Un monument şi proprietarii săi:

Palatul Suţu din Bucureşti

Narcis Dorin Ion

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ţara Românească înregis-

trează apariţia primelor palate construite boiereşti şi domneşti construite
după planurile unor arhitecţi străini. Dintre aceştia s-au remarcat austriecii
Johann Veit şi Konrad Schwink care
au înzestrat Bucureştiul cu unul dintre
cele mai frumoase edificii: palatul Suţu.
Palatul a fost construit între anii
1833-1835 de către postelnicul Costache
Suţu (1799-1875) pe terenul adus ca
zestre de către soţia sa, Ruxandra
Racoviţă, în momentul căsătoriei din
anul 18161. Aceasta primise casa şi
terenul de la tatăl său, marele clucer
Ioniţă Racoviţă, care cumpărase
moşia în 1763 de la urmaşii marelui
paharnic Mihai Bărbătescu2.
La cererea comanditarului Costache
Suţu, arhitecţii Johann Veit şi Konrad
Schwink au realizat o construcţie în Palatul Suţu
stil neogotic, specifică arhitecturii romantice a epocii. Clădirea reprezenta –
în opinia arhitectului Grigore Ionescu – „primul edificiu important conceput
în spiritul unui romantism primar”3. Acelaşi istoric al arhitecturii româneşti des-
crie astfel reşedinţa familiei Suţu: „Planul, de formă dreptunghiulară, este
compus simetric în raport cu două axe perpendiculare una pe alta. Intrarea
1
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute,
ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu, prefaţă de Paul Cerno-
vodeanu, Bucureşti, 1995, p. 89-103; George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Bucureşti,
1990, p. 455-467.
2
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, p. 77.
3
Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti,
1981, p. 531. La p. 532 este redat planul parterului palatului Suţu.
 Semnatar articol
394

Palatul Suţu - faţada principală

se găseşte pe latura lungă, dispusă în axul transversal. Distribuţia interioară
se caracterizează prin prezenţa la fiecare cat a câte patru salonaşe octogo-
nale, dispuse în capetele laturilor înguste, două câte două de o parte şi de alta
a câte unui salon oval. Aceste salonaşe, formând mici ieşinduri din planul
dreptunghiular al clădirii, se exprimă în faţadele laterale ca nişte turnuleţe de
citadelă, încheiate în partea de sus cu o cornişă pe console de ceramică. O
cornişă asemănătoare – înlocuită cu prilejul unei restaurări către sau curând
după 1880 cu una nouă – încorona, la un nivel puţin mai jos, toate faţadele,
care cu acest prilej au fost refăcute. Elementele de detaliu – profile, bosaje şi
rame de ferestre, cu excepţia brâului de teracotă şi a tâmplăriei originale,
croită în forme clare, neogotice – sunt de factură clasicizantă, rezultat al mai
sus amintitei refaceri”4.
Şi pentru unii dintre contemporani clădirea amintea de romantismul
caracteristic începutului de veac XIX. „Cu aspectul său de castel romantic
flancat de patru turnuri – îşi amintea Constantin Argetoianu – palatul Suţu
minuna lumea şi trecătorii se opreau să caşte gura în faţa soarelui poleit,
înconjurat de raze ca la Versailles, pironit deasupra porţilor masive de fier”5.
În timpul lucrărilor au apărut însă unele probleme, motiv pentru care Costache
Suţu s-a adresat – la 25 mai 1834 – Vorniciei poliţiei Bucureştiului recla-
mând încălcarea contractului de către cei doi arhitecţi. Vornicia a însărcinat
Ibidem, p. 533.
4

Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,
5

Partea I. Până la 1888, p. 105.

 Titlu articol
395

cu un control al calităţii lucrării pe

arhitecţii Ioja şi Hartl, precum şi pe
Paraschiva, starostele dulgherilor. La
14 iulie 1836, comisia a răspuns Vor-
niciei că meşterii „au prefăcut bolta dă
al doilea” şi că trebuie ca şi „zidarii ce
au făcut sobile rele” să le îndrepte6.
Împrejmuirea întregii curţi a palatului
Suţu cu zid de cărămidă, în 1832, l-a
dus pe proprietar la un conflict cu
autorităţile, datorită încălcării altor
proprietăţi. La 29 martie 1832, comi-
sarul Urdăreanu îi comunica lui Costache
Suţu recomandarea Agiei poliţiei să
urmeze „cu împrejmuirea de zid a gră-
dinii spre răsărit şi fiind tot în linia
curţii şi închiderea grădinii fireşti
urmează să se păzească tot acea linie”7. Palatul Suţu - faţada laterală
Un alt meşter, austriac, Escher (Eser), a realizat în 1836 un mare poli-
candru de aramă „întocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou”, cu
douăzeci şi patru de sfeşnice8. Meşterul austriac a primit de la Costache Suţu
100 de ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, el trebuind să termine lucrarea în
decembrie 1836. La 21 octombrie 1836, Escher a încasat de la comanditar
15 galbeni sau 470 de lei „în socoteala tocmelii ce am făcut pentru lucrul
policandrului”9.
Când în Capitală a fost introdus iluminatul cu petrol lampant (1857),
postelnicul Costache Suţu a fost unul dintre primii aristocraţi care s-au intersat
de acest nou mijloc de iluminat. Un deceniu mai târziu, în 1867, primarul
Bucureştiului, C. Panait, a încheiat un contract cu o firmă engleză pentru ilu-
minatul pe bază de gaz aerian. Costache Suţu adoptat imediat pentru ilumi-
narea nocturnă a palatului său cea mai recentă invenţie a vremii: lămpile cu

6
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti,
p. 77; Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului
Bucureşti. 1921-1971, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, 1971, p. 42.
7
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş, p. 94.
8
Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului
Bucureşti. 1921-1971, p. 43; George Potra, Din Bucureştii de ieri, p. 458.
9
Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului
Bucureşti. 1921-1971, p. 43.
 Semnatar articol
396

Blazonul familiei Suţu de pe frontonul palatului

gaz aerian, care au constituit principala atracţie pentru bucureşteni. Tehnica
folosită de proprietarii palatului pentru iluminat ne este explicată de un nepot
al Irinei Suţu, Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), care a cunoscut foarte bine
istoria acestei case: „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate
ţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul,
având aceeaşi pâlpâială de fluture. În mijlocul balconului, un soare de mari
dimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi laminate de gazul ce ieşea
prin ele. Tot astfel, în spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de la
intrarea în curte, un dispozitiv la fel lumina emblema. Nu ştiu – dar este mai mult
ca probabil – dacă nu exista acelaşi sistem de iluminat şi de-a lungul gardului”10.
Pentru a căpăta însemnele unei reşedinţe princiare, postelnicul Costache
Suţu a ordonat montarea pe frontonul palatului a blazonului vechi al fami-
liei, ce conţinea însemnele heraldice ale celor două provincii româneşti: vul-
turul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Acest gest a dus la crearea unui con-
flict cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a cerut demontarea blazonului,
ordin în faţa căruia vanitorul Costache Suţu a trebuit să se supună. Situaţia a
revenit la normal după abdicarea lui Cuza, în 1866, şi venirea pe tron a dom-
nitorului Carol I, care a încuviinţat remontarea blazoanelor pe frontispiciul
10
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 101.
 Titlu articol
397

ambelor faţade ale palatului, unde au

dăinuit până în 1950. În acel an teribil
al distrugerilor de patrimoniu dirijate
de autorităţi, nici palatul Suţu nu a
scăpat nedevastat. Emanoil Hagi-Mosco
îşi amintea că „odată cu stricarea gar-
dului, au fost cioplite cu ciocanul şi
complet sfărâmate. Stema care se vede
în ziua de azi, precum şi leii cu soarele
în gheare, au fost reproduse şi aşezate
din nou la locul lor, o dată cu restau-
rarea clădirii. Stema a fost perfect repro-
dusă după cea veche, atât ca dimen-
siuni, cât şi conţinutul său. Execuţia, însă,
a leilor cu soare nu corespunde origi-
nalului, cu toate indicaţiile în scris ce
le-am dat”11.
Pentru realizarea confortului dorit
de familia Suţu, amenajările interioare Palatul Suţu şi poarta de acces
au continuat în timp, în 1862-1863
fiul postelnicului, Grigore Suţu (1819-1893), comandându-i sculptorului
Karl Storck decorarea interioară a palatului, pictarea tavanelor şi realizarea
monumentalei scări de acces la etaj, în capul căreia trona bustul Irinei Suţu
(născută Hagi-Mosco, 1830-1891)12. Pe balustrada scării de onoare era montat
un ceasornic mare, marca Armand Collin, păstrat şi astăzi13.
Deasupra oglinzii veneţiene din holul de onoare al palatului se păstrează
şi azi medalionul realizat de Karl Storck ce o reprezintă pe proprietara pala-
tului, Irina Suţu. Sub medalion se poate încă observa blazonul familiei Suţu,
realizat în stuc. Aceasta nu era singura oglindă mare din palat, Emanoil Hagi-
Mosco amintindu-şi că „în afară de oglinda de pe scara de onoare, se mai
aflau în saloane mari oglinzi în care se reflectau, sub lumina sclipitoare a
sumedenii de lămpi şi lumânări, elegantele siluete feminine şi bărbăteşti care
umpleau acele saloane. Oglinzile fuseseră aduse cu multă cheltuială şi cu mai
11
Ibidem, p. 95
12
Ibidem, p. 94-95; George Potra, Din Bucureştii de ieri, p. 460; vezi şi Eleonora
Costescu, Artiştii Storck. Saga unei familii de artişti de-a lungul unui veac şi jumătate, Bucureşti,
2000, 1996.
13
Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioară a reşedinţelor domneşti şi
boiereşti (1774-1914), Bucureşti, 2010, p. 92.
 Semnatar articol
398

multă greutate de transport de la

Viena pe Dunăre până la Giurgiu şi de
acolo, cu mare grijă, până la Bucureşti.
Ele ieşeau din renumita fabrică de sti-
clărie franceză din Saint-Gobin”14.
Singura descriere completă a
interioarelor de epocă ale palatului
Suţu ne-a rămas de la Emanoil Hagi-
Mosco, evocatorul atât de pasionat şi
talentat al vechiului Bucureşti:
„De sub marchiza cu geamlâc de
mari dimensiuni, făcută pentru a feri
lumea de intemperii când scobora din
trăsură, printr-o intrare cu trei uşi, se
pătrunde într-un hol mare de 12 pe
12 m, prelungit în dreapta şi în stânga
prin două sânuri ţinând aproape cât
lărgimea clădirii. În stânga şi dreapta,
câte două camere la drum, iar la Bucureşti, Palatul Suţu - scara
capătul fiecărui sân câte o încăpere spaţioasă, dintre care una dând într-o
mică seră şi aşezată între turnurile laturilor laterale ale clădirii.
Scara de stejar, drept în faţa intrării, se desparte la jumătatea ei în două,
dând la etaj într-un hol mai mic, cu balcon interior şi despărţit de restul clădirii
prin două mari uşi cu patru canaturi numai în geamuri, putând fi deschise
pentru a lărgi holul. Luminatorul foarte înalt cu stucatura colorată şi aurită –
rămas original – de un foarte bun efect. Pe balustrada holului de sus este fixat
un ceasornic mare.
Prin hol se pătrunde în două mari saloane, unul la drum, celălalt în partea
opusă, spre fosta grădină, amândouă cu balcon de lăţimea salonului. Balconul
dinspre grădină s-a desfiinţat. Acele încăperi erau aşa numitele «salonul
roşu» şi «salonul galben», după culoarea stofei mobilierului.
În aripa dreaptă, două saloane mai mici, unul la drum, altul spre grădină,
despărţite printr-un hol cu acces în camere mai mici. În aripa stângă, alte
două camere la drum (locuinţa personală a soţilor Suţu), la fel despărţite ca
şi cele din cealaltă aripă dreaptă printr-o uşă cu patru canaturi, numai gea-
muri. Şi aici un hol mai mic, cu acces la dependinţe intime şi, printr-o scară,
la un balcon, sub laminator, pentru privire şi pentru muzică. De aici se sco-
boară, prin scara de serviciu, la parter.
14
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 101.
 Titlu articol
399

Palatul Suţu - plan etaj

La parter, către fosta grădină, exact sub unul din saloanele cele mari, o
spaţioasă sufragerie, cu tavanul din bârne aparente şi stucaturi în culori vii,
rămase încă de pe timpuri. Printr-o scară de câteva trepte, de lăţimea încă-
perii, se scoboară în grădină. Şi aci trei mari uşi-ferestre, ca la intrarea princi-
pală, luminau încăperea. Alături, câteva camere strict necesare pentru asigu-
rarea serviciului.
Ca o curiozitate de construcţie, cele patru turnuri sunt cuprinse pe jumătate
în corpul clădirii, iar zidurile interioare sunt ovale cu coloane cuprinse în zidărie.
În holul de jos, două coloane pătrate din piatră (rămase originale), cu capite-
luri clasice, susţin zidul despărţitor dintre salonul de sus şi holul de acces în el.
Pe scara cea mare, pe zidul de unde ea se desface în două părţi, este fixată
o oglindă de mari dimensiuni de peste 10 m2. Deauspra ei, la mijlocul ramei
superioare, ca şi cum ar ieşi din ramă, capul Irinei Suţu – în marmură, opera
lui Karl Storck – tânără, frumoasă, pieptănată în bandouri, stă de un veac acolo
şi, martoră tăcută, priveşte nepăsătoare la scurgerea ameţitoare a atâtor prefaceri”15.
Soţii Irina şi Grigore Suţu au fost o pereche foarte interesantă a epocii,
uimindu-şi contemporanii prin plimbările pe care le făceau la Şosea. „Suţu şi
Suţuleasa – îşi amintea Constantin Argetoianu – ieşeau în toate zilele la
plimbare într-o caleaşcă demodată, cu roate roşii: pe capră, un vizitiu într-o

15
Ibidem, p. 94-95.
 Semnatar articol
400

livrea cu fireturi aurite la toate cusăturile, conducea doi cai copleşiţi de greu-
tatea hamurilor încărcate cu paftale, cu zurzulii şi cu coroane. La spatele tră-
surii, după moda veche, un arnăut armat cu pistoale şi iatagane sta nemişcat,
cu braţele încrucişate. Pe perine, nemişcaţi şi ei, şi muţi, stăteau Suţu – în
haine negre, cu jiletcă şi mănuşi albe,
cu ţilindrul impecabil pe cap, cu mus-
tăţile şi cu ţăcălia răsucite şi cănite –
şi, lângă el, Suţuleasa, galbenă şi cam
umflată, numai în mătăsuri. Publicul
bucureştean se obişnuise cu acest alai
de vicleim, pe care-l privea cu indul-
genţă şi veselie: «Turcul şi Cămila»,
după cum îi botezase nu mai ştiu cine,
se bucurau chiar de un fel de popula-
ritate pe uliţele oraşului şi la Şosea”16.
Nelipsit din aceste plimbări la Şosea
era „câinele lor, un pudel mare alb, tuns
pe porţiuni, cam cum se tund cu trepte
unii arbuşti din parcurile englezeşti, şi
se numea Luţi. Când a murit, l-au împăiat
Soţii Irina şi Grigore Suţu
şi l-au aşezat la capătul scării”17.
Pe lângă faptul că purtau titlul de prinţ şi prinţesă într-o epocă în care
numai membrii familiei domnitoare şi, apoi, regale aveau acest titlu legal,
Irina şi Grigore Suţu aveau angajaţi în casă, ca servitori, arnăuţi muntene-
greni „îmbrăcaţi în fustanale, cu pistoale şi iatagane la brâu. În casă slujea
întotdeauna un tânăr negru. Bucureştenii cunoşteau toţi pe «arapul lui Suţu»”18.
O altă extravaganţă a lui Grigore Suţu a fost pasiunea lui pentru „păsările
exotice de tot felul”, care se plimbau nestingherite prin parcul palatului –
„mult mai mare şi cu mai multă vegetaţie ca astăzi” –, spre deliciul trecăto-
rilor care „priveau mai toată ziua” în curtea atent îngrijită19.
Irina Suţu a rămas în memoria bucureştenilor prin balurile costumate pe
care le organiza şi cu care puteau rivaliza doar balurile de la Palatul Regal. Bogaţi
şi foarte vanitoşi, Irina şi Grigore Suţu „aveau o singură plăcere, să primească
16
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. I, p. 105-106.
17
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 97.
18
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. II (1885-1900), text integral,
Bucureşti, 2007, p. 180.
19
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, postfaţă de Dan C. Mihăi-
lescu, Bucureşti, 2003, p. 50.
 Titlu articol
401

[oaspeţi] şi dădeau baluri toată iarna, o

dată pe săptămână şi – de multe ori –
de două”, în casa lor care avea „numai
saloane şi [fusese] făcută dinadins pentru
baluri”, îşi amintea Constantin Arge-
toianu20. Mai mult, obiectele de cotil-
lion care se distribuiau participanţilor la
baluri erau la balul Suţu de mare valoare:
„mici cutiuţe de aur smălţuit, nécessaire-uri
de argint, flori artificiale de toată frumu-
seţea şi pene de struţ”21.
Un mare bal mascat a fost orga-
nizat în palatul Suţu în ziua de 16 fe-
bruarie 1862, prilej cu care renumitul
violinist, dirijor şi compozitor Ludwig
Wiest (1819-1889) a compus un cadril,
inspirat din Verdi, a cărui prezentare
originală o găsim în amintirile lui Emanoil
Hagi-Mosco: „Bal masqué de Verdi.
Quadrille composé et dédié avec le plus
profound respect à Madame Irène de
Soutzo par Louis Wiest, arrange pour le Irina Suţu în costum de bal
Piano par François Lorenzo, execute pour la première fois le 16 février 1862
à l’occasion du bal costumé chez Monsieur Grégoire de Soutzo”22.
La un alt bal dat la palatul Suţu, în ianuarie 1877, oaspete de onoare a
fost prinţul Don Carlos de Bourbon, duce de Madrid (1848-1909), aflat în
vizită în România. Balul este astfel descris în presa vremii: „De câteva săptă-
mâni, d. Gr. C. Suţu a deschis frumoasele sale saloane eleganţei Bucureştilor.
Joia trecută a fost o spendidă serată danţantă (sic), unde tot ce este mai ele-
gant în societatea noastră s-a amuzat până la ziuă. Obicinuiţii acestor saloane
cunosc îndestul amabila recepţiune a d-lui şi d-nei Gr. Suţu, pentru ca să mai
avem trebuinţă să mai descriem această serată. Graţiozitatea şi eleganţa damelor
noastre ne dispensează de orice detaliuri. La acest bal se afla şi Don Carlos”23.
20
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. I, p. 105.
21
Ibidem, p. 111.
22
Apud Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş..., p. 94; vezi imaginea în
George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, planşe.
23
„Cronica interioară. Presa”, an X, nr. 1, 23 ianuarie 1877, p. 1 (citat de Tiberiu
Avramescu în Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. I (1871-1877), ediţie îngri-
jită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987, p. 85-86, nota 276).
 Semnatar articol
402

Din anul 1888 ni s-a păstrat o de-

scriere foarte frumoasă a atmosferei
de sărbătoare care domnea în palatul
Suţu, vizitat de un călător străin,
suedez, cunoscut ca autor sub pseu-
donimul de Topchi. „Să intrăm apoi
la dna şi dl Grigore Suţu – ne îndeamnă
peregrinul Topchi – în cea mai bogată
şi cea mai primitoare casă din Bucu-
reşti. Acolo întâlneşti tot oraşul, fără
deosebire de partid politic, fapt neo-
bişnuit. Te afli pe teren neutru, ceea
ce adaugă un farmec deosebit acestor
splendide recepţii. Casa aşezată în cel
mai frumos cartier al oraşului, înconju-
rată de o vastă regină, izbeşte dintru
început privirea. După ce urci splen-
dida scară prin care pătrunzi în sălile
de bal, îţi dai seama că interiorul acestei Irina Suţu în costum de bal
senioriale aşezări corespunde cu înfăţişarea sa exterioară. O imensă oglindă
se desfăşoară până aproape de tavan, iar acolo sus afli o înşirare de saloane,
precum şi două mari săli, pline de lume. Cele mai frumoase femei, îmbrăcate
în minunate toalete, îţi trec prin faţa ochilor”24.
Un alt evocator al Bucureştiului de ieri, Victor Bilciurescu, consemna că
„balul de la Suţu era unul dintre cele mai pretenţioase baluri din vremea
aceea, nu numai fiindcă amfitrionii erau foarte parcimonioşi la invitaţii, nu
numai fiindcă acest Suţu purta pe atunci titlul de prinţ şi pe frontispiciul
palatului avea zidit blazonul familiei, nu numai fiindcă ducea o viaţă cu ade-
vărat princiară (...) ci mai cu seamă pentru consideraţia că treceai drept om
de lume, drept un arbitru al eleganţei şi al manierelor alese dacă ai fi frec-
ventat măcar o singură recepţie sau un bal la Suţu, frecvenţă ce conta ca un
titlu de aristocraţie”25.
24
Topchi, A travers l’Orient et l’Occident (Récit de huit années de voyages), Saint
Petersburg, 1888, p. 98 (fragment tradus şi citat de Emanoil Hagi-Mosco în Bucureşti.
Amintirile unui oraş..., p. 100. Citatul este reluat în lucrarea lui George Potra, Din Bucureştii
de ieri, vol. I, p. 465 şi în cartea Irinei Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioară
a reşedinţelor domneşti şi boiereşti (1774-1914), p. 91.)
25
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, 1945, p. 67-68
(lucrarea a fost reeditată în 2003, la Editura Paideea, cu o postfaţă de Dan C. Mihăilescu;
vezi p. 50)
 Titlu articol
403

Grigore Suţu Grigore şi Irina Suţu

Cei care participau la balurile sau recepţiile organizate de familia Suţu
trebuiau să se supună unui adevărat ritual de primire, descris astfel de unul
dintre participanţi, Constantin Bacalbaşa: „Prinţul Grigore Suţu, un om
mărunţel cu mustăţi lungi şi arnăuţeşti , acum încărunţite, cu tipul clasic al
grecului din caricatură, întotdeauna elegant, primea în picioare în cel dintâi
salon, aproape la uşa holului, pe toţi vizitatorii. Şi în zilele de recepţie vizita-
torii erau gloată. În al doilea salonaş, principesa Irina trona pe un fotoliu
luxos iar pe dinainte-i, în ordinea intrării, defilau cei care o vizitau. Te închinai,
sărutai mâna, te opreai mai lung ori mai scurt, după cum erai mai intim ori
mai puţin, după cum erai doamnă sau domn; după rang şi importanţă schimbai
două-trei cuvinte de politeţă, te închinai şi ieşeai. În salon mulţimea era mare,
°unii veneau, alţii plecau. Prinţul Grigore avea câte un cuvânt amabil pentru
fiecare şi plecai. Toată afacerea nu dura mai mult de zece minute. Protocolul
era acela al unei Curţi, cu mai puţină rigiditate şi cu mai puţin fast”26.
Toată această viaţă fastuoasă la palatul Suţu a încetat odată cu dispariţia
fizică a Irinei (28 septembrie 1891) şi a lui Grigore Suţu (3 octombrie 1893),
ambii fiind înmormântaţi în biserica ctitorită de familie lângă conacul de la
Suţeşti (judeţul Brăila). Într-un scurt necrolog, Constantin Bacalbaşa scria – pe
26
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. I (1871-1877), ediţie îngrijită de
Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987, p. 85.
 Semnatar articol
404

bună dreptate – că „alăturea de Elena

Oteteleşanu, Irina Suţu a fost una
dintre cele două doamne din înalta
societate bucureşteană care avea casă
deschisă pentru recepţii şi baluri la care
participau toţi aceia care alcătuiau
ceea ce se numea «societatea bună bucu-
reşteană». (...) Cu moartea Irinei Suţu,
a dispărut şi o viziune bucureşteană.
A pierit cea din urmă arătare dintr-o
lume care nu mai poate renaşte”27.
Cum Irina şi Grigore Suţu nu au
avut copii, din 1893 palatul a fost moş-
tenit de nepotul lor, Constantin Suţu
(1841-1914), apoi de urmaşii direcţi
ai acestuia, Grigore (1878-1916) şi
Constantin. În timpul primului război Irina Suţu născută Hagi Moscu
mondial, palatul a devenit reşedinţa generalului german Tülff von Tscheppe
und Weidenbach, guvernatorul Bucureştiului ocupat (1916-1918). Discuţiile
dintre mareşalul August von Mackensen şi Alexandru Marghiloman privind
încheierea armistiţiului s-au purtat în 1918 în saloanele palatului Suţu. O
vreme, aici şi-a avut După război, un timp, în palat a funcţionat şi Primăria
Capitalei (în timpul primariatului lui Dem Dobrescu), iar în 1932 Constantin
Suţu a închiriat palatul pentru Banca Chrissoveloni, până în 1942, când vechea
reşedinţă a familiei Suţu a fost vândută C.E.C.-ului din Bucureşti (care a fun-
ţionat aici până în 1948)28.
O nouă etapă în istoria palatului Suţu începe în vara anului 1948 şi durează
peste un deceniu, răstimp în care – după cum vom vedea din documentele
inedite din Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice – valoroşi arhitecţi
pasionaţi de monumentele istorice (între care Horia Teodoru şi Ştefan Balş)
duc o bătălie argumentată cu autorităţile comuniste pentru salvarea de la
demolare a bătrânei reşedinţe boiereşti din centrul Capitalei.
La 2 iulie 1948 directorul Casei Naţionale de Economii şi Cecuri Poştale –
instituţie care avea în administrare vechea reşedinţă boierească – cere, pur şi
simplu, „dărâmarea imobilului Suţu din bulevardul Brâncoveanu nr. 2,
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. II (1885-1900), Bucureşti, 2007, p. 180.
27

28
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş..., p. 103; George Potra, Din
Bucureştii de ieri, vol. I, p. 467; Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioară
a reşedinţelor domneşti şi boiereşti (1774-1914), p. 92-93.
 Titlu articol
405

proprietatea C.E.C.-ului”, rugând

Comisia Monumentelor Istorice din
cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor
să binevoiască „a ne elibera un certifi-
cate din care să rezulte că acel imobil nu
figurează printre monumentele isto-
rice şi Comisia Monumentelor Istorice
nu se opune la eventuala lui dărâmare”29.
Argumentele absurde în favoarea dă-
râmării erau furnizate chiar de către un
arhitect, György, care aprecia că
imobilul Suţu „nu este actualmente în
stare de întreţinere ca să poată fi folosit
în scopurile vreunui serviciu al nostru”30.
Toate argumentele arhitectului şef
al C.E.C.-ului nu aveau nimic comun
cu valoarea istorică a clădirii, doar raţiu- Postelnicul Costache Grigore Suţu
nile economico-financiare şi cele de organizare internă a instituţiei fiind cele
care contau în acea vreme. Deşi, la un moment dat, conducerea CEC avusese
în vedere realizarea unor „lucrări de reparaţii în valoare de cca. 13.000.000 lei”,
arhitectul György considera că toate acestea „încă nu ne-ar pune la dispoziţie
spaţiul şi circulaţia necesare dezvoltării serviciului de pensii, astfel că am fost
nevoiţi să renunţăm la ele”31. Mai mult, lucrările de transformare a palatului nu
i se păreau justificate arhitectului şef al C.E.C.-ului, deoarece „cheltuielile oca-
zionate ar egala aproape costul unei construcţii noi, la un volum egal câştigat”
şi „nici un fel de lucrări, oricât de cuprinzătoare ar fi ele, nu ar putea face din
acest imobil un local spaţios şi corespunzător tuturor cerinţelor noastre”.
Concluziile arhitectului György erau dramatice pentru soarta palatului
Suţu: „Orice sume investite în această construcţie ar fi fără rost irosite, iar
menţinerea ei în starea actuală nu ne foloseşte cu nimic şi propun, în conse-
cinţă, dărâmarea”. Trei argumente avea arhitectul în vedere: „folosul estetic;
sumele recuperate prin vinderea materialelor ce se vor recolta din aceste
dărâmări, ţinerea terenului la imediata dispoziţie în cazul dacă ne-am hotărî
să păşim la realizarea sediului nostru definitiv”32.
29
Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice (în continuare ACMI), dosar 666 bis
(Palatul Suţu din Bucureşti), f.a., f. 1
30
Ibidem, f. 2.
31
Ibidem.
32
ACMI, dosar 666 bis (Palatul Suţu din Bucureşti), f.a., f. 2
 Semnatar articol
406

Pusă în faţa iminentei dărâmări a

palatului Suţu, Comisiunea Monumen-
telor Istorice a convocat o şedinţă a
subcomisiei tehnice, chiar în sediul pa-
latului, în 13 iulie 1948. Subcomisia,
condusă de arhitectul Horia Teodoru –
directorul general tehnic al Comisiunii
Monumentelor Istorice – a constatat,
în urma cercetării în amănunţime a clă-
dirii, următoarele:
„1. Numeroşi pereţi de sticlă subîm-
part, reducând monumentalitatea in-
terioarelor, la parter şi etaj, sălile cen-
trale. Aceşti pereţi ar trebui înlăturaţi
cu desăvârşire.
2. Din cauză că nu s-au făcut la timp Tunul Colţei şi turnurile Palatului Suţu
lucrări de întreţinere la învelitori, apa a pătruns în interior, deteriorând pe
mari suprafeţe parchetul cu incrustaţii geometrice al saloanelor etajului.
3. Monumentalul grilaj de fier cu porţile de intrare de pe latura est a fost
demolat şi aruncat în neorânduială pentru lărgirea bulevardului. De asemenea,
geamurile marchizei din faţa intrării sunt complect distruse.
4. În afară de aceste stricăciuni, construcţia este solidă şi rezistentă şi prin
îngrijite lucrări de întreţinere i s-ar putea reda monumentalitatea din trecut.
5. Din punct de vedere artistic şi istoric, nu prezintă un interes deosebit,
dar – pe o scară mai mare decât casa Filipescu – reprezintă formele arhitec-
tonice cari caracterizează începutul secolului al XIX-lea la o construcţie de
proporţii mai importante.
Dacă se ia în consideraţie numărul aşa de redus al monumentelor de arhitec-
tură mai veche civilă din Bucureşti, acest monument trebuie luat în considerare”33.
În urma analizei şi a constatărilor făcute, Comisia era de părere că palatul
putea „fi declarat monument istoric”, cu condiţia ca C.E.C.-ul sau altă insti-
tuţie de stat să îşi ia „angajamentul de a face în timpul cel mai scurt toate repa-
raţiile necesare şi a-l folosi în formele lui originale, cu sălile neschimbate, în
felul în care s-a instalat în casa Filipescu Clubul Profesorilor Universitari”.
Cu această concluzie a fost de acord şi profesorul Petre Constantinescu-Iaşi.
Comisia propunea şi o destinaţie pentru palat: „în acest imobil s-ar putea
instala în cele mai bune condiţii muzeul municipal (subl. ns.), dacă pentru

33
Ibidem, f. 4 (proces verval semnat de arhitectul Horia Teodoru).
 Titlu articol
407

palatul viitor al C.E.C.-ului se poate găsi un alt teren”34. Concluziile au fost

comunicate conducerii C.E.C., sub semnătura arhitectului Ştefan Balş, dar
acestea nu i-au mulţumit pe diriguitorii respectivi, care au cerut în conti-
nuare demolarea palatului, argumentând că „C.E.C.-ul a achiziţionat acest
imobil în scopul de a-l dărâma”35. În faţa insistenţei celor de la C.E.C., la 31
iulie Constantin Daicoviciu le-a răspuns, aducându-le la cunoştinţă că „în
şedinţa din 29 iulie a.c., Comisiunea a hotărât ca Palatul Suţu din Piaţa
Universităţii să fie considerat monument istoric”36. Totodată, Comisiunea a
intervenit pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a găsi, împreună
cu Primăria Capitalei, „soluţia cea mai corespunzătoare pentru folosirea
acestui monument”. Conducerea C.E.C.-ului era îndrumată, în consecinţă,
să se adreseze primarului general al Capitalei, generalul Victor Dombrovschi.
Şedinţa efectivă de clasare ca monument istoric a palatului Suţu a avut
loc în ziua de 7 octombrie 1948, preşedinte fiind părintele Gala Galaction,
iar participanţi distinşi istorici de artă, arhitecţi şi arheologi: George Oprescu,
Grigore Ionescu, Aurelian Sacerdoţeanu, Richard Bordenache, Ion Nestor şi
Victor Brătulescu37. Argumentaţia comisiei era următoarea: „Considerând
numărul aşa de redus al monumentelor de arhitectură mai veche civilă din
Bucureşti, Comisiunea hotărăşte clasarea ca monument istoric a casei Sutzu
din Piaţa Universităţii, proprietatea statului, care are formele arhitectonice
caracteristice începutului secolului al XIX-lea aplicate la o construcţie de
mari proporţii şi în care Primăria Municipiului Bucureşti urmează a instala
una din principalele ei instituţii culturale de folos obştesc”38.
După ce a clasat palatul Suţu ca monument istoric – prin decret al Pre-
zidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române39 –, Comi-
siunea Monumentelor Istorice a gândit şi o destinaţie mai adecvată pentru
clădire, aceea de muzeu municipal. În acest sens, la 11 octombrie 1948, pre-
şedintele C.M.I., Constantin Daicoviciu, s-a adresat primarului general al
Bucureştiului, rugându-l „să dispună instalarea în acest monument istoric a
muzeului municipal, care ar putea în chipul acesta strânge toate colecţiile
sale, astăzi răspândite şi nesistematizate încă într-un singur local, aflat în cen-
trul Capitalei”40.
34
Ibidem, dosar 666 bis, f. 4
35
Ibidem, f. 5.
36
Ibidem, f. 6.
37
ACMI, dosar 666 bis, f. 8
38
Ibidem.
39
Vezi textul în ACMI, dosar 666 bis, f. 14.
40
Ibidem, f. 9.
 Semnatar articol
408

Această sugestie venea pe fondul propunerii Primăriei Capitalei – care

primise de la C.E.C. dreptul de folosinţă asupra palatul Suţu, dar refuzase
preluarea clădirii41 – ca în vechea reşedinţă boierească să fie instalată biblio-
teca municipală a Bucureştiului. Constantin Daicoviciu aducea ca argument
„numărul mare de biblioteci publice aflate în centrul Capitalei”, considerând
că biblioteca municipală putea „să fie instalată în altă regiune a Bucureştiului,
lipsită de acest fel de instituţie culturală”. „În felul acesta – aprecia reputatul
arheolog clujean – distribuirea acestor instituţii în planul general al Capitalei
ar putea fi mai armonioasă iar muzeul municipal ar ocupa un loc de frunte”42.
Situaţia palatului Suţu a devenit incertă în urma refuzului Primăriei
Capitalei de a prelua folosi imobilul „întrucât costul reparaţiilor era prea
mare”43. Cum palatul era clasat monument istoric şi „atât U.C.B.-ul cât şi
Ministerul de Finanţe reclamă taxe şi impozite pentru acest imobil”, Casa de
Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni solicita, la 12 ianuarie 1949, Minis-
terului Artelor şi Informaţiilor să i se comunice „dacă la dvs. este trecut acest
imobil şi acum, tot în categoria monumentelor istorice, rugându-vă a ne
comunica cum se poate face administrarea acestui imobil, ce întrebuinţare i
se poate da acestui imobil şi cine suportă taxele şi impozitele aferente acestui
imobil neproducător de venit şi ce formalităţi trebuiesc îndeplinite pentru a
fi în legalitate”44.
Răspunsul Ministerului Artelor către C.E.C. a fost că „deoarece Primăria
Municipiului Bucureşti a renunţat la folosirea lui, imobilul poate fi închiriat
sau folosit de orice instituţie în scop cultural, social sau în oricare alt scop de
folos obştesc”45. În aceste condiţii, C.E.C.-ul a procedat, în ianuarie 1948 –
pe baza recomandărilor arhitectului Horia Teodoru – la „stabilirea costului
cheltuielilor de reparaţii ce ar urma să fie făcute imobilului nostrum din Bdul
1848 nr. 2 pentru a i se putea da o folosinţă”46. Devizul depăşea posibilităţile
C.E.C., care a insistat pe lângă Comisia Monumentelor Istorice să „reexami-
neze situaţia acestui imobil” şi să decidă „dacă nu este cazul să fie exonerate
de pe lista monumentelor istorice pentru a proceda la dărâmarea lui”47.
Pus în faţa acestei solicitări aberante, arhitectul Horia Teodoru a luat
legătura cu Ministerul Învăţământului Public, care „ar fi de acord să instaleze
41
Ibidem, f. 18, 22.
42
Ibidem, f. 9.
43
Ibidem, f. 22.
44
Ibidem.
45
Ibidem, f. 23.
46
Ibidem, f. 24.
47
Ibidem.
 Titlu articol
409

în acest imobil gol o instituţie de cultură, spre exemplu o bibliotecă univer-

sitară, cheltuind pentru amenajări cca 15.000.000 lei dacă i s-ar ceda monu-
mentul necondiţionat”48. În schimbul cedării palatului, C.E.C.-ul cerea „să i
se dea în schimb un teren egal ca valoare cu terenul cedat”. Şansa palatului
Suţu de a nu fi demolat a venit din faptul că, prin noul mod de organizare din
1948, C.E.C.-ul nu mai avea nevoie urgentă de a-şi construi un local nou,
putând ceda clădirea din Centrul Capitalei fără a mai pretinde ceva în schimb.
Astfel – aprecia arhitectul Horia Teodoru – se evita „dărâmarea [palatu]lui,
numai pentru că instituţia care îl posedă nu are nevoie de el şi nu înţelege să
plătească taxele aferente pentru un bun neproducător de venit”49.
Din păcate – cu toate diligenţele Comisiei Monumentelor Istorice şi ale
Ministerului Artelor şi Informaţiilor – palatul Suţu nu a primit o destinaţie
culturală, ci una ... industrial utilitară. Din primăvara anului 1948 palatul a
fost dat în folosinţă Institului de Construcţii al Ministerului Construcţiilor,
care – în noiembrie 1952 – a trecut la efectuarea unor lucrări interioare şi
exterioare, fără „să se respecte dispoziţiunile legii monumentelor istorice şi
fără aprobarea specială a Comitetului pentru Aşezămintele Culturale, deşi
această clădire este declarată monument istoric”50.
Au mai trecut încă patru ani de la situaţia descrisă mai sus, până când, în
anul 1956, s-a decis ca palatul Suţu să adăpostească colecţiile Muzeului de
Arheologie şi Istoria Bucureştiului, devenit ulterior Muzeul Municipiului Bucureşti.

48
Ibidem, f. 24.
49
Ibidem, f. 24, recto-verso (rezoluţie a arhitecului Horia Teodoru).
50
Ibidem, f. 27. Sesizare din 18 noiembrie 1952 a directorului Muzeului de Arheologie
şi Istoria Bucureştiului, Gheorghe Astancăi, către Serviciul Muzee – Monumente al Comitetului
pentru Aşezămintele Culturale.