Știință și tehnică la Castelul Peleș

Regele Carol I a comandat pentru reşedinţa sa de la Sinaia, tot ceea ce era nou în
ştiinţă şi tehnică pe plan mondial. Sensibil la progres, el va investi mult în amenajarea
unor instalaţii tehnice de mare complexitate şi noutate, folosind astfel energia electrică,
încălzirea centrală, apa curentă şi canalizarea, precum şi telefonia.

Iluminatul Castelului Peleş

În anul 1872 se lucra deja la planurile pentru reşedinţa regală de vară de la Sinaia,
astfel încât iluminatul electric s-a aplicat şi în România, la castelul Peleş şi s-a folosit
pentru început sistemul cu arc electric şi lămpile cu incandescenţă. Astfel găsim
menţionat şi în ,,Istoria electricităţii” de I.N. Bucur ş.a., precum şi de către Mihai Haret
în lucrarea ,,Castelul Peleş- monografie istorică” (1924) unde precizează că lămpile
semănau cu nişte ,,pare incandescente”.

În anul 1897, a fost construită pe pârâul Peleş o centrală hidroelectrică, cu un

grup THG 100 CP, 70KW, având curent continuu, folosită tot pentru iluminatul Castelului
Peleş, aşa cum consemnează Mihai Haret în aceeaşi monografie a castelului:
,,Uzina electrică a palatului este situată pe valea Peleşului, chiar în faţa
Castelului Peleş şi posedă: două turbine hidraulice a 70 CP care mişcă două dinamuri a
40 kw cu curent continuu de 20V şi un grup convertizor compus dintr-un electromotor de
100 Hp, racordat mai târziu la uzina electrică orăşenească. Turbinele sunt mişcate de
apa Peleşului care prezintă o diferenţă de nivel de la captare la uzină de 120 metri, apa
fiind adusă prin tuburi de fontă de 25 cm diametru, aşa că debitul este de 120 l/s (…).
Uzina furniza electricitate pentru 2333 becuri în Castelul Peleş, 546 în Pelişor, iar
Foişorul avea 237 becuri incandescente. Uzina Palatului mai alimenta cu energie 48 de
lămpi electrice, răspândite în parc şi pe alei, 512 becuri în dependinţe şi diverse
stabilimente şi 8 electromotoare, cu o putere de 28 Hp, pentru ascensoare şi alte
activităţi.”
Reţeaua de distribuţie a energiei electrice a fost de curent continuu de
110 V şi mai târziu de 220V şi în felul acesta se rezolva şi iluminatul casnic.
Totodată în anul 1898 se inaugurează la Sinaia cea mai mare centrală
hidroelectrică din ţară în acel timp, proiectată de ing. Elie Radu şi construită de
Societatea de Electricitate Lahmayer din Frankfurt pe Main, iar castelul este racordat la
aceasta.

Facilităţi datorate energiei electrice la castelul Peleş

Descoperirea energiei electrice şi evoluţia reţelelor de distribuţie, a dus la

ridicarea gradului de civilizaţie, la sporirea confortului vieţii cotidiene, creând astfel
condiţii propice pentru alte invenţii. Una dintre cele mai importante a fost inventarea
maşinilor electrice (motoare şi generatoare), de către Faraday în 1821. Pe baza acestora au
apărut o serie de facilităţi în activităţile casnice, dar şi publice.
După anul 1900 (1901?), se montează la Castelul Peleş, de către firma germană
din Baden-Baden, aspiratorul mural de praf care funcţionează pe următorul sistem:
două electromotoare pun în funcţiune două pompe de vid, fabricate la Viena, de firma
Brevets Herz-Kozac. Aceste pompe creează vacuum în canalele de absorbţie, care au
forma cilindrică, cu diametrul de 30 mm şi sunt montate în pereţi. La aceste ,,guri de

1
aspiraţie” se racordează prin infiletare cu furtunuri cu perii. Praful aspirat prin acestea
este condus spre două vase în formă de clopot, cu diam. 500 mm, prevăzute în partea
inferioară cu recipiente detaşabile, cu apa în care se reţine praful, iar aerul curat se elimină
în exterior.
Aspiratorul mural de praf reprezenta o noutate şi oferea avantaje faţă de sistemul
de curăţare mecanică sau manuală a spaţiilor, deoarece este silenţios pentru că zgomotul
produs de instalaţie se propagă la subsol şi totodată mai eficient deoarece nu antrenează
particule de praf prin evacuarea aerului curăţat în aceeaşi încăpere (ca la aspiratoarele
mobile folosite astăzi).
Dezavantajele constau în faptul că aceste guri de aspiraţie se află în pereţii
coridoarelor care înconjoară Holul de onoare şi pentru a acoperi suprafeţele de curăţat
(inclusiv camerele adiacente), se folosesc furtunuri cu lungimi mari, care se deteriorează
relativ rapid.

Construcţia Castelului Peleş se desfăşoară pe trei niveluri şi numără 160 de

încăperi incluzând şi dependinţele, aşa încât pentru accesul mai comod dar şi mai rapid
între etaje, Regele Carol I a apelat la firma germană AEG pentru instalarea unui ascensor
acţionat electric. Această firmă a deschis la Bucureşti, în anul 1895, o reprezentanţă şi
totodată un mic atelier de reparaţii şi întreţinere de materiale electrotehnice, în Piaţa
Mihail Kogălniceanu.
Ascensorul este încă funcţional şi asigură deplasarea pe înălţimea de cca 15 m, fiind
accesibil de la fiecare etaj în parte, putând fi apelat de la o sonerie electrică amplasată
lângă fiecare uşă. Cabina liftului asigură confort pentru două persoane, fiind prevăzută cu
o canapea din lemn, tapiţată cu catifea de mătase de culoare bordo.

În anul 1911, prin închiderea Curţii de Onoare şi transformarea ei în sală de

primire a oaspeţilor (Holul de onoare), se punea atât problema protejării decoraţiei cu un
acoperiş, dar şi problema luminării şi aerisirii în mod natural a încăperii. Ideea acoperirii
spaţiului cu un acoperiş din sticlă şi a unui plafon glisant tot din sticlă acţionat electric, i-
a aparţinut Regelui Carol care, aşa cum relatează Mihai Haret în monografia Castelului
Peleş,
,,mândru de inovaţia Sa, suveranul atrăgea atenţia invitaţilor ce se retrăgeau aici
după masă şi apăsând pe un buton electric, El punea în mişcare colosalul plafon a cărui
perfectă manevrare este uimitoare”.
Acest plafon din sticlă împodobit cu vitralii este acţionat de un motor trifazic de 4
kw, cu dublă comandă, pentru un curent de 380V; motorul asigură deplasarea plafonului
pe două şine de cale ferată, prevăzute cu limitatoare la ambele capete. Chiar şi astăzi
aerisirea acestei săli se face prin acţionarea plafonului glisant.
Viaţa la castel se desfăşura când tumultuoasă, plină de încordare datorată
evenimentelor politice ale vremii (Consiliul de coroană din 1914), când calmă şi destinsă
ca în timpul plimbărilor prin parc sau participând la seratele literar-muzicale organizate de
Regina Carmen Sylva. Aici erau invitaţi şi tineri artişti români, cum ar fi poetul Vasile
Alecsandri şi muzicianul George Enescu. În acest scop s-a amenajat Sala veche de muzică
de la parterul Castelului, pentru ca mai târziu, după 1906, să se construiască Sala mare de
concerte de la etajul I. Aici s-a montat orga cu dublă claviatură, fabricată la Viena, după
1904.
Orga, de mici dimensiuni, are 2700 de tuburi şi burduful care insuflă aer este
acţionat de un motor electric. Această acţionare electrică, spre deosebire de cea mecanică
(cu piciorul), conferă continuitate melodiei executate cu un efort fizic mai redus din partea
interpretului.

2
 La parter s-a instalat un orchestrion electric fabricat în atelierele M.Welte und
Söhne-Freiburg, care funcţionează pe acelaşi principiu ca al orgii, dar partitura muzicală
este dispusă pe un carton perforat aşezat pe un tambur care este învârtit electric.

Sfârşitul de secol XIX , avea să aducă o descoperire care după numai 11 ani îşi
găsea aplicare la Castelul Peleş: cinematograful (1895 – fraţii Lumière). Astfel, în anul
1906, Sala de teatru de la parterul castelului, prevăzută iniţial cu 100 de locuri, a fost
reamenajată şi pentru proiecţii cinematografice (construcţie în amfiteatru cu 60 de locuri,
cabina pentru aparatele de proiecţie, ecran mobil).
Cele două aparate de proiecţie sunt fabricate la Viena şi se află acum în depozitul
Muzeului tehnicii ,,Dimitrie Leonida” din Bucureşti.
În această sală s-a proiectat, în 1912, primul film artistic românesc de lung metraj (7
bobine de câte 10 minute fiecare), intitulat ,,Independenţa României” regizat de
Grigore Brezeanu. La realizarea filmului au participat, ca figuranţi, peste 1000 de
veterani din Războiul pentru Independenţă şi a fost parţial finanţat de Regele Carol,
care a făcut parte şi din comisia de apreciere.
Premiera acestui film a avut loc la 1 septembrie 1912, în sala Eforie din Bucureşti, unde a
rulat timp de o lună reprezentând o performanţă la acea dată.

Telefonia

Comunicarea cu oraşul Sinaia, precum şi cu Capitala se făcea prin intermediul

telefoniei asigurate de centrala telefonică, situată în clădirea corpului de gardă din parcul
castelului fapt dovedit şi de cablurile subterane descoperite de curând cu prilejul unor
intervenţii.

Încălzirea centrală

Pentru a asigura temperatura de confort, sistemul de încălzire trebuia ales cu mare

grijă, aşa cum ne spune şi Mihai Haret în aceeaşi monografie publicată în 1924:

,,Castelul are o suprafaţă clădită de 3220 mp şi cuprinde: peste 160 de camere şi

peste 30 săli de baie; el este încălzit cu calorifer. Sobele care sunt în unele săli şi saloane
se afla acolo numai de formă, ca să reproducă cât mai fidel epoca pe care o reprezintă
camera. Caloriferul merge cu lemne şi pentru o încălzire generală în timp de iarnă,
consumă în medie, 20 steri în 24 ore. Regele n-a voit ca incălzitul să se facă cu cărbuni
sau păcură, ca praful fiind în cărbune sau hidrocarburile prea volatile din păcură să nu
se ridice prin ţevi şi să strice ceva preţioaselor tablouri, lambriuri sau mobilierului”.

De fapt, s-au instalat încă din anul inaugurării 1883, două sisteme de încălzire şi
anume centrala termică cu calorifere şi încălzirea cu aer cald prin inducţie, prin
pereţi şi prin podele.

Centrala termică

A fost fabricată la Baden-Baden şi instalată la 1883, şi constă în 2 boilere care

funcţionau la început cu lemne, apoi cu păcură şi mai târziu cu gaz metan, precum şi
calorifere din bronz, cu mai mulţi elemenţi, fabricate la Meinz, care funcţionează şi acum
cu abur. Este de remarcat durata îndelungată de funcţionare a acestora, fără să necesite
curăţare periodică sau reparaţii.

3
 Sistemul de încălzire prin insuflarea de aer cald prin inducţie
Primordialitatea instalării acestui sistem este disputată cu belgienii, care susţin că
s-a aplicat pentru prima dată la ei, în anul 1893, la Solvay, dar la castelul Peleş exista încă
de la 1883. De producţie germană (A. E. Thiergärtner din Baden-Baden), sistemul are ca
principiu de funcţionare jocul presiunilor. Modul de funcţionare este pe cât de simplu pe
atât de eficient: prin 13 galerii subterane, de formă paralelipipedică cu secţiunea 1250 x
800 mm, aerul rece din exterior pătrunde în mod natural şi este dirijat spre camerele de
încălzire, care au dimensiuni variabile de până la 2600 x 1500 x 800 mm. Aici se află
bateriile de încălzire formate din calorifere cu 8-11 elemenţi, racordate la centrala termică.
Numărul caloriferelor variază în funcţie de numărul camerelor deservite. Deasupra
caloriferelor există vase cu apă, pentru umidificare şi evitarea supraîncălzirii aerului.
Vasele cu apă sunt racordate la reţeaua de apă curentă, iar menţinerea constantă a
nivelului apei din recipient se face pe principiul vaselor cu flotor.
Aerul încălzit şi umidificat se ridică prin coloane (canale) prevăzute în pereţi, pe
toată înălţimea construcţiei, şi se răspândeşte în încăperi prin aşa-numitele ,,guri de aer
cald”, decorate spre interiorul încăperii cu ornamente din metal ciocănit.
Avantajele sunt date de faptul că sistemul este economicos deoarece functionează
concomitent cu centrala termică şi nu necesită cheltuieli mari de întreţinere, dar are
dezavantajul că nu are autonomie de funcţionare.

Apa curentă şi canalizarea

Nu în ultimul rând, trebuie amintite facilităţile datorate amenajării sălilor de baie

ale castelului, de către aceeaşi firmă germană din Baden-Baden. Ele sunt prevăzute cu
chiuvetă şi lavoar basculant care permite eliminarea mai comodă a apei folosite, cadă din
nichel (inox-ul abia peste 30 de ani avea să se inventeze !), bideu, wc cu bazin de semi-
înălţime. Sălile de baie precum şi lavabourile montate frecvent în castel funcţionau cu apă
curentă, trimisă la etaj, la început pe principiul ,,vaselor comunicante”(rezervoarele cu
apă erau plasate în pădure, deasupra nivelului castelului), iar după 1897, cu pompe
acţionate electric.
Sistemul de canalizare original funcţionează şi acum dar, din păcate, nu se mai
păstrează planurile de instalare, pentru eventuale intervenţii.
Dacă după unii autori inventarea wc-ului cu apă curentă îi aparţine englezului
Thomas Crapper în 1886, iată că la Peleş acesta exista încă de la 1883, asigurând un grad
de civilizaţie sporit şi făcând din castelul de la Sinaia, cea mai modernă casă de locuit de
la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.

Aşadar, se poate concluziona faptul că amenajarea reşedinţei regale de vară de la Sinaia,

desăvârşită în aproape 40 de ani (1875-1914) s-a derulat în mod concertat cu evoluţia
ştiinţei şi tehnicii din această perioadă, chiar dacă a necesitat cheltuieli materiale
suportate din caseta personală a regelui, ele economiseau efort uman şi măreau eficienţa
activităţilor.

Bibliografie:
Mihai Haret - ,,Castelul Peleş- monografie istorică” (1924)
Gh. Nistorescu, De la Plaiul Prahovei la Sinaia. Istorie şi contemporaneitate, Ed. 2004