterizate de prezenţa elementelor specifice ambelor
sisteme tradiţionale de relaţii dintre Stat și Biserică, cel cooperativ/concordatar și cel
separatist/neconcordatar. Pe de o parte, Guvernul României se implică în favoarea unor comunităţi
religioase privilegiate (în marea majoritate a cazurilor ajutoarele guvernamentale vizează proiectele ce
aparţin Bisericii Ortodoxe, dar, în unele cazuri, sunt acordate ajutoare și celorlate confesiuni), ajutându-le
să-și construiască noi biserici, să le restaureze pe cele deja existente, să finanţeze activităţile religioase și
salariile clerului. Pe de altă parte, Statul este acela care determină definirea unui grup religios sau refuză să
recunoască grupurile religioase netradiţionale.

6
 3. CULTURA

Ce reprezintă „Cultura” în lumea globalizată?

În sens larg, termenul de „cultură” desemnează toate mijlocele prin care omul își cizelează și dezvoltă
multiplele capacități spirituale și fizice; se străduieşte să supună lumea prin cunoaştere și muncă;
umanizează viaţa socială, atât familială cât și civică, prin progresul moravurilor și al instituţiilor; în sfârşit,
exprimă, comunică și păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experienţe spirituale și
aspiraţiile sale majore pentru ca ele să slujească progresului multora și chiar al întregului neam omenesc” 12.
Deducem de aici că atunci când se vorbește despre cultură, se vorbește despre ceva care aparține esențial
omului, căci nu există ființe umane fără cultură. Există diferite culturi, cu valori și erori în ele, dar toate sunt
realizări ale oamenilor și expresii ale ambientului în care ei au trăit și continuă să trăiască. Stadiul actual al
globalizării este marcat mai ales de mijloacele și tehnicile de comunicare, de mass-media, de mobilitatea
persoanelor și de progresele științelor informaționale. Fără ajutorul tehnologiilor, globalizarea ar fi greu de
înțeles, iar internetul a transformat planeta într-un sat global. Un sat în care toți pot comunica între ei în timp
real, pot să-și schimbe informații multiple în foarte scurt timp. Acestor posibilități de comunicare multiplă și
rapidă nu le corespunde însă și o calitate și profunzime a conținuturilor informațiilor, ceea ce duce la așa-
zisa civilizație de carton a timpurilor actuale, superficială, fragilă și schimbătoare de la o zi la alta. Ținând
cont de aceste aspecte, ne putem întreba ce fel de cultură se crează în acest context; o cultură marcată și ea
de superficialitate, fragilă, schimbătoare și dominată de tehnică. Trăind într-un sat global în care se întâlnesc
oameni de etnii și religii diferite, putem vorbi și de culturi diferite, ba chiar de o pluralitate culturală.
“În acest sens, se vorbește despre pluralitatea culturilor. Într-adevăr, din diversitatea modurilor de a
folosi lucrurile, de a munci, de a se exprima, de a practica religia, de a constitui moravuri, de a legifera, de a
crea instituții juridice, de a dezvolta științele și meșteșugurile și de a cultiva frumosul se naște o diversitate
în stilurile de viață și în ierarhizarea valorilor. Astfel, din uzanțele și instituțiile moștenite se alcătuiește un
patrimoniu propriu fiecărei comunități umane. Tot astfel se constituie și mediul definit și istoric în care este
inserat orice om, din orice neam sau epocă, și din care își dobândește valorile ce îi permit să promoveze
civilizația și cultura”13. Iar noul Catehism al Bisericii Catolice adaugă pe această temă: „Sporirea simţului lui
Dumnezeu și cunoaşterea de sine se află la baza oricărei dezvoltări complete a societăţii umane. Aceasta
înmulţeşte bunurile materiale și le pune în slujba persoanei și a libertății ei. Diminuează mizeria și
exploatarea economică. Sporeşte respectul faţă de identităţile culturale și deschiderea faţă de
transcendenţă”14.
Considerăm că orice cultură, pentru a fi adevărată și mai ales completă trebuie să aibă și o bază
metafizică, întrucât este înrădăcinată în natura umană care este deschisă spre transcendent. În baza acestei
identități comune tuturor, orice ființă umană este egală cu toate celelalte, fără diferență de etnie, culoare a
pielii, religie, stare socială, sex, etc. Baza aceasta comună reprezintă fundamentul oricărei culturi și a
culturilor în ansamblul lor. În ceea ce este comun și specific omului găsim setea de cunoaștere a adevărului,
dorința de a-l exprima și trăi în faptele lui. Iar alături de această sete și dorință, sunt și altele tot la fel de
importante, și anume dorința de a face binele și dreptatea, ca și cea de cunoaștere și admirare a ceea ce este
frumos. Binele, adevărul și frumosul reprezintă trei componente de bază ale identității și a aspirațiilor tuturor
ființelor umane. Formele acestea de manifestare ale omului demonstrează dimensiunea lui metafizică și
demnitatea inviolabilă a oricărei ființe umane. Iar fără recunoașterea metafizicului din om, cultura se poate

12
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et Spes, 53;
http://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965.
13
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et Spes, 53;
http://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965.
14
Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București 1993, 505
transforma în modă culturală, iar moda este schimbătoare, în funcție de aspecte accidentale, secundare,
superflue sau chiar contrare omului.

8
 4. IDENTITATEA CULTURALĂ

Ce reprezintă o identitate culturală?

Identitatea caracterizează o persoană sau grupuri mai mari sau mai mici de persoane în raport cu alta sau
cu alte persoane. Identitatea culturală înseamnă a fi ceea ce ești, diferit de ceilalți. Omul își poate dezvolta
propria cultură, iar pentru aceasta are nevoie de libertatea de conștiință, de gândire și de exprimare în
exterior a propriilor sentimente, gânduri și dorințe. Cine vrea să cunoască omul și societatea în care el
trăiește, trebuie să aibă și curajul de a gândi liber, de a se întreba în deplină libertate asupra originii și
destinului omului, asupra lumii și a tot ceea ce ea conține. Libertatea sub multiplele ei forme este absolut
necesară în orice demers cultural, întrucât cu ajutorul ei omul își poate manifesta cele mai profunde
convingeri și aspirații ale sale, ca și motivele pentru care gândește și acționează într-un anume fel și nu în
altul. Aceasta nu înseamnă că orice formă de exprimare liberă a omului este și adevărată și bună, dar aceasta
nu înseamnă că libertatea lui trebuie limitată sau obstaculată, căci doar fiind liber, omul poate ajunge la
cunoașterea adevărului despre el, despre lume și despre Creatorul său, Dumnezeul întrupat în Isus Cristos,
răscumpărătorul său din păcat. Libertatea poate fi folosită greșit, ceea ce, conform Bibliei, vedem deja la
primii oameni. Dar chiar dacă omul de la începutul istoriei lui s-a folosit și greșit de libertatea primită de la
Creator, nicio persoană sau instituție nu au dreptul să limiteze sau să îngrădească libertatea oamenilor, căci
ea este o notă constitutivă a identității umane, identitate care se exprimă și în culturi diferite; ca atare, și
culturile trebuie tratate cu aceeași considerație cu care sunt tratate persoanele, căci în cultură omul se
exprimă, se revelează pe el însuși în toată profunzimea și măreția lui.
Fiindcă locuim în Europa, putem vorbi despre o identitate culturală europeană? Depinde din ce unghi
privim lucrurile. Dincolo de componenta politică sau monetară, credem că Europa are o cultură specifică în
multiplicitatea culturilor naționale. Iar această cultură proprie continentului marchează evoluția sau involuția
lui politică, socială și economică. Unitatea căpătată de continent după schimbările din anul 1989 se remarcă
prin schimburile comerciale din ce în ce mai intense, prin turism și mobilitatea crescândă a persoanelor, prin
extinderea comerțului internațional, prin răspândirea unor noi mentalități și modele de viață, prin laicizare,
prin creșterea bunăstării materiale a multora, dar și prin sărăcirea crescândă a unei bune părți a populației,
prin rata șomajului, încă în creștere în rândul ultimei generații, etc.
Întrucât ideile sunt mai puternice decât armele, iar cultura mai bună decât bogăția materială, considerăm
că în actualul context european în care prezența masivă de persoane străine cultural de Europa crează deja
probleme privind stabilitatea și siguranța persoanelor și instituțiilor, europenii trebuie să-și regândească
propria identitate pentru a deveni mai puternici în fața noilor provocări, așa cum s-au regrupat după al
Doilea Război Mondial și au mers multe decenii pe o cale economică și civilizatoare ascendentă. În unitatea
continentului nostru, membrii lui trebuie să-și păstreze autoconștiința lor națională, tradițiile și identitatea
lor, iar tendința actuală de a seculariza complet unele state, fără nicio referire la religie, constituie un regres
și o negarea moștenirii lor spirituale. Iar rolul creștinilor mai ales într-un astfel de context este și acela de a
păstra inviolabile rădăcinile și sufletul creștin al Europei. A ignora, nega sau combate propriile rădăcini
reprezintă un atentat la viața însăși a copacului numit Europa. În om și în cultura lui, importante sunt
rădăcinile, originile, iar originile Europei sunt cultural-religioase. Ceea ce nu înseamnă că religia creștină o
va exclude pe cea islamică, sau îi va combate pe atei. Creștinismul, prin natura lui, este deschis spre dialogul
cu toți și spre acceptarea în sânul lui a oricărei valori dinafara lui, pentru că în orice valoare culturală se
exprimă omul a cărui demnitate sacră derivă de la același unic Creator. Europa înseamnă deschidere. Cu
secole în urmă s-a răspândit peste mări și oceane. Acum populații de pe tot globul bat la porțile ei, iar ea îi
primește, rămâne deschisă față de alte culturi și civilizații, față de alte religii ca și față de cei care nu au
niciun crez religios. În contextul actual al globalizării, continentul nostru dezvoltă noi forme de cooperare nu
doar economică, dar și socială și culturală cu toți cei prezenți aici.
 Pluralism cultural european. Considerăm că schimbările profunde intervenite la sfârșitul secolului trecut
în Europa de Est au avut loc tocmai din cauză că popoarele din respectivele state se simțeau tot mai
încorsetate și amenințate în identitatea lor cultural-religioasă. Nu au mai putut suporta o ideologie care le
nega exprimarea religioasă liberă, ca și libertatea de gândire și acțiune. Ideologii și sisteme totalitare care au
falimentat în fața dorințelor oamenilor de a gândi și trăi liber. În Europa actuală există o mulțime de culturi
și religii, de mentalități și practici, de opinii și convingeri care fac dificilă o conviețuire armonioasă în care
drept urile fiecăruia la propria identitate culturală să fie tutelate, respectate, evitând conflictele și violențele.
Fiecare individ, grupare de persoane, etnie sau popor are dreptul la propria cultură, fără teama de a fi lovit
sau distrus cultural de o altă cultură. Începând numeric cu Germania, în toate statele Uniunii Europene există
minorități culturale și religioase formate din emigranți care își păstrează cu fidelitate propria moștenire
culturală și sunt puțin dispuse sau pregătite să se integreze în această Uniune, iar acest fapt are și aspecte
îngrijorătoare. Prin dragostea și deschiderea lor, creștinii sunt chemați să contribuie la globalizarea
fraternității în Cristos, cu dorința de a promova adevăratele valori umane și creștine în relațiile lor cu toți
ceilalți, chiar și atunci când interlocutorii lor par mai puțin dispuși sau deschiși spre dialog și colaborare
sinceră pentru un bine comun. În relațiile interumane, creștinii și necreștinii trebuie să nu uite că orice om
este social și religios în același timp, iar pentru promovarea unei culturi a dialogului și diversității culturale
este nevoie ca dimensiunea verticală, transcendentă, metafizică a omului să fie respectată și promovată, într-
un spirit de toleranță și fraternitate cu toți. Cultura reprezintă elementul esențial prin care se manifestă
identitatea persoanei și a unei comunități; cultura reprezintă o valoare și un drept de bază al omului.

10
 5. PROMOVAREA CULTURII

Este propriu persoanei umane să nu-și poată atinge adevărata și deplina realizare ca om decât prin
cultură, adică prin cultivarea bunurilor și valorilor naturii. Așadar, ori de câte ori este vorba despre viața
umană, natura și cultura sunt cât se poate de strâns legate.
În sens larg, termenul de „cultură” desemnează toate mijlocele prin care omul își cizelează și își dezvoltă
multiplele daruri spirituale și fizice; se străduiește să supună lumea prin cunoaștere și muncă; umanizează
viața socială, atât familială cât și civică, prin progresul moravurilor și al instituțiilor; în sfârșit, exprimă,
comunică și păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experiențe spirituale și aspirațiile sale
majore pentru ca ele să slujească progresului multora și chiar al întregului neam omenesc.
Cultura prezintă în mod necesar un aspect istoric și social și că termenul „cultură” primește adeseori un
sens sociologic și chiar etnologic. În acest sens, se vorbește despre pluralitatea culturilor. Într-adevăr, din
diversitatea modurilor de a folosi lucrurile, de a munci, de a se exprima, de a practica religia, de a constitui
moravuri, de a legifera, de a crea instituții juridice, de a dezvolta științele și meșteșugurile și de a cultiva
frumosul se naște o diversitate în stilurile de viață și în ierarhizarea valorilor. Astfel, din uzanțele și
instituțiile moștenite se alcătuiește un patrimoniu propriu fiecărei comunități umane. Tot astfel se constituie
și mediul definit și istoric în care este inserat orice om, din orice neam sau epocă, și din care își dobândește
valorile ce îi permit să promoveze civilizația și cultura.
 6. SITUAȚIA CULTURII ÎN LUMEA ACTUALĂ

Condițiile de viață ale omului modern sunt profund modificate, sub aspect social și cultural, astfel încât
se poate vorbi de o nouă epocă a istoriei umane. De aici se deschid noi căi pentru perfecționarea și
răspândirea mai largă a culturii. Aceste căi au fost pregătite de uriașa dezvoltare a științelor naturale și
umane, chiar și sociale, de perfecționare a tehnicilor, de progresul și mai buna organizare a mijloacelor de
comunicare socială. De aceea, cultura modernă este caracterizată prin anumite note distinctive: științele
numite „exacte” dezvoltă la maximum simțul critic; recentele cercetări de psihologie explică mai profund
activitatea umană; disciplinele istorice contribuie mult la abordarea lucrurilor sub aspectul lor schimbător și
evolutiv; modurile de viață și obiceiurile devin tot mai uniforme; industrializarea, urbanizarea și alte cauze
care favorizează viața comunitară creează noi forme de cultură (cultura de masă), din care se nasc noi
moduri de a simți, de a acționa și de a-și folosi timpul liber; în același timp, sporirea raporturilor dintre
diferitele națiuni și grupuri sociale deschide mai larg pentru toți și pentru fiecare comorile diverselor forme
de cultură și astfel se pregătește treptat o formă mai universală de cultură umană care promovează și
exprimă cu atât mai mult unitatea neamului omenesc cu cât respectă mai bine particularitățile diferitelor
culturi.
 7. OMUL, AUTORUL CULTURII

Crește din zi în zi numărul bărbaților și femeilor din orice grup sau națiune care dobândesc conștiința că
sunt făuritorii și autorii culturii propriei comunități. În lumea întreagă crește din ce în ce mai mult simțul
autonomiei și al responsabilității, lucru de cea mai mare importanță pentru maturitatea spirituală și morală a
neamului omenesc. Acest lucru apare mai limpede dacă avem prezente în fața ochilor unificarea lumii și
sarcina ce ni se impune de a construi o lume mai bună în adevăr și dreptate. Astfel, asistăm la nașterea unui
nou umanism în care omul se definește, în primul rând, prin responsabilitatea față de frații săi și față de
istorie.15

15
Doctrina socială catolică în lumea contemporană, Doctrina socială a Bisericii într-o lume globalizată, 20-26
 8. CONCLUZIE

În perioada postcomunistă, statul român şi‐a justificat intervenția în domeniul cultural și sprijinul public
pentru cultură și arte prin argumente diferite, de natură instrumentală sau intrinsecă: în primul rând, o
justificare grandilocventă în termeni de interes național și prestigiu internațional; subsecvent, o justificare
pragmatică în termeni de beneficii sociale și economice; ocazional, o justificare în termenii etici ai corectării
inechităților sau eşecului pieței, sau chiar în termeni ideologici ai decuplării complete a culturii și artelor de
mecanismele pieței; şi, în mod difuz, o justificare quasi intrinsecă, în termenii bunăstării individuale sau
generale. Dar toate aceste justificări depind de reprezentarea rolurilor atribuite culturii și artelor: crearea și
salvgardarea identității naționale, contribuția la dezvoltarea economică și la coeziunea socială, educarea și
luminarea poporului, generarea progresului uman și a bunăstării publice. Departe de a fi irelevante, ideile
particulare de cultură și artă împărtăşite de guvernările succesive au jucat un rol central în elaborarea
politicii culturale. După 1989, în pofida unui progres realizat mai ales sub impulsul instituțiilor și
programelor europene în direcția unei politici culturale pragmatice în acord cu spiritul timpului, discursul
public din România a fost hrănit de o ideologie instrumentală persistentă, care consideră cultura și artele mai
ales ca unelte pentru crearea și afirmarea identității naționale, și care continuă „aplecarea politicii culturale
din regimul comunist spre instrumentalizarea valorilor și sentimentelor naționale”. Ca atare, politica
culturală a continuat să fie dominată de o concepție limitată și paseistă despre cultură și artă, în conflict cu
alte concepții mai moderne. Nucleul politicii culturale e constituit de o concepție identitară și patrimonialistă
despre cultură: înțeleasă ca sursă a identității naționale (perene), extensiunea sa include mai ales folclorul și
formele artistice patrimonializate, tradițional‐canonice, în particular literatura, lăsând deoparte explorările
artistice „contemporane”, expresie a sensibilității globale actuale. Aceasta revelează remanența vechiului
conflict între valori sociale precum conservatorismul și paternalismul, care subîntind paradigma naționalistă
a culturii, și valorile modernității originalitatea, inovația, și experimentarea.
O excepție o constituie, în bună măsură, politica culturală din perioada 1997–2000 și cea de după 2005.
Aceste cadre de gândire au modelat și acțiunea publică în domeniul culturii. Dar, în funcție de ideile
dominante despre cultură și artă, precum și de „modelele mentale” ale responsabililor culturali, politica
culturală a oscilat între sprijinirea celor două mari tipuri de practici culturale ‐artistice, favorizându ‐le
succesiv fie pe unele fie pe altele. În mod paradoxal, această politică fluctuantă și intervenția conflictuală a
statului reprezintă constanta politicii culturale din România postcomunistă, care a generat constrângeri
asupra acesteia, perturbându‐i aplicarea și alterându‐i efectele estimate. Constrângerile sunt, aşadar, atât de
natură economică insuficiența resurselor financiare, cât și de natură istorică și conceptuală tradiția etatist‐
dirijistă dar și naționalistă moştenită din regimul comunist (târziu), din care supraviețuiesc astăzi unele
presupoziții ideologice anti‐piață și naționalismul cultural. Politica culturală s ‐a dorit a fi o maşină de produs
consens, „cultură națională”, într‐o țară aflată în căutarea identității, națională și internațională. Cu toate
acestea, oferta culturală susținută de stat şi, implicit, identitatea națională astfel propusă au fost marcate de
dezechilibrul între practicile culturale tradiționale ‐particulariste (favorizate între 1990–1996 și 2001–2004)
și practicile contemporane‐universaliste ale culturii (susținute între 1997–2000 şi, în oarecare măsură, după
2005).
Anumite sectoare sau forme de expresie artistică au fost privilegiate instituțional versus independent,
canonic versus alternativ, scris versus vizual, dar fără rezultate notabile în dinamica participării și a
consumului cultural. Dimpotrivă, s‐au menținut vechi tensiuni sau au apărut noi tensiuni între formele
folclorice și artistice tradiționale, pe de o parte, și formele contemporane ale artei, pe de alta, între
profesionişti și amatori, sau atunci când concepția contemporană a fost cea dominantă în interiorul artei
profesioniste însăşi, între formele tradiționale, moderne și cele contemporane. Or, pentru a ‐și atinge
obiectivele asumate, o politică culturală cuprinzătoare și responsabilă trebuie să depășească aceste limitări și
să ia în considerare diversitatea formelor de expresie culturală, pluralitatea actorilor implicați în activități
artistice, diversitatea și pluralitatea practicilor artistice tradiționale, moderne, contemporane aflate în
concurență unele cu altele, precum și mutațiile considerabile legate de industriile Statului și cultura, creative
emergente. Un nou cadru conceptual este necesar pentru o politică culturală mai eficace, adaptată noului
regim al culturii și artei contemporane, și capabilă să răspundă provocărilor globalizării și să susțină
creativitatea. Plecând de la premisa conform căreia creativitatea, diversitatea culturală și pluralismul trebuie
să fie efectele preeminente, dezirabile, ale politicii culturale, justificarea sprijinului public în favoarea
artiştilor nu poate deriva din grija de a‐i scuti de riscurile competiției și de inechitățile pieței sau din
capacitatea lor (prezumată) de a produce coeziune socială, de a elimina inegalitățile sociale ori din răspunsul
lor la nevoi culturale predeterminate, ci tocmai din ceea ce îi defineşte în mod fundamental: capacitatea de
inovație, originalitatea, nonconformismul, chiar „anarhia creatoare”, de care societatea însăși are nevoie 16.

16
Statul și cultura: Concepte, valori și justificări ale politicii culturale în România postcomunistă.
15
 9. BIBLIOGRAFIE

Anexe, decretul 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase, art. 21.
Anexe, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general cultelor, publicată în „Monitorul
Oficial”, partea I, nr. 11/08.01.2007.
Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București 1993.
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium
et Spes; http://www.magisteriu.ro/gaudium-et-spes-1965.
Constituţia din 1938, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 42, 20 februarie 1938.
Constituţia Republicii Populare Române, art. 27, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 87, 13 aprilie 1948.
___________________
, art. 84, în „Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”, nr.
1, 27 septembrie 1952.
Constituţia Republicii Socialiste Române, art. 30, în „Buletinul Oficial al R. S. R.”, nr. 1, 21 august 1965.
Constituţia României, art. 29, alin. 3, și art. 29, alin. 5, în „Monitorul Oficial”, partea I, n. 233, 21 noiembrie
1991.
___________________
, art. 29.
DUMEA Emil, Doctrina socială catolică în lumea contemporană.
RAȚIU Dan-Eugen (ed.), Politica culturală și artele: local, național, global, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-
Napoca 2011.
Statul și cultura: Concepte, valori și justificări ale politicii culturale în România postcomunistă.