Forme de tipar

1. Tipografia nu se ocupã numai de realizarea cartilor. Sfera de

activitate sau de produse, mai concret spus, este mult mai mare:
cãrti, reviste, ziare, ambalaje, etichete, felicitãri, reclame, afise etc.
Pentru înfãptuirea acestor tipãrituri, autorul, editorul sau clientul va
trebui sã intre în legãturã directã cu tipograful.

Comunicarea efectivã cu clientii implicã:

- descrierea serviciilor, proceselor ce pot fi executate;

- disponibilitãti de conlucrare;

- termen de executie;

- pretul serviciilor;

- determinarea relatiei dintre serviciul oferit si necesitãtile

reale ale clientului;

- perceperea de cãtre clienti a calitãtii serviciului este adesea

obtinutã prin comunicarea cu personalul societãtii si prin

intermediul facilitãtilor tipografiei.

2. Poligrafia este o ramurã industrialã care, aplicând tehnici

specifice, realizeazã multiplicarea textelor si ilustratiilor (imaginilor)
sub formã de ziare, reviste, cãrti, brosuri, afise etc.

Tipãrirea constã în multiplicarea unui text sau a unor imagini, în

exemplare identice, cu ajutorul formelor de tipar, sub actiunea
presiunii .
 Un procedeu nepoligrafic de multiplicare este, de exemplu, cel
fotografic sau cel reprografic, cunoscut si acceptat sub denumirea de
xerox.

Multiplicarea poligraficã (tipãrirea sau imprimarea) se face cu

ajutorul formelor de tipar.

a. Prin original se întelege, în general, model bidimensional,

cuprinzând text, tabele, elemente ilustrative etc., destinat

reproducerii si multiplicãrii printr-un procedeu de tipar.

b. Prin tiraj se întelege numãrul de exemplare în care se

tipãreste o lucrare.

c. Forma de tipar reprezintã un ansamblu material realizat în

vederea reproducerii originalelor, constituit din elemente

tipãritoare si netipãritoare, cu ajutorul cãrora, în procesul de

tipãrire, se transferã cernealã, pe cale directã sau indirectã, pe

suportul de tipar.

d. Elementele tiparitoare sunt acele portiuni ale formei de

tipar care reprezintã imaginea de reprodus (litere, semne, imagini

etc.). În timpul imprimãrii ele retin cerneala de tipar si o redau
suportului de imprimat (se mai numesc si elemente active).

e. Elementele netiparitoare (elemente neutre) sunt acele

portiuni ale formei de tipar care, în timpul procesului de

imprimare, nu retin cerneala si deci nu apar pe suportul de

imprimat pe care se tipãreste. Ele reprezintã imagini albe ale

imaginii de reprodus (spatiile albe dintre cuvinte, dintre

rânduri etc.).

* Dupã forma, caracterul si metodele de realizare a

elementelor tipãritoare si netipãritoare (deci dupã

caracteristicile formelor de tipar) si dupã modul de imprimare, se

deosebesc trei procedee principale de reproducere si multiplicare, si
anume:

- tiparul înalt,

- tiparul plan

- tiparul adânc.

Tiparul inalt
Tiparul înalt este un procedeu de imprimare a textului și
imaginilor unde suprafața activă a clișeului tipografic este reliefată
față de suprafața neutră, spre deosebire de tiparul adânc unde
suprafața activă este gravată în adâncime. Pe suprafața activă, a cărei
orientare este inversată, se aplică cerneală iar apoi este presată într-
o coală de hârtie pentru a obține o imagine pozitivă orientată de la
stânga la dreapta. Presarea foii de hârtie se face de obicei fie cu
ajutorul unei plăci suprapuse peste aceasta, fie cu o rolă.

Imprimeurile obținute prin acest procedeu, în special cele

artistice, se numesc stampe. Familia tehnicilor tiparului înalt include
xilogravura, metalogravura, gravura chimică în relief, linogravura,
unele tipuri de colografie ș.a.

Imprimarea tradițională a textului cu blocuri mobile este de

asemenea o tehnică a tiparului înalt. Aceasta a însemnat că
xilogravurile erau mult mai ușor de folosit ca ilustrații pentru cărți,
putând să fie imprimate împreună cu textul. Ilustrațiile în adâncime,
trebuiau imprimate separat.

Tiparul înalt reprezintă una dintre familiile tradiționale ale

tehnicilor de stampare, împreună cu familiile tiparului adânc și
tiparului plan. Progresele moderne au dus la apariția și altor tipuri.

Conceptul de bază al tiparului înalt.

A reprezintă clișeul;

B reprezintă hârtia;

Liniile negre îngroșate reprezintă suprafețele pe care s-a aplicat

cerneală (grosimea stratului de cerneală este mult exagerată pentru
ilustrare.)

Tiparul plan
Tiparul plan, planografia sau imprimarea planografică reprezintă
o categorie a tehnicilor de imprimare în cazul căreia suprafața activă
a clișeului tipografic se află la același nivel cu suprafața neutră, spre
deosebire de suprafața activă reliefată a tiparului înalt sau cea
adâncită a tiparului adânc.

Acesta include procedee planografice precum litografia sau

monotipia. Litografia se bazează pe principiul neamestecării apei și
uleiului, clișeul tipografic fiind împărțit în zone acvafile (care rețin apa
și resping uleiul) și acvafobe (care resping apa și rețin uleiul),
determinând astfel modul în care cerneala tipografică este distribuită
pe suprafața clișeului. Monotipia constă în simpla aplicare a cernelei
sau vopselei pe o suprafață plană și presarea ulterioară a acelei
suprafețe pe coala pe care se vrea transpusă imaginea.

Tiparul adanc
Tiparul adânc este o categorie a tehnicilor de stampare în care imaginea
este incizată într-un suport, numit clișeu, zonele incizate reținând cerneala.
Clișeul reprezintă negativul gravurii. Gravarea negativului se face fie chimic, cu
ajutorul acizilor (acvaforte, acvatintă, mezzotintă etc.), fie macanic, cu ajutorul
dălților sau acelor (ac rece), fie printr-o combinație a celor două (taille douce).
Deasupra negativului se așază o foaie de hârtie și se aplică presiune cu ajutorul
unei role metalice grele sau cu un mecanism de tip menghină. Presiunea
aplicată determină transferarea cernelei din inciziile clișeului pe suprafața foii
de hârtie. Imaginea imprimată obținută poartă numele de stampă și reprezintă
pozitivul gravurii.

Tiparul adânc reprezintă una dintre cele trei mari categorii tradiționale
ale metodelor de imprimare, alături de tiparul înalt (tipar cu zaț, flexografie
etc.) și tiparul plan (litografie).

Gravura chimică

În cazul gravurii chimice, clișeul pe care se gravează negativul constă într-

o plăcuță metalică, de obicei din cupru sau zinc. Plăcuța este acoperită cu un
vernis, o soluție formată din rășini și un solvent, care nu este atacat de acid.
Folosind un ac (sau o altă unealtă ascuțită) se trasează desenul prin zgârierea
vernisului, dezvelind suprafața plăcuței. Aceasta este apoi cufundată în acid
azotic. Acidul corodează suprafața plăcuței care a fost expusă prin îndepărtarea
stratului protector de vernis, creându-se astfel adâncituri în clișeul metalic.
După ce este suficient de corodată, plăcuța este scoasă din baia de acid iar
vernisul este îndepărtat pentru pregătirea următorului pas din procesul
gravurii.
 Pentru inprimarea clișeului incizat, se aplică cerneală pe suprafața
acestuia asigurându-se buna ei pătrundere în adâncituri[2]. Plăcuța este frecată
cu tarlatan (sau altă pânză) pentru îndepărtarea grosului cernelei și apoi
ștearsă mai bine cu ziar sau pagini de cărți de telefoane învechite, lăsând
cerneală doar în adâncituri. O foaie de hârtie umedă este așezată peste
plăcuță, astfel încât, la trecerea prin presă, hârtia umezită va putea fi forțată în
adânciturile umplute cu cerneală.[2] Plăcuța și hârtia sunt apoi acoperite cu o
țesătură groasă pentru asigurarea distribuirii egale a presiunii presei.[3] După
trecerea prin presă, clișeul și hârtia sunt descoperite și dezlipite unul de
celălalt, fiind relevată stampa creată.

Gravura mecanică

În cazul gravurii mecanice clișeul este incizat direct cu acul sau dăltița,
procedurile ulterioare fiind aceleași ca și în cazul gravurii chimice.