LIU CIXIN, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor

chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime

literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangqua. De-a
lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de
nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatură SF din China
pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele
culegeri de proză scurtă, a publicat şi romane: The Devil’s Bricks
(2002), The Era of Supernova (2003), Ball Lightening (2004). În 2007 a
apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care
autorul şi l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body
Problem (Problema celor trei corpuri – Editura Nemira, 2017). În anul
2015, ediţia engleză a romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel
mai bun roman.

2
 LIU CIXIN

PROBLEMA CELOR TREI

CORPURI
Primul volum din seria:
Amintiri din trecutul Terrei

Original: The Three-Body Problem (2006)

Traducere din limba engleză:

NINA IORDACHE

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2017

3
 Lista personajelor principale

(Numele chinezeşti sunt scrise cu numele de familie întâi)

(Lista completă a personajelor se găseşte la sfârşitul volumului)

Familia Ye
Ye Zhetai – Fizician, profesor la Universitatea Tsinghua
Shao Lin – Fizician, soţia lui Ye Zhetai
Ye Wenjie – Astrofizician, fiica lui Ye Zhetai
Ye Wenxue – Sora lui Ye Wenjie, membră a organizaţiei Gărzilor Roşii

Baza Coasta Roşie

Lei Zhicheng – Comisar politic la Baza Coasta Roşie
Yang Weining – Inginer-şef la Baza Coasta Roşie, fost student al lui Ye
Zhetai

În prezent
Yang Dong – Cercetătoare a teoriei corzilor şi fiica lui Ye Wenjie şi a lui
Yang Weining
Ding Yi – Fizician şi teoretician, iubitul lui Yang Dong
Wang Miao – Cercetător în domeniul nanomaterialelor
Shi Qiang – Agent de poliţie, numit şi Da Shi
Cheng Weisi – General Maior al Armatei de Eliberare a Poporului
Wei Cheng – Tânăr geniu al matematicii, solitar
Shen Yufei – Fiziciană japoneză şi soţia lui Wei Cheng
Pan Han – Biolog, prieten/cunoştinţă al lui Shen Yufei şi al lui Wei
Cheng
Sha Ruishan – Astronom, unul dintre studenţii lui Ye Wenjie
Mike Evans – Fiul unui magnat al petrolului

4
 Partea întâi
O PRIMĂVARĂ TĂCUTĂ

5
 1
ANII NEBUNIEI

China, 1967

Uniunea Roşie susţinuse un atac împotriva Brigăzii 28 Aprilie timp

de două zile. Steagurile roşii fluturau încontinuu în jurul clădirii, ca
nişte flăcări tânjind după foc.
Comandantul Uniunii Roşii era îngrijorat, dar nu din cauza
apărătorilor cu care se confrunta. Cei peste două sute de membri ai
Gărzilor Roşii, aparţinând Brigăzii 28 Aprilie, nu erau decât nişte bieţi
începători, pe lângă veteranii Gărzilor Roşii ai Uniunii Roşii, care se
formase în timpul Marii Revoluţii Culturale Proletare de la începutul
anului 1966. Cei din urmă se căliseră datorită experienţei tumultuoase
a inspecţiilor revoluţionare de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi după ce
îl auziseră pe preşedintele Mao vorbind la măreţele adunări din piaţa
Tiananmen.
Însă îi era frică de sobele de fier din clădire, pline-ochi cu explozivi
şi legate între ele cu detonatoare electrice. Nu le putea vedea, dar le
simţea prezenţa aşa cum fierul simte atracţia magnetului din preajmă.
Dacă vreun apărător apăsa pe întrerupător, revoluţionari, dar şi
contrarevoluţionari ar fi murit cu toţii într-o minge uriaşă de foc.
Şi Gărzile Roşii din Brigada 28 Aprilie erau în stare de o asemenea
nebunie. Faţă de bărbaţii şi femeile deja rodaţi din prima generaţie a
Gărzilor Roşii, noii rebeli erau o haită de lupi ţopăind pe jăratic: mai
nebuni decât nebunii înşişi.
Silueta zveltă a unei fetişcane frumoase se ivi în vârful clădirii,
fluturând drapelul roşu al Brigăzii 28 Aprilie. Apariţia ei fu salutată
imediat de un torent de împuşcături. Se trăgea în ea cu tot felul de
arme: antichităţi, precum carabinele americane, mitralierele ceheşti,
puştile japoneze de calibru .38, dar şi arme mai noi, cum ar fi seria
standard de puşti ale Armatei de Eliberare a Poporului şi pistoalele-
mitralieră furate de la aceeaşi armată, după publicarea „Editorialului

6
din August”1, şi chiar şi câteva săbii şi suliţe chinezeşti dadao.
Împreună, formau o versiune condensată a istoriei moderne.
Mulţi membri ai Brigăzii 28 Aprilie se implicaseră în demonstraţii
de forţă similare. Se postau pe acoperişul unei clădiri, fluturau un
drapel, strigau lozinci la megafon şi împrăştiau fluturaşi peste
atacatorii de jos. De fiecare dată, curajosul sau curajoasa reuşea să se
adăpostească de ploaia de gloanţe şi să câştige admiraţia pentru vitejia
lui sau a ei.
Fata de acum credea, evident, că va fi la fel de norocoasă. Flutura
steagul de război de parcă şi-ar fi etalat tinereţea înflăcărată,
încredinţată că duşmanul va arde în flăcările Revoluţiei şi se va face
scrum şi cenuşă; închipuindu-şi cum se va naşte o lume ideală din
ardoarea şi zelul ce-i curg prin vine… Era îmbătată de visul ei
strălucitor şi roşu-aprins, până când un glonţ îi străpunse pieptul.
Trupul ei de cincisprezece ani era atât de fragil, încât glonţul trecu
cu uşurinţă prin el, şuierându-i în spate. Tânăra membră a Gărzilor
Roşii se prăbuşi împreună cu drapelul, forma delicată coborând chiar
mai încet decât bucata de pânză roşie, asemenea unei păsări ce nu se
poate desprinde de cer.
Luptătorii Gărzilor Roşii ţipară de bucurie. Câţiva se repeziră spre
baza clădirii, ridicară drapelul Brigăzii 28 Aprilie şi înşfăcară trupul
subţire şi lipsit de viaţă. Îşi înălţară trofeul, fălindu-se cu el o vreme,
înainte să-l azvârle spre poarta de metal din curte.
Mai toate barele metalice ale porţii se terminau cu ţepuşe ascuţite
care fuseseră scoase la începutul războaielor civile duse de facţiuni şi
folosite la fabricarea de suliţe, dar mai rămăseseră două. Când
vârfurile lor tăioase intrară în corpul fetei, viaţa păru că revine în
trupul zvelt.
Gărzile Roşii se traseră înapoi şi începură să folosească trupul
străpuns drept ţintă de trageri. Pentru ea, furtuna densă de gloanţe

1 Referire la editorialul din luna august 1967 din revista Steagul Roşu (o sursă
importantă de propagandă în timpul Revoluţiei Culturale), care recomanda insistent
„îndepărtarea celor câţiva [contrarevoluţionari] din armată”. Editorialul a fost
interpretat ca un îndemn al Gărzilor Roşii să atace depozitele de armament şi să fure
arme de la Armata de Eliberare a Poporului, ceea ce a dat şi mai mult apă la moară
războaielor civile locale duse de facţiunile Gărzilor Roşii (n.a. Ken Liu).
7
părea doar un soi de ploaie blândă, de vreme ce nu mai simţea nimic.
Din când în când, braţele ca nişte lujeri de viţă zvâcneau uşor pe lângă
corp, de parcă s-ar fi scuturat de picăturile de ploaie.
Apoi jumătate din cap îi explodă şi doar un singur ochi, frumos, mai
privea cerul albastru din anul 1967. Nu mai exista nicio urmă de durere
în privirea aceea, doar un devotament ferm şi un dor mistuitor.
Şi totuşi, spre deosebire de ceilalţi, avusese noroc. Măcar murise în
toiul sacrificiului pătimaş, pentru un ideal.

Astfel de lupte se dădeau peste tot în Beijing, ca o puzderie de UCP-

uri2 care lucrau în paralel, având drept rezultat Revoluţia Culturală. Un
val de nebunie înecase oraşul şi se infiltra în fiecare colţişor.
Pe terenul de sport al Universităţii Tsinghua, situată la marginea
oraşului, se desfăşura de aproape două ore o „şedinţă de luptă” la care
participau mii de persoane. Era o adunare publică menită să umilească
şi să nimicească duşmanii Revoluţiei hărţuindu-i verbal şi fizic în faţa
tuturor, până când îşi recunoşteau crimele.
După ce revoluţionarii se divizaseră, creând numeroase facţiuni,
forţele de opoziţie de pretutindeni se angajaseră în manevre şi
înfruntări complexe. În cadrul universităţii izbucniseră conflicte
intense între Gărzile Roşii, Grupul de Lucru al Revoluţiei Culturale,
Echipa de Propagandă a Muncitorilor şi Echipa de Propagandă
Militară. Şi fiecare facţiune se diviza din când în când în noi grupuri
rebele, fiecare cu propria panoplie de cunoştinţe şi de obiective,
producând confruntări şi mai necruţătoare.
Dar la această şedinţă de luptă de masă, victimele erau autorităţile
academice burgheze reacţionare. Ei erau duşmanii fiecărei facţiuni şi
nu mai puteau decât să îndure atacurile fără milă venite din toate
direcţiile.
Faţă de alţi „Monştri şi Demoni”3, autorităţile academice
reacţionare reprezentau un tip aparte: în timpul primelor şedinţe de

2 UCP – Unitate Centrală de Procesare. În engleză CPU - central processing unit

(n.red.).

3 Iniţial un termen budist, „Monştri şi Demoni” a fost folosit în timpul Revoluţiei

Culturale pentru a-i descrie pe duşmanii revoluţiei (n.tr. Ken Liu).
8
luptă fuseseră şi arogante, şi încăpăţânate. În vremea aceea mureau pe
capete. Vreme de patruzeci de zile, doar în Beijing fuseseră bătute
până la moarte mai mult de 1.700 de victime ale şedinţelor de luptă.
Mulţi alegeau o cale mai uşoară pentru a evita nebunia: Lao She, Wu
Han, Jian Bozan, Fu Lei, Zhao Jiuzhang, Yi Qun, Wen Jie, Hai Mo şi
alţii – intelectuali respectaţi odată – aleseseră să-şi curme viaţa. 4
Cei care supravieţuiseră primei perioade deveniseră treptat din ce în
ce mai apatici cu fiecare nouă şedinţă de luptă. Carapacea mentală
protectoare îi ajuta să nu se prăbuşească complet. Adesea păreau pe
jumătate adormiţi în timpul şedinţelor de luptă şi tresăreau doar când
cineva le urla în faţă că trebuie să-şi repete mecanic mărturisirea,
aceeaşi pe care o repetaseră de nenumărate ori.
Apoi, unii dintre ei intrau în stadiul al treilea. Şedinţele de luptă
constante, interminabile, le injectau imagini politice pline de viaţă în
conştiinţă, asemenea mercurului, până când minţile lor, care
odinioară se sprijiniseră pe cunoaştere şi raţiune, cedau asaltului.
Începeau, într-adevăr, să creadă că erau vinovaţi şi să vadă cât de mult
rău făcuseră măreţei cauze a Revoluţiei. Plângeau şi se căiau mai
adânc şi mai sincer decât acei Monştri şi Demoni care nu erau
intelectuali.
Pentru Gărzile Roşii, lupta împotriva victimelor aflate în cele două
ultime stadii mentale era absolut plictisitoare. Doar acei Monştri şi
Demoni care se mai aflau încă în primul stadiu le puteau oferi
creierelor lor suprastimulate emoţia ultimă după care tânjeau, precum
pelerina roşie a matadorului. Însă astfel de victime mult dorite erau
din ce în ce mai puţine. În Tsinghua probabil că mai era doar un om.
Datorită rarităţii lui, îi rezervaseră actul final al şedinţei de luptă.
Ye Zhetai supravieţuise Revoluţiei Culturale până acum, dar
rămăsese la primul stadiu mental. Nu se căise, nu se omorâse şi nici
nu devenise insensibil. Când profesorul de fizică se urca pe scenă în
faţa mulţimii, expresia de pe faţa sa spunea limpede: Pot să duc o
cruce şi mai grea.

4 Aceştia au fost unii dintre celebrii intelectuali care s-au sinucis în timpul
Revoluţiei Culturale. Lao She: scriitor; Wu Han: istoric; Jian Bozan: istoric; Fu Lei:
traducător şi critic; Zhao Jiuzhang: meteorolog şi geofizician; Yi Qun: scriitor; Wen
Jie: poet; Hai Mo: scenarist de film şi romancier (n.tr. Ken Liu).
9
 Gărzile Roşii îi dăduseră, într-adevăr, să care o povară, dar nu era o
cruce. Alte victime purtau jobene făcute din rame grele de bambus,
dar al lui era făcut din bare groase de oţel sudate între ele. Şi placa pe
care o purta în jurul gâtului nu era din lemn, cum purtau ceilalţi, ci era
o uşă de fier scoasă de la un cuptor de laborator. Numele lui era scris
pe uşă cu caractere negre contrastante şi două dungi roşii, diagonale,
formau un X mare.
Ye era escortat spre scenă de un număr dublu de Gărzi Roşii faţă de
celelalte victime: doi bărbaţi şi patru femei. Cei doi bărbaţi tineri
mergeau încrezători şi hotărâţi; păreau întruchiparea tineretului
bolşevic matur. Erau studenţi în anul patru 5, specializaţi în fizică
teoretică şi Ye era profesorul lor. Femeile, în realitate nişte fete, păreau
mult mai tinere. Erau eleve în anul doi de gimnaziu, în cadrul aceleiaşi
universităţi.6 Îmbrăcate în uniforme militare şi echipate cu banduliere,
iradiau vigoare tinerească şi-l înconjurau pe Ye Zhetai ca patru flăcări
verzi.
Apariţia lui stârni mulţimea. Scandarea lozincilor, care se mai
potolise, se reluă acum cu forţe noi şi înecă totul ca un flux renăscut.
După ce aşteptă ca zgomotul să se mai domolească, una dintre
fetele din Gărzile Roşii s-a întors către victimă:
— Ye Zhetai, eşti expert în mecanică. Ar trebui să-ţi dai seama ce
puternică este forţa unificatoare căreia îi rezişti. Încăpăţânarea te va
conduce doar la moarte! Azi, vom continua programul de data trecută
şi nu are niciun rost să ne pierdem în cuvinte. Răspunde la următoarea
întrebare fără obişnuita ta minciună: este adevărat că între anii 1962 şi
5 Facultăţile chinezeşti (în special Tsinghua) au un istoric complicat în privinţa
modificării sistemului de învăţământ care a fost când de patru, când de cinci, când
de trei ani înainte de Revoluţia Culturală. Am încercat să evit folosirea unor termeni
americani, cum ar fi freshman, sophomore, junior şi senior pentru a traduce anii
acestor studenţi (n.tr. Ken Liu). Adică student în anul I, II, III sau IV, respectiv în
ultimul an (n.tr.).

6 Sistemul educaţional chinezesc cuprinde în general şase ani de şcoală primară

urmaţi de trei ani de gimnaziu şi trei ani de liceu. În timpul Revoluţiei Culturale,
sistemul de 12 ani a fost scurtat cu 2-3 ani, în funcţie de regiune sau municipalitate.
Astfel, aceste fete membre ale Gărzilor Roşii au paisprezece ani. Am evitat, din nou,
să folosesc denumirile americane pentru anii de liceu (n.tr. Ken Liu).
10 
1965 ai hotărât de unul singur să adaugi relativitatea la cursul
introductiv de fizică?
— Relativitatea face parte din teoriile fundamentale ale fizicii,
răspunse Ye. Cum se pot preda cunoştinţele de bază fără ea?
— Minţi! urlă o fată din Garda Roşie de lângă el. Einstein este o
autoritate academică reacţionară. Ar servi oricărui stăpân care i-ar
flutura bani pe sub nas. S-a dus chiar şi la imperialiştii americani şi i-a
ajutat să construiască bomba atomică! Dacă vrem să construim o
ştiinţă revoluţionară trebuie să dăm jos această flamură neagră a
teoriei capitaliste reprezentată de teoria relativităţii!
Ye tăcu. Îndura cu greu durerea produsă de fierul masiv din joben şi
din placa atârnată la gât; nu mai avea energie să răspundă la întrebări
inutile. În spatele lui, unul dintre studenţi se încruntă. Fata care
vorbise era cea mai inteligentă dintre cele patru din Gărzile Roşii şi era
evident că se pregătise foarte bine, deoarece fusese văzută memorând
scenariul şedinţei de luptă înaintea intrării pe scenă. Dar împotriva
unui om ca Ye Zhetai, o mână de lozinci era insuficientă. Gărzile Roşii
se hotărâră să scoată la bătaie o altă armă pe care o pregătiseră
împotriva profesorului lor. Una dintre ele îi făcu semn cu mâna cuiva
de lângă scenă.
Soţia lui Ye, profesoara de fizică Shao Lin, se ridică din primul rând
al mulţimii. Urcă pe scenă îmbrăcată într-un costum care nu-i venea
prea bine, vizibil menit să imite uniforma militară a Gărzilor Roşii.
Însă cei care o cunoşteau îşi aminteau că predase la curs într-o qipao7
elegantă şi ţinuta ei de acum părea forţată şi nepotrivită.
— Ye Zhetai!
Era limpede că nu obişnuia să joace astfel de roluri şi, deşi încercase
să vorbească cât mai tare, efortul îi dezvăluia tremurul din glas.
— N-ai fi crezut că o să mă ridic cu fermitate împotriva ta şi o să te
critic, nu-i aşa? Da, în trecut m-ai amăgit. Mi-ai împăienjenit privirea
cu imaginea ta ştiinţifică reacţionară asupra lumii! Dar acum m-am
trezit şi sunt lucidă. Cu ajutorul tinerilor revoluţionari, vreau să fiu de
partea Revoluţiei, de partea poporului!
Se întoarse spre mulţime:
— Tovarăşi, tineri revoluţionari, angajaţi ai facultăţii, trebuie să

7 Rochie tradiţională chinezească (n.tr.).

11 
înţelegem în mod clar natura reacţionară a teoriei relativităţii a lui
Einstein. Acest lucru este vizibil în relativitatea generală: modelul
static al universului neagă natura dinamică a materiei. Asta este
antidialectică! Tratează universul ca fiind limitat, ceea ce reprezintă o
formă de idealism reacţionar…
În timp ce asculta discursul soţiei sale, Ye îşi îngădui să zâmbească
chinuit.
Lin, te-am amăgit? De fapt, în mintea mea ai fost mereu o enigmă.
Ţi-am lăudat geniul o dată în faţa tatălui tău – a avut noroc: a murit
înainte şi a scăpat de catastrofa asta – şi şi-a scuturat capul, spunând
că nu crede că fiica lui se va afirma în domeniul academic. Ceea ce mi-
a zis apoi s-a dovedit a fi atât de important în a doua jumătate a vieţii
mele: „Lin e prea deşteaptă. Ca să te ocupi de cercetarea fundamentală,
trebuie să fii prost”
În anii care au urmat, am început să înţeleg cuvintele lui din ce în ce
mai mult Lin, eşti într-adevăr prea deşteaptă. Încă de acum câţiva ani
ai început să simţi din ce direcţie bate vântul la universitate şi te-ai
pregătit cu grijă. De exemplu, când predai, ai schimbat numele multor
legi şi constante ale fizicii: ai numit Legea lui Om, Legea Rezistenţei, ai
numit Ecuaţiile lui Maxwell, Ecuaţiile Electromagnetice, ai numit
Constanta lui Planck, Constanta Cuantică… Le-ai explicat studenţilor
că toate descoperirile ştiinţifice se datorează înţelepciunii claselor
muncitoare şi că autorităţile academice doar le-au furat rodul şi le-au
dat numele lor.
Dar nici aşa nu ai reuşit să fii acceptată de curentul principal de
gândire revoluţionară. Uită-te acum la tine: nu ai dreptul să porţi
banderola roşie a „cadrelor universitare roşii”. A trebuit să vii aici cu
mâna întinsă, fără statutul celui care a primit Micuţa Carte Roşie8…
Nu poţi să te lepezi de vina de a te fi născut într-o familie mare din
China prerevoluţionară şi de faptul că părinţii tăi au fost nişte savanţi
redutabili.
Şi dacă tot vorbim de Einstein, tu ai mai multe de mărturisit decât
mine. În iarna lui 1922 Einstein a venit la Shanghai. Fiindcă tatăl tău

8 Micuţa carte roşie, apărută în 1964, este o colecţie de citate ale preşedintelui Mao
Zedong. Era impusă fiecărui membru din Partidul Comunist din China şi trebuia
purtată în buzunarul de la piept, lângă inimă (n.red.).
12 
vorbea germana fluent, i s-a cerut să-l însoţească. Mi-ai spus de atâtea
ori că tatăl tău s-a apucat să studieze fizica, deoarece a fost încurajat
de Einstein şi că tu ai ales fizica de dragul tatălui tău. Aşa că, într-un
fel, indirect, Einstein ţi-a fost profesor. Şi erai pe atunci atât de mândră
şi te simţeai atât de norocoasă de această legătură dintre voi doi.
Mai târziu, am descoperit că tatăl tău îţi spusese o minciună
nevinovată. El şi cu Einstein avuseseră doar o foarte scurtă conversaţie.
În dimineaţa zilei de 13 noiembrie, 1922, l-a însoţit la o plimbare pe
strada Nanjing. Printre ceilalţi, se mai numărau şi Youren, preşedintele
Universităţii Shanghai şi Cao Gubing, directorul general al ziarului Ta
Kung Pao. Când au trecut pe lângă un şantier de reparaţii de drumuri,
Einstein s-a oprit lângă un muncitor care sfărâma pietre şi l-a observat
în tăcere pe băiatul cu haine rupte, faţa şi mâinile murdare. L-a
întrebat pe tatăl tău cât câştigă băiatul pe zi. După ce l-a întrebat pe
băiat, i-a spus lui Einstein: cinci cenţi.
Asta a fost singura dată când a vorbit cu marele om de ştiinţă care a
schimbat lumea. Nu s-a discutat nimic despre fizică sau despre
relativitate, doar despre realitatea rece şi crudă. După spusele tatălui
tău, Einstein a rămas acolo pentru mai mult timp după ce a primit
răspunsul, urmărind mişcările mecanice ale băiatului şi uitând să-şi
fumeze pipa al cărei scrum aprins se stinsese. Tatăl tău mi-a povestit
amintirile sale, a oftat şi a zis: „În China, orice idee care îndrăzneşte
să-şi ia zborul se prăbuşeşte la pământ. Gravitaţia realităţii e mult prea
puternică.”
— Pleacă-ţi capul! urlă un tânăr membru al Gărzilor Roşii.
Era, poate, un gest de bunăvoinţă din partea fostului său student.
Toate victimele împotriva cărora luptau trebuiau să-şi plece capetele.
Dacă Ye şi-ar fi plecat capul, jobenul greu de fier ar fi căzut şi, dacă ar
fi rămas cu capul plecat, nu ar mai fi avut niciun rost să i-l pună la loc.
Însă Ye refuză şi şi-a ţinut capul sus, îndurând greutatea pe care
trebuia s-o susţină gâtul lui subţire.
— Pleacă-ţi capul, reacţionar încăpăţânat ce eşti!
Una dintre membrele Gărzilor Roşii îşi scoase cordonul şi-l plesni
pe Ye. Catarama de bronz îi şfichiui fruntea şi-şi lăsă amprenta clară,
care dispăru iute când ţâşni sângele. Se clătină nesigur pentru câteva
clipe, apoi se echilibră şi rămase drept, în picioare.

13 
 Unul dintre membrii Gărzilor Roşii spuse:
— Când predai mecanica cuantică ai strecurat şi multe idei
reacţionare!
Apoi îi făcu semn lui Shao Lin să continue.
Shao se conformă satisfăcută. Simţea nevoia să vorbească întruna,
altfel mintea ei fragilă care mai atârna de un fir subţire, s-ar fi năruit
cu totul.
— Ye Zhetai, nu poţi contesta această acuzaţie! Le-ai vorbit mereu
studenţilor despre reacţionara Interpretare Copenhaga9!
— Este totuşi explicaţia care a fost unanim recunoscută ca fiind în
conformitate cu rezultatele experimentale.
Tonul său atât de calm şi stăpânit o surprinse şi o îngrozi pe Shao
Lin.
— Această explicaţie susţine că observaţia exterioară duce la
colapsul funcţiei de undă cuantică. Este doar o altă expresie a
idealismului reacţionar şi este, de fapt, cea mai sfidătoare!
— Filosofia ar trebui, oare, să călăuzească experimentele sau
experimentele să călăuzească filosofia?
Contraatacul neaşteptat al lui Ye îi ului pe cei care conduceau
şedinţa de luptă. Pentru o clipă rămaseră fără replică.
— Dar este limpede că ceea ce trebuie să călăuzească experimentele
este filosofia corectă a marxismului! reuşi să spună în cele din urmă un
membru al Gărzilor Roşii.
— Atunci, asta înseamnă că filosofia corectă ne cade din cer şi este
împotriva ideii că adevărul se naşte din experienţă. Ceea ce e
împotriva principiilor cu ajutorul cărora marxismul încearcă să
înţeleagă natura.
Shao Lin şi cei doi colegi studenţi şi membri ai Gărzilor Roşii nu
ştiură ce să răspundă. Spre deosebire de membrii Gărzilor Roşii care
erau încă la liceu, ei nu puteau ignora logica cu totul.
Dar cele patru liceene aveau propriile lor metode revoluţionare pe
care le considerau invincibile. Fata care îl lovise pe Ye înainte îşi scoase
cordonul şi-l lovi din nou. Celelalte fete îşi scoaseră şi ele cordoanele

9 Interpretarea Copenhaga este interpretarea dată mecanicii cuantice de Niels BOhr

şi de Werner Heisenberg la Copenhaga în jurul anului 1927. Pe scurt, e vorba despre
faptul că orice măsurare a realităţii modifică realitatea (n.tr.).
14 
ca să-l lovească. De vreme ce colega lor dădea dovadă de atâta fervoare
revoluţionară, celelalte trebuiau să arate şi mai multă fervoare sau
măcar tot atâta cât ea. Cei doi membri ai Gărzilor Roşii nu au
intervenit. Dacă încercau să intervină acum, ar fi fost bănuiţi că nu
sunt îndeajuns de revoluţionari.
— Ne-ai predat şi teoria Big Bang10. Este cea mai reacţionară dintre
toate teoriile ştiinţifice! îşi dădu cu părerea unul dintre membrii
Gărzilor Roşii, încercând să schimbe subiectul.
— Poate că în viitor această teorie se va dovedi greşită. Dar două
măreţe descoperiri cosmologice ale secolului nostru – legea lui
Hubble11, demonstrată de deplasarea spre roşu şi observarea radiaţiei
fundalului cosmic – arată că teoria Big Bang este în prezent cea mai
plauzibilă explicaţie a originii universului.
— Minciuni! strigă Shao Lin.
Apoi începu un discurs lung despre teoria Big Bang, având grijă să
strecoare şi critici dibace ale caracterului extrem de reacţionar al
teoriei.
Dar prospeţimea teoriei le atrăgea pe cele mai inteligente dintre cele
patru fete, care nu se putuseră abţine şi întrebară:
— Dar chiar şi timpul a început cu singularitatea? Şi ce a fost
înainte de singularitate?
— Nimic, spuse Ye, aşa cum obişnuia să răspundă curiozităţii
10 Teoria Big Bang: Big Bang reprezintă cea mai bună teorie a modului în care
Universul a fost creat. Această teorie susţine că Universul nostru îşi are începuturile
într-un singur punct originar, de o densitate incredibil de mare, extraordinar de
fierbinte, numit şi singularitate. Oricât de straniu ar părea, teoria susţine că toată
materia existentă în Univers a fost creată în momentul Big Bangului din acest punct
originar, mai mic de miliarde de ori decât un proton. După ce materia a fost creată,
Universul şi-a început expansiunea. (n.tr.).

11 Legea lui Hubble: Analizând lumina de la alte galaxii (vezi Efectul Doppler),
Edwin Hubble a descoperit în anii 1920 că aproape toate galaxiile se depărtează de
noi cu viteza (V) proporţională cu distanţa lor (R) faţă de Pământ, astfel că V = H x
R. Această observaţie importantă, cunoscută drept legea lui Hubble, a stabilit că
Universul este în expansiune, constanta lui Hubble (H) determinând viteza de
expansiune. Viteza cu care un obiect cosmic (galaxie, quasar) se îndepărtează de
Pământ (măsurată pe direcţia de observare) este proporţională cu distanţa D. (n.tr.).
15 
oricărei persoane tinere.
Se întoarse şi o privi pe fată cu blândeţe. Mişcarea se dovedi foarte
dificilă, fiindcă era rănit şi mai avea pe cap şi jobenul din fier.
— Cum… nimic? Asta e reacţionar! Cu totul reacţionar! strigă fata
înspăimântată. Se întoarse spre Shao Lin care-i veni în ajutor
bucuroasă.
— Teoria lasă o uşă deschisă pe unde poate intra Dumnezeu
încuviinţă Shao spre fată.
Tânăra membră a Gărzilor Roşii, tulburată de aceste idei noi, îşi
regăsi siguranţa. Ridică mâna cu care ţinea cordonul şi-o îndreptă spre
Ye.
— Ascultă, tu vrei să spui că există Dumnezeu?
— Nu ştiu.
— Ce?
— Am zis doar că nu ştiu. Dacă Dumnezeu înseamnă un fel de
super-conştiinţă din afara universului, nu pot spune dacă există sau
nu. Ştiinţa nu a demonstrat nici una, nici alta.
De fapt, în această clipă de coşmar, Ye înclina să creadă că
Dumnezeu nu există.
Această declaraţie extrem de reacţionară produse o tulburare
profundă în mulţime. Dirijat de una dintre Gărzile Roşii de pe scenă,
un nou val de lozinci se revărsă.
— Jos cu autoritatea academică reacţionară Ye Zhetai!
— Jos cu toate autorităţile academice reacţionare!
— Jos cu toate doctrinele reacţionare!
După domolirea lozincilor, fata strigă:
— Dumnezeu nu există. Toate religiile sunt unelte născocite de
clasele conducătoare pentru amuţirea cugetului poporului!
— Asta este o concepţie destul de subiectivă, spuse Ye calm.
Tânăra Gardă Roşie, umilită şi furioasă, ajunse la concluzia că
discuţiile nu aveau niciun rost în lupta cu un duşman atât de
periculos. Îşi ridică cordonul şi se repezi la Ye, urmată de cele trei
colege. Ye era înalt şi adolescentele de paisprezece ani trebuiau să-şi
ţintească cordoanele cât mai sus ca să-i atingă capul. După câteva
lovituri, jobenul de fier care-l protejase oarecum, se prăbuşi.
Următoarea ploaie de catarame metalice îl trânti în sfârşit la pământ.

16 
 Tinerele membre ale Gărzilor Roşii, încurajate de succes, deveniră şi
mai devotate cauzei luptei lor glorioase. Luptau pentru credinţa lor,
pentru idealuri. Erau îmbătate de lumina strălucitoare cu care le
învăluia istoria şi mândre de propria lor bravură…
Studenţii lui Ye se săturară într-un târziu:
— Preşedintele ne-a învăţat „să ne sprijinim mai mult pe elocvenţă,
şi nu pe violenţă!”
Se repeziră şi le dădură jos pe cele patru fete îmbătate de putere.
Dar era deja prea târziu. Fizicianul zăcea tăcut pe jos, cu ochii încă
deschişi, în timp ce sângele i se prelingea din cap. Peste mulţimea
înnebunită se coborî tăcerea. Singurul lucru care se mai mişca era firul
subţire de sânge. Asemenea unui şarpe roşu, unduia încet pe scenă,
ajunse la margine şi începu să picure pe un birou gol de dedesubt.
Sunetul ritmic al picăturilor de sânge semăna cu sunetul paşilor cuiva
care se îndepărta.
Un chicot înfundat sparse tăcerea. Era Shao Lin, a cărei minte se
prăbuşise într-un sfârşit. Râsul ei îi îngrozi pe participanţi, care
începură să plece de la şedinţa de luptă, mai întâi câte unul, câte doi,
apoi în grupuri mari. Terenul de sport se goli repede şi în urma lor
rămase doar o singură tânără, jos, în faţa scenei.
Era Ye Wenjie, fiica lui Ye Zhethai.
Când cele patru fete l-au omorât pe tatăl ei, încercase să se repeadă
pe scenă, dar doi oameni de serviciu bătrâni de la universitate o
ţinuseră şi-i şoptiseră la ureche că-şi va pierde viaţa dacă se duce acolo.
Şedinţa de luptă de clasă se transformase într-un episod de nebunie şi
apariţia sa ar fi provocat şi mai multă violenţă. Urlase şi urlase iar, dar
urletele ei se înecaseră în valurile freneziei de lozinci şi urale.
Când s-a liniştit totul, nu a mai fost capabilă să scoată niciun sunet.
Privea cu ochii pierduţi trupul lipsit de viaţă al tatălui ei şi gândurile
pe care nu reuşea să le exprime se dizolvaseră în sângele ei, bântuind-o
pentru tot restul vieţii. După ce mulţimea se împrăştie, rămase acolo
ca o statuie de piatră, cu trupul şi membrele în poziţia în care se aflau
atunci când cei doi oameni de serviciu bătrâni o ţinuseră strâns.
După mult timp, îşi lăsă braţele în jos, se duse încet pe scenă, se
aşeză lângă trupul tatălui ei şi-i luă în palme una dintre mâini, acum
reci, privind cu ochii goi în depărtare. Când veniră într-un final să ia

17 
cadavrul, ea luă ceva dintr-un buzunar şi-l puse în mâna lui: pipa
tatălui ei.
Wenjie părăsi în linişte terenul de sport, plin de gunoaiele lăsate de
mulţime, şi se îndreptă spre casă. Când ajunse în faţa blocului de
locuinţe al facultăţii, auzi hohotele demente de râs care veneau de la
fereastra de la etajul doi al apartamentului. Era femeia căreia îi spusese
cândva mamă.
Wenjie se întoarse şi merse în neştire fără să-i mai pese unde o
purtau picioarele.
În cele din urmă, se trezi în faţa uşii profesoarei Ruan Wen. În
timpul celor patru ani de viaţă universitară ai lui Wenjie, profesoara
Ruan fusese sfătuitoarea şi cea mai bună prietenă a ei.
În următorii doi ani, când Wenjie devenise absolventă a
Departamentului de Astrofizică şi în timpul haosului Revoluţiei
Culturale care a urmat, cu excepţia tatălui său, profesoara Ruan
rămăsese cea mai apropiată confidentă a ei.
Ruan studiase la Universitatea Cambridge şi casa ei o fascinase
odată pe Wenjie: cărţi rafinate, tablouri şi discuri aduse din Europa;
un pian, un set de pipe europene aranjate pe un suport de lemn delicat
(cel care îi aparţinea tatălui ei fusese un dar de la Ruan) – unele erau
din lemn de măceş mediteraneean, altele din spumă de mare turcească
şi fiecare părea îmbibată de înţelepciunea bărbatului care ţinuse în
mână bolul pipei sau muştiucul între dinţi, cufundat în gânduri, deşi
Ruan nu-i pomenise niciodată numele.
Această casă elegantă şi plină de căldură reprezentase un refugiu
sigur pentru Wenjie când trebuia să se adăpostească de furtunile din
lumea mare, dar asta fusese înainte ca locuinţa să fie percheziţionată şi
toate bunurile să fie confiscate de către Gărzile Roşii. La fel ca tatăl lui
Wenjie, Ruan suferise mult în timpul Revoluţiei Culturale. În timpul
şedinţelor de luptă, Gărzile Roşii îi atârnaseră o pereche de pantofi cu
tocuri înalte de gât şi-i mâzgăliseră faţa cu dâre de ruj ca să
demonstreze că viaţa pe care o trăise era cea a unei capitaliste corupte.
Wenjie se repezi să deschidă uşa locuinţei lui Ruan şi văzu că
haosul lăsat de Gărzile Roşii fusese înlăturat: picturile sfâşiate fuseseră
lipite la loc şi puse iar pe pereţi, pianul răsturnat fusese ridicat şi
curăţat, deşi era spart şi nu mai putea fi folosit. Cele câteva cărţi

18 
rămase fuseseră puse frumos la loc pe raft… Ruan stătea pe scaun în
faţa biroului, cu ochii închişi.
Wenjie veni lângă ea şi mângâie uşor fruntea, faţa şi mâinile
profesoarei sale. Toate erau reci. De fapt, Wenjie observase de cum
intrase flaconul gol de somnifere de pe birou. Rămase acolo pentru un
timp, fără să scoată niciun sunet.
Apoi se întoarse şi se îndepărtă. Nu mai putea simţi durere. Era ca
un contor Geiger care fusese supus unui grad prea mare de radiaţii,
incapabil să mai funcţioneze, afişând în tăcere valoarea zero.
Dar tocmai când să iasă din locuinţă, Wenjie se întoarse să arunce o
ultimă privire. Observă că profesoara Ruan se machiase. Se dăduse cu
un strat discret de ruj şi purta pantofi cu tocuri înalte.

19 
 2
O PRIMĂVARĂ TĂCUTĂ

Doi ani mai târziu, pe munţii Marele Hingan:

— Păzea!
După strigătul puternic, o zadă dauriană, groasă cât o coloană a
Partenonului, se prăbuşi cu o bufnitură surdă şi Ye Wenjie simţi
pământul cutremurându-se.
Îşi ridică toporul şi ferăstrăul şi începu să îndepărteze crengile de pe
trunchi. De fiecare dată când făcea asta, simţea că spală trupul unui
gigant. Uneori, chiar îşi imagina că gigantul este tatăl ei. Sentimentele
de acum doi ani, din noaptea aceea îngrozitoare când trebuise să spele
trupul tatălui său la morgă, o urmăreau, iar despicăturile şi crăpăturile
din scoarţa zadei păreau să se transforme în cicatrici vechi şi răni noi,
acoperind trupul tatălui ei.
Mai mult de o sută de mii de tineri din cele şase divizii şi patruzeci
şi unu de regimente ale Corpului de Producţie şi Construcţie Mongolia
Interioară erau împrăştiaţi prin vastele păduri şi pajişti. Când
plecaseră din oraşe şi ajunseseră pentru prima oară în sălbăticia
aceasta neobişnuită, mulţi dintre „tinerii educaţi” – studenţi de
universitate care nu mai aveau şcoli în care să se ducă – nutreau o
speranţă romantică: când mulţimea de tancuri ale imperialiştilor
revizionişti sovietici vor trece graniţa sino-mongolă, se vor înarma şi
trupurile lor vor forma prima barieră de apărare a Republicii. De fapt,
astfel de aşteptări erau una dintre consideraţiile strategice care
duseseră la naşterea Corpului de Producţie şi Construcţie.
Însă războiul pe care şi-l doreau arzător era ca un munte aflat la
celălalt capăt al pajiştii: se vedea limpede, dar era departe asemenea
unui miraj. Aşa că au trebuit să se mulţumească cu defrişarea
câmpurilor, cu păscutul vitelor şi tăierea copacilor.
Nu după mult timp, tinerii şi tinerele care îşi consumaseră odată
energia juvenilă în excursii ca să vadă oraşele sacre ale Revoluţiei
Chineze descoperiră că, pe lângă cerul imens şi aerul curat de aici, cele
20 
mai mari oraşe din interiorul Chinei nu erau decât nişte ţarcuri de oi.
Înţepenite în mijlocul întinderii reci şi fără de sfârşit a pădurilor şi a
păşunilor, pasiunea lor arzătoare le părea lipsită de sens. Dacă cineva
le-ar fi împrăştiat pe jos tot sângele, s-ar fi răcit mai repede decât o
balegă de vacă şi nu ar fi fost la fel de folositoare. Dar destinul lor era
arzător: ei erau generaţia ce avea să piară în foc. Şi astfel, sub drujbele
lor, uriaşele mări de păduri se transformau în creste sterpe şi dealuri
golaşe. Sub tractoarele şi combinele lor, giganticele întinderi de păşuni
deveneau lanuri de grâne şi apoi deşert.
Ye Wenjie putea descrie despădurirea la care era martoră doar ca pe
o pură nebunie. Semeaţa zadă dauriană, pinul de pădure, mesteacănul
zvelt şi alb, plopul coreean care străpunge norii, bradul aromatic
siberian şi mesteacănul negru, stejarul, ulmul de munte, frasinul
manciurian, Chosenia arbutifolia12 sau stejarul de Mongolia – pe orice
puneau ochii, doborau la pământ. Compania ei dirija sute de drujbe
aidoma unei armate de lăcuste din oţel şi, după ce treceau, lăsau în
urmă doar cioturi.
Zada dauriană de pe jos, acum lipsită de ramuri, era gata să fie
transportată cu tractorul. Ye îi mângâie secţiunea proaspăt expusă a
trunchiului tăiat. Făcea asta deseori, ca şi cum aceste suprafeţe ar fi
fost nişte răni uriaşe, ca şi cum ar fi putut simţi durerea copacului.
Deodată, văzu o altă mână ce atingea suprafaţa ciotului. Tremurul
mâinii dezvăluia o inimă care rezona cu a ei. Deşi mâna era palidă, îşi
dădu seama că-i aparţinea unui bărbat.
Ridică privirea. Era Bai Mulin. Un bărbat zvelt, delicat, cu ochelari,
reporter la Măreţele Ştiri din Producţie, ziarul Corpului. Ajunsese cu
două zile în urmă ca să strângă ştiri despre compania ei. Ye îşi aminti
că-i citise articolele, scrise într-un stil frumos, sensibil şi rafinat,
nepotrivit acestui mediu brutal.
— Ma Gang, vino aici! îi strigă Bai unui tânăr care era puţin mai
departe.
Ma avea pieptul lat şi era musculos ca zada dauriană pe care tocmai
o doborâse. Se apropie şi Bai îl întrebă:
— Ştii cât de bătrân era copacul ăsta?

12 Specie de salcie care creşte spontan în Coreea, Insula Sahalin, Kamceatka, în estul
Rusiei şi în China de Nord-Est (n.tr.).
21 
 — Poţi să numeri inelele, îi spuse Ma, arătându-i ciotul.
— Le-am numărat. Mai mult de trei sute treizeci de ani. Îţi
aminteşti cât ţi-a luat să-l tai cu drujba?
— Nu mai mult de zece minute. Uite, vreau să ştii că sunt cel mai
iute tăietor de lemne de la companie. În orice echipă aş fi, steagul roşu
pentru muncitorii model se ţine după mine.
Entuziasmul lui Ma Gang era tipic pentru majoritatea oamenilor
cărora Bai le acorda atenţie. Să apari în ziarul Măreţele Ştiri din
Producţie era o onoare deosebită.
— Mai mult de trei sute de ani! Douăsprezece generaţii. Copacul
ăsta era doar un lăstar pe vremea dinastiei Ming. În toţi aceşti ani, poţi
să-ţi imaginezi câte furtuni a înfruntat şi la câte evenimente a asistat?
Şi tu l-ai doborât în câteva minute. Chiar n-ai simţit nimic?
— Şi ce ai vrea să simt? Ma Gang îl privi cu un aer dezorientat. E
doar un copac. Singurele lucruri care nu lipsesc prin locurile astea
sunt copacii. Sunt alţii mult mai bătrâni decât ăsta.
— E-n regulă. Vezi-ţi de treabă!
Bai dădu din cap, se aşeză pe ciotul copacului şi oftă.
Ma Gang dădu şi el din cap, dezamăgit că reporterul nu era
interesat să-i ia un interviu. „Intelectualii îşi bat mereu capul cu
nimicuri”, bombăni el. În timp ce vorbea, îi aruncă o privire lui Ye,
părând s-o includă în concluzia lui.
Trunchiul era cărat departe. Stâncile şi cioturile din pământ rupeau
scoarţa copacului în mai multe locuri, rănindu-i şi mai mult trupul
uriaş. În locul unde fusese înainte greutatea copacului doborât şi târât
apăruse un şanţ adânc în straturile de frunze descompuse ce se
adunaseră peste ani. Apa umpluse şanţul. Frunzele putrede dădeau
apei o nuanţă stacojie, ca sângele.
— Wenjie, vino să te odihneşti! spuse Bai, indicându-i jumătatea
goală a ciotului pe care stătea.
Ye chiar era foarte obosită. Îşi puse uneltele jos, se apropie şi se
aşeză lângă Bai, spate în spate.
După o lungă tăcere, Bai izbucni:
— Ştiu cum te simţi. Noi doi suntem singurii care se simt aşa.
Ye rămase tăcută. Bai ştia că nu-i va răspunde. Nu fusese niciodată o
femeie vorbăreaţă şi nu purta conversaţii cu nimeni. Unii dintre nou-

22 
veniţi crezuseră că era mută.
Bai îşi continuă monologul:
— Am vizitat această regiune acum un an. Îmi amintesc că am ajuns
pe la amiază, iar gazdele mele mi-au spus că vom mânca peşte la
prânz. M-am uitat prin jurul colibei căptuşite cu scoarţă de copac şi nu
am văzut decât o oală cu apă pusă la fiert. Niciun fel de peşte. Apoi,
imediat ce apa a dat în clocot, bucătarul a plecat cu un sucitor în
mână. S-a aşezat pe malul pârâului care trecea prin faţa colibei şi a
lovit apa cu sucitorul de câteva ori, apoi a scos un peşte mare… Ce loc
bogat! Dar acum, dacă te duci la pârâu, o să vezi că e mort, doar apă
noroioasă într-un şanţ. Mă întreb dacă Corpul de Construcţie s-a
angajat în construcţie sau distrugere.
— De unde îţi vin gândurile astea? întrebă Ye domol.
Nu exprimă nici aprobare, nici dezaprobare, dar simplul fapt că-i
vorbise îl făcu pe Bai să se simtă recunoscător:
— Tocmai am terminat de citit o carte şi m-a mişcat mult – ştii
engleză?
Ye încuviinţă.
Bai scoase din geantă o carte cu coperta albastră. Se uită în jur să se
asigure că nu-i vede nimeni şi i-o oferi:
— A fost publicată în anul 1962 şi a marcat Occidentul.
Wenjie se răsuci pe ciot ca să poată lua cartea. Citi: O primăvară
tăcută de Rachel Carson.
— De unde ai cartea asta?
— Cartea asta a atras atenţia şefilor mari şi doresc s-o distribuie
pentru selectarea de cadre13 pentru documentarea internă. Mi-au cerut
să traduc partea care are legătură cu pădurile.
Wenjie deschise cartea şi fu absorbită imediat. În scurtul capitol
introductiv, autoarea descria un orăşel care se stingea lent din cauza
utilizării pesticidelor. Din frazele simple, obişnuite, transpărea
profunda ei îngrijorare.
— Vreau să le scriu conducătorilor din Beijing şi să-i informez
despre comportamentul iresponsabil al Corpului de Construcţie,
spuse Bai.

13 Când termenul cadre este folosit în contextul comunismului chinez, nu se referă

la un grup, ci la un membru superior al partidului sau al statului (n.tr. Ken Liu).
23 
 Ye îşi ridică privirea din paginile cărţii. Îi luă ceva timp să-i
înţeleagă cuvintele. Nu spuse nimic şi-şi reluă lectura.
— Păstreaz-o dacă vrei s-o citeşti. Dar ai grijă şi nu lăsa pe nimeni s-
o vadă. Ştii, e genul acela de carte…
Bai se ridică în picioare şi privi din nou în jur cu grijă şi plecă.

Treizeci şi opt de ani mai târziu, Ye Wenjie urma să-şi amintească în

ultimele sale clipe cât de mult îi influenţase viaţa O primăvară tăcută.
Cartea trata o temă limitată: efectele negative care apar în urma
utilizării pesticidelor asupra mediului. Dar perspectiva abordată de
autoare o tulbură pe Ye până în străfundurile fiinţei. Utilizarea
pesticidelor i se păruse un lucru cât se poate de normal sau chiar
folositor (sau măcar neutru), dar cartea lui Carson îi demonstra că, din
perspectiva naturii, această acţiune era identică cu Revoluţia Culturală
şi tot atât de distructivă pentru lumea noastră. Dacă aşa stăteau
lucrurile, atunci câte alte acţiuni ale omenirii, care îi păruseră normale
sau chiar juste, în realitate erau cumplite?
În timp ce se gândea la asta, o deducţie o cutremură: este oare
posibil ca relaţia dintre omenire şi râu să fie similară cu relaţia dintre
ocean şi un aisberg care pluteşte pe suprafaţa lui? Atât oceanul, cât şi
aisbergul sunt din acelaşi material. Aisbergul pare ceva aparte doar
datorită formei diferite. În realitate, nu este decât o parte minusculă
din oceanul uriaş…
Era imposibil să te aştepţi la o deşteptare morală a omenirii prin ea
însăşi, şi era tot atât de imposibil ca oamenii să se ridice de la pământ,
trăgându-se de păr. Pentru atingerea deşteptării morale era nevoie de o
putere din afara rasei umane.
Acest gând hotărâse întregul curs al vieţii lui Ye.

După patru zile de la primirea cărţii, Ye se duse la singura casă de

oaspeţi pentru angajaţii companiei, unde locuia şi Bai, ca să i-o
înapoieze. Deschise uşa şi îl găsi întins pe pat, extenuat, plin de noroi
şi rumeguş. Când o văzu, el se chinui să se ridice în capul oaselor.
— Ai fost la lucru azi? îl întrebă Ye.
— Lucrez la companie de atât de mult timp, nu pot să mă plimb şi
să nu fac nimic. A trebuit să iau parte la munca grea. Nu-i ăsta spiritul

24 
revoluţiei? A, da, şi am lucrat lângă Vârful Radar. Copacii de acolo erau
groaznic de deşi. Am intrat în frunze putrezite până la genunchi. Mi-e
teamă să nu mă îmbolnăvesc de la miasme.
— Vârful Radar? întrebă Ye şocată.
— Da. Regimentul a avut o sarcină de urgenţă: curăţarea unei zone
de avertizare în jurul vârfului prin tăierea copacilor.
Vârful Radar era un loc misterios. Abrupt şi fără nume, îşi primise
porecla de la marea antenă parabolică din vârf. De fapt, oricine care se
pricepea cât de cât îşi putea da seama că nu era o antenă de
radiolocaţie: chiar şi orientarea ei se schimba în fiecare zi şi antena nu
se mişca continuu. Când bătea vântul, emitea un şuierat care se auzea
din depărtări.
Oamenii din compania lui Ye ştiau doar că Vârful Radar era o bază
militară. Localnicii spuneau că atunci când se înfiinţase baza militară
cu trei ani în urmă, armata mobilizase o mulţime de oameni ca să
construiască drumul care ducea spre vârf şi să instaleze o linie
principală de alimentare. Tone de provizii fuseseră transportate pe
munte. Dar după terminarea construcţiei bazei militare, drumul
fusese distrus şi în urmă rămăsese doar o potecă anevoioasă care
şerpuia printre copaci. Adeseori se vedeau elicoptere aterizând şi
luându-şi zborul de pe vârf.
Antena nu era vizibilă întotdeauna. Când vântul bătea cu putere,
era retrasă.
Însă când era prelungită, se întâmplau multe lucruri stranii prin
zonă: animalele din pădure deveneau zgomotoase şi agitate, stoluri de
păsări ţâşneau brusc din pădure, iar oamenilor le era greaţă şi
ameţeau. În plus, cei care locuiau lângă antenă tindeau să chelească.
După spusele localnicilor, aceste fenomene apăruseră doar după
instalarea antenei.
Circulau multe povestiri ciudate legate de Vârful Radar. Odată,
când ningea, antena a fost prelungită şi zăpada a devenit instantaneu
ploaie. Dar cum temperatura la sol era încă cea de îngheţ, ploaia s-a
transformat în gheaţă pe copaci. Ţurţuri imenşi atârnau de crengi şi
întreaga pădure era un palat de cristal. Din când în când, ramurile
trosneau sub greutatea gheţii şi ţurţurii se prăbuşeau la sol cu
bufnituri sonore. Uneori, când antena era prelungită, o zi senină se

25 
transforma în trăsnete şi fulgere şi apăreau lumini ciudate pe cerul
nopţii.
După sosirea companiei Corpului de Construcţie, comandantul i-a
anunţat imediat să evite să se apropie de Vârful Radar, care era foarte
bine păzit, patrulele având voie să tragă fără avertisment.
Săptămâna trecută, doi oameni se duseseră să vâneze şi urmăriseră
o căprioară până la poalele vârfului, fără să-şi dea seama unde se aflau.
Santinelele, care erau la jumătatea drumului spre vârf, trăseseră în ei.
Din fericire, pădurea fiind atât de deasă, cei doi nu fuseseră răniţi –
doar unul dintre ei se scăpase pe el. La şedinţa companiei de a doua zi,
ambii primiră avertismente. Poate din cauza acestui incident, cei de la
bază hotărâseră să creeze o zonă de avertizare în jurul vârfului, în
pădure. Faptul că baza putea emite ordine de lucru pentru Corpul de
Construcţie demonstra şi ce influenţă politică avea aceasta.
Bai Mulin luă cartea de la Ye şi o ascunse cu grijă sub pernă. Din
acelaşi loc, scoase câteva foi de hârtie cu un scris mărunt şi i le întinse.
— Asta e ciorna scrisorii mele. Vrei s-o citeşti?
— Scrisoare?
— Aşa cum ţi-am spus, vreau să le scriu conducătorilor din Beijing.
Scrisul era neîngrijit şi Ye a trebuit să citească foarte atent. Dar
conţinutul era documentat şi bine argumentat. Scrisoarea începea cu
descrierea modului cum, dintr-un loc fertil, munţii Taihang
deveniseră un pustiu sterp, ca rezultat al despăduririi. Descria apoi
creşterea recentă şi rapidă a conţinutului de nisip din Fluviul Galben.
În final, arăta că acţiunile companiei Corpului de Producţie şi
Construcţie Mongolia Interioară vor avea consecinţe ecologice foarte
grave. Ye a observat că stilul lui era similar celui folosit în O primăvară
tăcută: precis şi obişnuit, dar şi poetic. Deşi Ye era de formaţie tehnică,
îi plăcea proza literară.
— E foarte frumoasă! spuse ea, cu sinceritate.
Bai încuviinţă.
— Atunci o s-o trimit.
Luă câteva foi de hârtie curate să copieze conţinutul ciornei. Însă
mâinile lui tremurau atât de tare că nu putea contura nicio literă. Era o
reacţie comună la cei care foloseau drujba pentru prima oară. Mâinile
lui tremurânde nu puteau ţine un castronel de orez, darămite să scrie

26 
lizibil.
— Mă laşi să copiez eu pentru tine? spuse Ye.
Îi luă stiloul din mână.
— Scrii atât de frumos, spuse Bai, văzând primul rând de caractere
de pe pagină.
Îi turnă un pahar de apă lui Ye. Mâinile îi tremurau atât de tare,
încât vărsă apă. Ye trase scrisoarea deoparte.
— Ai studiat fizica? întrebă Bai.
— Astrofizica. Acum nu mai foloseşte la nimic.
Ye nici măcar nu-şi ridică privirea.
— Studiezi astrele. Cum să nu folosească la nimic? S-au deschis
recent universităţile, dar nu acceptă absolvenţi. Oameni cu educaţie
superioară şi atât de competenţi să fie trimişi să lucreze într-un loc ca
ăsta…
Ye nu răspunse şi continuă să scrie. Nu voia să-i spună lui Bai că,
pentru cineva ca ea, fusese un adevărat noroc să poată lucra la Corpul
de Construcţie. Nu voia să comenteze situaţia ei – nu era nimic
important de spus.
În colibă se coborî tăcerea, punctată doar de sunetul vârfului
stiloului zgâriind hârtia. Putea mirosi aroma de rumeguş de pe corpul
lui Bai. Pentru prima oară de la moartea tatălui ei, simţi cum i se
încălzeşte inima şi-şi permise luxul să se relaxeze şi să-şi coboare o
clipă garda circumspectă care o apăra de lume.
Peste mai mult de o oră, termină scrisoarea. Scrise adresa pe plic aşa
cum i-o dictă Bai, se ridică şi-şi luă la revedere. La uşă se întoarse.
— Dă-mi haina. O să ţi-o spăl eu.
Propria îndrăzneală o surprinse.
— Nu! Cum aş putea? Bai scutură din cap. Femeile războinice de la
Corpul de Construcţie muncesc cot la cot cu bărbaţii în fiecare zi. Du-
te să te odihneşti. Mâine trebuie să te trezeşti la şase fix, în zori, să
începi munca prin munţi. O, Wenjie, mă întorc la centru poimâine. Le
voi explica situaţia ta superiorilor mei. Poate îţi va fi de ajutor.
— Mulţumesc. Dar îmi place aici. E linişte.
Ye privi conturul neclar al pădurilor întunecate din munţii Marele
Hingan în lumina lunii.
— Încerci să fugi de ceva?

27 
 — Plec acum, şopti Ye.
Şi chiar asta făcu.
Bai îi privi silueta zveltă dispărând în lumina lunii. Apoi îşi ridică
privirea spre pădurile întunecate pe care ea le privise cu câteva clipe
înainte.
Pe Vârful Radar din depărtare, uriaşa antenă se înălţa lucind
metalic şi rece.

După trei săptămâni, într-o zi pe la prânz, Ye Wenjie fu chemată de

la tabăra forestieră la sediul central al companiei. De cum intră, simţi
că ceva nu e în regulă. Comandantul companiei şi instructorul politic
erau împreună cu un străin cu o expresie dură. Pe biroul din faţa
străinului era o geantă neagră şi alături un plic şi o carte. Plicul era
deschis, iar cartea părea un exemplar din O primăvară tăcută, pe care o
citise.
În anii aceia, oricui îi era frică pentru propria situaţie politică.
Teama lui Wenjie se acutiza. Simţea că lumea din jurul ei se închide ca
gura unui sac care se strânge şi că totul o apasă greu.
— Ye Wenjie, eu sunt directorul Zhang de la Biroul Politic al
Diviziei. Dânsul a venit aici să investigheze.
Instructorul politic îl indică pe străin.
— Sperăm că vei coopera pe deplin şi că vei spune adevărul.
— Tu ai scris scrisoarea asta? întrebă directorul Zhang.
Scoase scrisoarea din plic. Ye încercă s-o ia, dar Zhang o ţinu strâns
şi i-o arătă, pagină cu pagină până la ultima, cea care o interesa cel mai
mult.
Nu era nicio semnătură. Doar „Masele Revoluţionare”.
— Nu, nu am scris scrisoarea asta. Ye scutură din cap înfricoşată.
— Dar e scrisul tău.
— Da, dar am copiat-o pentru altcineva.
— Cine?
În mod normal, când suferea o nedreptate din partea companiei, Ye
refuza să protesteze. Îndura, pur şi simplu, în tăcere şi nu i-ar fi trecut
niciodată prin cap să-i implice pe ceilalţi. Dar acum era altceva.
Înţelegea prea bine ce însemnau toate astea.
— Am ajutat un reporter de la Măreţele Ştiri din Producţie. A fost

28 
aici acum câteva săptămâni. Numele lui este…
— Ye Wenjie!
Ochii negri ai directorului Zhang o fixară precum ţevile unor puşti.
— Te previn! Dacă încerci să dai vina pe alţii, îţi vei înrăutăţi
situaţia. Am clarificat totul cu tovarăşul Bai Mulin. Singura lui
implicare a fost să expedieze scrisoarea de la HOhot. Nu avea nicio
idee despre conţinut.
— A… aşa a spus el?
Ye simţi că vede negru în faţa ochilor.
În loc să-i răspundă, directorul Zhang luă cartea de pe birou.
— Scrisoarea ta era clar inspirată de cartea asta.
Îi arătă cartea directorului companiei şi instructorului politic. O
primăvară tăcută a fost publicată în America în anul 1962 şi a avut o
influenţă semnificativă în lumea capitalistă.
Apoi scoase încă o carte din geantă. Coperta era albă cu caractere
negre.
— Asta este traducerea în limba chineză. Autorităţile competente
au distribuit-o cadrelor selectate pentru documentarea internă, ca să
poată fi criticată. În acest moment, autorităţile competente au dat deja
un verdict clar: cartea este un exemplu toxic de propagandă
reacţionară. Adoptă punctul de vedere al idealismului istoric pur şi
susţine o teorie apocaliptică. Sub pretextul dezbaterii problemelor de
mediu, încearcă să justifice corupţia profundă a sistemului capitalist.
Conţinutul ei este extrem de reacţionar.
— Dar această carte… nu-mi aparţine!
— Tovarăşul Bai a fost numit traducător de către autorităţile
competente. Aşa că a fost perfect legal să se ocupe de traducerea cărţii.
Sigur că este responsabil pentru neglijenţă şi pentru că ţi-a permis să i-
o furi în timp ce participa la sarcinile de lucru ale Corpului de
Construcţie. Cartea asta ţi-a furnizat armele intelectuale cu care poate
fi atacat socialismul.
Ye nu scoase un cuvânt. Ştia că se prăbuşise pe fundul prăpastiei.
Orice luptă era inutilă.

În ciuda anumitor informaţii istorice care au fost ulterior date

publicităţii, Bai Mulin nu intenţionase să o acuze pe Ye Wenjie pe

29 
nedrept. Scrisoarea pe care a scris-o conducerii centrale din Beijing se
baza, fără doar şi poate, pe un simţ real al responsabilităţii. Pe atunci,
mulţi oameni scriau conducerii centrale din tot felul de motive.
Majoritatea scrisorilor rămâneau fără răspuns, dar datorită lor câtorva
le zâmbea norocul politic peste noapte, în timp ce alţii îşi atrăgeau un
ghinion dezastruos. Curentele politice din vremea aceea erau extrem
de complexe. Ca reporter, Bai credea că le putea înţelege şi că putea
evita sensibilităţile periculoase, dar fusese, din câte se pare, prea sigur
pe el şi scrisoarea lui aterizase pe un teren minat necunoscut. După ce
aflase efectul produs de scrisoare, frica înăbuşise orice altceva. Ca să
scape, se hotărâse s-o sacrifice pe Ye Wenjie.
Jumătate de secol mai târziu, istoricii vor fi fost de acord că acest
eveniment din 1969 a reprezentat un moment de răscruce în cursul
omenirii.
Fără să vrea, Bai a devenit un personaj istoric cheie. Dar nu a apucat
să afle asta. Istoricii au înregistrat cu dezamăgire cum a decurs restul
vieţii lui liniştite. A continuat să lucreze la Măreţele Ştiri din Producţie
până în anul 1975, când Corpul de Producţie şi Construcţie Mongolia
Interioară s-a dizolvat. A fost trimis într-un oraş din nord-estul Chinei
ca să lucreze pentru Asociaţia Ştiinţifică până la începutul anilor ’80.
Apoi a plecat în Canada, unde a predat limba chineză într-o şcoală din
Ottawa până în anul 1991, când a murit de cancer la plămâni. Tot restul
vieţii sale nu a mai pomenit-o pe Ye Wenjie şi nu ştim dacă a avut
remuşcări sau dacă s-a căit pentru acţiunile lui.

— Wenjie, compania te-a tratat foarte bine.

Comandantul companiei o învălui într-un nor gros de fum de la
ţigara lui cu tutun MOe. Se uită în pământ şi continuă.
— Eşti suspectă din punct de vedere politic din cauză că te-ai
născut într-o familie cu un trecut anume. Dar te-am tratat mereu ca pe
una dintre noi. Atât eu, cât şi instructorul politic ţi-am vorbit adesea
despre tendinţa ta de a te izola de lume şi despre lipsa de automotivare
în căutarea progresului. Vrem să te ajutăm. Dar uită-te la tine! Ai
comis o greşeală atât de gravă!
Instructorul politic reluă tema:
— Mereu am spus că are resentimente adânc înrădăcinate

30 
împotriva Revoluţiei Culturale.
— Escortaţi-o la sediul central al diviziei în după-amiaza asta,
împreună cu dovada crimei, spuse directorul Zhang cu o expresie
impasibilă.

Celelalte trei deţinute fuseseră luate una câte una, până când doar
Ye mai rămase în celulă. Grămăjoara de cărbuni din colţ se terminase
şi nimeni nu venise să mai aducă. Focul din sobă se stinsese de mult.
Era atât de frig că a trebuit să se învelească cu pătura.
Doi ofiţeri o vizitară înainte de lăsarea nopţii. Femeia cea mai în
vârstă, un ofiţer superior, fu prezentată de asociatul ei drept
Reprezentanta Militară de la Tribunalul Poporului Intermediar14.
— Numele meu este Cheng Lihua, se prezentă funcţionarul
superior.
Avea cam patruzeci de ani, purta o haină militară şi ochelari cu
rame groase. Trăsăturile chipului erau blânde şi se vedea că fusese o
femeie frumoasă în tinereţe. Vorbea zâmbind şi avea darul să te facă s-
o simpatizezi instantaneu. Ye Wenjie îşi dădu seama că era neobişnuit
pentru un asemenea funcţionar superior să viziteze un deţinut pe cale
să fie judecat. Îşi înclină capul cu grijă spre Cheng şi îi făcu loc pe
patul îngust ca să se poată aşeza.
— Este foarte frig aici. Ce s-a întâmplat cu soba voastră?
Cheng se uită cu reproş la şeful centrului de detenţie care stătea în
picioare lângă uşa celulei. Se întoarse spre Ye.
— Mm… ce tânără eşti! Mai tânără decât aş fi crezut.
Se aşeză pe pat, în dreapta lui Ye, şi scotoci prin geantă, bombănind
în continuare.
— Wenjie, eşti foarte tulburată. Toţi tinerii sunt la fel. Cu cât citiţi
mai multe cărţi, cu atât sunteţi mai tulburaţi. Ei, ce pot să spun…
Găsi ce căuta şi scoase un teanc subţire de foi. Privirea îi era plină de
bunăvoinţă şi afecţiune:
— Dar nu-i nimic. Care tânăr nu greşeşte? Şi eu am greşit. Pe

14 În timpul Revoluţiei Culturale, majoritatea tribunalelor poporului intermediare

şi a tribunalelor înalte ale poporului, cât şi organele procuraturii se aflau sub
controlul comisiilor militare. Reprezentanţii militari aveau ultimul cuvânt în
judecarea chestiunilor juridice (n.a.).
31 
vremea când făceam parte din trupa artistică a Armatei a 4-a Terestră,
m-am specializat în interpretarea cântecelor sovietice. Odată, în
timpul unei şedinţe de studiu politic, am declarat că China ar trebui să
nu mai fie o ţară separată şi să facă parte din URSS ca o republică
membră. Astfel, comunismul internaţional ar fi devenit mai puternic.
Cât de naivă am fost! Dar cine nu a fost naiv în viaţa lui?! A trecut.
Când greşeşti, important este să-şi recunoşti greşeala şi s-o corectezi.
Apoi poţi continua Revoluţia.
Cuvintele lui Cheng părură s-o atragă pe Ye. Dar după ce trecuse
prin atâtea necazuri, învăţase să fie prudentă. Nu îndrăznea să creadă
în bunătatea care părea un lux nepermis.
Cheng puse teancul de foi pe pat, în faţa lui Ye, şi-i întinse un
stilou.
— Hai, te rog, semnează aici. Apoi putem să vorbim deschis şi să
rezolvăm obstacolele ideologice.
Vorbea cu tonul unei mame care încearcă să-şi încurajeze fiica să
mănânce.
Ye se uită fix la teancul de hârtii, în tăcere, nemişcată. Nu ridică
stiloul.
Cheng îi zâmbi indulgent:
— Poţi să ai încredere în mine, Wenjie. Îţi dau cuvântul meu că
acest document nu are nimic de-a face cu situaţia ta. Hai, semnează!
Asociatul ei, care stătea într-o parte, interveni:
— Ye Wenjie, Reprezentanta Cheng încearcă să te ajute! A lucrat
din greu pentru tine.
Cheng îi făcu semn să tacă.
— Dar e de înţeles. Biata copilă! Ai fost atât de speriată. Mai sunt
câţiva tovarăşi a căror conştiinţă politică nu este destul de înaltă. Unii
membri ai Corpului de Construcţie şi oameni de la tribunalul
poporului folosesc metode atât de simpliste şi sunt atât de
nepoliticoşi. Este cât se poate de nepotrivit! Ei bine, Wenjie, de ce nu
citeşti documentul? Citeşte-l cu atenţie!
Ye luă documentul şi-l răsfoi în lumina chioară a celulei de detenţie.
Reprezentanta Cheng n-o minţise. Documentul nu avea nimic de-a
face cu situaţia ei.
Era despre tatăl său. Conţinea informaţii despre relaţiile şi

32 
conversaţiile lui cu diferiţi indivizi. Sursa era sora mai mică a lui
Wenjie, Wenxue. Ca o Gardă Roşie extrem de radicală, Wenxue fusese
mereu proactivă şi-l demascase pe tatăl lor, întocmind nenumărate
rapoarte ce scoteau la iveală aşa-zisele lui păcate. Parte din materialele
respective contribuiseră la moartea sa.
Însă Ye îşi dădea seama că raportul nu fusese scris de sora ei.
Wenxue avea un stil pasional, nervos. Când citeai rapoartele sale,
fiecare rând avea un impact exploziv, ca o înlănţuire de petarde. Iar
acest document era scris într-un stil detaşat, competent, meticulos.
Cine a vorbit cu cine, când, unde şi despre ce – fiecare detaliu fusese
înregistrat, cu data exactă. Pentru cineva lipsit de experienţă,
conţinutul părea să fie un jurnal plicticos, însă scopul calculat şi rece
care se ascundea înăuntru era foarte diferit de năzbâtiile copilăroase
ale lui Wenxue.
Ye nu înţelegea unde ţintea documentul de fapt, dar intuia că are
de-a face cu un proiect de apărare naţională important. Ca fată de
fizician, ghicise că se referea la proiectul bombei duble, lansat în anul
1964, şi care dusese la prima bombă atomică şi la prima bombă cu
hidrogen a Chinei.
În timpul Revoluţiei Culturale, dacă cineva dorea să distrugă o
persoană sus-pusă, trebuia să strângă dovezi despre deficienţele sale în
diverse domenii de care era răspunzător. Dar pentru cei care puneau la
cale asemenea mecanisme politice, proiectul bombei duble ridica
destule dificultăţi. Proiectul fusese sprijinit puternic la cele mai înalte
niveluri ale guvernului pentru a evita întreruperea sa din cauza
Revoluţiei Culturale. Celor cu scopuri abjecte le era greu să se atingă
de el.
Din cauza trecutului familiei, tatăl său nu întrunea cerinţele
politice şi nu lucrase la proiectul bombei duble. Contribuise doar cu
un soi de muncă teoretică mai puţin importantă. Însă era mai uşor să
te foloseşti de el decât de cei care lucraseră efectiv la proiect. Ye Wenjie
nu ştia dacă conţinutul documentului era adevărat sau fals, dar era
convinsă că fiecare personaj şi fiecare semn de punctuaţie reprezentau
o armă politică. Pe lângă cei vizaţi de aceste arme, multora urma să li
se schimbe soarta din cauza documentului cu pricina.
La sfârşit era semnătura surorii ei cu litere mari şi ea trebuia să

33 
semneze ca martor. Observă că alţi trei martori semnaseră înaintea sa.
— Nu ştiu nimic despre aceste conversaţii, şopti Ye.
Puse documentul la loc.
— Cum să nu ştii? Multe din aceste conversaţii au avut loc acasă la
tine. Sora ta le cunoştea. Şi tu trebuie să ştii de ele!
— Dar nu ştiu.
— Chiar au avut loc. Trebuie să ne crezi!
— Nu am spus că nu sunt adevărate. Dar nu ştiu nimic despre ele.
Aşa că nu pot semna.
— Ye Wenjie!
Asociatul lui Cheng se apropie de ea. Însă fu oprit din nou. Cheng
se mişcă astfel încât veni alături de Ye şi-i luă mâna rece.
— Wenjie, hai să punem cărţile pe masă. Cazul tău este, în mare
măsură, la discreţia procuraturii. Pe de o parte, îl putem minimaliza şi
considera că e vorba despre un tânăr educat, prostit de o carte
reacţionară – fără niciun fel de probleme. Nici n-ar mai fi nevoie să
urmăm procedura judiciară. Te vom trimite la un curs politic şi vei
scrie câteva rapoarte autocritice. Apoi, te vei întoarce la Corpul de
Construcţie. Pe de altă parte, putem ancheta cazul până la capăt.
Wenjie, trebuie să ştii că poţi fi declarată contrarevoluţionar activ.
— Şi într-un caz politic cum e al tău, toate organele procuraturii şi
ale tribunalului vor fi mai degrabă severe decât îngăduitoare. Asta
pentru că un tratament prea sever ar fi o greşeală metodologică, pe
când un tratament prea blând ar fi o greşeală politică. Până la urmă
însă, decizia aparţine comisiei militare de control. Bineînţeles că-ţi
spun toate astea în regim neoficial.
Asociatul ei adăugă:
— Reprezentanta Cheng încearcă să te salveze. Trei martori au
semnat deja. Refuzul tău nu are niciun rost, de fapt. Ye Wenjie, te rog,
deschide bine ochii.
— Ei bine, Wenjie, continuă Cheng, mă doare inima să văd cum o
tânără educată ca tine se distruge din cauza unui asemenea lucru.
Chiar vreau să te salvez. Te rog să cooperezi. Uită-te la mine. Crezi că
aş putea să-ţi fac vreun rău?
Dar Ye nu se uită la Reprezentanta Cheng. Vedea, în schimb,
sângele tatălui ei.

34 
 — Reprezentantă Cheng, nu am cunoştinţă de întâmplările
înregistrate în acest document. Nu-l pot semna.
Cheng Lihua încremeni. O privi intens pe Ye pentru ceva vreme şi
aerul din celulă păru să devină din ce în ce mai greu. Puse documentul
înapoi în geantă şi se ridică. Expresia blândă nu se şterse, dar i se
imprimă pe chip ca o mască de ipsos. Cu acelaşi aer tandru şi
binevoitor se îndreptă spre colţul celulei unde se afla o găleată cu apă
pentru spălat. O ridică şi turnă jumătate din conţinut peste Ye şi
cealaltă jumătate peste pătură, cu un calm metodic. Apoi lăsă găleata
să cadă şi ieşi din celulă, oprindu-se doar ca să şuiere:
— Căţea încăpăţânată!
Şeful centrului de detenţie ieşi ultimul. Se holbă impasibil la Ye,
udă până la piele şi cu apa picurând de pe ea, şi trânti uşa zgomotos,
încuind-o.
Prin hainele ude, frigul iernii din Mongolia Interioară o cuprinse ca
strânsoarea unui uriaş. Îşi auzi dinţii clănţănind, dar în cele din urmă
sunetul dispăru. Frigul îi pătrunse în oase şi lumea din jur deveni un
alb lăptos. Simţi că întregul univers e doar un imens bloc de gheaţă şi
că ea a rămas ultima scânteie de viaţă dinăuntrul lui. Ea, o fată care era
pe punctul să moară îngheţată, nu avea nici măcar chibrituri, ci doar
iluzii…
Blocul de gheaţă care o ţinea strâns deveni treptat transparent. În
faţa ei zări o clădire înaltă, iar în vârf o tânără agita un steag roşu.
Silueta zveltă contrasta viu cu lăţimea steagului. Era sora ei, Wenxue.
De când o rupsese cu propria familie autoritar-academică şi
reacţionară, Wenjie nu mai primise veşti de la ea. Aflase de curând că
sora sa mai mică murise acum doi ani în timpul războaielor dintre
facţiunile Gărzilor Roşii.
În timp ce o urmărea, silueta care agita steagul deveni Bai Mulin şi
în ochelari se reflectau flăcările dezlănţuite sub clădire. Apoi se
transformă în Reprezentanta Cheng, apoi în mama sa, Shao Lin, apoi
în tatăl ei. Purtătorul steagului se tot schimba, dar steagul se mişca
fără întrerupere, ca un perpetuum mobile care măsura ce mai
rămăsese din viaţa ei scurtă.
Treptat, steagul deveni neclar şi totul se înceţoşă. Gheaţa care
umpluse universul o sigilase din nou în interiorul ei. Doar că acum era

35 
neagră.

36 
 3
COASTA ROŞIE I

Ye Wenjie auzi un huruit puternic. Nu-şi dădea seama cât timp

trecuse.
Zgomotul venea de peste tot din jur. În starea ei vagă de conştienţă,
i se părea că un dispozitiv gigantic perforase sau tăiase blocul de
gheaţă care o ţinuse prizonieră. Lumea încă era cuprinsă de întuneric,
dar zgomotul devenea din ce în ce mai real. În cele din urmă, fu
convinsă că sursa lui nu era nici în cer, dar nici în iad.
Îşi dădu seama că avea ochii închişi. Cu puţin efort, îşi ridică
pleoapele grele. Primul lucru pe care-l văzu fu lumina încastrată adânc
în tavan. Emitea o lucire palidă, fiind acoperită de o plasă metalică
pentru protecţie. Tavanul părea făcut din metal.
Auzi un glas bărbătesc care-i şoptea numele.
— Ai febră mare, spuse bărbatul.
— Unde mă aflu? Vocea ei era atât de stinsă, că nu-şi putea da
seama dacă-i aparţine.
— Într-un elicopter.
Ye se simţea slăbită şi adormi din nou. În timp ce picotea, huruitul
părea să-i ţină companie. Dar nu peste mult timp, se trezi iar. Acum
dispăruse ameţeala, în schimb reapăruse durerea. Capul şi articulaţiile
membrelor o dureau tare şi respiraţia părea să-i ardă. În gât avea dureri
atât de mari, încât saliva înghiţită îi părea o bucată de cărbune încins.
Îşi întoarse capul şi văzu doi bărbaţi îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme
ca a Reprezentantei Cheng. Dar, spre deosebire de ea, pe bereta din
bumbac a Armatei de Eliberare a Poporului, era o stea roşie cusută în
faţă. Hainele lor erau descheiate şi văzu petliţele roşii ale uniformei
militare. Unul dintre ei purta ochelari.
Ye descoperi că era acoperită cu o haină militară. Îmbrăcămintea de
pe ea era uscată şi călduroasă.
Se chinui să se ridice în capul oaselor şi, spre surprinderea ei, reuşi.
Se uită afară pe hubloul de pe cealaltă parte; norii se rostogoleau lent,
oglindind lumina orbitoare a soarelui. Îşi feri privirea. Cabina îngustă
37 
era plină de lăzi militare din tablă kaki. Pe un alt hublou, văzu
umbrele scânteietoare ale rotoarelor. Chiar se afla într-un elicopter.
— Ar trebui să te întinzi la loc, îi spuse bărbatul cu ochelari.
O ajută şi o acoperi din nou cu haina.
— Ye Wenjie, tu ai scris lucrarea asta? celălalt bărbat îi întinse un
ziar englezesc.
Titlul lucrării era „Posibila existenţă a limitelor de fază în zona
radiaţiei solare şi caracteristicile lor reflectoare”. Îi arătă coperta
revistei; era un exemplar din The Journal of Astrophysics15 din anul
1966.
— Sigur că ea a scris-o. De ce trebuie să-ţi mai confirme?
Bărbatul cu ochelari luă revista şi făcu prezentările.
— Dumnealui este comisarul Lei Zhicheng de la Baza Coasta Roşie.
Eu sunt Yang Weining, inginerul-şef al Bazei. Peste o oră aterizăm.
Odihneşte-te între timp.
Tu eşti Yang Weining? Ye nu spuse nimic, dar era uluită. Îi văzuse
expresia calmă, nedorind, se pare, să le arate celorlalţi că se cunosc.
Yang fusese unul dintre studenţii absolvenţi ai lui Ye Zhetai. Când el
îşi obţinea licenţa, Wenjie era încă în primul an de facultate.
Îşi amintea limpede prima dată când Yang venise la ei acasă. Tocmai
începuse să studieze pentru diplomă şi trebuia să discute cu profesorul
Ye orientarea cercetării sale. Yang îi spusese că dorea să se concentreze
asupra problemelor experimentale şi aplicate şi să se ţină departe de
cele teoretice.
Tatăl său îi zise atunci: „Nu mă opun ideii tale. Dar suntem la
Departamentul de Fizică Teoretică, la urma urmei. De ce vrei să eviţi
teoria?”
„Vreau să mă dedic vremurilor noastre, să contribui la lumea reală.”
Tatăl ei răspunsese: „Teoria este fundaţia oricărei aplicaţii. Nu este
oare descoperirea unei legi fundamentale cea mai mare contribuţie la
lumea noastră?”
Yang ezitase şi, până la urmă, îşi dezvăluise adevăratele temeri: „E
foarte uşor să faci greşeli ideologice când te ocupi de teoria fizicii.”
Tatăl ei rămăsese fără replică.
Yang era foarte talentat, cu o bază solidă de cunoştinţe matematice

15 Jurnalul de astrofizică (n.tr.).

38 
şi o minte ageră. Dar în timpul scurtei perioade de absolvent, păstrase
mereu o distanţă considerabilă faţă de coordonatorul lucrării lui de
diplomă. Ye Wenjie îl văzuse de mai multe ori, dar, poate influenţată
de tatăl ei, abia îl băgase în seamă. În ceea ce-l priveşte, n-ar fi putut
spune dacă-i acordase vreo atenţie. După ce îşi luase diploma, Yang
întrerupsese orice legătură cu tatăl ei.
Simţindu-se iar slăbită, închise ochii. Cei doi bărbaţi se îndepărtară
şi se ghemuiră lângă un şir de lăzi, discutând în şoaptă. Însă cabina era
atât de mică, încât Ye putea să-i audă prin huruitul motorului.
— Tot cred că nu-i o idee bună, spuse comisarul Lei.
— Poţi să faci rost de personalul de care am nevoie prin metodele
obişnuite? întrebă Yang.
— Am făcut tot ce-am putut. Niciun militar nu are specializarea
asta, iar recrutarea din afara armatei ridică multe semne de întrebare.
Ştii foarte bine că avizul de securitate pentru acest proiect necesită o
persoană care să vrea să se înroleze în armată. Însă cea mai importantă
chestiune este cerinţa din regulamentele de securitate pentru
sechestrarea la bază pentru perioade mari de timp. Ce e de făcut dacă
au familii? Să le sechestrezi şi pe ele? Nimeni n-ar fi de acord cu aşa
ceva. Am găsit doi candidaţi posibili, dar ambii au preferat să rămână
la Şcolile de Cadre 7 Mai 16 decât să vină aici. Sigur că putem să-i
aducem cu forţa. Dar dată fiind natura acestei munci, nu are rost să
avem pe cineva care nu vrea să fie aici.
— Atunci singura opţiune este s-o folosim pe ea.
— Da, dar este neconvenţional.
— Tot proiectul este neconvenţional. Dacă ceva nu merge cum
trebuie, îmi voi asuma responsabilitatea.
— Şef Yang, chiar crezi că îţi poţi asuma responsabilitatea pentru
aşa ceva? Eşti un specialist tehnic, iar Coasta Roşie nu are nimic în
comun cu alte proiecte de apărare naţională. Complexitatea sa
depăşeşte chestiunile de natură tehnică.
— Aşa este.

Când au aterizat, se înserase deja.

16 Şcolile de cadre erau în timpul Revoluţiei Culturale lagăre de muncă unde

funcţionarii superiori şi intelectualii erau reeducaţi (n.tr. Ken Liu).
39 
 Ye refuză ajutorul lui Yang şi al lui Lei şi se luptă să se dea jos din
elicopter singură. O rafală puternică de vânt aproape o dezechilibră.
Rotoarele care încă se învârteau tăiau felii de vânt şi scoteau un
şuierat. Aroma de pădure din aer îi era cunoscută şi cu vântul era
familiarizată. Era cel din munţii Marele Hingan.
Mai auzi şi un alt sunet, un fel de urlet profund, puternic, grav, care
părea zgomotul de fond al lumii: era antena parabolică în bătaia
vântului. Doar acum, când era atât de aproape de ea, îşi dădea seama
de imensitatea ei. Viaţa lui Ye din ultima lună se conturase ca un cerc
mare: se afla pe Vârful Radar.
Nu putu să nu privească în direcţia companiei Corpului de
Construcţie. Dar tot ce văzu fu o mare înnegurată de copaci în lumina
asfinţitului.
Elicopterul nu fusese trimis aici doar ca s-o aducă pe ea. Mai mulţi
soldaţi începură să descarce lăzile militare metalice kaki din cabină.
Trecură pe lângă ea fără să-i arunce vreo privire. Mergând în urma lui
Yang şi a lui Lei, Ye observă că Vârful Radar era spaţios. Un pâlc de
clădiri albe, ca nişte cuburi delicate de jucărie, se adunau la adăpostul
uriaşei antene. Cei trei se îndreptară spre poarta bazei, flancată de doi
gardieni, şi se opriră în faţa ei.
Lei se întoarse şi-i vorbi solemn:
— Ye Wenjie, dovada crimei tale contrarevoluţionare este de
netăgăduit şi tribunalul te-ar fi putut pedepsi aşa cum meriţi. Dar
acum ai şansa să-ţi îndrepţi greşeala prin muncă grea. Poţi să accepţi
sau poţi să refuzi.
Arătă cu degetul spre antenă:
— Aici este o instituţie de cercetare militară. Cercetarea care se
derulează are nevoie de cunoştinţele tale ştiinţifice specializate.
Inginerul-şef Yang poate să-ţi ofere detalii şi te invit să meditezi
asupra lor cu grijă.
Încuviinţă spre Yang şi intrară pe poartă după soldaţii care cărau
lăzi. Yang aşteptă până când ceilalţi se îndepărtară şi-i făcu semn lui
Ye să-l urmeze ceva mai încolo, ca să nu-l audă santinelele.
Nu mai pretinse că n-o cunoştea:
— Wenjie, vreau să fie totul clar. Asta nu e vreo şansă extraordinară.
Am aflat de la comisia de control militar a tribunalului că, deşi Cheng

40 
Lihua a cerut să fii pedepsită în mod exemplar, vei primi doar o
sentinţă de cel mult zece ani. Dar, luând în considerare circumstanţele
atenuante, vei face probabil şase sau şapte ani. Pe când aici – şi arătă
cu mâna în direcţia bazei – este un proiect de cercetare care se
încadrează în nivelul cel mai ridicat de securitate. Dat fiind statutul
tău, dacă păşeşti pe poartă este posibil – se opri o clipă, ca şi cum ar fi
vrut ca urletul grav al antenei să accentueze greutatea vorbelor lui – să
nu mai ieşi niciodată.
— Vreau să intru!
Yang fu surprins de răspunsul ei prompt.
— Nu te grăbi. Întoarce-te la elicopter. Va decola peste trei ore şi,
dacă refuzi oferta noastră, te va duce înapoi.
— Nu vreau să mă întorc. Hai să intrăm!
Glasul lui Ye era blând, dar tonul avea o fermitate metalică mai dură
decât oţelul. În afară de tărâmul de dincolo de moarte, de unde nu se
întorsese nimeni, locul unde îşi dorea cel mai mult să fie era acest vârf,
izolat de restul lumii. Aici simţea un soi de siguranţă de care fusese
privată prea mult timp.
— Trebuie să fii prudentă. Gândeşte-te bine la decizia asta.
— Pot să rămân aici pentru tot restul vieţii.
Yang încuviinţă şi nu mai spuse nimic. Se uită fix în depărtare, de
parcă ar fi încercat din răsputeri s-o facă să-şi pună ordine în gânduri.
Ye nu mai răspunse. Îşi strânse haina mai tare şi privi spre orizont.
Acolo, munţii Marele Hingan se pierdeau în noapte. Era imposibil să
mai rămâi mult timp afară, în frig.
Yang se îndreptă spre poartă. Mergea iute, de parcă voia s-o lase pe
Ye în urmă. Dar ea îl urmă repede. După ce intrară pe poarta Bazei
Coasta Roşie, cele două santinele încuiară porţile grele de fier.
Puţin mai încolo, Yang se opri şi arătă spre antenă:
— Este un proiect de cercetare ştiinţifică la scară mare pentru
armament. Dacă va fi încununat de succes, rezultatul va fi chiar mai
important decât bomba atomică şi decât bomba cu hidrogen.
Ajunseră la cea mai mare dintre clădirile bazei şi Yang deschise uşa
cu putere. Ye văzu cuvintele „Sala Principală de Control a
Transmisiunilor” înscrise deasupra uşii. Aerul cald, cu un iz slab de
ulei de motor, o învălui imediat. Sala spaţioasă era plină de tot felul de

41 
instrumente şi echipamente. Indicatoarele luminoase şi afişările de pe
ecranul osciloscopului licăreau. Un grup de operatori îmbrăcaţi în
uniforme militare erau aproape îngropaţi în grămezile de instrumente,
de parcă s-ar fi ghemuit în tranşeele de pe un câmp de luptă. Fluxul
continuu de comenzi operaţionale şi reacţiile la ele conferea întregii
scene un aer tensionat şi derutant.
— Înăuntru e mai cald, spuse Yang. Aşteaptă puţin aici. O să mă
ocup de aranjamentele pentru cazarea ta şi mă întorc după tine.
Îi arătă un scaun şi un birou lângă uşă.
Ye observă că cineva stătea deja la birou: un gardian cu un revolver.
— Prefer să aştept afară, spuse Ye.
Yang îi zâmbi cald:
— De acum înainte, faci parte din personalul bazei. Cu excepţia
unor zone sensibile, poţi să mergi oriunde doreşti.
Chipul i se schimonosi în timp ce-şi dădu seama de înţelesul
subconştient al cuvintelor sale: Nu vei mai putea pleca niciodată.
— Prefer să aştept afară, insistă Ye.
— Foarte bine.
Yang îl privi pe gardianul de la birou care nu le acorda nicio atenţie.
Păru că înţelege teama lui Ye şi o scoase din sala principală de control.
— Stai aici şi fereşte-te de vânt. Mă întorc în câteva minute. Vreau
doar să cer cuiva să-ţi aprindă focul în cameră – condiţiile de cazare de
la bază nu sunt grozave, nu avem încălzire centrală.
Ye aşteptă lângă uşa de la intrare în sala principală de control.
Uriaşa antenă era chiar în spatele ei şi acoperea jumătate din bolta
cerului. De aici putea auzi limpede sunetele din interiorul sălii.
Deodată, haosul comenzilor şi al reacţiilor încetă şi se aşternu liniştea.
Nu se mai auzea decât zumzăitul slab al câte unui instrument.
Apoi un glas puternic de bărbat sparse tăcerea.
— Armata de Eliberare a Poporului, Corpul al Doilea de Artilerie 17.
Proiectul Coasta Roşie, Transmisia nr. 147. Autorizare confirmată.
Încep numărătoarea inversă de treizeci şi două de secunde.
— Clasificare ţintă: A-3. Număr coordonate: BN20197F. Poziţie
verificată şi confirmată. Douăzeci şi cinci de secunde.

17 Corpul al Doilea de Artilerie controlează rachetele nucleare ale Chinei (n.tr. Ken
Liu).
42 
 — Număr de fişiere transmise: 22. Informaţii suplimentare:
Niciuna. Continuare: niciuna. Verificare finală fişier transmisie
executată. Douăzeci de secunde.
— Unitatea energetică raportează: Toate sistemele funcţionează!
— Unitatea de codare raportează: Toate sistemele funcţionează!
— Unitatea de amplificare raportează: Toate sistemele
funcţionează!
— Unitatea de monitorizare a interferenţelor raportează: Toate
sistemele funcţionează!
— Am atins punctul de ireversibilitate: cincisprezece secunde.
Se aşternu din nou liniştea. Cincisprezece secunde mai târziu,
simultan cu zgomotul puternic al unui claxon, o lumină roşie din
vârful antenei începu să clipească rapid.
— Începe transmisia! Toate unităţile continuă să monitorizeze!
Ye auzi un sunet ca o fluturare. Prin ceaţă zări umbre ridicându-se
din pădurile din jurul vârfului şi profilându-se în spirale pe cerul
întunecat. N-ar fi crezut că atâtea păsări puteau fi trezite de prin
copaci în timpul iernii. Apoi, fu martora unei scene teribile: un stol de
păsări zbură în regiunea spre care era îndreptată antena şi, pe fundalul
norului ce licărea slab, văzu cum căzură din cer.
Procesul continuă vreme de aproximativ cincisprezece minute. Apoi
lumina roşie de pe antenă se stinse şi mâncărimea pielii dispăru. În
sala principală de control murmurul derutant de comenzi şi reacţii
reîncepu, iar glasul bărbătesc şi puternic continuă să se audă.
— Transmisia nr. 147 a Bazei Coasta Roşie executată. Sistemele de
transmisie se închid. Coasta Roşie intră în starea de monitorizare.
Controlul sistemului este transferat Departamentului de
Monitorizare. Vă rugăm încărcaţi datele punctului de verificare.
— Toate unităţile trebuie să completeze jurnalele de transmisie.
Toţi şefii de unitate trebuie să vină la şedinţa posttransmisie din sala
de informare. Am terminat.
Nu se mai auzi nimic cu excepţia vântului care lovea antena. Ye
privi cum stolurile de păsări se întorceau încet-încet în pădure. Se
holbă la antenă şi se gândi că semăna cu o mână uriaşă deschisă spre
cer, dotată cu o putere eterică. În timp ce se uita la cerul nopţii, nu
reuşi să găsească ţinta cu numărul curent BN20197F. Dincolo de

43 
fuioarele norilor, tot ce putea să vadă erau stelele dintr-o noapte
friguroasă a anului 1969.

44 
Partea a doua
TREI CORPURI

45 
 4
FRONTIERELE ŞTIINŢEI

După treizeci şi opt de ani.

Wang Miao se gândi că cei patru oameni care veniseră la el erau o

combinaţie ciudată: doi poliţişti şi doi bărbaţi în uniforme militare.
Dacă ultimii doi ar fi fost din poliţia militară, ar fi fost oarecum de
înţeles, însă erau ofiţeri în Armata de Eliberare a Poporului.
Când îi văzu, pe Wang îl cuprinse teama. Cel mai tânăr era în regulă
– măcar era politicos. Dar celălalt, în civil, îl irită imediat. Era îndesat
şi avea faţa bulbucată. Cu geaca lui de piele murdară, mirosind a tutun
şi vorbind tare, era întruchiparea genului de oameni pe care îi
dispreţuia.
— Wang Miao?
Felul în care poliţistul i se adresase pe nume, atât de direct şi de
nepoliticos, îl deranjă. Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, bărbatul îşi
aprinse şi o ţigară, fără să-şi ridice capul ca să-şi dezvăluie faţa. Înainte
să-i poată răspunde, bărbatul îi făcu semn din cap poliţistului mai
tânăr, care-i arătă insigna.
După ce-şi aprinse ţigara, poliţistul mai în vârstă intră în
apartamentul lui Wang.
— Vă rog să nu fumaţi în casa mea, spuse Wang, aşezându-i-se în
drum.
— O, îmi cer scuze, profesore Wang, zâmbi poliţistul mai tânăr.
Dumnealui este căpitanul Shi Qiang.
Îi aruncă o privire rugătoare lui Shi.
— Bine, putem vorbi pe culoar, spuse Shi, trăgând adânc fumul în
piept.
Aproape jumătate din ţigară se transformă în scrum, dar nu scoase
prea mult fum pe nas. Îşi înclină capul spre ofiţerul de poliţie mai
tânăr:
— Întreabă-l tu!
— Profesore Wang am dori să ştim dacă aţi avut contacte recente cu
46 
membrii Frontierelor Ştiinţei, spuse poliţistul cel tânăr.
— Frontierele Ştiinţei au o mulţime de savanţi faimoşi şi foarte
influenţi. De ce nu aş menţine contactul cu un grup academic
internaţional legal?
— Ai grijă cum vorbeşti! ripostă Shi. Am spus noi că nu e legal? Am
spus noi că nu ai voie să-i contactezi?
Scoase, în sfârşit, norul gros de fum pe care-l trăsese în plămâni,
direct în faţa lui Wang.
— Foarte bine, atunci. Este vorba despre intimitatea mea. Nu
trebuie să vă răspund la nicio întrebare.
— E vorba despre intimitate? Eşti un cadru universitar celebru. Ai o
responsabilitate faţă de binele public.
Shi aruncă chiştocul şi luă o altă ţigară dintr-un pachet aplatizat.
— Am dreptul să nu vă răspund. Vă rog să plecaţi!
Wang se întoarse şi intră înăuntru.
— Stai! strigă Shi.
Îi făcu semn poliţistului tânăr de lângă el.
— Dă-i adresa şi numărul de telefon. Poţi să vii după-amiază.
— Ce doriţi? îl întrebă Wang, pe un ton aproape mânios.
Cearta îi scosese pe culoar pe vecinii de palier, curioşi să afle ce se
întâmplă.
— Căpitane Shi! Aţi spus că veţi…
Tânărul poliţist îl trase pe Shi la o parte şi continuă să-i vorbească
pe un ton scăzut, dar presant. Aparent, Wang nu era singurul agasat
de năravurile lui primitive.
— Profesore Wang, vă rog să nu ne înţelegeţi greşit.
Unul dintre ofiţerii militari făcu un pas înainte.
— În după-amiaza aceasta are loc o şedinţă importantă la care sunt
invitaţi mai mulţi savanţi şi specialişti. Generalul ne-a trimis să vă
invităm.
— Sunt ocupat în după-amiaza asta.
— Ştim. Generalul a vorbit deja cu Şeful Centrului de Cercetări
Nanotehnice. Nu putem ţine şedinţa fără dumneavoastră. Dacă nu
veniţi, va trebui s-o reprogramăm.
Shi şi poliţistul cel tânăr tăcură. Se întoarseră amândoi şi coborâră
pe scări. Cei doi ofiţeri militari îi urmăriră cu privirea şi oftară uşuraţi.

47 
 — Care-i problema cu tipul ăla? şopti maiorul către celălalt ofiţer.
— Are un istoric lung la activ. În timpul unei crize cu ostatici de
acum câţiva ani, a acţionat nebuneşte, fără să-i pese de vieţile lor. În
cele din urmă, o familie formată din trei suflete a murit ucisă de
criminal. Se spune că are prieteni în lumea crimei organizate şi că
foloseşte câte o bandă pentru a lupta împotriva alteia. Anul trecut s-a
folosit de tortură pentru a obţine mărturii şi l-a schilodit permanent
pe unul dintre suspecţi. Din acest motiv a fost şi suspendat…
— Cum poate un asemenea om să facă parte din Centrul de
Comandă pentru Operaţiuni de Război?
— Generalul l-a solicitat în mod special. Presupun că posedă nişte
competenţe speciale. Oricum, sarcinile lui sunt destul de limitate. Nu
are voie să ştie prea multe, cu excepţia chestiunilor de siguranţă
publică.
Centrul de Comandă pentru Operaţiuni de Război? Wang îi privi
descumpănit pe cei doi ofiţeri.

Maşina pe care o trimiseră să-l ia pe Wang se opri în faţa unui

complex mare din suburbie. Din moment ce pe uşă era doar un număr
şi niciun alt semn, presupuse că ajunsese mai degrabă la o bază
militară decât la un sediu de poliţie.
Fu surprins de haosul ce domnea în momentul în care intră în sala
mare de şedinţe. Peste tot erau împrăştiate computere. Fiindcă nu mai
avuseseră loc pe mese, aşezaseră câteva calculatoare direct pe podea,
iar firele de alimentare şi cablurile de conectare la Internet formau o
harababură de nedescris. În loc să fie aranjate pe rafturi, câteva routere
fuseseră lăsate la întâmplare peste servere. Peste tot erau împrăştiate
foi de xerox. În diverse colţuri ale încăperii se aflau ecrane de proiecţie
montate în unghiuri ciudate care ieşeau în evidenţă asemenea unor
corturi ţigăneşti. Un nor de fum plana deasupra… Wang Miao nu era
sigur că acesta e Centrul de Comandă pentru Operaţiunile de Război,
dar era convins de un singur lucru: orice se desfăşura aici era prea
important ca să mai conteze păstrarea aparenţelor.
Masa de şedinţe, formată din mai multe mese, era plină de
documente şi tot felul de alte lucruri. Cei prezenţi purtau haine boţite
şi păreau extenuaţi. Câţiva care aveau cravate, le lărgiseră. Trebuie să fi

48 
muncit toată noaptea.
Cheng Weisi, un general-maior, prezida adunarea, jumătate dintre
invitaţi fiind ofiţeri de armată. După câteva prezentări rapide, Wang
află că mulţi alţii erau de la poliţie. Restul erau profesori universitari
şi, printre ei, câţiva savanţi cunoscuţi specializaţi în cercetarea
fundamentală.
Află că erau prezenţi şi patru străini. Identităţile lor îl şocară: un
colonel al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite şi un colonel al Armatei
Britanice, amândoi reprezentanţi NATO, cât şi doi ofiţeri de la CIA,
aparent invitaţi ca observatori.
Pe feţele celor din jurul mesei citi acelaşi sentiment:
Am făcut tot ce-am putut. Hai să terminăm dracului odată.
Wang Miao îl văzu pe Shi Qiang. Acum nu mai era atât de bădăran
cum fusese cu o zi în urmă şi-l salută cu apelativul de „profesor”. Însă
rânjetul lui afectat îl dezgusta. Nu voia să stea lângă Shi, dar nu avu de
ales: era singurul loc liber. Fumul gros al ţigărilor deveni şi mai gros.
În timp ce se împărţeau documente, Shi se apropie şi mai mult de
Wang:
— Profesore Wang, înţeleg că cercetaţi un fel de nou material?
— Nanomaterial, răspunse Wang.
— Am auzit despre el. E o chestie foarte tare, nu? Credeţi că poate
fi folosit pentru comiterea crimelor?
Deoarece rânjetul lui afectat persista pe jumătate, îi fu imposibil să-
şi dea seama dacă glumeşte.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Păi, am auzit că un fir din chestia asta ar putea fi folosit la
ridicarea unui camion. Dacă criminalii îl fură şi îl transformă în cuţite,
nu-i aşa că pot tăia un automobil în două dintr-o singură mişcare?
— Nici măcar nu e necesar să-l transforme în cuţite. Genul acesta
de material poate fi atât de subţire cât o sutime din grosimea unui fir
de păr. Dacă-l înşiri pe o stradă, un automobil care trece pe acolo poate
fi tăiat în două ca brânza – dar ce nu poate fi folosit în scopuri
criminale? Până şi un cuţit bont de curăţat peştele!
Shi scoase un document dintr-un plic pe jumătate, se uită la el, apoi
îl împinse la loc, pierzându-şi interesul.
— Aveţi dreptate. Chiar şi un peşte poate fi folosit pentru comiterea

49 
crimelor. Am anchetat odată o crimă. O curvă i-a tăiat boaşele soţului.
Ştii ce a folosit? Un peşte tilapia pe care l-a scos din congelator! Solzii
de pe spatele peştelui sunt ca nişte lame.
— Nu mă interesează. M-aţi chemat la şedinţă ca să mă întrebaţi
asta?
— Peşti? Nanomateriale? Nu, nu, nu are nimic de-a face cu astea.
Shi se apropie de urechea lui Wang.
— Nu te purta frumos cu ei. Au prejudecăţi în legătură cu noi. Tot
ce vor e să scoată informaţii, dar nu ne spun niciodată nimic. Uită-te la
mine! Sunt aici de peste o lună şi tot nu am aflat nimic, exact ca tine!
— Tovarăşi, spuse generalul Cheng, să începem! Dintre toate zonele
de luptă din lume, aceasta a devenit punctul focal. Trebuie să le
prezentăm situaţia actuală tuturor tovarăşilor de faţă.
Termenul neobişnuit de zonă de luptă îl puse pe gânduri. Observă
că generalul nu voia să explice contextul situaţiei cu care se confruntau
nou-veniţii ca el. Asta părea să sprijine punctul de vedere al lui Shi. De
asemenea, folosise de două ori cuvântul tovarăşi în scurtele sale
remarci introductive. Wang se uită la ofiţerii NATO şi CIA care stăteau
jos, vizavi de el, şi simţi că generalul omisese să adauge cuvântul
domnilor.
— Şi ei sunt tovarăşi. Oricum, toată lumea de aici îşi spune aşa,
murmură Shi la urechea lui Wang făcând semn spre cei patru străini
cu ţigara.
Deşi era încă nelămurit, Wang fu impresionat de puterea de
observaţie a lui Shi.
— Da Shi, stinge ţigara! Este destul fum aici, spuse generalul
Cheng, în timp ce răsfoia nişte documente.
I se adresase lui Shi Qiang folosind porecla, Marele Shi.
Shi privi în jur, dar nu găsi nicio scrumieră. În cele din urmă, aruncă
ţigara într-o ceaşcă de ceai. Îşi ridică mâna şi, înainte ca Cheng să-i
răspundă, vorbi tare:
— Generale, am o rugăminte pe care am mai adresat-o: solicit
paritatea informării.
Generalul Cheng îşi ridică capul:
— Nu a existat nicio operaţiune militară cu paritatea informării, îmi
cer scuze tuturor oamenilor de ştiinţă, dar nu vă putem furniza mai

50 
multe date.
— Dar noi nu suntem la fel ca ei, spuse Shi. Poliţia a făcut parte din
Centrul de Comandă pentru Operaţiunile de Război de la bun început.
Şi nici măcar acum nu ştim despre ce este vorba. Continuaţi să scoateţi
poliţia din joc. Aflaţi de la noi tot ce aveţi nevoie despre tehnicile
noastre şi apoi ne trimiteţi la plimbare, unul câte unul.
Mai mulţi ofiţeri de poliţie prezenţi îi şoptiră să tacă. Wang se miră
că Shi îndrăznea să-i vorbească în acest fel unui om cu rangul lui
Cheng. Dar răspunsul generalului îl surprinse şi mai mult:
— Da Shi, se pare că ai aceeaşi problemă ca în armată. Crezi că poţi
vorbi în numele poliţiei? Din cauza rezultatelor slabe ai fost deja
suspendat timp de mai multe luni şi erai gata să fii dat afară. Am
solicitat prezenţa ta, deoarece îţi apreciez experienţa din poliţia
municipală. Ar trebui să preţuieşti această şansă.
Shi continuă să vorbească aspru:
— Prin urmare trebuie să muncesc în speranţa mântuirii prin
serviciile mele? Dacă-mi aduc bine aminte, mi-ai spus că toate
metodele mele sunt necinstite şi ilegale.
— Dar utile, îi răspunse Cheng. Tot ce ne interesează este utilitatea
lor. La vreme de război, nu avem timp să fim prea scrupuloşi.
— Nu putem fi prea mofturoşi, spuse ofiţerul CIA în limba
mandarină modernă standard. Nu ne mai putem baza pe gândirea
convenţională.
Colonelul britanic părea că înţelege şi el limba chineză.
Încuviinţă:
— To be or not to be…18 adăugă el în engleză.
— Ce-a spus? îl întrebă Shi pe Wang.
— Nimic, răspunse Wang mecanic.
Oamenii din faţa lui păreau să-i vorbească dintr-un vis. Vremuri de
război? Unde e războiul? Se răsuci şi se uită afară pe una dintre
ferestrele lungi cât tot etajul. Văzu oraşul Beijing în depărtare: în
lumina soarelui de primăvară, automobilele umpleau străzile ca un râu
lat, pe o pajişte cineva ieşise la plimbare cu un câine, câţiva copii se
jucau…
Care este mai reală? Lumea dinăuntrul sau cea din afara acestor

18 A fi sau a nu fi (citat din Hamlet de William Shakespeare) ( n.tr.).

51 
pereţi?
Generalul Cheng spuse:
— Recent, duşmanul a intensificat tiparul atacurilor. Ţintele rămân
savanţii de elită. Vă rog să citiţi lista cu nume din document.
Wang luă prima foaie imprimată cu font mare. Părea că fusese
întocmită la repezeală şi conţinea şi nume chinezeşti, şi nume
englezeşti.
— Profesore Wang, când vă uitaţi la numele acestea, vedeţi ceva
ieşit din comun? întrebă generalul Cheng.
— Cunosc trei dintre ele. Aparţin unor oameni de ştiinţă celebri
care lucrează în prima linie a cercetării în fizică.
Atenţia îi fu distrasă o clipă. Privirea i se opri pe ultimul nume din
listă. I se păru că cele două caractere îşi schimbă culoarea faţă de cele
de deasupra. Cum poate numele ei să apară aici? Ce i s-a întâmplat?
— O cunoşti? îi indică Shi numele cu un deget gros şi pătat cu
galben de la tutun.
Wang nu-i răspunse.
— A, deci n-o cunoşti. Dar vrei s-o cunoşti?
Acum înţelese de ce îl convocase generalul Cheng pe acest bărbat,
care fusese odată soldat sub comanda lui. Shi, care părea vulgar şi
dezordonat, avea privirea ascuţită ca un sfredel. Poate că nu era un
poliţist bun, dar era un poliţist de temut.

Cu un an înainte, Wang Miao coordonase componentele scării

nanometrice pentru proiectul acceleratorului de particule cu energie
înaltă Sinotron II. Într-o după-amiază, în timpul unei scurte pauze de
pe şantierul de construcţii Liangxiang, fusese şocat de scena din faţa
ochilor săi. Ca un pasionat al fotografiei, Wang vedea totul din jur ca şi
cum ar fi fost nişte compoziţii artistice.
Componenta principală a compoziţiei era solenoidul magnetului
supraconductor pe care îl instalau. Era înalt cât trei etaje de clădire şi
era montat doar pe jumătate, dar magnetul se contura ameninţător ca
un monstru din blocuri mari de metal şi un morman dezordonat de
conducte de răcire criogenice. Structura, ce semăna cu o grămadă de
deşeuri din epoca Revoluţiei Industriale, iradia ferocitatea tehnologică
inumană şi barbaria oţelului din care era făcută.

52 
 În faţa acestui monstru de metal zări silueta zveltă a unei tinere
femei. Şi lumina compoziţiei era fantastică: monstrul metalic era
îngropat în umbra eşafodajului temporar al construcţiei, accentuând şi
mai mult natura lui fermă şi aspră. Însă o singură rază de lumină de la
soarele în asfinţit, strecurată prin gaura centrală a eşafodajului
construcţiei, cădea direct pe tânără. Strălucirea delicată îi ilumina
părul suplu şi-i sublinia gâtul alb ce ieşea din gulerul salopetei, de
parcă o singură floare ar fi înflorit printre ruinele metalice după o
furtună violentă cu fulgere şi trăsnete…
— La ce te uiţi? Treci înapoi la treabă!
Wang fusese şocat de brutalitatea cu care a fost smuls din visare,
dar îşi dădu seama că Directorul Centrului de Cercetare a
Nanotehnologiei nu-i vorbea lui, ci unui inginer tânăr care se uita şi el
la femeie. Astfel întors la realitate de pe tărâmul artei, Wang observă
că tânăra nu era o muncitoare obişnuită: lângă ea se afla inginerul-şef
care-i explica respectuos ceva.
— Cine e? îl întrebă Wang pe director.
— Ar trebui s-o cunoşti, spuse directorul, desenând cu mâna un
cerc mare. Primul experiment în acest accelerator de douăzeci de
miliarde de yuani va fi probabil testarea modelului ei de supercorzi.
Acum, sigur că senioritatea are de obicei o mare importanţă în fizica
teoretică şi ea nu este destul de în vârstă ca să facă primul test. Dar
savanţii mai bătrâni nu îndrăznesc să iasă primii în arenă, speriaţi c-ar
putea eşua şi să facă o figură proastă, aşa că iată cum i s-a oferit şansa.
— Cum? Yang Dong este… o femeie?
— Sigur că da, spuse directorul. Am aflat şi noi acum două zile când
am reuşit să facem cunoştinţă.
Tânărul inginer întrebă:
— Are vreo problemă psihologică? De ce nu e niciodată de acord să
fie intervievată de presă? Poate că e ca Qian Zhongshu 19, care a murit
fără să-l vadă nimeni la televizor.
— Dar măcar lui îi cunoşteam sexul. Probabil că a avut nişte

19 Qian Zhongshu (1910-1998) a fost unul dintre cei mai celebri teoreticieni literari
din secolul XX. Erudit, ingenios şi singuratic, a refuzat fără excepţie apariţiile în
mijloacele media. Ar putea fi considerat un soi de Thomas Pynchon al chinezilor
(n.tr. Ken Liu).
53 
experienţe neobişnuite în copilărie. Poate că au făcut-o să fie autistă
într-o oarecare măsură.
Cuvintele lui Wang aveau şi un ton de autoridiculizare.
Yang plecă cu inginerul-şef. Când trecură pe lângă ea, femeia le
zâmbi lui Wang şi celorlalţi, salutându-i uşor din cap, fără să spună
nimic. Îşi amintea şi acum ochii ei limpezi.
În noaptea aceea, rămăsese în biroul său şi admirase câteva
fotografii de peisaje, lucrări de care era mândru şi pe care le pusese pe
perete. Ochii îi căzuseră pe o scenă contrastantă: o vale dezolantă care
se termina cu un munte cu vârful înzăpezit. În capătul din faţă al văii,
o jumătate de copac uscat, ros de vicisitudinile anilor, ocupa o treime
din imagine. În mintea lui, plasase silueta care-i stăruia în minte la
capătul îndepărtat al văii. În mod surprinzător, Wang observă că
întreaga scenă prinde viaţă, de parcă lumea aceea recunoscuse silueta
fragilă şi reacţiona, de parcă totul ar fi existat doar pentru ea.
Apoi îşi imaginase silueta în fiecare fotografie, adăugându-i, uneori,
ochii pe cerul gol de deasupra peisajelor. Imaginile prindeau viaţă şi
căpătau o frumuseţe pe care nu şi-o închipuise niciodată.
Wang crezuse mereu că fotografiile lui erau lipsite de suflet. Acum
înţelegea că lipsea ea.

— Toţi fizicienii de pe listă s-au sinucis în ultimele două luni, spuse

generalul Cheng.
Wang încremenise. Încet-încet peisajele în alb-negru păliră, până
când dispărură cu totul din mintea lui. Fotografiile nu mai cuprindeau
silueta ei în prim-plan şi ochii i se şterseră din ceruri. Toate acele lumi
muriseră.
— Când… s-a întâmplat asta? întrebă Wang mecanic.
— În ultimele două luni, repetă Cheng.
— Te referi la ultimul nume, nu-i aşa? Shi se aşeză lângă Wang şi
spuse cu satisfacţie. S-a sinucis ultima, acum două nopţi, supradoză cu
somnifere. A murit în pace. Fără dureri.
O clipă, îi fu recunoscător lui Shi.
— De ce? întrebă Wang.
Scenele moarte din fotografiile cu peisaje continuau să-i defileze în
minte.

54 
 Generalul Cheng îi răspunse:
— Singurul lucru de care putem fi siguri este că toţi s-au sinucis din
acelaşi motiv. Dar e un motiv greu de exprimat în cuvinte. Poate că
nouă, ca nespecialişti, ne este imposibil să-l înţelegem. Documentul
conţine fragmente din biletele lor de adio şi le puteţi examina cu toţii
după şedinţă.
Wang căută printre bilete: păreau toate nişte eseuri lungi.
— Doctore Ding, te rog să-i arăţi profesorului Wang biletul lui Yang
Dong. Al ei este cel mai scurt şi poate cel mai reprezentativ.
Ding Yi tăcuse până acum. După o nouă pauză, luă un plic alb şi i-l
întinse peste masă.
Shi murmură:
— Era iubitul lui Yang.
Wang îşi aminti că-l văzuse pe Ding pe şantierul de construcţie al
acceleratorului de particule de la Lianxiang. Era teoretician şi devenise
celebru pentru descoperirea macroatomului în timp ce studia fulgerele
globulare20.
Wang scoase din plic o foaie neregulată ce împrăştia o aromă stinsă
– nu de hârtie, ci de scoarţă de mesteacăn. Pe ea era scris un rând cu
caractere elegante:
Toate dovezile duc la o singură concluzie: fizica nu a existat
niciodată şi nici nu va exista. Ştiu că ceea ce fac este iresponsabil. Dar
nu am încotro.
Nu exista nici măcar o semnătură. Ea nu mai era.
— Fizica… nu există? Wang nu ştia ce să creadă.
Generalul Cheng închise dosarul.
— Avem informaţii specifice legate de rezultatele experimentale
obţinute după construirea celor mai noi acceleratoare de particule din
lume. Sunt foarte tehnice şi nu le vom discuta aici. Ne concentrăm
atenţia în primul rând asupra Frontierelor Ştiinţei. UNESCO a
desemnat anul 2005 drept Anul Internaţional al Fizicii şi această
organizaţie s-a dezvoltat treptat pornind de la numeroasele conferinţe
şi comunicări academice care au avut loc între fizicienii din lume în
acel an. Doctore Ding, sunteţi fizician teoretician, ne puteţi oferi mai

20 Pentru a afla mai multe despre Ding Yi, vedeţi The Ball Lightning de Liu Cixin
(n.tr. Ken Liu).
55 
multe detalii?
Ding încuviinţă.
— Nu am avut niciun contact direct cu Frontierele Ştiinţei, dar sunt
celebri în mediul academic. Scopul lor este să obţină o reacţie la asta:
în a doua jumătate a secolului XX fizica şi-a pierdut treptat concizia şi
simplitatea teoriilor clasice. Modelele teoretice moderne au devenit
din ce în ce mai complexe, vagi şi nesigure. Verificarea experimentală a
devenit şi ea mai dificilă. Acestea sunt semne că prima linie a cercetării
în fizică pare să se izbească de un zid. Membrii Frontierelor Ştiinţei
intenţionează să abordeze un nou mod de a gândi. Spunând lucrurilor
pe nume, vor să folosească metode ştiinţifice pentru a descoperi
limitele ştiinţelor şi pentru a afla dacă există o limită în cunoaşterea
profundă şi precisă a naturii din cercetarea ştiinţifică – o frontieră
dincolo de care ştiinţa nu poate progresa. Dezvoltarea fizicii moderne
pare să sugereze că s-a atins deja această limită.
— Foarte bine, spuse Generalul Cheng. Din investigaţia noastră,
majoritatea savanţilor care s-au sinucis au avut legătură cu Frontierele
Ştiinţei şi câţiva dintre ei erau chiar membri. Însă nu am găsit dovezi
ale tehnicilor folosite în manipularea psihologică a unor culte
religioase sau folosirea de droguri psihotrope ilegale. Cu alte cuvinte,
chiar dacă organizaţia Frontierele Ştiinţei i-a influenţat, a făcut-o doar
prin comunicările academice legale. Profesore Wang, de vreme ce v-au
contactat recent, am dori să aflăm mai multe informaţii.
Shi adăugă cu glas aspru:
— Şi numele contactelor dumneavoastră, când şi unde v-aţi
întâlnit, ce aţi discutat, dacă aţi comunicat prin scrisori sau prin e-
mail…
— Taci, Da Shi! spuse generalul Cheng.
Un alt ofiţer de poliţie se aplecă şi-i şopti la ureche lui Shi:
— Crezi că nu ştim că ai gură dacă n-o foloseşti tot timpul?
Shi îşi ridică ceaşca de ceai, văzu chiştocul stins şi o puse la loc.
Întrebările lui Shi îl iritară pe Wang, ca atunci când afli că ai
înghiţit o muscă în timp ce mâncai, şi recunoştinţa de mai înainte
dispăru fără urmă. Dar se abţinu şi răspunse:
— Legătura mea cu Frontierele Ştiinţei a început cu Shen Yufei.
Este o fiziciană japoneză de origine chineză care lucrează acum la o

56 
companie japoneză aici, în Beijing. A lucrat în trecut la un laborator
Mitsubishi şi cerceta nanotehnologia. Ne-am întâlnit la o conferinţă la
începutul anului. Prin ea am cunoscut alţi prieteni fizicieni, toţi
membri ai Frontierelor Ştiinţei, unii chinezi, alţii străini. Când am
discutat cu ei, toate subiectele erau… cum să spun? Foarte radicale.
Toate aveau legătură cu întrebarea pe care a descris-o dr. Ding înainte:
care e limita ştiinţei? Iniţial nu m-a interesat acest subiect. Mă
gândeam la el doar când nu aveam ce face. Muncesc în domeniul
cercetării aplicate şi nu ştiu multe despre aceste chestiuni teoretice.
Mă interesa să le ascult discuţiile şi argumentele. Toţi sunt gânditori
profunzi, au concepţii inovatoare şi simţeam că aceste comunicări îmi
deschid orizonturi noi. Treptat am devenit din ce în ce mai interesat.
Dar toate discuţiile se limitau la teoria pură şi la nimic altceva. M-au
invitat o dată să mă alătur organizaţiei. Dar dacă aş fi făcut-o, prezenţa
mea la discuţii ar fi devenit obligatorie. Deoarece timpul şi energia îmi
sunt limitate, am refuzat.
— Profesore Wang, spuse generalul Cheng, am dori să acceptaţi
invitaţia şi să vă alăturaţi Frontierelor Ştiinţei. Acesta este motivul
principal pentru care vă aflaţi astăzi aici. Prin dumneavoastră, am
putea afla mai multe despre modul de funcţionare al organizaţiei.
— Vreţi să fiu o cârtiţă? Wang se simţi deranjat.
— O cârtiţă! Shi râse.
Cheng îl privi cu reproş pe Shi. Se întoarse spre Wang.
— Vrem doar să ne dai nişte informaţii. Nu avem cum să
pătrundem acolo altfel.
Wang scutură din cap.
— Îmi pare rău, generale, nu pot face asta.
— Profesore Wang, din Frontierele Ştiinţei face parte elita
savanţilor lumii. Investigarea lor este o chestiune extrem de complexă
şi de delicată. Pentru noi, e ca şi cum am merge pe gheaţă subţire. Fără
ajutorul cuiva din mediul academic nu putem înainta deloc. De aceea
v-am adresat această rugăminte. Dar vă vom respecta dorinţa. Dacă nu
sunteţi de acord, vom înţelege.
— Sunt foarte ocupat… cu munca mea. Pur şi simplu nu am timp.
Generalul Cheng încuviinţă:
— Foarte bine. Profesore Wang, nu vrem să vă reţinem mai mult.

57 
Vă mulţumim pentru participarea la şedinţă.
Wang aşteptă preţ de câteva secunde înainte de a-şi da seama că
fusese concediat. Generalul Cheng îl conduse politicos până la uşă. Îl
auziră amândoi pe Shi strigând în urma lor:
— E mai bine aşa! Nu eram de acord cu acest plan oricum. Atâţia
şoareci de bibliotecă care s-au omorât. Dacă-l trimitem va fi doar o
halcă de carne aruncată lupilor.
Wang se întoarse şi se duse drept la Shi. Reţinându-şi mânia cu
greu, spuse:
— Modul cum vă exprimaţi nu este potrivit pentru un bun ofiţer de
poliţie!
— Cine spune că sunt un poliţist bun?
— Nu ştim de ce s-au sinucis savanţii aceştia, dar nu ar trebui să
vorbiţi despre ei cu atâta dispreţ. Minţile lor au adus omenirii
contribuţii de neînlocuit!
— Vrei să spui că sunt mai buni decât mine?
Încă aşezat pe scaun, Shi îl privi pe Wang.
— Cel puţin, nu m-aş omorî pentru că cineva mi-a spus o porcărie.
— Şi credeţi că eu aş fi în stare?
— Trebuie să mă conving de siguranţa dumitale, spuse chicotind.
— Cred că aş fi mult mai în siguranţă în asemenea situaţii decât
dumneavoastră. Trebuie să înţelegeţi că aptitudinea unei persoane de
a discerne adevărul este direct proporţională cu volumul cunoştinţelor
sale.
— Nu sunt prea sigur de asta. Uite, dacă ne gândim la dumneata…
— Termină, Da Shi! spuse generalul Cheng. Încă un cuvânt şi zbori
de aici!
— Nu-i nimic, zise Wang. Lăsaţi-l să vorbească.
Se întoarse spre generalul Cheng.
— M-am răzgândit! Mă voi alătura Frontierelor Ştiinţei aşa cum
doriţi.
— Perfect! spuse Shi, încuviinţând. Nu uita să rămâi alert după ce
devii membru. Adună informaţii ori de câte ori e posibil. De exemplu,
aruncă-ţi un ochi peste ecranele computerelor lor, reţine o adresă de e-
mail sau de website.
— De-ajuns! Nu mă înţelegeţi. Nu vreau să fiu spion. Vreau doar să

58 
vă dovedesc că sunteţi un idiot!
— Dacă rămâi în viaţă după ce devii de-al lor, măcar pentru ceva
timp, asta ar fi cea mai bună dovadă. Dar mi-e teamă că…
Shi îşi ridică privirea şi chicotul se transformă într-un rânjet
hapsân.
— Bineînţeles că voi rămâne în viaţă, dar nu vreau să te mai văd
niciodată!

Generalul Cheng îl conduse pe Wang până la scări şi-i chemă un

taxi ca să se întoarcă acasă.
Îi spuse:
— Nu vă faceţi griji în legătură cu Shi Qiang. Aşa e el. De fapt, este
un ofiţer de patrulare foarte experimentat şi expert în antiterorism.
Acum douăzeci de ani a fost soldat în compania mea.
Când ajunseră lângă maşină, Cheng adăugă:
— Profesore Wang, cred că aveţi multe întrebări.
— Ce anume din cele discutate au de-a face cu armata?
— Războiul este eminamente o problemă militară.
Wang privi neîncrezător împrejurimile scăldate în soarele
primăvăratic.
— Dar unde este război? Nu văd lupte nicăieri pe glob. Pare a fi cea
mai paşnică perioadă din istoria lumii.
Cheng îi adresă un zâmbet de nepătruns.
— Veţi afla mai multe în curând. Vom afla cu toţii. Profesore Wang,
vi s-a întâmplat vreodată ceva care să vă schimbe viaţa fundamental?
Un eveniment după care lumea a devenit un loc cu totul diferit pentru
dumneavoastră?
— Nu.
— Atunci aţi avut noroc în viaţă. Lumea e plină de factori
imprevizibili şi cu toate astea nu aţi avut nicio criză.
Wang întoarse cuvintele lui pe toate părţile, dar tot nu le înţelese.
— Presupun că asta se aplică majorităţii vieţilor.
— Atunci majoritatea oamenilor au noroc în viaţă.
— Dar… multe generaţii au trăit aşa, simplu.
— Şi toate au fost norocoase.
Wang râse, scuturând din cap:

59 
 — Trebuie să mărturisesc că nu sunt prea isteţ astăzi. Sugeraţi că…
— Da, întreaga istorie a umanităţii a fost norocoasă. Din Epoca de
Piatră până acum, nu am avut nicio criză. Am fost norocoşi. Dar dacă e
vorba doar despre noroc, trebuie să se sfârşească într-o bună zi.
Ascultaţi ce vă spun: s-a sfârşit! Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău.
Wang voia să afle mai multe, dar Cheng dădu din cap în semn că
nu, şi-şi luă rămas-bun.
După ce intră în maşină, şoferul îi ceru lui Wang adresa. I-o zise şi-l
întrebă:
— A, dumneata eşti cel care m-a adus aici? Am văzut că era aceeaşi
maşină.
— Nu, nu eu. Eu l-am adus pe dr. Ding.
Lui Wang îi veni o nouă idee. Îi ceru şoferului adresa lui Ding şi
acesta i-o spuse.

60 
 5
O PARTIDĂ DE BILIARD AMERICAN

De cum se deschise uşa apartamentului de patru camere nou-nouţ

al lui Ding Yi, Wang simţi miros de alcool. Ding era aşezat pe canapea,
cu televizorul pornit, şi se holba la tavan. Apartamentul nu era
complet finisat, avea doar câteva piese de mobilier, nu era decorat
complet şi livingul uriaş părea foarte gol. Ceea ce atrăgea privirea
imediat era masa de biliard din colţ.
Ding nu păru deranjat de vizita neanunţată a lui Wang. Era clar că
avea chef să vorbească cu cineva.
— Am cumpărat apartamentul acum trei luni, spuse. De ce l-am
cumpărat oare? Chiar credeam că o să vrea o familie? Râsul lui era
râsul unui om beat.
— Voi doi…
Wang voia să afle amănunte despre viaţa lui Yang Dong, dar nu ştia
cum să pună întrebări.
— Era ca o stea, atât de îndepărtată. Până şi lumina pe care o pogora
asupra mea era mereu atât de rece.
Ding se îndreptă spre una dintre ferestre şi privi cerul nopţii.
Wang nu spuse nimic. Tot ce dorea acum era să-i audă vocea. Dar cu
un an în urmă, în timp ce soarele se scufunda în asfinţit, când îşi
întretăiaseră privirile o clipă, nu-şi vorbiseră. Nu-i auzise niciodată
vocea.
Ding dădu din mână ca şi cum s-ar fi apărat de ceva.
— Profesore Wang, ai avut dreptate. Nu te încurca cu poliţia sau cu
armata. Sunt cu toţii nişte idioţi. Moartea fizicienilor nu are nimic de-
a face cu Frontierele Ştiinţei. Le-am explicat asta de nenumărate ori,
dar nu reuşesc să-i fac să înţeleagă.
— Se pare că au făcut nişte investigaţii pe cont propriu.
— Da, şi amploarea lor a fost atotcuprinzătoare. Ar trebui să ştie
deja că doi dintre cei morţi nu au avut nicio legătură cu Frontierele
Ştiinţei, inclusiv… Yang Dong.
Se pare că lui Ding îi era greu să-i rostească numele.
61 
 — Ding Yi, ştii deja că sunt implicat. Aşa că… în ce priveşte motivul
pentru care Yang a ales… ce a ales, aş vrea să aflu şi eu. Cred că ştii câte
ceva.
Wang se gândi că e ridicol în încercarea de a-şi ascunde adevăratele
intenţii.
— Dacă ştii mai multe, vei fi tras şi mai mult înăuntru. Acum eşti
implicat doar superficial, dar cu mai multe informaţii, spiritul tău va fi
atras şi mai mult, iar după aceea vei da de necaz.
— Lucrez în cercetarea aplicată. Nu sunt atât de sensibil ca voi,
teoreticienii.
— Cum vrei. Joci biliard?
Ding se îndreptă spre masa de biliard.
— Obişnuiam să joc în facultate.
— Nouă ne plăcea mult să jucăm. Ne amintea de coliziunea
particulelor în accelerator.
Ding luă două bile: una neagră şi una albă. Aşeză bila neagră alături
de unul dintre buzunare şi puse bila albă cam la zece centimetri de
bila neagră.
— Poţi să bagi bila în buzunar?
— Aşa de aproape? Oricine ar putea.
— Încearcă.
Wang luă tacul în mână, lovi bila uşor şi trimise bila neagră în
buzunar.
— Bine. Acum hai să mutăm masa în alt loc.
Ding îi arătă lui Wang, care nu înţelegea nimic, cum să ridice masa
grea împreună şi s-o mute în alt colţ al livingului, lângă o fereastră.
Apoi, scoase bila neagră, o aşeză lângă buzunar şi luă bila albă,
aşezând-o din nou la o distanţă de zece centimetri.
— Crezi că poţi s-o mai faci odată?
— Sigur că da.
— Dă-i drumul!
Din nou, Wang trimise bila unde trebuia.
Ding dădu iar din mâini:
— Hai s-o mutăm din nou.
Ridicară masa şi o aşezară în cel de-al treilea colţ al livingului. Ding
plasă cele două bile ca mai înainte.

62 
 — Dă-i drumul!
— Ascultă, am…
— Dă-i drumul!
Wang ridică din umeri, neputincios. Reuşi să trimită bila în
buzunar şi pentru a treia oară.
Mutară masa de încă două ori: o dată lângă uşa livingului şi, în cele
din urmă, înapoi la locul iniţial. Ding aşeză din nou cele două bile la
fel şi Wang trimise bila neagră în buzunar de încă două ori. Acum
gâfâiau amândoi.
— Bine, experimentul s-a încheiat. Să analizăm rezultatele.
Ding îşi aprinse o ţigară înainte de a continua.
— Am făcut acest experiment de cinci ori. De patru ori în locuri şi
la momente diferite. De două ori în acelaşi loc, dar în momente
diferite. Nu te şochează rezultatele?
Îşi deschise braţele în mod exagerat.
— De cinci ori! Fiecare experimentare a coliziunii a dat acelaşi
rezultat!
— Ce vrei să spui? întrebă Wang, răsuflând din greu.
— Poţi explica acest rezultat incredibil? Te rog să foloseşti limbajul
fizicii.
— Bine… În timpul acestor cinci experimente, masa celor două bile
nu s-a modificat în niciun moment. În ceea ce priveşte locul, atâta
timp cât am folosit sistemul de referinţă al mesei nu s-a observat nicio
schimbare. Viteza bilei albe care a lovit bila neagră a rămas
esenţialmente aceeaşi tot timpul. Astfel, transferul momentului
cinetic între cele două bile nu s-a modificat. Prin urmare, rezultatul
celor cinci experimente a fost introducerea bilei negre în buzunar.
Ding luă o sticlă de coniac de pe jos şi două pahare murdare. Le
umplu pe amândouă şi-i oferi unul lui Wang, care refuză.
— Curaj, hai să sărbătorim! Am descoperit un măreţ principiu
natural: legile fizicii nu se schimbă în timp şi spaţiu. Toate legile fizice
ale istoriei omenirii, de la principiul lui Arhimede până la teoria
corzilor şi toate descoperirile ştiinţifice şi roadele intelectuale ale
speciei noastre sunt produse secundare ale acestei măreţe legi. Faţă de
doi mari teoreticieni ca noi, Einstein şi Hawking sunt nişte bieţi
ingineri de ştiinţă aplicată.

63 
 — Tot nu înţeleg unde vrei să ajungi.
— Imaginează-ţi un alt set de rezultate. Prima oară, bila albă
trimite bila neagră în buzunar. A doua oară, bila neagră ricoşează. A
treia oară bila neagră zboară departe, aproape atingând viteza luminii,
spărgând marginea mesei de biliard, ieşind prin perete şi părăsind
Pământul şi Sistemul Solar, aşa cum a scris odată Asimov. 21 Atunci ce-
ai crede?
Ding îi urmări reacţia. După un moment mai lung de tăcere, Wang
spuse:
— Asta chiar s-a întâmplat. Aşa e?
Ding vărsă conţinutul ambelor pahare din mâinile sale. Se uită fix la
masa de biliard de parcă ar fi privit un demon.
— Da, s-a întâmplat. În ultimii ani am reuşit să obţinem
echipamentul necesar pentru testarea experimentală a teoriilor
fundamentale. Au fost construite trei „mese de biliard”, scumpe: una
în America de Nord, una în Europa şi alta pe care o ştii, la Lianxiang.
Centrul tău de Cercetare Nanotehnică a făcut bani frumoşi cu ea.
Aceste acceleratoare de particule cu energie înaltă au crescut
cantitatea de energie disponibilă pentru particulele în coliziune cu un
ordin de magnitudine, la un nivel nemaivăzut în istoria rasei umane.
Cu toate astea, cu noul echipament, aceleaşi particule şi aceleaşi
niveluri de energie şi aceiaşi parametri experimentali au produs
rezultate diferite. Nu numai că rezultatele variază dacă se folosesc
acceleratoare diferite, dar chiar cu acelaşi accelerator, experimentele
realizate în diferite momente au dat rezultate diferite. Fizicienii s-au
panicat. Au repetat experimentele de coliziune a particulelor de înaltă
energie, din nou şi din nou, folosind aceleaşi condiţii, dar de fiecare
dată rezultatul era diferit şi nu părea să urmeze niciun tipar.
— Ce înseamnă toate astea? întrebă Wang.
Când văzu că Ding îl privea fără să spună nimic, adăugă:
— Da, mă ocup de nanotehnologie şi lucrez şi cu structuri la scară
micro. Dar sunt mult sub nivelul tău de muncă. Te rog, luminează-mă!
— Înseamnă că legile fizicii nu sunt fixe în timp şi spaţiu.
— Şi asta ce înseamnă?
— Cred că poţi deduce restul. Chiar şi generalul Cheng şi-a dat

21 Vezi povestirea lui Asimov, Bila de Biliard (n.a.).

64 
seama. Este un om într-adevăr inteligent.
Wang privi pe fereastră, gânditor. Luminile oraşului străluceau atât
de puternic, încât lumina stelelor era copleşită.
— Înseamnă că legile fizicii care pot fi aplicate oriunde în Univers
nu există, ceea ce înseamnă că fizica… nu există nici ea.
Wang se întoarse de la fereastră.
— Ştiu că ceea ce fac este iresponsabil. Dar nu am încotro, spuse
Ding. Asta este a doua jumătate din biletul ei. Tocmai ţi-ai dat seama
de prima parte. Acum o înţelegi? Măcar puţin?
Wang luă bila albă. O mângâie puţin şi o puse la loc.
— Pentru cineva care se ocupă cu explorarea primei linii a fizicii
teoretice, asta ar fi într-adevăr o catastrofă.
— Ca să ajungi undeva în fizica teoretică trebuie să crezi aproape cu
religiozitate. Este foarte uşor să apuci calea spre abis.
În timp ce-şi luau la revedere, Ding îi dădu lui Wang o adresă:
— Dacă ai timp, te rog să mergi în vizită la mama lui Yang Dong. Au
locuit mereu împreună şi mama ei îşi dedicase întreaga viaţă fiicei
sale. Acum bătrâna e singură.
— Ding, e clar că ştii mai mult decât mine. N-ai putea să-mi
povesteşti mai multe? Chiar crezi că legile fizicii nu sunt fixe în timp şi
spaţiu?
— Nu sunt sigur de nimic.
Ding îl privi fix pe Wang pentru o vreme. În cele din urmă, spuse:
— Aceasta e întrebarea.
Ştiu că doar termina citatul început de colonelul britanic.
A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.

65 
 6
ŢINTAŞUL ŞI FERMIERUL

A doua zi începea weekendul. Wang se trezi devreme şi plecă pe

bicicletă cu aparatul de fotografiat. Ca un pasionat al fotografiei,
subiectele lui favorite erau peisajele sălbatice, libere de prezenţa
umană. Dar acum, ajuns la vârsta mijlocie, nu mai avea energia de a se
angaja în asemenea călătorii extravagante şi se limita să fotografieze
scene urbane.
Conştient sau subconştient, alegea de obicei locuri din oraş care
păstrau un aspect sălbatic: un lac secat într-un parc, pământul săpat
de curând de pe un şantier, o buruiană care ieşise învingătoare în lupta
cu cimentul etc. Pentru a elimina culorile vii ale oraşului de pe fundal,
folosea doar filme alb-negru.
În mod surprinzător îşi dezvoltase propriul stil şi începuse să fie
remarcat. Lucrările sale fuseseră selectate pentru două expoziţii şi
devenise membru al Asociaţiei Fotografilor. De fiecare dată când ieşea
în oraş să facă fotografii, mergea cu bicicleta şi rătăcea în căutarea
inspiraţiei şi a compoziţiilor care-i captau interesul. De multe ori
rămânea prin oraş toată ziua.
Dar azi Wang se simţea ciudat. Stilul său fotografic tindea să fie
clasic, calm şi demn. Dar acum nu reuşea să se cufunde în dispoziţia
necesară unor asemenea compoziţii. În mintea sa, oraşul, ce tocmai se
dezmeticea din somn, părea construit pe nisipuri mişcătoare.
Stabilitatea lui era iluzorie. Întreaga noapte visase cele două bile de
biliard. Zburau în jurul lui, printr-un spaţiu întunecat, fără nicio
direcţie. Cea neagră dispărea în fundalul negru, revelându-şi prezenţa
doar ocazional, când o acoperea pe cea albă.
Poate natura fundamentală a materiei să constea din absenţa
legilor? Poate stabilitatea şi ordinea lumii să fie doar un echilibru
dinamic temporar atins într-un colţ din Univers, un vârtej efemer într-
un şuvoi haotic?
Fără să-şi dea seama se trezi la picioarele noii clădiri a Televiziunii
Centrale Chineze. Se opri pe o parte a străzii şi-şi ridică capul spre
66 
uriaşul turn în forma literei A, încercând să-şi recapete senzaţia de
stabilitate. Privirea i se fixă pe vârful ascuţit al clădirii, lucind în
soarele dimineţii, ţintind spre dimensiunile infinite ale văzduhului
albastru. Două cuvinte îi apărură brusc în conştient: „ţintaş” şi
„fermier”.
Când membrii organizaţiei Frontierele Ştiinţei discutau despre
fizică, foloseau adesea abrevierea SF. Nu se refereau la „Science
Fiction”, ci la cuvintele „Shooter” şi „Farmer”. Era o referinţă la două
ipoteze, ambele având de-a face cu natura fundamentală a legilor
Universului.
Ipoteza Ţintaşului: Un ochitor bun trage la ţintă, făcând câte o
gaură la fiecare zece centimetri. Acum imaginaţi-vă că suprafaţa ţintei
este locuită de fiinţe bidimensionale inteligente. Savanţii lor, după
observarea Universului, descoperă o lege grozavă: „Există câte o gaură
în Univers la fiecare zece centimetri.” Au confundat capriciul trecător
al ţintaşului cu o lege imuabilă a universului.
Ipoteza Fermierului, pe de altă parte, are savoarea unei povestiri de
groază: La o fermă de curcani fermierul vine să le dea de mâncare în
fiecare dimineaţă. Un curcan savant, care observase acest tipar care se
derulase fără greş timp de aproape un an, face următoarea descoperire:
„În fiecare dimineaţă la orele unsprezece primim hrana.” În dimineaţa
Zilei Recunoştinţei22, savantul le împărtăşeşte această lege şi celorlalţi
curcani. Doar că în dimineaţa respectivă, la orele unsprezece, nu vine
hrana, în schimb vine fermierul şi-i omoară pe toţi.
Wang simţi strada de sub picioare unduindu-i-se asemenea
nisipurilor mişcătoare. Clădirea în formă de A păru că se clatină,
aplecându-se încoace şi încolo. Îşi întoarse repede ochii spre stradă.

Ca să se liniştească, Wang se chinui să termine o rolă de film şi

reveni acasă înainte de prânz. Soţia ieşise cu fiul lor şi nu se întorcea
prea repede. De obicei, Wang s-ar fi repezit să developeze filmul, dar
azi nu avea chef de asta. După un prânz rapid şi uşor, se duse să tragă
un pui de somn. Pentru că nu dormise bine toată noaptea, când se
trezi era aproape cinci. Aducându-şi aminte în sfârşit de rola de film

22 Sărbătoare naţională americană, o zi a recoltei în care se consumă carne de

curcan (printre altele) (n.tr.).
67 
pe care o trăsese, se duse în camera obscură înghesuită pe care o
amenajase în debara.
Filmul se developase. Wang începu să se uite pe film dacă erau poze
care meritau developate, dar observă ceva ciudat chiar la prima
fotografie. Imaginea reprezenta o pajişte mică din faţa unui mall uriaş.
Centrul negativului conţinea un şir de semne mici şi albe, care, la o
examinare mai atentă, se dovediră a fi cifre: 1200:00:00.
A doua fotografie avea şi ea cifre: 1199:49:33.
Fiecare fotografie din rolă conţinea astfel de cifre.
A treia imagine: 1199:40:18; a patra imagine 1199:32:07; a cincea
imagine: 1199:28:51; a şasea imagine: 1199:15:44; a şaptea imagine:
1199:07:38; a opta imagine: 1199:53:09… a treizeci şi patra imagine:
1194:50:49; a treizeci şi şasea (şi ultima) imagine: 1194:16:37.
Primul gând al lui Wang fu că ceva nu era în ordine cu filmul.
Folosea un aparat Leica M2 din 1988. Camera era în întregime
mecanică aşa că era absolut imposibil să fi imprimat o dată. Datorită
obiectivului excelent şi sofisticării părţii mecanice, era considerat un
aparat profesional extraordinar chiar şi pentru era digitală.
După examinarea negativelor, Wang descoperi un alt lucru straniu
în legătură cu cifrele: păreau să se adapteze la fundal. Dacă fundalul
era negru, cifrele erau albe, şi invers. Acest lucru părea gândit să
amplifice contrastul cifrelor pentru o vizibilitate mai bună. Când
ajunsese la al şaisprezecelea negativ, inima începuse să-i bată
nebuneşte şi pe spate îi urcă un fior de gheaţă.
Această fotografie înfăţişa un copac uscat lângă un zid vechi. Zidul
era marmorat şi prezenta un tipar de pete alternante albe şi negre pe
negativ. Dat fiind fundalul acesta, cifrele, fie ele albe, fie negre nu ar fi
putut fi citite cu uşurinţă. Dar în fotografie, cifrele se aranjaseră
vertical ca un şarpe care se târa, urmând curbura trunchiului
copacului şi permiţând cifrelor albe să se distingă peste fundalul
întunecat al copacului mort.
Începu să analizeze tiparul matematic al cifrelor. La început se
gândi că erau un soi de numerotare atribuită, dar diferenţa dintre cifre
nu era constantă. Apoi îşi închipui că cifrele reprezentau timpul sub
formă de ore, minute şi secunde. Îşi luă jurnalul de fotografiat, unde
îşi nota cu precizie ora şi minutul când făcuse fiecare fotografie.

68 
Descoperi că diferenţa dintre două cifre succesive de pe fotografii
corespundea cu diferenţa de timp între momentele când fuseseră
făcute.
O numărătoare inversă.
Numărătoarea inversă începuse cu ora 12:00. Şi acum mai
rămăseseră doar 11:94 ore.
Acum? Nu acum: în momentul când am făcut ultima fotografie.
Oare numărătoarea inversă e tot în desfăşurare?
Wang ieşi din camera obscură. Încărcă un film nou şi se porni să
fotografieze instantanee absolut aleatoriu. Se duse chiar şi pe balcon
ca să surprindă nişte instantanee exterioare. Apoi luă filmul şi se duse
iarăşi în camera obscură. În rola developată, cifrele apărură pe fiecare
negativ ca nişte fantome. Primul era astfel marcat: 1187:27:39.
Diferenţa corespundea trecerii timpului dintre ultima fotografie
făcută din ultima rolă şi primul negativ al acestei role. După aceea,
cifrele descreşteau cu trei sau patru secunde în fiecare imagine:
1187:27:35, 1187:27:31, 1187:27:27, 1187:27:24… la fel intervalul dintre
instantaneele rapide pe care le trăsese.
Numărătoarea inversă continua.
Încărcă o altă rolă de film. Trase instantaneele iute, unele chiar cu
capacul pus pe obiectiv. În timp ce scotea rola de film, soţia şi fiul său
se întoarseră acasă. Înainte de a intra în camera obscură pentru a
developa filmul, încărcă o altă rolă de film şi i-l întinse soţiei:
— Uite, termină rola asta pentru mine.
— Ce vrei să fotografiez?! îl întrebă, privindu-l uluită.
Nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe aparatul său de fotografiat. Dar,
pe de altă parte, soţiei şi fiului nici nu le păsa de aparat. Din punctul
lor de vedere, era o vechitură plictisitoare care costase mai mult de
douăzeci de mii de yuani.
— Nu-i nimic. Fotografiază orice doreşti.
Wang îi împinse aparatul în mâini şi se refugie în camera obscură.
— Bine. Dou, ce-ar fi să te fotografiez pe tine? zise soţia lui şi
îndreptă aparatul spre fiul lor.
Mintea lui Wang se umplu brusc de imaginea şirului de cifre
fantomatice afişat pe chipul fiului său ca ştreangul unui călău. Se
cutremură.

69 
 — Nu, nu face asta. Pozează altceva!
Se auzi clicul declanşatorului şi soţia sa făcu prima fotografie.
— De ce nu pot apăsa din nou? întrebă ea.
Wang îi arătă cum să ruleze filmul ca să-l dea mai departe.
— Uite, aşa. Trebuie să faci aşa după fiecare fotografie.
Apoi se duse în camera obscură.
— E-aşa de complicat!
Soţia lui, o doctoriţă, nu înţelegea cum poţi folosi un aparat atât de
vechi şi costisitor, când aparatele digitale cu zece sau chiar douăzeci de
megapixeli erau ceva obişnuit. Şi mai folosea şi film alb-negru.
După developarea filmului, Wang îl menţinu în lumina roşie. Văzu
că numărătoarea inversă cu cifrele fantomatice continua. Cifrele se
afişau clar pe fiecare instantaneu fotografic făcut la întâmplare,
inclusiv pe cele pe care le făcuse cu capacul peste obiectiv: 1187:19:06,
1187:19:03, 1187:18:59, 1187:18:56…
Soţia lui ciocăni la uşa camerei obscure şi-i spuse că a terminat rola.
Wang îi deschise şi-i luă aparatul. În timp ce scotea rola din el, mâinile
începură să-i tremure. Ignorând privirea îngrijorată a soţiei sale, luă
filmul în camera obscură şi închise uşa. Lucră iute şi neîndemânatic,
împrăştiind revelatorul şi fixatorul pe jos. Nu după mult timp
imaginile fură developate. Închise ochii, rugându-se în gând:
Te rog să nu apari acum. Orice-ar fi, te rog să nu apari acum. Nu
vreau să-mi vină şi mie rândul…
Examină filmul umed cu o lupă. Nu avea nicio numărătoare inversă.
Negativele conţineau doar instantaneele făcute de soţia lui. Folosise
un timp de expunere redus şi opera ei amatoristică consta din scene
înceţoşate. Dar lui Wang i se păru că sunt cele mai plăcute fotografii
pe care le văzuse vreodată.
Ieşi din camera obscură şi oftă uşurat. Era plin de sudoare. Soţia lui
era în bucătărie, pregătind mâncarea, şi fiul său se juca în camera lui.
Se aşeză pe canapea şi cântări chestiunea într-un mod cât mai
raţional.
Mai întâi, cifrele care înregistrau trecerea timpului dintre expuneri
şi care demonstrau indicii de inteligenţă, nu ar fi putut fi
preimprimate pe film. Ceva le expusese pe film. Dar ce anume? Poate
se defectase aparatul de fotografiat? Sau poate instalase cineva un

70 
dispozitiv fără ştirea sa? Scoase obiectivul şi demontă aparatul.
Examină interiorul cu o lupă şi verifică fiecare componentă lipsită de
praf, fără să descopere nimic neobişnuit. Apoi, gândindu-se că cifrele
apăreau până şi pe imaginile făcute cu capacul pus, hotărî că singura
sursă de lumină posibilă era un soi de rază penetrantă. Dar cum putea
fi posibil aşa ceva din punct de vedere tehnic? Unde era sursa acestor
raze? Cum puteau fi ţintite?
Cel puţin din punctul de vedere al tehnologiei curente, o asemenea
putere părea supranaturală.
Ca să vadă dacă numărătoarea fantomatică dispăruse, încărcă încă o
rolă şi începu iar să fotografieze haotic. După developarea acestei role,
calmul efemer i se spulberă din nou şi simţi cum este împins spre
prăpastia nebuniei. Numărătoarea inversă fusese reluată. Din cifre
văzu că nu se oprise nicio clipă, doar că nu apăruse pe rola de film
trasă de soţia lui.
1186:34:13, 1186:34:02, 1186:33:46, 1186:33:35…
Wang ieşi în trombă din camera obscură şi-şi continuă cursa afară
din apartament. Ciocăni puternic la uşa vecinului său, profesorul
Zhang, pensionar acum.
— Profesore Zhang, ai cumva un aparat de fotografiat? Nu unul
digital, ci unul cu film!
— Un fotograf profesionist ca tine vrea să-mi împrumute aparatul?
Ce s-a întâmplat cu aparatul tău scump? Nu am decât aparate digitale.
Te simţi bine? Pari cam palid.
— Te rog, dă-mi un aparat!
Zhang se întoarse cu un aparat digital Kodak obişnuit:
— Poftim! Poţi să ştergi pozele din el.
— Mulţumesc!
Wang înşfăcă aparatul şi fugi acasă. De fapt mai avea trei aparate de
fotografiat şi unul digital, dar Wang dorise să împrumute un aparat de
la altcineva. Se uită la aparatele ce zăceau pe canapea şi la cele câteva
role de film, se opri să se gândească puţin şi apoi hotărî să încarce
Leica cu o nouă rolă de film. Îi întinse aparatul digital împrumutat
soţiei care aşeza masa.
— Repede! Mai fă nişte fotografii ca mai înainte!
— Ce faci? Uită-te la tine! Ce s-a întâmplat?

71 
 — Nu-ţi face griji. Fă nişte fotografii!
Soţia lui puse farfuriile pe masă şi veni lângă el, cu ochii plini de
îngrijorare şi teamă.
Wang îndesă Kodakul în mâinile fiului său de şase ani care tocmai
se pregătea să mănânce:
— Dou, hai să-l ajuţi pe tati. Apasă pe buton. Da, aşa. Asta e o
fotografie. Apasă din nou. Asta e altă fotografie. Apasă întruna. Poţi
fotografia absolut ce vrei.
Băiatul învăţa repede. Era foarte atent şi făcea fotografii foarte
repede. Wang se întoarse şi luă Leica de pe canapea şi începu şi el să
fotografieze. Tată şi fiu apăsau pe declanşator din nou şi din nou, de
parcă înnebuniseră. Soţia, neştiind ce să facă în timp ce era
înconjurată de valul de bliţuri, începu să plângă.
— Miao, ştiu că ai fost stresat în ultima vreme, dar nu trebuie…
Wang terminase rola de film din Leica şi smulse aparatul digital din
mâinile fiului său. Se gândi o clipă şi apoi, ca să-şi evite soţia, se duse
în dormitor şi mai făcu câteva fotografii cu aparatul digital. Folosi
vizorul în locul ecranului LED pentru că se temea să vadă rezultatele,
deşi avea să se confrunte cu ele nu peste mult timp.
Scoase filmul din Leica şi se duse în camera obscură. Închise uşa şi
se apucă să lucreze. După developarea filmului, examină imaginile cu
atenţie. Pentru că-i tremurau mâinile, trebui să ţină lupa cu ambele
mâini. Pe negative, numărătoarea inversă continua.
Ieşi iute din camera obscură şi se uită la imaginile digitale de pe
Kodak. Pe LED observă că fotografiile făcute de fiul său nu aveau şiruri
de cifre, dar pe fotografiile făcute de el, numărătoarea inversă
demonstra în mod clar sincronizarea cu cifrele de pe rola de film.
Folosind aparate diferite, încercase să elimine dintre explicaţiile
posibile problemele pe care le-ar fi putut avea aparatul sau pelicula de
film. Dar, după ce îi lăsase pe soţia lui şi pe fiul lor să facă fotografii,
descoperise un rezultat şi mai ciudat. Numărătoarea inversă apărea
doar pe fotografiile făcute de el!
Disperat, luă grămada de role de film încurcate, care semăna cu un
cuib de şerpi sau cu nişte sfori legate într-un nod ce nu mai putea fi
dezlegat.
Ştia că nu va putea desluşi misterul singur. Cui se putea adresa?

72 
Vechii lui colegi din facultate sau colegii de la Centrul de Cercetare
erau cazuri fără speranţă. Erau, ca şi el, oameni cu o gândire tehnică.
Intuitiv, ştia că asta este mai mult decât o problemă tehnică. Se gândi
la Ding Yi, dar omul acela era acum în propria sa criză spirituală. În
cele din urmă se gândi la Frontierele Ştiinţei. Aici erau gânditori
profunzi cu minţi deschise. Aşa că formă numărul lui Shen Yufei.
— Doctore Shen, am o problemă. Trebuie să te văd.
— Vino aici, spuse Shen şi închise.
Wang fu surprins. Era o femeie scumpă la vorbă şi unii de la
Frontierele Ştiinţei o numeau în glumă femeia Hemingway. Dar faptul
că nici măcar nu-l întrebase ce problemă are, îl făcu pe Wang să nu fie
sigur dacă era cazul să se simtă mai liniştit sau mai neliniştit.
Băgă grămada de role de film într-o geantă şi luând aparatul digital
ieşi din apartament în fugă în timp ce soţia îl urmărea tulburată. Ar fi
putut şofa, dar chiar dacă oraşul era plin de lumini, dorea să fie printre
oameni. Chemă un taxi.

Shen locuia într-un complex rezidenţial de lux la care se putea

ajunge cu un tren suburban. Aici luminile erau mai palide. Casele erau
dispuse în jurul unui lac artificial plin de peşti pentru rezidenţi şi
noaptea locul părea un sat.
Shen era evident bogată, dar nu-şi putea imagina sursa acestei
bogăţii. Nici vechiul ei post de cercetător, nici actualul ei post de la
compania privată nu puteau să-i aducă atâţia bani. Dar casa ei nu arăta
semne de lux la interior. Era folosită ca un loc de adunare pentru
Frontierele Ştiinţei şi se gândise întotdeauna că seamănă cu o mică
bibliotecă dotată cu o sală de conferinţe.
În living, îl văzu pe Wei Cheng, soţul lui Shen. Wei avea patruzeci
de ani şi avea aerul unui intelectual serios şi cinstit. Wang nu ştia
multe despre el, în afară de nume. Shen nu-i spusese cine ştie ce când
îi prezentase. Nu părea să aibă vreo slujbă şi era acasă toată ziua. Nu se
arătase niciodată interesat de discuţiile de la Frontierele Ştiinţei şi
părea obişnuit cu grămada de savanţi care-i intrau în casă.
Dar nu stătea degeaba. Părea să se ocupe de un fel de cercetare
acasă şi era mereu cufundat în gânduri. Ori de câte ori se întâlnea cu
vreun vizitator îl saluta absent şi apoi se întorcea în camera lui de la

73 
etaj. Îşi petrecea mai toată ziua acolo. O dată îşi aruncase o privire în
camera lui prin uşa pe jumătate deschisă şi zărise o privelişte
uimitoare: un computer HP. Era sigur de ce văzuse pentru că era de
acelaşi tip cu cel pe care îl folosea la Centrul de Cercetare: cu carcasa
unităţii centrale cenuşie ca ardezia, model RX8620, cu o vechime de
patru ani. Să ai o maşinărie din asta, care costa mai mult de un milion
de yuani, părea foarte ciudat. Ce făcea cu ea Wei Cheng cât era ziua de
mare?
— Yufei este puţin ocupată în acest moment. Poţi aştepta puţin?
spuse Wei Cheng şi se duse sus pe scări.
Wang încercă să aştepte, dar îşi dădu seama că nu poate sta locului
şi-l urmă. Wei Cheng era pe punctul să intre în camera cu computerul,
când îl văzu pe Wang în spate, dar nu păru deranjat. Îi indică cu mâna
camera vizavi de a lui:
— E acolo.
Wang ciocăni. Uşa nu era încuiată şi se deschise puţin. Shen era
aşezată în faţa unui computer şi juca un joc. Fu surprins să vadă că
purta un Costum V23.
Costumele V erau un accesoriu foarte la modă printre jucători, fiind
compuse dintr-o cască cu vedere panoramică şi un costum virtual cu
reactivitate tactilă. Costumul îi permitea jucătorului să simtă efectiv
jocul: lovitura unui pumn, rana unui pumnal, arsura flăcărilor şi aşa
mai departe. Era capabil şi să genereze senzaţii de căldură sau de frig
extreme, simulând chiar senzaţia pe care o ai în mijlocul unui viscol
puternic.
Wang se duse în spatele ei. Deoarece jocul era afişat doar în
interiorul căştii cu vedere panoramică, nu erau imagini colorate pe
monitorul computerului.
Îşi aminti de comentariul lui Shi Qiang despre memorarea
adreselor de website-uri şi de adrese de e-mail. Privi monitorul. Adresa
website-ului jocului îi atrase atenţia.
Shen îşi scoase casca şi-şi dezlipi costumul. Îşi puse ochelarii care
păreau imenşi pe faţa ei delicată. Fără nicio expresie, îl salută din cap
pe Wang, dar nu spuse nimic. Acesta scoase grămada de role de film şi
începu să-i explice ciudata sa experienţă. Shen era foarte atentă la ce îi

23 Costum virtual (n.tr.)

74 
povestea, luă rolele de film şi se uită fugar la câteva dintre ele. Asta îl
surprinse pe Wang, dar îi confirmă din nou senzaţia că Shen nu ignora
complet lucrurile prin care trecuse el. Aproape că se opri din vorbit,
dar Shen îi tot făcea semn din cap să continue.
Când termină, Shen îi vorbi pentru prima oară:
— Cum merge proiectul cu nanomaterialele pe care îl coordonezi?
Completa lipsă de logică îl dezorientă pe Wang.
— Proiectul cu nanomateriale? Dar ce legătură are? şi îi arătă rolele
de film.
Ea nu-i răspunse, dar continuă să se uite fix la el, aşteptându-l să-i
răspundă la întrebare. Aşa fusese întotdeauna stilul ei, nu risipea
niciun cuvânt.
— Opreşte-ţi cercetarea.
— Cum? Lui Wang nu-i veni să-şi creadă urechilor. Ce vrei să spui?
Ea tăcu.
— Să opresc cercetarea? Bine, dar e un proiect naţional-cheie!
Shen nu spuse nimic, doar îl privea calmă.
— Trebuie să-mi dai un motiv.
— Opreşte-o, pur şi simplu. Încearcă.
— Ce ştii? Spune-mi!
— Ţi-am spus tot ce puteam.
— Nu pot opri proiectul. E imposibil!
— Opreşte-o, pur şi simplu. Încearcă!
Şi aşa s-a terminat conversaţia despre numărătoarea inversă. După
aceea, oricât de mult a mai încercat Wang, Shen doar a repetat
întruna: „Opreşte-o, pur şi simplu. Încearcă.”
— Acum înţeleg, spuse Wang. Frontierele Ştiinţei nu sunt doar un
grup de discuţii despre teoria fundamentală, aşa cum ai susţinut.
Legătura organizaţiei cu realitatea este mult mai complicată decât îmi
închipuiam.
— Nu. Este chiar invers. Impresia ta se datorează faptului că
Frontierele Ştiinţei privesc chestiuni mult mai importante decât ţi-ai
putea imagina.
Pe culmile disperării, Wang se ridică şi plecă fără să mai salute. În
tăcere, Shen îl însoţi până la uşă şi-l urmări cu privirea până se urcă în
taxi. Tocmai atunci o altă maşină sosi şi frână brusc în faţa uşii. Din ea

75 
coborî un bărbat. În lumina palidă ce răzbătea din casă, Wang îl
recunoscu imediat.
Bărbatul era Pan Han, unul dintre membrii de vază ai Frontierelor
Ştiinţei. Era biolog şi prognozase cu succes malformaţiile congenitale
asociate cu consumul îndelungat al alimentelor modificate genetic.
Mai prezisese şi dezastrele ecologice care aveau să survină după
cultivarea recoltelor de plante modificate genetic. Dar, spre deosebire
de profeţii apocaliptici care tot anunţau catastrofe fără să intre în
amănunte, predicţiile lui erau însoţite de multe detalii specifice care
ulterior se dovedeau corecte.
Acurateţea lui era atât de mare, încât existau zvonuri că de fapt
venea din viitor.
Celălalt motiv pentru care era faimos era faptul că înfiripase prima
comunitate experimentală din China. Comunitatea lui, „China
Pastorală”, era diferită de grupurile utopice din Occident, de genul
„reîntoarcerii la natură”. Nu era situată în sălbăticie, ci în mijlocul
oraşelor mari. Comunitatea nu poseda proprietăţi. Tot ce le trebuia
pentru traiul zilnic, inclusiv hrana, venea din gunoiul urban. Contrar
părerilor majorităţii oamenilor, China Pastorală nu numai că
supravieţuise, dar era înfloritoare. Avea în prezent mai mult de trei
mii de membri permanenţi şi nenumăraţi alţii i se alăturau pentru
perioade scurte pentru a experimenta stilul lor de viaţă.
În urma acestor două succese, opiniile lui Pan asupra chestiunilor
sociale deveniseră din ce în ce mai influente. Credea că progresul
tehnologic era o maladie a societăţii umane. Dezvoltarea explozivă a
tehnologiei era analogă creşterii celulelor canceroase şi rezultatele ar fi
identice: epuizarea tuturor resurselor de hrană, distrugerea organelor
şi, în final, moartea corpului gazdă. Propovăduia abolirea
tehnologiilor dure al căror uz implica materii prime precum
combustibilii fosili şi energia nucleară şi păstrarea tehnologiilor mai
blânde ca energia solară şi energia hidroelectrică practicată la scară
mică. Credea în dezurbanizarea treptată a metropolelor moderne până
când populaţia ar fi reuşit să fie distribuită egal în orăşele şi sate
autosuficiente. Cu ajutorul tehnologiilor mai blânde dorea să
construiască o Nouă Societate Agricolă.
— E acasă? o întrebă Pan pe Shen.

76 
 Shen nu-i răspunse, dar i se puse-n cale.
— Trebuie să-l avertizez şi te avertizez şi pe tine. Nu ne forţa mâna.
Vocea lui Pan era rece.
Shen îi strigă şoferului de taxi:
— Puteţi pleca acum.
După ce taxiul plecă, Wang nu mai putu să audă conversaţia dintre
Shen şi Pan. Privi înapoi şi văzu că Shen nu-i dădea voie lui Pan să
intre în casă.

Când Wang ajunse acasă era deja trecut de miezul nopţii. În timp ce
Wang cobora din taxi, un Volkswagen Santana negru se opri la stop
lângă el. Geamul coborî şi pe el ieşi un nor de fum. Trupul gros al lui
Shi Qiang umplea scaunul şoferului.
— Profesore Wang! Academiciene Wang!24
— Mă urmăreşti? Nu ai nimic mai bun de făcut?
— Ei, nu mă înţelege greşit. Aş fi putut să trec pe lângă tine, dar am
ales să fiu politicos şi să mă opresc să te salut. Mă faci să-mi pară rău că
mă străduiesc să fiu amabil.
Shi îşi etală din nou rânjetul lui hapsân caracteristic.
— Ei bine? Ai găsit vreo informaţie utilă pe-acolo?
— Ţi-am mai spus. Nu vreau să am nimic de-a face cu dumneata. Te
rog să mă laşi în pace de-acum înainte.
— Perfect. Shi porni motorul. Te porţi de parcă m-aş chinui să fac
ore suplimentare, urmărindu-te. Aş fi preferat să nu pierd meciul.

Când Wang intră în apartament soţia lui se culcase deja şi o auzi

cum se foia în pat, murmurând tulburată. Comportamentul straniu al
soţului ei din timpul zilei îi provoca coşmaruri, evident. Wang înghiţi
câteva somnifere, se întinse la marginea patului şi adormi după mult
timp.
Visele lui fură haotice, dar exista o constantă: fantomatica
numărătoare inversă.
Chiar înainte să adoarmă, ştiu că o va visa. În visele lui se lupta cu
numărătoarea inversă, suspendată în aer. Înnebunit, încerca s-o rupă,
s-o muşte, dar fiecare încercare de a-i lăsa vreo urmă era sortită

24 Se referă la statutul de membru al Academiei Chineze de Ştiinţe (n.tr. Ken Liu).

77 
eşecului. Continua să rămână suspendată în mijlocul visului său,
ticăind de zor mai departe.
În cele din urmă, în timp ce frustrarea devenise de nesuportat, se
trezi.
Deschise ochii şi văzu neclar tavanul. Luminile oraşului de dincolo
de fereastră aruncau o lucire stinsă prin perdele. Însă un lucru îl
urmărise din vis în realitate: numărătoarea inversă. Plana în faţa
ochilor săi. Cifrele erau subţiri, dar foarte strălucitoare, ca o lumină
albă, arzândă.
1180:05:00, 1180:04:59, 1180:04:58, 1180:04:57…
Privi cu atenţie umbrele neclare din dormitor. Era sigur că e treaz,
dar numărătoarea inversă nu dispăru. Închise ochii şi numărătoarea
inversă rămase în întunericul vederii sale, asemenea mercurului
curgând pe penele unei lebede negre. Deschise ochii, se frecă la ochi şi
numărătoarea inversă era tot acolo. În orice fel şi-ar fi mişcat privirea,
cifrele rămâneau în centrul privirii sale.
O groază fără nume îl făcu să se ridice în capul oaselor.
Numărătoarea inversă se ţinea scai de el. Sări din pat, trase cu putere
perdelele la o parte şi deschise cu putere fereastra. Oraşul, cufundat în
somn, era încă luminat frumos. Numărătoarea inversă plana deasupra
fundalului iluminat ca un subtitlu pe un ecran de cinema.
Simţi că se sufocă şi scoase un strigăt înăbuşit. Soţia lui se trezi
îngrozită, punându-i întrebări, tulburată. Încercă cu greu să rămână
calm şi o linişti, spunându-i că totul era în ordine. Se întinse din nou
pe pat, închise ochii şi-şi petrecu restul acestei nopţi dificile sub
strălucirea constantă a numărătorii inverse.
De dimineaţă încercă să se poarte normal faţă de-ai lui. Dar nu
reuşi să-şi păcălească soţia. Îl întrebă dacă nu avea ceva la ochi şi dacă
vedea clar.
După micul dejun, sună la Centrul de Cercetare şi-i anunţă că-şi ia
o zi liberă. Se duse la spital cu maşina. Pe drum, numărătoarea inversă
plutea fără milă pe faţa lumii, reuşi să-i ajusteze strălucirea, dar oricare
ar fi fost fundalul se putea vedea cât se poate de clar. Încercă chiar să
întrerupă temporar afişarea, holbându-se la răsăritul soarelui. Dar fără
niciun rezultat. Cifrele infernale se făceau negre şi apăreau peste
globul de foc al soarelui ca nişte umbre proiectate, ceea ce le făcea şi

78 
mai ameninţătoare.
Spitalul Tongren era foarte aglomerat, dar reuşi să consulte un
doctor oftalmolog faimos care fusese coleg de şcoală cu soţia sa. Îi ceru
doctorului să-l examineze fără să-i descrie simptomele. După ce i-a
examinat amândoi ochii cu grijă, doctorul îi spuse că ochii lui
funcţionau normal şi nu păreau să sufere de nicio boală.
— Văd mereu ceva. Oriunde m-aş uita, e mereu ceva acolo.
În timp ce spuse aceste cuvinte, cifrele planau peste faţa doctorului.
1175:11:34, 1175:11:33, 1175:11:32, 1175:11:31…
— A, te referi la puncte şi la pete. Doctorul luă un formular de
reţete şi începu să scrie. Sunt ceva obişnuit la vârsta noastră, este din
cauza opacifierii cristalinului. Nu sunt uşor de tratat, dar nici nu
reprezintă mare lucru. O să-ţi dau nişte picături de iod şi vitamina D –
e posibil să dispară, dar nu-ţi face mari iluzii. Serios, nu e cazul să te
îngrijoreze. Trebuie să te obişnuieşti cu ele de vreme ce nu-ţi afectează
vederea.
— Puncte, pete… Poţi să-mi spui cum arată?
— Nu au un tipar anume. Diferă de la persoană la persoană. Unii
văd nişte puncte negre minuscule. Alţii văd nişte pete.
— Dar dacă cineva vede un şir de cifre?
Doctorul se opri din scris:
— Vezi cifre?
— Da. Chiar în centrul câmpului vizual.
Doctorul împinse stiloul şi hârtia şi-l privi cu simpatie:
— De cum ai intrat pe uşă mi-am spus că ai lucrat prea mult. La
ultima sărbătorire a clasei, Li Yao mi-a spus că lucrezi sub presiune la
serviciu. Trebuie să fii mai atent la vârsta noastră. Sănătatea nu mai e
ce-a fost.
— Vrei să spui că se datorează unor factori psihologici?
Doctorul încuviinţă:
— Dacă ar fi fost vorba despre altcineva, l-aş fi trimis la psihiatru.
Dar nu e ceva serios, e doar de la epuizare. De ce nu te odihneşti câteva
zile? Ia-ţi o vacanţă. Du-te cu Yao şi copilul tău – cum îl cheamă? Dou,
parcă, nu? Nu-ţi face probleme. Vor dispărea curând.
1175:10:02, 1175:10:01, 1175:10:00, 1175:09:59…
— Aş vrea să-ţi spun ce văd. Este o numărătoare inversă! Secundă

79 
după secundă, ticăie cu exactitate. Vrei să spui că e doar în mintea
mea?
Doctorul îi zâmbi indulgent:
— Ai cea mai mică idee cât de mult poate mintea afecta vederea?
Luna trecută am avut o pacientă, o fată de cincisprezece-şaisprezece
ani. Se afla în clasă când şi-a pierdut darul vederii şi a orbit complet.
Dar toate testele dovedeau că ochii ei erau sănătoşi din punct de
vedere fiziologic. În cele din urmă, cineva de la Departamentul de
Psihiatrie i-a oferit terapie psihiatrică timp de o lună. Vederea i-a
revenit brusc.
Wang ştiu că-şi pierdea vremea şi se ridică.
— Să lăsăm ochii mei. Mai am o singură întrebare: cunoaşteţi orice
fenomen fizic care poate acţiona de la distanţă şi-i poate face pe
oameni să aibă viziuni?
Doctorul se gândi o vreme.
— Da, ştiu. Am făcut parte la un moment dat dintr-o echipă
medicală de pe astronava Shenzhou 19. Câţiva taikonauţi 25 au raportat
că au văzut nişte scânteieri care nu se văzuseră când erau angajaţi în
sarcini din afara vehiculului spaţial. Astronauţii de la Staţia Spaţială
Internaţională au raportat experienţe similare. Acestea se datorau
perioadelor de activitate solară intensă când particulele cu înaltă
energie se lovesc de retină, producând aceste scânteieri. Dar spui de
cifre – şi chiar de numărătoare inversă. Activitatea solară nu poate
produce aşa ceva.
Wang ieşi din spital confuz. Numărătoarea inversă continua să
planeze în faţa ochilor săi şi i se părea că urmăreşte cifrele, vânând o
fantomă de care nu va putea scăpa. Îşi cumpără o pereche de ochelari
de soare şi-i puse pe nas aşa ca alţii să nu-i poată vedea ochii care i se
plimbau de parcă ar fi fost ai unui somnambul.
Înainte de a intra în laboratorul principal de la Centrul de Cercetare
Nanotehnică, îşi scoase ochelarii. Chiar şi aşa, observând starea
mintală în care se afla, colegii săi îl priviră îngrijoraţi.
Observă că principala cameră de reacţie din mijlocul laboratorului
era încă în funcţiune. Compartimentul principal al aparatului gigantic

25 Astronaut chinez. Originea cuvântului este o combinaţie între cuvintele „spaţiul

extraterestru” şi „astronaut” (n.tr.).
80 
era o sferă la care erau conectate multe ţevi.
Produseseră cantităţi mici dintr-un nanomaterial super rezistent cu
numele de cod „Lama zburătoare”. Dar mostrele de până acum erau
create cu tehnici de construcţie moleculare, adică, cu folosirea unei
sonde moleculare la scară nanometrică pentru depozitarea
moleculelor una câte una, ca aşezarea cărămizilor unui zid. Această
metodă cheltuia mult prea multe resurse şi rezultatele nu aveau sens
chiar dacă ar fi fost cele mai preţioase nestemate ale lumii. Era absolut
nepractic să produci cantităţi mari în acest mod.
În acest moment laboratorul încerca să dezvolte o reacţie catalitică
ca substitut pentru construcţia moleculară, aşa încât cantităţi mari de
molecule să se poată aranja singure unele peste altele aşa cum trebuie.
Camera de reacţie principală putea trece rapid printr-un număr mare
de reacţii folosind diferite combinaţii moleculare, care erau atât de
numeroase, încât metodele de testare normale ar fi durat mai mult de
o sută de ani. În plus, dispozitivul adăuga reacţiilor efective simulări
matematice. Când reacţia atingea un anumit stadiu, computerul
construia un model matematic al acesteia bazat pe produsele
intermediare şi completa restul reacţiei doar ca simulare. Aceasta
mărea mult eficienţa experimentului.
Când directorul laboratorului îl văzu, se apropie în grabă şi începu
să-i înşire o serie de defecţiuni ale camerei principale de reacţie – un
ritual recent dedicat lui Wang de fiecare dată când venea la lucru. În
acest moment, camera principală de reacţie funcţiona continuu de mai
mult de un an şi multiplii senzori îşi pierduseră sensibilitatea, astfel că
apăreau erori de măsurare care necesitau oprirea aparatelor pentru
întreţinere. Dar cum savantul coordonator al proiectului, Wang,
insista că maşina nu ar trebui oprită până la realizarea celui de-al
treilea set de combinaţii moleculare, tehnicienii nu aveau ce face decât
să cârpăcească şi să improvizeze cu tot felul de piese în camera de
reacţie principală pentru compensare. Şi acum aceste improvizaţii
necesitau propriile improvizaţii, o stare de lucruri care-i epuiza pe
angajaţii implicaţi în proiect.
Dar directorul laboratorului evita cu grijă subiectul opririi
maşinăriei şi încetarea temporară a experimentului, fiindcă ştia că
asemenea discuţii aveau darul de a-l înfuria pe Wang Miao. Tocmai

81 
terminase de înşirat dificultăţile în faţa lui Wang, deşi dorinţa lui
nespusă era cât se poate de clară.
Privind spre camera de reacţie principală, Wang se gândi că
seamănă cu un uter. Inginerii se învârteau prin jur, încercând s-o facă
să funcţioneze încă puţin. Peste întreaga scenă apăru numărătoarea
inversă.
1174:21:11, 1174:21:10, 1174:21:09, 1174:21:08…
Opreşte-o, pur şi simplu. Încearcă. Cuvintele lui Shen îi veniră în
minte lui Wang.
— Cât ar dura revizia tehnică completă a senzorilor? întrebă el.
— Patru-cinci zile.
Acum că directorul laboratorului întrevăzuse o licărire de speranţă,
adăugă iute:
— Dacă lucrăm repede, poate dura doar trei zile. Şef Wang, îţi
promit!
Nu cedez, se gândi Wang. Sigur că echipamentul are nevoie de
mentenanţă şi experimentul trebuie oprit temporar. Dar asta nu are de-
a face cu nimic altceva. Se întoarse spre directorul laboratorului şi-şi
concentră privirea asupra lui printre cifrele numărătorii inverse care
pluteau ameninţător prin aer:
— Opreşte experimentul şi treci la mentenanţă! Ţine-te de
programul pe care mi l-ai dat.
— Absolut, şef Wang. O să vă dau un program actualizat imediat.
Putem opri reacţia în după-amiaza asta!
— Poţi s-o opreşti chiar acum.
Directorul laboratorului îl privi, nevenindu-i să-şi creadă urechilor,
dar nu peste mult se entuziasmă din nou, de parcă s-ar fi temut că
ratează o şansă. Luă telefonul şi emise ordinul de oprire a reacţiei. Toţi
cercetătorii şi tehnicienii epuizaţi se entuziasmară şi ei. Începură
imediat procedurile de oprire a camerei de reacţie principală,
acţionând sutele de întrerupătoare complexe. Diferitele ecrane de
comandă se înnegriră, unul după altul, până când ecranul principal
afişă starea de oprire a camerei de reacţie.
Aproape simultan, numărătoarea inversă din faţa ochilor lui Wang
se opri şi ea. Secvenţa finală fu: 1174:10:07. Câteva secunde mai târziu,
cifrele luciră şi dispărură.

82 
 După ce lumea îşi reveni la starea dinainte, liberă de cifre
fantomatice, Wang scoase un oftat lung de uşurare, de parcă tocmai
ieşise din apă. Se aşeză, epuizat şi-şi dădu seama că ceilalţi îl
urmăreau.
Se întoarse spre directorul laboratorului:
— Mentenanţa sistemului intră în responsabilitatea Diviziei
Echipamente. De ce nu vă luaţi câteva zile de vacanţă toţi cei din
grupul de cercetare? Ştiu că aţi lucrat din greu toţi.
— Şef Wang, şi dumneavoastră sunteţi obosit. Inginerul-şef Zhang
se poate ocupa de tot ce e pe aici. De ce nu mergeţi acasă să vă
odihniţi?
— Da, chiar sunt obosit, spuse Wang.
După ce directorul laboratorului plecă, luă telefonul şi formă
numărul lui Shen Yufei. Ea răspunse după ce telefonul sună o singură
dată.
— Cine sau ce se află în spatele tău? întrebă Wang.
Încercă să-şi păstreze glasul cât mai calm, dar nu reuşi.
Tăcere.
— Ce se va întâmpla la sfârşitul numărătorii inverse?
Iar tăcere.
— Mă asculţi?
— Da.
— De ce nanomateriale? Acesta nu e un accelerator de particule.
Este doar cercetare aplicată. Merită atenţia ta?
— Faptul că un lucru merită atenţie nu depinde de hotărârile
noastre.
— Destul! strigă Wang în telefon. Groaza şi disperarea ultimelor
zile se întoarseră sub forma unei furii necontrolate. Crezi că mă poţi
duce cu trucurile astea ieftine? Poţi opri progresul tehnologic?
Recunosc că eu nu pot, deocamdată, să-ţi explic cum faci asta. Dar
acest lucru se întâmplă deoarece nu am reuşit să arunc o ocheadă în
spatele cortinei ticălosului de iluzionist.
— Vrei să spui că doreşti să vezi numărătoarea inversă la o scară şi
mai mare?
Întrebarea lui Shen îl buimăci pe Wang o clipă. Se forţă să-şi
păstreze calmul ca să nu cadă într-o capcană.

83 
 — Dă la o parte cutia cu scamatorii. Şi ce dacă o poţi arăta la o scară
mai mare? Tot o iluzie rămâne. Poţi proiecta o hologramă pe cer, aşa
cum a făcut NATO în timpul războiului recent. Poţi folosi un laser
puternic pentru proiectarea unei imagini pe suprafaţa Lunii! Ţintaşul
şi Fermierul ar putea manipula chestii pe care oamenii nu le pot
manipula. De exemplu, poţi face ca numărătoarea inversă să apară pe
Soare?
Gura lui Wang rămase căscată în timp ce realiza, şocat, ce spusese.
Inconştient, numise cele două ipoteze pe care ar fi trebuit să le evite.
Cel puţin nu rostise cu voce tare singurul gând care era încă şi mai de
nespus.
Încercând să preia iniţiativa, continuă:
— Nu pot anticipa toate scamatoriile tale, dar chiar şi cu Soarele,
poate că nemernicul tău de iluzionist poate încă să facă înşelătoria să
pară reală. Ca să-mi demonstrezi în mod foarte convingător, trebuie s-
o afişezi pe o scară şi mai mare.
— Întrebarea este dacă vei putea suporta. Suntem prieteni, Miao.
Vreau să te ajut să eviţi soarta lui Yang Dong.
Menţionarea numelui lui Yang îl făcu pe să se cutremure. Dar un
nou val de mânie îl făcu şi mai necugetat:
— Accepţi provocarea mea?
— Bineînţeles.
— Ce ai de gând să faci?
— Ai un computer conectat la Internet? Bine, atunci introdu
următoarea adresă: http://www.qsl.net/bg3tt/zl/mesdm.htm. Ai
deschis pagina? Acum tipăreşte-o şi păstreaz-o.
Wang observă că pagina nu era decât o diagramă de coduri Morse.
— Nu înţeleg. Asta…
— În următoarele două zile, te rog să găseşti un loc de unde să poţi
observa radiaţia cosmică de fond. Pentru mai multe detalii citeşte e-
mailul pe care o să ţi-l trimit.
— Ce ai de gând să faci?
— Ştiu că proiectul tău cu nanomaterialul a fost oprit. Vrei să-l
reporneşti?
— Bineînţeles. Peste trei zile.
— Atunci numărătoarea inversă va continua.

84 
 — Şi la ce scară o voi vedea?
Urmă o tăcere lungă. Femeia asta, care acţiona ca purtătoare de
cuvânt pentru o forţă dincolo de înţelegerea umană, îi bloca orice cale
de scăpare.
— Peste trei zile începând de azi – suntem în data de paisprezece –
între orele unu şi cinci dimineaţa, întregul univers va licări pentru
tine.

85 
 7
TREI CORPURI: REGELE WEN DE ZHOU
ŞI LUNGA NOAPTE

Wang formă numărul lui Ding Yi. Doar când îi răspunse îşi dădu
seama că se făcuse deja unu noaptea.
— Sunt Wang Miao. Îmi cer scuze că sun atât de târziu.
— Nu-i nimic. Tot nu pot să dorm.
— Am văzut… ceva şi am nevoie de ajutorul tău. Ai idee dacă în
China există facilităţi de observare a radiaţiei cosmice de fond?
Wang simţi că vrea să discute cu cineva. Dar se gândi că e mai bine
să nu povestească multora despre numărătoarea inversă pe care numai
el putea s-o vadă.
— Radiaţia cosmică de fond? Cum de te interesează aşa ceva?
Presupun că te-ai lovit efectiv de nişte probleme… Ai fost deja pe la
mama lui Yang Dong?
— Ah, îmi pare rău, am uitat.
— Nu face nimic. În acest moment, mai mulţi oameni de ştiinţă
au… văzut ceva, aşa ca tine. Sunt toţi cu mintea în altă parte. Dar cred
totuşi că e bine să te duci la ea în vizită. Înaintează în vârstă şi nu vrea
să-şi angajeze o îngrijitoare. Dacă are nevoie de ajutor prin casă, te rog
s-o ajuţi… A, da, radiaţia cosmică de fond. Poţi s-o întrebi pe mama lui
Yang. Înainte să iasă la pensie era astrofizician. Este foarte
familiarizată cu asemenea facilităţi din China.
— Perfect! Mă voi duce la ea azi.
— Atunci îţi mulţumesc anticipat. Eu chiar nu mă încumet să mă
confrunt cu orice mi-ar aduce din nou aminte de Yang Dong…

După ce închise telefonul se aşeză în faţa computerului său şi tipări

o diagramă simplă de coduri Morse. Între timp se liniştise şi evita să se
gândească la numărătoarea inversă. Se gândi la Frontierele Ştiinţei, la
Shen Yufei şi la jocul pe computer pe care îl juca. Singurul lucru pe
care îl ştia cu siguranţă despre Shen era că nu era genul de fan al

86 
jocurilor pe computer. Vorbea ca un telegraf şi dădea impresia că este
mereu extrem de rece. Nu era tipul de răceală pe care unele femei o
poartă ca o mască – a ei făcea parte din propria natură.
Wang se gândi inconştient la ea, comparând-o cu sistemul de
operare DOS – de mult depăşit: un ecran gol, negru, doar o linie de
comandă „C:>”, un cursor licărind. Orice date ai introduce, îţi
răspunde. Nici o singură literă în plus şi nici o singură modificare. De
acum ştia că în spatele lui „C:>” se află un abis fără sfârşit.
Chiar o interesează jocurile pe computer? Un joc care necesită un
costum V? Nu are copii şi înseamnă că şi-a cumpărat costumul pentru
ea însăşi. Numai simplul gând îi păru ridicol.
Introduse adresa jocului în motorul de căutare. Fusese uşor de
memorat: www.3body.com. Site-ul anunţa că accesul se face doar cu
ajutorul unui costum V. Wang îşi aminti că în salonul Centrului de
Cercetare Nanotehnică era un costum cu reactivitate tactilă. Părăsi
laboratorul principal – pustiu acum – şi se îndreptă spre Biroul de
Securitate ca să ia cheia. În salon, trecu pe lângă mai multe mese de
biliard şi instalaţii de gimnastică şi găsi costumul lângă un computer.
Se chinui să-şi pună costumul, îşi puse şi casca cu vedere panoramică
şi porni computerul.
După introducerea jocului, se trezi în mijlocul unei câmpii pustii în
zori. Câmpia era mOorâtă, estompată şi detaliile nu se desluşeau uşor.
În depărtare se vedea o fâşie de lumină albă la orizont. Stele licărinde
acopereau restul cerului.
Se auzi o explozie puternică şi doi munţi roşii strălucitori se izbiră
de pământ în depărtare. Întreaga câmpie fu inundată de lumina
sângerie. Când praful se împrăştie în sfârşit, Wang observă două
cuvinte gigantice care umpleau spaţiul dintre cer şi pământ:
TREI CORPURI.
Apoi apăru fereastra de înregistrare. Wang creă ID-ul „Hairen” şi se
logă.26

Câmpia rămase pustie, dar compresoarele din costum se treziră la

viaţă şi simţi curenţi de aer rece pe trup. În faţa lui, apărură două

26 Hairen (害人) înseamnă Omul mării. Este vorba despre un joc de cuvinte cu
referire la numele lui Wang Miao (主冓) care poate însemna mare (n.tr. Ken Liu).
87 
siluete care-şi vorbeau, ca două forme întunecate pe fundalul luminii
din zori. Wang se apucă să-i urmărească.
Văzu că erau doi bărbaţi. Purtau robe lungi pline de găuri şi peste
robe se înfăşuraseră cu blănuri de animale murdare. Fiecare avea câte
o sabie lată şi scurtă. Unul dintre ei căra o ladă de lemn îngustă lungă
cât jumătate din înălţimea lui. Se întoarse şi-l privi pe Wang. Faţa
bărbatului era tot aşa de murdară şi ridată ca blana pe care o purta, dar
avea ochi inteligenţi şi vii şi pupilele îi luceau metalic în lumina
dimineţii.
— E frig, spuse el.
— Da, foarte frig.
— Este Perioada Statelor Războinice, spuse bărbatul. Eu sunt regele
Wen de Zhou.
— Nu cred că regele Wen e din Perioada Statelor Războinice, spuse
Wang.27
— A supravieţuit până acum, spuse celălalt bărbat cel care nu căra
nicio ladă. Regele Zhou de Shang trăieşte şi el. Eu sunt Adeptul
Regelui Wen. Chiar aşa, iar ID-ul meu de conectare este: adeptul
regelui Wen de Zhou. Ştii că e un geniu, nu-i aşa?28
— ID-ul meu e Hairen. Ce cari în spate?
Regele Wen puse jos lada dreptunghiulară şi o aşeză vertical.
Deschise una dintre laturi ca pe o uşă şi apărură cinci compartimente
interioare. În lumina palidă, Wang reuşi să vadă că fiecare conţinea o
moviliţă de nisip. Fiecare compartiment părea să piardă nisipul care
cădea în compartimentul de dedesubt printr-o gaură mică.
— E un soi de clepsidră. La fiecare opt ore tot nisipul se scurge
complet la fund. Dacă se scurge de trei ori poţi măsura astfel o zi
întreagă. Dar de multe ori uit s-o rotesc şi de aceea am nevoie de

27 Perioada Statelor Războinice a durat din 475 până în 221 î. Hr. Dar Regele Wen
din Zhou a domnit mult mai devreme, din 1099 î. Hr. până în 1050 î. Hr. Este
considerat întemeietorul Dinastiei Zhou, care a răsturnat corupta Dinastie Shang
(vezi nota următoare) (n.tr. Ken Liu).

28 Regele Zhou de Shang a domnit din anul 1075 î. Hr. până în anul 1046 î. Hr.
Ultimul rege al dinastiei Shang a fost un tiran notoriu al istoriei chineze (n.tr. Ken
Liu).
88 
Adept, aici prezent, care să-mi aducă aminte.
— Pari să fi pornit într-o călătorie lungă. Chiar trebuie să cari după
tine un ceas atât de greu?
— Cum să măsor timpul altfel?
— Cu un ceas solar portabil ar fi mult mai convenabil. Sau te poţi
uita, pur şi simplu, la soare şi să aproximezi ora.
Regele Wen şi Adeptul se holbară unul la altul şi apoi se uitară
simultan la Wang, de parcă era un idiot.
— Soare? Cum poate Soarele să ne spună ora? Suntem în plină Eră
Haotică.
Fu gata să întrebe despre înţelesul acestui termen straniu când
Adeptul strigă jalnic:
— E atât de frig! O să mor de frig!
Şi lui Wang îi era frig. Dar în toate jocurile, dacă-ţi scoteai costumul
cu reactivitate tactilă, ID-ul îţi era şters imediat din sistem. Nu putea
face asta. Spuse:
— Când o să apară Soarele va fi mai cald.
— Dar ce te crezi un soi de oracol? Nici măcar regele Wen nu poate
prezice viitorul. Adeptul scutură din cap dispreţuitor.
— Ce are de-a face ce-am spus cu ghicirea viitorului? Oricine poate
vedea că Soarele va răsări într-o oră sau două.
Wang făcu semn cu mâna spre fâşia de lumină de deasupra
orizontului.
— Bine, dar asta e Era Haotică!
— Ce este Era Haotică?
— Cu excepţia Erelor Stabile, toate celelalte sunt Ere Haotice,
răspunse regele Wen aşa cum i-ai răspunde unui copilaş neştiutor.
Într-adevăr, lumina de la orizont chiar păli şi nu peste mult timp
dispăru cu totul. Noaptea acoperea totul. Stelele de deasupra
străluceau şi mai puternic.
— Să înţeleg că acesta a fost asfinţitul, şi nu răsăritul? întrebă
Wang.
— E dimineaţă, dar Soarele nu răsare în fiecare dimineaţă. Iată cum
e într-o Eră Haotică.
Lui Wang îi fu destul de greu să asimileze totul.
— Deci Soarele nu va mai răsări o vreme îndelungată.

89 
 Se înfioră şi făcu semn spre orizontul albastru.
— Ce te face să crezi asta? Nu ai cum să fii sigur. Ţi-am spus, este
Era Haotică.
Adeptul se întoarse spre Regele Wen.
— Pot să iau puţin peşte uscat?
— În niciun caz! ripostă regele Wen pe un ton cât se poate de ferm.
Abia am pentru mine. Trebuie să ne asigurăm că ajung la Chao Ge. Eu,
nu tu.29
În timp ce vorbeau, Wang observă că cerul se luminează într-o altă
porţiune a orizontului. Nu putea fi sigur de indicaţiile busolei, dar era
convins că direcţia era diferită faţă de ultima oară. Cerul deveni şi mai
strălucitor şi în curând Soarele acestei lumi răsări. Era mic şi albăstrui
şi semăna cu o lună foarte luminoasă. Wang simţi un fior de căldură şi
reuşi să vadă peisajul din jur mult mai clar. Dar ziua nu dură mult.
Soarele traversă un arc mic deasupra orizontului şi apoi asfinţi.
Noaptea şi frigul necruţător se aşezară din nou peste toate.
Cei trei călători se opriră în faţa unui copac mort. Regele Wen şi
Adeptul îşi scoaseră săbiile de bronz ca să taie nişte crengi pentru foc
şi Wang aşeză frumos lemnele de foc. Adeptul scoase o bucăţică de
cremene şi o lovi de lama sabiei până când se aprinseră scântei. Focul
îi încălzi repede partea din faţă a costumului cu reactivitate tactilă, dar
spatele îi rămase rece.
— Ar trebui să ardem nişte trupuri deshidratate, spuse Adeptul.
Atunci am avea o flacără pe cinste!
— Scoate-ţi din cap ideea asta! Doar tiranicul rege de Zhou s-ar
comporta în felul ăsta.
— Am găsit multe trupuri deshidratate împrăştiate pe drum când
am venit aici. Au fost sfâşiate şi chiar dacă le-am rehidrata nu vor mai
prinde viaţă. Dacă teoria ta funcţionează cu adevărat, ce mai contează
că ardem câteva dintre ele? Putem chiar să le şi mâncăm. Oare se pot
compara câteva vieţi cu importanţa teoriei tale?
— Termină odată cu prostiile astea! Noi suntem savanţi!
După ce focul se stinse, cei trei îşi reluară călătoria. Fiindcă nu
vorbeau prea mult unul cu altul, sistemul acceleră viteza de joc. Regele

29 Capitala Chinei în vremea dinastiei Cheng, când regele Zhou era pe tron (n.tr.
Ken Liu).
90 
Wen roti clepsidra de şase ori rapid, indicând trecerea a două zile.
Soarele nu mai răsărise şi nu se ivise nici măcar o geană de lumină la
orizont.
— Se pare că Soarele nu va mai răsări niciodată, spuse Wang.
Apăsă pe meniul jocului şi se uită la bara de sănătate. Din cauza
frigului extrem, starea era în descreştere.
— Văd că iar îţi închipui că eşti un soi de oracol, spuse Adeptul.
Dar de data asta, amândoi sfârşiră fraza într-un singur glas:
— Suntem într-o Eră Haotică!
Totuşi, zorile apărură la orizont. Cerul începu să strălucească rapid
şi Soarele răsări. Wang observă că, de data asta, Soarele era uriaş.
După ce răsărise pe jumătate, acoperise o cincime din orizontul vizibil.
Erau scăldaţi de unde de căldură şi se simţi revigorat. Dar când se uită
la regele Wen şi la Adept văzu că pe feţele amândurora se întipărise
groaza, de parcă văzuseră un demon.
— Repede! Să mergem la umbră! ţipă Adeptul.
Wang alergă după ei. Se ascunseră după o stâncă mai mare. Umbra
aruncată de stâncă se micşoră din ce în ce mai mult. Pământul din jur
strălucea de parcă luase foc. Solul permanent îngheţat de sub ei se topi
în curând şi suprafaţa dură ca oţelul se transformă într-o mare de
noroi, tulburată de undele de căldură. Wang asuda puternic.
Când Soarele se ridică drept peste creştetele capetelor lor, cei trei şi
le acoperiră cu blănurile de animale, dar lumina strălucitoare tot
trimitea prin găuri şi crăpături săgeţi arzătoare. Cei trei se mişcară în
jurul stâncii până reuşiră să se adăpostească la umbra care tocmai
apăruse pe partea cealaltă…
După apusul Soarelui, aerul era fierbinte şi umed. Cei trei călători,
uzi leoarcă stăteau pe stâncă. Adeptul vorbi cu disperare:
— Călătoria în timpul Erei Haotice e ca o călătorie în iad. Nu mai
suport. Şi nici nu am mâncat nimic pentru că nu vrei să-mi dai nişte
peşte uscat şi nici nu mă laşi să mănânc trupurile deshidratate. Ce…
— Singura soluţie este să te deshidratez pe tine, spuse regele Wen,
făcându-şi vânt cu o bucată de blană.
— Dar nu mă vei abandona pe urmă, nu?
— Sigur că nu. Îţi promit că te duc la Chao Ge.
Adeptul îşi scoase roba udă leoarcă şi se întinse gol-puşcă pe solul.

91 
Noroios. Pe când Soarele luci pentru ultima oară, coborând sub
orizont, Wang văzu apa ţâşnind din trupul Adeptului. Ştia că nu mai
poate fi doar sudoare. Toată apa din trup era descărcată şi stoarsă. Apa
se scurgea în câteva pârâiaşe prin noroi. Trupul îi deveni moale şi-şi
pierdu forma asemenea unei lumânări care se topeşte.
După zece minute, apa i se scursese complet din trup. Adeptul era
acum o bucată de piele cu forma unui om întinsă pe pământ.
Trăsăturile chipului său se estompaseră şi deveniseră de nerecunoscut.
— E mort? întrebă Wang.
Îşi aminti că văzuse asemenea bucăţi de piele în formă de om
împrăştiate pe lângă drum. Unele erau rupte şi incomplete.
Presupusese că erau trupuri deshidratate. Adeptul îi spusese mai
înainte ceva despre aprinderea posibilă.
— Nu, răspunse regele Wen. Luă pielea, o curăţă de noroi şi o
scutură de praf, apoi o întinse pe stâncă şi o rulă ca pe un balon după
ce îi scoţi aerul din el. Îşi va reveni imediat ce-l cufundăm în apă. La fel
cum pui ciuperci uscate la înmuiat.
— Chiar dacă oasele s-au înmuiat?
— Da. Scheletul i s-a transformat în fibre uscate. E mai uşor de
cărat.
— Pe lumea asta oricine poate fi deshidratat şi rehidratat?
— Desigur. Şi tu poţi. Altfel nu putem supravieţui Erelor Haotice.
Regele Wen i-l întinse pe Adeptul rulat.
— Du-l tu. Dacă-l abandonezi pe drum va fi ars sau mâncat.
Wang acceptă pielea, un rulou uşor. Îl ţinea sub braţ şi nu i se păru
prea ciudat.
Cei doi îşi continuară drumul anevoios: Wang cu Adeptul
deshidratat la subsuoară şi Regele Wen cărându-şi clepsidra. La fel ca
şi în celelalte câteva zile dinainte, mersul Soarelui din lumea asta nu
urma niciun tipar. După o noapte lungă şi friguroasă care dura câteva
zile, venea o zi arzătoare şi invers. Cei doi se bazau unul pe celălalt
pentru supravieţuire. Aprindeau focuri ca să se apere de frig şi se
cufundau în lacuri ca să scape de arsura soarelui.
Cel puţin jocul accelera trecerea timpului. O lună din joc putea
trece într-o jumătate de oră. Asta făcea călătoria prin Era Haotică mai
tolerabilă pentru Wang.

92 
 Într-o zi, după o noapte lungă care dură aproape o săptămână
(măsurată cu clepsidra), regele Wen strigă deodată voios, arătând spre
cerul nopţii.
— Stele zburătoare! Două stele căzătoare!30
De fapt, Wang văzuse deja straniile corpuri cereşti. Erau mai mari
decât stelele şi păreau nişte discuri de mărimea mingilor de ping-
pong. Se mişcau pe cer cu o viteză suficient de mare pentru a fi
percepută cu ochiul liber. Dar era pentru prima oară când două
apăreau împreună.
Regele Wen explică:
— Când apar două stele căzătoare, înseamnă că în curând urmează
Era Stabilă.
— Am mai văzut stele căzătoare şi înainte.
— Da, dar doar câte una o dată.
— Şi nu vom vedea niciodată mai mult de două?
— Nu. Uneori apar şi trei, dar niciodată mai multe.
— Dacă apar trei deodată înseamnă că vom avea o eră şi mai bună?
Regele Wen îi aruncă lui Wang o privire înspăimântată:
— Ce vrei să spui? Trei stele căzătoare… roagă-te să nu se întâmple
aşa ceva niciodată.
Se dovedi că regele Wen avea dreptate. Mult dorita Eră Stabilă
începu imediat. Răsăritul şi apusul începură să aibă loc în mod
regulat. Un ciclu noapte-zi se stabiliză la optsprezece ore. Alternarea
ordonată a zilelor şi nopţilor făcu ca vremea să devină caldă şi blândă.
— Cât durează o Eră Stabilă? întrebă Wang.
— Cât o zi sau cât un secol. Nimeni nu poate spune cât va dura.
Regele Wen se aşeză pe clepsidră, ridicându-şi privirea spre soarele
amiezii.
— Potrivit consemnărilor istorice, dinastia Zhou de Vest a trecut
printr-o Eră Stabilă care a durat două secole. Ce noroc să te naşti în
timpurile acelea!
— Dar o Eră Haotică cât ţine?
— Ţi-am mai spus. În afara Erelor Stabile nu există decât Ere
Haotice. Fiecare umple timpul neocupat de cealaltă.

30 Stelele căzătoare au o semnificaţie aparte în Feng Shui. Chinezii consideră că ele

aduc noroc şi prosperitate (n.tr.).
93 
 — Deci asta e o lume fără tipare?
— Da. Civilizaţia nu se poate dezvolta decât în timpul climatelor
blânde ale Erelor Stabile. În cea mai mare parte a timpului, omenirea
trebuie să se deshidrateze în colectiv şi să se pună la păstrare. Când
soseşte o Eră Stabilă lungă, ei se regenerează în mod colectiv prin
rehidratare. Apoi încep să construiască şi să producă.
— Cum poţi prezice sosirea şi durata fiecărei Ere Stabile?
— Nu s-a făcut niciodată aşa ceva. Când apare Era Stabilă, regele ia
o hotărâre bazată pe intuiţie cu privire la începerea rehidratării de
masă. Adesea, oamenii sunt regeneraţi, se seamănă recolte, oraşele
încep să fie construite, viaţa abia începe şi deodată Era Stabilă se
sfârşeşte. Frigul şi căldura extremă distrug apoi totul.
Regele Wen arătă cu degetul spre Wang, cu ochii strălucind:
— Acum ştii care e scopul acestui joc: folosirea intelectului nostru
şi al capacităţii noastre de înţelegere pentru analizarea tuturor
fenomenelor, până când vom putea afla tiparul mersului Soarelui.
Supravieţuirea civilizaţiei depinde de asta.
— În baza observaţiilor mele, nu există niciun tipar al mersului
Soarelui.
— Fiindcă tu nu înţelegi natura fundamentală a lumii.
— Şi tu o înţelegi?
— Da. Din acest motiv mă duc la Chao Ge. Îi voi prezenta regelui
Zhou un calendar precis.
— Dar nu am văzut nicio dovadă în timpul călătoriei că poţi face un
asemenea lucru.
— Prezicerea mersului Soarelui este posibilă doar la Chao Ge,
pentru că doar acolo se întâlnesc Yin şi Yang. Numai sorţii aruncaţi
acolo sunt exacţi.
Cei doi îşi continuară drumul în condiţiile aspre ale unei noi Ere
Haotice, întrerupte efemer de câte o Eră Stabilă scurtă, până când
ajunseră în cele din urmă la Chao Ge.
Wang auzi un urlet neîntrerupt care suna ca un tunet. Sunetul era
produs de numeroasele pendule gigantice care puteau fi văzute peste
tot la Chao Ge, fiecare având o înălţime de zeci de metri. În partea de
jos a fiecărui pendul se afla câte o stâncă uriaşă suspendată de o sfoară
groasă legată de un pod dintre două vârfuri de turnuri zvelte de piatră.

94 
 Toate pendulele se legănau în timp ce grupuri de soldaţi în armuri
aveau grijă să nu se oprească. Scandând ceva de neînţeles în mod
ritmic trăgeau de sforile legate de greutăţile uriaşe de piatră,
compensând astfel încetinirea arcelor descrise de pendule. Wang
observă că pendulele se legănau în acelaşi timp. De departe, vederea
era menită să te umple de admiraţie şi respect. Parcă erau nişte ceasuri
imense construite deasupra pământului, sau nişte simboluri abstracte
care căzuseră din cer.
Pendulele gigant înconjurau o piramidă şi mai enormă care se ridica
precum un munte înalt în noaptea întunecată. Acesta era palatul
regelui Zhou. Wang îl urmă pe regele Wen pe o uşă joasă de la baza
piramidei, în faţa căreia patrulau câţiva soldaţi într-o linişte
mormântală. Uşa ducea la un tunel lung, îngust şi întunecat care se
afunda în rărunchii piramidei, luminat de câteva torţe.
În timp ce mergeau, regele Wen îi vorbi lui Wang:
— În timpul unei Ere Haotice, întreaga ţară este deshidratată. Dar
regele Zhou rămâne treaz, un camarad al pământului lipsit de viaţă.
Pentru a supravieţui în timpul unei Ere Haotice, trebuie să trăieşti în
clădiri cu ziduri groase ca aceasta, de parcă ai trăi sub pământ. Este
singurul mod de a scăpa de căldura şi frigul de nesuportat.
După mult timp petrecut mergând prin tunel, ajunseră în sfârşit la
Marea Sală din centrul piramidei. De fapt, sala nu era atât de mare şi-i
amintea lui Wang de o peşteră. Bărbatul care şedea pe un podium,
înfăşurat într-o blană parţial colorată, era, fără îndoială, regele Zhou.
Dar cel care-i atrase atenţia lui Wang fu un bărbat îmbrăcat în negru
din cap până în picioare. Negrul robei se pierdea în umbrele groase din
Marea Sală şi faţa albă şi palidă părea să plutească în aer.
— Este Fu Xi.31
Regele Zhou îl prezentă pe bărbatul îmbrăcat în negru regelui Wen
şi lui Wang. Le vorbea de parcă amândoi fuseseră dintotdeauna acolo,
în timp ce bărbatul în negru era un nou-venit. Crede că Soarele este un
zeu plin de temperament.
— Când zeul e treaz, stările lui sufleteşti sunt imprevizibile şi astfel
avem o Eră Haotică. Dar când doarme, respiraţia lui se echilibrează şi

31 Fu Xi a fost primul dintre cei Trei Suverani, o figură mitologică a Chinei. A fost
unul dintre strămoşii rasei umane, împreună cu Zeiţa Nüwa (n.tr. Ken Liu).
95 
avem o Eră Stabilă. Fu Xi mi-a sugerat să construiesc pendulele pe care
le-aţi văzut acolo şi să le menţin într-o mişcare continuă. Susţine că
pot avea un efect hipnotic asupra Soarelui şi-l pot face să doarmă mai
mult timp. Dar până acum, vedem cu toţii că Zeul Soare rămâne treaz,
deşi din când în când mai aţipeşte pentru scurt timp.
Regele Zhou făcu un semn şi servitorii îi aduseră un vas de lut pe
care-l aşezară pe o masă mică din piatră în faţa lui Fu Xi – mai târziu
Wang avea să afle că vasul conţinea o supă aromată. Fu Xi oftă, ridică
vasul şi bău cu înghiţituri mari, zgomotul lor răsunând ca bătăile unei
inimi gigantice în întuneric. După ce dădu gata jumătate din conţinut,
îşi vărsă restul peste tot corpul. Apoi aruncă vasul pe jos şi se îndreptă
spre un cazan mare din bronz suspendat deasupra unui foc într-un
colţ al Sălii Mari. Se căţără pe marginea căldării şi sări înăuntru,
iscând un nor de aburi.
— Ji Cheng32, aşază-te, spuse regele Zhou. Vom mânca în curând.
Făcu semn spre cazan.
— Vrăjitorie nesăbuită, spuse regele Wen, privind cazanul cu
dispreţ.
— Ce ai aflat despre Soare? întrebă regele Zhou.
Lumina focului îi licări în ochi.
— Soarele nu este un zeu. Soarele este Yang şi Noaptea este Yin.
Lumea se sprijină pe echilibrul dintre Yin şi Yang. Deşi nu putem
controla acest proces, îl putem prezice.
Regele Wen îşi scoase sabia de bronz şi trasă simbolul yin-yang pe
podeaua slab luminată de foc. Apoi sculptă cele şaizeci şi patru de
hexagrame ale I Ching33 în jurul simbolului, întreaga compoziţie
semănând cu o roată calendaristică.
— Iubite rege, acesta este codul universului. Cu ajutorul lui pot

32 Ji Cheng este numele mic al regelui Wen (n.tr. Ken Liu).

33 I Ching (Cartea Schimbărilor): face parte din cele cinci cărţi clasice, canonice, care
constituie baza culturii şi tradiţiei chineze. Mai mult chiar, I Ching este cea mai
veche dintre ele. În ciuda faptului că azi se insistă pe aspectul filozofic al cărţii (vezi
introducerea lui Richard Wilhelm), lucrarea a fost utilizată din cele mai vechi
timpuri ca Oracol. Un oracol care oferă informaţii despre evoluţia evenimentelor în
timp, despre rezultatul pozitiv sau negativ al acţiunilor consultantului (n.tr.).
96 
prezenta dinastiei tale un calendar precis.
— Ji Cheng, vreau să ştiu când va veni următoarea Eră Stabilă.
— O voi prezice chiar acum pentru tine, spuse regele Wen.
Se aşeză în mijlocul simbolului yin-yang, cu picioarele sub el. Îşi
ridică capul să privească sus la tavanul Sălii Mari, privirea lui părând
că perforează pietrele groase ale piramidei până când ajunse la stele.
Degetele ambelor sale mâini începură să se mişte într-o serie de
gesturi iuţi şi complexe, asemenea componentelor unei maşini de
calcul. Cu tăcerea întreruptă doar de supa care fierbea în vasul din
colţ, bolborosind, de parcă şamanul care era fiert înăuntru ar fi vorbit
prin somn.
Regele Wen se ridică în mijlocul simbolului yin-yang. Cu faţa încă
întoarsă spre tavan, spuse:
— Următoarea Eră Haotică va dura patruzeci şi patru de zile. Apoi
vom avea o Eră Stabilă de cinci zile. După aceea va fi o Eră Haotică de
douăzeci şi trei de zile urmată de o Eră Stabilă de optsprezece zile.
Apoi vom avea o Eră Haotică de opt zile. Dar când această Eră Haotică
se termină, o, regele meu, va începe Era Stabilă cea lungă pe care ai
aşteptat-o. Această Eră Stabilă va dura trei ani şi nouă luni. Climatul
va fi atât de blând, încât vom traversa o epocă de aur.
— Mai întâi trebuie să verificăm previziunile tale iniţiale, spuse
regele de Zhou, cu o expresie impasibilă.
Wang auzi o huruială venind de sus. O bucată de piatră din tavanul
Sălii Mari se deschise, dezvăluind un orificiu pătrat. Îşi schimbă
poziţia şi văzu că orificiul conducea spre un alt tunel care ducea în sus,
prin centrul piramidei. La capătul tunelului putu să vadă sclipind
câteva stele.
Viteza jocului crescu. La fiecare câteva secunde de timp real, doi
soldaţi răsturnau clepsidra adusă de regele Wen, indicând trecerea a
opt ore de joc. Orificiul din tavan clipi aleatoriu şi din când în când, o
rază de lumină din Era Haotică intra în Marea Sală. Uneori lumina era
slabă, ca lumina lunii. Alteori lumina era foarte puternică şi pătratul
alb incandescent de lumină aruncat pe pământ strălucea atât de
puternic încât torţele din Marea Sală păleau în faţa lui.
Wang continuă să numere răsturnările de clepsidră. Când a ajuns pe
la o sută şi douăzeci de ori, apariţia luminii soarelui prin orificiul

97 
pătrat deveni regulată. Prima dintre Erele Stabile prognozate sosise.
După încă alte cincisprezece răsturnări de clepsidră, lumina
licărindă din orificiu deveni iar imprevizibilă, dând startul unei noi
Ere Haotice. O nouă Eră Stabilă îi urmă şi o altă Eră Haotică.
Momentul de începere şi durata diferitelor ere nu erau exact aşa cum
prezisese Regele Wen, dar erau destul de aproape. După încheierea a
încă unei Ere Haotice de opt zile, Era Stabilă cea lungă pe care o
prezisese începu.
Wang continuă să calculeze răsturnările de clepsidră. După trecerea
a douăzeci de zile lumina soarelui care pătrundea în Marea Sală
începu să-şi menţină ritmul precis. Timpul de joc încetini şi reveni la
normal.
Regele Zhou încuviinţă spre regele Wen.
— Voi ridica un monument pentru tine, unul chiar mai mare decât
acest palat.
Regele Wen se înclină adânc:
— Iubite rege, deşteaptă-ţi dinastia şi las-o să prospere!
Regele Zhou se ridică de pe podium şi-şi deschise braţele, de parcă
dorea să îmbrăţişeze întreaga lume. Cu un glas straniu, venind parcă
de pe altă lume, începu să scandeze „Re-hi-dratarea…”
Imediat ce dădu ordinul, toţi cei din Marea Sală se repeziră spre uşă.
Wang îl urmă de aproape pe regele Wen şi ieşiră amândoi din
piramidă prin tunelul lung prin care intraseră. Odată ajunşi afară,
Wang văzu soarele după-amiezii scăldând pământul în căldură. În
adierea vântului simţi parfumurile primăverii. Regele Wen şi Wang se
îndreptară spre un lac din apropiere. Gheaţa ce acoperea lacul se
topise şi lumina soarelui dansa jucăuşă prin valurile line.
O coloană de soldaţi strigă: „Rehidratarea! Rehidratarea!” în timp ce
alergau spre o clădire de piatră mare, de forma unui grânar, aflată
lângă lac. Pe drumul spre Chao Ge, Wang văzuse multe astfel de
clădiri şi regele Wen îi spusese că ele se numeau deshidratoare şi erau
depozite unde puteau fi păstrate corpurile deshidratate. Soldaţii
deschiseră uşile grele de piatră ale deshidratorului şi scoaseră rulourile
de piei prăfuite. Fiecare soldat duce mai multe piei, se duce la lac,
după care le arunca în apă. Imediat ce pieile atingeau apa, începeau să
se desfacă şi să se întindă. Nu după mult timp lacul fu acoperit cu un

98 
strat de piei plutitoare şi fiecare absorbea repede apă, dilatându-se.
Treptat, toate pieile în formă de oameni deveniră trupuri cu carne
care, în curând, începură să dea semne de viaţă. Unul câte unul se
luptară să iasă din apa ce le venea până la mijloc şi se ridicară în
picioare. Privind în jur lumea însorită cu ochii mari, păreau că tocmai
se treziseră din vis.
— Rehidratarea! ţipă un bărbat.
— Rehidratarea! Rehidratarea! i se alăturară alte glasuri vesele.
Toată lumea ieşi din lac şi alergară goi către deshidrator. Luară mai
multe piei şi le aruncară în apă şi tot mai mulţi oameni reînviaţi ieşiră
din lac… Aceeaşi scenă se repeta lângă fiecare lac sau iaz. Întreaga
lume îşi revenea la viaţă.
— O, Doamne! Degetul meu!
Wang văzu un bărbat care tocmai înviase şi stătea în mijlocul
lacului, ţinându-şi o mână şi plângând. Îi lipsea degetul mijlociu şi-i
curgea sânge din rană în apă. Alţii care tocmai înviaseră treceau pe
lângă el, grăbindu-se să ajungă la ţărm voioşi ignorându-l.
— Consideră-te norocos, îi spuse cineva. Unii şi-au pierdut un braţ
întreg sau un picior. Altora le-au ros şobolanii capetele. Dacă n-am fi
fost rehidrataţi la timp, poate că am fi fost cu toţii mâncaţi de
şobolanii din Era Haotică.
— Cât timp am fost deshidrataţi? întrebă unul dintre cei înviaţi.
— Poţi să-ţi dai seama privind grosimea stratului de praf care
acoperă palatul. Am auzit că regele nu este tot regele dinainte. Dar nu
ştiu dacă este fiul sau nepotul fostului rege.
A fost nevoie de opt zile pentru încheierea lucrării de rehidratare.
Toate trupurile deshidratate depozitate fuseseră regenerate şi lumii i
se dăruise o nouă viaţă. În timpul acestor opt zile, fiecare se bucurase
de cicluri regulate de răsărit şi de asfinţit, fiecare fiind de exact
douăzeci de ore. Profitând de climatul primăvăratic, lăudau cu toţii
Soarele şi Zeii care erau la cârma lumii.
În noaptea celei de-a opta zile, focurile de peste tot se înmulţiră şi
deveniră mai luminoase decât stelele de pe cer. Ruinele oraşelor şi
târgurilor abandonate în timpul Erelor haotice se umplură din nou cu
zgomot şi lumină. Ca la orice rehidratare în masă din trecut, oamenii
urmau să-şi sărbătorească toată noaptea noua lor viaţă după

99 
următorul răsărit.
Dar Soarele nu mai răsări.
Fiecare tip de obiect de măsurat timpul arăta că trecuse mult de
vremea răsăritului, dar orizontul rămânea întunecat în toate direcţiile.
Nici peste zece ore nu se vedea Soarele şi nici cel mai mic semn al
zorilor. Noaptea fără sfârşit durase o zi întreagă, apoi două zile.
Răceala cobora pe pământ din întuneric ca o mână uriaşă.
Înăuntrul piramidei, regele Wen îngenunche în faţa regelui Zhou,
pledându-şi cauza:
— Iubite rege, te rog să ai încredere în mine în continuare. Este
doar ceva temporar. Am văzut cum se adună tot Yangul din Univers şi
Soarele va răsări în curând. Era Stabilă şi primăvara ei vor continua!
— Hai să începem să încălzim cazanul, spuse regele Zhou şi oftă.
— O, Rege! Un ministru se împletici, intrând prin deschizătura ca
gura unei peşteri a Sălii Mari. Pe… pe cer sunt trei stele căzătoare!
Cei prezenţi în Marea Sală fură uluiţi. Aerul părea îngheţat. Doar
regele de Zhou rămase impasibil. Se întoarse spre Wang, căruia nu
catadicsise să i se adreseze până atunci:
— Tot nu înţelegi ce înseamnă apariţia celor trei stele căzătoare,
nu-i aşa? Ji Cheng, de ce nu-i spui?
— Înseamnă sosirea unei perioade de frig extrem, atât de frig încât
pietrele se vor transforma în praf, oftă regele Wen.
— Des-hi-dratarea… începu regele Xhou să scandeze cu glasul acela
straniu, venit de pe altă lume.
Afară oamenii începuseră deja procesul. Se întorseseră iar în
trupurile lor deshidratate pentru a supravieţui nopţii care se apropia.
Cei norocoşi avuseseră timp să fie depozitaţi unul peste altul în
deshidratoare, dar mulţi fură abandonaţi pe câmpurile pustii.
Regele Wen se ridică încet şi se îndreptă spre cazanul de deasupra
focului care ardea zgomotos în colţul Sălii Mari. Se urcă pe margine şi
se opri câteva secunde înainte să se arunce – probabil îi văzuse chipul
bine fiert al lui Fu Xi, rânjindu-i din supă.
— Menţineţi focul mai slab, ordonă regele Zhou cu voce slabă.
Apoi se întoarse spre ceilalţi.
— Puteţi ieşi dacă doriţi. Jocul nu mai are haz după ce ajungem în
acest punct.

100 
 Un indicator roşu de EXIT apăru deasupra intrării ca gura unei
peşteri din Marea Sală. Jucătorii se repeziră să iasă şi Wang urmă
mulţimea. Prin tunelul cel lung, reuşiră să iasă din piramidă şi-i
întâmpină zăpada deasă care cădea prin aerul nopţii. Frigul care-ţi
pătrundea prin oase îl făcu să se înfioare şi un text afişat în colţul
cerului indică din nou accelerarea timpului jocului.
Zăpada continuă să cadă fără pauză timp de zece zile. Acum fulgii
de nea erau mari şi groşi, ca nişte bucăţi de întuneric solidificat.
Cineva îi şopti din apropiere lui Wang:
— Zăpada conţine acum dioxid de carbon îngheţat, gheaţă uscată.
Wang se întoarse şi văzu că cel care-i vorbea era Adeptul.
După alte zece zile, fulgii de zăpadă se făcură subţiri şi transparenţi.
În lumina slabă a câteva torţe de la intrarea în tunelul cel lung, fulgii
împrăştiau o lucire albastră, de parcă erau bucăţi dansatoare de mică.
— Aceşti fulgi conţin acum oxigen solidificat şi nitrogen. Atmosfera
dispare prin precipitarea aproape de zero absolut.
Zăpada îngropa încet-încet piramida. Cele mai joase straturi erau
compuse din apă, zăpadă, apoi gheaţă uscată şi deasupra din zăpadă ce
conţinea oxigen şi nitrogen. Cerul nopţii deveni extrem de limpede,
iar stelele străluceau ca un câmp plin de focuri argintii. Un rând de
text apăru peste fundalul înstelat:
Noaptea cea lungă dură patruzeci şi opt de ani. Civilizaţia cu
numărul 137 a fost distrusă de frigul extrem. Această civilizaţie
progresase până la Perioada Statelor Războinice, înainte să dispară.
Sămânţa civilizaţiei a dăinuit. Va germina şi va prospera din nou în
imprevizibila lume a celor Trei Corpuri. Vă invităm să vă conectaţi din
nou în viitor.
Înainte de a părăsi jocul, Wang privi cele trei stele căzătoare de pe
cer. Se învârteau aproape una de cealaltă şi păreau că execută un dans
straniu prin abisul cosmic.

101 
 8
YE WENJIE

Wang îşi scoase costumul V şi casca cu vedere panoramică. Cămaşa

îi era udă leoarcă, de parcă s-ar fi deşteptat dintr-un coşmar. Plecă de
la Centrul de Cercetare, se urcă în maşina sa şi se duse la adresa pe
care i-o dăduse Ding Yi: casa mamei lui Yang Dong.
Era Haotică, Era Haotică, Era Haotică…
Gândul îi revenea întruna în minte. De ce oare drumul Soarelui prin
lumea celor Trei Corpuri era lipsit de regularitate şi tipare? Chiar dacă
orbita unei planete este circulară sau eliptică, mişcarea ei în jurul
Soarelui trebuie să fie periodică. Iregularitatea totală a mişcării
planetare este imposibilă…
Wang se înciudă. Scutură din cap, încercând să alunge aceste
gânduri. E doar un joc!
Dar am pierdut.
Era Haotică, Era Haotică, Era Haotică…
La naiba! Opreşte-te! De ce mă tot gândesc la asta? De ce?
Nu peste mult timp, găsi răspunsul singur. Nu jucase jocuri pe
computer de ani de zile şi era limpede că partea de hardware pentru
jocuri progresase cu mult între timp. Realitatea virtuală şi
retroacţiunea plurisenzorială reprezentau toate efecte pe care nu le
simţise pe când era student începător, dar Wang ştia şi că senzaţiile
realiste din Trei Corpuri nu se bazau pe tehnologia interfeţei.
Îşi aduse aminte că avusese un curs de teoria informaţiei când era
student în anul III la facultate. Profesorul le arătase două imagini: una
era celebra pictură din dinastia Song Pe malul râului la Festivalul
Qingming, plină de detalii sofisticate şi vii; cealaltă era o fotografie a
cerului într-o zi cu soare, în care imensitatea albastră era punctată
doar de o urmă de nor de care nici nu puteai fi sigur că există.
Profesorul întrebă studenţii care imagine conţinea mai multe
informaţii şi răspunsul fusese că fotografia avea un conţinut de
informaţii (entropie) mai mare cu unul sau două ordine de mărime
decât pictura!
102 
 Şi la Trei Corpuri era la fel. Conţinutul uriaş de informaţie era
ascuns adânc. Wang îl putea simţi, dar nu-l putea exprima. Înţelese
brusc că cei care creaseră Trei Corpuri abordaseră o metodă total opusă
celei adoptate de creatorii altor jocuri. De obicei, creatorii de jocuri
încercau să afişeze cât mai multă informaţie posibil pentru a creşte
senzaţia de realism. Dar creatorii jocului se străduiau să comprime
conţinutul de informaţie pentru a ascunde o realitate mai importantă,
la fel ca fotografia cerului aparent goală.
Wang îşi dădu frâu liber minţii să se întoarcă în lumea celor Trei
Corpuri.
Stele zburătoare! Cheia soluţiei trebuie să fie stelele zburătoare. O
stea căzătoare, două stele căzătoare, trei stele căzătoare… oare ce
înseamnă?
Cu acest gând se trezi la destinaţie.

În faţa blocului, văzu o femeie slabă, cu părul încărunţit, de

aproape şaizeci de ani. Purta ochelari şi încerca să urce scările cu un
coş mare plin de cumpărături. Ghici că este femeia pe care venise s-o
cunoască.
Un salut scurt îi confirmă impresia. Era într-adevăr mama lui Yang
Dong, Ye Wenjie. După ce ascultă scopul vizitei lui Wang Miao, îi arătă
recunoştinţa şi mulţumirea sa. Wang cunoştea mulţi intelectuali ca ea.
Şirul apăsător al anilor le măcinase duritatea şi înverşunarea
caracterelor, până când le mai rămăsese doar un soi de gentileţe
apoasă.
Wang îi duse coşul cu cumpărături sus pe scări. Când intrară în
apartament, se dovedi că nu era aşa de liniştit cum se aşteptase: trei
copii se jucau. Cel mai mare avea cam cinci ani şi cel mai mic abia se
ţinea pe picioare. Ye îi spuse lui Wang că erau copiii vecinilor.
— Le place să vină la mine. Azi e duminică şi părinţii trebuie să
lucreze peste program, aşa că i-au lăsat la mine… Vai, Nan, ai terminat
de pictat? O, ce frumos e! Îi dăm un titlu? Răţuşte la soare? Sună bine.
Hai să ţi-l scrie buni pentru tine. Apoi o să trec şi data: 9 iunie, de Nan.
Şi ce ai vrea să papi acum la prânz? Yang vrei vânătă prăjită? Sigur!
Nan, vrei păstăi de mazăre verde cum ai mâncat ieri? Nicio problemă.
Dar tu, Mimi? Vrei nişte cărniţă? Nu, mămica ta mi-a spus că n-ar

103 
trebui să papi atâta cărniţă, nu se digeră prea bine. Nu vrei nişte
peştişor? Uite ce peştişor mare a luat buni…
Wang îi urmări pe Ye şi pe copiii absorbiţi de conversaţie. Precis că
şi-a dorit nepoţi. Dar chiar dacă Yang Dong ar fi trăit, şi-ar fi dorit
copii?
Ye luă cumpărăturile şi le duse în bucătărie. Când reveni, spuse:
— Miao, mă duc să înmoi legumele în apă o vreme. În zilele noastre
folosesc atât de multe pesticide că atunci când le pregătesc pentru
copii, trebuie să le las în apă cel puţin două ore. De ce nu dai o raită
prin camera lui Dong?
Sugestia ei, adăugată la sfârşit ca şi cum ar fi fost cel mai natural
lucru din lume, îl tulbură. Îşi imaginase, desigur, scopul real al vizitei
lui. Se întoarse şi se duse în bucătărie fără să-l mai privească, evitând
astfel să-l pună în încurcătură. Wang îi fu recunoscător, fiindcă
dovedea atâta consideraţie pentru sentimentele lui.
Trecu pe lângă cei trei copii care se jucau bucuroşi şi intră în camera
pe care i-o arătase Ye. Se opri în prag, cuprins de un sentiment straniu.
Era ca şi cum s-ar fi întors în vremea tinereţii sale plină de visuri şi din
adâncul amintirilor ţâşni o tristeţe stăruitoare, fragilă şi pură ca roua
dimineţii, scăldată într-o nuanţă trandafirie.
Deschise cu grijă uşa. Aroma fină care umplea camera era
neaşteptată: era aroma pădurii. I se păru că intrase în coliba unui
pădurar, pereţii erau acoperiţi de bucăţi de scoarţă de copac, cele trei
taburete erau trei butuci de copac neornamentaţi; biroul era făcut din
trei buşteni mai mari puşi unii în alţii. Şi mai era şi patul, aparent
căptuşit cu rogoz ura din China de Nord-Est pe care localnicii îl
îndeasă în pantofi ca să le ţină cald în clima foarte rece. Totul era
neprelucrat şi neglijent, fără nicio urmă de intenţii creatoare. Munca
lui Yang Dong îi procura un venit foarte bun şi ar fi trebuit să-şi
cumpere o casă într-un complex rezidenţial de lux, dar ea alesese să
trăiască aici cu mama ei.
Merse până la biroul de buşteni. Era aranjat simplu şi nimic nu
trăda o urmă de feminitate sau interes ştiinţific. Poate că toate
obiectele de acest fel fuseseră îndepărtate sau poate nu fuseseră aici
niciodată. Observă o fotografie în alb-negru cu ramă de lemn, un
portret înfăţişându-le pe mamă şi pe fiica sa. În fotografie Yang Dong

104 
era doar o fetiţă şi Ye Wenjie se aplecase ca să ajungă la aceeaşi
înălţime. Un vânt puternic le ciufulise şi împletise şuviţele de păr.
Fundalul fotografiei era neobişnuit: cerul părea să se vadă printr-o
plasă mare susţinută de nişte structuri din oţel. Intui că era vorba
despre un soi de antenă parabolică, atât de mare, încât marginile ei
depăşeau cadrul fotografiei.
În fotografie, ochii micuţei Yang Dong trădau o groază care-i săgetă
inima de durere lui Wang. Părea îngrozită de lumea din jurul cadrului
fotografiei.
Apoi zări un caiet gros pe colţul biroului. Fu uimit de materialul din
care era făcut caietul până când văzu un rând de mâzgălituri
copilăreşti pe copertă: Caietul din coajă de mesteacăn al lui Yang Dong
– cuvântul „mesteacăn” era scris cu litere Pinyin34 în loc de caractere35.
Anii transformaseră argintiul scoarţei într-un galben stins. Întinse
mâna să ia caietul, ezită şi şi-o retrase
— E-n regulă, spuse Ye din pragul uşii. Sunt desenele pe care Dong
le-a făcut când era mică.
Wang luă caietul din coajă de mesteacăn şi-l răsfoi cu grijă. Ye
datase fiecare desen al fiicei sale, aşa cum făcuse şi pentru Nan în
camera de zi.
Observă că în baza datelor de pe desene, Yang Dong avea deja trei
ani când le făcuse. În mod normal copiii de vârsta asta sunt în stare să
deseneze oameni şi obiecte cu forme clare, dar desenele lui Yang Dong
erau doar mâzgălituri haotice. Păreau să exprime un fel de furie
pătimaşă şi de disperare născute din dorinţa frustrată de a exprima
ceva – nu tocmai genul de sentimente pe care te-ai aştepta să le aibă
un copil atât de mic.
Ye se aşeză încet pe marginea patului, cu ochii fixaţi pe caiet,
cufundată în gânduri. Aici murise fiica ei, sfârşindu-şi viaţa în somn.

34 Sistem de romanizare a limbii chineze, varianta standard a limbii chineze. Mai

precis, pinyin-ul este folosit pentru a transcrie caracterele chinezeşti în literele
alfabetului latin (n.tr.).

35 Caracterele chinezeşti cuprind: pictograme, ideograme simple, ideograme

compuse, împrumuturi fonetice, compuşi din caractere fonetice şi caractere
derivate, (n.tr.).
105 
Wang se aşeză lângă ea. Nu simţise niciodată atât de puternic dorinţa
de a împărtăşi durerea altcuiva.
Ye luă caietul din coajă de mesteacăn din mâinile lui şi-l strânse la
piept. Cu glas stins, spuse:
— Nu m-am priceput s-o educ pe Dong potrivit vârstei sale. Am
expus-o prea devreme unor subiecte foarte abstracte şi foarte radicale.
Când şi-a exprimat pentru prima oară interesul pentru teoria
abstractă, i-am spus că nu era o lume în care femeile puteau intra cu
uşurinţă. Mi-a spus: bine, şi Madame Curie? I-am răspuns că Madame
Curie nu a intrat niciodată în lumea aceea. Succesul ei a fost doar o
chestiune de stăruinţă şi multă muncă. Dar fără ea, altcineva ar fi
terminat treaba. De fapt, Wu Chien-Shiung a mers mai departe decât
Madame Curie.36 Dar nu e o lume pentru femei. Modul de gândire al
femeilor este diferit de cel al bărbaţilor. Nu este vorba despre care e
mai bun sau mai rău. Ambele sunt necesare lumii. Dong nu m-a
contrazis. Mai târziu mi-am dat seama că era într-adevăr diferită. De
exemplu, să zicem că-i explicam o formulă. Alţi copii ar fi zis „Ce
formulă isteaţă!” Dar ea zicea: „Formula asta e atât de elegantă, atât de
frumoasă.” Şi expresia de pe faţa ei semăna cu cea pe care o avea când
vedea o floare de câmp frumoasă. Tatăl ei ne-a lăsat nişte discuri. Le-a
ascultat pe toate, în cele din urmă a ales ceva de Bach drept discul ei
preferat şi l-a ascultat întruna. Nu era genul de muzică care să fi vrăjit
un copil, şi mai ales pe o fată. La început m-am gândit că l-a ales dintr-
un capriciu, dar când am întrebat-o ce simţea când îl asculta, mi-a
spus că vedea în muzică cum un uriaş construieşte o clădire mare,
complexă. Încet-încet, uriaşul adăuga câte ceva la structură şi, când
muzica se termina, clădirea era gata…
— Aţi fost o profesoară excelentă pentru fiica dumneavoastră, îi
spuse Wang.
— Nu, am greşit. Lumea ei era prea simplă. Singurul lucru pe care-l
avea erau doar nişte teorii inefabile. Când acestea s-au prăbuşit nu a
mai avut pe ce să se bizuie ca să mai continue să trăiască.

36 Chien-Shung Wu a fost unul dintre cei mai remarcabili fizicieni din era modernă
cu multe realizări în fizica experimentală. A fost prima care a dovedit experimental
netemeinicia ipoteticei Legi a Conservării Parităţii şi astfel a oferit sprijin muncii
fizicienilor teoreticieni Tsung-Dao Lee şi Chen-Ning Yang (n.a.).
106 
 — Doamnă profesoară Ye, nu sunt de acord cu dumneavoastră.
Acum se întâmplă lucruri care depăşesc imaginaţia noastră. Este o
provocare nemaiîntâlnită la adresa teoriilor noastre despre lume şi nu
a fost singura care a ales această cale de ieşire.
— Dar ea era femeie. O femeie ar trebui să fie ca apa, capabilă să
curgă pe deasupra şi în jurul oricărui lucru.

Chiar înainte de a pleca, Wang îşi aminti celălalt scop al vizitei. Îi

spuse lui Ye despre dorinţa lui de a observa radiaţia cosmică de fond.
— A, sigur. Sunt două locuri în China care sunt potrivite. Unul este
Observatorul din Ürümqi – mi se pare că e un proiect al Centrului de
Observare a Spaţiului Cosmic al Academiei Chineze de Ştiinţe.
Celălalt este foarte aproape, e un observator de radioastronomie situat
în suburbia Beijingului, care este coordonat împreună de Academia
Chineză de Ştiinţe şi de Centrul Comun pentru Astrofizică al
Universităţii Peking. Cel din Ürümqi se ocupă de observarea radiaţiei
terestre şi cel de aici doar primeşte date de la sateliţi, deşi datele de la
sateliţi sunt mult mai precise şi mai complete. Acolo lucrează un fost
student de-al meu şi pot să-l sun pentru dumneavoastră.
Ye găsi numărul de telefon, îl formă şi conversaţia care urmă păru să
se desfăşoare lin.
— Fără probleme, spuse Ye după ce închise telefonul. Să vă dau
adresa. Puteţi să vă duceţi acolo oricând. Numele studentului meu
este Sha Ruishan şi va lucra mâine-seară în tura de noapte… Nu cred
că este tocmai domeniul dumneavoastră specific de cercetare, nu?
— Lucrez în nanotehnologie. Dar asta este pentru… altceva.
Lui Wang îi fu teamă că Ye o să-i pună mai multe întrebări despre
motivul pentru care avea nevoie de aceste informaţii, dar nu a făcut
asta.
— Miao, pari cam palid. Cum stai cu sănătatea? întrebă ea,
îngrijorată.
— Nu-i nimic, vă rog să nu vă faceţi probleme.
— Stai puţin!
Scoase o cutiuţă de lemn dintr-un dulap. Wang văzu scris pe
etichetă că era ginseng.
— Un vechi prieten de la bază, un soldat, a venit în vizită acum

107 
câteva zile şi mi-a adus asta: ia-o, te rog, ia-o! Este ginseng cultivat, nu
e foarte preţios. Eu am tensiune mare şi nu pot să-l folosesc, oricum. Îl
poţi tăia mărunt şi să-ţi faci ceai din el. Arăţi atât de palid că sunt
sigură că-ţi va fi de folos. Eşti încă tânăr, dar trebuie să ai grijă de
sănătatea ta.
Wang acceptă darul şi simţi cum i se umple pieptul de căldură.
Ochii i se umeziră. Era ca şi cum inima lui, stresată până aproape de
limita de rezistenţă în ultimele zile, fusese aşezată delicat pe o
grămadă de puf moale:
— Doamnă profesoară Ye, vă voi vizita mai des!

108 
 9
UNIVERSUL LICĂRE

Wang Miao conduse maşina pe strada Jingmi până ajunse în

Comitatul Miyun. De acolo o luă spre Heilongtan, urcă pe munte pe
un drum şerpuit şi ajunse la Observatorul de Radioastronomie al
Centrului Astronomic al Academiei Chineze de Ştiinţe. Văzu un şir de
douăzeci şi opt de antene parabolice, fiecare cu câte un diametru de
nouă metri, ca un strat de plante din oţel. La capăt se găseau două
radiotelescoape mari cu reflectoare parabolice de 50 de metri în
diametru, construite în anul 2006. Cu cât se apropia mai mult, nu
putu să nu se gândească la fundalul fotografiei lui Ye şi a fiicei ei.
Dar activitatea lui Sha Ruishan, studentul lui Ye, nu avea nimic de-a
face cu aceste radiotelescoape. Laboratorul doctorului Sha se ocupa de
primirea datelor transmise de trei sateliţi: Cosmic Background
Explorer (COBE), lansat în noiembrie 1989 şi care urma să fie retras;
de la Wilkinson Microwave Anisotropy Probe (WMAP) lansată în 2003
şi Planck, observatorul spaţial lansat de Agenţia Spaţială Europeană în
2009.
Radiaţia cosmică de fond corespundea foarte exact cu spectrul de
corp negru termic la o temperatură de 2,7256 K şi era foarte izotrop cu
o fluctuaţie de aproximativ 1 la 200.00. Obiectivul lui Sha Ruishan era
crearea unei hărţi cosmice mai amănunţite a radiaţiei cosmice de fond
cu ajutorul datelor observaţionale. Laboratorul nu era foarte mare.
Echipamentul pentru primirea datelor prin satelit era înghesuit şi el în
sala de comandă principală de prelucrare a informaţiei numerice şi trei
terminale afişau informaţiile trimise de cei trei sateliţi.
Sha fu entuziasmat să-l întâlnească pe Wang. Era limpede că-l
plictisea o atât de lungă izolare şi că era fericit să aibă un vizitator. Îl
întrebă pe Wang ce date anume ar dori să vadă.
— Aş vrea să văd fluctuaţia totală a radiaţiei cosmice de fond.
— Aţi putea fi… mai clar?
— Ce vreau să spun este… că aş vrea să văd fluctuaţia izotropă a
întregii radiaţii cosmice de fond, între unu şi cinci la sută.
109 
 Sha rânji. De la începutul secolului, Observatorul Radioastronomic
Miyun îşi deschisese porţile vizitatorilor. Pentru a-şi rotunji veniturile
Sha făcea adeseori pe ghidul sau ţinea conferinţe. Acest rânjet era
rezervat turiştilor, deoarece se obişnuise cu uluitoarea lor ignoranţă
ştiinţifică.
— Domnule Wang, să înţeleg că nu sunteţi specialist în domeniu?
— Lucrez în domeniul nanotehnologiei.
— A, atunci se explică. Dar ar trebui să aveţi cunoştinţe de bază
despre radiaţia cosmică de fond?
— Nu ştiu prea multe. Ştiu că teoriile din prezent asupra originii
universului plasează Big Bangul la aproximativ patru miliarde de ani
în urmă. Imediat după naşterea universului, temperatura a fost foarte
înaltă. În timp ce a scăzut, „jăraticul” s-a transformat în radiaţia
cosmică de fond. Radiaţia umple întregul univers şi poate fi observată
în gama de lungimi de undă centimetrică. Cred că prin anii ’60 doi
americani au descoperit întâmplător radiaţia când testau o antenă de
recepţie a datelor transmise de sateliţi ultrasensibilă…
— Este arhisuficient, îl întrerupse Sha, dând din mâini. Atunci ar
trebui să ştiţi că, spre deosebire de variaţiile locale, pe care le
observăm în diferite părţi ale universului, fluctuaţia totală a radiaţiei
cosmice de fond este corelată cu expansiunea universului. Este vorba
despre o modificare foarte lentă măsurată la scara vârstei universului.
Chiar şi cu sensibilitatea satelitului Planck, observarea continuă timp
de un milion de ani s-ar putea să nu detecteze o asemenea deplasare.
Dar dumneavoastră doriţi să urmăriţi o fluctuaţie de cinci procente
diseară? Vă daţi seama ce ar însemna aşa ceva? Universul ar licări ca
un tub fluorescent care stă să se stingă!
Şi ar licări pentru mine, se gândi Wang.
— Probabil că e vreo glumă a doamnei profesoare Ye, spuse Sha.
— Nimic nu m-ar bucura mai mult decât să aflu că e doar o glumă,
zise Wang.
Tocmai voia să-i spună că Ye nu cunoştea amănuntele rugăminţii
lui, dar îi fu teamă că îl va refuza. Cel puţin îi mărturisise la ce se
gândea de fapt.
— Ei bine, de vreme ce doamna profesoară Ye mă roagă să vă ajut,
hai să procedăm la observare. Nu e mare lucru. Dar dacă aveţi nevoie

110 
doar de o marjă de precizie de unu la sută, datele de la anticul COBE
sunt suficiente.
În timp ce vorbea, Sha scria iute la computer. Curând, pe ecran
apăru o linie verde simplă.
— Această curbă reprezintă măsurarea în timp real a radiaţiei
cosmice de fond totale – de fapt, ar trebui s-o numim linie, pentru
rigurozitate. Temperatura este de 2,726±0,010K. Marja de eroare se
datorează efectului Doppler produs de deplasarea în spaţiu a Căii
Lactee, care a fost deja filtrat. Dacă acest tip de fluctuaţie pe care o
anticipaţi va avea loc – mai mult de un procent –, această linie va
deveni roşie şi se va transforma într-o lungime de undă. Pot paria că va
rămâne o linie verde simplă până la sfârşitul lumii. Dacă vreţi să vedeţi
cum arată genul de fluctuaţie observabilă cu ochiul liber, trebuie să
aşteptaţi mult după moartea Soarelui.
— Sper că nu vă deranjez de la lucru?
— Nu. De vreme ce aveţi nevoie de o asemenea precizie, putem
folosi unele date de bază transmise de COBE. Gata, totul e pregătit.
Din acest moment, dacă au loc fluctuaţii semnificative, datele vor fi
salvate automat pe disc.
— Cred că va avea loc pe la unu noaptea.
— Uau, atât de precis! Nu-i nimic, tot lucrez în tura de noapte. Aţi
luat cina? Perfect. Atunci vă duc să facem turul.
Era o noapte fără lună. Merseră pe lângă şirul de antene parabolice
şi Sha făcu semn cu mâna spre ele:
— Îţi taie respiraţia, nu-i aşa? Păcat că sunt toate doar nişte urechi
ale unui surd.
— De ce?
— Încă de când au fost construite, am avut interferenţe permanente
în benzile observaţionale. Întâi au fost staţiile de pagere din anii ’80.
Acum e cursa pentru dezvoltarea comunicaţiilor mobile şi a turnurilor
GSM. Aceste telescoape sunt în stare să efectueze multe sarcini –
supravegherea cerului, detectarea surselor radio variabile, observarea
resturilor de supernove –, dar pe majoritatea nu le putem face. Ne-am
plâns Comisiei Radio de Reglementare de Stat de multe ori, dar
niciodată cu rezultate. Puteam spera să ne acorde nouă mai multă
atenţie decât lui China Mobile, China Unicorn, China Netcom? Fără

111 
bani, secretele universului nu fac nici cât o ceapă degerată. Cel puţin
proiectul meu depinde de datele transmise de sateliţi şi nu are nimic
de-a face cu „atracţiile turistice”.
— În ultimii ani, aplicaţiile comerciale ale cercetării de bază au avut
destul succes, de exemplu în fizica energiei înalte. Poate că ar fi mai
bine dacă observatorul ar fi construit în locuri mai îndepărtate de
oraşe?
— Totul se rezumă la bani. În acest moment, singura noastră
speranţă este să găsim mijloace tehnice cu care să ne protejăm de
interferenţă. Ar fi mult mai bine dacă doamna profesoară Ye ar fi aici.
A realizat multe în domeniu.
Astfel că topica discuţiei s-a mutat spre Ye Wenjie. Şi, de la
studentul ei, află, în cele din urmă, despre viaţa sa. Îl ascultă pe Sha
povestindu-i cum a asistat la moartea tatălui ei în timpul Revoluţiei
Culturale, cum a fost acuzată în mod fals de către Corpul de
Construcţie şi Producţie, cum a părut apoi să dispară până când s-a
întors la Beijing pe la începutul anilor ’90, cum a predat astrofizică la
Tsinghua37, unde predase şi tatăl ei, până la pensionare.
— Abia de curând a fost făcut cunoscut faptul că şi-a petrecut mai
bine de douăzeci de ani la Baza Coasta Roşie.
Wang fu şocat.
— Vrei să spui că zvonurile acelea…
— Majoritatea zvonurilor s-au dovedit adevărate. Unul dintre
cercetătorii care au dezvoltat sistemul de descifrare pentru Proiectul
Coasta Roşie a emigrat în Europa şi a scris o carte anul trecut.
Majoritatea zvonurilor vin din cartea aceea. Cei mai mulţi care au fost
la Coasta Roşie sunt încă în viaţă.
— Asta este… o poveste fantastică.
— Mai ales că s-a întâmplat în anii aceia – e absolut incredibil.
Continuară să vorbească o vreme. Sha îl întrebă despre scopul din
spatele cererii lui ciudate. Wang evită să-i dea un răspuns clar şi Sha
nu-l presă. Demnitatea sa de specialist nu-i permitea lui Sha să-şi
exprime un interes prea vizibil pentru o cerere care contrazicea în mod

37 Universitatea Tsinghua, înfiinţată în anul 1911 la Beijing este o universitate de

cercetare şi una dintre cele mai importante universităţi din China, alături de
Universitatea Peking (n.tr.).
112 
limpede cunoştinţele lui profesionale.
Se îndreptară spre un bar nonstop pentru turişti şi stătură acolo
preţ de două ore. În timp ce Sha dădea pe gât bere după bere, limba i
se dezlegă şi mai mult. Dar Wang deveni neliniştit şi mintea i se
întorcea la linia verde de pe terminalul din biroul lui Sha. Abia la unu
fără zece dimineaţa, Sha cedă insistenţelor repetate ale lui Wang şi se
întoarseră în laborator.
Spoturile luminoase care iluminau antenele radio fuseseră oprite şi
antenele formau acum o imagine bidimensională pe cerul nopţii, ca
un şir de simboluri abstracte. Toate erau aţintite spre cer la acelaşi
unghi, de parcă ar fi aşteptat ceva cu nerăbdare. Scena îl făcu pe Wang
să se înfioare, în ciuda căldurii serii de primăvară. Îi amintiră de
pendulele gigantice din Trei Corpuri.
Ajunseră înapoi la laborator la ora unu. În timp ce priveau
terminalul, începu fluctuaţia. Culoarea liniei deveni roşie, ca un şarpe
care se deşteaptă după perioada de hibernare, răsucindu-se, în timp ce
pielea i se umplea de sânge din nou.
— Trebuie să fie o defecţiune la COBE!
Sha se holba la forma undei, îngrozit.
— Nu e nicio defecţiune, spuse Wang pe un ton excesiv de calm.
Învăţase să se controleze când se confrunta cu asemenea imagini.
— Vom vedea imediat, spuse Sha.
Se duse spre celelalte două terminale şi tastă rapid pentru a vedea
datele colectate de ceilalţi doi sateliţi, WMAP şi Planck.
Acum trei forme de undă se mişcau sincronizate pe cele trei
terminale, absolut identice.
Sha luă un laptop şi se repezi să-l deschidă. Băgă în el un cablu de
reţea şi luă telefonul – Wang putu să-şi dea seama din monologul care
urmă că luase legătura cu Observatorul Radioastronomic de la
Ürümqi – şi apoi aşteptă. Nu-i explică lui Wang ce făcea, avea ochii
fixaţi pe ecranul laptopului. Wang îi auzi respiraţia accelerată.
Câteva minute mai târziu, o formă de undă roşie apăru în fereastra
de navigare, mişcându-se în acelaşi ritm cu celelalte.
Cei trei sateliţi şi observatorul terestru confirmară un fapt:
Universul licărea.
— Poţi imprima forma de undă? întrebă Wang.

113 
 Sha îşi şterse sudoarea rece de pe frunte şi încuviinţă. Îşi mişcă
mouse-ul şi făcu clic pe „Imprimare”. Wang înşfăcă prima foaie
imediat ce ieşi din imprimanta cu laser şi începu să marcheze cu un
creion corespondenţa dintre distanţele dintre vârfuri şi diagrama de
coduri Morse pe care o scosese din buzunar.
scurt-lung-lung-lung-lung, scurt-lung-lung-lung-lung, lung-lung-
lung-lung-lung, lung-lung-lung-scurt-scurt, lung-lung-lung-scurt-
scurt-scurt, scurt-scurt-lung-lung-lung, scurt-lung-lung-lung-lung,
lung-lung-lung-scurt-scurt-scurt, scurt-scurt-scurt-lung-lung, lung-
lung-scurt-scurt-scurt.
Adică: 1108:21:37.
scurt-lung-lung-lung-lung, scurt-lung-lung-lung-lung, lung-lung-
lung-lung-lung, lung-lung-lung-scurt-scurt, lung-lung-lung-scurt-
scurt-scurt, scurt-scurt-lung-lung-lung, scurt-lung-lung-lung-lung,
lung-lung-lung-scurt-scurt-scurt, scurt-scurt-scurt-lung-lung, lung-
lung-scurt-scurt-scurt.
Adică: 1108:21:36.
scurt-lung- lung-lung- lung, scurt-lung- lung-lung-lung, lung-lung-
lung-lung-lung, lung-lung-lung-scurt-scurt, lung-lung-lung-scurt-
scurt-scurt, scurt-scurt-lung-lung-lung, scurt-lung-lung-lung-lung,
lung-lung-lung-scurt-scurt-scurt, scurt-scurt-scurt-lung-lung, lung-
lung-scurt-scurt-scurt.
Adică: 1108:21:35
…
Numărătoarea inversă continua la scara Universului. Trecuseră
nouăzeci şi două de ore deja şi rămăseseră doar 1.108 ore.
Sha măsura camera cu pasul în lung şi în lat, agitat, oprindu-se din
când în când pentru a se uita la secvenţele de numere pe care le nota
Wang.
— Chiar nu poţi să-mi spui ce se întâmplă? strigă el.
— Doctore Sha, te rog să mă crezi! Nu am cum să-ţi explic.
Wang împinse la o parte teancul de hârtii imprimate cu formele de
unde. În timp ce fixa secvenţa de numere, spuse:
— Poate că cei trei sateliţi şi observatorul au defecţiuni.
— Ştii că nu este posibil!
— Dar dacă e un sabotaj?

114 
 — Şi asta e imposibil! Să alterezi datele de la trei sateliţi şi un
Observator terestru în acelaşi timp? Vorbim despre un sabotor
supranatural.
Wang încuviinţă. Faţă de ideea licăririi universului, orice era mai
acceptabil, chiar şi un sabotor supranatural. Dar Sha îl lipsi şi de
ultima lucire de speranţă.
— Este simplu de confirmat. Dacă radiaţia cosmică de fond
fluctuează atât de mult, putem s-o vedem cu propriii noştri ochi.
— Despre ce vorbeşti? Lungimea de undă a radiaţiei cosmice de
fond este de şapte centimetri. Asta înseamnă că e mai lungă cu cinci
ordine de mărime decât lungimea de undă a luminii vizibile. Cum am
putea s-o vedem?
— Folosind ochelari 3K.
— Ochelari 3K?
— Sunt un fel de jucărie ştiinţifică pe care am creat-o pentru
Capital Planetarium. Cu nivelul actual de tehnologie am luat antena în
formă de pâlnie de şase metri folosită de Penzias şi Wilson 38 aproape
acum o jumătate de secol pentru a descoperi microradiaţia cosmică de
fond şi am miniaturizat-o, creând o pereche de ochelari. Apoi am
adăugat un transformator ochelarilor pentru comprimarea radiaţiei
detectate la cinci ordine de mărime până când undele de 7 cm s-au
transformat în lumină roşie vizibilă. În acest fel vizitatorii îşi pun
ochelarii noaptea şi observă microradiaţia cosmică de fond pe cont
propriu. Şi acum putem să-i folosim pentru a vedea cum licăre
Universul.
— Unde pot găsi ochelari din aceştia?
— La Planetariul Capital. Am făcut mai mult de douăzeci de
perechi de ochelari.
— Trebuie să pun mâna pe unii până la cinci.
Sha luă telefonul. Cel de la capătul firului răspunse după mai mult
timp. Sha îşi făcu ceva nervi încercând să-l convingă pe interlocutorul
său trezit în crucea nopţii să meargă la Planetariu şi să-l aştepte pe

38 Este vorba despre Robert Wilson şi Arno Penzias, cei doi au folosit o antenă în
formă de pâlnie la Laboratoarele Bell din New Jersey (SUA) cu ajutorul căreia au
scrutat Calea Lactee. Au pătruns până la o adâncime de 378.000 de ani după Big
Bang! (n.tr.).
115 
Wang care urma să ajungă într-o oră.
În timp ce Wang pleca, Sha îi spuse:
— Nu te voi însoţi. Ceea ce am văzut este suficient şi nu am nevoie
de altă confirmare. Dar sper că-mi vei putea explica adevărul când va
sosi momentul potrivit. Dacă acest fenomen mă va duce la un rezultat
în cercetare, nu te voi uita.
Wang deschise portiera maşinii şi spuse:
— Licărirea se va opri la ora cinci dimineaţa. Ţi-aş sugera să nu te
mai preocupi de ea după asta. Crede-mă, nu vei ajunge absolut
nicăieri.
Sha îl privi stăruitor pe Wang, apoi încuviinţă:
— Înţeleg. Li s-au întâmplat diferite chestii unor oameni de
ştiinţă…
— Da. Wang se urcă în maşină. Nu mai voia să discute pe acest
subiect.
— Ne-a venit şi nouă rândul?
— Deocamdată mi-a venit mie, spuse Wang şi porni motorul.

O oră mai târziu, sosi la noul Planetariu şi coborî din maşină.

Luminile vii ale oraşului pătrundeau prin pereţii transparenţi ai
imensei clădiri de sticlă şi-i dezvăluiau nelămurit structura internă.
Wang se gândi că dacă arhitectul intenţionase să exprime un
sentiment despre Univers, designul era reuşit: cu cât ceva era mai
transparent, cu atât părea mai misterios. Universul însuşi era
transparent: Şi, câtă vreme ai ochii destul de ageri, poţi vedea oricât de
departe doreşti. Însă, cu cât vezi mai departe, cu atât mai misterios
devine.
Angajatul somnoros de la Planetariu îl aştepta pe Wang la uşă. Îi
dădu o geantă mică şi spuse:
— Aici sunt cinci perechi de ochelari 3K şi sunt complet încărcaţi.
Butonul din stânga îi porneşte. Cadranul din dreapta se foloseşte la
reglarea luminozităţii. Mai am o duzină la etaj. Poţi să te uiţi cât
doreşti, dar eu mă duc să trag un pui de somn în camera de acolo.
Doctorul Sha, acesta, trebuie să o fi luat razna rău de tot.
Şi dispăru în interiorul nedesluşit al Planetariului.
Deschise geanta pe scaunul din spate al maşinii şi scoase o pereche

116 
de ochelari 3K. Semănau cu afişajul interior din casca cu vedere
panoramică a costumului V. Îşi puse ochelarii şi privi în jur. Oraşul
părea la fel ca înainte, doar că se vedea şi mai neclar. Apoi îşi aminti că
trebuie să le dea drumul.
Oraşul se transformă în multe halouri strălucind ceţos. Majoritatea
erau fixe, dar câteva continuară să licăre sau să se deplaseze. Îşi dădu
seama că acestea reprezentau surse de radiaţie în gama centimetrică
care se transformaseră acum în lumină vizibilă. În miezul fiecărui
halou era o sursă de radiaţie. Din cauza lungimilor de undă iniţiale
scăzute, era imposibil să le vezi forma precisă.
Îşi ridică ochii şi văzu un cer strălucind de o lumină roşie difuză.
Uite-aşa, văzu microradiaţia cosmică de fond.
Lumina roşie venea de la mai mult de zece miliarde de ani.
Constituia resturile Big Bangului, jarul cald încă al Creaţiei. Nu putu
să vadă stelele. Era normal, deoarece lumina vizibilă fusese
comprimată de ochelari şi devenise invizibilă, aşa că fiecare stea
devenise doar un mic punct negru. Dar difracţia radiaţiei undelor
centimetrice copleşea orice formă şi detaliu.
Odată ce ochii i se obişnuiră cu imaginea, Wang putu să vadă că
fundalul roşu stins pulsa cu adevărat. Întregul cer licărea ca un întreg,
de parcă Universul n-ar fi fost decât o lampă în adierea vântului.
Şi cum stătea aşa sub bolta licărindă a cerului nopţii, Wang simţi
brusc cum Universul se contractă până când devine atât de mic încât
nu-l mai cuprinde decât pe el. Universul era un cord sau pântec
strâmtorat şi lumina roşie stinsă care scălda totul era sângele
transparent care umplea organul. Suspendat în sânge, văzu că licărirea
luminii roşii nu era periodică, de parcă pântecul sau cordul ar fi pulsat
neregulat. Simţi prezenţa unei existenţe stranii, perverse, uriaşe, pe
care mintea umană nu o putea pătrunde.
Wang îşi scoase ochelarii 3K şi se aşeză slăbit pe jos, sprijinindu-se
de roata maşinii sale. În ochii lui oraşul în noapte îşi recăpătă
realitatea luminii vizibile. Dar ochii lui rătăceau, încercând să capteze
alte imagini. La intrarea în grădina zoologică de vizavi era un şir de
tuburi de neon. Unul din ele era pe cale să se stingă şi pâlpâia
neregulat. În apropiere, frunzele unui copăcel tremurau în briza
nopţii, lucind dezordonat, în timp ce reflectau lumina străzii. În

117 
depărtare, steaua roşie din vârful fleşei în stil rusesc a Centrului de
Expoziţii din Beijing reflecta lumina maşinilor care treceau pe stradă
şi licărea şi ea dezordonat…
Wang încercă să interpreteze licăririle drept un cod Morse. Simţi
chiar şi că faldurile steagurilor ce fluturau lângă el şi ondulaţiile apei
din băltoaca de pe marginea drumului îi trimiteau şi ele mesaje în Cod
Morse. Se strădui să înţeleagă toate aceste mesaje şi simţi cum se
scurge numărătoarea inversă, secundă cu secundă.
Nu ştia de cât timp stătea acolo. Angajatul Planetariului apăru într-
un târziu şi-l întrebă dacă a terminat. Dar când îi văzu chipul lui
Wang, somnul îi dispăru ca prin farmec din ochi. Împachetă ochelarii
3K, se holbă la Wang preţ de câteva secunde şi apoi plecă cu geanta.

Wang îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Shen Yufei. Aceasta
răspunse imediat. Poate că suferea de insomnie.
— Ce se întâmplă când se opreşte numărătoarea inversă?
— Nu ştiu, răspunse ea şi închise.
Ce poate fi? Poate doar moartea mea, cum a fost cea a lui Yang
Dong.
Sau poate că e un dezastru ca marele tsunami care a măturat
Oceanul Indian acum câţiva ani. Nimeni nu-l va lega de cercetarea mea
în nanotehnologie. E oare posibil ca orice alt dezastru anterior, inclusiv
cele două războaie mondiale, să fi fost rezultatul terminării unor
numărători inverse fantomatice? E oare posibil ca de fiecare dată să fi
fost cineva ca el, la care nu se gândeşte nimeni, care să poarte întreaga
responsabilitate?
Sau poate a sfârşitului întregii lumi. În lumea aceasta perversă, asta
ar fi mai degrabă o uşurare.
Un lucru era sigur. Orice s-ar fi aflat la sfârşitul numărătorii inverse,
la capătul a o mie de ore sau cam aşa ceva, întrebările aveau să-l
chinuie ca nişte demoni până când îşi va pierde minţile de tot.
Wang se refugie din nou în maşină şi plecă de la Planetariu. Înainte
de apariţia zorilor, străzile erau destul de pustii. Dar nu îndrăznea să
conducă prea iute – simţi că dacă se grăbea, grăbea şi numărătoarea
inversă. Când văzu prima rază de lumină pe cerul dinspre răsărit,
parcă maşina şi începu să meargă fără ţintă. Mintea îi era golită de

118 
gânduri. Doar numărătoarea inversă pulsa peste fundalul roşu
nedesluşit al microradiaţiei cosmice. I se păru că se transformase într-
un simplu temporizator, ca un clopot care bătea pentru cineva
necunoscut.
Cerul se ilumină. Se simţi obosit şi se aşeză pe o bancă.
Când îşi ridică capul să afle unde îl condusese subconştientul său,
se înfioră.
Se afla în faţa Bisericii Sf. Iosif pe Strada Wanfujing. 39 În lumina
palidă a dimineţii arcadele romaneşti ale bisericii apărură ca trei
degete gigant care-i arătau ceva în spaţiu.
În timp ce Wang se ridică să plece, fu oprit de o frântură de cântare
religioasă. Nu era duminică aşa că era probabil doar o repetiţie a
corului pentru Sărbătoarea Paştelui. Era „Cobori, O, Duh Preasfânt,
Porumbelule ceresc”. În timp ce asculta muzica solemnă şi sacră, Wang
Miao simţi din nou că universul se contractă până la dimensiunile unei
biserici goale. Tavanul boltit era ascuns de lumina roşie licărindă a
microradiaţiei cosmice de fond şi el era doar o furnică târându-se prin
crăpăturile din podea. Simţi cum o mână uriaşă, invizibilă îi mângâie
inima înfiorată şi fu din nou doar un copilaş neajutorat. Ceva din
adâncurile minţii sale, ceva care-l susţinuse mereu, se topi ca ceara şi
se împrăştie. Îşi acoperi ochii şi începu să plângă.
— Ha, ha, ha, încă unul muşcă din ţărână!
HOotele de plâns ale lui Wang fură întrerupte de un hOot de râs. Se
întoarse.
Era căpitanul Shi Qiang, care scotea o trombă de fum alb.

39 Strada Wanfujing este una dintre cele mai circulate străzi din Beijing plină de
magazine vizitate de turişti şi de localnici (n.tr.).
119 
 10
SHI QIANG

Shi se aşeză lângă Wang şi-i întinse cheile maşinii:

— Ai parcat drept în intersecţia Dongdan. Dacă aş fi ajuns un
minut mai târziu, poliţiştii de la circulaţie îţi ridicau maşina.
Da Shi, dacă aş fi ştiut că mă urmăreşti, m-aş fi simţit mult mai
liniştit, se gândi Wang, dar respectul de sine îl făcu să-şi înghită
cuvintele. Acceptă o ţigară de la Shi, o aprinse şi trase în piept primul
fum după ani întregi de când se lăsase.
— Deci cum stă treaba, amice? Ţi-e greu să mai suporţi? Am spus
eu că-ţi va fi greu de gestionat. Şi ai insistat să faci pe durul.
— N-ai putea înţelege. Wang mai trase din ţigară.
— Problema ta e că înţelegi prea bine… Perfect. Hai să îmbucăm
ceva!
— Nu mi-e foame.
— Atunci hai să bem ceva. Fac cinste!
Wang se urcă în maşina lui Shi şi se duseră la un restaurant din
preajmă. Era încă devreme şi locul era pustiu.
— Două burţi de vită călite şi o sticlă de ergoutou!40 strigă Shi, fără
să se uite sus.
Era un obişnuit al locului, cu siguranţă.
În timp ce se holba la cele două farfurii pline de felii de burtă,
stomacul gol al lui Wang începu să chiorăie şi simţi că i se face rău. Shi
îi comandă nişte lapte cald de soia şi clătite şi Wang se forţă să
mănânce câte ceva.
Apoi băură mult ergoutou. Începu să se simtă ameţit şi limba i se
dezmorţi. Nu peste mult timp începu să-i povestească lui Shi
evenimentele din ultimele trei zile, deşi ştia că Shi le cunoştea deja –
poate că Shi chiar ştia mai mult decât el.
— Vrei să spui că Universul… îţi făcea cu ochiul? întrebă Shi în timp
ce înfuleca fâşiile de burtă subţiri ca pe fidea.

40 Băutură spirtoasă făcută din sorg şi supranumită uneori „vodca chinezească”

(n.tr. Ken Liu).
120 
 — E o metaforă foarte potrivită.
— Rahat!
— Neînfricarea ta se bazează pe ignoranţă.
— Încă nişte rahat. Hai, bea!
Wang mai dădu pe cap un păhărel. Acum lumea se învârtea în jurul
lui şi doar Shi Qiang, mâncătorul de burtă călită din faţa lui, rămăsese
un punct fix. Îi spuse:
— Da Shi, te-ai gândit vreodată la… anumite chestiuni filosofice
fundamentale? Cum ar fi, de exemplu, de unde se trage Omul? Unde
se îndreaptă el? Cum s-a format Universul? Unde se îndreaptă?
— Niciodată.
— Niciodată?
— Niciodată.
— Dar trebuie să fi văzut stelele. Nu le-ai admirat, nu te-au făcut
curios?
— Nu privesc niciodată cerul noaptea.
— Cum e posibil? Credeam că lucrezi des în schimbul de noapte.
— Amice, când lucrez noaptea, dacă mă uit la cer, suspectul scapă.
— Atunci nu avem nimic să ne spunem. Perfect. Bea!
— Sincer să fiu, chiar dacă aş privi stelele noaptea, nu m-aş gândi la
chestiunile astea filosofice. Am prea multe lucruri cu care să-mi bat
capul. Trebuie să-mi plătesc ipoteca, să pun bani deoparte pentru
facultatea băiatului şi să rezolv un şir lung de cazuri… Sunt un biet om
fără niciun fel de încurcături sau complicaţii. Dacă te uiţi în jos pe
gâtul meu o să-mi vezi gaura din fund. Bineînţeles că nu ştiu cum să-i
fac pe şefii mei să mă simpatizeze. După atâţia ani de când am fost dat
afară din armată, încă bat pasul pe loc în carieră. Dacă n-aş fi foarte
bun la ceea ce fac, aş fi fost pus pe liber demult… Nu crezi că am
destule lucruri cu care să-mi bat capul? Crezi că mai am energia să
admir stelele şi să filosofez?
— Ai dreptate. Nu-i nimic, bea până la fund.
— Dar am inventat o regulă fundamentală.
— Spune-mi.
— Ceva suficient de ciudat trebuie să fie dubios.
— Ce… ce lege de doi bani mai e şi asta?
— Spun doar că e mereu cineva în spatele lucrurilor care par

121 
inexplicabile.
— Dacă ai avea câteva cunoştinţe ştiinţifice elementare, ai şti că e
imposibil pentru orice putere să săvârşească lucrurile la care am
asistat. Mai ales ultimul dintre ele. Manipularea lucrurilor la scara
Universului – nu numai că nu pot fi explicate cu cunoştinţele actuale,
dar nici măcar nu-mi pot imagina cum le-aş putea explica cu
argumente din afara ştiinţei. E mai mult decât supranatural. Este
super-habar-n-am-ce…
— E cum îţi spun: rahat. Am văzut destule chestii stranii.
— Spune-mi ce ar trebui să fac în continuare.
— Bea mai departe. Şi apoi dormi.
— Perfect.
…
Wang Miao nu-şi aminti cum intrase în maşină. Se prăbuşi pe
locurile din spate şi căzu într-un somn fără vise. N-ar fi crezut că a
dormit prea mult, dar, când deschise ochii, soarele era deja la apus.
Ieşi din maşină. Chiar dacă alcoolul băut de dimineaţă îl făcuse să
se simtă slăbit, acum era mai bine. Observă că se află într-un colţ din
Oraşul Interzis. Soarele care apunea strălucea peste palatul antic şi se
transforma în vălurele aurii în şanţul de apărare care îl înconjura. În
ochii lui lumea deveni din nou clasică şi stabilă.
Continuă să se bucure de pacea care-i lipsise din viaţă până când se
făcu întuneric. Maşina Volkswagen Santana care-i era atât de familiară
ieşi din traficul care se scurgea pe stradă şi frână chiar în faţa lui. Shi
Qiang ieşi din maşină.
— Ai dormit bine? mormăi Shi.
— Da. Şi pe urmă?
— Cine? Tu? Du-te să iei masa. Apoi mai bea ceva. Pe urmă culcă-
te.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă? Nu mergi mâine la muncă?
— Bine, dar numărătoarea inversă… au mai rămas doar 1.091 de ore.
— La naiba cu numărătoarea inversă. Prima ta prioritate este să te
asiguri că poţi să stai drept şi să nu cazi grămadă. Apoi putem vorbi şi
de altele.
— Da Shi, poţi să-mi spui ceva despre ce se întâmplă de fapt? Te rog

122 
mult.
Shi îl privi pe Wang pentru o vreme. Apoi râse:
— Exact asta l-am întrebat şi eu pe generalul Cheng, de mai multe
ori. Suntem în aceeaşi barcă, tu şi cu mine. O să fiu sincer: Nu ştiu
nimic, la dracu’. Nivelul meu de salarizare e prea mic şi ăştia nu-mi
spun nimic. Uneori cred că toate astea sunt doar un coşmar.
— Dar sigur ştii mai multe decât mine.
— Bine. O să-ţi spun puţinul pe care-l ştiu.
Shi făcu semn spre şanţul care înconjura Oraşul Interzis şi cei doi
găsiră un loc şi se aşezară.
— În munca mea esenţial este să pun cap la cap multe lucruri
aparent fără legătură. Când le combini cum trebuie, descoperi
adevărul. De ceva vreme au loc lucruri stranii.
— De exemplu, un val nemaiîntâlnit de crime împotriva
academicienilor şi a instituţiilor de cercetare ştiinţifică. Sigur că ai
auzit despre explozia de pe şantierul de construcţie a acceleratorului
de la Liangxiang. A mai fost şi uciderea laureatului aceluia Nobel…
crimele au fost toate neobişnuite: nu era vorba de bani, nici de
răzbunare, nici din motive politice, doar din pura dorinţă de nimicire.
Alte lucruri stranii nu au avut de-a face cu crime. De exemplu,
Frontierele Ştiinţei şi sinuciderile academicienilor. Activiştii de mediu
au devenit şi ei extrem de îndrăzneţi: au apărut mitinguri de protest la
şantierele de construcţii pentru a se împotrivi construirii centralelor
nucleare şi hidrocentralelor, comunităţile experimentale „de
reîntoarcere la natură”… şi alte chestiuni aparent fără importanţă – te
duci la cinema?
— Nu, nu prea.
— Ultimele filme cu cele mai mari încasări au toate teme rustice.
Au mereu un decor cu munţi verzi şi apă limpede, cu bărbaţi chipeşi şi
femei cu vino-ncoace dintr-o perioadă neprecizată care trăiesc în
armonie cu natura. Ca să-i citez pe regizori: reprezintă viaţa minunată
dinaintea violului ştiinţei asupra naturii. Uite, de exemplu Peach
Blossom Spring41. Este în mod clar genul de film pe care nimeni nu

41 Tărâmul Florilor de Piersic (originalul din limba chineză, 桃花春天 Pinyin:

Táohuā Yuán Jì, traducere literală: Izvorul Florilor de Piersic, a fost tradus în fel şi
chip şi este o fabulă din anul 421 a poetului Tao Yuanming în care se spune despre
123 
vrea să-l vadă. Dar au cheltuit sute de milioane ca să-l facă. A mai fost
şi concursul acela SF cu marele premiu de cinci milioane şi
câştigătorul a fost cel care şi-a imaginat cel mai dezgustător viitor
posibil. Apoi au mai cheltuit câteva sute de milioane ca să transforme
povestirile câştigătoare în filme… Şi pe urmă mai sunt şi toate aceste
culte stranii care răsar ca ciupercile peste tot şi fiecare şef de cult pare
să fie al naibii de bogat…
— Şi ce are această ultimă informaţie cu tot ce mi-ai spus înainte?
— Trebuie să faci legătura. Sigur că nu era cazul să-mi pierd timpul
cu asemenea chestiuni până acum, dar după ce am fost transferat de la
brigada omucideri la Centrul de Comandă pentru Operaţiunile de
Război, toate acestea au devenit parte din sarcinile mele de lucru.
Chiar şi Generalul Cheng este impresionat de talentul meu de a face
legătura.
— Şi atunci, ce crezi?
— Tot ce se întâmplă este coordonat de cineva din culise care are un
singur scop: să distrugă definitiv cercetarea ştiinţifică.
— Cine?
— Habar n-am. Dar simt că există un plan, foarte cuprinzător şi
complex: distrugerea instalaţiilor de cercetare ştiinţifică, uciderea
oamenilor de ştiinţă, aducerea savanţilor ca tine în pragul sinuciderii,
sau a nebuniei, deşi scopul lor principal este să vă devieze gândurile
într-o asemenea măsură, încât să deveniţi chiar mai proşti decât
oamenii obişnuiţi.
— Ultima ta declaraţie este cât se poate de perspicace.
— În acelaşi timp mai vor şi să distrugă reputaţia ştiinţei în
societate. Sigur, unii s-au angajat dintotdeauna în activităţi
antiştiinţifice, dar acum totul este bine coordonat.
— Te cred.
— Abia acum mă crezi. Atâtea minţi luminate dintre voi, savanţii, şi
nu v-aţi dat seama, iar eu, absolvent al şcolii de meserii, am aflat
răspunsul? Ha! După ce mi-am explicat teoria, savanţii şi şefii mei m-
au ridiculizat cu toţii.
— Dacă mi-ai fi spus teoria ta atunci, sunt sigur că nu aş fi râs de

descoperirea întâmplătoare a unei utopii diafane unde oamenii trăiau de secole în

armonie cu natura fără să ştie de lumea reală (n.tr.).
124 
tine. Uite, de exemplu, şarlatanii ăştia care practică pseudoştiinţe – ştii
de cine le e frică cel mai mult?
— De oamenii de ştiinţă, desigur.
— Nu. Mulţi dintre savanţi pot fi înşelaţi de pseudoştiinţă şi uneori
îşi dedică întreaga lor existenţă acesteia, dar pseudoştiinţa se teme mai
ales de un anumit gen de oameni. Care nu pot fi păcăliţi cu una, cu
două: iluzioniştii. Da, multe imposturi au fost demascate de către
iluzionişti. Spre deosebire de şoarecii de bibliotecă ai lumii academice,
experienţa ta de poliţist te face mult mai perceptiv faţă de o asemenea
conspiraţie la scară mare.
— Ei bine, sunt destui oameni mai deştepţi decât mine. Oameni în
poziţii cheie erau cât se poate de conştienţi de această conspiraţie. La
început, când m-au ridiculizat, au făcut-o doar pentru că nu-mi
explicam teoria mea oamenilor potriviţi. Mai târziu, vechiul meu
comandant de companie, generalul Cheng, m-a transferat. Dar tot nu
fac altceva decât să alerg încoace şi încolo… Asta-i tot. Acum ştii tot ce
ştiu şi eu.
— Mai am o întrebare: ce are asta de-a face cu armata?
— Şi eu m-am întrebat. I-am întrebat şi mi-au spus că acum, de
vreme ce e război, va fi şi armata implicată. Eram exact ca tine,
credeam că vorbesc prostii. Dar nu, vorbeau serios. Armata a intrat în
alertă de grad zero. Sunt cam douăzeci de alte Centre de Comandă
pentru Operaţiuni de Război pe tot globul, la fel ca al nostru. Şi le
coordonează o structură de la un nivel superior. Dar nimeni nu
cunoaşte detalii.
— Cine e duşmanul?
— N-am idee. Ofiţerii NATO au fost transferaţi acum în Centrul de
Comandă al Operaţiunilor de la Comandamentul General al Armatei
de Eliberare a Poporului şi câţiva ofiţeri ai AEP sunt transferaţi la
Pentagon. Dracu’ mai ştie cu cine ne luptăm…
— Totul este atât de bizar. Eşti sigur că toate astea sunt adevărate?
— Câţiva dintre vechii mei colegi din armată sunt acum generali,
aşa că mai ştiu câte ceva.
— Şi presa nu a aflat nimic?
— A, asta e încă o chestie. Toate ţările ţin asta secret şi până acum
nu au fost scurgeri de informaţii. Pot să-ţi garantez că duşmanul este

125 
incredibil de puternic. Cei de la conducere sunt îngroziţi! Îl cunosc
bine pe generalul Cheng. Este genul care nu se sperie uşor, nici dacă i
se prăbuşeşte cerul în cap, dar pot să-ţi spun că acum este mai
îngrijorat ca niciodată. Sunt cu toţii scoşi din minţi de frică şi nu sunt
convinşi că vom învinge.
— Dacă ce spui e adevărat, atunci ar trebui să fim cu toţii îngroziţi.
— Fiecare e speriat de ceva. Poate că şi duşmanul se teme. Cu cât
sunt mai puternici, cu atât mai tare se tem că poate fi vorba de
coşmarul lor final.
— Dar de ce crezi că-i poate fi frică duşmanului?
— Of, voi, savanţii! Chestia ciudată este că, cu cât cercetarea voastră
e mai puţin practică, cu atât se tem mai mult de voi: cum ar fi teoriile
abstracte, genul de lucruri la care lucra Yang Dong. Se tem mai mult
de asemenea lucruri decât te temi tu atunci când Universul îţi face cu
ochiul. Din cauza asta sunt atât de necruţători. Dacă uciderea voastră
le-ar fi rezolvat problema, vă omorau pe toţi. Dar cea mai eficientă
tehnică rămâne subminarea gândirii voastre. Când moare un om de
ştiinţă, îi ia altul locul. Dar dacă gândurile acestuia sunt tulburate,
atunci gata cu ştiinţa!
— Vrei să spui că le e frică de ştiinţa fundamentală?
— Da, de ştiinţa fundamentală.
— Dar cercetarea mea este foarte diferită ca natură de cea a lui Yang
Dong. Nanomaterialul cu care lucrez nu este ştiinţă fundamentală.
Este doar un material puternic. Care-i ameninţarea pentru ei?
— Tu reprezinţi un caz aparte. De obicei nu-i deranjează pe cei care
se ocupă de cercetarea aplicată. Poate că materialul pe care îl creezi îi
îngrozeşte.
— Şi atunci ce ar trebui să fac?
— Du-te la muncă şi continuă-ţi cercetarea. Este cea mai bună
modalitate de a-i înfrunta. Nu-ţi mai bate capul cu nenorocita aia de
numărătoare inversă. Dacă vrei să te relaxezi puţin după lucru, joacă
jocul ăla. Dacă câştigi, ar fi perfect.
— Ce joc? Trei corpuri? Crezi că are legătură cu toate astea?
— În mod cert. Ştiu că mai mulţi specialişti de la Centrul de
Comandă pentru Operaţiunile de Război joacă şi ei. Nu este un joc
obişnuit. Unul ca mine, care e curajos din ignoranţă, nu-l poate juca.

126 
Trebuie să-l joace cineva foarte informat, ca tine.
— Altceva?
— Nu. Dar dacă aflu mai multe, o să-ţi spun. Ţine telefonul deschis.
Amice, ţine-ţi capul bine înşurubat pe umeri şi dacă ţi se face iar frică,
adu-ţi aminte de regula mea fundamentală.
Shi plecă cu maşina înainte ca Wang să apuce să-i mulţumească.

127 
 11
TREI CORPURI: MO ZI ŞI FLĂCĂRILE ARZĂTOARE

Wang Miao se întoarse acasă, oprindu-se pe drum să cumpere un

costum V nou. Soţia îi spuse că cei de la birou încercaseră să dea de el
toată ziua.
Îşi deschise telefonul, verifică mesajele şi dădu nişte telefoane. Le
promise că va fi la lucru a doua zi. În timpul cinei, urmă sfatul lui Shi
şi mai bău ceva.
Dar nu avea somn. După ce soţia lui se culcă, se aşeză în faţa
computerului, îşi puse pe el costumul V cel nou şi se conectă la Trei
Corpuri.

O câmpie dezolantă în zori.

Wang era în faţa piramidei regelui Zhou. Zăpada care o acoperise
cândva dispăruse şi blocurile de piatră erau erodate. Solul avea acum o
altă culoare. În depărtare se vedeau câteva clădiri masive şi ghici că
erau deshidratoare, dar aveau o înfăţişare diferită de cele pe care le
văzuse ultima oară.
Toate îi spuneau că trecuseră epoci întregi.
În lumina slabă a dimineţii, Wang căută intrarea. Când o găsi, văzu
că intrarea fusese închisă cu blocuri de piatră. Dar lângă ea era acum o
scară tăiată în piramidă care ducea până la apexul ei. Privi în sus şi
văzu că vârful fusese aplatizat şi era acum o platformă. Piramida, care
odinioară era asemănătoare celor egiptene, semăna acum cu una
aztecă.
Wang urcă scările şi ajunse pe apex. Platforma părea un observator
astronomic antic. Într-un colţ era un telescop înalt de câţiva metri şi
lângă el erau mai multe telescoape mai mici. Într-un alt colţ erau nişte
instrumente ciudate care-i aminteau de sferele armilare antice
chinezeşti reprezentând corpurile cereşti.
Atenţia îi fu atrasă de o sferă mare din cupru din centrul platformei.
Avea doi metri în diametru şi se afla în vârful unui mecanism
complex. Acţionată de nenumărate angrenaje, sfera se rotea încet.
128 
Observă că direcţia şi viteza de rotaţie se schimbau constant. Sub
mecanism era o cavitate mare pătrată. În lumina palidă a torţei din
interiorul ei, văzu câteva figurine ca nişte sclavi împingând o roată
orizontală cu spiţe care furniza forţa ce acţiona mecanismul de
deasupra.
Un bărbat veni spre Wang. La fel ca Regele Wen atunci când Wang
îl întâlnise pentru prima oară, bărbatul era cu spatele la geana de
lumină de la orizont şi lui Wang îi apăru doar ca o pereche de ochi
strălucitori care pluteau prin întuneric. Era zvelt şi înalt, îmbrăcat
într-o robă neagră fluturândă, avea părul strâns neglijent într-un coc
în vârful capului şi câteva şuviţe i se mişcau în vânt.
— Salut, îi spuse bărbatul. Eu sunt Mo Zi.42
— Salut, eu sunt Hairen.
— A, te cunosc! spuse Mo Zi, entuziasmat. Ai fost un adept al
regelui Wen în timpul Civilizaţiei Numărul 137.
— Da, l-am urmat până aici. Dar nu am crezut niciodată în teoriile
lui.
— Ai dreptate, încuviinţă Mo Zi spre Wang cu solemnitate. Apoi se
apropie: În timpul celor trei sute şi şaizeci şi două de mii de ani cât ai
lipsit, civilizaţia a renăscut de patru ori. Aceste civilizaţii s-au luptat să
se dezvolte în iureşul alternării imprevizibile ale Erelor Haotice şi
Erelor Stabile. Cea mai scurtă dintre ele a ajuns doar la jumătatea
drumului spre Epoca de Piatră, dar Civilizaţia Numărul 139 a bătut
orice recorduri anterioare şi s-a dezvoltat până a ajuns în Epoca
Aburului.
— Vrei să spui că oamenii din civilizaţia aceea au descoperit legile
care guvernează mişcarea Soarelui?
Mo Zi râse şi-şi scutură capul.
— Nici pomeneală. Au avut doar puţin noroc.
— Dar efortul lor nu a încetat niciodată?
— Nu, sigur că nu. Hai să vedem eforturile făcute de ultima
civilizaţie.
Mo Zi îl conduse într-un colţ al platformei observatorului.

42 Fondatorul Şcolii Mohiste de filosofie din Perioada Statelor Războinice. Mo Zi

însuşi sublinia importanţa experienţei şi logicii şi era cunoscut ca un inginer şi
geometru desăvârşit (n.tr. Ken Liu).
129 
Pământul se întindea sub ei ca o bucată imensă de piele veche. Mo Zi
îndreptă unul dintre telescoapele mai mici spre o ţintă de jos şi-i făcu
semn s-o privească. Wang privi prin ocular şi observă o imagine
stranie: un schelet. În lumina zorilor reflecta o lucire albă ca zăpada şi
părea să fie foarte rafinat.
În mod uimitor, scheletul stătea singur în picioare. Postura era
graţioasă şi elegantă. O mână sprijinea bărbia, de parcă ar fi mângâiat
o barbă ce dispăruse demult. Avea capul uşor aplecat spre spate de
parcă interpela cerul şi pământul.
— Este Confucius, spuse Mo Zi. Credea că totul trebuie să
corespundă lui li43, conceptul confucianist al ordinii şi corectitudinii şi
că nimic din Univers nu putea face excepţie de la acest concept. A creat
un sistem de ritualuri şi a sperat să prezică mişcarea soarelui cu
ajutorul lor.
— Pot să-mi imaginez rezultatul.
— Ai dreptate. A calculat modul în care Soarele urmează ritualurile
şi a prezis Era Stabilă de cinci ani. Şi ştii ceva? Chiar a fost o Eră Stabilă
care a durat o lună.
— Şi pe urmă, într-o bună zi, Soarele nu a mai apărut?
— Nu. Soarele a răsărit din nou în ziua următoare. S-a ridicat pe
bolta cerului şi apoi s-a stins.
— Cum? S-a stins?
— Da. S-a stins treptat, pălind, devenind mai mic şi apoi a dispărut
brusc cu totul. A căzut noaptea. O, şi ce frig era. Confucius a rămas
acolo în picioare şi a devenit o coloană de gheaţă. Şi e acolo şi acum.
— A mai rămas ceva pe cer după ce a dispărut Soarele?
— A apărut o stea căzătoare în locul acela, ca un suflet părăsit după
ce a murit Soarele.
— Eşti sigur că Soarele chiar a dispărut brusc şi că steaua căzătoare
a apărut tot atât de brusc?
— Da, absolut. Poţi verifica analele istorice. S-a înregistrat în mod
cât se poate de clar.
— Mmm… Wang se gândi îndelung la această informaţie.
Îşi făcuse deja o idee despre cum mergeau lucrurile în lumea din

43 Li, conceptul despre tradiţie (conformarea acţiunilor omeneşti cu legea cerului)

(n.tr.).
130 
Trei Corpuri. Dar informaţia asta de la Mo Zi îi dădea peste cap toate
teoriile.
— Cum poate să se întâmple… brusc? bombăni el supărat.
— Suntem acum în timpul Dinastiei Han – nu ştiu dacă este
Dinastia Han de Vest sau cea de Est.
— Şi ai reuşit să rămâi în viaţă până acum?
— Am o misiune: să observ mişcările exacte ale Soarelui. Aceşti
şamani, metafizicieni şi taoişti 44 nu sunt buni de nimic, niciunul.
Asemenea cărturarilor acelora proverbiali care nu reuşeau să
deosebească tipurile de grâne, ei nu lucrează cu mâinile şi nu ştiu
nimic practic. N-au îndemânarea realizării de experimente şi cât e ziua
de lungă sunt cufundaţi în misticism. Dar eu sunt altfel. Ştiu cum să
fac lucruri. Şi arătă spre toate instrumentele de pe platformă.
— Crezi că toate astea te pot conduce spre scopul tău? zise Wang
arătând, anume, spre uriaşa sferă de cupru.
— Am şi eu teorii, dar nu sunt mistice. Sunt derivate dintr-un şir
lung de observaţii. Mai întâi, ştii ce e Universul? E un mecanism.
— N-aş zice că e o observaţie prea pătrunzătoare.
— Hai să fiu mai clar. Universul este o sferă goală pe dinăuntru care
pluteşte în mijlocul unei mări de foc. Pe suprafaţa sferei sunt o
puzderie de găurele, dar şi o gaură mare. Lumina mării de flăcări
străluceşte prin aceste găuri. Găurelele sunt stelele şi gaura cea mare
este Soarele.
— Modelul acesta este foarte interesant.
Wang privi sfera uriaşă de cupru din nou, încercând să-i ghicească
rostul.
— Dar există o problemă cu teoria ta. Când Soarele răsare sau
apune, putem să-i vedem mişcarea pe fundalul cu stele fixe. Dar în
sfera ta goală pe dinăuntru, toate găurile rămân în poziţii fixe, unele
faţă de celelalte.
— Corect! De aceea mi-am modificat modelul. Sfera universală este
făcută din două sfere, una înăuntrul celeilalte. Cerul pe care îl vedem

44 Adepţi ai taoismului, curent în filosofia chineză veche bazat pe acţiunea de tao

„drum, cale”, înţeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieţii
sociale şi gândirii omeneşti; religie chineză care a existat până în sec. XVII şi care a
avut la bază această concepţie (n.tr.).
131 
reprezintă suprafaţa sferei interioare. Sfera exterioară are o gaură
mare, iar sfera interioară are puzderia de găurele. Lumina care intră
prin gaură în sfera exterioară este reflectată şi împrăştiată de mai
multe ori în spaţiul dintre cele două sfere, umplându-l de lumină.
Apoi lumina intră prin găurele în sfera interioară şi aşa reuşim noi să
vedem stelele.
— Şi Soarele?
— Soarele este rezultatul găurii mari din sfera exterioară care se
proiectează pe cea interioară. Proiecţia este atât de strălucitoare că
pătrunde în sfera interioară aşa cum ai pătrunde prin coaja unui ou şi
astfel reuşim noi să vedem Soarele. În jurul acestei surse de lumină
razele de lumină împrăştiate sunt şi ele foarte strălucitoare şi pot fi
văzute prin sfera interioară. Din acest motiv putem vedea un cer
limpede în timpul zilei.
— Care e forţa care pune în mişcare cele două sfere în deplasarea lor
neregulată?
— E forţa mării de foc din afara celor două sfere.
— Dar strălucirea Soarelui şi dimensiunile lui se schimbă în timp.
În modelul tău cu două carcase, mărimea şi strălucirea Soarelui ar
trebui să fie constante. Chiar dacă strălucirea flăcărilor din marea de
foc nu este constantă, măcar dimensiunea găurii ar trebui să fie.
— Concepţia ta despre acest model e prea simplistă. Deoarece
condiţiile din marea de foc se modifică, cele două sfere se dilată şi se
contractă. Acest lucru duce la modificări în dimensiunea şi strălucirea
Soarelui.
— Dar cu stelele căzătoare cum e?
— Stele căzătoare? De ce îţi pasă de ele? Nu sunt importante. Poate
că sunt doar un soi de praf întâmplător care se deplasează în interiorul
sferelor universale.
— Nu. Cred că stelele căzătoare sunt extrem de importante. Altfel,
cum ar putea explica modelul tău stingerea bruscă a Soarelui în epoca
lui Confucius?
— Asta este o excepţie rară. Poate că s-a întâmplat din cauza unei
pete întunecate sau a unui nor din marea de foc care s-a întâmplat să
treacă peste gaura mare din sfera exterioară.
Wang arătă cu degetul spre sfera de cupru mare:

132 
 — Atunci acesta trebuie să fie modelul tău?
— Da. Am construit un mecanism care să înfăţişeze exact
Universul. Angrenajele complexe care acţionează sfera simulează
forţele din marea de foc. Legile care guvernează o asemenea mişcare se
bazează pe distribuţia flăcărilor în marea de foc şi curenţii din ea şi am
dedus toate acestea după sute de ani de observaţii.
— Şi sfera aceasta se poate dilata şi micşora?
— Bineînţeles. În acest moment se micşorează lent.
Wang se folosi de mâna curentă de la marginea platformei ca
referinţă fixă şi descoperi că afirmaţia lui Mo Zi era adevărată.
— Şi-n interiorul acestei sfere există o carcasă interioară?
— Bineînţeles. Carcasa interioară se deplasează în carcasa
exterioară cu ajutorul unui alt set complex de mecanisme.
— O maşină minunat ticluită! lauda lui Wang era sinceră. Dar nu
văd vreo gaură mare din carcasa exterioară, care să împrăştie lumina
Soarelui în carcasa interioară.
— Nu există nicio gaură. Pe suprafaţa interioară a carcasei
exterioare am instalat o sursă de lumină care să simuleze gaura. Sursa
de lumină constă din materialul fluorescent adunat de la sute de mii
de licurici. Am folosit o sursă de lumină rece deoarece carcasa
interioară este făcută din alabastru, care nu este un bun conductor de
căldură. În acest fel pot evita problema căldurii prea mari care s-ar fi
acumulat la interiorul sferei dacă aş fi folosit o sursă de lumină
obişnuită. Observatorul poate rămâne înăuntru pentru foarte mult
timp.
— Este cineva înăuntrul sferei?
— Da. Un funcţionar care stă pe un eşafodaj pe roţi. Poziţia lui este
menţinută constant în centrul sferei. După ce configurăm universul-
model corespunzător stării curente a Universului real, mişcarea
ulterioară a modelului reprezintă o simulare precisă a viitorului,
inclusiv a mişcării Soarelui. După ce funcţionarul înregistrează
mişcările Soarelui, obţinem un calendar exact. Acesta este visul sutelor
de civilizaţii dinaintea noastră. Ai venit într-un moment propice.
Conform universului model, urmează să înceapă o Eră Stabilă de patru
ani. Împăratul Wu din Dinastia Han tocmai a emis ordinul de
rehidratare în baza predicţiei mele. Să aşteptăm răsăritul!

133 
 Mo Zi deschise meniul cu setările jocului şi mări viteza timpului
din joc. Un soare roşu se ridică deasupra orizontului şi numeroasele
lacuri şi iazuri împrăştiate prin câmpie începură să se topească. Aceste
lacuri fuseseră acoperite de praf şi se confundaseră cu solul de un
cenuşiu închis, dar acum se transformau într-o mulţime de oglinzi, de
parcă pământul îşi deschisese mulţi ochi. De acolo de sus, Wang nu
putea să vadă detaliile rehidratării, dar putea să vadă cum se adunau
din ce în ce mai mulţi oameni pe ţărmurile lacurilor ca nişte roiuri de
furnici care ies la lumină din furnicare primăvara. Lumea renăştea încă
o dată.
— Nu vrei să te alături bucuriei generale? întrebă Mo Zi, arătând
spre sol. Când sunt readuse la viaţă, femeile sunt însetate de dragoste.
Nu are niciun rost să mai stai pe aici. Jocul s-a încheiat şi eu sunt
câştigător.
— Ca mecanism, universul tău model este într-adevăr
incomparabil. Cât despre prognozele lui… pot să mă folosesc de
telescopul tău să observ ceva?
— Te rog, spuse Mo Zi, făcând semn spre telescopul mare.
Wang se îndreptă spre instrument şi se opri:
— Cum îl pot folosi ca să observ Soarele?
Mo Zi scoase o bucată de sticlă circulară neagră.
— Poţi folosi filtrul acesta de sticlă afumată.
Îl introduse în faţa ocularului.
Wang îndreptă telescopul spre Soare care se afla acum în mijlocul
boltei cereşti. Era impresionat de imaginaţia lui Mo Zi. Era drept că
Soarele arăta ca o gaură prin care se putea vedea o mare de foc, un
întreg cu mult mai cuprinzător.
Dar în timp ce examina mai îndeaproape imaginea din telescop, îşi
dădu seama că era un Soare foarte diferit de cel cu care se obişnuise în
viaţa reală. Soarele de aici avea un miez mic. Şi-l imagină ca un ochi şi
miezul era pupila. Deşi miezul era mic, era strălucitor şi dens.
Straturile care îl înconjurau însă păreau imateriale, delicate şi volatile.
Faptul că putea să vadă prin straturile exterioare până la miez
demonstra că acele straturi erau transparente sau translucide şi că
lumina din ele era cu siguranţă doar lumina ce izvora din miez.
Detaliile imaginii Soarelui îl uluiră pe Wang. Fu din nou sigur că

134 
proiectanţii jocului ascunseseră o cantitate uriaşă de date în cadrul
imaginilor superficial de simple care-i aşteptau pe jucători să le
descopere.
Wang se ridică şi pe măsură ce cântărea semnificaţia structurii
Soarelui, se entuziasmă. Pentru că timpul din joc trecea acum foarte
repede, Soarele se afla deja la apus. Wang reglă telescopul pentru a-l
orienta spre Soare din nou şi-l urmări până când se cufundă dincolo de
orizont.
Se făcu noapte şi focurile de pe câmpii oglindeau cerul plin de stele.
Wang scoase filtrul de sticlă afumată şi continuă să măture cerul cu
privirea. Îl interesau în mod special stelele zburătoare şi nu peste mult
timp găsi două. Nu reuşi s-o observe decât pe una dintre ele, foarte
puţin, fiindcă se făcu iar dimineaţă. Aşa că puse filtrul din nou şi
continuă să observe Soarele.
În acest fel Wang efectuă mai multe observaţii astronomice timp de
mai mult de zece zile, bucurându-se de satisfacţia descoperirilor. Chiar
simplul fapt că timpul din joc era accelerat îl ajutase cu observaţiile,
fiindcă astfel mişcarea corpurilor cereşti devenea mai clară.
În cea de-a şaptea zi din Era Stabilă, la cinci ore după momentul
prognozat pentru răsăritul Soarelui, lumea era încă sub mantia nopţii
întunecate. Mulţimile se îngrămădeau la poalele piramidei şi
nenumăratele lor torţe licăreau în vântul răcoros.
— Probabil că Soarele nu va mai răsări din nou ca la sfârşitul
Civilizaţiei Numărul 137, îi spuse Wang lui Mo Zi, care încercase să
ofere primul calendar exact al acelei lumi.
Mo Zi îşi mângâie barba şi zâmbi încrezător:
— Nu-ţi face griji. Soarele va răsări în curând şi Era Stabilă va
continua. Am aflat deja secretul mişcării mecanismului universal.
Predicţiile mele nu pot fi greşite.
Ca o confirmare a vorbelor lui Mo Zi, cerul de peste linia orizontului
se ilumină cu prima lucire a zorilor. Mulţimea din jurul piramidei
scoase strigăte de bucurie.
Lumina argintie deveni şi mai strălucitoare mai repede decât de
obicei, de parcă Soarele s-ar fi grăbit să răsară ca să recupereze timpul
pierdut. Nu peste mult timp lumina acoperea deja jumătate din bolta
cerească, deşi Soarele era încă sub linia orizontului. Lumea strălucea

135 
deja ca în lumina amiezii.
Wang privi spre orizont şi văzu că emite o strălucire orbitoare.
Orizontul incandescent se arcui în sus şi deveni o curbă care se
întindea de la un capăt la altul al câmpului vizual. Îşi dădu seama în
curând că nu se uita la orizont, ci la marginea Soarelui care răsărea, un
Soare neînchipuit de mare.
După ce ochii săi se obişnuiră cu lumina strălucitoare, orizontul
reapăru la vechiul său loc. Wang văzu coloane de fum negru care se
ridicau în depărtare, în limpede contrast cu fundalul strălucitor al
discului solar. Un cal alergă iute ca vântul spre piramidă din direcţia
Soarelui care răsărea şi praful ridicat de copitele sale formă o line
distinctă prin câmpie.
Mulţimea făcu loc calului şi Wang auzi călăreţul urlând în gura
mare:
— Deshidratarea! Deshidratarea!
După călăreţ venea o turmă de vite, mulţi cai şi alte animale.
Trupurile lor ardeau şi se mişcau pe pământ ca pe un covor în flăcări.
Jumătate din uriaşul disc solar era acum deasupra orizontului,
ocupând jumătate din cer. Pământul părea că se scufundă încet,
împins de un perete strălucitor. Wang putu să zărească structurile fine
de la suprafaţa Soarelui: vârtejuri şi valuri înalte umpleau marea de
foc; pete solare pluteau pe poteci aleatorii ca nişte duhuri; aureola se
întindea fără grabă ca o mânecă bufantă aurie.
La sol, cei care se deshidrataseră deja şi cei care nu o făcuseră încă
începuseră să ardă ca nişte buşteni fără număr aruncaţi în pântecele
unui furnal. Flăcările care-i consumau erau şi mai strălucitoare decât
cărbunele incandescent dintr-un furnal, dar se stingeau repede.
Soarele gigant continua să răsară şi în curând umplu aproape tot
cerul. Wang privi în sus şi simţi că i se schimbă perspectiva. Brusc nu
se mai uita în sus, ci în jos. Suprafaţa soarelui gigantic devenise un
Pământ arzător şi simţi cum el însuşi se prăbuşeşte spre acest iad
strălucitor.
Lacurile şi iazurile începură să se evapore şi nori de abur alb se
ridicară ca nişte ciuperci atomice. Se ridicară, se sparseră şi conţinutul
lor se împrăştie, acoperind cenuşa morţilor.
— Era Stabilă va continua. Universul e un mecanism. Am creat

136 
acest mecanism. Era Stabilă va continua. Universul…
Wang întoarse capul. Vocea era a lui Mo Zi care luase foc. Trupul îi
era prins în coloana unei flăcări înalte portocalii şi pielea i se încreţea
şi devenea cărbune. Dar cei doi ochi ai săi luciră cu o lumină diferită
de a focului care-l consuma. Cele două mâini ale lui, care erau deja
doar două bucăţi de cărbune, mai ţineau încă norul de cenuşi
plutitoare care fuseseră odată calendarul său.
Wang luase şi el foc. Îşi ridică ambele mâini şi văzu doar două torţe
arzând.
Soarele se mută iute spre vest, descoperind cerul în urma lui. Căzu
în scurt timp după orizont şi acum pământul păru că se ridică peste
peretele strălucitor. Un asfinţit orbitor se transformă rapid în noapte,
de parcă o pereche de mâini uriaşe ar fi tras o cuvertură neagră peste o
lume care se transformase în cenuşă.
Pământul lucea cu o lumină roşie palidă ca o bucată de cărbune
scoasă direct din foc. Preţ de o clipă, Wang văzu stelele, dar nu peste
mult timp aburul şi fumul ascunseră cerul şi acoperiră orice altceva de
pe pământul care strălucea roşiatic. Lumea se cufundă într-un haos
întunecat. Apăru un text cu litere roşii:
Civilizaţia Numărul 141 a căzut în ruină prin foc. Această civilizaţie
progresase până la Perioada Han de Est.
Sămânţa civilizaţiei a supravieţuit Va germina şi va progresa din
nou în imprevizibila lume a celor Trei Corpuri. Vă invităm să vă
conectaţi şi în viitor.
Wang îşi scoase costumul V. După ce mintea i se linişti întru câtva,
simţi din nou că Trei Corpuri pretindea în mod deliberat să fie doar un
joc iluzoriu, deşi de fapt ascundea o realitate profundă. Lumea reală
din faţa lui, pe de altă parte, începu să semene cu complexitatea
superficială, dar de fapt destul de simplă din pictura De-a lungul
râului în Timpul Festivalului Qingming45.

A doua zi, Wang se duse la Centrul de Cercetare Nanotehnică.

Nimic nu părea schimbat cu excepţia confuziei minore create de

45 Pergament faimos din timpul Dinastiei Song creat de artistul Zhang Zeduan.
Festivalul Qingming este o sărbătoare naţională care onorează strămoşii şi care se
serbează de milenii în China (n.tr.).
137 
absenţa sa cu o zi înainte. Descoperi că munca putea fi un
tranchilizant eficient. Atâta vreme cât era absorbit de ea, nu-l mai
stăpâneau grijile coşmarurilor sale. Se asigură că este ocupat în mod
constant întreaga zi şi plecă de la laborator doar după ce se lăsă seara.
Imediat ce părăsi clădirea Centrului de Cercetare, sentimentul acela
de coşmar îi reveni. Simţi că cerul înstelat este o lentilă care acoperă
lumea şi că el nu este decât o insectă minusculă sub lentilă şi că nu are
unde să se ascundă.
Trebuia să-şi găsească ceva de făcut. Apoi se gândi la mama lui Yang
Dong şi se duse cu maşina acasă la Ye Wenjie.
Ye era singură acasă. Când intră Wang, stătea aşezată pe canapea şi
citea. Wang observă că ochii ei aveau şi miopie şi prezbitism şi că
trebuia să-şi schimbe ochelarii când citea şi când se uita la ceva în
depărtare. Fu bucuroasă să-l vadă pe Wang şi-i spuse că arăta mult mai
bine decât ultima oară când venise la ea în vizită.
Wang chicoti:
— E numai datorită ginsengului pe care mi l-aţi dat.
Ye scutură din cap:
— Ce ţi-am dat nu era de cine ştie ce calitate. Odată mai găseam
ginseng sălbatic de calitate în jurul bazei. Am găsit chiar unul atâta de
lung… Mă întreb cum o mai fi acum pe acolo. Am auzit că e pustiu. Ei
bine, presupun că am îmbătrânit, pur şi simplu. Mă tot gândesc la
trecut în ultima vreme.
— Am auzit că aţi suferit mult în timpul Revoluţiei Culturale.
— Ţi-a spus Ruishan, nu? Ye dădu din mână, de parcă încerca să
îndepărteze o pânză de păianjen. În trecut, dar acum e altceva…
Noaptea trecută, Ruishan m-a sunat. Era atât de grăbit că nu l-am
înţeles prea bine. Tot ce am înţeles a fost că ţi s-a întâmplat ceva. Miao,
vreau să-ţi spun ceva. Când vei ajunge la vârsta mea, îţi vei da seama că
tot ce ţi s-a părut atât de important odată se dovedeşte a fi insignifiant.
— Mulţumesc, spuse Wang.
Simţi din nou căldura care-i lipsise. În starea lui actuală, stabilitatea
lui mintală depindea de două puncte de sprijin: această femeie bătrână
care trecuse prin atâtea furtuni şi devenise mai blândă ca apa şi Shi
Qiang, bărbatul căruia nu-i era teamă de nimic, deoarece nu ştia
nimic.

138 
 Ye continuă:
— În ceea ce priveşte Revoluţia Culturală, am avut noroc. Tocmai
atunci când credeam că nu mai am unde să mă duc, am găsit un loc
unde am putut supravieţui.
— Vă referiţi la Baza Coasta Roşie?
Ye încuviinţă.
— A fost un proiect cu adevărat incredibil. Mult timp am crezut că
erau doar zvonuri.
— Nu, nu erau zvonuri. Dacă vrei, pot să-ţi spun câte ceva despre
viaţa de acolo.
Oferta îl tulbură pe Wang într-o oarecare măsură:
— Doamnă profesoară Ye, sunt doar curios. Nu trebuie să-mi
spuneţi nimic dacă nu se cuvine.
— Nu-i mare lucru. Să ne imaginăm că sunt în căutarea cuiva care
să mă asculte vorbind.
— Puteţi să vizitaţi centrul de seniori. Nu vă veţi mai simţi singură
dacă mai ieşiţi puţin din casă.
— Mulţi dintre pensionarii de acolo sunt foştii mei colegi de la
universitate, dar nu ştiu de ce nu mai pot comunica cu ei. Oricui îi
place să depene amintiri, dar nimănui nu-i place să asculte şi se simt
cu toţii plictisiţi când cineva le povesteşte ceva. Eşti singurul care s-a
interesat de Coasta Roşie.
— Dar dacă-mi spuneţi despre aceste lucruri… nu este interzis?
— Aşa este. Sunt lucruri încă clasificate. Dar după ce a fost
publicată cartea aceea, mulţi alţii care erau şi ei acolo au început să-şi
spună povestea, aşa că acum sunt doar nişte secrete dezvăluite.
Persoana care a scris cartea a fost iresponsabilă. Chiar dacă trecem cu
vederea adevăratele sale intenţii, conţinutul cărţii este de foarte multe
ori inexact. Ar trebui măcar să corectez acele erori.
Apoi Ye Wenjie începu să-i povestească despre ce i s-a întâmplat în
acei ani.

139 
 12
COASTA ROŞIE II

După ce a intrat în Coasta Roşie, lui Ye nu i s-a dat o slujbă

adevărată. Sub ochii vigilenţi ai agentului de securitate i se permisese
doar efectuarea câtorva sarcini tehnice.
Când era în anul doi la facultate, Ye îl cunoscuse deja pe profesorul
care urma să-i fie coordonator la lucrarea de diplomă. Acesta îi spusese
lui Ye că pentru cercetarea astrofizică era inutil să excelezi la teorie,
fără cunoştinţe despre metodele experimentale şi aptitudini
observaţionale – cel puţin în cazul Chinei. Aceste idei erau foarte
diferite de concepţiile tatălui ei, dar Ye avea tendinţa să-i dea dreptate
profesorului ei. Simţise dintotdeauna că tatăl ei era prea teoretic.
Coordonatorul ei era unul dintre pionierii radioastronomiei
chineze. Sub influenţa lui, Ye începuse să se intereseze serios şi ea de
radioastronomie. Astfel, începuse să studieze inginerie electronică şi
informatică, fundamentele experimentelor şi observaţiilor din
domeniu. În cei doi ani cât fusese stagiar, testaseră amândoi primul
radiotelescop chinezesc de mici dimensiuni şi acumulase foarte multă
experienţă în această specializare.
Nu se aşteptase ca aceste cunoştinţe să îi fie de folos într-o zi la
Baza Coasta Roşie.
La început, Ye a fost repartizată la Departamentul de Transmisiuni
pentru mentenanţa şi reparaţiile echipamentelor şi deveni repede o
parte indispensabilă a operaţiunilor.
Iniţial, acest lucru o tulburase puţin. Era singura persoană de la
bază care nu purta uniformă militară. Şi, din cauza situaţiei ei politice,
toţi se ţineau departe de ea. Nu avea nicio altă cale de a alunga
singurătatea, decât să se dedice muncii. Îşi zicea că nu era totuşi un
motiv suficient pentru cât de mult se bazau pe ea. Era, la urma urmei,
un proiect militar foarte important. Cât de mediocră putea fi echipa
tehnică de aici, ca ea, care nu absolvise facultatea de inginerie şi nu
avea niciun strop de experienţă de lucru, să le ia înainte?
Află motivul destul de repede. Contrar aparenţelor, echipa bazei era
140 
compusă doar din elita ofiţerilor tehnicieni ai celui de-Al Doilea Corp
de Artilerie. Putea studia o viaţă întreagă şi nu ar fi putut spera să-i
ajungă din urmă pe aceşti ingineri electronişti şi informaticieni. Dar
baza era izolată, condiţiile erau spartane şi principala muncă de
cercetare a Proiectului Coasta Roşie era deja încheiată. Tot ce mai era
de făcut era să efectueze mentenanţa şi menţinerea în funcţiune, aşa
că erau puţine oportunităţi pentru obţinerea unor rezultate tehnice
interesante. Cei mai mulţi dintre ei nu doreau să devină indispensabili
fiindcă înţeleseseră că în proiectele cu un nivel atât de înalt de
clasificare a informaţiilor ca acesta, imediat ce ar fi fost numiţi în
poziţii tehnice cheie, le-ar fi fost foarte dificil să se transfere şi să plece
de aici. Aşa că încercau cu toţii să-şi reducă în mod deliberat
competenţa tehnică în cursul sarcinilor de zi cu zi.
Dar nici nu puteau să pară prea incompetenţi. Astfel că, dacă şeful
lor le cerea să meargă spre Est, ei se străduiau din răsputeri să o ia spre
Vest, făcând-o pe proştii în mod intenţionat. Speranţa lor era să-l
convingă pe şef de următoarele: Omul ăsta munceşte din greu, dar are
nişte limite profesionale. Nu are niciun rost să-l mai ţin pe aici fiindcă
mai mult mă încurcă. Mulţi dintre ei chiar obţinuseră transferul prin
această metodă.
În aceste condiţii, Ye deveni încet-încet un tehnician-cheie la bază.
Dar celălalt motiv pentru care obţinuse acest post o nedumerea şi
pentru care nu găsea nicio explicaţie era că Baza Coasta Roşie – cel
puţin în părţile ei cu care avusese de-a face – nu dispunea de niciun fel
de tehnologie avansată.
Mai târziu, în timp ce Ye continua să lucreze la Departamentul de
Transmisiuni, restricţiile ce o priveau s-au relaxat şi până şi agentul de
securitate care trebuia s-o supravegheze a fost retras. Avea acum voie
să atingă majoritatea componentelor sistemelor de la Coasta Roşie şi
putea citi documentele tehnice relevante. Desigur, mai erau încă zone
care-i erau interzise. De exemplu, nu avea voie lângă sistemele de
control ale computerelor. Cu toate acestea, Ye descoperise că impactul
acelor sisteme asupra Coastei Roşii era mult mai puţin important
decât îşi imaginase. De exemplu, computerele de la Departamentul de
Transmisiuni constau din trei aparate şi mai primitive decât DJS130.
Utilizau memorie cu ferite, atât de greoaie, şi bandă perforată, şi

141 
durata lor de funcţionare maximă nu depăşea cincisprezece ore.
Observase şi că precizia sistemului de ţintire era probabil foarte
redusă, cel mai probabil nici nu se putea compara nici cu cea a unui
tun de artilerie.
Într-o zi, comisarul Lei veni să stea de vorbă cu Ye. De acum Yang
Weining şi Lei Zhicheng îşi schimbaseră ordinea de importanţă în
ochii ei. În timpul acelor ani, Yang, ofiţerul tehnician cu cel mai înalt
grad, nu se bucura de un statut politic înalt şi, dincolo de chestiunile
tehnice, avea prea puţină autoritate. Trebuia să aibă grijă cu
subordonaţii săi şi trebuia să le vorbească politicos chiar şi paznicilor,
ca nu cumva să se considere că avea atitudinea unui intelectual
încăpăţânat faţă de reformă şi colaborarea cu masele. Astfel, ori de
câte ori se confrunta cu greutăţi în munca lui, Ye devenise sacul lui de
box. Dar pe măsură ce Ye devenise un angajat important din
personalul tehnic, comisarul Lei se lepădase treptat de grosolănia şi
răceala lui şi începuse să o trateze cu blândeţe.
Comisarul Lei spuse:
— Wenjie, acum eşti destul de familiarizată cu sistemul de
transmisie. El reprezintă şi o componentă ofensivă a Coastei Roşii,
principala ei piesă. Poţi să-mi spui ce părere ai despre sistem, ca
întreg?
Stăteau aşezaţi pe buza stâncii abrupte de la Vârful Radar, cea mai
izolată porţiune a bazei. Stânca dreaptă părea că se prăbuşeşte într-un
abis fără fund. La început locul o înspăimântase pe Ye, dar acum îi
plăcea să vină singură pe aici.
Ye nu era sigură cum să răspundă la întrebarea comisarului Lei. Era
responsabilă doar de mentenanţa şi reparaţiile echipamentelor şi nu
ştia nimic despre Coasta Roşie în ansamblul ei, cu tot cu operaţiuni,
ţinte şi aşa mai departe. De fapt nici nu avea voie să ştie. De fiecare
dată când avea loc o transmisie, nu i se permitea să fie prezentă.
Cântări întrebarea, dădu să vorbească şi se opri.
— Dă-i drumul, spune-ţi părerea, spuse comisarul Lei. Smulse un
fir de iarbă şi se jucă cu el absent.
— E doar un transmiţător radio.
— Aşa este. E doar un transmiţător radio, încuviinţă comisarul Lei,
satisfăcut. Ai auzit de cuptoarele cu microunde?

142 
 Ye scutură din cap.
— E o jucărie de lux a Occidentului Capitalist. Hrana se încălzeşte
cu energia generată prin absorbţia de radiaţie de microunde. La staţia
de cercetare unde am lucrat înainte, pentru a testa cu precizie
temperatura înaltă a unor componente, am importat una. După lucru,
o foloseam pentru a încălzi chifla mantou46 sau ca să coacem un cartof,
chestii din astea. E foarte interesant. Interiorul se încălzeşte primul în
timp ce exteriorul rămâne rece.
Comisarul Lei se ridică şi începu să măsoare pământul cu pasul.
Ajunse atât de aproape de marginea stâncii că Ye se nelinişti.
— Coasta Roşie este un cuptor cu microunde şi ţintele ei pentru
încălzire sunt navele spaţiale ale duşmanilor. Dacă aplicăm radiaţia cu
microunde la un nivel specific de 0,1 până la 1 Watt/cm 2, vom putea
dezactiva sau distruge multe componente electronice ale
comunicaţiilor prin satelit, ale radarelor şi ales sistemelor de navigaţie.
Acum Ye înţelese în sfârşit. Deşi Coasta Roşie era doar un
transmiţător radio, asta nu însemna că este un transmiţător radio
obişnuit. Cel mai surprinzător aspect era puterea ei de transmisie: era
aproape de douăzeci şi cinci de megawaţi! Nu era doar mai mare decât
toate transmisiunile de comunicaţii, dar şi decât toate transmisiunile
radar. Coasta Roşie se baza pe un set de condensatori gigant. Din
cauza specificaţiilor de putere uriaşe, circuitele de transmisie erau şi
ele diferite de forma lor convenţională. Ye înţelese acum scopul unei
puteri atât de uriaşe a sistemului, dar imediat îi veni în minte o
întrebare:
— Emisia sistemului pare să fie modulată.
— Aşa este. Totuşi, modulaţia nu este la fel cu cea utilizată în
comunicaţiile radio obişnuite. Scopul nu este adăugarea de informaţie,
ci utilizarea frecvenţelor şi amplitudinilor modificate pentru
penetrarea posibilelor scuturi ale duşmanilor. Sigur, acestea sunt încă
experimentale.
Ye încuviinţă. Multe dintre întrebările pe care şi le pusese aveau
acum un răspuns.
— De curând, doi sateliţi-ţintă au fost lansaţi din Jiuquan.

46 Chifla mantou este un fel de chiflă preparată la abur. Este albă şi se consumă mai
mult în nordul Chinei (n.tr.).
143 
Atacurile-test ale Coastei Roşii au fost încununate de succes.
Temperatura de la interiorul sateliţilor a atins aproape 1000° C şi toate
instrumentele şi echipamentele fotografice de la bord au fost distruse.
Într-un război viitor, Coasta Roşie va putea lovi eficient sateliţii de
comunicaţii şi de recunoaştere ai duşmanului, cum ar fi sateliţii-spion
KH-8, pe care se bazează Imperialiştii Americani, cât şi sateliţii KH-9,
care urmează să fie lansaţi. Sateliţii spion cu o orbită mai joasă a
revizioniştilor sovietici sunt şi mai vulnerabili. Dacă este necesar,
avem şi capacitatea de a distruge Staţia Spaţială Saliut a Revizioniştilor
Sovietici şi Staţia Skylab pe care Imperialiştii Americani se pregătesc
să o lanseze anul viitor.
— Comisare! Ce îi tot spui acolo? vorbi cineva din spatele lui Ye. Se
întoarse şi-l văzu pe Yang Weining, care îl fixa cu o privire aspră.
— Vorbim despre muncă, spuse comisarul Lei şi plecă.
Yang o privi pe Ye fără să spună nimic şi îl urmă pe Lei. Ye rămase
singură.
El este cel care m-a adus aici, dar tot nu are încredere în mine, se
gândi Ye dezamăgită. Îşi făcea griji pentru comisarul Lei. La bază Lei
avea mult mai multă autoritate decât Yang, deoarece comisarul avea
ultimul vot în toate chestiunile mai importante, dar felul în care îşi
luase tălpăşiţa din faţa lui Yang părea să arate că inginerul-şef îl
prinsese pe picior greşit. Acest lucru o convinse pe Ye că Lei luase o
hotărâre personală să-i spună despre adevăratul scop al Proiectului
Coasta Roşie.
Ce se va întâmpla cu el după ce a luat hotărârea asta? În timp ce se
uita la spatele voinic al lui Lei, Ye simţi un val de recunoştinţă.
Încrederea era pentru ea, fără îndoială, un lux pe care nu îndrăznea să
şi-l dorească. În comparaţie cu Yang, Lei era mai aproape de imaginea
pe care şi-o făcuse despre un ofiţer de armată adevărat, cu manierele
sincere şi directe ale unui soldat. Yang, pe de altă parte, nu era altceva
decât intelectualul tipic al timpului, prudent, timid şi căutând mereu
doar să se protejeze pe sine. Deşi Ye îl înţelegea, prăpastia deja
existentă dintre ei devenise şi mai mare.
A doua zi, Ye fu transferată la Departamentul Transmisiuni şi fu
numită la Departamentul de Monitorizare. La început, se gândi că asta
avea legătură cu evenimentele zilei dinainte, că era o încercare de a o

144 
ţine departe de funcţiile centrale ale Coastei Roşii. Dar odată ajunsă la
Departamentul de Monitorizare, îşi dădu seama că de fapt se afla în
inima Coastei Roşii. Deşi cele două departamente foloseau aceleaşi
resurse, cum ar fi antena, nivelul tehnologiei de la Departamentul de
Monitorizare era mult mai avansat.
Departamentul de Monitorizare avea un receptor radio foarte
sensibil şi sofisticat. Un maser 47 cu unde progresive, pe bază de rubin
amplifica semnalele primite de la uriaşa antenă şi, pentru minimizarea
interferenţei, componenta esenţială a sistemului de recepţie era
scufundată în heliu lichid la o temperatură de -269°C. Periodic venea
un elicopter care aducea heliul lichid necesar. Sistemul de recepţie era
astfel capabil să primească semnale foarte slabe şi Ye nu putu să nu se
gândească ce minunat ar fi fost dacă echipamentul ar fi fost folosit la
cercetarea radioastronomică.
Sistemul computerizat al Departamentului de Monitorizare era
mult mai mare şi mai complex decât cel de la Departamentul de
Transmisiuni. Prima oară când a intrat în camera computerului
central, Ye a văzut un şir de ecrane cu tuburi catodice. Fu uimită când
văzu cum defila codul de programare pe fiecare dintre ele şi că
operatorii erau liberi să editeze şi să testeze codul în timp real,
folosind tastatura. Când învăţase programarea la facultate, codul sursă
era întotdeauna scris pe grilele hârtiei speciale de programare şi apoi
era transferat cu ajutorul unei maşini de scris pe banda de hârtie.
Auzise de introducerea datelor prin folosirea tastaturii şi a
monitorului, dar era pentru prima oară când vedea aşa ceva.
Dar softul disponibil o uimi şi mai mult. Învăţă despre ceva numit
FORTRAN, care permitea programarea cu ajutorul unui limbaj
apropiat de limbajul natural şi puteai chiar scrie ecuaţii matematice
direct în cod! Programarea în el era de câteva ori mai eficientă decât
programarea în limbaj maşină. Şi mai era şi ceva numit bază de date,
care permitea cuiva să depoziteze şi să manipuleze cantităţi uriaşe de
date.
După două zile, comisarul Lei o căută din nou pe Ye pentru o
discuţie. De data aceasta, se aflau în camera computerului central al
Departamentului de Monitorizare, în faţa unui şir de ecrane verzi

47 Amplificator cuantic (n.tr.).

145 
lucitoare. Yang Weining se aşeză lângă ei, neluând parte la
conversaţie, şi totuşi nedorind să plece, ceea ce o nelinişti foarte mult
pe Ye.
— Wenjie, începu comisarul Lei, aş vrea să-ţi explic munca
Departamentului de Monitorizare. Pe scurt, scopul este să
supraveghem activităţile inamice din spaţiu, şi asta include
interceptarea comunicaţiilor dintre navele spaţiale inamice şi sol şi
dintre navele spaţiale ele însele, colaborând cu centrele noastre de
telemetrie, urmărire şi comandă pentru determinarea orbitelor
navelor spaţiale inamice, şi furnizarea de date pentru sistemele
ofensive ale Coastei Roşii. În câteva cuvinte, ochii Coastei Roşii sunt
aici.
Yang îl întrerupse:
— Comisare Lei, nu cred că ceea ce faceţi este o idee bună. Nu are
niciun rost să-i spuneţi lucrurile astea.
Ye îl privi pe Yang şi spuse cu grijă:
— Comisare, dacă nu se cuvine să ştiu, atunci…
— Nu, nu, Wenjie. Comisarul o întrerupse pe Ye cu un semn al
mâinii. Se întoarse spre Yang: Şef Yang, o să-ţi spun acelaşi lucru pe
care ţi l-am mai spus. Toate astea au legătură cu munca. Pentru
îndeplinirea în bune condiţiuni a sarcinilor de serviciu, trebuie să-i
spunem lui Wenjie ce are nevoie să ştie.
Yang se ridică de pe scaun:
— Voi raporta aceste lucruri superiorilor noştri.
— E dreptul tău, desigur. Dar n-ai grijă, şef Yang, îmi asum
responsabilitatea tuturor consecinţelor.
Yang se ridică şi se îndepărtă furios.
— Nu-l băga în seamă. Aşa e şeful Yang, şi gata, spuse comisarul
Lei, chicotind şi scuturând din cap.
Apoi o fixă pe Ye cu privirea şi tonul lui deveni solemn:
— Wenjie, când te-am adus prima oară la bază, scopul era simplu.
Sistemele de monitorizare ale Coastei Roşii aveau adesea interferenţe
din cauza radiaţiei electromagnetice a erupţiilor şi a petelor solare.
Din fericire am văzut lucrarea ta şi ne-am dat seama că studiaseşi
activitatea solară. Dintre savanţii chinezi modelul tău predictiv s-a
dovedit a fi cel mai precis, aşa că am dorit să-ţi cerem ajutorul în

146 
rezolvarea acestei probleme.
— Dar după ce ai venit, ne-ai demonstrat aptitudini foarte înalte,
aşa că am hotărât să-ţi dăm noi responsabilităţi. Gândul meu a fost
acesta: mai întâi te repartizăm la Departamentul de Transmisiuni,
apoi la Departamentul de Monitorizare. În felul acesta, puteai căpăta
o perspectivă amplă a Coastei Roşii per ansamblu. În ce privea
repartizarea ta pe mai departe, puteam să aşteptăm şi să mai vedem.
Sigur, după cum vezi, planul s-a confruntat cu o oarecare rezistenţă.
Dar am încredere în tine. Wenjie, să-ţi fie clar. Până acum, încrederea
pe care ţi-am acordat-o a fost a mea, personală. Sper că poţi continua
să lucrezi şi mai mult şi să-ţi câştigi încrederea întregii organizaţii.
Comisarul Lei puse o mână pe umărul lui Ye. Ea simţi căldura şi
puterea pe care i-o transmitea.
— Wenjie, aş vrea să-ţi spun speranţa mea sinceră: într-o zi aş vrea
să-ţi pot spune Tovarăşă Ye.
Lei se ridică şi se îndepărtă în stilul încrezător al soldatului. Ochii
lui Ye se umpluseră de lacrimi. Întrezărit printre ele, codul de pe ecran
se transformase în flăcări licărinde. De la moartea tatălui ei, era prima
oară când plângea.
Pe măsură ce Ye se familiariza cu munca de la Departamentul de
Monitorizare, îşi dădu seama că nu se descurca la fel de bine ca la
Departamentul de Transmisiuni. Cunoştinţele de informatică pe care
le avea erau depăşite şi trebuia să înveţe tehnicile de software de la
zero. Chiar dacă comisarul Lei avea încredere în ea, restricţiile ce i se
aplicau erau severe. Avea voie să vadă codul sursă al softului, de
exemplu, dar nu putea să se atingă de baza de date.
Munca de zi cu zi a lui Ye era coordonată mai mult de Yang. Acesta
devenise şi mai nepoliticos, şi se înfuria pe ea din cele mai mici
motive. Comisarul Lei vorbi cu el de nenumărate ori, dar fără niciun
rezultat. Părea că Yang se simţea cuprins de o nelinişte fără nume
imediat ce o vedea.
Încet-încet, lovindu-se de tot mai multe chestiuni inexplicabile în
munca ei, Ye începu să-şi dea seama că Proiectul Coasta Roşii era mult
mai complex decât îşi imaginase.
Într-o zi, sistemul de monitorizare interceptă o transmisie care,
după descifrarea ei de către computer, se dovedi a fi o serie de câteva

147 
fotografii luate din satelit. Imaginile blurate fură trimise Biroului de
Analiză şi Cartografiere al Statului-Major pentru interpretare. Se
dovediră a fi imagini ale unor ţinte militare importante din China,
inclusiv a unui port militar de la Qingdao şi a mai multor fabrici cheie
din programul Al Treilea Front.48 Analiza confirmă că aceste imagini
proveneau de la sistemul de recunoaştere american KH-9.
Primul satelit KH-9 fusese lansat cu puţin timp în urmă. Deşi
acesta se baza mai mult pe capsulele cu peliculă recuperabile pentru
culegerea informaţiilor, era utilizat şi pentru testarea tehnicii mai
avansate de radiotransmisie a imaginilor digitale. Din cauza
tehnologiei mai puţin avansate, satelitul transmitea doar la frecvenţă
joasă şi acest fapt mărea banda de recepţie exact cât era necesar pentru
a fi interceptat de Coasta Roşie. Şi pentru că era doar un test, criptarea
nu era prea sigură şi putea fi spartă. Era cu siguranţă o ţintă de
monitorizare importantă, deoarece reprezenta o şansă rară pentru
colectarea mai multor informaţii despre sistemele de recunoaştere
satelitare americane. Totuşi, după trei zile, Yang Weining ordonă o
modificare a frecvenţei şi direcţiei monitorizării şi abandonă ţinta. Ye
consideră decizia lui de neînţeles.
Şi alt eveniment o şocă. Deşi muncea acum la Departamentul de
Monitorizare, Departamentul de Transmisiuni mai avea uneori nevoie
de ea. O dată văzu întâmplător setările frecvenţei pentru câteva
transmisii care urmau în scurt timp. Află că în transmisiile 304, 318 şi
325, frecvenţele desemnate erau mai joase decât banda de frecvenţă a
microundelor şi nu puteau aveau niciun efect de încălzire asupra
ţintei.
Într-o zi, un ofiţer o chemă pe Ye din senin în biroul administrativ
central al bazei. Din tonul şi expresia feţei ofiţerului, Ye îşi dădu seama
că ceva nu era în regulă.
Scena din biroul în care intră îi era familiară: toţi ofiţerii principali
de la bază erau acolo împreună cu alţi doi ofiţeri pe care nu-i cunoştea.
Totuşi observă imediat că făceau parte din zona superioară a lanţului
de comandă. Toţi o fixau cu priviri de gheaţă.

48 Programul Al Treilea Front a fost o iniţiativă din perioada Revoluţiei Culturale

pentru construirea de fabrici în interiorul Chinei care să fie mai puţin vulnerabile
atacurilor americane sau sovietice (n.tr. Ken Liu).
148 
 Dar sensibilitatea pe care şi-o dezvoltase în anii zbuciumaţi îi
spunea că nu ea era în mare pericol astăzi. În cel mai rău caz, era doar
o atracţie secundară. Îl zări pe comisarul Lei care stătea într-un colţ cu
un aer disperat.
Va plăti în cele din urmă pentru că a avut încredere în mine, se gândi
ea. Brusc, hotărî că va face orice este necesar pentru a-l salva. Îşi va
asuma responsabilitatea pentru tot şi, dacă va fi cazul, chiar va minţi.
Dar primul care începu să vorbească fu comisarul Lei, şi ceea ce
spuse fu absolut neaşteptat:
— Ye Wenjie, trebuie să-ţi spun de la bun început că nu sunt deloc
de acord cu ce urmează să fie făcut. Decizia a fost luată de inginerul-
şef Yang după ce a solicitat instrucţiuni de la superiorii noştri. El
singur va suporta toate consecinţele.
Comisarul Lei se întoarse să-l privească pe Yang, care încuviinţă în
mod solemn. Lei continuă:
— Cu scopul utilizării mai bune a aptitudinilor tale la Baza de
Coastă Roşie, inginerul-şef Yang a cerut în mod repetat acelaşi lucru
superiorilor noştri. Tovarăşii de la Departamentul Politic Militar –
făcu semn spre cei doi ofiţeri pe care Ye nu-i cunoştea – au fost trimişi
pentru a investiga situaţia muncii tale. În cele din urmă, cu aprobarea
superiorilor noştri, am hotărât să te informăm despre natura reală a
Proiectului Coasta Roşie.
Doar după o pauză lungă, Ye înţelese în sfârşit ce voia să spună
comisarul Lei de fapt: că o minţise în tot acest timp!
— Sper că vei preţui această şansă şi că vei munci din greu pentru a-
ţi plăti greşelile. De acum înainte trebuie să ai cel mai potrivit
comportament aici la bază. Orice comportament reacţionar va fi
pedepsit cu severitate!
Comisarul Lei o fixă cu privirea. Era o persoană complet diferită de
imaginea pe care şi-o făcuse despre el.
— Ne-am înţeles? Bine. Atunci şeful Yang ne poate explica.
Ceilalţi se ridicară şi plecară lăsându-i singuri pe Yang şi Ye.
— Dacă nu vrei asta, mai e încă timp.
Ye ghici greutatea din spatele acestor cuvinte şi înţelese acum
neliniştea lui Yang din ultimele săptămâni ori de câte ori o vedea.
Pentru a folosi la maximum aptitudinile ei, era necesar să afle adevărul

149 
despre Coasta Roşie. Pe de altă parte, asta mai însemna şi că Ye nu va
mai putea spera vreodată să plece de la Vârful Radar. Îşi va petrece
restul vieţii la Baza Coasta Roşie.
— Sunt de acord, spuse Ye încet, dar cu fermitate.
Astfel, în seara aceea de început de vară, în timp ce vântul urla prin
uriaşa antenă parabolică şi marea de frunze foşnea prin munţii Marele
Hingan din depărtare, Yang Weining îi explică lui Ye Wenjie, adevărata
natură a Coastei Roşii.
Era un basm al epocii, mai de necrezut decât minciunile
comisarului.

150 
 13
COASTA ROŞIE III

DOCUMENTE SELECTATE DIN PROIECTUL COASTA ROŞIE

Data declasificării pentru aceste documente a fost stabilită pentru

trei ani după momentul în care Ye Wenjie i-a spus lui Wang Miao
adevărul adevărat despre Coasta Roşie.

I.
O chestiune ignorată în mare măsură de curentele din
Cercetarea Ştiinţifică Fundamentală Internaţională

(Publicată iniţial în Referinţa Internă, xx/xx/196x)

[Rezumat] În baza istoriei moderne şi contemporane, există
două modalităţi prin care rezultatele cercetării ştiinţifice
fundamentale pot fi convertite în aplicaţii practice: modul
gradualist şi modul saltatoriu.
Modul gradualist: rezultatele fundamentale, teoretice,
devin treptat tehnologie aplicată; progresele se acumulează
până când are loc o descoperire. Printre exemplele recente se
numără dezvoltarea tehnologiei spaţiale.
Modul saltatoriu: rezultatele fundamentale, teoretice devin
rapid tehnologie aplicată, conducând la un salt tehnologic.
Printre exemplele recente se numără apariţia armelor atomice.
Până în anii ’40, unii dintre cei mai cunoscuţi fizicieni tot mai
considerau că nu va fi posibil niciodată să produci energie
dintr-un atom. Dar armele atomice au apărut la foarte scurt
timp după aceea.
Un salt tehnologic are loc atunci când ştiinţa fundamentală
se transformă pe scară largă în tehnologie aplicată într-un
interval de timp extrem de scurt.
În prezent, atât NATO, cât şi Pactul de la Varşovia sunt
foarte active în cercetarea fundamentală şi investesc enorm în
151 
ea. Unul sau mai multe salturi tehnologice pot avea loc în orice
moment. Un asemenea eveniment va reprezenta o ameninţare
majoră pentru programele noastre strategice.
Acest articol susţine că preocuparea noastră din prezent se
axează pe modul gradualist de dezvoltarea tehnologică şi nu se
acordă destulă atenţie posibilităţii salturilor tehnologice.
Plecând de la o vedere de ansamblu, ar trebui să dezvoltăm o
strategie cuprinzătoare şi un set de principii aşa încât să putem
răspunde în mod corespunzător în momentul când au loc
salturi tehnologice.
Articolul prezintă domeniile în care ar putea avea loc aceste
salturi tehnologice:
1. Fizica: [omisă]
2. Biologia: [omisă]
3. Informatica: [omisă]
4. SETI (Programul „În căutarea civilizaţiilor extraterestre”):
Dintre toate domeniile, acesta este cel în care posibilitatea de
ocurenţă a unui salt tehnologic este cea mai mare. Dacă are loc
un salt tehnologic în acest domeniu, impactul va depăşi suma
salturilor tehnologice din celelalte trei domenii.
5. [Text integral omis]
[Instrucţiuni de la Conducerea Centrală] A se distribui acest
articol angajaţilor indicaţi şi a se organiza grupuri de discuţii.
Vederile din articol pot să nu fie pe placul unora, dar să nu ne
grăbim să etichetăm autorul. Ideea este să apreciem gândirea
pe termen lung a autorului. Unii tovarăşi par să nu vadă mai
departe de vârful nasului, fie din cauza mediului politic, fie din
cauza aroganţei lor. Nu este un lucru bun. Punctele moarte
strategice sunt extrem de periculoase.
După părerea mea, dintre cele patru domenii unde pot avea
loc salturile tehnologice, ne-am gândit prea puţin la ultimul.
Trebuie să-i acordăm atenţie şi ar trebui să analizăm această
chestiune în profunzime.
Semnătura: XXX Data: XX/XX/196X

II

152 
 Raport de Cercetare asupra Posibilităţii unui Salt
Tehnologic datorat Căutării Civilizaţiilor Extraterestre 49

1. Curente în Cercetarea Internaţională din Prezent [Rezumat]

(1)Statele Unite şi alte state NATO: Cazul ştiinţific şi

necesitatea SETI sunt în general acceptate şi există suport
academic puternic.
• Proiectul OZMA: În anul 1960, Observatorul Radio-
astronomic Naţional50 din Green Bank, Statul West Virginia, a
căutat civilizaţii extraterestre cu ajutorul unui radiotelescop cu
un diametru de 26 de metri. Proiectul a examinat stelele Tau
Ceti şi Epsilon Eridani timp de 200 de ore aproape de frecvenţa
de 1,42 gigahertzi. Proiectul OZMA II este planificat pentru
anul 1972 şi va include mai multe ţinte şi o bandă de frecvenţă
mai largă.
• Sonde: Pioneer 10 şi Pioneer 11 sunt programate pentru
lansare în 1972 şi fiecare va transporta o placă metalică
conţinând informaţii despre civilizaţia de pe Terra. Voyager 1 şi
Voyager 2 sunt programate pentru lansare în 1977 şi fiecare va
transporta câte o înregistrare audio din metal.
• Observatorul de la Arecibo din Porto Rico: Construit în anul
1963, reprezintă un instrument important pentru SETI.
Suprafaţa lui efectivă de colectare a energiei este de
aproximativ 20 de acri, ceea ce depăşeşte suprafeţele de
colectare însumate ale tuturor celorlalte radiotelescoape din
lume. Împreună cu sistemul lui informatic poate monitoriza
simultan 65.000 de canale şi este capabil să efectueze
transmisiuni de energie ultra-înaltă.
(2) Uniunea Sovietică: Există câteva surse de informaţii, dar
sunt dovezi că se fac investiţii importante în domeniu.
Comparativ cu ţările NATO, cercetarea pare să fie mai

49 Se referi la SETI – Search for Extraterrestrial Intelligence. Vezi mai sus: Art. 4
(n.tr.).

50 The National Radio Astronomy Observatory (n.tr.).

153 
sistematică şi orientată pe termen lung. Conform unor canale
de informaţie izolate, există planuri în prezent pentru
construirea unui sistem de radiotelescoape cu apertură
sintetică, cu interferometrie, cu bază foarte lungă la scară
globală. După terminarea sistemului, acesta va avea
capacităţile de explorare ale spaţiului îndepărtat cele mai
puternice din lume.
2. Analiza preliminară a Tiparelor Sociale a Civilizaţiilor
Extraterestre prin aplicarea Materialismului Istoric [omisă]
3. Analiza Preliminară a Influenţei Civilizaţiilor Extraterestre
asupra Curentelor socio-politice Umane [omisă]
4. Analiza Preliminară a Influenţei asupra Tiparelor Curente
Internaţionale datorate Posibilului Contact cu Civilizaţiile
Extraterestre
(1)Contactul Unidirecţional (doar prin primirea mesajelor
transmise de civilizaţiile extraterestre): [omisă]
(2)Contactul bidirecţional (schimbul de mesaje cu civilizaţiile
extraterestre şi contactul direct): [omisă]
5. Pericolul şi Consecinţele Contactului Iniţial cu Civilizaţiile
Extraterestre realizat de Superputeri şi Monopolizarea unui
asemenea contact.
(1)Analizarea consecinţelor realizării contactului iniţial cu
civilizaţiile extraterestre de către Americanii Imperialişti şi de
către NATO şi monopolizarea unui asemenea contact: [Încă
clasificat]
(2)Analizarea consecinţelor realizării contactului iniţial cu
civilizaţiile extraterestre realizat de către Sovieticii Revizionişti
şi de către Pactul de la Varşovia şi monopolizarea unui
asemenea contact: [Încă clasificat]
[Instrucţiuni de la Conducerea Centrală] Alţii şi-au trimis deja
mesajele lor în spaţiu. Este periculos dacă fiinţele extraterestre
aud doar vocile lor, şi ar trebui să ne exprimăm şi noi. Doar
astfel îşi vor putea forma o imagine completă a societăţii
umane. Nu este posibil să afli adevărul ascultând doar una
dintre părţi. Trebuie să facem în aşa fel încât acest lucru să se
întâmple, şi anume foarte repede.

154 
 Semnătura: XXX Data: XX/XX/196X

III
Raport de Cercetare asupra Fazei Iniţiale a Proiectului
Coastei Roşii (XX/XX/196X)

STRICT SECRET
Număr Exemplare: 2
Rezumat Document: Document Centrală Nr. XXXXXX,
transmis Comisiei pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Industria
Apărării Naţionale şi Academiei Chineze de Ştiinţe, transmis
Comisiei de Planificare Centrală, Departamentul Apărării
Naţionale, distribuit în timpul Conferinţei XXXXXX şi a
Conferinţei XXXXXX, distribuit parţial şi la Conferinţa
XXXXXX.
Nr. Crt. Subiect: 3760
Nume de Cod: „Coasta Roşie”
1. Scop [Rezumat]
Căutarea posibilei existenţe a unor civilizaţii extraterestre şi
antamarea contactului şi schimburilor.
2. Studiu Teoretic al Proiectului Coasta Roşie
(1) Căutare şi Monitorizare
Banda de frecvenţă de monitorizare: 1.000 MHz până la
40.000 MHz
Canale de monitorizare: 15.000
Frecvenţe cheie de monitorizat:
• Frecvenţa atomului de hidrogen la 1.420 MHz
• Frecvenţa radiaţiei radicalului de hidroxil la 1.667 MHz
• Frecvenţa radiaţiei moleculei de ap[ la 22.000 de MHz]
Banda ţintei de monitorizare: o sferă centrată în jurul Terrei
cu o rază de 1.000 de ani-lumină, conţinând aproximativ 20 de
milioane de stele. Pentru lista ţintelor, vezi Anexa 1.
(2)Transmiterea mesajului
Frecvenţele de transmisie: 2.800 MHz, 12.000 MHz,
22.000MHz.
Putere de transmisie: 10-25 megawaţi

155 
 Ţinte de transmisie: o sferă centrată în jurul Terrei cu o rază
de 200 de ani-lumină, conţinând aproximativ 100.000 de stele.
Pentru lista ţintelor, vezi Anexa 2.
(3)Dezvoltarea Sistemului Codificat de autointerpretare a
Coastei Roşii
Principiu director: folosind legile universale, ale
matematicii de bază şi ale fizicii, a se construi un cod lingvistic
elementar care să poată fi înţeles de către orice civilizaţie care
are cunoştinţe de algebră de bază, geometrie euclidiană şi
despre legile mecanicii clasice (ale fizicii non-relativiste).
Folosind codul elementar de mai sus şi suplimentat cu imagini
de rezoluţie joasă, a se construi treptat un sistem lingvistic
complet. Limbi suportate: chineza şi Esperanto.
Conţinutul de informaţie a întregului sistem ar trebui să fie
de 680 KB. Duratele de transmisie pe canalele de 2.800 MHz,
12.000 MHz şi 22.000 MHz sunt respectiv: 1.183 minute, 224
minute şi 132 minute.
3. Planul de Implementare pentru Proiectul Coasta Roşie
(1)Design Preliminar pentru Sistemul de Căutare şi de
Monitorizare a Coastei Roşii [Încă Clasificat]
(2)Design Preliminar pentru Sistemul de Transmisie al
Coastei Roşii [Încă Clasificat]
(3)Planul Preliminar de Secţie a Şantierului pentru Baza
Coasta Roşie [Omis]
(4)Gânduri preliminare despre Formarea Forţelor Coastei
Roşii în cadrul Corpului al Doilea de Artilerie [Încă Clasificat]
4. Conţinutul Mesajului Transmis de Coasta Roşie Rezumat
Prezentare generală a Terrei (3,1 KB), Prezentare generală a
vieţii pe Terra (4,4 KB), Prezentare generală a societăţii umane
(4,6 KB), Elemente principale ale Istoriei internaţionale (5,4
KB)
Conţinut total de informaţie: 17,5 KB.
Întregul mesaj va fi trimis după transmiterea sistemului
codificat de autointerpretare. Duratele de transmitere a
mesajului pe canalele de 2.800 MHz, 12.000 MHz şi 22.000
MHz vor fi de respectiv 31 de minute, 7,5 minute şi 3,5 minute.

156 
 Mesajul va fi aprobat cu grijă de către revizorii dintr-un
grup pluridisciplinar pentru a se asigura că nu se dezvăluie
coordonatele Terrei faţă de Calea Lactee. Printre cele trei
canale, transmisia la canalele de cea mai înaltă frecvenţă de
12.000 MHz şi de 22.000 de MHz ar trebui minimizată pentru
reducerea posibilităţii ca sursa transmisiei să poată fi stabilită
în mod exact.

IV
Mesajul către Civilizaţiile Extraterestre

Prima Ciornă [Mesaj Integral]

Atenţie, voi cei care primiţi acest mesaj! Acest mesaj v-a fost
trimis de către o ţară care reprezintă dreptatea revoluţionară
de pe Terra! Înaintea noastră aţi mai primit, probabil alte
mesaje trimise din aceeaşi direcţie. Acel mesaj v-a fost trimis
de către o superputere imperialistă a acestei planete. Acea
superputere se luptă cu o altă superputere pentru supremaţia
mondială şi astfel trage istoria umană înapoi. Sperăm că nu le
veţi da crezare minciunilor lor. Fiţi alături de dreptate, fiţi
alături de revoluţie!
[Instrucţiuni de la Conducerea Centrală] Mesajul acesta e o
porcărie curată! Nu e de ajuns că umplem planeta de afişe
scrise cu litere de-o şchioapă, acum mai trebuie să le trimitem
şi în spaţiu. Conducerea Revoluţiei Culturale nu ar trebui să
mai aibă nicio legătură cu Coasta Roşie. Un mesaj de o
asemenea importanţă ar trebui compus cu grijă. Cel mai bine
ar fi să fie redactat de un comitet special şi apoi discutat şi
aprobat de o şedinţă a Biroului Politic51.
Semnătura: XXX Data: XX/XX/196X
A doua Ciornă [Omisă]
A treia Ciornă [Omisă]
A patra Ciornă [Omisă]
Vă transmitem cele mai bune urări, locuitori ai altor lumi.
După citirea următorului mesaj, veţi înţelege elementele de

51 Este vorba despre Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez (n.tr.).

157 
bază ale civilizaţiei de pe Terra. Datorită străduinţei
îndelungate şi a creativităţii, rasa umană a construit o
civilizaţie splendidă, înfloritoare, cu o mulţime de diverse
culturi. Am început şi să înţelegem legile care guvernează
lumea naturală şi dezvoltarea societăţilor umane. Preţuim tot
ce am realizat.
Dar lumea noastră este încă imperfectă. Există ură, dar şi
prejudecăţi şi războaie. Din cauza conflictelor dintre forţele de
producţie şi relaţiile de producţie, distribuţia bunăstării este
extrem de inegală şi un număr mare de oameni trăiesc în
sărăcie şi mizerie.
Societăţile umane depun eforturi mari pentru rezolvarea
greutăţilor şi problemelor cu care se confruntă, străduindu-se
să creeze un viitor mai bun pentru civilizaţia de pe Terra. Ţara
care vă trimite acest mesaj este angajată într-o luptă care face
parte din acest efort. Ne-am dedicat construirii unei societăţi
ideale, unde munca şi valoarea fiecărui membru al rasei
umane să fie respectat pe deplin, unde sunt îndeplinite plenar
nevoile materiale şi spirituale ale fiecăruia aşa încât civilizaţia
de pe Terra să devină o civilizaţie mai perfectă.
Cu cele mai bune intenţii, în speranţa stabilirii contactului
cu alte societăţi civilizate din Univers, ne-am bucura să
colaborăm pentru construirea unei vieţi mai bune în acest
Univers vast.

V
Politici şi Strategii Aferente

1. Considerarea Politicilor şi Strategiilor după Primirea

Mesajului de la Civilizaţiile Extraterestre [Omisă]
2. Considerarea Politicilor şi Strategiilor după Stabilirea
Contactului cu Civilizaţiile Extraterestre [Omisă]
[Instrucţiuni de la Conducerea Centrală] Este important să
ne facem timp în cadrul unei agende încărcate pentru a face
ceva absolut fără legătură cu cerinţele noastre imediate. Acest
proiect ne-a permis să medităm asupra chestiunilor pentru

158 
care nu am avut timp niciodată. Este foarte adevărat că putem
să ne gândim la aceste chestiuni în profunzime doar atunci
când avem o privire de ansamblu suficient de mare. Acest
lucru este suficient pentru justificarea Proiectului Coasta
Roşie.
Ce minunat ar fi dacă Universul ar avea alte civilizaţii şi alte
societăţi! Spectatorii au cele mai clare viziuni. Cineva cu
adevărat neutru ar putea apoi să afirme dacă suntem eroii sau
ticăloşii istoriei.
Semnătura: XXX Data: XX/XX/196X

159 
 14
COASTA ROŞIE IV

— Doamnă profesoară Ye, spuse Wang Miao, am o întrebare. Pe

vremea aceea SETI era doar un program de cercetare elementară
marginal. De ce avea Proiectul Coasta Roşie un nivel atât de înalt de
securitate?
— Această întrebare s-a pus chiar în timpul primelor etape ale
Proiectului Coasta Roşie şi va continua să fie pusă până la capăt. Dar
acum ar trebui să fi aflat răspunsul. Putem fi impresionaţi doar de
prevederea de care a dat dovadă factorul de decizie responsabil pentru
Proiectul Coasta Roşie.
— Da, a gândit pe termen foarte lung, încuviinţă Wang pe gânduri.
Wang ştia că numai în ultimii doi ani se acordase o atenţie serioasă
şi sistematică întrebării care se referea la modalitatea şi gradul în care
stabilirea contactului cu civilizaţiile extraterestre ar influenţa
societăţile umane, prin stabilirea contactului cu civilizaţiile
extraterestre, dar cercetarea câştigase rapid interesul tuturor şi
concluziile au fost şocante.
Speranţele naive şi idealiste se sfărâmaseră. Oamenii de ştiinţă
descoperiseră că, în contrast cu dorinţele entuziaste ale oamenilor, nu
era o idee bună pentru rasa umană în ansamblul ei să ia contact cu
civilizaţiile extraterestre. Impactul unui asemenea contact asupra
societăţii umane ar fi mai degrabă unul de dezbinare, şi nu de
unificare şi ar exacerba, nu ar micşora amploarea conflictelor dintre
diferitele culturi. Pe scurt, dacă ar avea loc contactul, divergenţele
interne din fiecare civilizaţie terestră s-ar amplifica şi ar duce probabil
la dezastru. Cea mai şocantă concluzie era că un asemenea impact nu
avea nimic de-a face cu gradul şi tipul de contact (unidirecţional sau
bidirecţional), sau cu forma şi gradul de evoluţie al civilizaţiei
extraterestre.
Aceasta era teoria „Contactului ca simbol” propus de sociologul Bill
Matthews de la RAND Corporation în cartea sa, The 100,000-Light-
Year Iron Curtain: SETI Sociology. Matthews considera că un asemenea
160 
contact cu o civilizaţie extraterestră reprezintă doar un simbol sau un
comutator. Indiferent de conţinutul contactului, rezultatele sunt
aceleaşi.
Să presupunem că natura contactului ar fi de aşa natură încât
simpla existenţă a civilizaţiei extraterestre ar fi confirmată, fără alte
informaţii de substanţă – ceea ce Matthews numea contact elementar.
Impactul va fi amplificat de lentilele psihologiei şi culturii de masă
umane până când ar rezulta în influenţe uriaşe, substanţiale asupra
progresului civilizaţiei. Dacă un asemenea contact ar fi monopolizat
de o ţară sau de o forţă politică, semnificaţia ar fi comparabilă cu
puterea economică şi militară.
— Cum a sfârşit Coasta Roşie?
— Probabil că ai ghicit.
Wang încuviinţă din nou. Sigur că înţelegea că dacă Coasta Roşie
reuşea, lumea de azi ar fi fost foarte diferită, dar ca s-o liniştească pe
Ye, îi spuse:
— E încă prea devreme să afirmăm că a reuşit sau nu. Undele radio
transmise de Coasta Roşie nu au ajuns încă prea departe în Univers.
Ye încuviinţă:
— Cu cât mai departe ajung semnalele, cu atât mai slabe devin şi cu
atât mai puţine şanse să fie receptate de civilizaţiile extraterestre.
Sigur, dacă fiinţele extraterestre ar fi detectat deja existenţa Terrei şi a
atmosferei ei bogate în oxigen şi ar fi hotărât să-şi concentreze
echipamentele lor performante asupra noastră, atunci ar fi fost cu
totul altceva. Dar, în general, cercetarea ne arată că, pentru ca fiinţele
extraterestre să ne detecteze semnalele, ar trebui să transmitem la un
nivel de putere egal cu energia emisă de o stea de mărime medie.
— Astrofizicianul sovietic Nikolai Kardaşev a propus în trecut ca
civilizaţiile să poată fi împărţite în trei tipuri pe baza puterii de care
pot dispune – să zicem, pentru scopuri de comunicaţii. O civilizaţie de
tipul I poate dispune de o cantitate de energie echivalentă cu energia
totală a Terrei pentru realizarea comunicaţiilor. Conform acestor
estimări, energia de ieşire a Terrei a fost de 10 15 până la 1016 waţi. O
civilizaţie de tipul II poate dispune de echivalentul în energie a unei
stele tipice – 1026 waţi – pentru comunicaţii. Energia de comunicaţii a
unei civilizaţii de tipul III poate atinge 10 36 waţi, aproximativ egală cu

161 
energia emisă de o galaxie. Civilizaţia de pe Terra este în prezent de tip
0,7, nu a atins nici măcar nivelul civilizaţiilor de tipul I. Şi transmisiile
Coastei Roşii au folosit doar aproximativ o milionime de zecime din
puterea de care dispune Terra. Apelul nostru a fost ca bâzâitul unui
ţânţar în aer. Nimeni nu-l poate auzi!
— Dar dacă civilizaţiile de tipul II şi de tipul III ale lui Kardaşev
există cu adevărat, ar trebui să fim capabili să le auzim.
— Nu am auzit nimic în timpul celor douăzeci de ani cât a
funcţionat Coasta Roşie.
— Aşa este. Luând în consideraţie Coasta Roşie şi SETI, oare toate
aceste eforturi n-au dovedit, în cele din urmă, un singur lucru: faptul
că în tot Universul doar Terra are viaţă inteligentă?
Ye scoase un oftat slab.
— Teoretic, nu o să aflăm poate niciodată răspunsul definitiv la
această întrebare. Dar sentimentul meu şi al tuturor celor care au
trecut pe la Coasta Roşie este că aşa stau lucrurile.
— E trist că Coasta Roşie a fost dezafectată. De vreme ce a fost
construită ar fi trebuit să fie menţinută în funcţiune. Este cu adevărat
o realizare extraordinară!
— Declinul Coastei Roşii a fost un proces gradual. Pe la începutul
anilor ’80 s-a făcut o renovare a întregului complex. În principal, s-au
actualizat parţial sistemele informatice de transmisie şi de
monitorizare. Sistemul de transmisie a fost automatizat şi sistemul de
monitorizare a fost încorporat în două minicomputere IBM.
Capacitatea de procesare a datelor a devenit mult mai avansată şi a
permis astfel monitorizarea simultană a patruzeci de mii de canale.
— Dar, mai târziu, în timp ce oamenii au căpătat o perspectivă
îmbunătăţită, au avut o mai bună capacitate de apreciere a dificultăţii
căutării civilizaţiilor extraterestre şi conducerea şi-a pierdut interesul
pentru Coasta Roşie. Prima schimbare a fost scăderea nivelului de
securitate al bazei. Consensul era că secretizarea extremă a Coastei
Roşii era inutilă şi numărul agenţilor de pază de la bază a fost redus de
la o companie la un detaşament, până când, în cele din urmă, a rămas
doar un număr de cinci agenţi de securitate. De asemenea, după
renovare, deşi Coasta Roşie a rămas, din punct de vedere administrativ,
în cadrul celui de-Al Doilea Corp de Artilerie, conducerea activităţilor

162 
ştiinţifice a fost predată Institutului Astronomic de pe lângă Academia
de Ştiinţe Chineză care a început să se ocupe de unele proiecte de
cercetare care nu au nimic de-a face cu căutarea civilizaţiilor
extraterestre.
— Aţi obţinut cele mai multe realizări ştiinţifice în acea perioadă.
— Iniţial Coasta Roşie s-a ocupat şi de unele proiecte de
radioastronomie. Era pe atunci cel mai mare radiotelescop din ţară.
Mai târziu, după ce s-au construit observatoare radioastronomice,
cercetarea de la Coasta Roşie s-a orientat spre observarea şi analizarea
activităţii electromagnetice solare. În acest scop au adăugat un
telescop solar. Modelul matematic pe care l-am construit pentru
activitatea electromagnetică solară a fost în avangarda domeniului pe
atunci şi a avut mai multe aplicaţii practice. Cu aceste ultime rezultate
de cercetare, suma uriaşă investită în Coasta Roşie a adus cel puţin un
mic profit.
— De fapt, o mare parte din merit a avut-o comisarul Lei. Sigur, el a
avut şi propriile sale interese. Şi-a dat seama că postul de ofiţer politic
într-o unitate tehnică nu era de viitor. Înainte să intre în armată,
studiase şi el astrofizica, aşa că dorea să se întoarcă la cercetare.
Proiectele de cercetare pe care Coasta Roşie le-a preluat în afară de
căutarea civilizaţiilor extraterestre s-au datorat toate eforturilor
depuse de el.
— Probabil că nu i-a fost atât de uşor să se întoarcă la munca
tehnică. Pe vremea aceea nu fuseserăţi reabilitată politic. Mi se pare că
tot ce făcea era să-şi pună numele pe toate rezultatele cercetării
dumneavoastră.
Ye zâmbi binevoitor.
— Fără Lei, Baza Coasta Roşie ar fi fost închisă mult mai devreme.
După ce Coasta Roşie a fost reclasificată şi reconvertită pentru uzul
civil, militarii au abandonat-o. În cele din urmă, Academia de Ştiinţe
Chineză n-a mai putut dispune de fondurile necesare pentru
funcţionarea Coastei Roşii şi aceasta a fost închisă.
Ye nu vorbea prea mult despre viaţa ei de zi cu zi de la Baza Coasta
Roşie şi Wang nu a întrebat-o. La patru ani după ce sosise la bază s-a
căsătorit cu Yang Weining. Totul s-a petrecut în mod natural, fără
dramatism. Mai târziu, Yang şi Lei au murit într-un accident la bază şi

163 
Yang Dong se născuse după moartea tatălui ei. Mama şi fiica au părăsit
Vârful Radar abia pe la mijlocul anilor ’80, când Baza Coasta Roşie a
fost dezafectată. Ye s-a întors la Tsinghua, facultatea ei, şi a predat
astrofizica până la pensionare. Wang auzise toate astea de la Sha
Ruishan la Observatorul Radioastronomic Miyun.
— Căutarea civilizaţiilor extraterestre reprezintă o disciplină de
natură singulară. Are o influenţă profundă asupra concepţiei de viaţă a
cercetătorului. Ye vorbea cu o voce tărăgănată, de parcă le spunea
poveşti unor copii. În crucea nopţii, puteam auzi în căşti zgomotul
lipsit de sunete al Universului. Zgomotul era slab, dar constant, mai
veşnic decât stelele. Uneori m-am gândit şi că zgomotul semăna cu
vânturile neîncetate din Munţii Marele Hingan. Mi-a fost atât de frig
acolo şi singurătatea era de nedescris.
— Din când în când, îmi ridicam privirea spre stele după tura de
noapte şi mă gândeam că semănau cu un deşert strălucitor şi eu
însămi eram o copilă abandonată în deşert… M-am gândit că viaţa era
un accident printre accidentele din Univers. Universul părea un palat
gol şi omenirea era doar o furnică în tot acest palat gol. Acest tip de
gândire mi-a modelat cea de-a doua parte a vieţii, transformând-o
într-o mentalitate conflictuală: uneori mă gândeam că viaţa e atât de
preţioasă şi că totul este atât de important. Dar alteori mi se părea că
oamenii sunt atât de insignifianţi şi că nimic nu are sens. Cu toate
acestea, viaţa mea a trecut zi după zi cu acest sentiment ciudat şi,
înainte să-mi dau seama, îmbătrânisem…
Wang dori să o consoleze pe această femeie bătrână care-şi dedicase
viaţa unei activităţi măreţe, dar singuratice, dar ultimul monolog al lui
Ye îl făcu să se cufunde în aceeaşi dispoziţie melancolică. Îşi dădu
seama că nu avea ce să spună decât:
— Doamnă profesoară Ye, voi merge într-o zi cu dumneavoastră să
vizitez ruinele Bazei Coasta Roşie.
Ye scutură încet din cap:
— Miao, nu sunt ca tine. Înaintez în vârstă şi sănătatea mea nu mai
e ce a fost. E greu să prezic viitorul. Îmi trăiesc viaţa de la o zi la alta.
Privind părul argintiu al lui Ye Wenjie, ştiu că se gândea din nou la
fiica ei.

164 
 15
TREI CORPURI: COPERNICUS, FOTBAL
UNIVERSAL ŞI ZIUA TRI-SOLARĂ

După ce a plecat de la locuinţa lui Ye, Wang Miao nu reuşea să-şi

calmeze nervii. Evenimentele din ultimele zile şi istoria Coastei Roşii,
două şiraguri de gând complet lipsite de legătură se împletiseră acum
şi peste noapte transformaseră lumea asta într-una necunoscută.
Când ajunse acasă, ca să scape de sentimentul neplăcut, se duse la
computer, îşi puse costumul V şi se logă la Trei Corpuri pentru a treia
oară.
Încercarea de a-şi schimba starea de spirit reuşi. În momentul în
care apăru ecranul de acces, deja era un alt om, plin de un entuziasm
inexplicabil. Spre deosebire de dăţile anterioare, acum avea un ţel;
urma să dezvăluie secretul lumii celor Trei Corpuri.
Creă un nou ID de conectare potrivit noului său rol: Copernicus.

Imediat după ce se logă, Wang se trezi din nou pe câmpia aceea

dezolantă înfruntând zorile stranii din lumea celor Trei Corpuri. O
piramidă colosală apăru la răsărit, dar imediat Wang îşi dădu seama că
nu mai era vorba despre piramida Regelui Zhou de Shang sau a lui Mo
Zi. Avea un vârf în stil gotic şi străpungea cerul dimineţii adânc,
amintind de Biserica Sfântul Iosif din Wangfujing. Dar dacă biserica
aceea era plasată lângă această piramidă, nu ar reprezenta nimic
altceva decât o cabină de pază. Văzu şi multe clădiri din depărtare care
păreau să fie deshidratoare, dar care acum erau şi ele construite în stil
gotic cu turle înalte şi ascuţite, de parcă din sol ieşiseră numeroşi ţepi.
Wang văzu o uşă într-o parte a piramidei, luminată de lucirile
pâlpâitoare din interior.
Se duse într-acolo. În interiorul tunelului era un şir de statui de zei
din Olimp ţinând torţe în mâini, cu suprafeţele înnegrite de fum. Intră
în Marea Sală şi văzu că era încă mai întunecoasă decât tunelul de
acces. Lumânările celor două sfeşnice de argint de pe masa lungă de

165 
marmură împrăştiau o lumină palidă.
În jurul mesei stăteau mai mulţi bărbaţi. Lumina palidă îi permise
lui Wang să zărească trăsăturile chipurilor lor. Ochii le erau ascunşi de
umbrele din orbitele adânci ale ochilor lor, dar Wang putu să simtă
privirile lor aţintite asupra sa. Bărbaţii păreau să fie îmbrăcaţi în robe
medievale. La o examinare mai atentă, unul sau doi dintre ei păreau să
aibă robe mai simple, mai mult ca nişte chitoane clasice din Grecia
antică. La capătul mesei era un bărbat slab şi înalt. Coroana aurie de
pe capul său era singurul lucru care strălucea în Marea Sală în afară de
lumânări. Străduindu-se mai mult, Wang reuşi să vadă în lumina
palidă a lumânării că roba sa era diferită de a celorlalţi: era roşie.
Wang îşi dădu seama că jocul afişa o lume aparte pentru fiecare
jucător. Această lume, bazată pe Evul Mediu european, fusese aleasă
de soft conform ID-ului său de conectare.
— Ai întârziat. Şedinţa a început de mult timp, spuse bărbatul cu
roba roşie şi coroana aurită. Sunt Papa Grigorie.
Wang încercă să-şi amintească din puţinele cunoştinţe de istorie a
Evului Mediu european pe care le avea despre ce grad de progres al
acestei civilizaţii era vorba conform numelui ales. Dar apoi îşi aduse
aminte ce referinţe istorice haotic de anacronice existau în lumea celor
Trei Corpuri şi hotărî că nu merita efortul.
— Ţi-ai schimbat ID-ul, dar noi toţi te-am recunoscut. În cele două
civilizaţii anterioare, ai călătorit spre Orient. Ah, sunt Aristotel. Cel
care îi vorbea era bărbatul cu chiton grecesc. Avea părul plin de bucle
albe.
— Da, încuviinţă Wang. Acolo am fost martor la distrugerea a două
civilizaţii, una din cauza frigului extrem şi alta din cauza unui soare
ucigător de fierbinte. Am văzut şi eforturile considerabile ale
savanţilor din Orient irosite în încercarea de a stăpâni legile care
guvernează mişcarea Soarelui.
— Ha!
Sunetul veni de la un bărbat cu un barbişon răsucit. Era şi mai slab
decât Papa.
— Savanţii orientali au încercat să înţeleagă secretele mişcării
Soarelui prin meditaţie, epifanie sau chiar prin vise. Pur şi simplu
ridicol!

166 
 — Ăsta e Galileo, spuse Aristotel. El susţine înţelegerea lumii prin
observare şi experimente. Este un gânditor lipsit de imaginaţie, dar
rezultatele lui trebuie să ne atragă atenţia.
— Mo Zi a efectuat şi experimente, şi observări, spuse Wang.
Galileo pufni.
— Genul de gândire al lui Mo Zi era tot de tip oriental. Nu a fost
nimic altceva decât un mistic care poza drept om de ştiinţă. Nu şi-a
luat niciodată în serios propriile observaţii şi şi-a construit modelul
conform unei speculaţii subiective. Ridicol! Îmi pare rău pentru
echipamentul rafinat de care dispunea. Suntem diferiţi. Pe baza
cantităţilor mari de date observaţionale şi experimentale, facem
deducţii logice, stricte pentru a construi un model al Universului.
Apoi ne întoarcem la experiment şi observări pentru a-l testa.
— Mi se pare corect, încuviinţă Wang. Şi eu gândesc la fel.
— Atunci ai adus şi un calendar? tonul Papei era batjocoritor.
— Nu am calendar. Am adus un model întocmit pe baza datelor
observaţionale. Dar trebuie să precizez că şi dacă modelul este corect,
nu e sigur că folosirea lui poate permite stăpânirea detaliilor precise
ale mişcării Soarelui şi crearea unui calendar. Este totuşi o etapă
necesară.
Ecoul câtorva aplauze singuratice răsună prin Marea Sală. Aplauzele
veneau de la Galileo.
— Excelent, Copernicus, excelent. Modul tău de gândire
pragmatică, adaptat la abordarea experimentală, ştiinţifică le lipseşte
celor mai mulţi savanţi. Doar pentru asta şi teoria ta merită să fie
ascultată.
Papa încuviinţă spre Wang:
— Dă-i drumul!
După ce s-a dus la celălalt capăt al mesei lungi şi s-a liniştit, Wang
spuse:
— De fapt este destul de simplu. Motivul pentru care mişcarea
Soarelui pare dezordonată este acela că lumea noastră are trei sori. Sub
influenţa atracţiei gravitaţionale perturbatoare reciproc, mişcările lor
sunt imprevizibile – problema celor trei corpuri. Când planeta noastră
gravitează în jurul unui soare pe o orbită stabilă, atunci avem o Eră
Stabilă. Când unul dintre sau ceilalţi doi sori se mişcă la o oarecare

167 
distanţă, atracţia lor gravitaţională scoate planeta de pe orbita stabilă
pe care se învârte şi o trimite într-o rătăcire instabilă prin câmpurile
gravitaţionale ale celor trei sori. Aceasta este Era Haotică. După o
oarecare unitate de timp, când planeta noastră este capturată din nou
de unul dintre sori şi se mişcă pe o orbită temporar stabilă, începe o
nouă Eră Stabilă. Acesta e un soi de meci de fotbal la scara
Universului. Jucătorii sunt cei trei sori şi planeta noastră este mingea
de fotbal.
Câteva râsete cavernoase răsunară în Marea Sală.
— Ardeţi-l de viu! ordonă Papa impasibil. Cei doi soldaţi din stânga
şi dreapta uşii, în armuri ruginite începură să vină spre Wang ca doi
roboţi neîndemânatici.
— Ardeţi-l, oftă Galileo. Mi-am pus mari speranţe în tine, dar nu
eşti decât un biet mistic sau vrăjitor.
— Oamenii ca el nu sunt decât un pericol public, încuviinţă
Aristotel.
— Măcar lăsaţi-mă să termin! Wang se eliberă din strânsoarea
mănuşilor de armură ale celor doi soldaţi.
— Ai văzut trei sori? Sau ştii pe cineva care i-a văzut? întrebă
Galileo.
— Toată lumea i-a văzut.
— Atunci, lăsând la o parte soarele care apare în timpul Erelor
Haotice şi în timpul Erelor Stabile, unde sunt ceilalţi doi?
— Soarele pe care îl vedem în diferite momente poate să nu fie
mereu acelaşi, ci doar unul dintre cei trei sori. Ceilalţi doi sunt stelele
căzătoare. Când sunt în depărtări, par nişte stele.
— Dai dovadă de lipsă de cunoştinţe ştiinţifice, spuse Galileo,
scuturând din cap. Soarele se mişcă încontinuu spre un punct
îndepărtat şi nu poate sări peste spaţiul de intervenţie. Potrivit
ipotezei tale, ar trebui să mai fie şi o altă situaţie observabilă: Soarele
este mai mic decât pare de obicei, dar mai mare decât o stea căzătoare
şi se micşorează treptat până devine o stea căzătoare şi se
îndepărtează. Dar nu am văzut niciodată un asemenea comportament
al Soarelui.
— De vreme ce ai o pregătire ştiinţifică, ar trebuie să ştii câte ceva
despre structura Soarelui.

168 
 — Asta este descoperirea de care mă simt cel mai mândru. Soarele
este compus dintr-un strat exterior gazos uriaş dar rarefiat şi un miez
interior dens şi fierbinte.
— Foarte adevărat, spuse Wang. Dar se vede treaba că nu ai
descoperit interacţiunea optică specială dintre stratul exterior gazos al
Soarelui şi atmosfera planetei noastre. E un fenomen asemănător cu
polarizarea, sau seamănă mai mult cu o interferenţă distructivă. Ca
rezultat, când Soarele depăşeşte o anume distanţă faţă de noi, aşa cum
îl vedem din atmosfera noastră, stratul exterior gazos devine complet
transparent şi invizibil şi noi putem să-i vedem miezul lui interior
strălucitor. Soarele apare atunci doar ca având dimensiunile miezului
interior, o stea căzătoare.
— Acest fenomen i-a nedumerit pe toţi cercetătorii din fiecare
civilizaţie de-a lungul istoriei şi ne-a împiedicat să descoperim
existenţa celor trei sori. Acum înţelegi de ce apariţia celor trei stele
căzătoare anunţă o perioadă de frig extrem: pentru că toţi cei trei sori
sunt extrem de departe.
Urmă o tăcere scurtă în care toţi cântăriră acest fapt. Aristotel fu
primul care vorbi:
— Îţi lipsesc elementele de bază ale cunoştinţelor de logică. E
adevărat că putem vedea uneori trei stele căzătoare şi că această
imagine a fost mereu legată de perioade distructive de frig extrem. Dar
conform teoriei tale, ar trebui şi ca uneori să putem vedea pe cer trei
sori de dimensiuni normale. Acest lucru nu s-a întâmplat însă
niciodată. Potrivit tuturor însemnărilor tuturor civilizaţiilor, nu s-a
întâmplat asta niciodată!
— Stai! Un bărbat purtând o pălărie cu formă stranie şi cu o barbă
lungă se ridică şi vorbi pentru prima oară: Poate că există asemenea
însemnări. O civilizaţie a văzut doi sori şi a fost imediat distrusă de
căldura lor, dar însemnarea era foarte vagă. A, sunt Leonardo da Vinci.
— Vorbim despre trei sori, nu despre doi! urlă Galileo. Potrivit
teoriei lui, cei trei sori trebuie să apară pentru un timp, la fel ca cele
trei stele căzătoare.
— Cei trei sori au apărut deja, spuse Wang pe un ton cât se poate de
calm. Şi oamenii i-au văzut. Dar cei care au văzut o asemenea imagine
mai aveau doar câteva secunde de trăit. Nu aveau nicio şansă să scape

169 
sau să supravieţuiască. Zilele tri-solare sunt cele mai îngrozitoare
catastrofe ale lumii noastre. Într-o asemenea zi, suprafaţa planetei se
transformă într-un cuptor de topire într-o secundă şi arşiţa este atât de
puternică încât topeşte şi pietrele. După distrugerea cauzată de o zi
tri-solară, va trece un eon până la reapariţia vieţii şi a civilizaţiei.
Acesta este un motiv în plus pentru care nu avem informaţii despre
zilele tri-solare.
Coborî liniştea. Îl priveau cu toţii pe Papă.
— Ardeţi-l, spuse Papa cu blândeţe. Zâmbetul de pe faţa lui îi era
oarecum familiar lui Wang: era zâmbetul Regelui Zhou de Shang.
Marea Sală se însufleţi şi cu toţii păreau să se pregătească de
sărbătoare. Galileo şi alţi câţiva cărau veseli un trunchi dintr-un colţ
întunecos. Traseră de cadavrul înnegrit de fumul de cărbune care era
încă legat de trunchi şi-l aruncară la o parte înainte să construiască
rugul. Doar Leonardo ignora toată această agitaţie. Se aşeză la masă,
gânditor şi, din când în când, se folosea de un creion pentru a calcula
ceva.
— Giordano Bruno, spuse Aristotel, făcând semn spre corpul
înnegrit. La fel ca tine, a venit aici şi a început să-ndruge vrute şi
nevrute.
— Porniţi un foc slab, spuse Papa cu glasul pierdut.
Doi soldaţi îl legară pe Wang Miao de stâlp cu sfori de azbest. Se
folosi de braţul liber şi arătă spre Papă:
— Nu eşti decât un biet program. Cât despre voi ceilalţi, sunteţi fie
nişte programe, fie nişte idioţi. Mă voi loga din nou!
— Nu mai poţi să te întorci. Vei dispărea pentru vecie din lumea
celor Trei Corpuri, spuse Galileo, râzând pe înfundate.
— Atunci probabil că eşti un program. O persoană obişnuită ar
înţelege elementele de bază ale Internetului. Tot ce poate face un joc
mai mult este să-mi înregistreze adresa MAC. Pot însă schimba
computerul şi să-mi creez un nou ID: Vă voi anunţa când mă întorc.
— Sistemul ţi-a înregistrat scanarea retiniană cu ajutorul
costumului V, spuse Leonardo, privindu-l pe Wang.
Apoi se întoarse la calculele sale.
Wang Miao se simţi cuprins de o groază de neînţeles. Urlă:
— Nu faceţi asta! Lăsaţi-mă să plec! Vă spun adevărul!

170 
 — Dacă spui adevărul, atunci nu vei fi ars de viu. Jocul îi
recompensează pe cei care urmează calea dreaptă, spuse Aristotel
rânjind şi scoţând o brichetă Zippo argintie.
Se jucă cu ea şi reuşi un număr complicat, apoi o aprinse.
Dar când era pe punctul de a da foc rugului de lemne din jurul lui
Wang, o lumină roşie strălucitoare umplu tunelul de acces, urmată de
un val de căldură şi fum. Un cal se detaşă pe neaşteptate din lumină în
Marea Sală. Corpul îi luase deja foc şi în timp ce galopa, vântul îl
transforma într-o minge de foc. Călăreţul, un cavaler îmbrăcat într-o
armură groasă strălucind incandescent lăsa în urmă un fir de fum alb.
— Lumea s-a sfârşit! Lumea s-a sfârşit! Deshidratarea!
Deshidratarea!
Şi în timp ce cavalerul urla, calul de sub el căzu şi se transformă în
jăratic.
Cavalerul fu aruncat mai departe şi se rostogoli până la stâlp unde
se opri şi nu mai mişcă. Fumul alb continuă să curgă din orificiile
armurii. Grăsimea sfârâindă din trupul omului mort se scurse pe
pământ şi arse, parcă oferindu-i armurii nişte aripi de foc.
Toţi din Marea Sală se repeziră spre tunelul de acces, îmbulzindu-se
şi dispărând în lumina roşie de afară. Wang Miao se luptă din toate
forţele până când se eliberă din funii, ocolind cavalerul şi calul care
ardeau, repezindu-se spre Marea Sală, alergând prin arşiţa tunelului,
până când ajunse afară.
Solul lucea roşu ca o bucată de fier din cuptorul unui fierar. Pârâiaşe
strălucitoare de lavă şerpuiau prin pământul roşu estompat, formând
o reţea de foc care se întindea până la orizont. Nenumăraţi stâlpi
subţiri de flăcări erupseră spre cer: deshidratoarele ardeau şi trupurile
dinăuntru dădeau focului o lucire albăstruie ciudată.
Nu departe, Wang văzu o duzină de stâlpi mici de flăcări de aceeaşi
culoare. Aceştia erau oamenii care tocmai fugiseră afară din piramidă:
Papa, Galileo, Aristotel, Leonardo… stâlpii de foc cu luciri albăstrui din
jurul lor erau translucizi. Le putea vedea feţele şi trupurile care se
chirceau lent în foc. Îşi fixaseră privirea pe Wang, care tocmai apăruse
şi păstrându-şi postura cu braţele ridicate spre cer, scandară la unison:
— Ziua tri-solară…
Wang privi în sus şi văzu trei sori uriaşi care se învârteau încet în

171 
jurul unui punct invizibil, ca un ventilator imens cu trei lame care
trimitea un val de aer fatal spre lumea de sub ei. Cei trei sori aproape
că acoperiseră întregul cer şi, în timp ce se deplasau spre Apus,
jumătate din formaţie coborî sub orizont. Ventilatorul uriaş continua
să se învârtească, o lamă strălucitoare se mai ridica din când în când
deasupra orizontului şi oferea lumii agonizante încă un răsărit şi un
apus efemer. După apus, pământul străluci în roşu stins şi răsăritul de
după o clipă inundă totul cu razele lui paralele şi orbitoare.
După ce acei trei sori apuseră complet, norii groşi ce se formaseră
din tot aburul apei evaporate continuară să le reflecte lucirea. Cerul
ardea de o frumuseţe infernală, înnebunitoare.
După ce ultima lumină a distrugerii dispăru şi ea, după ce norii
străluciră cu luminescenţa roşie palidă reflectată de focul infernal de
la sol, apărură câteva rânduri uriaşe de text:
Civilizaţia Numărul 183 a fost distrusă de o zi tri-solară. Această
civilizaţie progresase până în Evul Mediu.
După o lungă perioadă de timp, viaţa şi civilizaţia vor renaşte şi vor
progresa din nou în lumea cea imprevizibilă a celor Trei Corpuri.
Dar în timpul acestei civilizaţii, Copernicus a dezvăluit cu succes
structura de bază a Universului. Civilizaţia celor Trei Corpuri va
efectua primul său salt. Jocul a trecut acum la nivelul al doilea.
Vă invităm să vă logaţi la nivelul al doilea al lumii celor Trei
Corpuri.

172 
 16
PROBLEMA CELOR TREI CORPURI

Imediat ce Wang se deconectă, sună telefonul.

Era Shi Qiang, care-i spuse că e o urgenţă şi că trebuia să vină la
biroul lui de la Divizia de Investigaţii Criminale. Wang se uită la ceas:
era ora trei dimineaţa.
Wang ajunse la biroul haotic al lui Shi şi văzu că era deja plin de
fumul gros de ţigară. O tânără poliţistă care împărţea biroul cu Shi
încerca să ţină fumul departe, făcându-şi vânt cu un caiet. Shi o
prezentă ca fiind Xu BingBing, o specialistă în informatică de la
Divizia de Securitate a Informaţiei.
A treia persoană din birou îl surprinse pe Wang. Era Wei Cheng,
soţul singuratic şi misterios al lui Shen Yufei, cea care-i prezentase lui
Wang grupul Frontierele Ştiinţei şi jocul Trei Corpuri. Părul lui Wei
arăta ca naiba. Privi în sus spre Wang, dar păru să fi uitat că se
cunoscuseră.
— Îmi pare rău că te deranjez, dar se pare că nici tu nu dormeai
încă, îi spuse Shi. Trebuie să rezolv ceva despre care nu i-am informat
pe cei de la Centrul de Comandă pentru Operaţiuni de Război şi am
nevoie de sfatul tău.
Se întoarse spre Cheng:
— Spune-i!
— I-am spus că viaţa mea e în pericol, spuse Wei, cu faţa împietrită.
— De ce nu ne spui totul de la început?
— Bine, vă spun. Dar să nu vă plângeţi după asta că durează prea
mult. De fapt, în ultima vreme mi-am dorit mult să vorbesc cu cineva…
Wei se întoarse s-o privească pe Xu BingBing. Nu trebuie să vă luaţi
notiţe, sau ceva de genul ăsta?!
— Nu chiar acum, răspunse Shi, fără să clipească. Înainte nu aveai
cu cine să vorbeşti?
— Nu, nu despre asta e vorba. Mi-e prea lene să vorbesc.
Întotdeauna am fost leneş.

173 
 Povestea lui Wei Cheng:
Încă din copilărie am fost apatic. Când am ajuns la şcoala cu
internat, nu spălam niciodată farfuriile şi nici nu-mi făceam patul. Nu
m-a entuziasmat nimic niciodată. Mi-era prea lene să studiez, mi-era
lene şi să mă joc şi m-am strecurat astfel printre zile, fără niciun ţel
anume.
Dar ştiam că am nişte talente speciale pe care alţii nu le aveau. De
exemplu, dacă trăgeai o linie, eu puteam să trag o altă linie care o
putea împărţi conform Secţiunii de Aur: 1,618. Colegii mei îmi
spuneau că ar trebui să mă fac tâmplar, dar m-am gândit că era vorba
despre ceva mai important, despre un soi de intuiţie despre numere şi
forme. De fapt, notele mele de la matematică erau tot atât de proaste
ca notele de la celelalte materii. Eram prea leneş să mă deranjez să le
arăt ce munceam. La teste, pur şi simplu ghiceam răspunsurile şi asta
scriam. Le nimeream în aproximativ optzeci sau nouăzeci la sută din
cazuri. Dar asta ducea la note mediocre.
Când am ajuns în anul doi de liceu, m-a remarcat un profesor de
matematică. Pe atunci mulţi profesori de liceu aveau titluri academice
impresionante, fiindcă în timpul Revoluţiei Culturale mulţi savanţi
talentaţi sfârşiseră prin a preda la licee. Profesorul meu era şi el un
astfel de savant.
Într-o zi, m-a ţinut după ore. A scris pe tablă o duzină de secvenţe
numerice şi mi-a cerut să scriu formula de însumare pentru fiecare.
Am scris formulele pentru câteva dintre ele aproape instantaneu. Cât
despre celelalte, mi-am dat seama dintr-o ochire că erau divergente.
Profesorul meu a luat o carte, The Collected Cases of Sherlock
Holmes. S-a oprit asupra unei povestiri – cred că era A Study in Scarlet.
Era acolo o scenă unde Watson vede la parter un curier îmbrăcat civil
şi i-l arată lui Holmes. Holmes spune: „Ah, te referi la sergentul de
marină în rezervă?” Watson este uluit de felul în care Holmes reuşeşte
să deducă povestea vieţii acelui om, dar nici măcar Holmes nu poate
să-şi argumenteze raţionamentul. Îi trebuie ceva timp pentru a reuşi
să-şi urmărească propria înlănţuire de deducţii logice. Aceasta se baza
pe mâna bărbatului, pe mişcările lui şi aşa mai departe. Îi spune lui
Watson că nu e nimic ciudat în toată povestea asta. Altora le poate
veni greu să explice de ce ştiu că doi şi cu doi fac patru.

174 
 Profesorul meu închise cartea şi-mi spuse: „Aşa şi tu.” Gândeşti atât
de iute şi de instinctiv, încât nu poţi spune cum ai ajuns la rezultat.
Apoi m-a întrebat: „Ce simţi când vezi un şir de numere? Mă refer la
emoţiile pe care le simţi.”
I-am spus că orice combinaţie de numere îmi apare ca o formă
tridimensională. Sigur că nu pot descrie formele numerelor, dar ele
îmi apar realmente ca nişte forme.
„Atunci cum e când vezi figuri geometrice?” întrebă profesorul.
I-am răspuns că este exact pe dos. În mintea mea nu există figuri
geometrice. Totul se transformă în numere. E ca şi cum te-ai apropia
foarte mult de o imagine dintr-un ziar şi totul se transformă în puncte
minuscule (sigur, acum imaginile din ziare nu mai sunt aşa).
Profesorul mi-a spus: „Ai un dar natural pentru matematică, e
adevărat, dar… dar…” A tot repetat „dar” şi a măsurat camera cu pasul
încoace şi-ncolo de parcă reprezentam o problemă foarte complicată
pe care nu ştia de unde s-o apuce. „Dar oamenii ca tine nu-şi preţuiesc
darul” a spus el. După ce s-a mai gândit o vreme, păru să se lase
păgubaş şi spuse: „De ce nu te înscrii la olimpiada de matematică
districtuală de luna viitoare? Nu te voi medita. Cu oameni ca tine doar
mi-aş pierde vremea. Dar când o să scrii răspunsurile tale, ai grijă să le
oferi şi demonstraţia.”
Aşa că m-am dus la olimpiadă. De la nivelul districtual până la
Olimpiada de Matematică Internaţională de la Budapesta, am câştigat
de fiecare dată primul loc. După ce m-am întors, am fost acceptat la
facultatea de matematică a unei universităţi celebre, fără să mai fie
nevoie să dau examenul de admitere…
Şi nu v-aţi plictisit de când tot vorbesc? Ah, bine. Ca să înţelegeţi ce
s-a întâmplat după aceea, trebuie să vă spun ceva. Profesorul meu din
liceu avea dreptate. Nu-mi preţuiam talentul. Nu am depus eforturi
speciale când mi-am luat diploma de licenţă, de masterat sau de
doctorat, dar am reuşit să le obţin pe toate. Cu toate acestea, imediat
ce am absolvit şi m-am întors în lumea reală, mi-am dat seama că sunt
absolut inutil. În afară de matematică nu ştiam nimic altceva. Când
venea vorba despre complexităţile relaţiilor interumane, mă purtam de
parcă aş fi fost pe jumătate adormit. Cu cât petreceam mai mult timp
muncind, cu atât îmi periclitam cariera. În cele din urmă am devenit

175 
conferenţiar la facultate, dar nu am putut să rămân nici acolo. Pur şi
simplu nu reuşeam să iau predatul în serios. Scriam pe tablă „Uşor de
demonstrat” şi îi lăsam pe studenţii mei să se chinuie. Mai târziu,
când au început să-i elimine pe cei mai incompetenţi profesori, m-au
dat afară.
Între timp mi se făcuse silă de tot şi de toate. Mi-am făcut un bagaj
uşor şi am plecat la un templu budist undeva în adâncul munţilor din
China de Sud.
O, nu, nu m-am călugărit. Eram prea leneş pentru aşa ceva.
Intenţionam doar să-mi găsesc un locşor cu adevărat liniştit unde să
pot trăi o vreme. Monahul superior de acolo era un prieten vechi de-al
tatălui meu, un adevărat intelectual care s-a călugărit când a înaintat
în vârstă. Din ce îmi povestise tata, fusese singura cale de scăpare
pentru un om aflat la nivelul lui. El mi-a cerut să rămân acolo. I-am
spus că doream să găsesc o cale paşnică şi uşoară de a-mi ameţi viaţa
pentru tot restul zilelor. Monahul mi-a spus că locul acela nu era
liniştit. Acolo erau mulţi turişti şi mulţi pelerini. Cei cu adevărat
liniştiţi îşi pot găsi pacea şi într-un oraş aglomerat. Şi pentru a atinge
acea stare trebuie să-ţi goleşti sinea. I-am spus că sunt destul de golit.
Faima şi averea nu însemnau nimic pentru mine. Mulţi dintre
călugării de la templu sunt oameni mai preocupaţi de cele lumeşti
decât mine. Monahul scutură din cap şi-mi spuse că vidul nu
înseamnă deloc nimicnicie. Vidul este un mod de viaţă şi trebuie să
foloseşti acest vid existenţial pentru a-ţi umple sinele.
Vorbele lui m-au iluminat. Mai târziu, după ce le-am cântărit mai
mult, mi-am dat seama că nu erau deloc filosofie budistă, ci se
apropiau mai mult de unele teorii moderne din fizică. Monahul mi-a
spus şi că nu va discuta cu mine despre budism. Motivul era acelaşi ca
al profesorului meu din liceu: cu soiul meu de oameni, şi-ar pierde,
pur şi simplu, vremea.
În prima noapte nu am putut adormi în cămăruţa de la templu. Nu-
mi imaginasem că acest loc de refugiu din calea lumii poate fi atât de
incomod. Pătura şi cearşaful se umeziseră amândouă de la ceaţa
dimineţii şi patul era îngrozitor de tare. Aşa că pentru a adormi, am
încercat să urmez sfatul monahului superior şi să mă umplu cu „vid”.
În mintea mea, primul „vid” pe care l-am creat a fost infinitatea

176 
spaţiului. Nu era nimic în ea, nici măcar lumină. Dar nu peste mult
timp am simţit că acest univers gol nu-mi aducea pacea interioară. În
schimb mă umplea de o nelinişte fără-de-nume, ca pe un om care se
îneacă şi încearcă să apuce cu mâna orice de care să se poată ţine.
Aşa că am creat o sferă în acest spaţiu infinit al meu: o sferă nu prea
mare, deşi avea masă. Dar starea mea mintală nu s-a îmbunătăţit.
Sfera plutea în mijlocul unei „deşertăciuni” (în spaţiul infinit, mijlocul
putea fi oriunde). Universul nu avea nimic cu care să poată acţiona
asupra ei şi nici ea nu putea acţiona asupra a nimic. Atârna doar acolo,
nemişcată, neschimbătoare, ca o interpretare perfectă a morţii.
Am creat o a doua sferă, a cărei masă era egală cu a primeia. Ambele
aveau suprafeţe perfect reflectorizante. Îşi reflectau reciproc
imaginea, fiecare înfăţişând unica existenţă din univers în afară de a ei
înseşi. Dar situaţia nu s-a ameliorat prea mult. Dacă sferele n-ar fi avut
un impuls iniţial, adică dacă nu le-aş fi împins la început, s-ar fi atras
una pe alta repede prin forţa gravitaţională proprie. Atunci cele două
sfere ar fi rămas împreună şi ar fi atârnat acolo fără să se mişte, un
simbol al morţii. Dacă ar fi avut impulsuri iniţiale şi nu s-ar fi ciocnit
atunci s-ar fi învârtit una în jurul celeilalte sub influenţa gravitaţiei.
Oricare ar fi fost condiţiile iniţiale, mişcările de revoluţie s-ar fi
stabilizat într-un final şi ar fi devenit neschimbătoare: dansul morţii.
Am introdus o a treia sferă şi, spre mirarea mea, situaţia s-a
schimbat complet. Aşa cum am spus, orice figură geometrică se
transformă în numere în adâncurile minţii mele. Universurile fără-de-
sfere, cu câte o sferă şi cele cu câte două sfere apăreau ca o singură
ecuaţie sau ca un şir de câteva ecuaţii, ca nişte frunze singuratice în
toamna târzie. Dar această a treia sferă dădea viaţă „vidului”. Cele trei
sfere, odată primite impulsurile iniţiale, treceau prin mişcări complexe
şi aparent nerepetitive. Ecuaţiile descriptive cădeau din ceruri ca o
furtună cu fulgere fără de capăt.
Şi uite aşa adormeam. Cele trei sfere continuau să danseze în visul
meu, un dans dezordonat, care nu se repeta niciodată. Cu toate
acestea, în adâncurile minţii mele, dansul avea un ritm, doar că era
unul a cărui perioadă de repetare era infinit de lungă. Acest lucru mă
vrăjea şi doream să descriu o parte a perioadei sau chiar întreaga
perioadă.

177 
 A doua zi am continuat să mă gândesc la cele trei sfere care dansau
în „vid”. Atenţia nu-mi fusese niciodată captivată atât de mult.
Ajunsesem în punctul în care unul dintre monahi l-a întrebat pe
monahul superior dacă nu am probleme mintale. Monahul superior a
râs şi a spus: „Nu-ţi face griji. A găsit vidul.” Da, găsisem vidul. Acum
puteam să mă bucur de pace într-un oraş aglomerat. Inima mea putea
să-şi găsească liniştea în mijlocul unei mulţimi zgomotoase. Pentru
prima oară îmi plăcea matematica. Mă simţeam ca un libertin care
părăsise mereu fără regret femeie după femeie şi care se trezeşte brusc
îndrăgostit.
Problema celor Trei Corpuri52 are principii fizice foarte simple. Este
mai mult o problemă de matematică.

— Nu ai auzit de Henri Poincaré? îl întrebă Wang Miao pe Wei,

întrerupându-l.53

Pe vremea aceea nu auzisem. Da, ştiu că cineva care studiase

matematica ar fi trebuit să audă de un maestru ca Poincarée, dar nu
idolatrizam maeştrii şi nu doream să devin unul dintre ei, aşa că nu
auzisem de el. Şi chiar dacă aş fi auzit de Poincaré, mi-aş fi continuat
cercetarea problemei celor trei corpuri.
Toată lumea pare să creadă că Poincaré a dovedit imposibilitatea de
a rezolva problema celor trei corpuri, dar eu sunt convins că greşesc. El
a dovedit doar că rezultatul depinde sensibil de condiţiile iniţiale, şi a
52 Modul în care trei corpuri se mişcă sub influenţa atracţiilor gravitaţionale
reciproce constituie o problemă tradiţională a mecanicii clasice care derivă în mod
natural din studiul mecanicii cereşti. Mulţi s-au preocupat de ea încă din sec. al XVI-
lea. Euler, Lagrange şi cercetători mai apropiaţi de zilele noastre, cu ajutorul
computerelor, au găsit cu toţii soluţii la cazurile speciale ale problemei celor trei
corpuri. Karl F. Sundman a dovedit apoi existenţa unei soluţii generale la problema
celor trei corpuri în forma unei serii infinite convergente, dar seria converge atât de
lent, încât e, practic, inutilă (n.a.)/ (n.tr. Ken Liu).

53 Poincaré a arătat că problema celor trei corpuri prezintă o dependenţă sensibilă

de condiţiile iniţiale, pe care acum o înţelegem drept o caracteristică a
comportamentului haotic (n.tr. Ken Liu).
178 
mai dovedit că sistemul celor trei corpuri nu poate fi rezolvat prin
integrale. Dar sensibilitatea la condiţiile iniţiale nu înseamnă
indeterminabilitate completă. Înseamnă doar că soluţia conţine un
mai mare număr de diferite forme. Ceea ce ne trebuie este un nou
algoritm.
Pe atunci mă gândeam la un singur lucru – aţi auzit de metoda
Monte Carlo? Vedeţi, este un algoritm informatic folosit adesea pentru
calcularea suprafeţei formelor neregulate. Cu alte cuvinte, programul
loveşte dezordonat o figură cu o suprafaţă cunoscută, cum ar fi un
cerc, care conţine figura care ne interesează, cu o mulţime de mingi
minuscule, fără să lovească acelaşi punct de două ori. După ce s-au
lansat foarte multe mingi, proporţia dintre numărul mingilor care au
căzut înăuntrul formei neregulate şi numărul total de mingi care au
lovit cercul va duce la aflarea suprafeţei formei. Sigur, cu cât se
folosesc mingi mai mici, cu atât mai precis este rezultatul.
Deşi metoda e simplă, ea ne arată cum, cu ajutorul matematicii,
forţa brută haotică poate birui precizia logicii. Este o abordare
numerică care foloseşte cantitatea pentru a deriva calitatea. Aceasta
este strategia mea de rezolvare a problemei celor trei corpuri. Studiez
sistemul clipă de clipă. În fiecare clipă, vectorii de mişcare ai sferelor
se pot combina în moduri infinite. Tratez fiecare combinaţie de parcă
ar fi o formă de viaţă. Cheia este să stabileşti nişte reguli: ce combinaţii
ai vectorilor de mişcare sunt „sănătoase” şi „avantajoase” şi ce
combinaţii sunt „nocive” şi „dăunătoare”. Primele primesc un avantaj
de supravieţuire, în timp ce celelalte sunt defavorizate. Calculul începe
prin eliminarea celor defavorizate şi păstrarea celor avantajate.
Combinaţia finală care supravieţuieşte este predicţia corectă pentru
configuraţia următoare a sistemului, în următorul lui moment în timp.

— Algoritm evolutiv, spuse Wang.

— E bine că te-am invitat, îl aprobă Shi Qiang, dând din cap.

Da. Doar mai târziu am aflat de acest termen. Trăsătura

caracteristică a acestui algoritm este că necesită cantităţi uriaşe de
putere de calcul. Pentru problema celor trei corpuri, computerele pe
care le avem acum nu sunt suficiente.

179 
 Pe vremea când eram la templu, nu aveam nici măcar un calculator.
Trebuia să merg la biroul de contabilitate ca să obţin un registru gol şi
un creion. Am început să construiesc modelul matematic pe hârtie.
Trebuia să muncesc din greu, şi nu după mult timp umplusem mai
mult de douăzeci de registre goale şi călugării de la contabilitate s-au
supărat pe mine. Dar fiindcă aşa dorea monahul superior, mi-au făcut
rost de şi mai multă hârtie şi de un stilou. Am ascuns calculele
terminate sub o pernă şi am aruncat ciornele în arzătorul de tămâie
din curte.
Într-o seară, în camera mea a dat năvală o tânără. Era pentru prima
oară când venea o femeie în camera mea. Ţinea în mână câteva bucăţi
de hârtie cu marginile arse. Erau ciornele pe care le aruncasem.
— Mi-au spus că sunt ale tale. Studiezi problema celor trei corpuri?
În spatele ochelarilor cu lentile mari, ochii îi străluceau de parcă
luaseră foc.
Tânăra m-a luat pe neaşteptate. Matematica pe care o foloseam era
neconvenţională şi demonstraţiile mele presupuneau salturi mari. Dar
faptul că putuse să-şi dea seama din câteva resturi de hârtie de
obiectul studiului meu îmi arăta că avea un talent neobişnuit la
matematică. Şi, de asemenea, eram sigur că se dedicase problemei
celor trei corpuri, la fel ca mine.
N-aveam o părere prea bună despre turişti şi despre pelerini.
Turiştii habar nu aveau la ce se uită, se mulţumeau să alerge peste tot
şi să facă fotografii. Cât despre pelerini, arătau mai săraci decât turiştii
şi păreau că sunt toţi într-o stare de buimăceală, de parcă ar fi avut
intelectul întrerupt. Dar femeia asta era diferită. Arăta ca un om de
ştiinţă. Mai târziu aveam să aflu că venise acolo cu un grup de turişti
japonezi.
Fără să-mi aştepte răspunsul, îmi spuse:
— Abordarea ta este excelentă. Am căutat o astfel de metodă care să
transforme dificultatea problemei celor trei corpuri într-o chestiune
de calcul masiv. Sigur că pentru aşa ceva este nevoie de un computer
foarte puternic.
I-am spus adevărul:
— Chiar dac-ar fi să folosim toate computerele din lume nu ar fi de
ajuns.

180 
 — Dar trebuie să ai un mediu de cercetare adecvat şi aici nu ai aşa
ceva. Îţi ofer posibilitatea să foloseşti un supercomputer. Pot să-ţi dau
şi un minicomputer. Hai să plecăm împreună mâine în zori.
Era Shen Yufei. La fel ca acum, era concisă şi autoritară, dar mult
mai atrăgătoare pe vremea aceea. Din fire sunt o persoană rece. Mă
interesau femeile şi mai puţin decât îi interesau pe călugării din jurul
meu. Ea era însă altfel. Femeia asta lipsită de feminitate mă atrăgea.
De vreme ce tot nu aveam nimic de făcut am acceptat imediat.
În noaptea aceea, n-am putut dormi. Am tras o cămaşă pe mine şi
am ieşit în curte. Am văzut-o în depărtare pe Shen în sala înceţoşată a
templului. Îngenunchease în faţa lui Buddha, acela cu beţişoare
parfumate aprinse, şi toate mişcările ei păreau pline de pietate. M-am
apropiat fără zgomot şi, când am ajuns lângă uşa care ducea la sala
templului, am auzit-o murmurând o rugăciune: „Buddha, te rog să-l
ajuţi pe Stăpânul meu să scape din marea de suferinţă.”
Credeam că nu am auzit bine, dar a spus rugăciunea din nou:
„Buddha, te rog să-l ajuţi pe Stăpânul meu să iasă din marea de
suferinţă.”
Nu înţelegeam religiile şi nu mă interesa niciuna dintre ele, dar nu
puteam să-mi imaginez o rugăciune mai bizară decât aceea.
— Ce spui acolo? am izbucnit.
M-a ignorat. Îşi ţinea ochii aproape închişi şi mâinile împreunate în
faţă, de parcă îşi urmărea rugăciunea ridicându-se la Buddha odată cu
fumul tămâiei. După mai mult timp, îşi deschise în sfârşit ochii şi se
întoarse spre mine.
— Du-te să te culci. Mâine ne trezim devreme. Şi nici măcar nu m-a
privit.
— „Stăpânul” acela pe care l-ai pomenit face parte din budism? am
întrebat-o eu.
— Nu.
— Păi atunci…
N-a spus nimic şi s-a grăbit să plece. Nu am mai putut să o întreb
nimic altceva. Am repetat rugăciunea în sinea mea, din nou şi din nou
şi părea să devină din ce în ce mai bizară. În cele din urmă mi s-a făcut
frică. Am alergat spre camera monahului superior şi am ciocănit la
uşă.

181 
 — Ce înseamnă dacă cineva se roagă lui Buddha ca să ajute unui alt
stăpân? apoi i-am dat amănunte despre ce văzusem.
Monahul privi în tăcere cartea pe care o ţinea în mână, dar se
gândea la ce-i spusesem şi nu mai citea din ea. Apoi mi-a spus:
— Te rog să pleci puţin. Lasă-mă să mă gândesc.
M-am întors şi am plecat, ştiind că este ceva neobişnuit. Monahul
era o persoană foarte cultivată. De obicei putea răspunde la orice
întrebare despre religie, istorie şi cultură fără să trebuiască să se
gândească prea mult. Am aşteptat în faţa uşii, cam cât îţi ia să fumezi o
ţigară şi apoi monahul superior mă chemă.
— Cred că există o posibilitate. Faţa lui avea o expresie mOorâtă.
— Ce? Ce anume ar putea fi? Ce altă religie are zei ai căror adoratori
trebuie să se roage la zeii altor religii pentru a fi salvaţi?
— Stăpânul ei există cu adevărat.
Răspunsul lui m-a tulburat.
— Prin urmare… Buddha nu există? Imediat ce mi-au ieşit vorbele
pe gură mi-am dat seama cât de grosolan sunau. Mi-am cerut iertare.
Monahul îmi făcu semn cu mâna.
— Ţi-am spus că noi doi nu putem vorbi despre budism. Existenţa
lui Buddha este un tip de existenţă pe care nu o poţi înţelege. Dar
Stăpânul ei există într-un fel pe care îl poţi înţelege – şi nu voi mai
adăuga nimic despre această chestiune. Tot ce pot face este să te
sfătuiesc să nu pleci cu ea.
— De ce?
— Este doar o senzaţie. Simt că în spatele ei sunt lucruri pe care tu
şi cu mine nu ni le putem imagina.
Am ieşit din camera monahului şi am străbătut templul pentru a
ajunge la camera mea. Era o noapte cu lună plină. Am privit luna şi m-
am gândit că seamănă cu un ochi argintiu, ciudat care mă privea cu
lumina lui îmbibată de o răcoare ciudată.
A doua zi, am plecat cu Shen – în fond, nu puteam rămâne la
templu tot restul vieţii. Dar nu crezusem că în următorii ani voi trăi o
viaţă de vis. Shen îşi ţinuse promisiunea. Aveam un minicomputer şi
un mediu de lucru confortabil. Puteam chiar să plec din ţară din când
în când pentru a putea lucra la supercomputere – şi nu cu o bază de
date partajată, ci având întreaga UCP doar pentru mine. Avea mulţi

182 
bani, dar nu ştiam de unde îi vin banii.
Mai târziu ne-am căsătorit. Nu a fost vorba despre prea multă iubire
sau pasiune, a fost doar o căsătorie de convenienţă. Aveam amândoi
lucruri de făcut. Cât despre mine, cei câţiva ani de după asta ar fi putut
fi descrişi ca o zi foarte lungă şi timpul mi-a trecut cât se poate de
liniştit. În casa ei s-a avut grijă de mine şi nu a trebuit să am grija
mâncării sau a îmbrăcăminţii, aşa că mă puteam dedica studiului
problemei celor trei corpuri. Shen nu şi-a băgat niciodată nasul în
viaţa mea. În garaj era o maşină pe care o puteam conduce oriunde.
Sunt sigur că nu i-ar fi păsat nici dacă aş fi adus altă femeie acasă. Era
interesată doar de cercetarea mea şi singurul lucru despre care
vorbeam zi de zi era problema celor trei corpuri. În fiecare zi voia să
ştie cât am progresat.

— Ai idee cu ce altceva se mai ocupă Shen? întrebă Shi Qiang.

— Doar cu Frontierele Ştiinţei. E ocupată cu asta tot timpul. Vin
oameni în fiecare zi.
— Nu ţi-a cerut să devii membru?
— Niciodată. Nici măcar nu vorbeşte despre asta. Şi nici nu-mi
pasă. Aşa sunt eu făcut. Nu vreau să-mi pese de nimic. Ştie şi ea, şi-mi
spune că sunt un bărbat indolent, fără un scop real. Organizaţia nu mi
s-ar potrivi şi m-ar deranja în cercetarea mea.
— Ai făcut vreun progres cu problema celor trei corpuri? întrebă
Wang.

Faţă de starea generală din domeniu, progresul meu poate fi socotit

un salt înainte. Acum câţiva ani, Richard Montgomery de la UCSC 54 şi
Alain Chenciner de la L’Université Paris VII – Denis Diderot au
descoperit o altă soluţie periodică stabilă la problema celor trei corpuri
cu ajutorul unei metode de aproximare variaţională 55. În condiţii
iniţiale corespunzătoare, cele trei corpuri se vânează reciproc în jurul

54 Pentru mai multe detalii vezi Alain Chenciner şi Richard Montgomery, „A

remarkable periodic solution of the three-body problem in the case of equal masses”,
Annals of Mathematics, 152 (2000), 881-901 (n.tr. Ken Liu).

55 Ibidem.
183 
unei curbe fixe în formă de cifra opt. După aceea, toată lumea a
încercat să găsească asemenea configuraţii stabile speciale şi fiecare
descoperire a fost salutată cu entuziasm. Doar trei sau patru astfel de
configuraţii au fost descoperite până acum.
Dar algoritmul meu evoluţionar descoperise deja mai mult de o sută
de configuraţii stabile. Desenele orbitelor lor ar putea umple o galerie
de artă post-modernistă. Dar nu acesta este scopul meu. Soluţia reală a
problemei celor trei corpuri este construirea unui model matematic
care, dându-se orice configuraţie iniţială cu vectori cunoscuţi, să poată
prezice toate mişcările ulterioare ale sistemului cu trei corpuri. Asta îşi
doreşte din tot sufletul şi Shen Yufei.
Dar pacea din viaţa mea s-a sfârşit ieri.

— Asta este infracţiunea pe care vrei s-o reclami? întrebă Shi

Qiang.
— Da. Un bărbat a sunat ieri şi mi-a spus că dacă nu încetez
cercetarea mea voi fi ucis.
— Cine era?
— Nu ştiu.
— Un număr de telefon?
— Nu-l ştiu. ID-ul apelantului era ascuns.
— Mai ai şi altceva de declarat în legătură cu asta?
— Nu ştiu.
Shi râse şi-şi aruncă chiştocul de ţigară.
— Ne-ai tot povestit vrute şi nevrute şi la sfârşit tot ce ai de
reclamat este un singur rând şi câteva „nu ştiu”?
— Dacă nu v-aş fi povestit totul, aţi fi înţeles semnificaţia acestui
telefon? Pe urmă, dacă era numai asta nu aş fi venit aici. Sunt un tip
leneş, v-am spus, nu? O, şi la miezul nopţii – nu ştiu dacă era azi, sau
ieri – eram în pat. În timp ce eram încă între somn şi viaţă, am simţit
ceva rece care mi se mişcă pe faţă. Am deschis ochii, am văzut-o pe
Shen Yufei şi aproape că mi-a stat inima în loc de groază.
— De ce e atât de îngrozitor să-ţi vezi nevasta în toiul nopţii?
— Mă fixa cu privirea într-un fel pe care nu-l mai observasem la ea.
Lumina de afară îi cădea pe faţă şi părea o nălucă. Avea în mână ceva:
un pistol. Mişcând ţeava armei peste faţa mea, mi-a spus că trebuia să

184 
continui să lucrez la problema celor trei corpuri. Altfel mă omoară.
— Ei da, acum chiar devine interesant. Shi încuviinţă satisfăcut. Îşi
aprinse o altă ţigară.
— Interesant? Ştii, nu am unde să mă duc. De-aia am venit la
dumneata.
— Spune-ne exact ce a spus.
— A spus: „Dacă reuşeşti să rezolvi problema celor trei corpuri, vei
fi salvatorul lumii. Dacă te opreşti acum vei fi un păcătos. Dacă cineva
salvează rasa omenească sau distruge rasa omenească, atunci
contribuţia ta sau păcatul tău vor fi exact de două ori mai mari decât
ale aceluia.”
Shi scoase pe gură un nor dens de fum şi îl privi fix pe Wei Cheng
până când acesta se fâstâci. Îşi scoase un caiet din grămada
dezordonată de pe birou şi luă un stilou:
— Ai vrut să ne notăm, nu-i aşa? repetă ce-ai zis.
Wei se conformă.
Wang spuse:
— Ce a spus este foarte ciudat într-adevăr. Ce vrea să spună cu exact
de două ori mai mult?
Wei clipi.
— Mi se pare destul de grav. Când am venit, ofiţerul de serviciu m-a
trimis imediat la dumneata. Se vede treaba că te interesezi de mult
timp de Shen şi de mine.
Shi încuviinţă.
— Hai să te întreb altceva. Crezi că pistolul pe care îl ţinea în mână
soţia ta era adevărat? Văzând că Wei nu ştia ce să-i răspundă,
continuă: Ai simţit miros de ulei de armă?
— Da, am simţit clar un miros uleios.
— Bine. Shi, care rămăsese aşezat pe biroul său, sări jos. În sfârşit.
Acum avem o ocazie. Posesia ilegală de arme de foc este suficientă
pentru un mandat de percheziţie. Las hârţogăraia pe mâine. Trebuie
să ne mişcăm rapid.
Se întoarse spre Wang:
— Nu există odihnă pentru cei obosiţi. Trebuie să te rog să vii cu
mine şi să mă sfătuieşti în continuare. Apoi se întoarse spre Xu
BingBing care tăcuse în tot acest timp: BingBing, acum am doar doi

185 
oameni la serviciu şi nu e suficient. Ştiu că Divizia de Securitate a
Informaţiei nu e obişnuită cu munca de teren, dar am nevoie să vii cu
mine.
Xu încuviinţă, bucuroasă să scape de biroul plin de fum.

În afară de Shi şi Xu, echipa de percheziţie era formată din Wang

Miao, Wei Cheng şi doi alţi ofiţeri de la Divizia de Investigaţii
Criminale. Cei şase se deplasau cu două maşini de poliţie şi străbătură
întunericul dinaintea zorilor spre cartierul lui Wei de la marginea
oraşului.
Xu şi Wang erau pe locurile din spate. Imediat ce porni maşina ea îi
şopti lui Wang:
— Profesore Wang, reputaţia dumneavoastră din Trei Corpuri este
excepţională.
Cineva menţionase Trei Corpuri în lumea reală! Wang se emoţionă
şi se simţi dintr-odată foarte apropiat de această tânără în uniformă de
poliţie.
— Joci şi dumneata?
— Sunt responsabilă cu monitorizarea şi urmărirea lui, sarcini din
cele mai neplăcute.
Întrebă nerăbdător:
— Poţi să-mi povesteşti despre culise? Chiar vreau să aflu.
În lumina palidă ce intra pe geamul maşinii, Wang văzu cum Xu
zâmbeşte misterios.
— Şi noi am vrea să ştim. Dar toate serverele sunt în afara ţării.
Sistemul şi paravanul de protecţie sunt foarte securizate şi greu de
penetrat. Nu ştim prea multe, dar suntem siguri că nu este vorba
despre o operaţiune pentru profit. Calitatea programului este
neobişnuit de înaltă şi cantitatea de informaţie conţinută este şi mai
neobişnuită. Nici măcar nu seamănă cu un joc.
— Sunt oare… Wang îşi căută cu grijă cuvintele:… Unele semne
supranaturale?
Noaptea lui fusese plină de coincidenţe: fusese chemat să discute
problema celor trei corpuri cu Wei Cheng, imediat după ce rezolvase
problema din jocul celor Trei Corpuri. Şi acum Xu îi spunea că
monitorizează jocul. Ceva nu i se părea normal.

186 
 — Nu credem. Mulţi oameni, din toată lumea, participă la
dezvoltarea jocului şi metoda lor de colaborare pare similară cu cea
folosită de sistemul de operare Linux care a devenit foarte popular
acum câţiva ani. Dar este sigur că folosesc instrumente de dezvoltare
foarte avansate. Cât despre conţinutul jocului, cine ştie de unde şi-l
procură?! Pare un pic… supranatural, aşa cum spuneţi. Cu toate
acestea, noi tot credem în regula celebră a căpitanului Shi: toate
trebuie să fi fost făcute de oameni. Eforturile noastre de urmărire sunt
eficiente şi în curând vom avea rezultate.
Tânăra nu se pricepea să mintă şi ultima ei remarcă îl făcu pe Wang
să-şi dea seama că-i ascundea o mare parte din adevăr. Chiar aşa de
celebră e regula lui acum? Wang îl privi pe Shi, care era la volan în faţa
lui.
Când ajunseră la clădire, soarele nu răsărise încă. O fereastră de la
etajul al doilea era luminată, dar toate celelalte erau întunecate.
Imediat ce Wang ieşi din maşină, auzi zgomote ce veneau de la etaj.
Se auzea ca şi cum ceva s-ar fi lovit de perete. Shi, care coborâse şi el
jos din maşină, îşi ciuli urechile. Împinse cu putere poarta curţii şi se
repezi în casă cu o agilitate surprinzătoare pentru masivitatea lui,
urmat îndeaproape de cei trei colegi.
Wang şi Wei îi urmară în casă. Din living, urcară la etaj şi intrară în
camera luminată, călcând într-o baltă de sânge – era aceeaşi oră a
nopţii când Wang o văzuse pe Shen jucând Trei Corpuri. Acum aceasta
zăcea în mijlocul camerei, cu sângele încă curgându-i din două răni de
glonţ din piept. Un al treilea glonţ îi intrase prin sprânceana stângă şi-i
înroşise toată faţa. Nu departe de ea era un pistol într-o baltă
trandafirie.
Când intră Wang, Shi şi unul dintre ceilalţi ofiţeri se repeziră să iasă
din cameră şi intrară într-o cameră întunecată vizavi pe hol. Acolo
fereastra era deschisă şi Wang auzi de afară sunetul unei maşini care
demara. Un poliţist formă un număr la telefon. Xu BingBing stătea
mai la o parte, urmărind totul cu tulburare. La fel ca Wang şi ca
ceilalţi, nu mai văzuse probabil o astfel de scenă.
După o clipă, Shi reveni. Îşi băgă pistolul în toc şi-i spuse ofiţerului
cu telefonul în mână:
— Un Volkswagen Santana cu un singur bărbat. Nu am reuşit să-i

187 
iau numărul. Spune-le să blocheze toate intrările de pe şoseaua de
centură numărul cinci. La dracu’! S-ar putea chiar să ne scape.
Shi se uită prin jur şi văzu găurile de gloanţe din perete. Privi
cartuşele goale împrăştiate pe jos şi adăugă:
— Bărbatul a tras de cinci ori şi trei gloanţe au lovit-o. Ea a tras de
două ori şi le-a ratat pe ambele. Apoi se lăsă pe vine pentru a examina
trupul împreună cu un alt ofiţer. Xu stătea mai departe şi-i aruncă o
privire lui Wei Cheng, care era lângă ea. Shi se uită şi el la Wei.
Pe faţa lui Wei se aşternuse o expresie de şoc şi o urmă de durere,
dar numai o urmă. Obişnuita lui expresie lemnoasă nu se schimbase
prea mult. Faţă de Wang, era mult mai calm.
— Nu pari prea deranjat de toate astea, îi spuse Shi lui Wei.
Probabil că veniseră să te omoare pe tine.
Wei rânji forţat:
— Ce pot să fac? Eu nici măcar acum nu ştiu nimic despre ea. I-am
spus de atâtea ori să nu se complice. Dar… n-am avut ce face. Îmi vine
în minte sfatul monahului din noaptea aceea.
Shi se ridică în picioare şi se duse până în faţa lui Wei. Scoase o
ţigară şi o aprinse:
— Cred că mai ai nişte lucruri pe care nu ni le-ai spus.
— Sunt unele lucruri despre care mi-a fost prea lene să vorbesc.
— Atunci ar trebui să faci un efort acum!
Wei se gândi preţ de o clipă şi spuse:
— Azi, nu, ieri după-amiază, s-a certat cu un bărbat în living. Era
acel Pan Han, celebrul ecolog. Se mai certaseră şi înainte, vorbeau în
japoneză, de parcă le-ar fi fost frică să nu-i ascult. Dar ieri nu le-a mai
păsat şi s-au certat în chineză. Am auzit câteva frânturi.
— Încearcă să ne spui exact ce ai auzit.
— Bine. Pan Han a spus „Deşi părem tovarăşi de drum, în realitate
suntem duşmani de neîmpăcat”. Shen a spus: „Da, încerci să foloseşti
puterea Stăpânului împotriva rasei omeneşti”. Pan a spus: „Ce-ai
înţeles nu este complet lipsit de logică. Dorim ca Stăpânul nostru să
vină în lumea aceasta şi să-i pedepsească pe cei care merită să fie
pedepsiţi de prea mult timp. Cu toate acestea, tu faci totul pentru a
împiedica venirea Stăpânului meu şi de aceea nu te mai putem tolera.
Dacă nu te opreşti, te vom face noi să te opreşti!” Shen a spus:

188 
„Comandantul a fost orb când ţi-a dat voie să faci parte din
organizaţie!” Pan a spus: „Apropo de comandant, poţi să-mi spui de
partea cui este Comandantul? A Adventiştilor sau a Izbăvitorilor?”
Cuvintele lui Pan au făcut-o pe Shen să tacă pentru o vreme. Apoi cei
doi au coborât vocea şi nu am mai auzit nimic.
— Cu al cui glas semăna glasul bărbatului care te-a ameninţat la
telefon?
— Mă întrebi dacă semăna cu glasul lui Pan Han? Nu ştiu. Vorbea
foarte încet şi nu am reuşit să-mi dau seama.
Sosiră mai multe maşini de poliţie cu sirenele în funcţiune. Un grup
de poliţişti cu mănuşi albe veni sus pe scări, cu aparate de fotografiat,
şi casa se umplu de zumzetul activităţilor. Shi îi spuse lui Wang să
plece să se odihnească puţin. Wang intră în camera cu
minicomputerul şi îl găsi pe Wei.
— Poţi să-mi descrii succint algoritmul tău evoluţionar pentru cele
trei corpuri? Vreau să-l prezint… unor oameni. Ştiu că cererea mea e
neaşteptată. Dacă nu poţi, nu-ţi face griji.
Wei scoase un CD şi i-l întinse lui Wang:
— Ai tot acolo: întregul model şi documentaţia anexă. Te rog, fă-mi
o favoare şi publică-l sub numele tău. M-ar ajuta mult.
— O, nu, nici vorbă! Cum aş putea?
Wei arătă spre discul din mâna lui Wang şi spuse:
— Profesore Wang, v-am observat de cum aţi intrat. Sunteţi un om
bun, cu simţul responsabilităţii. Din acest motiv vă sfătuiesc să staţi
departe de asta. Lumea se va schimba în curând. Ar trebui cu toţii să
încercăm să ne trăim vieţile în pace. Aşa ar fi cel mai bine. Nu-ţi face
griji despre tot restul. Este oricum inutil.
— Pari să ştii chiar mai multe?
— Stăteam lângă ea în fiecare zi. Era imposibil să nu-ţi dai seama
măcar puţin.
— Atunci de ce nu ai anunţat poliţia?
Wei zâmbi dispreţuitor:
— Poliţiştii nu au niciun rost. Dumnezeu dacă ar fi aici, şi tot n-ar
avea niciun rost. Întreaga rasă umană a atins punctul în care nimeni
nu le mai ascultă rugăciunile.
Wei stătea lângă o fereastră care dădea spre răsărit şi prin geam,

189 
dincolo de conturul îndepărtat al oraşului, cerul începu să strălucească
de lumina zorilor. Dintr-un motiv oarecare, lumina îi amintea lui
Wang de zorii ciudaţi pe care-i vedea de fiecare dată când se conecta
să joace Trei Corpuri.
— De fapt, nu sunt atât de detaşat, şi în ultimele câteva nopţi n-am
reuşit să dorm. În fiecare dimineaţă când văd răsăritul mi se pare că e
apusul. Se întoarse spre Wang, şi după o pauză lungă, spuse: Toate
acestea se întâmplă din cauza faptului că Dumnezeu, sau Stăpânul
despre care vorbea ea nu se mai poate apăra nici măcar pe Sine.

190 
 17
TREI CORPURI: NEWTON, VON NEUMANN,
PRIMUL ÎMPĂRAT ŞI SIZIGIA56

Începutul celui de-al doilea nivel din Trei Corpuri nu fu foarte

diferit: aceeaşi zori reci şi stranii, aceeaşi piramidă colosală. Însă, de
data asta, piramida era din nou în stil egiptean.
Wang auzi sunetul strident al metalelor ciocnindu-se. Lovitura
sublinia liniştea dimineţii răcoroase. Căutând sursa, observă două
umbre întunecate mişcându-se la baza piramidei. În lumina palidă
desluşi scânteierile metalice dintre umbre: era o luptă cu săbii.
Imediat ce ochii i se obişnuiră cu lumina slabă, Wang văzu siluetele
mult mai clar. Datorită formei piramidei, trebuie să se fi aflat în
versiunea orientală a jocului, dar cele două siluete păreau europeni
îmbrăcaţi în stilul secolului XVI sau XVII. Omul mai scund se feri sub
rotirea sabiei şi peruca argintie îi căzu pe pământ. După mai multe
atacuri şi riposte, un alt bărbat apăru de după colţul piramidei şi
alergă spre luptători. Încercă să-i oprească, dar lamele care se roteau
prin aer şuierau şi-l împiedicau să se apropie.
Strigă:
— Opriţi-vă! Nu aveţi nimic mai bun de făcut? Unde vă e simţul
responsabilităţii? Dacă civilizaţia nu mai are niciun viitor, la ce bun
acest presupus strop de glorie pentru care vă luptaţi?
Ambii spadasini îl ignorară şi se concentrară asupra duelului. Cel
mai înalt urlă brusc de durere şi sabia îi căzu la pământ cu zgomot. Se
întoarse şi o luă la fugă, ţinându-şi braţul rănit. Celălalt îl urmări o
vreme, apoi scuipă în direcţia învinsului.
— Neruşinatul!
Se aplecă şi-şi ridică peruca. În timp ce se ridica, îl zări pe Wang.
Arătând în direcţia celui care fugise, îi spuse:

56 Conjuncţie sau opoziţie a Lunii ori a unei planete cu Pământul şi cu Soarele

(n.tr.).
191 
 — A îndrăznit să pretindă că a inventat calculul diferenţial 57! Îşi
puse peruca pe cap, apoi îşi aşeză mâna pe inimă şi se înclină
curtenitor în faţa lui Wang. Isaac Newton58, la dispoziţia
dumneavoastră!
— Înseamnă că cel care a fugit e Leibniz59? întrebă Wang.
— Desigur. Un individ lipsit de scrupule. De fapt, nu-mi pasă de
minora lui pretenţie la faimă. Am devenit deja cel mai important prin
inventarea celor trei legi ale mecanicii, cu excepţia lui Dumnezeu. De
la mişcarea planetară la diviziunea celulară, orice lucru se
conformează celor trei legi măreţe. Acum, cu instrumentul matematic
extraordinar care este calculul, e doar o chestiune de timp până când
vom înţelege modelul mişcării celor trei sori.
— Nu este atât de simplu, spuse bărbatul care încercase să oprească
duelul. Ai luat în considerare cantitatea de calcule necesare? Am văzut
ecuaţiile diferenţiale pe care le-ai înşirat şi nu cred că e posibilă o
soluţie analitică, ci doar una numerică. Cu toate astea, capacitatea de
calcul solicitată este aşa de mare că nici dacă ar lucra fără pauză toţi
matematicienii din lume, tot nu ar reuşi să termine până la sfârşitul
lumii. Sigur, dacă nu reuşim să aflăm modelul de mişcare al sorilor,
sfârşitul lumii nu e departe.
Se înclină şi el în faţa lui Wang, dar reverenţa era mai modernă:
— Von Neumann60.
— Nu ne-ai adus la mii de mile în Orient special pentru a rezolva
problema acestor ecuaţii? întrebă Newton.

57 Este vorba despre dezvoltarea calcului diferenţial şi integral (n.tr.).

58 Isaac Newton (1643-1727) a descris Legea atracţiei universale (Philosophiae

Naturalis Principia Mathematica) şi a contribuit la dezvoltarea calculului diferenţial
şi integral împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz (n.tr.).

59 Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (1646-1716), filosof, unul dintre

întemeietorii iluminismului german. Împreună cu Newton este considerat
fondatorul analizei matematice moderne (n.tr.).

60 Jon Von Neumann (1903-1957), unul dintre cei mai importanţi matematicieni din
istorie, a avut numeroase contribuţii în domeniul fizicii cuantice, matematicii,
informaticii, analizei numerice (n.tr.).
192 
 Apoi se întoarse spre Wang.
— Norbert Wiener61 şi cu degeneratul care tocmai a fugit au venit
cu noi. Ne-am întâlnit cu nişte piraţi lângă Madagascar. Wiener s-a
luptat cu piraţii de unul singur numai pentru ca noi să putem scăpa. A
murit vitejeşte.
— De ce trebuie să veniţi în Orient ca să construiţi un computer? îl
întrebă Wang pe Von Neumann.
Von Neumann şi Newton se priviră nedumeriţi:
— Computer? O maşină de calculat! Există aşa ceva?
— Nu ştii nimic despre computere? Şi atunci cum te gândeai să
termini uriaşa cantitate de calcule?
Von Neumann se holbă mirat la Wang, de parcă întrebarea lui n-ar
fi avut niciun sens:
— Foloseam oameni, bineînţeles. În afară de oameni, ce altceva e în
stare să calculeze?
— Dar tocmai ai spus că toţi matematicienii din lume nu ar fi de
ajuns.
— În locul matematicienilor, vom folosi muncitori obişnuiţi. Dar
avem nevoie de foarte mulţi, cel puţin treizeci de milioane. Vom face
matematică cu ajutorul tacticii valului uman62.
— Muncitori obişnuiţi? Treizeci de milioane? Wang era uluit. Dar
dacă îmi aduc bine aminte, este o epocă în care nouăzeci la sută din
populaţie e analfabetă. Şi vrei să găseşti treizeci de milioane care
înţeleg calculul?
— Ai auzit gluma despre armata din Sichuan?
Von Neumann luă un trabuc gros, îi muşcă capătul şi îl aprinse.
— Câţiva soldaţi erau instruiţi, dar fiindcă nu aveau carte, nu erau

61 Norbert Wiener (1894-1964) este cunoscut ca întemeietorul ciberneticii

(Cybernetics and Control or Communication in the Animal and the Machine) (n.tr.).

62 Tactica valului uman reprezintă în Armata Roşie tactica fundamentală. Mase de

milioane de soldaţi sunt împinse, cu „generozitate socialistă”, în linia de foc a
inamicului care e, în cele din urmă, răsturnat de superioritatea numerică şi de
tonajul infinit superior al cărnii de tun ruseşti. Această realitate apocaliptică nu
exclude eroismul soldaţilor sovietici, dar îi transformă aproape matematic în sclavi-
militari, după modelul dominant acasă, în viaţa civilă (n.tr.).
193 
în stare să urmărească comenzile simple ale instructorului şi să
mărşăluiască: STÂNGA-DREAPTA-STÂNGA. Aşa că instructorul a
venit cu o idee: i-a pus pe soldaţi să poarte câte un pantof de pai în
piciorul stâng şi unul de pânză în piciorul drept. Când mărşăluiau le
striga (cu accent din Sichuan): PAIE-CÂRPĂ-PAIE-CÂRPĂ… Un astfel
de soldat căutăm. Doar că avem nevoie de treizeci de milioane.
La auzul bancului modern, Wang îşi dădu seama că bărbatul din
faţa lui nu era un program, ci o persoană reală şi mai mult ca sigur era
chinez.
— E greu să-ţi imaginezi o asemenea armată, spuse Wang, dând din
cap.
— Tocmai de asta am venit la Qin Shihuang, Primul Împărat, spuse
Newton, arătând spre piramidă.
— Tot el e la conducere? întrebă Wang, privind în jur. Observă că
soldaţii care păzeau intrarea în piramidă erau echipaţi doar cu nişte
armuri simple din piele şi halebarde ji din dinastia Qin. Anacronia
elementelor istorice din Trei Corpuri nu-l mai surprindea.
— Întreaga lume va fi sub stăpânirea lui, fiindcă are o armată de
peste treizeci de milioane care se pregăteşte să cucerească Europa. Hai
să mergem să-l vedem!
Von Neumann se întoarse spre Newton.
— Dă drumul sabiei!
Newton îl ascultă.
Cei trei intrară în piramidă şi tocmai când erau gata să iasă din
tunel şi să intre în Marea Sală, o gardă a insistat să se dezbrace de toate
hainele lor. Newton a obiectat:
— Suntem oameni de ştiinţă celebri. Nimeni de rangul nostru nu ar
purta arme ascunse!
Cum cei de pe margine se împotmoliseră, un glas profund, viril se
auzi din Marea Sală:
— E cumva vorba despre străinul care a descoperit cele trei legi ale
mişcării? Lasă-l să intre împreună cu însoţitorii lui!
Intrară în Marea Sală. Primul Împărat măsura încăperea la pas şi
roba lungă şi faimoasa lui sabie se târau pe podea încoace şi încolo. În
timp ce se întorcea spre cei trei savanţi, Wang îşi dădu seama că ochii
săi semănau cu cei ai regelui de Zhou din Shang şi ai Papei Grigorie.

194 
 — Cunosc motivul vizitei voastre. Sunteţi europeni, nu? Aşa că
mergeţi şi-l găsiţi pe Cezar. Imperiul lui e uriaş şi vă va face rost de cei
treizeci de milioane de oameni.
— Dar prea onorate împărate, ştiţi ce fel de armată are? Ştiţi în ce
stare se află imperiul său? În magnificul oraş etern al Romei până şi
râul care-l traversează este extrem de poluat. Şi ştiţi de ce?
— Producţia industrială militară?
— Nu, Măreţe Împărate, este voma romanilor după ce halesc şi
varsă la chefurile lor de pomină. Când nobilii iau parte la petreceri, îi
aşteaptă deja tărgile pitite sub mese. Când mănâncă atât de mult că nu
se mai pot mişca, servitorii îi transportă acasă. Întregul imperiu s-a
prăbuşit într-o mocirlă excentrică din care nu mai există ieşire. Chiar
dacă Cezar ar alcătui o armată formată din treizeci de milioane de
oameni, tot nu ar avea calitatea şi forţa necesare efectuării acestui
măreţ calcul.
— Ştiu asta, spuse Qin Shihuang. Dar Cezar se trezeşte şi-şi
revigorează armata. Înţelepciunea occidentalilor este înfiorătoare. Nu
sunteţi mai inteligenţi decât oamenii din Orient, dar vedeţi calea cea
dreaptă. De exemplu, el şi-a dat seama unde sunt cei trei sori şi tu ai
descoperit cele trei legi. Astea sunt realizări foarte impresionante. Noi,
cei din Orient, nu suntem în stare, deocamdată, să ne ridicăm la
înălţimea lor. Nu am puterea să cuceresc Europa. Vasele mele nu sunt
destul de bune şi, dacă ar fi să vin pe pământ, nu aş putea menţine
liniile de aprovizionare.
— Iată de ce, Măreţe Împărate, imperiul dumneavoastră ar trebui să
continue să se dezvolte! spuse Von Neumann, profitând de ocazie.
Dacă puteţi să stăpâniţi modelul mişcărilor sorilor, veţi fi în stare să
fructificaţi fiecare Eră Stabilă şi să evitaţi distrugerile produse de Erele
Haotice. Astfel, progresul dumneavoastră va fi mult mai rapid decât al
Europei. Credeţi-ne, suntem oameni de ştiinţă! Dacă veţi folosi cele
trei legi de mişcare şi calculul pentru a prognoza într-adevăr mişcările
sorilor, n-ar mai conta cine cucereşte lumea!
— Sigur că trebuie să prognozez mişcările sorilor. Dar dacă îmi spui
că sunt nevoit să adun treizeci de milioane de oameni, atunci ar trebui
să-mi demonstrezi cum pot fi efectuate asemenea calcule.
— Maiestatea Voastră Imperială, vă rog să-mi daţi trei soldaţi şi vă

195 
voi demonstra, spuse Von Neumann, entuziasmat.
— Trei? Doar trei? Pot să-ţi dau imediat trei mii de soldaţi, zise Qin
Shihuang, privindu-l neîncrezător pe Von Neumann.
— Maiestatea Voastră Imperială, tocmai aţi menţionat defectul
gândirii orientale, când vine vorba despre ştiinţă. Pentru că nu v-aţi
dat seama că toate obiectele complicate din univers sunt făcute din
elemente simple. Nu am nevoie decât de trei.
Qin Shihuang făcu un semn cu mâna şi trei soldaţi se apropiară.
Erau toţi foarte tineri. Ca toţi soldaţii Qin, se mişcau asemenea unor
maşini ascultătoare.
— Nu vă ştiu numele, spuse Von Neumann, bătându-i pe umăr pe
doi dintre ei. Voi vă veţi ocupa de semnalul de intrare, aşa că vă voi
numi „Intrare 1” şi „Intrare 2”.
Apoi arătă spre ultimul soldat.
— Tu te vei ocupa de semnalul de ieşire aşa că te voi numi „Ieşire”.
Îi împinse pe soldaţi unde dorea să-i aşeze.
— Aşa! Formaţi un triunghi. Ieşirea e vârful. Intrare 1 şi Intrare 2
formează baza.
— Puteai să le spui să se aşeze în formaţie de atac în triunghi,
menţionă Qin Shihuang, privindu-l dispreţuitor pe Von Neumann.
Newton luă şase steguleţe: trei albe şi trei negre. Von Neumann le
dădu celor trei soldaţi, aşa încât fiecare să aibă câte un steguleţ alb şi
unul negru:
— Alb reprezintă 0; negru reprezintă 1. Bine, acum fiţi atenţi la
mine! Ieşire, te întorci şi te uiţi la Intrare 1 şi la Intrare 2. Dacă
amândoi ridică steguleţele negre, ridici şi tu steguleţul negru. În toate
celelalte cazuri, ridici steguleţul alb. Mai precis, sunt trei cazuri:
Intrare 1 este alb şi Intrare 2 este negru; Intrare 1 este negru şi Intrare 2
este alb; Intrare 1 şi Intrare 2 sunt albi.
— Cred că ar trebui să foloseşti o altă culoare, spuse Qin Shihuang.
Alb înseamnă predare.
Entuziasmatul Von Neumann îl ignoră. Le dădea comenzi
soldaţilor strigând:
— Începeţi operaţiunea! Intrare 1 şi Intrare 2 puteţi ridica orice
steguleţ vreţi. Bine. Ridicaţi! Bine. Ridicaţi din nou! Ridicaţi!
Intrare 1 şi Intrare 2 ridicară steguleţele de câte trei ori. Prima oară

196 
fu negru-negru, a doua oară fu alb-negru şi a treia oară fu negru-alb.
Ieşire reacţionă corect de fiecare dată, ridicând steguleţul negru o dată
şi pe cel alb de două ori.
— Foarte bine! Maiestatea Voastră Imperială, soldaţii
dumneavoastră sunt foarte deştepţi.
— Până şi un idiot ar putea face asta. Spune-mi, ce fac de fapt? Qin
Shihuang părea nedumerit.
— Cei trei soldaţi formează un element de calcul. Este un tip de
poartă, o poartă AND63.
Von Neumann aşteptă ca Împăratul să digere informaţia.
Qin Shihuang răspunse impasibil:
— Nu sunt impresionat. Continuă.
Von Neumann se întoarse spre cei trei soldaţi:
— Hai să formăm un alt element. Ieşire, dacă vezi că Intrare 1 sau
Intrare 2 ridică steguleţul negru, atunci ridici şi tu steguleţul negru.
Sunt trei cazuri pentru care elementul este adevărat: negru-negru, alb-
negru, negru-alb. Când e alb-alb, ridici steguleţul alb. Înţelegi?
Perfect, băiete, îţi merge mintea! Tu reprezinţi cheia pentru
funcţionarea corectă a porţii. Munceşte din greu şi Împăratul te va
răsplăti! Să începem operaţiunea. Ridicaţi! Bine, ridicaţi din nou!
Ridicaţi din nou! Perfect! Maiestatea Voastră Imperială, acest element
se numeşte Poarta OR64.
Apoi, Von Neumann îi folosi pe cei trei soldaţi pentru a forma o
poartă NAND65, o poartă NOR66, o poartă XOR67, o poartă XNOR68 şi o
poartă logică cu trei stări. În cele din urmă, folosind doar doi soldaţi,
formă cea mai simplă poartă, o poartă NOT (un invertor): Ieşire ridica

63 Poarta AND este o poartă logică digitală care implementează operaţia de

conjuncţie logică (n.tr.).

64 Poarta OR (în română SAU) este o poartă logică digitală care implementează
operaţia de disjuncţie logică (n.tr.).

65 Poarta NAND (Şi-NU logic) este o poartă logică digitală care implementează
operatorul lui Sheffer (n.tr.).

66 Funcţia SAU-NU logic, este în algebra booleană o funcţie de adevăr logică care
produce negarea rezultatului unei funcţii logice „SAU” (n.tr.)
197 
mereu steguleţul de culoare opusă steguleţului ridicat de Intrare.
Von Neumann se înclină în faţa Împăratului:
— Acum, Maiestatea Voastră Imperială, toate elementele porţii au
fost demonstrate. Nu-i aşa că sunt simple? Oricare trei soldaţi pot
stăpâni această operaţie după un instructaj de o oră.
— Nu trebuie să studieze mai mult timp? întrebă Qin Shihuang.
— Nu. Putem forma milioane de porţi şi apoi să unim elementele
într-un sistem. Apoi, sistemul va fi capabil să efectueze calculele de
care avem nevoie şi să rezolve ecuaţiile diferenţiale pentru prognoza
mişcărilor sorilor. Ar trebui să numim acest sistem… hmm…
— Un computer, spuse Wang.
— Ah, sigur că da! exclamă Von Neumann, arătându-i lui Wang
semnul victoriei. Computer… este un nume minunat! Întregul sistem
este ca un mecanism mare, cel mai complex mecanism din istoria
lumii.
Timpul jocului fu accelerat. Trecuseră deja trei luni.
Qin Shihuang, Newton, Von Neumann şi Wang stăteau cu toţii pe
platforma din vârful piramidei. Aceasta semăna cu cea pe care Wang îl
întâlnise pe Mo Zi. Era plină de instrumente astronomice, unele având
un design european recent. Jos, în faţa lor, era dispusă o falangă
magnifică de treizeci de milioane de soldaţi Qin. Întreaga formaţiune
ocupa şase kilometri pe fiecare parte. În timp ce soarele răsărea,
falanga rămase nemişcată ca un covor gigantic format din treizeci de
milioane de războinici din teracotă. Când un stol se rătăci în zbor
deasupra falangei, păsările simţiră imediat pericolul morţii de
dedesubt şi se împrăştiară haotic. Wang făcu nişte calcule în minte şi-
şi dădu seama că, şi dacă întreaga populaţie a Terrei ar fi organizată
astfel, formaţiunea ar intra în districtul Huangpu din Shanghai. Deşi
era puternică, falanga scotea la iveală şi fragilitatea civilizaţiei.
Von Neumann spuse:

67 Poarta XOR este o poartă logică digitală care implementează operaţia de

disjuncţie exclusivă; abrevierea XOR provine din limba engleză de la expresia
„exclusive OR” („SAU” exclusiv) (n.tr.).

68 Poarta XNOR este o poartă logică digitală care implementează negaţia operaţiei
de disjuncţie exclusivă (XOR) (n.tr.).
198 
 — Maiestatea Voastră Imperială, armata dumneavoastră este cu
adevărat fără egal. Într-un timp extrem de scurt am îndeplinit un
instructaj atât de complex.
Qin Shihuang strânse mânerul sabiei sale lungi.
— Deşi întregul este complex, ce are de făcut fiecare soldat este
foarte simplu. În comparaţie cu instructajul pe care l-au parcurs ca să
înveţe cum să spargă Falanga Macedoneană, asta a fost floare la
ureche.
Newton adăugă:
— Şi Dumnezeu să ne binecuvânteze cu două Ere Stabile
consecutive care să dureze mult.
— Deşi trecem printr-o Eră Haotică, armata mea va continua să se
antreneze. De acum înainte, vor termina calculele chiar dacă e o Eră
Haotică, spuse Qin Shihuang privind mândru spre falangă.
— Atunci, Maiestatea Voastră Imperială, daţi vă rog măreaţa
comandă! se auzi glasul lui Von Neumann, tremurând de emoţie.
Qin Shihuang încuviinţă. O gardă veni în fugă, înşfăcă mânerul
sabiei Împăratului şi se dădu câţiva paşi înapoi. Sabia de bronz era atât
de lungă, încât Împăratului îi era imposibil s-o scoată singur din teacă.
Garda îngenunche şi-i întinse sabia Împăratului. Qin Shihuang o
ridică spre cer şi strigă:
— În formaţie de computer!
Patru cazane uriaşe de bronz din colţurile platformei se însufleţiră
simultan, scoţând jeturi de flăcări zgomotoase. Un grup de soldaţi de
pe partea înclinată a piramidei din faţa falangei începu să scandeze:
— În formaţie de computer!
Jos, culorile din falangă începură să se schimbe şi să se mişte.
Modele de circuite detaliate şi complicate umplură treptat întreaga
formaţie. Zece minute mai târziu, o placă de bază de computer,
formată din oameni, ocupa o suprafaţă de treizeci şi şase de kilometri
pătraţi.
Von Neumann arătă spre uriaşul circuit uman de la baza piramidei
şi începu să explice:
— Maiestatea Voastră Imperială, am numit acest computer Qin I.
Priviţi, în centru se află UCP-ul, componenta esenţială de calcul a
computerului, formată din cele mai bune cinci divizii. Comparând-o

199 
cu această diagramă, puteţi vedea înăuntrul ei sumatoarele, registrele
şi stiva de memorie. În jurul ei, partea care pare foarte ordonată este
memoria. Când am construit această parte am descoperit că nu avem
destui soldaţi. Dar din fericire, munca efectuată de elementele din
componenta asta este cea mai simplă, aşa că am instruit fiecare soldat
să ţină mai multe steaguri colorate. Când i-am unit, fiecare bărbat
putea efectua munca ce era iniţial efectuată de douăzeci de oameni.
Asta ne-a permis să mărim capacitatea de memorie pentru a îndeplini
cerinţele minime pentru executarea sistemului de operare Qin 1.0.
Observaţi şi pasajul deschis care traversează întreaga formaţie, şi
cavaleria uşoară care aşteaptă comenzile în pasaj: este vorba despre
magistrala de sistem care transmite informaţia între componentele
întregului sistem.
— Arhitectura magistralei este o invenţie genială: noile
componente de inserţie, dintre care cele mai mari sunt formate din
zece divizii, pot fi adăugate repede la magistrala principală pentru
operare. Asta îi permite hardului Qin I să se extindă cu uşurinţă şi să
fie actualizat. Priviţi mai departe, – e posibil să aveţi nevoie de un
telescop – acolo este stocarea externă, pe care o numim unitatea de
hard disk la sugestia lui Copernicus. E formată din trei milioane de
soldaţi cu mai multă educaţie. Când aţi înmormântat de vii toţi
savanţii, după ce aţi unificat China, a fost bine că i-aţi salvat pe aceştia!
Fiecare are în mână câte un caiet şi un stilou şi răspund de
înregistrarea rezultatelor calculelor. Sigur, cea mai mare parte a
muncii lor este să funcţioneze ca memorie virtuală şi să stocheze
rezultatele de calcul intermediare. Sunt un post critic pentru viteza de
calcul. Aici, partea care este cea mai apropiată de noi reprezintă
afişajul. Este capabil să ne arate în timp real cei mai importanţi
parametri ai calculării.
Von Neumann şi Newton duceau un pergament mare, înalt cât un
om, şi-l desfăşurară în faţa lui Qin Shihuang. Când reuşiră să-l desfacă
de tot, pieptul lui Wang se încordă, amintindu-şi legenda asasinului
care ascunsese un pumnal într-un sul al unei hărţi desfăşurate în faţa
Împăratului. Dar imaginarul pumnal nu apăru. În faţa lor se întindea
doar o foaie mare de hârtie plină de simboluri, de mărimea capului de
muscă. Fiind scrise înghesuit, erau la fel de uimitoare ca formaţia

200 
computer de jos.
— Maiestatea Voastră Imperială, acesta este sistemul de operare
Qin 1.0 pe care l-am dezvoltat. Softul pentru efectuarea calculelor va
funcţiona independent. Vă rog să vă uitaţi aici.
Von Neumann arătă spre formaţia computer de sub ei.
— Acesta este hardul. Ce este scris pe hârtie este softul. Relaţia
dintre soft şi hard este ca cea dintre ţitera guqin69 şi partitură.
El şi Newton desfăşurară încă un pergament la fel de mare:
— Maiestatea Voastră Imperială, acesta este softul pentru folosirea
metodelor digitale pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale. După ce
am introdus vectorii de mişcare ai celor trei sori, obţinuţi prin
observaţie astronomică, operaţiunea softului ne va furniza prognoze
pentru mişcările ulterioare ale sorilor, în orice moment din viitor.
Prima noastră numărătoare va calcula toate poziţiile sorilor pe
următorii doi ani. Fiecare set de valori de ieşire va fi la un ecart de 120
de ore.
Qin Shihuang încuviinţă:
— Bine. Începeţi.
Von Neumann îşi ridică ambele mâini deasupra capului şi scandă
solemn:
— Întocmai cum a comandat Măreţul Împărat, daţi drumul la
computer! Autotest de sistem!
Un şir de soldaţi care erau la jumătatea distanţei de pe faţa
piramidei repetară ordinul, folosind semnalele cu steguleţe. Într-o
clipă, placa de bază formată din treizeci de milioane de oameni păru
să se transforme într-un lac plin de luminiţe scânteietoare. Zeci de
milioane de steguleţe fluturau. În formaţia de afişare, cea mai
apropiată de baza piramidei, o bară de progres formată din numeroase
steguleţe verzi avansa, indicând procentajul autotestului care se
efectua. După zece minute, bara de progres ajunse la capăt.
— Autotestul s-a efectuat! Începeţi secvenţa de iniţializare!
Încărcaţi sistemul de operare!
Dedesubt, cavaleria uşoară de pe magistrala principală de sistem,
care trecea prin tot computerul format din oameni, începu să se
deplaseze uşor. Magistrala principală se transformă repede într-un râu

69 Instrument antic chinezesc cu coarde, care se mai numeşte şi qin (n.tr.).

201 
învolburat. Pe parcurs, râul alimenta numeroşi afluenţi mici şi se
infiltra în toate subformaţiile modulare. Nu peste mult timp, efectul
de undă al râurilor de steguleţe negre şi albe a dus la unirea acestora şi
a dat naştere unor valuri puternice care umplură întreaga placă de
bază. Zona UPC-ului central era cea mai tumultuoasă, ca praful de
puşcă împrăştiat pe foc.
Dar deodată, de parcă pudra se terminase, mişcările din UPC se
domoliseră şi într-un final se opriră. Începând cu UPC-ul din centru,
liniştea se întinse în toate direcţiile, ca o mare care ar fi îngheţat. În
cele din urmă, întreaga placă de bază se opri şi doar câteva
componente izolate mai licăreau agonizant în bucle infinite. Centrul
formaţiei de afişare era roşu.
— Sistem blocat! strigă un ofiţer de semnal.
La scurt timp, se stabili motivul defectării: o eroare a funcţionării
uneia dintre porţile UPC-ului.
— Reporniţi sistemul! ordonă Von Neumann sigur pe sine.
— Staţi! îl opri Newton pe ofiţerul de semnal.
Se întoarse cu o expresie perfidă şi-i spuse lui Qin Shihuang:
— Maiestatea Voastră Imperială, pentru îmbunătăţirea stabilităţii
sistemului, ar trebui luate anumite măsuri de mentenanţă privitoare la
anumite componente defecte.
Qin Shihuang stătea cu mâna pe sabie şi zise:
— Înlocuiţi componenta defectă şi decapitaţi toţi soldaţii care au
format acea poartă. În viitor, defecţiunile se vor rezolva aşa!
Von Neumann îl privi pe Newton cu dezgust. Observară cum câţiva
călăreţi se repeziră în placa de bază cu săbiile scoase. După ce
„reparară” componenta defectă, se dădu ordinul de repornire. De data
asta, operaţiunea merse strună. Douăzeci de minute mai târziu,
computerul cu arhitectură de formaţie umană al lui Von Neumann,
Trei Corpuri, începu să funcţioneze la toţi parametrii în sistemul de
operare Qin 1.0.
— Porniţi softul de calculare a orbitei solare „Trei Corpuri 1.0”! urlă
Newton din toţi rărunchii. Porniţi modulul de calcul principal!
Încărcaţi modulul de calcul diferenţial! Încărcaţi modulul de analiză al
elementului finit! Încărcaţi modulul metodei spectrale!… Introduceţi
parametrii de stare iniţială! Începeţi calcularea!

202 
 Placa de bază scânteie, în timp ce formaţia de afişare străluci cu
indicatori de toate culorile. Computerul de formaţie umană începu
îndelungatul calcul.
— Asta e chiar interesant, spuse Qin Shihuang, arătând spre
formaţia de computer spectaculară. Comportamentul fiecărui individ
este atât de simplu, şi totuşi împreună, pot crea un întreg atât de
complex, atât de măreţ! Europenii mă critică pentru guvernarea
tiranică, susţinând că suprim creativitatea. Dar în realitate, un număr
mare de oameni ţinuţi în frâu printr-o disciplină severă pot furniza o
uriaşă înţelepciune atunci când acţionează ca unul.
— Măreţe Prim Împărate, este doar operaţiunea mecanică a unei
maşini, nu e înţelepciune. Fiecare individ reprezintă cifra 0. Doar
atunci când cineva ca dumneavoastră este adăugat în frunte ca cifra 1,
întregul capătă un înţeles.
Zâmbetul lui Newton era linguşitor.
— Dezgustătoare filosofie! spuse Von Neumann, privindu-l pe
Newton. Dacă în final, rezultatele calculate conform teoriei tale şi
modelului tău matematic nu reflectă realitatea, atunci amândoi nu
suntem nici măcar nişte cifre zero.
— Bineînţeles. În acest caz, nu vei fi absolut nimic! spuse Qin
Shihuang, întorcându-se şi ieşind din peisaj.

Timpul trecu iute. Computerul de formaţie umană funcţionă vreme

de un an şi patru luni. Scăzând perioada pentru ajustarea
programului, timpul efectiv de procesare a fost de aproximativ un an şi
două luni. În tot acest interval, procesarea a trebuit să fie oprită de
două ori din cauza vremii extrem de proaste din timpul Erelor
Haotice. Însă computerul a stocat datele în momentul fiecărei
închideri şi a putut să reia calculele cu succes după fiecare pauză. Pe
când Qin Shihuang şi savanţii europeni intrară în piramidă din nou,
prima fază a calculului era încheiată. Rezultatele descriau precis
orbitele celor trei sori pentru următorii doi ani.
Era o dimineaţă răcoroasă. Torţele care menţineau placa de bază
aprinsă în timpul nopţii se stinseseră. După calcularea finală, Qin I
intră în starea de veghe. Valurile învolburate de peste placa de bază se
liniştiseră şi acum erau doar nişte unduiri line.

203 
 Von Neumann şi Newton îi prezentară lui Qin Shihuang
pergamentul cu rezultatele calculului. Newton spuse:
— Măreţe Prim Împărate, calculele au fost încheiate acum trei zile.
Am întârziat prezentarea rezultatelor Domniei Voastre pentru că
acestea arată că lunga noapte este pe sfârşite. Vom saluta în curând
primul răsărit al unei Ere Stabile îndelungate, care va dura mai mult
de un an. Judecând după parametrii orbitali, climatul va fi extrem de
blând şi de confortabil. Vă rugăm să vă reînviaţi imperiul şi să ordonaţi
rehidratarea tuturor.
— Imperiul meu nu s-a mai rehidratat de la începutul acestui
calcul, spuse Qin Shihuang prost dispus şi înşfăcă pergamentul. Mi-
am dedicat toate resursele Imperiului Qin pentru menţinerea
funcţionării computerului şi am ajuns să le consumăm şi pe cele
depozitate. Pentru această maşinărie, nenumăraţi oameni au murit de
foame, frig şi caniculă.
Qin arătă în depărtare cu pergamentul. În lumina palidă a zorilor se
vedeau zeci de linii albe iradiind de la marginile plăcii de bază în toate
direcţiile, pierzându-se după orizont. Erau rutele de aprovizionare din
fiecare colţ al imperiului.
— Maiestatea Voastră Imperială, vă veţi convinge că a meritat să
facem sacrificii, spuse Von Neumann. După ce va fi în stare să
controleze orbitele sorilor, Qin se va dezvolta în salturi progresive şi va
deveni mult mai puternic decât înainte.
— Conform calculelor, soarele va răsări în curând. Măreţe Prim
Împărate, pregătiţi-vă să vă bucuraţi de gloria dumneavoastră!
Ca un răspuns la cuvintele lui Newton, o geană roşiatică se furişă la
orizont, scăldând piramida şi computerul de formaţie umană într-o
lumină aurie. Un val de strigăte voioase se ridică dinspre placa de bază.
Un bărbat veni alergând spre ei. Alerga atât de repede, încât nici
când îngenunche nu reuşi să-şi tragă sufletul. Era Ministrul
Astronomiei al Împăratului.
— Sire, calculele sunt greşite. Ne paşte dezastrul!
— Ce tot bâigui acolo?
Fără să-l lase pe Împărat să vorbească, Newton îl lovi pe bărbat:
— Nu vezi că soarele răsare exact în momentul prezis de calculele
noastre precise?

204 
 — Dar… Ministrul îşi îndreptă spatele, arătând spre soare. Câţi sori
vezi?
Se uitară cu toţii tulburaţi la soarele care răsărea.
— Ministre, ai primit o educaţie occidentală aleasă şi ai o diplomă
de doctorat de la Universitatea din Cambridge, spuse Von Neumann.
Trebuie să ştii măcar să socoteşti. Sigur că este un singur soare pe cer.
Şi temperatura este foarte plăcută.
— Nu. Sunt trei! Ministrul plângea şi-i şiroiau lacrimile pe faţă.
Ceilalţi doi sunt în spatele lui!
Se uitară cu toţii la soare din nou, extrem de tulburaţi.
— Observatorul Imperial a confirmat că în acest moment ne
confruntăm cu un fenomen extrem de rar de Sizigie Trisolară. Cei trei
sori sunt aliniaţi şi se mişcă în jurul planetei noastre la o viteză
unghiulară considerabilă! Astfel că planeta şi cei trei sori sunt mereu
poziţionaţi într-o linie dreaptă cu lumea noastră la capăt!
— Eşti sigur că nu este vorba despre o observaţie greşită? întrebă
Newton, înşfăcându-l de guler pe Ministrul Astronomiei.
— Absolut sigur! Observaţia a fost transmisă de către astronomii
occidentali ai Observatorului Imperial, printre care Kepler şi
Herschel. Folosesc cel mai mare telescop din lume, importat din
Europa.
Newton îl lăsă în pace pe ministru şi se ridică în picioare. Wang
văzu că era palid, dar expresia feţei reflecta tot o bucurie pură. Îşi
împreună palmele la piept şi-i spuse lui Qin Shihuang:
— O, Măreţe, Mult Onorabile Împărate, acesta este cel mai propice
semn dintre toate! Acum că cei trei sori orbitează în jurul planetei
noastre, imperiul tău a devenit centrul universului. Este răsplata
divină pentru eforturile noastre. Lăsaţi-mă să mai verific calculele încă
o dată. Voi dovedi acest lucru!
Ceilalţi rămăseseră împietriţi şi el se strecură iute afară. Mai târziu,
alţii aveau să raporteze că Sir Isaac furase un cal şi plecase spre o
destinaţie necunoscută.
După un moment plin de anxietate tăcută, Wang spuse brusc:
— Maiestatea Voastră Imperială, vă rog să vă scoateţi sabia!
— Ce doreşti? îl întrebă Qin Shihuang, nedumerit.
Dar îi făcu un semn soldatului de lângă el şi acesta îi scoase sabia

205 
din teacă.
Wang zise:
— Vă rog să încercaţi s-o mişcaţi în aer!
Qin Shihuang apucă sabia şi o mişcă în stânga şi-n dreapta lui.
Brusc, i se întipări pe faţă o expresie de surpriză:
— De ce e aşa de uşoară?
— Costumul V nu poate simula senzaţia de gravitaţie redusă. Altfel
ne-am simţi mult mai uşori.
— Uite! Acolo jos! Uită-te la cai şi la oameni, strigă cineva.
Se uitară în jos şi văzură o coloană de cavalerie care se mişca la
poalele piramidei. Toţi caii păreau să plutească. Fiecare cal se deplasa
pe o distanţă mare înainte să atingă din nou pământul cu copitele.
Văzură şi câţiva oameni care alergau. La fiecare pas, săreau vreo
doisprezece metri şi apoi cădeau lent pe pământ. Pe vârful piramidei,
un soldat încercă să sară şi atinse cu uşurinţă înălţimea de trei metri.
— Ce se întâmplă? întrebă Qin Shihuang, privindu-l pe soldatul
care plutea uşor spre pământ.
— Sire, cei trei sori s-au aliniat deasupra planetei noastre şi forţele
lor gravitaţionale s-au unit… încercă să explice Ministrul Astronomiei,
dar descoperi că ambele picioare părăsiseră deja solul şi acum trupul
său era orizontal.
Şi ceilalţi pluteau prin aer, înclinaţi la diferite unghiuri. Ca un grup
de oameni care au căzut în apă, fără să ştie să înoate, mişcau stângaci
din membre, încercând să se echilibreze. Însă se ciocneau unii de alţii.
Pământul de pe care se ridicaseră era crăpat în forma unei pânze de
păianjen. Crăpăturile se înmulţeau cu numeroase tunete bubuitoare şi
un praf întuneca cerul. Sub ei, piramida se sfărâmă în blocurile
componente. Printre blocurile uriaşe care se mişcau lent, Wang văzu
cum Marea Sală se dislocă. Cazanul cel mare în care fiersese odată Fu
Xi şi ţeapa de fier de care fusese legat pluteau.
Soarele se ridică până la mijlocul boltei cereşti. Tot ce plutea –
oameni, blocuri imense de piatră, instrumente astronomice, cazane de
bronz – începu să se ridice lent, apoi din ce în ce mai repede. Wang
privi computerul de formaţie umană şi văzu o privelişte de coşmar.
Cei treizeci de milioane de soldaţi care formaseră placa de bază
pluteau, îndepărtându-se de pământ şi ridicându-se ca un roi de

206 
furnici absorbit de un aspirator. Pământul de pe care se ridicaseră
purta, în mod clar, amprenta circuitelor plăcii de bază. Setul de
marcaje complexe, sofisticate, care puteau fi văzute doar de la mare
înălţime, urma să devină un sit arheologic care le va nedumeri în
viitorul îndepărtat pe următoarele civilizaţii din Trei Corpuri.
Wang se uită în sus. Cerul se întunecase din cauza unui strat ciudat
şi pestriţ de nori compuşi din praf, pietre, oameni şi tot felul de alte
lucruri. Soarele strălucea în spatele lor. În depărtare, văzu un lanţ
muntos care se ridica. Munţii erau transparenţi asemenea cristalului
şi-şi schimbau forma în timp ce străluceau – era oceanul aspirat în
spaţiu.
Tot ce se afla la suprafaţa lumii din Trei Corpuri se ridica spre soare.
Wang privi în jur şi-i văzu pe Von Neumann şi pe Qin Shihuang. În
timp ce plutea, Von Neumann urlă spre Qin Shihuang, dar nu se auzi
niciun sunet. Apărură nişte subtitluri: Mi-am dat seama! Folosiţi
componente electronice! Folosiţi componente electronice pentru a crea
circuite-poartă şi combinaţi-le ca să construiţi computere! Astfel de
maşinării vor fi de mult mai multe ori mai rapide şi vor ocupa mult mai
puţin spaţiu. Estimez că o clădire mică ar fi suficientă… Maiestatea
Voastră Imperială, mă ascultaţi?
Qin Shihuang îşi agita sabia lungă spre Von Neumann. Acesta lovi
cu piciorul un bloc uriaş de piatră care rătăcea prin apropiere şi-l
scoase din drumul lui. Sabia lungă lovi piatra din care ieşiră scântei
zburând prin aer şi se sparse în bucăţi. Apoi, blocul uriaş de piatră se
lovi de altul, dar între ele se afla Qin Shihuang. Bucăţi de piatră,
resturi de carne şi sânge se împrăştiară prin aer, o imagine
înfiorătoare.
Dar Wang nu auzise zgomotul pietrelor care se loviseră. În jurul lui
domnea o linişte deplină. Odată cu dispariţia atmosferei, nu mai
existau nici sunete. În timp ce trupurile pluteau, sângele lor fierbea în
vid şi organele interne erau vărsate în cosmos, până când se
transformau în stropi mari, bizari, înconjuraţi de nori cristalini
născuţi de lichidele pe care le împrăştiau. Şi tot din cauza lipsei
atmosferei, cerul deveni negru ca smoala.
Tot ce plutise în spaţiu din lumea celor Trei Corpuri reflecta lumina
solară şi forma un nor înstelat şi strălucitor. Norul deveni apoi un

207 
vortex gigant, înaintând spiralat spre destinaţia finală de odihnă
eternă: soarele.
Wang observă cum soarele îşi schimba forma. Înţelese că de fapt
vedea ceilalţi doi sori, ambii privind pe furiş din spatele primului
soare. Din această perspectivă, aliniaţi fiind, formau un ochi
scânteietor în univers.
Pe fundalul celor trei sori în sizigie, apăru un text:
Civilizaţia Numărul 184 a fost distrusă de atracţiile gravitaţionale
suprapuse ale Sizigiei Trisolare. Această civilizaţie a evoluat până la
Revoluţia Ştiinţifică şi până la Revoluţia Industrială.
În decursul acesteia, Newton a stabilit mecanica clasică
nerelativistă. În acelaşi timp, datorită invenţiei calculului şi a
computerului cu arhitectură Von Neumann, s-au pus bazele pentru
analiza matematică cantitativă a mişcării celor trei corpuri.
După mai mult timp, viaţa şi civilizaţia vor renaşte încă o dată şi vor
progresa în lumea imprevizibilă a celor Trei Corpuri.
Vă invităm să vă conectaţi din nou.

Chiar când Wang ieşea din joc, sună un străin. Avea glasul unui om
charismatic:
— Bună ziua! Mai întâi, vă mulţumim că ne-aţi oferit numărul
dumneavoastră de telefon real. Sunt administratorul de sistem al
jocului Trei Corpuri.
Wang deveni emoţionat şi nerăbdător.
— Vă rugăm să ne spuneţi vârsta, educaţia, numele angajatorului şi
funcţia dumneavoastră. Nu le-aţi completat când v-aţi înregistrat.
— Ce legătură au toate astea cu jocul?
— Când se atinge acest nivel, trebuie furnizate nişte informaţii.
Dacă refuzaţi, vi se va închide jocul Trei Corpuri pentru totdeauna.
Wang îi răspunse administratorului cât putu mai bine.
— Foarte bine, profesore Wang! Îndepliniţi condiţiile pentru
continuarea activităţii din Trei Corpuri.
— Mulţumesc. Pot să vă pun câteva întrebări?
— Nu, nu puteţi. Dar mâine seară va fi o adunare a jucătorilor de
Trei Corpuri. Vă aşteptăm cu plăcere!
Administratorul îi dădu lui Wang o adresă.

208 
 18
REUNIUNEA

Locul de întâlnire a jucătorilor Trei Corpuri era o cafenea mică,

izolată. Wang îşi imaginase mereu reuniunile ca pe nişte evenimente
animate şi pline de lume, dar această reuniune consta din doar şapte
jucători cu el. Nici ceilalţi şase, ca Wang, nu păreau nişte entuziaşti ai
jocurilor. Doar doi erau relativ tineri. Ceilalţi trei, inclusiv o femeie,
erau trecuţi de prima tinereţe. Mai era şi un domn în vârstă care părea
de şaizeci sau şaptezeci de ani.
Wang se gândise iniţial că imediat ce se vor întâlni vor discuta
aprins despre Trei Corpuri, dar se înşela. Conţinutul profund, dar
straniu al jocului Trei Corpuri avea un impact psihologic asupra
participanţilor. Toţi jucătorii, inclusiv Wang însuşi, nu reuşeau să se
adapteze cu uşurinţă. Se prezentară doar cât mai simplu. Domnul în
vârstă luă o pipă sofisticată, o umplu cu tutun şi începu să fumeze în
timp ce se plimba, admirând tablourile de pe pereţi. Ceilalţi stăteau jos
în tăcere, aşteptând apariţia organizatorului reuniunii. Veniseră cu
toţii mai devreme.
De fapt, dintre cei şase, Wang îi cunoştea pe doi dintre ei. Domnul
în vârstă, şi care arăta foarte bine, era un savant celebru pentru modul
cum îmbinase filosofia orientală cu date din ştiinţa modernă. Femeia
îmbrăcată bizar era o scriitoare faimoasă, una dintre acele puţine
romanciere care scria într-un stil avangardist, dar care avea încă mulţi
cititori. Puteai începe una dintre cărţile ei la orice pagină.
Şi acum ceilalţi patru. Dintre cei doi bărbaţi de vârstă mijlocie, unul
era vicepreşedinte la cea mai mare companie de programe informatice
din China (era îmbrăcat simplu, în ţinută de stradă, ca să nu-i
ghicească nimeni condiţia socială) şi celălalt era un director de rang
înalt la o companie de stat furnizoare de electricitate.
Dintre ceilalţi doi, unul era reporter la o societate de media şi
celălalt era doctorand în ştiinţe. Wang îşi dădu seama acum că un
număr considerabil de jucători Trei Corpuri făceau probabil parte, la
fel ca ei, din elita societăţii.
209 
 Nu după mult timp apăru organizatorul reuniunii. Inima lui Wang
începu să bată mai repede imediat când îl văzu: Pan Han, primul
suspect pentru uciderea lui Shen Yufei. Când nu se uita nimeni, îşi
scoase telefonul şi-i trimise un SMS lui Shi Qiang.
— Ha, ha, aţi venit cu toţii mai devreme! îi salută Pan relaxat, de
parcă toate erau în ordine.
În apariţiile lui din mass-media, arăta de obicei dezordonat, ca un
vagabond. Dar acum se îmbrăcase corect, cu costum şi pantofi
eleganţi.
— Sunteţi exact cum mi-am închipuit. Trei Corpuri este un joc creat
pentru oamenii din clasa voastră socială, deoarece gloata de oameni
obişnuişi nu-i poate aprecia înţelesul şi atmosfera. Pentru a-l juca bine
trebuie să ai cunoştinţe şi un grad de înţelegere pe care oamenii
obişnuiţi nu-l au.
Wang trimise acest text: Văzut Pan Han. La Cafeneaua Yunhe din
Districtul Xicheng.
Pan continuă:
— Toţi cei prezenţi sunt jucători excelenţi de Trei Corpuri. Aveţi
cele mai bune scoruri şi sunteţi jucători devotaţi. Consider că Trei
Corpuri constituie încă de pe acum o parte importantă a vieţilor
voastre.
— Este acea parte care mă ajută să supravieţuiesc, spuse
doctorandul.
— Eu l-am văzut din întâmplare pe computerul nepotului meu,
spuse bătrânul filosof, ridicând ţeava pipei. Tânărul l-a abandonat
după câteva încercări, spunând că era prea abscons. Dar pe mine m-a
atras. Suntem fascinaţi cu toţii de înţelesul lui profund, de atmosfera
lui stranie, groaznică, dar şi frumoasă, cu noţiunile sale compacte,
logice şi conţinutul plin de informaţie şi de detalii precise ascunse sub
o reprezentare simplă.
Câţiva jucători aprobară această descriere, inclusiv Wang.
Wang primi următorul răspuns prin SMS de la Shi: Şi noi îl vedem.
Nu-ţi face probleme. Ţine-o tot aşa. Fă pe fanaticul în faţa lor, dar nu
chiar atât de mult încât să nu mai poţi da înapoi.
— Da, fu de acord şi încuviinţă autorul: Şi dintr-o perspectivă
literară, Trei Corpuri este excelent. Creşterea şi declinul celor două

210 
sute trei civilizaţii sunt ca un şir de epopei sofisticate.
Ea menţionase două sute trei civilizaţii. Wang cunoscuse doar o
sută nouăzeci şi una. Asta îi dovedi că Trei Corpuri progresa
independent pentru fiecare jucător.
— Mi-e oarecum silă de lumea reală, spuse tânărul reporter. Trei
Corpuri sunt deja a doua mea realitate.
— Chiar aşa? întrebă Pan, interesat.
— Şi mie îmi este, spuse vicepreşedintele companiei de programe
informatice. Prin comparaţie cu Trei Corpuri, realitatea este atât de
vulgară şi de lipsită de stimulente!
— Păcat că este doar un joc, spuse directorul de rang înalt de la
compania de stat de furnizare a electricităţii.
— Foarte bine, spuse Pan.
Wang observă că ochii îi străluceau de satisfacţie.
— Am o întrebare la care fiecare presupun că aşteaptă răspuns,
spuse Wang.
— Ştiu care este întrebarea. Dar poţi întreba.
— Trei Corpuri este doar un joc?
Ceilalţi jucători încuviinţară. Era evident că se gândiseră şi ei la
această întrebare.
Pan se ridică în picioare şi spuse în mod solemn:
— Lumea celor Trei Corpuri, sau Trisolaris, există cu adevărat.
— Şi unde se află? întrebară toţi jucătorii în cor.
Pan se aşeză şi vorbi doar după o lungă tăcere:
— La unele întrebări pot răspunde. La altele nu pot. Dar dacă
sunteţi destinaţi să fiţi cu Trisolaris, toate întrebările voastre îşi vor
afla răspuns într-o bună zi.
— Atunci… jocul acesta chiar descrie Trisolaris cu acurateţe?
întrebă reporterul.
— În primul rând, capacitatea trisolarienilor să se deshidrateze în
timpul numeroaselor cicluri de civilizaţie este reală. Cu scopul de a se
adapta la mediul natural imprevizibil, ei pot să-şi elimine apa din
organism complet şi să se transforme în obiecte uscate şi fibroase
pentru a evita condiţiile extreme de mediu care nu sunt prielnice
vieţii.
— Cum arată trisolarienii?

211 
 Pan scutură din cap:
— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. În fiecare ciclu de civilizaţie, aspectul
trisolarienilor este diferit. Cu toate acestea, jocul descrie ceva ce a
existat în realitate pe Trisolaris: computerul de formaţiune
trisolariană.
— Ha! Mă gândeam că este cel mai nerealist aspect, spuse
vicepreşedintele companiei de programe informatice. Am condus un
test cu mai mult de o sută de angajaţi la compania mea. Chiar dacă
ideea ar fi funcţionat, un computer realizat din oameni ar funcţiona
probabil la o viteză mai mică decât calculul manual obişnuit.
Pan îi zâmbi misterios:
— Ai dreptate, dar gândeşte-te că din cei treizeci de milioane de
soldaţi care formau computerul, fiecare e capabil să ridice şi să
coboare steguleţele albe şi negre, de o sută de mii de ori pe secundă şi
gândeşte-te şi că soldaţii cavaleriei uşoare din magistrala de date pot
alerga la o viteză de mai multe ori mai mare decât viteza sunetului, sau
chiar mai repede şi atunci rezultatul ar fi complet diferit.
— Ai întrebat despre aspectul trisolarienilor de acum. Potrivit unor
semne, trupurile trisolarienilor care au format computerul au fost
acoperite de o suprafaţă pur reflectorizantă care probabil a evoluat ca
răspuns la supravieţuirea în condiţii extreme de lumină solară.
Suprafaţa asemănătoare oglinzii poate fi deformată şi transformată în
orice formă şi ei pot comunica unii cu alţii, focalizând lumina cu
trupurile lor. Acest mod de comunicare prin lumină poate transmite
informaţii extrem de rapid şi a stat la baza computerului de
formaţiune trisolariană. Sigur, a fost o maşină foarte ineficientă, dar a
fost capabilă să execute calcule care erau mult prea greu de efectuat
manual. Computerul a apărut, de fapt pe Trisolaris ca formaţie de
oameni, înainte să devină mecanic şi apoi electronic.
Pan se ridică şi păşi printre jucători:
— Ca joc, Trei Corpuri împrumută doar contextul societăţii umane
pentru a simula dezvoltarea Trisolarisului. Asta o facem pentru a oferi
jucătorilor un mediu familiar. Trisolaris cea adevărată este foarte
diferită de lumea jocului, dar existenţa celor trei sori este reală. Ei sunt
esenţa mediului trisolarian.
— Dezvoltarea jocului trebuie să fi implicat un grad uriaş de efort,

212 
spuse vicepreşedintele. Dar scopul este evident non-profit.
— Scopul este foarte simplu şi clar: să-i aducă laolaltă pe cei care au
idealuri comune, spuse Pan.
— Ce idealuri comune avem noi, mai exact? spuse Wang şi regretă
imediat că a pus întrebarea. Se întrebă dacă faptul că întrebase trăda
un soi de ostilitate.
Pan îi studie pe toţi cu interes şi apoi spuse cu un glas blând:
— Ce aţi simţi dacă civilizaţia trisolariană ar veni aici în lumea
voastră?
— Aş fi fericit, spuse reporterul care vorbi primul. Mi-am pierdut
speranţa în rasa umană după ce am văzut în ultimii ani. Societatea
omenească este incapabilă de autoperfecţionare şi avem nevoie de o
intervenţie exterioară.
— Perfect de acord! strigă autoarea.
Era foarte entuziasmată, de parcă găsise în sfârşit o modalitate de a
se elibera de sentimente ţinute în frâu prea mult timp.
— Ce este rasa umană? Ce urâţenie! Mi-am petrecut prima
jumătate din viaţă dezvăluind această urâţenie cu scalpelul literaturii,
dar acum mi-e silă de această muncă de disecţie. Tânjesc după
civilizaţia trisolariană care poate aduce frumuseţea adevărată în lumea
noastră.
Pan tăcu. Dar strălucirea de satisfacţie îi apăru din nou în ochi.
Bătrânul filosof îşi mişca pipa care se stinsese. Vorbi cu o mină
serioasă:
— Hai să discutăm acest aspect cu ceva mai multă profunzime.
Care este părerea voastră despre azteci?
— Întunecaţi şi sângeroşi, spuse autoarea. Piramide scăldate în
sânge şi iluminate de focuri ce se vedeau prin pădurile întunecate.
Astea sunt impresiile mele.
Filosoful încuviinţă:
— Foarte bine. Atunci încearcă să-ţi imaginezi: dacă conchistadorii
spanioli nu ar fi intervenit, care ar fi fost influenţa acestei civilizaţii
asupra istoriei umane?
— Faci din alb negru şi din negru alb, spuse vicepreşedintele
companiei de programe informatice. Conchistadorii care au invadat
Americile nu erau altceva decât nişte asasini şi nişte hoţi.

213 
 — Chiar şi aşa, cel puţin au împiedicat următoarele evenimente:
dezvoltarea aztecilor fără limite, transformarea Americilor într-un
imperiu uriaş sângeros şi întunecat. Apoi democraţia şi civilizaţia nu
ar mai fi apărut în Americi şi nici pentru rasa umană decât mult mai
târziu. Poate că nu ar fi apărut niciodată. Aceasta este cheia întrebării
– indiferent cum sunt trisolarienii, sosirea lor va fi benefică pentru
rasa umană, care e bolnavă de moarte.
— Dar v-aţi gândit serios la faptul că aztecii au fost complet distruşi
de invadatorii occidentali? întrebă directorul de rang înalt de la
compania de stat de furnizare a electricităţii.
Privi în jur, de parcă i-ar fi văzut pe acei oameni pentru prima oară.
— Gândurile voastre sunt foarte periculoase.
— Vrei să spui că-s profunde, spuse doctorandul, ridicând un deget.
Încuviinţă viguros spre filosof: M-am gândit şi eu la acelaşi lucru, dar
nu am ştiut cum să-l exprim. Ai spus-o atât de bine!
După o oarecare perioadă de tăcere, Pan se întoarse spre Wang:
— Ceilalţi şase şi-au spus părerea. Tu ce crezi?
— Sunt de acord cu ei, spuse Wang, arătând spre reporter şi spre
filosof. Dăduse un răspuns cât mai simplu. Cu cât se vorbeşte mai
puţin de asta, cu atât mai bine.
— Foarte bine, spuse Pan.
Se întoarse spre vicepreşedintele companiei de programe
informatice şi spre directorul de rang înalt al companiei de stat
furnizoare de electricitate.
— Voi doi nu mai sunteţi bine-veniţi la această reuniune şi nu mai
întruniţi nici calităţile de jucători pentru Trei Corpuri. Codurile
voastre de identitate vor fi şterse. Vă rog să plecaţi acum. Vă
mulţumesc!
Cei doi se ridicară în picioare, se uitară unul la celălalt, priviră în jur
nedumeriţi şi plecară.
Pan le întinse mâna celor cinci care rămăseseră şi le-o strânse pe
rând. Apoi spuse solemn:
— Acum suntem camarazi!

214 
 19
TREI CORPURI: EINSTEIN, MONUMENTUL
PENDULULUI ŞI MAREA RUPTURĂ

A cincea oară când Wang Miao se logă în Trei Corpuri era în zori, ca
de obicei, dar lumea devenise de nerecunoscut.
Marea piramidă care apăruse în primele patru rânduri fusese
distrusă de sizigia trisolară. În locul ei era o clădire modernă înaltă, ale
cărei forme cenuşii îi erau familiare lui Wang: Sediul ONU.
În depărtare erau mai multe clădiri înalte, aparent deshidratoare.
Toate aveau suprafeţe de oglinzi perfect reflectorizante. În lumina
zorilor păreau nişte plante uriaşe de cristal răsărite din pământ.
Wang auzi o vioară. Părea ceva de Mozart. Interpretarea nu era
chiar măiestrită, dar avea un oarecare şarm, de parcă voia să spună:
„Cânt pentru mine.” Violonistul era un bătrân om fără adăpost care
stătea pe treptele din faţa sediului ONU, cu părul lui zbârlit şi argintiu
fluturând în vânt. La picioarele lui era un joben vechi cu nişte
mărunţiş în el.
Deodată Wang observă soarele. Dar răsărea din direcţia opusă
luminii zorilor şi peticul acela de cer era aproape întunecat complet.
Înainte ca soarele să răsară, nu apăruse nicio lumină la orizont.
Soarele era foarte mare, discul lui răsărit pe jumătate ocupând o
treime din orizont. Inima lui Wang începu să bată mai repede. Un
asemenea soare imens nu putea însemna decât încă o catastrofă
devastatoare. Dar când Wang se răsuci, bătrânul continua să cânte la
vioară de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic ciudat. Părul argintiu îi
strălucea în soare de parcă luase foc.
Soarele era argintiu, ca părul bătrânului. Arunca o lumină albă
palidă peste pământ, dar Wang nu putu să simtă nicio căldură de la
lumina aceea. Privi soarele care răsărise acum complet. Pe discul uriaş
argintiu reuşi să desluşească nişte linii texturate ca granulaţia
lemnului: erau lanţuri muntoase.
Wang îşi dădu seama că discul nu emitea lumină, reflecta doar,

215 
lumina soarelui adevărat, aflat pe cealaltă parte a orizontului. Ceea ce
răsărise nu era deloc soarele, ci o lună gigant. Luna gigant se mişca
iute în sus pe cer cu o viteză care putea fi detectată cu ochiul liber. În
timp ce se mişca scăpătă treptat de la stadiul de lună plină la cel al
primului pătrar şi apoi la cel de semilună. Acordurile liniştitoare ale
viorii bătrânului pluteau prin briza aurorei. Imaginea măreaţă a
universului părea să se fi materializat în muzică. Wang era vrăjit.
Gigantica lună nouă căzu acum în lumina zorilor şi deveni mult
mai strălucitoare. Atunci când numai două vârfuri mai rămăseseră
deasupra orizontului, Wang şi le imagină ca pe vârfurile coarnelor
unui taur colosal ce se grăbea pe drumul lui spre soare.
— Onorabile Copernicus, odihneşte-ţi picioarele obosite o clipă,
spuse bătrânul după ce luna cea uriaşă apusese. Apoi poţi să te
delectezi cu nişte Mozart, şi apoi mă voi duce să-mi iau prânzul.
— Dacă nu mă înşel…
Wang privi chipul brăzdat de riduri. Ridurile erau lungi şi volutele
lor blânde, de parcă se străduiau să creeze un soi de armonie.
— Nici vorbă. Sunt Einstein, un biet om plin de credinţă în
Dumnezeu, deşi a fost abandonat de El.
— Ce e cu luna aceea uriaşă? Nu am mai văzut-o când am fost pe
aici.
— S-a răcit deja.
— Ce anume?
— Luna cea mare. Când eram mic era încă fierbinte. Când răsărea
în mijlocul cerului, puteam să-i văd lucirea roşiatică din câmpiile
centrale. Dar acum e rece… Nu ai auzit de Marea Ruptură?
— Nu. Ce-i asta?
Einstein oftă şi scutură din cap:
— Hai să nu mai vorbim despre asta. Hai să uităm trecutul.
Trecutul meu, trecutul civilizaţiei, trecutul universului – sunt toate
prea dureroase şi nu ţin să mi le amintesc.
— Cum ai ajuns în starea asta? Wang se scotoci prin buzunar şi găsi
nişte mărunţiş. Se aplecă şi lăsă să-i cadă monedele în joben.
— Mulţumesc, mister Copernicus. Şi să sperăm că Dumnezeu nu te
va abandona, deşi nu mă încred prea mult în asta. Simt că modelul pe
care tu şi Newton, şi ceilalţi l-aţi creat în Orient cu ajutorul

216 
computerului de formaţie umană a fost foarte aproape de exactitate.
Însă minuscula cantitate de eroare neobservată a fost ca un abis de
netrecut pentru Newton şi pentru ceilalţi. Am crezut întotdeauna că
fără mine, ceilalţi ar fi putut descoperi relativitatea specială. Dar
relativitatea generală este diferită. Mica omisiune a lui Newton a fost
efectul pe care-l produce, asupra orbitei planetare, curbura spaţiu-
timp indusă gravitaţional pe care o descrie teoria relativităţii
generalizate. Deşi eroarea cauzată de aceasta a fost minoră, impactul
asupra rezultatelor calcului au fost fatale. Dacă adăugăm ecuaţiilor
clasice factorul de corecţie pentru perturbarea datorată curburii
spaţiu-timp, vom obţine modelul matematic corect. Puterea de calcul
necesară depăşeşte cu mult ceea ce aţi reuşit în Orient, dar poate fi
obţinută cu uşurinţă de la computerele moderne.
— Rezultatele calculului au fost confirmate de observaţiile
astronomice?
— Dacă ar fi fost aşa, crezi că aş mai fi aici? Însă, din perspectiva
esteticii, trebuie să am dreptate şi universul trebuie să greşească.
Dumnezeu m-a abandonat şi ceilalţi m-au abandonat şi ei. Nu sunt
dorit nicăieri. Princeton m-a concediat din postul meu de profesor.
UNESCO nici măcar nu m-a acceptat ca simplu consultant ştiinţific.
Înainte, chiar dacă m-ar fi rugat în genunchi, nu mi-aş fi dorit postul
acela. M-am gândit chiar să plec în Israel şi să mă fac preşedinte, dar s-
au răzgândit şi mi-au spus că sunt doar un şarlatan…
Einstein începu să cânte din nou exact de unde se întrerupsese.
După ce-l ascultă o vreme, Wang o luă spre clădirea ONU.
— Nu-i nimeni acolo, spuse Einstein, continuând să cânte la vioară.
Toţi membrii Adunării Generale sunt în spatele clădirii şi participă la
Ceremonia de Iniţiere a Pendulului.
Wang înconjură clădirea şi fu întâmpinat de o privelişte ce-i tăie
respiraţia: un pendul colosal care părea să urce de la pământ şi până la
cer. De fapt, din faţă, îl zărise în spatele clădirii, dar nu-şi dăduse
seama ce era.
Pendulul semăna cu cele construite de Fu Xi pentru a-l hipnotiza pe
Zeul Soare în timpul Perioadei Statelor Războinice când Wang Miao se
logase pentru prima oară la Trei Corpuri. Dar pendulul din faţa lui era
complet modernizat. Cei doi piloni care susţineau pendulul erau

217 
construiţi din metal şi fiecare era înalt cât Turnul Eiffel. Firul
pendulului, făcut dintr-un material ultrarezistent, era atât de subţire
încât era aproape invizibil şi greutatea părea să plutească în aer între
cele două turnuri.
Sub pendul stătea o mulţime de oameni îmbrăcaţi în costume,
probabil conducătorii diferitelor ţări care participau la sesiunea
Adunării Generale. Se adunaseră în grupuleţe partizane şi discutau
între ei cu glasul scăzut, de parcă ar fi aşteptat să se întâmple ceva.
— Ah, Copernicus, omul care a traversat cinci epoci! strigă cineva.
Ceilalţi îl întâmpinară bucuroşi.
— Eşti unul dintre cei care au văzut cu ochii lor pendulele din
Perioada Statelor Războinice!
Un om prietenos îi strânse mâna lui Wang şi i-o reţinu într-a sa.
Cineva îl prezentă pe bărbat ca fiind secretarul general al ONU, din
Africa.
— Da, le-am văzut, spuse Wang. Dar de ce construim acum din nou
un pendul?
— Este un monument pentru Trisolaris, dar e şi un mormânt.
Secretarul general privi spre pendul. Văzut de jos, părea la fel de
mare ca un submarin.
— Mormânt? Al cui?
— Al unei aspiraţii: o străduinţă care a dăinuit aproape două sute de
civilizaţii, efortul de a rezolva problema celor trei corpuri, de a găsi un
tipar al mişcării sorilor.
— S-a încheiat efortul?
— Da, în acest moment, este complet terminat.
Wang ezită o clipă înainte de a scoate teancul de hârtii, adresa
linkului către modelul matematic al celor trei corpuri al lui Wei
Cheng.
— Eu… am venit aici pentru asta. Am adus un model matematic
care rezolvă problema celor trei corpuri, un model despre care am
motive să cred că are toate şansele să funcţioneze.
Imediat ce Wang spuse asta, mulţimea îşi pierdu interesul faţă de
el. Se întoarseră la grupuleţele lor şi-şi continuară discuţiile. Observă
că unii dintre ei scuturau din cap şi râdeau în timp ce se îndepărtau.
Secretarul general luă documentul şi, fără măcar să-l răsfoiască, îl

218 
înmână unui bărbat zvelt cu ochelari care-i stătea alături.
— Din respect pentru buna dumneavoastră reputaţie, îl voi ruga pe
consilierul meu ştiinţific să arunce o privire. Noi toţi de aici v-am
arătat respect. Dacă oricine altcineva ar fi spus ce aţi spus
dumneavoastră, toţi ar fi râs de el.
Consilierul ştiinţific răsfoi documentul:
— Algoritm evolutiv? Copernicus, sunteţi un geniu! Oricine ar fi
descoperit un asemenea algoritm ar fi un geniu. Pentru aşa ceva nu
sunt suficiente doar aptitudinile superioare de matematică, ci trebuie
şi imaginaţie.
— Să înţeleg că cineva a creat deja un asemenea model matematic?
— Da. Există în jur de alte zece modele matematice. Dintre acestea,
mai mult de jumătate sunt mult mai avansate decât al dumneavoastră.
Au fost toate implementate şi au funcţionat pe computere. În timpul
ultimelor două secole, acest vast calcul a devenit principala activitate a
lumii. Cu toţii aşteptau rezultatele, de parcă ar fi aşteptat Ziua
Judecăţii de Apoi.
— Şi?
— Am dovedit fără putinţă de tăgadă că problema celor trei corpuri
nu are soluţie.
Wang privi în sus spre pendulul masiv de deasupra capului său. În
lumina zorilor strălucea ca un cristal. Suprafaţa lui reflectorizantă şi
deformată oglindea totul din jur ca un ochi al lumii. În locul lui, într-o
epocă de care îl despărţeau multe civilizaţii, el şi cu Regele Wen
trecuseră printr-o pădure de pendule uriaşe pe drumul lor spre palatul
Regelui de Zhou. Uite-aşa, istoria se întorsese după un drum lung
acolo de unde pornise.
Consilierul ştiinţific spuse:
— Este aşa cum ne-am închipuit acum mult timp: sistemul celor
trei corpuri este un sistem haotic. Perturbaţii infinitezimale pot fi
amplificate la infinit. Tiparele lui de mişcare nu pot fi prognozate
matematic.
Wang simţi că toată cunoaşterea lui ştiinţifică şi tot sistemul lui de
gândire erau blurate într-o singură clipă şi în locul lor era acum doar o
confuzie de neînchipuit.
— Dacă până şi un sistem extrem de simplu ca acesta, al celor trei

219 
corpuri, este un haos imprevizibil, cum am putea să mai avem
încredere că vom descoperi legile unui univers complicat?
— Dumnezeu este un jucător bătrân şi neruşinat, şi ne-a abandonat
pe toţi. Cel ce vorbise era Einstein, care îşi agita vioara. Wang nu-l
văzuse venind.
Secretarul general încuviinţă domol:
— Da, Dumnezeu e un jucător de jocuri de noroc. Singura speranţă
a civilizaţiei trisolariene este să ne apucăm şi noi de jocuri.
În acel moment luna gigant răsărea din nou dinspre partea
întunecată a orizontului. Imaginea ei imensă şi argintie se reflecta pe
suprafaţa greutăţii pendulului. Lumina şerpuia ciudat, de parcă între
greutate şi lună ar fi apărut o relaţie de simpatie.
— Această civilizaţie pare să fi ajuns la un nivel de dezvoltare foarte
avansat, spuse Wang.
— Da. Am reuşit să controlăm energia atomică şi am ajuns în Era
Informaţiei. Secretarul general nu păru prea impresionat de propriile-i
cuvinte.
— Atunci există speranţă. Chiar dacă este imposibil să cunoaştem
tiparul mişcării sorilor, civilizaţia poate continua până când atinge
nivelul unde poate supravieţui în timpul Erelor Haotice, protejându-se
de catastrofele devastatoare produse de „mişcările neregulate” ale
sorilor.
— Oamenii au gândit odinioară ca şi dumneata şi acesta este una
dintre forţele motivatoare care au stimulat renaşterea tenace a
civilizaţiei din nou şi din nou. Dar luna ne-a făcut să ne dăm seama de
naivitatea unei asemenea idei. Secretarul general arătă spre răsăritul
lunii uriaşe. Probabil că aţi văzut pentru prima oară această lună. De
fapt, de vreme ce este aproape cât un sfert din planeta noastră, nu mai
este o lună, ci un companion al lumii noastre dintr-un sistem dublu-
planetar. A fost produsul Marii Rupturi.
— Marea Ruptură?
— Dezastrul care a distrus ultima civilizaţie. În comparaţie cu
civilizaţiile dinaintea ei, ultima civilizaţie a avut destule avertizări
înainte de dezastru. Conform datelor înscrise care ne-au parvenit,
astronomii din Civilizaţia 191 detectaseră o stea căzătoare nemişcată
cu mult timp înainte.

220 
 Lui Wang i se strânse inima când auzi ultima frază. O stea
căzătoare nemişcată este un semn îngrozitor de rău pentru Trisolaris.
Când o stea căzătoare, sau un soare îndepărtat, pare să se oprească
complet faţă de stelele de pe fundal, atunci când este văzută de la sol,
asta înseamnă că vectorii de mişcare ai soarelui şi ai planetei se
aliniază de-a lungul unei linii drepte. Se disting trei posibilităţi: 1)
soarele şi planeta se mişcă în aceeaşi direcţie cu aceeaşi viteză; 2)
soarele şi planeta se deplasează în direcţii diametral opuse; şi 3)
soarele şi planeta se deplasează unul către celălalt. Înainte de
Civilizaţia 191, această ultimă posibilitate reprezenta doar un dezastru
imaginar, ceva care nu se mai întâmplase niciodată. Dar frica
populaţiei şi prudenţa nu s-au micşorat, aşa încât „Steaua Căzătoare
Nemişcată” a devenit o expresie denotând un ghinion extrem în multe
civilizaţii trisolariene. O singură stea căzătoare pe cer îi făcea pe toţi să
se îngrozească.
— Pe atunci, trei stele căzătoare s-au oprit simultan. Oamenii din
Civilizaţia 191 au rămas unde erau, privind la cele trei Stele Căzătoare
Nemişcate, neputincioşi, trei sori care se prăbuşeau drept spre lumea
lor. Peste câteva zile unul dintre sori se deplasase până într-un punct
unde stratul său gazos exterior devenise vizibil. În mijlocul unei nopţi
liniştite, steaua se transformă brusc într-un soare arzător. După un
interval de doar treizeci de ore aproximativ, ceilalţi doi sori apărură şi
ei, unul după altul. Acesta nu era un exemplu tipic de Zi Trisolară.
Înainte ca ultima stea căzătoare să se transforme într-un soare, primul
soare trecuse deja extrem de aproape de planetă. Imediat după aceea,
ceilalţi doi sori trecură şi ei pe lângă planetă, şi la distanţe încă şi mai
mici. Forţele mareice exercitate de către cei trei sori asupra planetei
depăşiseră forţa de autoatracţie gravitaţională a planetei până la limita
Roche70. Primul soare zdruncină cea mai profundă structură geologică
a planetei; al doilea soare deschise o falie gigantică în planetă care se
adâncea până în nucleul ei; al treilea soare rupse planeta în două.

70 Édouard Roche, astronom francez, a fost primul care a calculat distanţa teoretică
dintre două corpuri cereşti la care corpul ceresc mai mic este sfâşiat de forţele
mareice ale celui mai mare. Limita Roche este exprimată, de obicei, în funcţie de
densităţile corpurilor şi de raza ecuatorială a corpului mai mare (n.a.)/ (n.tr. Ken
Liu).
221 
 Secretarul general arătă spre luna gigantică de deasupra capetelor
lor:
— Aceea este bucata mai mică. Pe ea mai sunt încă ruinele lăsate de
Civilizaţia 191, dar acum este o lume lipsită de viaţă. Acesta a fost cel
mai îngrozitor dezastru din istoria Trisolaris. După ce planeta a fost
ruptă în două, cele două bucăţi de formă neregulată au revenit la
forma sferică datorită propriei gravitaţii. Materialul dens şi dogoritor
al nucleului planetar s-a revărsat la suprafaţă şi oceanele au clocotit
peste lavă. Continentele s-au deplasat peste magmă ca nişte
aisberguri. Când se ciocneau, pământul devenea la fel de moale ca
oceanul. Lanţuri de munţi masive, înalte de mii de metri, s-au ridicat
într-o oră şi au dispărut tot atât de repede.
— Pentru o vreme, cele două bucăţi smulse au rămas unite prin
şuvoaie de lavă topită care se uneau într-un fluviu întins prin spaţiu.
Apoi lava s-a răcit şi s-a transformat în inele în jurul planetelor însă,
din cauza perturbaţiilor de la cele două planete, inelele erau instabile.
Rocile care le formau au căzut înapoi pe sol sub forma unei ploi de
pietre uriaşe care a durat secole întregi… Poţi să-ţi imaginezi ce soi de
iad pe pământ a fost? Distrugerea ecologică produsă de această
catastrofă a fost cea mai mare din întreaga istorie. Toată viaţa de pe
planeta companion a fost distrusă, iar planeta mamă a devenit şi ea un
pustiu aproape lipsit de viaţă. Dar în cele din urmă, aici, seminţele
vieţii au reuşit să germineze şi în timp ce geologia planetei mamă se
stabiliza, evoluţia şi-a început primii paşi timizi în noile oceane şi pe
noile continente până când civilizaţia a apărut din nou pentru a 192-a
oară. Întregul proces a durat nouăzeci de milioane de ani.
— Situaţia planetei Trisolaris în univers este şi mai sumbră decât
ne-am imaginat. Ce se va întâmpla data viitoare când vor veni iar
Stelele Zburătoare Nemişcate? Foarte probabil, planeta noastră nu va
mai fi doar atinsă de marginea soarelui, dar va plonja în marea de foc a
soarelui însuşi. Dacă vom aştepta îndeajuns, această posibilitate va
deveni certitudine.
— La început asta a fost doar o speculaţie înspăimântătoare, dar o
descoperire astronomică recentă ne-a făcut să ne pierdem orice
speranţă în legătură cu destinul planetei Trisolaris. Cercetătorul îşi
dorise să refacă istoria formării stelelor şi a planetelor pe baza urmelor

222 
rămase în acest sistem stelar; în schimb a descoperit că, în trecutul
îndepărtat, sistemul stelar trisolarian a avut douăsprezece planete.
— Şi totuşi, astăzi a rămas numai aceasta. Există o singură
explicaţie: toate celelalte unsprezece planete au fost înghiţite de către
cei trei sori! Lumea noastră nu este altceva decât singurul
supravieţuitor al unei Mari Vânători. Faptul că civilizaţia aceea s-a
reîncarnat de o sută nouăzeci şi două de ori este doar o simplă
chestiune de noroc. Şi, după încă nişte studii, am descoperit
fenomenul „respiraţiei” celor trei stele.
— Stelele respiră?
— Este doar o metaforă. Voi aţi descoperit stratul gazos exterior al
sorilor, dar nu ştiaţi că acest strat se dilată şi se contractă în cursul
unor cicluri de timp ce durează eoni întregi şi seamănă cu respiraţia.
Când stratul gazos se dilată, grosimea lui poate creşte de mai mult de
douăsprezece ori. Acest lucru face să crească diametrul soarelui, ca o
palmă uriaşă care poate prinde planetele cu mai multă uşurinţă. Când
o planetă trece foarte aproape de soare, ea va intra în stratul lui gazos.
Frecarea o va face să-şi piardă din viteză şi, în cele din urmă, asemenea
unui meteor, să se prăbuşească în marea soarelui, trăgând după ea o
coadă lungă şi înflăcărată.
— Rezultatele studiului ne arată că în lunga istorie a sistemului
stelar trisolarian, de fiecare dată când straturile gazoase ale sorilor s-
au dilatat, una sau două planete au fost înghiţite. Celelalte unsprezece
planete au căzut cu toatele în marea de foc în perioadele când
straturile gazoase erau în momentul maxim de expansiune. Acum
straturile gazoase ale celor trei sori traversează o perioadă de
contracţie, altfel planeta noastră ar fi căzut deja într-unul dintre ei
ultima oară când s-au apropiat de noi. Savanţii prezic că următoarea
expansiune va avea loc într-o mie de ani.
— Nu mai putem rămâne în acest loc îngrozitor, spuse Einstein şi se
ghemui la pământ ca un cerşetor bătrân.
Secretarul general încuviinţă:
— Nu mai putem rămâne aici. Singura cale pentru civilizaţia
trisolariană este să rişte un joc cu universul.
— Cum? întrebă Wang.
— Trebuie să părăsim sistemul stelar trisolarian şi să zburăm în

223 
marea deschisă a stelelor. Trebuie să găsim prin galaxie o lume nouă
unde să emigrăm.
Wang auzi un scrâşnet. Văzu cum greutatea uriaşă a pendulului e
trasă de un cablu subţire care avea la celălalt capăt un troliu suspendat.
Cum se ridicase deja la cel mai înalt punct de pe cer, uriaşa lună, aflată
în ultimul pătrar, se văzu coborând încet pe cerul din spatele ei.
Secretarul general anunţă solemn:
— Porniţi pendulul!
Troliul suspendat eliberă cablul legat de pendul şi greutatea căzu
fără un sunet de-a lungul unui arc lin. Iniţial, căzu lent, dar apoi
acceleră, atingându-şi viteza maximă în punctul cel mai de jos al
arcului. Şi, în timp ce sfâşia aerul, curentul de aer produs de ea sună
puternic şi rezonant. Zgomotul se mai auzi până când pendulul îşi
descrise arcul complet, până la cel mai înalt punct din cealaltă parte,
şi, după o pauză de o clipă, acesta îşi începu drumul de întoarcere.
Wang simţi forţa uriaşă generată de mişcarea pendulului, de parcă
solul era scuturat de legănările lui. Dar, spre deosebire de pendulele
din lumea reală, perioada acestui pendul gigantic nu era stabilă, ci se
schimba în mod constant. Aceasta se datora atracţiei gravitaţionale în
continuă schimbare a lunii uriaşe. Când luna se afla de partea aceasta
a planetei, gravitaţia ei anula parţial gravitaţia acesteia şi făcea ca
pendulul să-şi piardă din greutate. Când era de partea cealaltă a
planetei, gravitaţia ei era adăugată gravitaţiei planetei şi făcea ca
greutatea pendulului să crească, aproape de nivelul pe care l-ar fi avut
înainte de Marea Ruptură.
În timp ce se uita la legănarea impresionantă a Monumentului
Pendulului Trisolarian, Wang se întrebă: Ce reprezintă oare asta, dorul
de ordine, sau supunerea în faţa haosului? Wang se mai gândi la
pendul ca la un pumn de metal uriaş, lovind pentru eternitate
universul insensibil, urlând în tăcere strigătul de luptă neîmblânzit al
civilizaţiei trisolariene…
În timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, Wang izbuti să vadă un
text care apăruse pe fundalul pendulului care se legăna:
După patru sute cincizeci de ani, Civilizaţia 192 a fost distrusă de
flăcările dogoritoare ale celor doi sori care au apărut împreună.
Atinsese Era Atomică şi Era Informaţiei.

224 
 Civilizaţia 192 a reprezentat o piatră de hotar în civilizaţia
trisolariană. A demonstrat în sfârşit că problema celor trei corpuri nu
avea nicio soluţie. A renunţat la efortul inutil care durase deja 191 de
cicluri şi care a stabilit cursul pentru viitoarele civilizaţii. Astfel scopul
lumii celor Trei Corpuri se schimbase.
Noul scop este: Îndreptaţi-vă spre stele! Găsiţi-vă un nou cămin!
Vă invităm să vă conectaţi şi în viitor.

După ce se deconectă, ieşind din jocul celor Trei Corpuri, Wang se

simţi epuizat, la fel ca la fiecare sesiune anterioară. Dar de data
aceasta, se odihni doar o jumătate de oră înainte să se logheze din nou.
De data aceasta pe fundalul negru ca smoala, apăru un rând de text
neaşteptat:
Situaţia este urgentă. Serverele jocului Trei Corpuri sunt pe punctul
de a fi închise. Vă rugăm să vă logaţi după placul inimii în timpul
rămas. Trei Corpuri se va îndrepta acum spre scena finală.

225 
 20
TREI CORPURI: EXPEDIŢIA

Dar Wang îşi dădu seama imediat că se înşela. Ceea ce-şi imaginase
că sunt pietre împrăştiate prin deşert, nu erau pietre, ci capete.
Pământul era plin cu o mulţime densă de oameni.
De acolo de unde stătea, pe o mică colină, Wang nu putea vedea
sfârşitul mării de oameni. Estimă numărul persoanelor pe care reuşea
să le vadă la sute de milioane. Probabil că întreaga populaţie a planetei
Trisolaris se adunase acolo.
Tăcerea sutelor de milioane crea o senzaţie de stranietate sufocantă.
Oare ce aşteaptă? Wang privi în jur şi observă că toată lumea se uita la
cer.
Wang se uită în sus şi descoperi că cerul înstelat se transformase
într-o privelişte uluitoare. Stelele se aranjaseră într-o formaţiune
pătrată. Cu toate acestea, Wang îşi dădu seama că stelele din
formaţiune se mişcau sincronizat pe o orbită deasupra planetei şi se
deplasau împreună pe fundalul mai neclar şi îndepărtat al Căii Lactee.
Stelele cele mai apropiate de direcţia zorilor străluceau cel mai
intens, cu o lumină argintie care arunca umbre pe pământ. Strălucirea
descreştea atunci când priveai mai departe de acea margine. Wang
numără mai mult de treizeci de stele de-a lungul fiecărei margini a
formaţiunii, ceea ce însemna un total de mai bine de o mie de stele.
Mişcarea lentă a acestei formaţiuni, care era evident artificială, pe
fundalul înstelat al universului avea o forţă solemnă.
Un bărbat care stătea lângă el, îl înghionti uşor şi-i şopti:
— Ah, Ilustre Copernicus, de ce ai venit aşa de târziu? Au trecut trei
cicluri de civilizaţie şi ai pierdut multe întreprinderi măreţe.
— Ce este asta? întrebă Wang, arătând spre formaţiunea de pe cer.
— Flota Interstelară Trisolariană. Tocmai se pregăteşte să plece în
expediţie.
— Civilizaţia trisolariană a ajuns la capacitatea zborului interstelar?
— Da. Toate acele nave magnifice pot atinge o zecime din viteza
luminii.
226 
 — Acesta este un măreţ pas înainte, cel puţin după cunoştinţele
mele, dar tot mi se pare tot prea încet pentru zborul interstelar.
— Călătoria de o mie de mile începe cu primul pas. Cheia este
descoperirea destinaţiei potrivite.
— Care este destinaţia flotei?
— O stea cu planete la aproximativ patru ani-lumină depărtare, e
steaua cea mai apropiată de sistemul trisolarian.
Wang fu surprins:
— Steaua cea mai apropiată de noi este la aproximativ patru ani-
lumină depărtare.
— De voi?
— De Terra.
— A, nu mă miră deloc. În majoritatea regiunilor Căii Lactee,
distribuţia stelelor este destul de egală. Din cauza roiurilor de stele
care se adaptează în timp, sub influenţa gravitaţiei. Distanţa dintre
cele mai multe stele este între trei şi şase ani-lumină.
Un strigăt puternic şi voios erupse din mulţime. Wang privi în sus şi
văzu că fiecare formaţiune stelară devenea din ce în ce mai
strălucitoare. Acest fapt se datora luminii emise chiar de nave.
Iluminarea lor combinată deveni în curând mai puternică decât zorile
şi o mie de stele deveniră o mie de sori minusculi. Trisolaris se scălda
în lumina glorioasă a zilei şi mulţimea îşi ridică braţele, formând o
prerie nesfârşită de braţe ridicate.
Flota trisolariană începu să accelereze, plutind solemn pe bolta
cerului, alunecând pe lângă vârful ce tocmai răsărea al lunii gigantice,
aruncând o lucire de un albastru palid peste munţii şi câmpiile ei.
Strigătul voios se linişti treptat. Oamenii de pe Trisolaris priveau în
tăcere cum speranţa lor se pierdea în cerul de la vest. N-aveau să afle
deznodământul în cursul vieţilor lor, dar patru sau cinci sute de ani
mai târziu, urmaşii aveau să primească veşti dintr-o lume nouă,
începutul unei noi vieţi a civilizaţiei trisolariene. Wang rămase lângă
ei, privind în tăcere, până când falanga celor o mie de stele deveni o
singură stea minusculă şi dispăru pe cer la apus. Apăru un text:
A început expediţia trisolariană spre noua lume. Flota încă zboară
în spaţiu…
Jocul celor Trei Corpuri a luat sfârşit. Când vă veţi întoarce la viaţa

227 
reală, dacă veţi da curs promisiunii, vă rugăm să luaţi parte la
reuniunea Organizaţiei Terra-Trisolaris la adresa pe care o veţi primi
prin e-mail.

228 
 Partea a treia
APUSUL UMANITĂŢII

229 
 21
REBELII TERREI

Acum erau mult mai mulţi participanţi decât cei care veniseră la
ultima reuniune a jucătorilor de Trei Corpuri. Se întâlniră la cantina
angajaţilor unei uzine chimice. Uzina fusese deja mutată în alt loc şi
interiorul clădirii, care urma să fie demolată, era uzat, dar spaţios. Se
adunaseră aproape trei sute de oameni şi Wang Miao observă chipuri
familiare: celebrităţi şi reprezentanţi ai elitelor din diferite domenii –
savanţi celebri, scriitori, politicieni şi aşa mai departe.
Primul lucru care îi atrase atenţia lui Wang fu dispozitivul straniu
din centrul cantinei. Trei sfere din argint, fiecare mai mică decât o
minge de bowling, planau şi se răsuceau deasupra unei baze din metal.
Wang se gândi că dispozitivul se baza probabil pe levitaţia magnetică.
Orbitele celor trei sfere erau complet întâmplătoare: o versiune realistă
a problemei celor trei corpuri.
Ceilalţi nu acordară prea multă importanţă plăsmuirii artistice a
problemei celor trei corpuri, în schimb se concentrară asupra lui Pan
Han care stătea în picioare pe o masă stricată din mijlocul cantinei.
— Ai ucis-o pe tovarăşa Shen Yufei? întrebă un bărbat.
— Da, răspunse Pan Han perfect calm. Din cauza faptului că
Adventiştii au trădători ca ea în rândurile noastre, Organizaţia se
confruntă acum cu această criză.
— Cine ţi-a dat dreptul să ucizi?
— Am făcut-o dintr-un simţământ de responsabilitate faţă de
Organizaţie.
— Ai tu un sentiment de responsabilitate? Cred că ai avut mereu
doar răutate în inima aia a ta!
— Ce vrei să spui cu asta?
— Ce a făcut Divizia Ecologică sub conducerea ta? Rolul tău a fost
doar să exploatezi şi să creezi problemele de mediu pentru a face
populaţia să urască ştiinţa şi industria modernă. Însă, de fapt, te-ai
folosit doar de tehnologia Stăpânului şi de prognozele lui numai ca să
te îmbogăţeşti şi să devii celebru!
230 
 — Crezi că am devenit celebru pentru mine însumi? În ce mă
priveşte, întreaga rasă umană este o grămadă de gunoi. De ce mi-ar
păsa ce gândesc? Dar dacă nu sunt celebru, cum pot să le orientez şi să
le canalizez gândirea?
— Alegi mereu sarcinile uşoare şi le eviţi pe cele dificile. Ceea ce ai
făcut tu, putea fi făcut de ecologişti obişnuiţi. Ei sunt cu mult mai
sinceri şi mai pasionaţi decât tine şi, cu puţin instructaj, am fi putut să
tragem folos din acţiunile lor. Divizia ta Ecologică ar trebui să creeze
dezastre şi apoi să le exploateze. De pildă, împrăştierea otrăvii în
rezervoare, scurgerile de deşeuri toxice de la uzinele chimice… ce ai
făcut din toate lucrurile acestea? Nici măcar unul!
— Divizia a proiectat numeroase programe şi planuri, dar
Comandantul nu a aprobat niciunul. Oricum, asemenea acţiuni ar fi
fost stupide, cel puţin până acum. Divizia de Biologie şi medicină a
creat odată o catastrofă din utilizarea excesivă a antibioticelor, dar au
detectat-o la timp. Detaşamentul european aproape că ne-a dat de gol.
— Tu vorbeşti despre dat de gol? Tocmai ai omorât pe cineva!
— Tovarăşi, ascultaţi-mă! Era inevitabil să se întâmple, mai
devreme sau mai târziu. Probabil ştiţi deja că guvernele din toată
lumea se pregătesc de război. În Europa şi în America de Nord au
început deja represiunile împotriva Organizaţiei. Când vor începe şi
aici, Izbăvitorii se vor alia fără îndoială cu guvernul, aşa că prioritatea
noastră este eliminarea lor din Organizaţie!
— Dar asta nu intră în atribuţiile tale.
— Sigur că asta trebuie să decidă Comandantul. Dar tovarăşi, pot să
vă spun chiar de pe acum că şi Comandantul este un Adventist!
— Acum ai început să fabulezi. O ştim cu toţii: Comandantul are
situaţia sub control. Dacă lucrurile ar fi stat aşa cum spui, atunci
Izbăvitorii ar fi fost eliminaţi de mult timp.
— Comandantul are, poate, motivele sale. Poate că despre asta ar
trebui să discutăm în reuniunea de azi.
După această replică, atenţia mulţimii se mută de la Pan Han la
criza cu care se confruntau. Un savant celebru care câştigase Premiul
Turing Award71 sări pe masă şi începu să vorbească:

71 Turing Award este un premiu oferit de Association for Computing Machinery, o

asociaţie americană, pentru realizări semnificative din domeniul IT (n.tr.).
231 
 — Hei, toată lumea, atenţie, ce trebuie să facem?
— Să începem o revoltă mondială!
— E ca şi cum le-am spune să ne ucidă.
— Trăiască spiritul trisolarian! Vom persevera ca iarba ce se
încăpăţânează să răsară după fiecare incendiu natural.
— O revoltă ne-ar face cunoscută prezenţa pe scena politică
mondială şi ar marca prima apariţie publică a Organizaţiei Terra-
Trisolaris din istoria umanităţii. Atâta vreme cât avem un plan de
acţiune corespunzător, sunt sigur că mulţi din lume ne vor sprijini.
Ultima remarcă venise de la Pan Han şi mulţi îl aplaudară.
Cineva strigă:
— Comandantul e aici! Mulţimea se dădu la o parte să-i facă loc.
Wang privi în sus şi-l apucă ameţeala. În ochii lui, lumea se coloră
în alb-negru şi singura pată de culoare rămase persoana care tocmai
apăruse.
Înconjurată de un grup de tinere gărzi de corp, comandantul-şef al
rebelilor terrano-trisolarieni, Ye Wenjie, se apropia cu paşi siguri.
Ye se opri în mijlocul spaţiului pe care mulţimea îl eliberase pentru
ea, ridică un pumn osos şi, cu o hotărâre şi o forţă pe care Wang nu
ştia că le posedă, spuse:
— Eliminaţi tirania umană!
— Mulţimea răspunse într-un fel care fusese, în mod clar, repetat
de nenumărate ori:
— Lumea îi aparţine lui Trisolaris!
— Bună ziua, tovarăşi, spuse Ye.
Vocea ei era din nou plină de blândeţea pe care o ştia. Abia acum fu
sigur că era chiar ea.
— Nu m-am simţit bine în ultima vreme şi nu am petrecut prea
mult timp cu voi toţi. Însă acum situaţia este urgentă şi ştiu că fiecare
dintre voi este supus unor presiuni majore. Am venit să vă văd.
— Comandante, ai grijă de tine! strigă mulţimea.
Wang simţi grija lor sinceră.
Ye spuse:
— Înainte de a trece la chestiuni mai importante, să ne ocupăm de
o problemă mai neimportantă. Pan Han…
Continuase să privească mulţimea chiar şi atunci când îi rostise

232 
numele.
— Sunt aici, Comandante, spuse Pan Han ieşind din mulţime.
Mai devreme încercase să se piardă în gloata pestriţă. Părea calm,
dar groaza din inimă i se citea în ochi. Comandantul nu i se adresase
cu tovarăşe, semn rău.
— Ai comis o încălcare gravă a regulamentului Organizaţiei. Ye
vorbi, fără să-l privească pe Han. Glasul îi rămăsese blând, de parcă i-
ar fi vorbit unui copil neastâmpărat.
— Comandante, Organizaţia se confruntă cu o criză de
supravieţuire! Dacă nu luăm măsuri hotărâte şi nu o curăţăm de
trădători şi de duşmanii din interior, vom pierde totul!
Ye îl privi pe Pan, cu ochii plini de afecţiune. Dar lui i se tăie
respiraţia pentru câteva secunde.
— Scopul meu final şi idealul OTT chiar este ca totul să piară, tot ce
aparţine acum de rasa umană, inclusiv noi.
— Atunci trebuie să fii Adventistă! Comandante, te rugăm să
declari în mod deschis dacă aşa este, fiindcă este foarte important. Am
dreptate, tovarăşi? Extrem de important! strigă el şi-şi flutură braţul,
privind în jur.
Dar mulţimea rămase mută.
— N-ai dreptul să faci o asemenea cerere. Ai încălcat grav
regulamentul nostru. Dacă doreşti să faci un apel, acum e momentul.
Altfel trebuie să suporţi consecinţele. Ye vorbea rar, pronunţând cu
claritate fiecare cuvânt, de parcă i-ar fi fost teamă că un copil căruia îi
preda ceva nu poate s-o înţeleagă.
— M-am dus să-l elimin pe Wei Cheng, copilul-minune al
matematicii. Decizia a fost luată de tovarăşul Evans şi ratificată în
unanimitate de comitet. Dacă reuşeşte cu adevărat să creeze un model
matematic al problemei celor trei corpuri care să ofere o soluţie
definitivă, Stăpânul nu va mai veni şi marea noastră acţiune
trisolariană pe Terra va fi nimicită. Şi am acţionat doar în legitimă
apărare, deoarece Shen Yufei a tras prima spre mine.
Ye încuviinţă:
— Hai să te credem. În fond nu acesta este lucrul cel mai
important. Sper că putem continua să ne încredem în tine. Te rog să
repeţi cererea pe care mi-ai făcut-o cu puţin timp în urmă.

233 
 Preţ de o secundă Pan rămase ca fulgerat. Faptul că Ye trecuse la
altceva nu păru să-l facă să se relaxeze:
— Ţi-am cerut să declari în mod deschis că eşti o Adventistă. În
fond, planul de acţiune al Adventiştilor reprezintă şi idealul tău.
— Atunci repetă planul de acţiune.
— Societatea umană nu se mai poate baza pe propriile forţe pentru
rezolvarea problemelor pe care le are. Nu se mai poate baza pe
propriile ei forţe nici pentru stoparea nebuniei sale. Prin urmare, ne
rugăm de Stăpânul nostru să vină în această lume şi cu forţa Sa să ne
supravegheze viguros şi să ne transforme în aşa fel încât să creăm o
civilizaţie umană perfectă, nou-nouţă.
— Şi Adventiştii sunt credincioşii fideli ai acestui plan?
— Desigur! Comandante, te rog să nu cobori urechea la zvonurile
false.
— Nu este un zvon fals, strigă un bărbat. Îşi croi drum prin
mulţime şi veni în faţă. Numele meu e Rafael din Israel. Acum trei ani,
fiul meu de paisprezece ani a murit într-un accident. Am făcut ca
rinichiul lui să fie donat unei fete din Palestina care suferea de
insuficienţă renală, ca un gest simbolic care să exprime speranţa mea
că cele două popoare pot trăi împreună în pace. Aş fi fost gata să-mi
dau viaţa pentru acest ideal. Mulţi, mulţi israelieni şi palestinieni s-au
luptat sincer pentru acelaşi ţel, alături de mine. Dar toate acestea sunt
inutile. Patria noastră a rămas prinsă în capcana ciclurilor răzbunării.
— Am pierdut credinţa în rasa umană şi m-am alăturat OTT.
Disperarea m-a transformat dintr-un pacifist într-un extremist. Şi
pentru că am donat atât de mulţi bani Organizaţiei, am devenit un
membru influent al Adventiştilor. Dar vreau să vă spun că Adventiştii
au agenda lor secretă. Este aceasta: rasa umană este o specie malefică.
Civilizaţia umană a comis crime de neiertat împotriva Terrei şi trebuie
pedepsită. Ţelul suprem al Adventiştilor este să-i ceară Stăpânului să
se ocupe de pedeapsa divină: distrugerea umanităţii.
— Programul real al Adventiştilor este un secret al lui Polichinelle,
strigă cineva.
— Dar nu ştiţi că nu este vorba despre un program care să fi evoluat
în timp. Acesta era scopul lor încă de la început: este visul de o viaţă al
lui Evans. A minţit Organizaţia şi i-a păcălit pe toţi, inclusiv pe

234 
Comandant! Încă de la început, Evans a luptat ca să atingă acest ţel. A
transformat Adventiştii într-un tărâm al terorii populat de ecologişti
extremişti şi de nebuni care urăsc rasa umană.
— Nu i-am ştiut gândurile ascunse lui Evans până mult mai târziu,
spuse Ye. Cu toate acestea am încercat să cârpesc diferenţele noastre ca
să păstrez OTT întreagă. Dar câteva dintre celelalte fapte ale
Adventiştilor din ultima vreme au făcut imposibil acest efort.
Pan spuse:
— Comandante, Adventiştii sunt miezul OTT. Fără ei, nu ar fi nicio
Mişcare Terra-Trisolaris.
— Dar acesta nu este un motiv pentru care să monopolizaţi toate
comunicaţiile dintre Stăpân şi Organizaţie.
— Noi suntem cei care am construit A Doua Bază Coasta Roşie;
bineînţeles că noi ar trebui s-o administrăm.
— Adventiştii s-au folosit de asta şi au comis un act de trădare ce nu
poate fi trecut cu vederea împotriva Organizaţiei: Aţi interceptat
mesajele de la Stăpân către Organizaţie şi aţi transmis mai departe
doar o mică parte din acele mesaje. Şi chiar şi pe acelea le-aţi
distorsionat. Pe urmă, prin A Doua Bază Coasta Roşie, i-aţi trimis
Stăpânului o cantitate mare de informaţii fără aprobarea Organizaţiei.
Tăcerea coborî peste reuniune ca o fiinţă monstruoasă. Scalpul lui
Wang începu să-l furnice.
Pan nu răspunse. Expresia feţei îi deveni rece, de parcă ar fi spus: În
sfârşit, s-a întâmplat.
— Există multe dovezi ale trădării Adventiştilor. Tovarăşa Shen
Yufei era unul dintre martori. Deşi aparţinea grupului-nucleu al
Adventiştilor, rămăsese, în inima ei, un Izbăvitor convins. Nu ai
descoperit acest lucru decât recent. Pentru că ea ştia prea multe,
Evans, atunci când te-a trimis, dorea de fapt să omori doi oameni, nu
unul singur.
Pan privi în jur, părând că evaluează situaţia. Gestul său nu fu
ignorat de Ye.
— Poţi să-ţi dai seama că majoritatea celor prezenţi sunt tovarăşi
din Facţiunea Izbăvitorilor. Sunt sigură că cei câţiva Adventişti care
sunt aici vor fi de partea Organizaţiei. Dar oameni ca Evans şi ca tine
nu mai pot fi salvaţi. Pentru protejarea programului şi idealurilor

235 
OTT, trebuie să rezolvăm complet problema Adventiştilor.
Se lăsă din nou tăcerea. Peste două sau trei minute, una din gărzile
de corp de lângă Ye, o tânără frumoasă, zâmbi. Zâmbetul ei era atât de
fermecător încât mulţi îşi întoarseră ochii spre ea. Tânăra se îndreptă
spre Pan Han, păşind senzual.
Faţa lui Pan se schimonosi şi acesta îşi băgă o mână la reverul
sacoului, dar tânăra ţâşni spre el mai iute decât se putea vedea cu
ochiul liber. Înainte ca oricine să poată reacţiona, îşi încolăci unul
dintre braţele suave în jurul gâtului lui Pan, îşi puse cealaltă mână pe
capul lui şi aplicând o forţă neaşteptată exact la unghiul necesar, îi
răsuci capul lui Pan la 180° cu măiestria celui care a exersat mişcarea
de nenumărate ori. În liniştea perfectă se auziră doar pocniturile
vertebrelor cervicale sfărâmate.
Mâinile tinerei lăsară imediat să cadă capul lui Pan, de parcă ar fi
fost prea fierbinte. Pan se prăbuşi, iar pistolul cu care o omorâse pe
Shen Yufei alunecă sub masă. Corpul încă îi mai zvâcnea şi ochii îi
rămăseseră deschişi, iar limba îi atârna din gură. Dar capul său nu se
mai mişca, de parcă nu făcuse niciodată parte din corp. Mai mulţi
oameni se apropiară şi-l duseră de acolo, în timp ce sângele care i se
scurgea din gură lăsa în urmă o dâră lungă.
— Ah, Miao, şi tu eşti aici. Ce ai mai făcut? spuse Ye, privindu-l pe
Wang Miao, zâmbind cu blândeţe şi salutându-l printr-o înclinare a
capului.
Apoi se întoarse spre ceilalţi:
— El este profesorul Wang, membru al Academiei Chineze de
Ştiinţe şi prietenul meu. Cercetează nanomaterialele. Este prima
tehnologie pe care Stăpânul doreşte s-o elimine de pe Terra.
Nimeni nu-l privea şi nici el nu avu puterea să se exprime în vreun
fel. Nu se putu abţine să nu se ţină de mâneca bărbatului de lângă el
aşa încât să nu cadă, dar omul îi dădu mâna la o parte.
— Miao, hai să-ţi spun mai departe povestea Coastei Roşii şi s-o
reluăm de unde am lăsat-o! Şi toţi tovarăşii de aici pot asculta şi ei. Nu
este timp pierdut. În acest moment unic, hai să revedem istoria
organizaţiei noastre.
— Coasta Roşie… păi nu terminaseşi acolo? întrebă Wang prosteşte.
Ye se apropie de modelul celor trei corpuri şi păru absorbită de

236 
sferele de argint ce se mişcau. Prin fereastra spartă, lumina soarelui
care apunea căzu pe model şi sferele zburătoare reflectară lumina
intermitent peste comandantul rebelilor, ca nişte scântei dintr-un foc
de tabără.
— Nu. Abia am început, spuse Ye, blând.

237 
 22
COASTA ROŞIE V

De când intrase în Baza Coasta Roşie, Ye Wenjie nu se mai gândise

niciodată să plece. După ce aflase adevăratul scop al Proiectului
Coasta Roşie (o informaţie strict secretă pe care nici multe dintre
cadrele medii de la bază nu o cunoşteau), îşi tăie legătura spirituală cu
lumea de afară şi se dedică muncii. După aceea se implică şi mai
profund în miezul tehnic al Coastei Roşii şi începu să abordeze teme
de cercetare din ce în ce mai importante.
Comisarul Lei nu a uitat niciodată că şeful Yang fusese primul care
avusese încredere în Ye, dar Lei era fericit să-i dea teme importante lui
Ye. Din cauza statutului ei politic, Ye nu avea drepturi asupra
rezultatelor cercetării ei. Iar Lei, care studiase astrofizica, era un ofiţer
politic şi în acelaşi timp un intelectual, un lucru foarte rar în acele
vremuri. Astfel, putea prelua sub numele lui toate rezultatele şi
lucrările de cercetare ale lui Ye şi devenise un ofiţer politic exemplar,
unul care avea şi măiestrie tehnică, dar şi zel revoluţionar.
Proiectul Coasta Roşie o rechiziţionase iniţial pe Ye din cauza unui
document ce conţinea o încercare de model matematic al soarelui pe
care o publicase în Jurnalul de Astrofizică, fiind stagiar. Faţă de Terra,
soarele avea un sistem fizic mult mai simplu format aproape în
întregime din hidrogen şi din heliu. Deşi procesele fizice din el erau
violente, erau relativ clare, fiind vorba doar de fuziunea hidrogenului
cu heliul. Aşa că modelul matematic al soarelui putea fi descris destul
de precis. Lucrarea era destul de elementară, dar Lei şi Yang văzuseră
în ea speranţa de rezolvare a dificultăţii tehnice cu care se confrunta
sistemul de monitorizare a Coastei Roşii.
Întreruperile semnalului satelitar din cauza interferenţelor solare
afectaseră dintotdeauna operaţiunile de monitorizare ale Coastei
Roşii. Termenul72 fusese împrumutat din domeniul emergent al

72 Interferenţele solare reprezintă o întrerupere sau perturbare a recepţionării

semnalului de la sateliţii geostaţionari cauzată de interferenţele provocate de
radiaţia solară. Efectul este datorat radiaţiilor solare care „acoperă” semnalul de
238 
comunicaţiilor prin satelit.
Când Terra, satelitul şi Soarele se află în linie dreaptă, vizibilitatea
optică de la antena terestră la satelit are ca fundal Soarele. Soarele este
o sursă uriaşă de radiaţie electromagnetică şi, prin urmare,
transmisiile satelitare către Terra sunt copleşite de interferenţa
datorată radiaţiei solare. Această problemă nu avea să fie complet
rezolvată nici măcar în secolul XXI.
Interferenţa cu care avea de-a face Coasta Roşie era similară, dar
sursa interferenţei (Soarele) se afla între sursa transmisiei (spaţiul
cosmic) şi receptorul terestru. Faţă de sateliţii de comunicaţii,
întreruperile semnalului satelitar din cauza interferenţelor provocate
de radiaţia solară care afectau Coasta Roşie erau mult mai frecvente şi
mai severe. Baza Coasta Roşie, aşa cum fusese construită în realitate,
era mult mai modestă decât proiectul original, astfel încât sistemele
de transmisie şi de monitorizare foloseau aceeaşi antenă. Acest lucru
făcea ca timpul disponibil pentru monitorizare să fie şi mai preţios, iar
întreruperile semnalului satelitar puneau o problemă şi mai mare.
Ideea lui Lei şi a lui Yang pentru eliminarea interferenţei era foarte
simplă: stabilirea spectrului frecvenţei şi a caracteristicilor radiaţiei
solare din gama monitorizată şi apoi filtrarea ei digitală. Amândoi
aveau inteligenţe tehnice şi, în acea perioadă când ignoranţii îi
conduceau adesea pe cei pricepuţi, ăsta era un noroc rar. Dar Yang nu
era un specialist în astrofizică şi Lei alesese să fie ofiţer politic, ceea ce-
l împiedicase să dobândească cunoştinţe tehnice aprofundate. În
realitate, radiaţia electromagnetică a soarelui era stabilă doar în
limitele spectrului de la capătul aproape-ultraviolet la infraroşu mediu
(inclusiv lumina vizibilă). În alte game de frecvenţă radiaţia era destul
de volatilă şi de imprevizibilă.
Pentru a stabili aşteptări corespunzătoare, Ye preciză în primul ei
raport de cercetare că în timpul activităţii solare intense – pete solare,
erupţii solare, expulzărilor de masă coronară etc. – era imposibil să
elimini interferenţele solare. Astfel, ţinta cercetării ei se limita la

satelit. În emisfera nordică, apar întreruperi provocate de Soare înainte de

echinocţiul din martie (februarie, martie) şi după echinocţiul din septembrie
(septembrie şi octombrie), iar în emisfera sudică apar întreruperi după echinocţiul
din martie şi înainte de echinocţiul din septembrie (n.tr.).
239 
radiaţia din cadrul gamelor de frecvenţă monitorizate de Coasta Roşie
în timpul perioadelor de activitate solară normală.
Condiţiile de cercetare de la bază nu erau prea proaste. Biblioteca
putea obţine materiale în limbi străine despre subiect, inclusiv reviste
academice noi europene şi americane. În anii aceia, nu era un lucru
uşor. Ye putea utiliza şi linia telefonică militară pentru a se conecta la
două grupuri care efectuau cercetare în domeniul ştiinţelor soarelui la
Academia Chineză de Ştiinţe şi a obţine datele lor observaţionale prin
fax.
După un an de studiu, Ye nu întrevedea nicio licărire de progres.
Descoperi rapid că, în cadrul gamelor de frecvenţă monitorizate de
către Coasta Roşie, radiaţia solară fluctua imprevizibil. Analizând
cantităţile uriaşe de date observate, Ye descoperi un mister care-o
nedumeri. Uneori, când vedea una dintre aceste fluctuaţii bruşte ale
radiaţiei solare, suprafaţa soarelui era calmă. Mii de date confirmau
acest lucru şi ea nu putea înţelege.
De vreme ce sute de mii de kilometri de material solar puteau
absorbi orice radiaţie de unde scurte şi de microunde care ar fi venit
din miezul soarelui, radiaţia trebuie să fi venit de la activităţile de
suprafaţă. Când aveau loc aceste fluctuaţii bruşte activitatea de
suprafaţă ar fi trebuit să fie observabilă. Dacă nu existau perturbări
corespunzătoare ale suprafeţei, ce anume provoca aceste fluctuaţii
bruşte în intervale înguste de frecvenţă? Cu cât se gândea mai mult la
asta, cu atât i se părea mai misterios.
După ce nu-i mai veni nicio idee, Ye s-a hotărât să renunţe. În
ultimul ei raport, a recunoscut că nu putuse rezolva problema. N-ar fi
trebuit ca asta să aibă prea multă importanţă. Armata ceruse mai
multor grupuri din Academia Chineză de Ştiinţe şi din universităţi să
cerceteze aceleaşi teme şi niciun efort nu dăduse roade. Yang pur şi
simplu dorise să mai încerce o singură dată, bazându-se pe talentul
ieşit din comun al lui Ye. Iar interesul adevărat al lui Lei era şi mai
simplu: dorea doar să pună mâinile pe lucrarea lui Ye. Subiectul
cercetării era cât se poate de teoretic şi i-ar fi reliefat mult mai bine
expertiza şi aptitudinile. Acum că haosul din societate dispărea în
sfârşit, cererile de cadre se modificau şi ele. Era o nevoie acută de
oameni ca el, maturi politic şi împliniţi din punct de vedere academic.

240 
Era sigur că-l aştepta un viitor strălucit. Cât despre rezolvarea
problemei interferenţei cauzate de radiaţia solară, puţin îi păsa.
Dar, în cele din urmă, Ye nu-şi înmână raportul. Se gândise că dacă
se termina proiectul de cercetare, biblioteca bazei nu ar mai fi primit
revistele străine şi alte materiale de cercetare şi ea nu ar mai fi avut
acces la un asemenea tezaur de lucrări de referinţă din astrofizică. Aşa
că-şi continuă aparent cercetarea, deşi în realitate se concentra pentru
a-şi rafina modelul matematic al soarelui.
Într-o noapte, Ye era, ca de obicei, singura persoană din sala rece de
lectură a bibliotecii bazei. Pe masa lungă din faţa ei avea o grămadă de
documente şi de reviste deschise. După ce terminase un şir de calcule
matriceale, îşi suflase în mâini să se încălzească şi luase ultimul număr
din Journal of Astrophysics ca un soi de pauză plăcută. În timp ce
răsfoia revista, o notă scurtă despre Jupiter îi atrase atenţia:
În ultimul număr în „O sursă de radiaţie nouă, puternică în sistemul
nostru solar”, dr. Harry Peterson de la Observatorul Mount Wilson a
publicat o serie de date obţinute în mod accidental în timp ce observa
precesiunea lui Jupiter în timpul căreia s-a detectat o radiaţie
electromagnetică foarte puternică în zilele de 12 iunie şi 2 iulie care a
durat 81 şi respectiv 76 de secunde. Datele au înregistrat game de
frecvenţă ale radiaţiei, cât şi alţi parametri. În timpul emisiilor bruşte
de unde radio, Peterson a observat şi anumite modificări în Marea Pată
Roşie. Emisiile de unde radio de pe Jupiter au stârnit mult interes
printre planetologi. În acest număr articolul lui G. McKenzie afirmă că
acest fapt este un semn de fuziune incipientă în miezul planetei Jupiter.
În numărul viitor vom publica articolul lui Inoue Kumoseki care
atribuie emisiile de unde radio joviene unui mecanism mai complicat –
mişcările plăcilor de hidrogen metalic interne – şi oferă o descriere
matematică completă.
Ye îşi amintea acele două date şi ore din revistă. În timpul acelor
intervale de timp, sistemul de monitorizare al Coastei Roşii
înregistrase şi el interferenţe puternice de la întreruperile de semnal
datorate radiaţiei solare. Verifică jurnalul de operaţiuni care îi
confirmă ce-şi amintea – doar că aceste întreruperi de semnal aveau
loc la şaisprezece minute şi patruzeci şi două de secunde după apariţia
emisiilor de unde radio joviene pe Terra.

241 
 Aceste şaisprezece minute şi patruzeci şi două de secunde sunt
critice! Ye încerca să-şi calmeze bătăile nebuneşti ale inimii şi-i ceru
bibliotecarului să contacteze Observatorul Naţional pentru a obţine
efemeridele poziţiilor Terrei şi ale planetei Jupiter în timpul acelor
două intervale orare.
Desenă un triunghi mare pe tablă. Cele trei vârfuri reprezentau
Soarele, Terra şi Jupiter. Marcă lungimile celor trei laturi şi notă timpii
de sosire în dreptul Terrei. Pornind de la distanţa dintre Terra şi Jupiter
era uşor să-ţi dai seama care era timpul de care aveau nevoie emisiile
de unde radio să vină de pe Jupiter pe Soare şi dinspre Soare pe Terra.
Diferenţa dintre cei doi timpi era de exact şaisprezece minute şi
patruzeci şi două de secunde!
Ye se bază pe modelul ei matematic al structurii solare şi încercă să
găsească o explicaţie teoretică. Ochii îi fură atraşi de descrierea a ceea
ce ea numise „oglinzi de energie” din zona de radiaţie solară.
Energia produsă de reacţia din miezul solar există iniţial sub forma
razelor gama de înaltă energie. Zona de radiaţie, regiunea interioară a
Soarelui care înconjoară miezul, absoarbe aceşti fotoni de înaltă
energie şi-i re-emite cu o energie uşor mai scăzută. După a perioadă
lungă de absorbţii şi re-emisii succesive (unui foton îi trebuie o mie de
ani ca să părăsească Soarele) razele gama devin raze X, razele
ultraviolete extreme devin raze ultraviolete, apoi, în cele din urmă, se
transformă în lumină vizibilă şi alte forme de radiaţie.
Acestea erau faptele cunoscute despre Soare. Dar modelul lui Ye
ducea la un rezultat nou: în timp ce radiaţia solară se împrăştia printre
aceste frecvenţe diferite pe drumul ei spre zona de radiaţie, existau
graniţe între subzonele pentru fiecare dintre aceste tipuri de radiaţie.
De fiecare dată când energia traversa fiecare dintre aceste graniţe,
frecvenţa radiaţiei scădea brusc cu un grad. Acest fapt contrazicea
concepţia tradiţională, care afirma că frecvenţa radiaţiei descreşte
treptat în timp ce energia trece dinspre miez în afară. Calculele ei
arătau că aceste graniţe reflectau radiaţia care venea din partea cu
frecvenţă joasă şi de aceea numise graniţele „oglinzi de energie”.
Ye studiase atent aceste suprafeţe de graniţă ca nişte membrane
suspendate în oceanul de plasmă de energie înaltă a Soarelui şi
descoperise că sunt pline de proprietăţi uimitoare. Numise una dintre

242 
cele mai incredibile caracteristici „reflexie amplificată”. Cu toate
acestea caracteristica era atât de bizară încât era greu de confirmat şi
nici măcar Ye însăşi nu prea credea că este reală. Părea mai mult
rezultatul unei greşeli din calculul complex şi năucitor.
Dar acum, Ye făcu primul pas pe drumul confirmării impresiei ei
despre reflexia amplificată a oglinzilor de energie solară: oglinzile de
energie nu numai că reflectau radiaţia din partea cu frecvenţă joasă,
dar o şi amplificau! Toate acele fluctuaţii bruşte misterioase din
benzile de frecvenţă înguste pe care le observase erau de fapt
rezultatul altei radiaţii care venea din spaţiu şi care era amplificată
după ce reflecta o oglindă de energie din Soare.
De data aceasta, după ce emisiile de unde radio joviene au ajuns la
Soare, au fost re-emise dintr-o oglindă după ce au fost amplificate de
aproape o sută de milioane de ori. Terra a primit ambele şiruri de
emisii, înainte şi după amplificare, despărţite de cele şaisprezece
minute şi patruzeci şi două de secunde.
Soarele era un amplificator de unde radio.
Rămânea totuşi o întrebare: Soarele primeşte probabil radiaţie din
spaţiu în fiecare secundă, inclusiv undele de radio emise de Terra. De
ce erau amplificate doar unele dintre unde? Răspunsul era simplu: pe
lângă selectivitatea oglinzilor de energie pentru frecvenţele pe care le
reflectau, principalul motiv era efectul de scut al zonei de convecţie
solară. Zona de convecţie, aflată în continuă fierbere, situată în afara
zonei de radiaţie era cel mai exterior strat lichid al Soarelui. Undele
radio care veneau din spaţiu trebuiau să penetreze mai întâi zona de
convecţie pentru a atinge oglinzile de energie din zona de radiaţie,
unde erau amplificate şi reflectate înapoi. Acest lucru însemna că
undele care ajungeau la oglinzile de energie trebuiau să fie mai
puternice decât o valoare de prag. Vasta majoritate a surselor de radio
terestre nu puteau depăşi pragul, dar emisiile de unde joviene puteau.
Şi puterea de transmisie maximă a Coastei Roşii depăşea şi ea
pragul!
Problema cu întreruperile de semnal provocate de radiaţia solară nu
era rezolvată, dar i se prezenta o altă posibilitate extraordinară:
oamenii puteau folosi Soarele ca pe o antenă uriaşă, pentru a
transmite cu ajutorul lui unde radio în tot universul. Undele radio ar fi

243 
putut fi transmise cu ajutorul puterii Soarelui, de sute de milioane de
ori mai mare decât toată puterea de transmisie utilizabilă de către
Terra.
Civilizaţia terestră avea o posibilitate de a transmite la nivelul unei
civilizaţii Kardaşev Tip II73.
Următorul pas era să compare formele de unde ale celor două emisii
de unde radio joviene cu formele de unde ale întreruperilor de semnal
recepţionate de Coasta Roşie. Dacă erau identice, atunci intuiţia ei ar
fi fost confirmată din nou.
Ye trimise o cerere conducerii bazei ca să-l contacteze pe Harry
Peterson şi să obţină înregistrările formelor de undă ale celor două
emisii de unde radio joviene. Nu a fost uşor. Era dificil să găseşti canale
de comunicare potrivite şi birocraţia încurcată cerea teancuri de
formulare de completat. Orice greşeală o putea face să fie suspectată
de acţiuni de spionaj străin. Aşa că Ye trebui să aştepte.
Dar exista o cale mai scurtă de a dovedi ipoteza. Coasta Roşie însăşi
putea transmite unde radio direct către Soare la un nivel de energie
care depăşea valoarea pragului.
Ye trimise din nou o cerere conducerii bazei. Dar nu îndrăzni să-şi
declare adevăratul motiv – era prea fantastic şi ar fi fost refuzată mai
mult ca sigur. A explicat doar că dorea să facă un experiment pentru

73 Fizicianul rus Nikolai Kardaşev a făcut o clasificare a civilizaţiilor

extraterestre, dezvoltând şi argumentând fiecare clasificare în parte. În
opinia lui Kardaşev, aceste civilizaţii iau energie din propria planetă, din stele
sau din galaxie. Civilizaţii de tip 1: Aceste civilizaţii au obţinut energie din
toate formele posibile de pe planeta lor, pe care o numim planeta-mamă.
Aceste civilizaţii pot schimba clima de pe planeta lor. Cerinţele acestei
civilizaţii sunt foarte mari, încât toate sursele de energie de pe planetă sunt
în curs să se epuizeze. Kardaşev consideră că civilizaţia noastră va atinge
acest punct în 2200. Alţi fizicieni consideră că civilizaţia noastră ar fi de tip 0,
pentru că tehnologia pe care o avem în acest moment este departe de a
întruni condiţiile impuse de tipul 1. Civilizaţii de tip 2: Sunt civilizaţii care
pot obţine energie de pe steaua de referinţă a planetei lor, în cazul nostru
Soarele. Pentru a supravieţui, civilizaţia are nevoie de alte surse de energie,
pentru că cele de pe planeta-mamă s-au epuizat (n.tr.).
244 
cercetarea solară: sistemul de transmisie al Coastei Roşii urma să fie
folosit ca un radar de explorare solară ale cărui ecouri puteau fi
analizate pentru obţinerea de informaţii despre radiaţia solară. Lei şi
Yang aveau amândoi la bază o pregătire tehnică şi nu ar fi fost uşor de
păcălit, dar experimentul descris de Ye avea precedente reale în
cercetarea solară din Vest. De fapt, sugestia ei era mult mai uşoară din
punct de vedere tehnic decât explorarea cu ajutorul radarului a
planetelor de tip terestru, care era deja în curs de desfăşurare.
— Ye Wenjie, întreci măsura, spuse comisarul Lei. Cercetarea ta
trebuie să se concentreze pe teorie. Chiar are rost să ne chinuim atâta?
Ye se rugă:
— Comisare, este posibil să facem o descoperire importantă.
Experimentele sunt absolut necesare. Vreau doar să încerc o singură
dată. Se poate, vă rog?
Şef Yang spuse:
— Comisare Lei, poate am putea încerca o singură dată. Nu pare un
lucru prea complicat din punct de vedere operaţional. Receptarea
ecourilor după transmisie ar dura…
— Zece, cincisprezece minute, spuse Lei.
— Atunci Coasta Roşie are destul timp să comute de pe modul de
transmisie pe cel de monitorizare.
Lei scutură iar din cap:
— Ştiu că tehnic şi operaţional e fezabil. Dar tu… ei, ţie, şef Yang,
pur şi simplu îţi lipseşte sensibilitatea pentru acest soi de lucruri. Vrei
să ţinteşti o rază radio super puternică spre Soarele Roşu. Te-ai gândit
la simbolismul politic al unui asemenea experiment?74
Yang şi Ye rămaseră împietriţi, dar nu au considerat că obiecţia lui
Lei ar fi fost ridicolă. Dimpotrivă, au fost îngroziţi că nu se gândiseră
ei mai întâi la asta. În timpul acelor ani, impregnarea tuturor
lucrurilor cu simbolismul politic atinsese niveluri absurde. Rapoartele
de cercetare pe care le prezenta Ye trebuiau să fie rescrise atent de
către Lei pentru ca toţi termenii tehnici privitori la Soare să fie
revăzuţi în mod repetat pentru înlăturarea eventualului risc politic.

74 Preşedintele Mao a fost adesea comparat cu Soarele Roşu, mai ales în anii
Revoluţiei Culturale (n.tr. Ken Liu).
245 
 Termenii ca „pete solare” erau interzişi.75 Un experiment care
efectua o transmisie radio puternică spre Soare putea fi foarte bine
interpretat într-o mie de feluri pozitive, dar posibilitatea unei singure
interpretări negative era suficientă pentru a duce la un dezastru politic
pentru ei toţi. Motivul lui Lei pentru refuzarea aprobării
experimentului era inatacabil.
Ye însă nu renunţă. De fapt, atâta vreme cât nu-şi asuma riscuri
excesive nu era greu să-şi atingă ţelul. Transmiţătorul Coastei Roşii
avea o putere extrem de înaltă, dar toate componentele sale erau
produse în ţară şi nu erau de calitate, iar rata defectării era destul de
crescută. După fiecare a cincisprezecea transmisie, întregul sistem
trebuia să intre în revizie şi după fiecare revizie urma o transmisie-
test. Puţine persoane participau la aceste teste, iar ţintele şi alţi
parametri erau selectaţi în mod arbitrar.
Odată, când era de serviciu, lui Ye i s-a cerut să lucreze la una dintre
transmisiile-test care urma după o revizie. Fiindcă o transmisie-test
omitea multe măsuri operaţionale, doar Ye şi alţi cinci oameni erau
prezenţi. Trei dintre ei erau operatori inferiori care nu ştiau prea multe
despre principiile de funcţionare a echipamentului. Iar ceilalţi doi erau
un tehnician şi un inginer, amândoi epuizaţi şi neatenţi după două zile
de revizie. Ye reglă mai întâi puterea transmisiei-test astfel încât să
depăşească valoarea pragului pentru teoria ei a oglinzii de energie
solară cu reflexie amplificată (adică la puterea maximă a sistemului de
transmisie de la Coasta Roşie). Apoi setă frecvenţa la o valoare ce urma
să fie amplificată de oglinda de energie. Şi, sub pretextul testării
componentelor mecanice ale antenei, o îndreptă spre Soarele care
apunea la Vest. Conţinutul transmisiei rămase acelaşi ca de obicei.
Era o după-amiază frumoasă din toamna lui 1971. După aceea, Ye şi-
a amintit-o de multe ori, dar nu şi-a amintit ce a simţit în mod special
în afară de nelinişte, o dorinţă de a încheia transmisia repede. Mai
întâi i-a fost frică să nu fie descoperită de colegii ei. Deşi se gândise la
nişte scuze, era încă neobişnuit să foloseşti puterea maximă pentru o
transmisie test deoarece asta ducea la uzura componentelor. În plus,
echipamentul de poziţionare al sistemului de transmisie al Coastei

75 Termenul chinezesc pentru „pată solară” (太陽黑子) înseamnă literal „pete negre
solare”. Negrul era, se ştie, culoarea contrarevoluţionarilor (n.tr. Ken Liu).
246 
Roşii nu fusese proiectat să fie îndreptat spre Soare. Ye simţea cu mâna
cum sistemul optic se înfierbânta. Dacă acesta s-ar fi ars, ar fi dat de
bucluc.
În timp ce Soarele apunea încet la Vest, Ye trebui să-l urmărească
manual. Antena Coastei Roşii părea în acel moment o uriaşă floare a
soarelui, ce se rotea încet în urmărirea Soarelui care apunea. Când s-a
aprins lumina roşie care indica încheierea transmisiei, Ye era deja udă
până la piele de sudoarea groazei.
Privi în jur. Cei trei operatori de la panoul de comandă închideau
echipamentul, piesă cu piesă, în conformitate cu instrucţiunile din
cartea tehnică. Inginerul bea un pahar cu apă într-un colţ al sălii de
comandă, şi tehnicianul adormise pe scaun. Oricât s-ar fi chinuit
istoricii şi scriitorii mai târziu să descrie scena, realitatea din acel
moment era cât se poate de prozaică.
Odată încheiată transmisia, Ye se repezi afară din sala de comandă
şi intră în biroul lui Yang Weining. Trăgându-şi răsuflarea, a spus:
— Spune staţiei de bază să înceapă să monitorizeze canalul de
12.000 MHz!
— Ce receptăm?
Şef Yang o privi pe Ye surprins, aşa cum arăta cu şuviţele ude de păr
lipite de faţa ei asudată. Faţă de sistemul de monitorizare extrem de
sensibil al Coastei Roşii, radioul convenţional militar folosit de bază
pentru comunicaţiile cu lumea de afară era doar o jucărie.
— Poate vom prinde ceva. Nu avem timp să trecem sistemele
Coastei Roşii pe modul de monitorizare!
În mod normal, încălzirea şi comutarea pe sistemul de
monitorizare al Coastei Roţii necesita doar puţin peste zece minute.
Dar acum sistemul de monitorizare era şi el în revizie. Multe module
fuseseră demontate şi rămăseseră dezasamblate, aşa că nu puteau fi
folosite imediat.
Yang o fixă cu privirea pe Ye preţ de câteva secunde, apoi ridică
receptorul telefonului şi ordonă biroului de comunicaţii să
îndeplinească instrucţiunile lui Ye.
— Din cauza sensibilităţii reduse a acelui aparat de radio, probabil
că vom putea primi doar semnale de la extratereştrii de pe Lună.
— Semnalul vine de la Soare, spuse Ye. Dincolo de fereastră,

247 
marginea Soarelui se apropia deja de munţii de la orizont, roşu ca
sângele.
— Ai folosit Coasta Roşie ca să trimiţi un semnal spre Soare? a
întrebat Yang cu nelinişte.
Ye încuviinţă.
— Nu mai spune nimănui altcuiva. Nu mai face asta niciodată.
Niciodată! Yang privi în spate ca să se asigure că nu era nimeni la uşă.
Ye încuviinţă din nou.
— Ce rost are? Unda de ecou trebuie să fie extrem de slabă, şi în
afara spectrului de frecvenţe recepţionat de un aparat de radio
convenţional.
— Nu. Dacă am dreptate, ar trebui să recepţionăm un ecou extrem
de puternic. Va fi mult mai puternic decât… îţi poţi imagina. Cât timp
puterea de transmisie depăşeşte un anume prag, Soarele… poate
amplifica semnalul de o sută de milioane de ori.
Yang o privi pe Ye într-un mod ciudat. Ye nu spuse nimic. Aşteptară
amândoi în tăcere. Yang putea să îi audă respiraţia şi bătăile inimii. Nu
acordă prea mare atenţie spuselor ei, dar simţămintele pe care şi le
îngropase adânc în suflet ieşiseră la suprafaţă, după atâţia ani. Tot ce
putea să facă era să se abţină şi să aştepte.
Peste douăzeci de minute, Yang ridică telefonul, sună la biroul de
comunicaţii şi puse nişte întrebări simple.
Apoi puse receptorul în furcă.
— Nu au primit nimic.
Ye suspină îndelung. După un timp încuviinţă.
— Astronomul acela american a răspuns.
Yang scoase un plic gros acoperit de timbre vamale şi i-l întinse lui
Ye. Rupse plicul şi citi repede conţinutul scrisorii lui Harry Peterson.
În scrisoare, acesta spunea că nu-şi imaginase că sunt colegi în China
care studiază electromagnetismul planetar şi că-şi dorea să colaboreze
şi să schimbe mai multe informaţii în viitor. Îi trimitea două teancuri
de hârtie: întreaga înregistrare a formelor de unde ale celor două
emisii bruşte de unde radio de pe Jupiter. Fuseseră în mod vizibil
fotocopiate de pe lunga bandă de înregistrare a semnalului şi trebuiau
puse cap la cap. (Pe vremea aceea majoritatea chinezilor nu văzuseră
un aparat de xerox).

248 
 Ye luă zecile de foi de hârtie de fotocopiat şi le înşiră în două
coloane pe podea. Dar pe la jumătatea acţiunii ei îşi pierdu speranţa. Îi
erau foarte cunoscute formele de unde ale interferenţei din cele două
întreruperi de semnal datorate radiaţiei solare. Nu se potriveau cu
acestea două.
Ridică încet copiile de pe jos. Yang se lăsă pe vine pentru a o ajuta.
Când îi dădu înapoi teancul de hârtii acestei femei pe care o iubea din
toată inima, o văzu zâmbind. Zâmbetul ei era atât de trist că inima lui
se cutremură:
— Ce s-a întâmplat? o întrebă, nedându-şi seama că nu-i vorbise
niciodată atât de blând.
— Nimic. Doar că m-am trezit dintr-un vis.
Ye zâmbi. Luă teancul de fotocopii şi plicul şi ieşi din birou. Se
întoarse din nou în camera ei, îşi luă cutia pentru prânz şi se duse la
cantină. Mai rămăseseră doar chifle mantou şi murături şi angajaţii îi
spuseră nerăbdători că se închide cantina. Aşa că nu mai avu ce să facă
decât să-şi ducă cutia pentru prânz pe buza stâncii, unde se aşeză pe
iarbă să mestece chifla mantou rece.
Soarele apusese deja. Munţii Marele Hingan erau cenuşii şi slab
conturaţi, la fel ca viaţa lui Ye. În viaţa aceasta cenuşie, apăruse un vis
extrem de colorat şi de luminos. Dar ne trezim mereu din vis, la fel ca
Soarele, care deşi răsărea întotdeauna, nu aducea cu el nicio speranţă
nouă. În momentul acela Ye îşi văzu propria viaţă scăldată într-un
cenuşiu fără sfârşit. Cu lacrimi în ochi, zâmbi din nou şi continuă să
muşte din chifla mantou.
Ye nu ştia în clipa aceea, dar primul strigăt care putuse fi auzit în
spaţiu de la civilizaţia de pe Terra se transmitea deja mai departe de la
Soare către Univers cu viteza luminii. O undă de radio cu puterea unei
stele, ca o maree maiestuoasă, traversase deja orbita planetei Jupiter.
Tocmai atunci, la frecvenţa de 12.000 MHz, Soarele era cea mai
strălucitoare stea din întreaga Cale Lactee.

249 
 23
COASTA ROŞIE VI

Următorii opt ani au fost dintre cei mai liniştiţi din viaţa lui Ye
Wenjie. Groaza simţită în timpul Revoluţiei Culturale a dispărut
treptat şi a putut în cele din urmă să se relaxeze puţin. Proiectul
Coastei Roşii şi-a încheiat fazele de testare şi rodaj, trecând la
funcţionarea obişnuită. Rămăseseră din ce în ce mai puţine probleme
tehnice şi atât viaţa, cât şi munca reintraseră în normal.
Dar în liniştea aceasta, ieşea la suprafaţă ceea ce fusese suprimat de
anxietate şi teamă. Ye a descoperit că durerea adevărată abia începuse.
Amintiri de coşmar, ca jăraticul ce prinde iar viaţă, începuseră s-o ardă
din ce în ce mai sălbatic, sfâşiindu-i inima. Poate că, pentru cele mai
multe femei, timpul ar fi vindecat încet-încet toate aceste răni. În
fond, în timpul Revoluţiei Culturale, multe femei avuseseră destine
asemănătoare cu al ei şi prin comparaţie cu multe dintre ele, Ye fusese
relativ norocoasă. Dar Ye avea obişnuinţele mentale ale omului de
ştiinţă şi a refuzat să uite. Totuşi privea nebunia şi ura care o răniseră
cu o detaşare raţională.
Concepţia raţională al lui Ye despre partea malefică a umanităţii s-a
născut în ziua în care a citit Silent Spring. Pe măsură ce se apropiase de
Yang Weining, a reuşit cu ajutorul lui să obţină multe cărţi clasice de
filosofie şi istorie din străinătate sub pretextul adunării de materiale
de cercetare tehnică. Istoria sângeroasă a umanităţii o şocase şi
percepţiile extraordinare ale filosofilor au purtat-o spre cele mai
importante şi secrete aspecte ale naturii umane.
Chiar şi când era pe Vârful Radar, un loc pe care lumea aproape că-l
uitase, putea să vadă constant exemple ale nebuniei şi iraţionalităţii
rasei umane. Vedea cum pădurea de la poalele Vârfului continua să
cadă pradă tăierii de către foştii ei camarazi. Peticele de pământ gol se
înmulţeau pe zi ce trecea, de parcă acelor părţi din munţii Marele
Hingan li s-ar fi smuls pielea. Când peticele acelea deveniră regiuni şi
apoi un întreg, puţinii copaci rămaşi în picioare păreau anormali.
Pentru a duce la bun sfârşit planul de agricultură extensivă de tipul
250 
„taie şi arde” pe peticele de pământ se aprindeau focuri şi Vârful Radar
a devenit refugiul păsărilor care încercau să scape din infernul
dogoritor. În timp ce focurile scăpaseră de sub control, la bază ţipetele
dureroase ale păsărilor cu penele arse nu încetau niciodată.
Însă, privind şi mai departe, nebunia rasei umane atinsese un punct
culminant istoric. Războiul Rece era la apogeu. Rachetele nucleare
capabile să distrugă întreaga planetă de zeci de ori erau setate să fie
lansate într-o clipă. Erau amplasate în nenumărate silozuri de rachete
punctând suprafeţele a două continente şi ascunse în submarine
nucleare fantomatice care patrulau adâncul mărilor şi oceanelor. Un
singur submarin Lafayette sau din clasa Yankee avea suficiente focoase
ca să poată distruge sute de oraşe şi să omoare sute de milioane, dar
majoritatea oamenilor îşi duceau viaţa de parcă nu ar fi fost nimic
greşit.
Ca astrofizician, Ye era din toată inima împotriva armelor nucleare.
Ştia că era o putere care aparţinea doar stelelor. Ştia şi că Universul
deţinea forţe mult mai puternice: găurile negre, antimateria, etc. Prin
comparaţie cu aceste forţe bomba termonucleară nu era decât o biată
lumânare pâlpâindă. Dacă oamenii obţineau controlul asupra uneia
dintre celelalte forţe, lumea s-ar fi evaporat într-o clipită. În faţa
nebuniei, raţiunea era neputincioasă.

La patru ani după ce a intrat în Baza Coasta Roşie, Ye şi Yang s-au

căsătorit. Yang o iubea cu adevărat. Din dragoste renunţase la viitorul
lui.
Faza cea mai sinistră a Revoluţiei Culturale se terminase şi climatul
politic devenise ceva mai blând. Yang nu era chiar persecutat pentru
căsătoria pe care o întemeiase. Cu toate acestea, de vreme ce se
însurase cu o femeie considerată a fi o contrarevoluţionară, fusese
perceput drept imatur din punct de vedere politic şi şi-a pierdut postul
de inginer-şef. Singurul motiv pentru care el şi soţia sa fuseseră
acceptaţi să stea la bază ca tehnicieni obişnuiţi era faptul că baza nu se
putea lipsi de aptitudinile lor tehnice.
Ye acceptase propunerea de căsătorie din partea lui Yang mai mult
din recunoştinţă. Dacă în cele mai periculoase clipe el nu ar fi scos-o la
liman, probabil că nu ar mai fi rămas în viaţă. Yang era un om talentat,

251 
cultivat şi cu bun-gust. Nu-l găsea neplăcut, dar inima ei era ca o
cenuşă din care flacăra iubirii nu se mai putea aprinde.
În timp ce medita la natura umană, Ye s-a cufundat într-o altă criză
spirituală deoarece avea de-a face cu lipsa unui ţel. Fusese odinioară o
idealistă care avea nevoie să-şi ofere tot talentul ei unui ţel măreţ, dar
acum îşi dădea seama că tot ce înfăptuise era lipsit de sens şi că nici
viitorul nu avea să-i aducă îndeletniciri semnificative. În timp ce o
cuprindea această stare, începea să simtă că se înstrăinează tot mai
mult de lume. Pur şi simplu nu mai simţea că i-ar aparţine.
Sentimentul că rătăceşte într-o sălbăticie spirituală o chinuia. Făcuse o
casă cu Yang, dar sufletul ei n-avea casă.
Odată, Ye muncea în tura de noapte. Asta era perioada de timp cea
mai singuratică. În tăcerea profundă a nopţii universul se revela
ascultătorilor săi ca un spaţiu imens şi dezolant. Ceea ce îi displăcea
cel mai mult lui Ye era să vadă cum undele se târau lent pe monitor, o
înregistrare vizuală a zgomotului lipsit de sens pe care Coasta Roşie îl
recepta din spaţiu simţea că această undă interminabilă era o
întruchipare abstractă a Universului: un capăt conectat la trecutul
infinit şi celălalt capăt conectat la viitorul infinit, iar în mijloc erau
doar suişurile şi coborâşurile şansei aleatorii, lipsite de viaţă, fără
tipare, cu vârfuri şi văi situate la diferite înălţimi ca nişte grăunţe de
nisip neregulate, întreaga curbă semănând cu un deşert
unidimensional făcut din toate grăunţele de nisip aliniate frumos într-
un rând singuratic, dezolant şi atât de lung, încât era absolut
intolerabil. Puteai să-l urmăreşti şi să înaintezi după placul inimii, dar
nu puteai să-i afli capătul niciodată.
În ziua aceea totuşi Ye văzu ceva ciudat când se uită la forma de
undă de pe monitor. Nici chiar experţii nu reuşiseră să afirme privind
cu ochiul liber dacă o formă de undă conţinea informaţie. Dar Ye era
atât de familiarizată cu zgomotul Universului, încât putea să spună
dacă valul care se mişca atunci în faţa ochilor ei pare să aibă ceva în
plus. Curba subţire, care se ridica şi cădea, părea acum că are suflet.
Era convinsă ca semnalul radio din faţa ei fusese modulat de o fiinţă
inteligentă.
Se repezi în faţa unui alt terminal şi verifică rata de recunoaştere a
semnalului: AAAAA. Înainte de asta, niciun semnal radio primit de

252 
Coasta Roşie nu obţinuse o rată de recunoaştere mai mare decât C. O
rată de recunoaştere A însemna că posibilitatea ca transmisia să
conţină informaţii inteligente era mai mare de 90%. O rată de tip
AAAAA reprezenta un caz special, extrem: însemna că transmisia
primită folosise exact acelaşi limbaj de codificare ca cel care fusese
transmis de Coasta Roşie.
Ye porni sistemul de descifrare al Coastei Roşii. Programul încerca
să descifreze orice semnal a cărui rată de recunoaştere era superioară
tipului B. În tot timpul în care funcţionase Proiectul Coasta Roşie, nu
se mai întâmplase să fie folosit vreodată cu adevărat. Conform datelor-
test, descifrarea unei transmisii bănuite a fi un mesaj putea necesita
un timp de calcul de la câteva zile la câteva luni şi rezultatul, în mai
mult de jumătate din cazuri, reprezenta o defecţiune. Dar de această
dată, imediat ce fişierul care conţinea transmisia originală fu transmis,
monitorul afişă faptul că descifrarea era încheiată.
Ye deschise documentul rezultat şi, pentru prima oară, o fiinţă
umană citi un mesaj venit dintr-o altă lume.
Conţinutul nu era ceea ce-şi imaginase toată lumea. Era o avertizare
repetată de trei ori:
Nu răspundeţi!
Nu răspundeţi!!
Nu răspundeţi!!!
Aflată încă sub imperiul entuziasmului tulburător şi al confuziei, Ye
descifră un al doilea mesaj:
Această lume a primit mesajul vostru.
Eu sunt un pacifist din lumea aceasta. Civilizaţia voastră are noroc
că am fost primul care a primit mesajul vostru. Vă avertizez: Nu
răspundeţi! Nu răspundeţi!! Nu răspundeţi!!!
În aceeaşi direcţie cu voi sunt zeci de milioane de stele. Atât timp cât
nu răspundeţi lumea aceasta nu va reuşi să identifice sursa transmisiei
voastre.
Dar dacă răspundeţi, sursa va fi localizată imediat. Planeta voastră
va fi invadată. Lumea voastră va fi cucerită!
Nu răspundeţi! Nu răspundeţi!! Nu răspundeţi!!!
În timp ce citea textul verde fluorescent ce clipea pe ecran, Ye nu
mai era în stare să gândească limpede. Mintea ei, blocată de şoc şi

253 
surescitare, nu putea înţelege decât atât: nu trecuseră mai mult de
nouă ani de când trimisese mesajul spre Soare. Atunci, sursa
transmisiei acesteia trebuie să fie la vreo patru ani-lumină distanţă. Nu
avea cum să vină decât de la cel mai apropiat sistem stelar extrasolar:
Alfa Centauri76.
Universul nu era dezolant. Universul nu era pustiu. Universul era
plin de viaţă! Omenirea aruncase o ocheadă spre capătul universului,
dar nu avusese nici cea mai palidă idee că exista viaţă inteligentă prin
jurul stelelor celor mai apropiate de ea!
Ye fixă cu privirea monitorul cu formele undelor. Semnalul
continua să curgă din univers spre antena Coastei Roşii. Deschise o
altă interfaţă şi începu o descifrare în timp real. Mesajele începură să
apară imediat pe ecran.
În următoarele patru ore, Ye a aflat despre existenţa planetei
Trisolaris, a aflat despre civilizaţia care renăştea din nou şi din nou şi a
aflat despre planul lor de a emigra pe alte planete.
La ora patru dimineaţa, transmisia dinspre Alfa Centauri s-a sfârşit.
Sistemul de descifrare a continuat să funcţioneze fără rost şi a emis
neîncetat un şir de coduri de eroare. Sistemul de monitorizare al
Coastei Roşii auzea din nou numai zgomotul Universului.
Dar Ye era sigură că ceea ce trăise nu fusese un vis.
Soarele chiar era o antenă amplificatoare. Dar de ce experimentul ei
din urmă cu opt ani nu avusese niciun ecou? De ce formele undelor
emisiilor bruşte de unde radio de pe Jupiter nu erau similare radiaţiei
ulterioare de la Soare? Mai târziu, Ye a descoperit mai multe motive.
Era posibil ca biroul de comunicaţii al bazei să nu fi primit undele
radio la frecvenţa aceea, sau poate biroul primise ecoul, dar suna ca un
zgomot, aşa că operatorul s-a gândit că nu are nicio importanţă. Cât
despre formele de undă, era posibil ca atunci când Soarele amplifica
undele radio, să le adauge o altă undă. Aceasta era unda periodică pe

76 Alfa Centauri, deşi apare ochiului liber ca o singură stea, este, de fapt, un sistem
stelar dublu (Alfa Centauri A şi Alfa Centauri B). O a treia stea, denumită Proxima
Centauri şi invizibilă cu ochiul liber, este asociată probabil din punct de vedere
gravitaţional cu sistemul stelar dublu. Numele chinezesc pentru obiecte precizează
cât se poate de limpede că steaua respectivă este de fapt un sistem de trei stele (n.tr.
Ken Liu).
254 
care ar fi putut-o filtra cu uşurinţă sistemul de descifrare extraterestru,
dar pentru ochii ei lipsiţi de echipamente ajutătoare, formele undelor
de pe Jupiter şi de pe Soare ar fi apărut ca fiind foarte diferite. (Această
ultimă ipoteză urma să fie confirmată ulterior. Soarele adăuga o undă
sinus.)
Privi în jur atentă. Mai erau trei persoane în camera computerului
central. Doi dintre ei sporovăiau într-un colţ, în timp ce ultimul
moţăia în faţa unui terminal. În secţiunea de analiză a informaţiei din
sistemul de monitorizare, doar cele două terminale din faţa ei puteau
vedea rata de recunoaştere a semnalului şi accesa sistemul de
descifrare.
Păstrându-şi calmul, lucră repede şi şterse toate mesajele primite,
mutându-le într-un subdirector invizibil multicriptat. Apoi copie un
segment de zgomot primit cu un an în urmă ca substitut pentru
transmisia primită în timpul ultimelor cinci ore.
În cele din urmă, plasă, de la terminal, un mesaj scurt în zona
tampon de transmisie a Coastei Roşii.
Ye se ridică şi plecă din Sala Principală de Comandă şi Monitorizare.
Un vânt îngheţat îi biciui faţa înfierbântată. Zorile tocmai înroşiseră
cerul spre Est şi ea urmă poteca pavată, slab luminată, care ducea la
Sala Principală de Comandă de Transmisie. Deasupra ei antena
Coastei Roşii stătea tăcută, ca o palmă gigantică deschisă spre Univers.
Zorile transformaseră paznicul de la uşă într-o siluetă şi, ca de obicei,
acesta nu-i acordă nicio atenţie lui Ye când pătrunse în clădire.
Sala de Comandă Principală de Transmisie era mult mai slab
luminată decât Sala de Comandă Principală de Monitorizare. Ye trecu
printre şirurile de dulapuri pentru a ajunge în faţa panoului de control
şi răsuci mai mult de o duzină de comutatoare cu o îndemânare
născută din obişnuinţă pentru a încălzi sistemul de transmisie. Cei doi
bărbaţi care erau de serviciu lângă panoul de control priviră în sus spre
ea cu ochi somnoroşi şi unul se întoarse să se uite la ceas. Apoi unul
dintre ei se duse să tragă un pui de somn, în timp ce celălalt frunzărea
un ziar extrem de vechi. La bază, Ye nu avea niciun statut politic, dar
avea o oarecare libertate în chestiunile tehnice. Obişnuia să testeze
echipamentul înainte de fiecare transmisie. Deşi azi era mult mai
matinală – transmisia nu era programată decât peste trei ore –

255 
încălzirea echipamentului cu ceva timp mai repede nu era chiar aşa de
neobişnuită.
Ce a urmat apoi a fost cea mai lungă jumătate de oră din viaţa ei. În
acest timp, Ye reglă frecvenţa transmisiei pentru frecvenţa optimă
pentru amplificarea cu ajutorul oglinzii de energie solară şi mări
puterea de transmisie la maximum. Apoi, uitându-se prin ocularul
sistemului de poziţionare optică, văzu Soarele ridicându-se la orizont.
Activă sistemul de poziţionare al antenei şi o alinie încet cu Soarele.
Atunci când uriaşa antenă începu să se rotească, zgomotul puternic
făcu sala de comandă principală să se cutremure. Unul dintre bărbaţii
care erau de serviciu o privi din nou pe Ye, dar nu spuse nimic.
Soarele se ridicase acum complet deasupra orizontului. Vizorul
sistemului de poziţionare al Coastei Roşii era îndreptat spre marginea
lui superioară, pentru a lua în calcul timpul care îi trebuia undei radio
să călătorească până la Soare. Sistemul de transmisie era gata.
Butonul TRANSMITE era un dreptunghi lung, foarte asemănător cu
bara de spaţiu a tastaturii computerului, cu excepţia faptului că era
roşu.
Mâna lui Ye ezita la doi centimetri deasupra lui.
Destinul întregii rase umane depindea de aceste degete subţiri.
Fără ezitare, Ye apăsă pe buton
— Ce faci? întrebă unul dintre bărbaţi. Încă somnoros.
Ye îi zâmbi şi nu-i răspunse. Apăsă un buton galben pentru a opri
transmisia. Apoi mişcă maneta de control până când antena se orientă
spre alt punct. Plecă de la panoul de control şi ieşi din încăpere.
Bărbatul se uită la ceas. Era timpul să plece din tură. Îşi ridică ziarul
şi se gândi să înregistreze operaţiunea lui Ye de la sistemul de
transmisie. În fond, era ceva ieşit din comun. Dar când văzu banda de
hârtie realiză că nu transmisese mai mult de trei secunde. Aruncă
ziarul pe birou, căscă, îşi puse în cap căciula militară şi plecă.
Mesajul care-şi croia acum drum spre Soare spunea: Veniţi aici! Vă
voi ajuta să cuceriţi această lume: Civilizaţia noastră nu mai este
capabilă să-şi rezolve propriile probleme. Avem nevoie de intervenţia
forţei voastre.
Soarele care abia răsărise o orbi. Nu departe de uşa spre sala de
comandă principală, se prăbuşi pe pajişte şi leşină.

256 
 Când se trezi, văzu că se afla la clinica bazei. Lângă pat era Yang,
urmărind-o cu îngrijorare, la fel ca atunci, cu ani în urmă, când erau în
elicopter. Doctorul îi spuse să aibă grijă şi să se odihnească cât mai
mult pentru că era însărcinată.

257 
 24
REBELIUNEA

După ce Ye Wenjie termină de povestit acest fragment de istorie,

peste cantina abandonată se aşternu liniştea. Se părea că mulţi dintre
cei prezenţi auziseră întreaga poveste pentru prima oară. Wang fusese
complet absorbit de poveste şi uitase pentru o vreme pericolul şi
situaţia îngrozitoare cu care se confrunta. Nereuşind să se abţină,
întrebă:
— Cum a ajuns OTT să se dezvolte atât de mult?
Ye îi răspunse:
— Ar trebui să încep să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Evans…
Dar fiecare tovarăş de aici cunoaşte fragmentul acela din viaţa mea, aşa
că nu are rost să ne pierdem vremea acum. Mai târziu, o să-ţi
povestesc între patru ochi. Cu toate acestea, dacă vom mai avea sau nu
o asemenea ocazie depinde numai de tine… Miao. Hai să vorbim
despre nanomaterialul tău.
— Stăpânul acesta… al tău despre care vorbeşti. De ce îi este atât de
teamă de nanomateriale?
— Pentru că le poate permite oamenilor să învingă gravitaţia şi să
iasă în spaţiu mult mai mult.
— Liftul spaţial77? realiză Wang, uluit.
— Da. Dacă nanomaterialele vor putea fi produse în masă, atunci
acest lucru ar constitui baza tehnică pentru construirea unui lift
spaţial de la sol la un punct geostaţionar din spaţiu. Pentru Stăpân,
asta este doar o minusculă invenţie; dar pentru oamenii de pe Terra, ar
putea avea o semnificaţie foarte importantă. Cu ajutorul acestei
tehnologii, oamenii ar putea să intre cu uşurinţă în spaţiul din
apropierea Terrei şi să construiască structuri defensive la scară mare.
De aceea tehnologia aceasta trebuie să fie distrusă.
— Ce se întâmplă la sfârşitul numărătorii inverse? puse Wang

77 Liftul spaţial (Space Elevator în limba engleză) este un mijloc de transport spaţial
ipotetic: un cablu fixat la suprafaţa Terrei pe la Ecuator şi pe care pot să se deplaseze
vehicule, ajungând mult mai repede în spaţiu (n.tr.).
258 
întrebarea care-l înspăimânta cel mai mult.
Ye zâmbi:
— Habar n-am.
— Ce încerci să faci n-are niciun rost! Nanomaterialele nu sunt
cercetare fundamentală. Atâta timp cât direcţia este bună, oricine
poate afla cum se fac. Glasul lui Wang era puternic, dar neliniştit.
— Da, nu prea are niciun rost. Este mult mai eficient să provocăm o
stare de confuzie în minţile cercetătorilor. Dar nu am reuşit să oprim
acest progres la timp, exact aşa cum ai remarcat. În fond, ceea ce faci
tu este cercetare aplicată şi tehnica noastră este mult mai eficientă
împotriva cercetării fundamentale…
— Vorbind despre cercetare fundamentală, cum a murit fata ta?
Întrebarea o făcu pe Ye să tacă pentru câteva secunde. Wang
observă că ochii i se întunecară aproape imperceptibil. Dar îşi reluă
firul conversaţiei:
— Sigur că faţă de Stăpân, care posedă o putere fără egal, orice am
face este lipsit de sens. Facem doar ceea ce dorim.
Imediat ce tăcu, se auziră mai multe lovituri puternice în uşile
cantinei şi acestea fură sparte. Un grup de soldaţi cu mitraliere
pătrunseră alergând în încăpere. Wang îşi dădu seama că nu erau
jandarmi, ci chiar soldaţi adevăraţi. Se mişcară fără sunet de-a lungul
pereţilor şi-i înconjurară curând pe rebelii de la OTT. Shi Qiang fu
ultimul care-şi făcu apariţia. Avea haina descheiată şi ţinea pistolul de
ţeavă, astfel încât mânerul armei semăna cu capul unui ciocan.
Shi privi în jur arogant, apoi ţâşni brusc înainte. Mâna îi flutură
prin aer şi se auzi sunetul surd al unei lovituri de metal peste un
craniu. Un rebel OTT căzu la podea, iar puşca pe care încercase s-o
scoată zbură ceva mai departe. Mai mulţi soldaţi începură să tragă în
tavan şi căzură moloz şi praf. Cineva îl înşfăcă pe Wang Miao şi-l trase
dintre rândurile rebelilor OTT până când fu adus în siguranţă în
spatele unui şir de soldaţi.
— Hai, scoateţi toate armele şi puneţi-le pe masă! Mai vrea un
ticălos să încerce ceva? Shi arătă spre mitralierele din spatele lui. Ştiu
că niciunuia dintre voi nu-i este frică să moară, dar nici nouă nu ne e
frică. Voi spune asta sus şi tare: Procedurile de poliţie obişnuite şi
legile nu vi se aplică. Nici măcar legile ce privesc umanitatea în caz de

259 
conflict armat nu vi se aplică. De vreme ce v-aţi hotărât că întreaga
rasă umană este duşmanul vostru, nu mai există nimic ce nu vă putem
face.
Membrii OTT deveniră mai agitaţi, dar niciunul nu intră în panică.
Chipul lui Ye rămase impasiv. Trei oameni ţâşniră din mulţime, printre
ei tânăra frumoasă care-i sucise gâtul lui Pan Han. Alergară spre
sculptura celor trei corpuri, şi fiecare înşfăcă câte o sferă şi o ţinu în
faţa pieptului.
Tânăra ridică sfera de metal strălucitoare în faţă cu ambele mâini,
ca o sportivă suplă care face gimnastică artistică. Apoi, cu acelaşi
zâmbet atrăgător, spuse cu o voce plăcută:
— Stimaţi ofiţeri, ţinem în mâini trei bombe nucleare, fiecare cu
câte o putere de 1,5 kilotone. Nu sunt jucării prea mari, fiindcă ne plac
jucăriile de calibru mic. Acesta este detonatorul.
Toţi cei din cantină îngheţară. Singurul care păşi în faţă fu Shi
Qiang. Îşi puse pistolul înapoi în teacă sub braţ şi-şi împreună
mâinile, calm.
— Cererea noastră e simplă: lăsaţi-o liberă pe Comandanta noastră,
spuse tânăra, apoi ne vom juca de-a ce vreţi voi. Vorbea de parcă ar fi
cochetat cu ei.
— Rămân cu tovarăşii mei, spuse Ye, calmă.
— Poţi confirma afirmaţia ei? îl întrebă Shi pe un ofiţer de lângă el,
expert în explozibili.
Ofiţerul aruncă o pungă de plastic în faţa celor trei membri OTT
care ţineau sferele. În pungă era un cântar cu arc. Unul dintre
luptătorii OTT ridică punga de plastic şi scoase cântarul. Puse sfera de
metal în punga de plastic, o atârnă de cântarul cu arc şi o ţinu sus în
aer. Apoi luă sfera şi o aruncă pe podea.
Tânăra chicoti. Chicoti şi expertul în explozibili, dispreţuitor. Un alt
luptător OTT luă cântarul cu arc şi punga de plastic şi repetă
procedura cu sfera lui, şi sfârşi prin a o arunca pe podea.
Tânăra mai râse o dată şi luă punga de plastic pentru ea însăşi. Puse
sfera în pungă, o atârnă de cântar şi gradaţia crescu imediat, fiindcă
arcul cântarului se extinsese la maximum.
Zâmbetul de pe chipul expertului în explozibili îngheţă. Îi şopti lui
Shi:

260 
 — Până aici ne-a fost.
Shi rămase impasibil.
Expertul în explozibili spuse:
— Măcar putem confirma că sunt elemente grele – material
fisionabil – la interior. Nu ştim încă dacă mecanismul de detonare
funcţionează.
Lanternele ataşate de mitralierele soldaţilor se concentrară pe
tânăra care ţinea bomba nucleară. Această încântătoare floare a morţii
ţinea în mână 1,5 kilotone de trinitrotoluen în timp ce zâmbea larg, de
parcă se bucura de aplauze şi de aprecieri sub lumina reflectorului de
pe o scenă.
— Am o soluţie: trage în sferă, îi şopti expertul în explozibili lui Shi.
— Bine, dar nu declanşează bomba?
— Doar explozibilii convenţionali din stratul exterior vor exploda,
dar explozia va fi difuză. Nu va produce genul de compresie exactă a
materialului fisionabil din centru necesar pentru o explozie nucleară.
Shi o privi pe femeia nucleară, fără să spună nimic.
— Dar lunetiştii?
Aproape imperceptibil, Shi scutură din cap:
— Nu sunt bine poziţionaţi. Micuţa e iute ca argintul viu. Îşi va da
seama imediat ce ajunge în vizorul unui lunetist.
Shi înaintă. Împinse lumea la o parte şi rămase în mijlocul unui
spaţiu gol.
— Stop, îl avertiză tânăra pe Shi, în timp ce-i adresă o privire
drăgăstoasă. Degetul ei mare de la mâna dreaptă era aşezat pe
detonator şi lacul de unghii sclipea în lumina lanternelor.
— Calmează-te, fetiţo, spuse Shi, la şapte sau opt metri distanţă de
ea. Scoase din buzunar un plic. Am nişte informaţii pe care sigur ţii să
le afli. Am găsit-o pe mama ta.
Ochii nervoşi ai tinerei se întunecară. O clipă, deveniră cu adevărat
ferestre spre sufletul ei.
Shi făcu doi paşi în faţă. Acum era la mai puţin de cinci metri
distanţă de ea. Ea ridică bomba şi-l avertiză cu privirea, dar era deja
prea tulburată. Unul dintre membrii OTT care aruncase bombele false
se îndreptă spre Shi ca să ia plicul. Pentru o clipă, când bărbatul se
interpuse între femeie şi Shi, aceasta nu-l mai văzu pe poliţist şi acesta

261 
îşi scoase pistolul cu o mişcare fulgerătoare. Femeia mai apucă să vadă
doar o sclipire care trecu pe lângă urechea bărbatului care încercase să
ia scrisoarea de la Shi, apoi bomba din mâinile ei explodă.
După o explozie înăbuşită, peste ochii lui Wang coborî întunericul.
Cineva îl trase afară din cantină. Un fum gros şi galben ieşi prin uşa
din faţă şi dinăuntru se auzi un tumult de ţipete şi împuşcături. Din
când în când, oamenii ieşeau în fugă din cantină prin fum.
Wang se ridică şi încercă să se întoarcă în cantină, dar expertul în
explozibili îl cuprinse de mijloc şi-l opri.
— Atenţie! Radiaţie!
Haosul se potoli într-un sfârşit. Peste o duzină de luptători OTT
fuseseră omorâţi în încăierare, restul, mai mult de două sute (inclusiv
Ye Wenjie) fură arestaţi. Explozia o transformase pe femeia nucleară
într-un morman de carne însângerată, dar fu singura victimă a
exploziei avortate a bombei. Bărbatul care încercase să ia scrisoarea de
la Shi era rănit grav, dar îl protejase cu trupul său pe Shi. Rănile
acestuia erau uşoare. Cu toate acestea, ca toţi cei care rămăseseră în
cantină după explozie, suferise o contaminare gravă cu radiaţii.
Prin ferestruica ambulanţei, Wang se uita fix la Shi care zăcea
înăuntru. Avea la cap o rană care sângera încă. Asistenta care bandaja
rana purta echipament protector transparent. Shi şi cu Wang puteau
vorbi doar la telefoanele mobile.
— Cine era mama fetei? întrebă Wang.
Shi rânji.
— Să fiu al naibii dacă ştiu. Am zis la derută. O fată ca ea precis că
avea probleme cu maică-sa. După ce am făcut trebuşoara asta
douăzeci de ani, sunt destul de bun la citit oameni.
— Ai dreptate. Chiar este cineva în spatele chestiei ăsteia. Wang se
forţă să zâmbească, sperând că Shi o să-l vadă.
— Amice, tu eşti cel care-a avut dreptate! râse Shi, scuturând din
cap. N-aş fi crezut niciodată că sunt implicaţi nişte afurisiţi de
extratereştri adevăraţi!

262 
 25
MOARTEA LUI LEI ZEICHENG ŞI YANG WEINING

Anchetator: Numele?
Ye Wenjie: Ye Wenjie.
Anchetator: Data naşterii?
Ye: Iunie 1943
Anchetator: Funcţie?
Ye: Profesor de Astrofizică la Universitatea Tsinghua. Pensionată
din 2004.
Anchetator: Având în vedere sănătatea dumneavoastră, puteţi opri
interogatoriul temporar în orice moment.
Ye: Mulţumesc, mă simt bine.
Anchetator: Facem o anchetă criminală obişnuită şi nu vom intra în
detalii mai sensibile. Sperăm să terminăm îndată. Sperăm să
cooperaţi.
Ye: Ştiu la ce vă referiţi. Da, voi coopera.
Anchetator: Ancheta a descoperit că în perioada în care lucraţi la
Baza Coasta Roşie, aţi fost suspectată de omucidere.
Ye: Am omorât doi oameni.
Anchetator: Când?
Ye: În după-amiaza zilei de 21 octombrie 1979.
Anchetator: Numele victimelor?
Ye: Comisarul Bazei, Lei Zhicheng, şi soţul meu, inginer la bază,
Yang Weining.
Anchetator: Explicaţi motivele acestor crime.
Ye: Pot să… presupun că înţelegeţi contextul relevant?
Anchetator: Cunosc lucrurile esenţiale. Dacă îmi este ceva neclar, o
să vă întreb.
Ye: Foarte bine. În ziua în care am primit comunicarea extraterestră
şi am răspuns, am aflat că nu eram singura care a primit acel mesaj. Îl
primise şi Lei.
Lei era un activist politic tipic al timpurilor acelea şi avea un simţ
politic extrem de fin. Ca să mă exprim în jargonul de atunci, era
263 
„exaltat când venea vorba de lupta de clasă” şi vedea totul prin prisma
ideologică. Fără ştirea majorităţii echipei tehnice de la Baza Coasta
Roşie, el folosea un mic program pe fundalul computerului principal.
Acest program citea în permanenţă din zonele de tampon de
transmisie şi de recepţie şi stoca rezultatele într-un fişier criptat
ascuns. În felul acesta exista mereu o copie a tot ce trimitea sau primea
Baza Coasta Roşie pe care numai el o putea citi. Din această copie a
descoperit mesajul primit de Coasta Roşie.
În după-amiaza acelei zile în care am trimis mesajul spre Soarele
care răsărea, adică, în ziua în care am aflat de la clinica de la bază că
eram însărcinată, Lei m-a chemat în biroul lui. Am văzut pe
terminalul din birou mesajul de la Trisolaris pe care îl primisem cu o
noapte înainte…

— De la primirea primului mesaj până acum au trecut opt ore. Nu

ai predat niciun raport, în schimb ai şters mesajul original şi poate ai
păstrat o copie ascunsă. Am dreptate?
Ţineam capul în jos şi tăceam.
— Ştiu ce vei face în continuare. Te pregăteşti să răspunzi. Dacă nu
te descopeream la timp, ai fi distrus întreaga civilizaţie umană! Sigur,
nu spun că ne-ar fi teamă de o invazie interstelară. Dacă ne gândim la
ce e mai rău, şi chiar dacă se va întâmpla, invadatorii din spaţiul
cosmic se vor îneca în oceanul războiului drept al oamenilor!
Mi-am dat seama că nu ştia că răspunsesem deja. Când plasam
răspunsul în tamponul de transmisie, nu am folosit interfaţa de fişiere
standard. Din fericire, asta a păcălit programul lui de monitorizare.
— Ye Wenjie, am ştiut mereu că eşti capabilă de aşa ceva. Ai urât
din inimă Partidul şi poporul dintotdeauna. Erai gata să foloseşti orice
prilej ca să te răzbuni. Cunoşti consecinţele acţiunilor tale?
Sigur că le cunoşteam. Aşa că am încuviinţat. Lei rămase tăcut o
vreme. Dar ceea ce spuse apoi fu surprinzător.
— Ye Wenjie, nu-mi este deloc milă de tine. Ai fost mereu un
duşman de clasă care a văzut oamenii ca pe nişte adversari. Dar am
lucrat mulţi ani cu Yang. Nu aş putea să-l văd cum se scufundă
împreună cu tine, şi în mod sigur nu pot să permit şi distrugerea vieţii
copilului lui. Eşti însărcinată, nu-i aşa?

264 
 Ce spunea Lei nu erau doar nişte speculaţii fanteziste. Pe vremea
aceea, faptele mele, dacă ar fi fost făcute cunoscute, ar fi condus cu
siguranţă la implicarea soţului meu, indiferent dacă era sau nu în
cunoştinţă de cauză. Sigur, mai intra în ecuaţie şi copilul meu
nenăscut.
Lei vorbi acum mult mai încet:
— În acest moment numai noi doi ştim asta. Ce trebuie făcut este
să minimizăm impactul faptelor tale. Să ne prefacem că nu s-a
întâmplat niciodată şi să nu spunem nimănui nimic, nici măcar lui
Yang, şi voi avea eu grijă de rest. Wenjie, crede-mă! Atâta timp cât
cooperezi, poţi evita consecinţele dezastruoase.
Am înţeles imediat ce dorea Lei. Voia să devină primul om care să
descopere inteligenţa extraterestră. Era o şansă extraordinară să-şi
treacă numele în manualele de istorie.
Am acceptat. Apoi am ieşit din birou. Mă hotărâsem în legătură cu
tot.
Am luat o cheie de piuliţe mică şi m-am dus în compartimentul cu
echipamentele de procesare a modulului din faţa receptorului. Am
deschis prima cutie şi am slăbit cu grijă şurubul care fixa legătura la
pământ de jos. Pentru că aveam nevoie foarte des să inspectez
echipamentul, nimeni nu s-a uitat ce fac. Dar acum rezistenţa
împământării crescu de la 0,6 Omi la 5 Omi. Interferenţa de la
receptor crescu brusc.
Tehnicianul de serviciu se gândi că trebuia să fie o problemă cu
legătura la pământ, fiindcă genul acesta de defecţiune se întâmpla
foarte des. Era un diagnostic simplu, dar nu ar fi ghicit că problema era
la capătul acesta, la vârful firului de împământare, fiindcă acest capăt
era prins bine, protejat, şi i-am spus că tocmai îl inspectasem. Partea
superioară a Vârfului cu Radar avea o caracteristică geologică
neobişnuită: îl acoperea un strat argilos gros de mai mult de
doisprezece metri – deci, conductibilitate slabă. Când împământarea
nu era făcută destul de adânc, rezistenţa ei era mereu prea mare.
Totuşi, nu putea fi făcută nici prea adânc, deoarece stratul argilos avea
un puternic efect coroziv şi după o vreme ar fi corodat secţiunea
mediană a sârmei. Până la urmă, singura soluţie era să înfăşori firul de
împământare peste buza stâncii până când vârful ajungea sub nivelul

265 
stratului de argilă, şi apoi să-l îngropi în pământ în acel loc. Chiar şi
aşa, legătura la pământ nu era prea stabilă şi valoarea rezistenţei era
adesea prea mare. Ori de câte ori se întâmpla aşa ceva, necazul era
legat de partea de sârmă care mergea la stâncă. Cel care era însărcinat
s-o repare trebuia să lucreze sub marginea stâncii, atârnat de frânghii.
Tehnicianul de serviciu a informat echipa de mentenanţă asupra
problemei ivite. Unul dintre soldaţii din echipă fixă o sfoară de un
stâlp de fier şi coborî în rapel de pe stâncă. După o jumătate de oră de
stat acolo, reveni sus, ud leoarcă de sudoare, spunând că nu a reuşit să
localizeze defecţiunea. Părea că următoarea sesiune de monitorizare
urma să fie întârziată. Nu aveau ce face şi informară Centrul de
Comandă al Bazei. Am aşteptat lângă stâlpul de fier din vârful stâncii
şi nu după mult timp, exact aşa cum planificasem, Lei Zhicheng se
întoarse însoţit de soldatul acela.
Ca să fiu sinceră, Lei era devotat muncii lui şi urmărea cu stricteţe
cerinţele impuse ofiţerilor politici din vremurile acelea: să devină o
parte a maselor şi să fie mereu în prima linie. Poate că totul era doar de
faţadă, dar chiar era un executant priceput. Oricând aveam o sarcină
grea şi periculoasă la bază, era primul care se oferea voluntar. Una
dintre sarcinile pe care le îndeplinea mai mult decât oricine altcineva
era repararea legăturii la pământ, o sarcină de lucru periculoasă şi
obositoare. Deşi treaba asta nu era neapărat solicitantă din punct de
vedere tehnic, era îndeplinită mai bine de către cineva cu experienţă.
Cauzele defecţiunilor erau variate: un contact slăbit datorat expunerii
în aer liber care era greu de identificat, sau poate locul unde intra
legătura la pământ în stâncă era prea uscat, sau cine ştie ce altceva.
Soldaţii voluntari responsabili pentru mentenanţa exterioară erau cu
toţii nou-veniţi şi niciunul nu avea experienţă. Aşa că mi-am închipuit
că va veni Lei.
Îşi puse hamul de siguranţă şi se duse în jos peste marginea stâncii
asigurat în coardă de parcă eu nici n-aş fi fost acolo. M-am folosit de o
stratagemă oarecare pentru a scăpa de soldatul cu care venise, ca să
rămân singură pe stâncă. Apoi am scos un bomfaier scurt din buzunar.
Era făcut dintr-o lamă lungă de ferăstrău ruptă în trei bucăţi, care
fuseseră apoi unite. În felul acesta, nu s-ar fi văzut ulterior că sfoara a
fost tăiată.

266 
 Tocmai atunci îşi făcu apariţia soţul meu, Yang Weining.
După ce i-am explicat ce se întâmplase, privi în jos peste marginea
stâncii. Apoi spuse că pentru inspectarea împământării trebuie săpat
şi munca asta era prea grea pentru ca Lei s-o facă de unul singur.
Dorea să coboare ca să-l ajute, aşa că-şi puse hamul de siguranţă lăsat
de soldat. L-am rugat să folosească o altă coardă, dar nu a vrut, coarda
pe care era Lei era groasă şi solidă şi putea rezista la greutatea lor fără
probleme. Am insistat, aşa că mi-a spus să mă duc să-i aduc coarda.
Până când m-am repezit înapoi la stâncă cu coarda, coborâse deja pe
partea cealaltă. Mi-am aruncat privirea peste marginea stâncii şi am
văzut că el şi cu Lei tocmai terminaseră inspecţia şi urcau înapoi. Lei
era primul.
Nu aş mai fi avut şansa asta niciodată. Mi-am luat bomfaierul şi am
tăiat coarda.

Anchetator: Aş vrea să vă pun o întrebare şi nu voi înregistra

răspunsul. Cum v-aţi simţit atunci?
Ye: Calmă. Am făcut-o fără să simt nimic. În cele din urmă îmi
găsisem un ţel căruia să mă dedic. Nu-mi păsa ce preţ trebuie să
plătesc eu sau alţii. Ştiam şi că întreaga rasă umană va plăti un preţ
inimaginabil pentru acest ţel şi asta nu reprezenta decât un început
nesemnificativ.
Anchetator: Foarte bine. Continuaţi.
Ye: Am auzit două sau trei ţipete şi apoi sunetul trupurilor lovindu-
se de stâncile de la poalele vârfului. După o vreme, am văzut că pârâul
se făcuse roşu… Asta e tot ce pot spune.
Anchetator: Înţeleg. Aceasta este mărturia dumneavoastră. Vă rog
s-o citiţi cu grijă. Dacă nu sunt erori, vă rog s-o semnaţi.

267 
 26
NIMĂNUI NU-I PARE RĂU

Morţile lui Lei şi lui Yang au fost tratate drept accidentale. Toţi cei
de la bază ştiau că cei doi formau un cuplu reuşit şi nimeni n-o
suspectase pe ea.
Un nou comisar sosi la bază şi viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Mica
viaţă din Ye creştea în fiecare zi şi simţea şi ea că lumea din exterior se
schimbase.
Într-o zi, comandantul plutonului de securitate îi ceru lui Ye să vină
la ghereta de pază de la intrarea în bază. Când intră în gheretă, se miră
să vadă trei copii: doi băieţi şi o fetiţă de cincisprezece sau şaisprezece
ani. Purtau cu toţii haine vechi şi căciuli din blană de câine şi erau,
după cum se vedea, din partea locului. Garda de serviciu îi spuse că
veneau din satul Qijiatun. Auziseră că oamenii de pe Vârful Radar erau
învăţaţi şi veniseră să le pună nişte întrebări privitoare la studiile lor.
Ye se minună cum de avuseseră curajul să vină sus pe Vârful Radar.
Era o zonă militară restricţionată şi gărzile erau instruite să avertizeze
o singură dată înainte de a trage în intruşi. Garda observă mirarea lui
Ye şi-i explică că tocmai primiseră ordine că securitatea Bazei Coasta
Roşie fusese redusă. Localnicilor li se dădea voie să urce pe Vârful
Radar atâta timp cât nu intrau în bază. Deja mai mulţi ţărani din zonă
veniseră cu o zi în urmă să aducă legume.
Unul dintre copii scoase un manual uzat de fizică pentru cursul
gimnazial. Mâinile lui erau murdare şi crăpate ca o coajă de copac. Îi
puse, cu un accent gutural din Nord-Est, o întrebare simplă de fizică:
în manual se spunea că un corp în cădere liberă este supus unei
accelerări constante, dar va atinge întotdeauna o viteză finală. Copiii
se gândiseră întruna mai multe nopţi la rând şi nu puteau înţelege de
ce.
— Aţi urcat atâta drum până aici doar ca să întrebaţi aşa ceva?
întrebă Ye.
— Profesoară Ye, nu ştiţi că au început din nou să aibă examen?
spuse fetiţa cu entuziasm.
268 
 — Examen?
— Examenul de admitere la Facultatea Naţională! Oricine studiază
mult şi are notele cele mai bune poate merge la facultate! A început
acum doi ani. Nu ştiaţi?
— Nu mai este nevoie de recomandări?
— Nu. Oricine poate da examenul. Chiar şi copiii din cele Cinci
Categorii Negre78 din sat pot să-l dea.
Ye fu uluită. Această schimbare o lăsă încurcată. Doar după o vreme
îşi dădu seama că acei copii aşteptau cu manualele lor ridicate în sus.
Se grăbi să le răspundă la întrebare, explicându-le că viteza finală se
datora rezistenţei aerului care atinsese echilibrul în lupta sa cu forţa
gravitaţională. Apoi le promise că în viitor, dacă se mai confruntau cu
orice dificultăţi în studiul lor, puteau veni oricând să-i ceară ajutorul.
Trei zile mai târziu, şapte copii veniră s-o caute pe Ye. Aceşti copii
veneau din sate aflate la o şi mai mare distanţă. A treia oară, veniră s-o
caute cincisprezece copii şi chiar şi un profesor de liceu dintr-un
orăşel.
Deoarece exista o penurie de profesori, acesta trebuise să predea
fizica, matematica şi chimia şi venise să-i ceară ajutorul lui Ye pentru
lecţiile pe care le preda. Bărbatul avea peste cincizeci de ani şi avea
deja faţa brăzdată de riduri. Era foarte nervos în faţa lui Ye şi-i cădeau
cărţile din mâini peste tot. După ce au plecat de la gheretă, Ye l-a auzit
spunându-le elevilor:
— Copii, ea este un om de ştiinţă. Un adevărat şi veritabil om de
ştiinţă!
După aceea, la fiecare câteva zile, veneau copii să-i mediteze.
Uneori erau aşa de mulţi că nu mai era loc pentru toţi în gheretă. Cu
permisiunea ofiţerilor responsabili pentru securitatea bazei, gărzile îi
însoţeau până la cantină. Acolo, Ye adusese o tablă mică şi-i învăţa pe
copii.
Când Ye termină lucrul în ajunul Anului Nou Chinezesc 1980, se
întunecase. Cei mai mulţi de la bază plecaseră de pe Vârful Radar
pentru o vacanţă de trei zile şi era linişte peste tot. Ye se întoarse în

78 Ţintele revoluţiei erau cinci identităţi politice folosite în timpul Revoluţiei

Culturale: moşierii, chiaburii, contrarevoluţionarii, elementele negative şi
reacţionarii (n.tr. Ken Liu).
269 
camera ei. Aceasta fusese odată casa ei şi a lui Yang Weining, dar acum
era goală şi singurul ei însoţitor era copilul nenăscut dinlăuntrul ei. În
noaptea de afară, vântul rece al Munţilor Marelui Khingan şuiera,
ducând cu el sunetul înăbuşit de petarde aruncate în satul Qijiatun.
Singurătatea o apăsa pe Ye ca o mână uriaşă şi se simţea zdrobită,
comprimată, până când ajunse atât de mică, încât dispăru într-un colţ
invizibil din Univers…
Tocmai atunci, cineva bătu la uşă. Când o deschise Ye văzu garda şi
apoi, în spatele lui focurile mai multor torţe din ramuri de pin clipind
în vântul rece. Torţele erau ţinute sus de o mulţime de copii cu feţele
strălucind roşii de la frig şi cu ţurţuri care le atârnau de căciuli. Când
intrară în camera ei, părură să aducă aerul rece de afară cu ei. Doi
băieţi, îmbrăcaţi mai subţire, suferiseră cel mai rău de frig. Îşi
scoseseră căciulile lor groase şi le înfăşuraseră în jurul a ceva ce purtau
pe braţe. După ce şi-au dat jos hainele, se văzu că aduseseră un vas
mare cu varză fermentată şi colţunaşi cu carne de porc, foarte
fierbinţi.

În anul acela, la opt luni după ce trimisese semnale spre Soare, Ye

intră în durerile facerii. Pentru că copilul era prost poziţionat şi trupul
ei era slăbit, clinica de la bază nu a reuşit să rezolve cazul şi a trebuit s-
o trimită la cel mai apropiat spital.
A fost perioada cea mai grea din viaţa lui Ye. După ce a suferit de
multă durere şi a pierdut mult sânge, a intrat în comă. Prin ceaţă vedea
doar trei sori fierbinţi, strălucitori care orbitau în jurul ei, dogorindu-i
nemilos trupul. Această stare dură un oarecare timp şi se gândi
înceţoşat că era probabil sfârşitul pentru ea. Era propriul ei iad. Focul
celor trei sori o va chinui şi o vor arde pentru eternitate. Era pedeapsa
pentru trădarea ei, o trădare care le depăşea pe toate celelalte. Se
prăbuşi într-o stare de groază, nu pentru ea, ci pentru copilul ei
nenăscut – mai era copilul încă în ea? Sau se născuse deja în acest iad
pentru a suferi cu ea pentru totdeauna?
Nu-şi dădea seama cât timp trecuse. Treptat, cei trei sori se
îndepărtară. După un timp, se micşorară brusc şi se transformară în
stele căzătoare cristaline. Aerul din jur se răci şi durerea i se micşoră.
În cele din urmă se trezi.

270 
 Ye auzi un ţipăt lângă ea. Întorcând capul cu mare efort, văzu
feţişoara roză şi udă a pruncului.
Doctorul îi spuse lui Ye că pierduse mai mult de 2.000 de ml de
sânge. Zeci de ţărani din Qijiatun veniseră să doneze sânge pentru ea.
Mulţi dintre ţărani aveau copii pe care Ye îi meditase, dar majoritatea
nu aveau nicio legătură cu ea şi-i auziseră doar numele de la copii şi de
la părinţi. Fără ei, ar fi murit, cu siguranţă.
Viaţa lui Ye de după naşterea copilului deveni dificilă. Naşterea grea
îi ruinase sănătatea. Îi era imposibil să locuiască la bază singură cu
copilul şi nu avea rude care s-o ajute. Tocmai atunci, un cuplu de
oameni bătrâni care locuiau în Qijiatun veniră la conducerea bazei şi
le explicară că trebuie s-o ia pe Ye şi pe copil şi să aibă grijă de ei.
Bătrânul fusese vânător şi aduna şi ierburi pentru medicina
tradiţională. Mai târziu, după ce pădurea din zonă fusese tăiată în
întregime, cei doi începuseră să facă agricultură, dar oamenii tot îi
ziceau Vânătorul Qi, din obişnuinţă. Aveau doi fii şi două fete. Fetele
se căsătoriseră şi se mutaseră din casă. Unul din fii era soldat şi era
plecat departe de casă, iar celălalt era căsătorit şi locuia cu ei. Nora lor
tocmai născuse.
Ye nu fusese reabilitată din punct de vedere politic şi conducerea
bazei nu ştia cum să răspundă soluţiei propuse. Dar în cele din urmă,
de vreme ce nu exista nicio altă soluţie, le-au dat voie cuplului s-o ia la
ei pe Ye şi pe copil din spital cu o sanie.
Ye a trăit mai bine de jumătate de an cu această familie de ţărani din
Munţii Marele Hingan. Era atât de slăbită după ce a născut că nu avea
nici lapte. În tot acest timp, fetiţa, Yang Dong, fusese alăptată de toate
femeile din sat. Cea care o alăptase cel mai mult fusese nora
Vânătorului Qi, pe numele ei Feng. Feng avea constituţia solidă,
puternică a femeilor din Nord-Est. Mânca sorg în fiecare zi şi sânii ei
mari erau plini de lapte, deşi alăpta doi prunci în acelaşi timp. Alte
femei din Qijiatun care alăptau au venit şi ele s-o hrănească pe Yang
Dong. O iubeau şi spuneau că fetiţa este tot atât de deşteaptă ca mama
ei.
Încet-încet, casa Vânătorului Qi deveni locul de adunare al tuturor
femeilor din sat. Bătrâne sau tinere, bunici şi fecioare, tuturor le
plăcea să dea o raită pe acolo când nu aveau ce să facă. O admirau pe

271 
Ye şi erau curioase în legătură cu ea şi ea descoperi că avea multe
subiecte feminine de discutat cu ele.
De nenumărate ori, Ye o ţinuse în braţe pe Yang Dong şi vorbise cu
femeile din sat în curtea înconjurată de stâlpi din lemn de mesteacăn.
Alături de ea stătea un câine negru şi leneş şi copiii care se jucau,
scăldaţi de lumina caldă a soarelui. Atenţia ei se fixase asupra a două
femei cu pipe din cupru. Acestea fumau pe îndelete şi suflau fum din
gură, iar fumul, amestecat cu lumina soarelui, trimitea o lucire
argintie care se asemăna mult cu firele subţiri de păr de pe membrele
lor durdulii. Odată, una dintre ele îi înmână pipa cu ţeavă lungă din
alpaca şi-i urase „să se facă mai bine”. Trase doar de două ori, simţi
imediat că ameţeşte şi s-a râs zile în şir pe subiectul ăsta.
Cât despre bărbaţi, Ye nu avea multe de spus. Problemele care îi
preocupau toată ziua păreau să fie dincolo de capacitatea ei de
înţelegere. Înţelesese că erau interesaţi să planteze nişte ginseng
pentru bani până când guvernul ar fi relaxat puţin politicile de taxare,
dar nu prea aveau curajul să încerce. O tratau cu toţii cu mult respect
pe Ye şi erau foarte politicoşi cu ea. La început nu a dat multă atenţie
acestui lucru. Dar după un timp, după ce a observat cum bărbaţii aceia
îşi băteau nevestele cu asprime şi flirtau scandalos cu văduvele din sat,
spunându-le lucruri care o făceau să roşească, îşi dădu în sfârşit seama
cât de preţios era respectul lor. La fiecare câteva zile, unul dintre ei
aducea la casa Vânătorului Qi câte un iepure sau un fazan pe care îi
prinseseră şi-i dăruiau lui Yang Dong tot felul de jucării stranii şi
neaşteptate pe care le făcuseră cu propriile lor mâini.
În amintirile lui Ye, această perioadă din viaţa ei păruse să-i
aparţină altcuiva, ca un segment dintr-o altă viaţă care se strecurase în
viaţa ei pe nesimţite, la fel ca plutirea unei pene în aer. Această
perioadă se metamorfozase în memoria ei într-o serie de picturi
clasice – nu picturi chinezeşti79, ci picturi europene în ulei. Picturile
chinezeşti sunt pline de spaţii goale, iar viaţa din Qijiatun nu avea
spaţii goale. Ca şi picturile clasice în ulei, era plină de culori primare
cu tuşe groase şi bogate. Totul era cald şi intens: paturile calde de pe

79 Picturile chinezeşti (Brushpainting, în originalul tradus în limba engleză): sunt

executate cu o pensulă înmuiată în tuş negru sau pigmenţi coloraţi (n.tr.).
272 
soba kang căptuşite cu straturi groase de rogoz 80, tutunul din
Guandong şi tutunul MOe îndesat în pipele din cupru, fiertura groasă
şi săţioasă de sorg, rachiul baijiu de 65°, distilat din sorg – toate
acestea defilau liniştite şi paşnice, ca pârâul din capătul satului.
Cele mai memorabile pentru Ye rămăseseră serile şi nopţile. Fiul
Vânătorului Qi era plecat la oraş să vândă ciuperci – primul care a
părăsit satul ca să facă bani aiurea. Aşa că împărţea camera cu Feng în
locul lui. Pe atunci, nu era electricitate în sat şi, în fiecare seară, ele
două se îngrămădeau în faţa unei lămpi cu petrol lampant. Ye putea
citi, iar Feng se ocupa cu lucrul de mână. Fără să-şi dea seama, Ye se
apleca uneori din ce în ce mai aproape de lampă şi bretonul i se ardea
adesea, iar atunci cele două priveau în sus şi-şi zâmbeau. Lui Feng nu i
se întâmpla acest lucru niciodată, evident. Avea vederea foarte bună şi
putea să coasă chiar şi la lumina chioară de la jarul cărbunilor. Cei doi
copii, care nu aveau nici şase luni, dormeau împreună pe un kang,
lângă ele. Îi plăcea mult să-i vadă cum dorm. Singurul sunet din
cameră era respiraţia lor regulată.
La început, lui Ye nu-i plăcu să doarmă pe patul încălzit kang şi se
îmbolnăvea des. Dar treptat s-a obişnuit cu el. În timp ce dormea, îşi
imagina că se transformă într-un prunc care doarme în poala caldă a
cuiva. Senzaţia era atât de reală, încât se trezea cu lacrimi pe faţă –
persoana care o ţinea în poală nu era tatăl sau mama ei, nu era nici
măcar soţul ei cel mort. Nu ştia cine era.
O dată şi-a pus cartea jos şi a văzut că Feng broda un pantof de
pânză pe care-l ţinea pe genunchi şi se uită la lampa cu petrol lampant
fără să se mişte. Când îşi dădu seama că Ye o priveşte Feng întrebă:
— Surioară, de ce stelele de pe cer nu cad pe Pământ?
Ye o cântări pe Feng cu privirea. Lampa cu petrol lampant era un
artist minunat şi crease un tablou clasic cu culori demne şi tuşe
strălucitoare: Feng avea haina drapată în jurul umerilor, ceea ce-i
expunea brâul roşu, sânii acoperiţi de o pânză subţire şi un braţ gol,

80 Rogoz (Ura sedge în originalul tradus în limba engleză) considerat una dintre cele
trei comori ancestrale ale Chinei de Nord-Est printre care se numărau: ginsengul (人
參 ), blana de nurcă ( 皮 大 衣 ) şi iată şi iarba carex meyeriana ( 忽 拉 草 )un rogoz
specific acestei regiuni din China) (n.tr.).

273 
neted şi rotund. Lampa cu petrol lampant îi reliefa silueta,
acoperindu-i cele mai frumoase părţi ale trupului cu culori vii şi
ascunzând tot restul în întuneric. Fundalul pălea şi el şi totul se
dizolva într-un întuneric blând. Dar la o privire atentă se observa o
lucire roşiatică stinsă care nu venea de la lumina lămpii cu petrol
lampant, ci de la jarul cărbunilor de pe jos. La geamuri, aerul rece
sculpta deja frumoase flori de gheaţă cu ajutorul aburului cald şi
umed din încăpere.
— Ţi-e frică să nu cadă stelele? întrebă Ye blând.
Feng râse şi scutură din cap:
— De ce să-mi fie frică? Sunt atât de mici.
Ye nu-i răspunse ca o astrofiziciană ce era, îi spuse doar:
— Sunt foarte, foarte departe. Nu pot să cadă.
Feng fu mulţumită de răspuns şi se întoarse la lucrul ei de mână.
Dar Ye îşi pierduse liniştea. Puse cartea jos şi se lăsă pe suprafaţa caldă
a patului kang, închizându-şi ochii. În mintea ei, restul universului din
jurul colibei lor minuscule dispăru, tot aşa cum lampa cu gaz ascundea
cele mai multe părţi din încăpere. Apoi înlocui universul adevărat cu
universul din inima lui Feng. Cerul nopţii era un dom negru care era
exact atât de mare cât să cuprindă întreaga lume. Pe suprafaţa
domului erau incrustate nenumărate stele care străluceau cu o lumină
argintie, cristalină şi niciuna dintre ele nu era mai mare decât oglinda
de pe masa veche de lemn de lângă pat. Lumea era plată şi se întindea
până foarte departe în fiecare direcţie, dar până la urmă exista o
margine unde se întâlnea cu cerul. Suprafaţa plană era acoperită de
lanţuri muntoase ca Munţii Marele Hingan şi de păduri pline de sate
minuscule cum era Qijiatun… Acest univers ca o cutie de jucării o
liniştea şi treptat universul trecu din imaginaţia în visele ei.
În sătucul de munte din inima Munţilor Marele Hingan, ceva se
topise până la urmă în inima lui Ye Wenjie. În tundra îngheţată a
sufletului ei apăru un lac microscopic cu apă limpede din gheaţă
topită.

Ye se întoarse până la urmă la Baza Coasta Roşie cu Yang Dong.

Trecură încă doi ani, împărţiţi între anxietate şi pace. Ye primi apoi o
notificare: Atât ea, cât şi tatăl ei fuseseră reabilitaţi din punct de

274 
vedere politic. Nu mult după aceea, sosi pentru ea o scrisoare de la
Tsinghua în care se spunea că se poate întoarce să predea oricând
doreşte. Împreună cu scrisoarea veni şi o sumă de bani: despăgubirea
datorată de universitate după reabilitarea tatălui ei. De acum încolo, la
şedinţele de la bază, şefii i se puteau adresa cu apelativul „tovarăşă”.
Ye reacţionă cu calm la toate aceste schimbări, fără să arate semne
de entuziasm sau exaltare. Nu o interesa lumea de afară, dorea doar să
rămână la Baza Coasta Roşie, în linişte şi departe de tot şi toate. Însă
de dragul educaţiei lui Yang Dong, părăsi până la urmă baza unde
crezuse odată că va rămâne pentru tot restul vieţii şi se întoarse la
facultatea sa.
La întoarcerea din munţi, Ye simţi că peste tot venise primăvara.
Iarna cea rece a Revoluţiei Culturale se încheiase şi totul revenea la
viaţă. Dar, chiar dacă calamitatea tocmai se încheiase, totul era în
ruine şi nenumăraţi bărbaţi şi femei îşi lingeau rănile, iar zorii noii
vieţi erau deja vizibili. Studenţii sosiră în campusuri cu propriii lor
copii, librăriile vândură toate cărţile de literatură celebre, inovaţia
tehnică deveni o preocupare centrală în fabrici şi cercetarea ştiinţifică
se bucura din nou de o aureolă sacră. Ştiinţa şi tehnologia erau
singurele chei pentru a deschide uşile spre viitor, iar oamenii se
apropiau de ştiinţă cu încrederea şi sinceritatea elevilor din cursul
primar. Deşi eforturile lor erau pline de naivitate, erau şi realiste. La
prima Conferinţă Naţională Ştiinţifică, Guo Moruo, Preşedintele
Academiei Chineze de Ştiinţe declară că sosie primăvara pentru
ştiinţă.
Să se fi terminat nebunia? Se întorceau oare ştiinţa şi raţionalitatea?
Asta se tot întreba Ye întruna.
Până în ziua când Ye părăsise Baza Coasta Roşie, nu mai primise
nicio comunicare de la Trisolaris. Ştia că va trebui să aştepte cel puţin
opt ani până să audă răspunsul acelei lumi la mesajul ei şi, odată
plecată de la bază, nu mai avea cum să primească răspunsuri
extraterestre.
Fusese un lucru atât de important şi totuşi îl făcuse singură. Asta îi
dădea un sentiment de irealitate. Cu trecerea timpului, acest
sentiment se amplifică. Ce se întâmplase începea să semene tot mai
mult cu o iluzie, cu un vis. Oare Soarele chiar putea să amplifice

275 
semnalele radio?! Chiar folosise Soarele ca pe o antenă pentru a trimite
un mesaj despre civilizaţia umană în Univers? Primise cu adevărat un
mesaj dinspre stele? Şi dimineaţa aceea colorată în sângeriu, când
trădase întreaga rasă umană, chiar fusese cu adevărat? Şi crimele
acelea…
Ye încercă să se cufunde în muncă pentru a uita trecutul – şi
aproape că reuşi. Un soi de instinct straniu de autoprotecţie o
împiedica să-şi amintească trecutul şi o făcea să nu se mai gândească
la comunicarea pe care o avusese odată cu o altă civilizaţie. Viaţa ei
trecea în felul acesta, zi după zi, în completă linişte.

După ce se întorsese de câtva timp la Tsinghua, o luă pe Dong s-o

vadă pe mama ei, Shao Lin. După moartea soţului ei, Shao îşi revenise
repede din căderea ei nervoasă şi continuase să caute modalităţi de a
supravieţui în fisurile invizibile ale ţesăturii politice. Încercările ei de a
se adapta curentelor politice şi dea striga sloganele potrivite începeau
în cele din urmă să-şi dovedească utilitatea şi mai târziu, în timpul
fazei „Reveniţi în sala de curs, continuaţi Revoluţia” s-a apucat de
predat81.
Dar apoi Shao a făcut ceva care i-a surprins pe toţi. S-a căsătorit cu
un cadru înalt persecutat din Ministerul Educaţiei. În acelaşi timp,
cadrul continua să trăiască într-un „grajd de vaci” pentru reformarea
prin muncă82. A reprezentat doar o etapă a planului pe termen lung al
lui Shao. Ştia că haosul din societate nu putea dura prea mult timp.
Rebelii tineri care atacaseră tot ce vedeau în faţa ochilor nu aveau
experienţa necesară conducerii unei ţări. Mai devreme sau mai târziu,
81 În timpul fazei iniţiale a Revoluţiei Culturale, cursurile primare, gimnaziale,
liceale sau universitare luau sfârşit treptat în timp ce studenţii mai mari deveneau
gărzi roşii. Haosul rezultat a provocat, în cele din urmă, hotărârea conducătorilor
din Beijing, în anul 1967, de a le cere elevilor să se reîntoarcă în clase şi să continue
Revoluţia într-o manieră mai uşor de controlat (n.tr. Ken Liu).

82 Grajdurile de vaci erau locuri alese de unităţi de lucru (fabrici, şcoli, oraşe etc.)
din timpul fazelor incipiente ale Revoluţiei Culturale unde erau deţinuţi
contrarevoluţionarii Monştri şi Demoni (conducătorii reacţionari din lumea
academică, extremiştii de dreapta, cele Cinci Categorii Negre etc.) la locul de muncă
(n.tr. Ken Liu).
276 
cadrele vechi persecutate şi marginalizate vor prelua din nou puterea.
Şi câştigă acest pariu. Chiar înainte de sfârşitul Revoluţiei Culturale,
soţul ei fusese renumit, parţial, în vechiul său post. După a treia
plenară a celui de-al 11-lea Comitet Central al PCC 83 a fost promovat
până la rangul de ministru adjunct. În baza acestui dosar, Shao Lin îşi
începu şi ea ascensiunea rapidă în timp ce intelectualii erau din nou în
graţiile conducerii. După ce a devenit membru al Academiei Chineze
de Ştiinţe, şi-a părăsit, cu înţelepciune, vechea universitate unde preda
şi a fost promovată la rangul de vicepreşedinte al unei alte universităţi
celebre.
Mama pe care Ye o vedea acum era modelul perfect al femeii
educate care ştia cum să se descurce singură. Nu puteai observa nicio
urmă palidă a persecuţiei prin care trecuse. Le primi bucuroasă pe Ye
şi pe Dong, se interesă despre viaţa lui Ye din toţi anii care trecuseră,
exclamă că Dong era atât de drăguţă şi deşteaptă şi-i ceru atent
bucătarului să-i pregătească felurile de mâncare preferate ale lui Ye –
totul fu executat cu mare artă, îndemânare şi cu nivelul de grijă
corespunzător. Dar Ye putea detecta clar zidul invizibil dintre mama ei
şi ea. Evitaseră amândouă subiectele sensibile şi nu-l menţionaseră
niciodată pe tatăl lui Ye.
După cină, Shao Lin şi soţul ei le însoţiră puţin pe Ye şi pe Dong şi
îşi luară rămas-bun. Apoi Shao Lin se întoarse prima în casă, iar
ministrul adjunct îi ceru lui Ye să-l asculte. Într-o clipită zâmbetul cald
al ministrului adjunct se stinse şi îngheţă, de parcă-şi trăsese
nerăbdător o mască de pe faţă.
— Ne-ar bucura mult să mai vii în vizită, dumneata şi copilul, cu o
singură condiţie: nu încerca să aduci vorba despre datoriile din trecut.
Mama ta nu a fost de vină pentru moartea tatălui tău. A fost şi ea o
victimă. Tatăl tău s-a agăţat de propriile sale convingeri într-un fel
absolut nesănătos şi a apucat-o pe un drum fără ieşire. Şi-a abandonat
responsabilitatea faţă de familia sa şi v-a făcut pe amândouă să
suferiţi.
— Nu ai niciun drept să vorbeşti despre tatăl meu, spuse Ye

83 Partidul Comunist din China. Această plenară a marcat începutul politicii

„Reformei şi Deschiderii” şi este considerată momentul când Deng Xiaoping a
devenit conducătorul Chinei (n.tr. Ken Liu).
277 
mânioasă. E o chestiune ce ne priveşte doar pe mine şi pe mama mea.
Nu are nimic de-a face cu dumneata!
— Ai dreptate, spuse soţul lui Shao Lin cu răceală. Nu fac decât să
transmit un mesaj din partea mamei tale.
Ye privi partea de sus a clădirii de apartamente rezervate cadrelor de
conducere. Shao Lin ridicase un colţ de perdea ca să vadă ce se
întâmpla. Fără un cuvânt, Ye o ridică pe Dong şi plecă. Nu se mai
întorsese niciodată.

Ye căută şi tot căută informaţii despre cele patru tinere Gărzi Roşii
care îl omorâseră pe tatăl ei şi într-un final le dădu de urmă. Toate trei
fuseseră trimise la ţară84 şi se întorseseră, şi toate erau şomere. După
ce Ye obţinu adresele lor, le scrise câte o scrisoare scurtă fiecăreia,
cerându-le să se întâlnească pe terenul de sport unde murise tatăl ei.
Doar ca să vorbească.
Ye nu avea niciun chef să se răzbune. Pe când era la Baza Coasta
Roşie, în dimineaţa aceea când Soarele tocmai răsărise, se răzbunase
deja pe întreaga rasă umană – inclusiv pe aceste Gărzi Roşii. Dar dorea
să le audă pe aceste criminale căindu-se şi voia să descopere măcar o
fărâmă de umanitate în sufletul lor acum.
În după amiaza aceea, după ore, Ye le aşteptase pe terenul de sport.
Nu-şi făcea mari speranţe şi era aproape sigură că nu vor veni. Dar la
ora fixată, cele trei Gărzi Roşii sosiră.
Ye le recunoscu de la distanţă fiindcă erau toate îmbrăcate în
aceleaşi uniforme militare kaki care nu mai erau la modă acum. Când
se apropiară, îşi dădu seama că uniformele erau probabil chiar cele pe
care le purtaseră în momentul şedinţei de luptă de clasă. Hainele
fuseseră spălate pană când culoarea pălise şi fuseseră, din câte se
vedea, peticite. În afara uniformelor pe care le purtau, aceste trei femei
ajunse la vârsta de treizeci de ani nu mai semănau cu cele trei Gărzi

84 În ultimii ani ai Revoluţiei Culturale, tinerii de familie bună, educaţi au fost

trimişi în satele sărace de munte ca să trăiască printre ţărani şi să deprindă
cunoştinţe de la ei. Mulţi dintre aşa-zişii Tineri ruralizaţi erau foste Gărzi Roşii şi
unii comentatori credeau că politica fusese instituită de preşedintele Mao pentru a
se debarasa de rebelii care scăpaseră de sub control în oraşe şi pentru restabilirea
ordinii (n.tr. Ken Liu).
278 
Roşii care păreau atât de viteze în ziua aceea. Nu-şi pierduseră doar
tinereţea. Mai pierduseră şi altceva.
Prima impresie a lui Ye a fost că, deşi cele trei păreau odinioară
zămislite după acelaşi calapod, acum erau foarte diferite una de
cealaltă. Una devenise foarte subţire şi mică de înălţime şi uniforma îi
era largă acum. Deja îşi arăta vârsta, avea spatele încovoiat şi părul ei
avea o nuanţă gălbejită. Alta devenise solidă, iar haina de la uniforma
pe care o purta nici nu mai putea fi încheiată. Părul îi era dezordonat
şi faţa întunecată, de parcă greutăţile vieţii i-ar fi şters orice urmă de
rafinament feminin, lăsând în urmă doar un soi de amorţeală
necioplită. A treia femeie mai avea ceva din aspectul ei din tinereţe,
dar una dintre mânecile hainei era acum goală şi flutura în vânt când
păşea.
Cele trei Gărzi Roşii se opriră în faţa ei într-un şir – în ziua aceea
stătuseră exact la fel în faţa lui Ye Zhetai – încercând să-şi recapete
demnitatea uitată de-a pururi. Dar energia spirituală demonică ce le
propulsase odată se pierduse. Chipul femeii slăbuţe avea ceva din
capul unui şoricel. Chipul femeii solide exprima doar apatie. Femeia
cu un singur braţ privea în sus spre cer.
— Credeai că nu o să avem curaj să venim? întrebă femeia cea solidă
pe un ton care se dorea provocator.
— Cred că trebuia să ne întâlnim. Trebuie să ne eliberăm cumva de
trecut, spuse Ye.
— Trecutul s-a încheiat. Ar trebui să ştii asta. Glasul femeii slăbuţe
era ascuţit, de parcă i-ar fi fost mereu frică de ceva.
— Mă refeream la o eliberare spirituală.
— Atunci vrei să ne auzi cum ne căim? întrebă femeia cea solidă.
— Şi atunci cine se va căi în faţa noastră? întrebă femeia cu un
singur braţ.
Femeia solidă spuse:
— Dintre noi patru, trei au semnat afişul cu caractere mari de la
liceu privitor la Tsinghua. Turneele Revoluţionare, marile adunări din
Piaţa Tiananmen, Războaiele Civile ale Gărzilor Roşii, Primul Sediu
Roşu, Al Doilea Sediu Roşu, al Treilea Sediu Roşu, Comitetul de
Acţiune Comună, Pichetele Occidentale, Pichetele Orientale, Comuna
Universităţii Noul Pekin, Echipa de Luptă Steagul Roşu, Răsăritul e

279 
Roşu – am parcurs fiecare etapă importantă din istoria Gărzilor Roşii
de la naşterea şi până la moartea lor.
Femeia cu un singur braţ reluă firul discuţiei:
— În timpul Războiului de 100 de Zile de la Tsinghua85, două dintre
noi făceau parte din Corpul Muntelui Jinggang şi celelalte două făceau
parte din Facţiunea 14 Aprilie. Am luat o grenadă în mână şi am atacat
iute un tanc artizanal al Facţiunii Muntele Jinggang. Braţul mi-a fost
zdrobit de şenilele tancului. Sângele, muşchii şi oasele mele au fost
măcinate şi amestecate în noroi. Pe atunci aveam doar cincisprezece
ani.
— Apoi am fost trimise în sălbăticie. Două dintre noi la Shaanxi şi
celelalte două la Henan, în cele mai izolate şi sărace locuri. Când am
ajuns acolo prima oară, eram încă idealiste, dar asta nu a durat mult.
După o zi de muncă în câmp, eram atât de obosite că nu mai puteam
nici să ne spălăm hainele. Locuiam în colibe acoperite cu paie prin
care picura apa de ploaie şi auzeam lupii urlând în timpul nopţii şi
încet-încet ne trezeam din visurile noastre. Eram uitate în satele acelea
de la capătul lumii şi nimănui nu-i păsa de noi.
Femeia cu un singur braţ se uita la podea buimăcită.
— Uneori, pe un drum de pe dealurile pustii, întâlneam o altă
Gardă Roşie, vreun tovarăş sau vreun duşman de pe vremea acelor
războaie ale Gărzilor Roşii. Ne uitam unul la celălalt: purtam aceleaşi
haine zdrenţuite şi eram pline de acelaşi bălegar din cap până-n
picioare. N-aveam ce să ne spunem.
Femeia solidă o privi lung pe Ye:
— Tang Hingjing a fost fata care i-a dat lovitura fatală cu cureaua.
S-a înecat în Fluviul Galben. A fost o inundaţie care a dus departe cele
câteva oi ale echipei de producţie. Aşa că secretarul de partid i-a
chemat pe studenţii trimişi de la centru: „Tineri revoluţionari! A sosit
momentul să vă puneţi curajul la încercare!” Aşa se face că Hongjing şi

85 Războiul de 100 de Zile de la Universitatea Tsinghua a fost unul dintre cele mai
violente războaie ale Gărzilor Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Dus între două
facţiuni de Gărzi Roşii, a durat din 23 aprilie până în 27 iulie 1968. Luptă corp la corp,
puşti, grenade, mine, tunuri etc., au fost folosite toate. În final, au murit optsprezece
oameni, mai mult de 1100 au fost răniţi şi mai mult de treizeci au fost scoşi din luptă
definitiv (n.tr. Ken Liu).
280 
trei alte studente s-au aruncat în râu să salveze oile. Era pe la începutul
primăverii şi suprafaţa apei mai avea un strat subţire de gheaţă. Au
murit toate patru şi nimeni nu a ştiut dacă au murit de frig sau dacă s-
au înecat. Când le-am văzut trupurile… Am… am… la dracu’… nu mai
pot vorbi despre asta.
Îşi acoperi ochii şi scânci.
Femeia slăbuţă ofta şi avea şi ea ochii în lacrimi.
— Apoi, mai târziu, ne-am întors în oraş. Şi ce dacă ne-am întors?
Nu mai aveam nimic. Tinerii ruralizaţi care se întorseseră nu duceau
vieţi prea frumoase. Nu am putut găsi nici cele mai proaste slujbe. Fără
slujbe, fără bani, fără viitor. Nu avem nimic.
Ye nu avu ce să comenteze.
Femeia cu un singur braţ spuse:
— Era un film recent intitulat Arţarul. Nu ştiu dacă l-aţi văzut. La
sfârşit, un adult şi un copil stau în faţa unui mormânt al unei Gărzi
Roşii care murise în timpul războaielor civile ale facţiunilor. Copilul îl
întreabă pe adult: Sunt eroi? Adultul îi răspunde că nu sunt eroi. Sunt
duşmani? Adultul îi răspunde că nu sunt duşmani. Atunci copilul
întreabă: Dar ce sunt, atunci? Şi adultul îi răspunde: Istorie.
— Ai auzit? spuse femeia solidă agitând un braţ în faţa lui Ye.
Istorie! Istorie! Acum sunt timpuri noi. Cine-şi va mai aminti de noi?
Cine se va mai gândi la noi, în afară de tine? Vor uita cu toţii absolut
totul!
Cele trei Gărzi Roşii plecară, lăsând-o singură pe Ye pe terenul de
sport. Cu mai mult de doisprezece ani în urmă, în după-amiaza aceea
ploioasă, stătuse tot aici, privindu-şi tatăl mort. Ultima remarcă a
Gărzii Roşii îi suna la nesfârşit în minte…
Soarele care apunea aruncă o umbră lungă în forma siluetei zvelte a
lui Ye. În inima ei, micuţa geană de speranţă pentru societatea care
începuse să se nască se evaporă ca o picătură de rouă la soare. Iar mica
rămăşiţă de îndoială pe care o mai avea în legătură cu actul ei suprem
de trădare dispăru fără urmă.
Îşi găsise idealul de nezdruncinat: să aducă o civilizaţie superioară
din Univers în lumea oamenilor.

281 
 27
EVANS

La o jumătate de an de la întoarcerea ei la Tsinghua, Ye se apucă de

un proiect important: crearea unui observator radioastronomic mare.
Împreună cu grupul operativ au călătorit prin toată ţara pentru a găsi
cel mai bun loc pentru observator. Consideraţiile iniţiale au fost, pur şi
simplu, tehnice. Spre deosebire de astronomia tradiţională,
radioastronomia nu avea atâtea pretenţii în legătură cu calitatea sau
interferenţele atmosferice, şi necesita doar condiţii minimale de
interferenţă magnetică. Călătoriră în multe locuri şi, în cele din urmă,
aleseră spaţiul cu cel mai curat mediu electromagnetic: o zonă de
dealuri izolată din Nord-Vest.
Dealurile de loess nu erau acoperite decât de o vegetaţie rară.
Crăpăturile de eroziune făceau ca versanţii dealurilor să pară nişte
chipuri îmbătrânite şi pline de riduri. După alegerea câtorva locuri
posibile, grupul operativ rămase un timp scurt într-un sat, unde
majoritatea locuitorilor încă trăiau în grote-sălaş tradiţionale.
Conducătorul echipei de producţie din sat îşi dădu seama că Ye era o
persoană educată şi o întrebă dacă ştia limbi străine. Ea îl întrebă la ce
limbă străină se referă şi el îi răspunse că nu ştie. Dacă vorbea vreo
limbă străină putea trimite pe cineva sus pe deal să-l cheme pe
Bethune, deoarece echipa de producţie avea nevoie să discute ceva cu
el.86
— Bethune? întrebă Ye mirată.
— Nu cunoaştem numele adevărat al străinului aşa că-l strigăm aşa.
— E doctor?
— Nu. Plantează copaci pe dealuri. Îi plantează deja de trei ani de
zile.

86 Norman Bethune (1890-1939) a fost un chirurg canadian care li s-a alăturat

comuniştilor chinezi în lupta lor împotriva forţei invadatoare japoneze din timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Numărându-se printre puţinii occidentali care
le-au arătat prietenie comuniştilor chinezi, Bethune a devenit un erou cunoscut
adulţilor şi copiilor deopotrivă (n.tr. Ken Liu).
282 
 — Plantează copaci? De ce?
— Spune că sunt pentru păsări. Pentru o specie de păsări care e
aproape pe cale de dispariţie.
Ye şi colegii ei fură curioşi şi-i cerură şefului echipei de producţie
să-i conducă pentru o vizită. Urmară poteca până ajunseră pe culmea
unui deluşor. Şeful echipei le arătă un loc – Ye simţi că străluceşte în
faţa ochilor ei – printre dealurile sterpe de loess. Era un versant
acoperit de păduri verzi, de parcă pânza veche şi îngălbenită a
peisajului fusese binecuvântată din greşeală cu o tuşă de vopsea verde.
Ye şi ceilalţi îl văzură pe străin. În afară de părul lui blond şi de ochii
verzi, de blugii ponosiţi şi de haină – care-i amintea de un cowboy –
nu arăta prea diferit de ţăranii din partea locului care trudiseră din
greu întreaga viaţă. Chiar şi pielea avea acum aceeaşi nuanţă
întunecată din cauza luminii soarelui. Nu fu prea impresionat de
vizitatori. Se prezentă cu numele de Mike Evans, fără să menţioneze
naţionalitatea, dar engleza lui avea un accent american evident. Trăia
într-o colibă din chirpici formată din două încăperi care era plină de
unelte pentru plantarea copacilor: sape, lopeţi, ferăstraie pentru
tăierea crengilor etc., toate făcute pe plan local şi foarte primitive.
Praful care umplea ţinuturile din Nord-Vest se aşezase într-un strat
subţire pe patul lui simplu, nefinisat şi peste obiectele din bucătărie.
Pe pat era un teanc de cărţi şi majoritatea erau despre biologie. Ye
observă un exemplar din Animal Liberation de Peter Singer. Singurul
semn de modernitate era un mic aparat de radio. Bateriile de tip AA
ruginiseră şi aparatul era conectat la o baterie externă de tip D. Mai era
acolo şi un telescop.
Evans se scuză că nu le poate oferi nimic de băut. Nu mai avea cafea
de multă vreme. Avea apă, dar nu avea decât o singură cană.
— Pot să vă întreb ce faceţi de fapt aici? întrebă unul dintre colegii
lui Ye.
— Vreau să fiu un salvator.
— Vreţi să salvaţi… localnicii? Aveţi dreptate, condiţiile ecologice de
aici…
— De ce sunteţi aşa cu toţii? Evans deveni brusc furios. De ce
trebuie cineva să salveze oameni ca să fie un salvator? De ce salvarea
altor specii este considerată insignifiantă? Cine le-a conferit oamenilor

283 
un rang atât de înalt? Nu, oamenii nu au nevoie de salvatori. De fapt,
ei trăiesc deja cu mult mai bine decât merită.
— Am auzit că încercaţi să salvaţi o specie de pasăre.
— Da, o rândunică. Este o subspecie a rândunicii cafenii din Nord-
Vest. Numele latin este foarte lung aşa că nu o să vă plictisesc cu el. În
fiecare primăvară, ele urmează căi migratoare prestabilite străvechi ca
să se întoarcă în Sud. Aici doar fac cuiburi, dar cum pădurile dispar an
după an, nu mai găsesc copaci în care să se aşeze. Când le-am
descoperit, specia avea mai puţin de zece mii de exemplare. Dacă
această tendinţă se menţine în următorii cinci ani, specia va dispărea.
Copacii pe care i-am plantat asigură un habitat pentru câteva dintre
ele şi populaţia creşte din nou. Sigur, trebuie să plantez şi mai mulţi
copaci şi să extind acest Eden.
Evans le permise lui Ye şi celorlalţi să se uite prin telescop. Cu
ajutorul lui, văzură până la urmă câteva păsări mici negre care ţâşneau
de prin copaci.
— Nu sunt prea drăguţe, nu? Sigur că nu se strâng cozi uriaşe să le
vadă ca la urşii panda. Pe planeta asta, în fiecare zi, câte o specie care
nu atrage atenţia oamenilor dispare cu desăvârşire.
— Aţi plantat singur toţi copacii ăştia?
— Pe cei mai mulţi. La început am angajat câţiva localnici să mă
ajute, dar nu peste mult timp am terminat banii. Puietul, irigaţia,
toate astea costă destul de mult – dar ştiţi ceva? Tatăl meu e miliardar.
Este preşedintele unei companii internaţionale de petrol, dar nu vrea
să-mi mai dea bani şi nici eu nu mai vreau să folosesc banii lui.
Acum că Evans îşi deschisese sufletul, părea că vrea să-şi verse tot
oful:
— Când aveam vreo doisprezece ani, un petrolier al companiei
tatălui meu, de treizeci de mii de tone capacitate, a eşuat lângă coasta
Atlanticului. Mai mult de douăzeci de mii de tone de ţiţei s-au vărsat
în apa oceanului. Pe vremea aceea, familia mea era la o pensiune de
vacanţă costieră nu departe de locul accidentului. După ce tatăl meu a
auzit vestea, primul lucru la care s-a gândit a fost cum să evite
responsabilitatea imaginii companiei. În după-amiaza aceea m-am dus
să văd cum arăta coasta aceea de iad. Marea era neagră şi valurile, sub
pelicula groasă şi lipicioasă de petrol, erau line şi istovite. Plaja era şi

284 
ea acoperită de un strat negru de ţiţei. Împreună cu câţiva voluntari
căutam pe plajă păsări care supravieţuiseră. Se luptau cu petrolul
lipicios şi păreau nişte statui negre de asfalt şi doar ochii demonstrau
că mai erau încă vii. Ochii aceia care ne priveau din stratul gros de
petrol mă urmăresc şi astăzi. Am înmuiat păsările în detergent,
încercând să eliminăm petrolul care se lipise de trupurile lor. Dar era
extrem de greu: petrolul le intrase în pene şi dacă frecai prea tare
penele ieşeau cu tot cu petrol… Până seara, majoritatea păsărilor au
murit. În timp ce stăteam pe plaja neagră, epuizat şi plin de petrol, m-
am uitat lung la soarele care apunea peste o mare neagră şi m-am
simţit de parcă trăiam sfârşitul lumii. Tatăl meu veni din spate, fără să-
l aud. Mă întrebă dacă-mi aduceam aminte de micul schelet de
dinozaur. Sigur că mi-l aminteam. Scheletul aproape întreg fusese
descoperit în timpul unei misiuni de explorare petrolieră şi tatăl meu
cheltuise o sumă uriaşă să-l cumpere şi să-l instaleze pe proprietatea
unde se afla conacul bunicului meu. Apoi tatăl meu spuse: „Mike, ţi-
am spus câţi dinozauri au pierit. Un asteroid s-a prăbuşit pe Terra.
Lumea s-a transformat mai întâi într-o mare de foc şi apoi s-a
scufundat într-o perioadă lungă de întuneric şi frig… Într-o noapte, te-
ai trezit dintr-un coşmar şi mi-ai spus că ai visat că te aflai în perioada
aceea îngrozitoare. Aş vrea să-ţi spun acum ce doream să-ţi spun
atunci: dacă ai fi trăit cu adevărat în perioada cretacică, ai fi fost
norocos. Perioada în care trăim noi acum este mult mai îngrozitoare.
În acest moment speciile de pe Terra dispar mult mai repede decât în
perioada Cretacicului târziu. Acum este vremea extincţiilor de masă!
Aşa că, dragă copile, ceea ce vezi acum nu e nimic. Este doar o picătură
dintr-un episod insignifiant dintr-un proces mult mai vast. Putem trăi
fără păsări de mare, dar nu putem trăi fără petrol. Poţi să-ţi imaginezi
viaţa fără petrol? La ultima ta zi de naştere ţi-am dăruit Ferrari-ul
acela minunat şi ţi-am promis că poţi să-l conduci după ce împlineşti
cincisprezece ani. Dar fără petrol, nu ar fi decât o grămadă de metal
nefolositor şi nu ai putea s-o conduci niciodată. Acum, dacă vrei să
mergi în vizită la bunicul tău, poţi să te duci cu avionul meu personal
şi poţi chiar să traversezi şi oceanul în douăsprezece ore… Dar fără
petrol, ar trebui să te chinuieşti într-o barcă timp de o săptămână…
Astea sunt regulile jocului în civilizaţie. Prioritatea noastră este să

285 
garantăm existenţa rasei umane şi a vieţii ei confortabile. Restul este
secundar.” Tatăl meu îşi făcea mari speranţe cu mine, dar în cele din
urmă nu a ieşit cum şi-a dorit. În zilele care au urmat, ochii păsărilor
acelora înecate în petrol m-au obsedat şi mi-au modelat viaţa. Când
am împlinit treisprezece ani, tatăl meu m-a întrebat ce doream să fac
când voi fi mare. I-am spus că vreau să mă fac salvator. Visul meu nu
era chiar atât de măreţ. Doream doar să salvez o specie pe cale de
dispariţie. Putea să fie o pasăre nu prea drăguţă, un fluture cenuşiu
sau un gândac pe care nimeni nu-l observă. Mai târziu, am studiat
biologia şi am devenit un specialist în păsări şi insecte. Aşa cum văd eu
lucrurile, am un ideal folositor. Salvarea unei specii de păsări sau
insecte nu este diferită de salvarea umanităţii. Principiul că toate
existenţele sunt egale stă la baza comunismului pan-specii.
— Cum? Ye nu fu sigură că aude bine ultimul termen.
— Comunismul Pan-specii. Este o ideologie pe care am inventat-o.
Sau poţi să-i spui o credinţă. Ideea de bază este că toate speciile de pe
Terra au fost create egale.
— Este un ideal nepractic. Recoltele noastre sunt şi ele specii vii.
Cât timp vrem ca specia umană să supravieţuiască, acest soi de
egalitate este imposibil.
— În trecutul îndepărtat, proprietarii de sclavi trebuie să se fi
gândit şi ei aşa la sclavii lor. Nu uitaţi tehnologia. Va veni o zi când
umanitatea va începe să-şi fabrice singură hrana. Şi cu mult timp
înainte de asta ar trebui să stabilim regulile de bază ideologice şi
teoretice. Pentru că Comunismul Pan-specii este o continuare naturală
a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Revoluţia Franceză a
fost acum două sute de ani şi nu am făcut nici măcar pasul acesta.
Putem vedea ipocrizia şi egoismul rasei umane.
— Cât timp ai de gând să rămâi aici?
— Nu ştiu. Ca salvator sunt pregătit să-mi dedic întreaga viaţă
acestei sarcini. E un simţământ frumos şi plăcut. Sigur, nu mă aştept
să-l înţelegeţi.
Evans păru acum să-şi piardă interesul. Spuse că trebuie să plece
pentru că are de lucru, aşa că luă o lopată şi un ferăstrău şi plecă. Când
îşi luă la revedere, o privi din nou pe Ye, de parcă văzuse ceva
neobişnuit la ea.

286 
 — Un om nobil, un om pur, un om care s-a eliberat de vulgaritate.
Pe drumul de întoarcere, unul dintre colegii lui Ye recită din eseul
preşedintelui Mao: „Amintiri despre Bethune”. Oftă. Există cu
adevărat oameni care pot trăi aşa.
Şi ceilalţi îşi exprimară admiraţia şi sentimentele lor amestecate. Ye
păru să-şi vorbească doar sieşi când spuse:
— Dacă ar fi mai mulţi ca el, doar puţin mai mulţi, lucrurile ar fi cu
totul altfel.
Sigur, nimeni nu înţelese ce a vrut să spună, de fapt.
Şeful grupului operativ întoarse conversaţia la tematica de lucru:
— Nu cred că acest loc va funcţiona. Superiorii noştri nu-l vor
aproba.
— De ce nu? Dintre toate, locul acesta are cel mai bun mediu
electromagnetic.
— Da, dar ce ne facem cu mediul uman? Tovarăşi, nu vă concentraţi
atenţia doar asupra părţii tehnice. Uitaţi-vă ce săraci sunt oamenii
aceştia. Dacă construim observatorul aici, se vor naşte probleme între
observator şi localnici. Parcă-i văd pe ţărani cum se gândesc la
observator ca la o halcă suculentă de carne din care pot muşca câte o
bucăţică.
Locul nu fu aprobat şi motivul a fost chiar cel menţionat de şeful
grupului operativ.

Trei ani trecură fără ca Ye să mai audă ceva despre Evans.

Dar într-o primăvară, Ye primi o carte poştală de la Evans cu un
singur rând:
„Vino aici. Spune-mi cum să continui.”
Ye se urcă în tren şi călători o zi şi o noapte, apoi se urcă într-un
autobuz şi merse ore întregi până când sosi în satul cuibărit printre
colinele izolate din Nord-Vest.
Imediat ce se urcă pe deluşorul acela, văzu din nou pădurea.
Dimensiunea pădurii era aceeaşi cu cea pe care o văzuse cu trei ani în
urmă, dar fiindcă copacii crescuseră, pădurea părea mult mai densă.
Ye observă că pădurea fusese mult mai mare, dar părţile ei mai noi
fuseseră tăiate.
Tăiatul era în toi. Copacii cădeau în toate direcţiile. Întreaga pădure

287 
părea o frunză de dud devorată de viermii de mătase din toate părţile
ei. În ritmul acesta avea să dispară repede. Muncitorii care tăiau
copacii veniseră din două sate din apropiere. Înarmaţi cu topoare şi cu
ferăstraie tăiau copacii abia dezvoltaţi, unul câte unul şi apoi îi trăgeau
jos de pe deal cu tractoare şi cu căruţe trase de boi. Erau mulţi tăietori
de lemne şi certurile izbucneau frecvent.
Căderea fiecărui copac nou nu producea niciun sunet şi nu se auzea
zgomotul puternic al drujbelor, dar scena atât de familiară o făcu pe Ye
să simtă un junghi în piept.
Cineva o chemă pe nume – era şeful grupului operativ care devenise
acum şeful satului. O recunoscu pe Ye. Când îl întrebă de ce tăiau
copacii, el îi spuse:
— Această pădure nu este protejată de lege.
— Cum se poate aşa ceva? Legea forestieră tocmai a fost
promulgată.
— Dar cine i-a dat aprobare lui Bethune să planteze copacii aici? Un
străin care vine aici să planteze copaci fără aprobare nu este protejat
de nicio lege.
— Nu poţi să gândeşti în felul acesta. A plantat copaci pe dealuri
sterpe şi nu v-a luat din pământul arabil. Mai ales că atunci când s-a
apucat nu aţi avut niciun fel de obiecţii.
— Aşa este. Cei de la conducerea comitatului i-au dat şi o diplomă
pentru că planta copaci. Sătenii aveau planificat să taie copacii în
câţiva ani de zile – e bine să aştepţi să se îngraşe porcul înainte de
tăiere, nu-i aşa? Dar oamenii ăia din satul Nange nu mai pot aştepta şi
dacă sătenii mei nu se alătură, noi nu vom primi nimic.
— Trebuie să vă opriţi imediat. Mă voi duce la guvern să raportez!
— Nu este cazul. Şeful satului îşi aprinse o ţigaretă şi arătă spre un
camion din depărtare care încărca copacii: Vezi camionul acela? Este
de la Biroul Forestier al secretarului adjunct de comitat. Şi mai sunt
aici şi oameni de la secţia de poliţie. Au cărat mai mulţi copaci decât
oricine! Ţi-am spus, copacii ăştia nu au niciun statut şi nu sunt
protejaţi. N-o să găseşti pe nimeni căruia să-i pese. Şi, apropo,
tovarăşă, nu eşti cumva profesoară universitară? Ce ai de-a face cu
toată tărăşenia asta?
Coliba de chirpici arăta la fel, dar Evans nu mai era în ea. Ye îl găsi

288 
în pădure, cu un topor în mână curăţând pomii de uscături. Se vedea
că se ocupase de munca asta de mai mult timp fiindcă părea epuizat.
— Nu-mi pasă că nu mai are niciun rost. Nu mă pot opri. Dacă mă
opresc o să cad lat, spuse Evans tăind o ramură strâmbă cu o mişcare
pricepută.
— Hai să mergem împreună la guvernul comitatului. Dacă ei nu fac
nimic, ne vom duce la guvernul provinciei. Cineva trebuie să-i
oprească, spuse Ye privindu-l pe Evans, îngrijorată.
Evans se opri şi o privi pe Ye surprins. Lumina soarelui care apunea
trecea printre copaci şi-i făcu ochii să lucească:
— Ye, tu chiar crezi că fac toate astea pentru pădurea asta? zise el şi
râse, scuturând din cap, apoi lăsă toporul să cadă. Se aşeză pe jos, cu
spatele rezemat de un copac. Dacă vreau să-i opresc, e foarte uşor.
Tocmai m-am întors din America. Tatăl meu a murit acum două luni şi
am moştenit mai toţi banii lui. Fratele meu şi sora mea au primit
fiecare câte cinci milioane. Nu m-am aşteptat deloc. Probabil că în
inima lui, mă respecta încă. Sau poate îmi respecta idealurile. Fără
activele imobile, ştii câţi bani am la dispoziţie? Aproape 4,5 miliarde
de dolari. Pot să le cer să se oprească imediat şi să planteze mai mulţi
copaci. Pot să fac toate aceste coline de loess de aici şi până la orizont
să se acopere de păduri care cresc rapid, dar ce rost are?
— Tot ce vezi în faţa ta este rezultatul sărăciei. Dar oare în ţările
bogate cum stau de fapt lucrurile? Îşi protejează propriile medii
înconjurătoare, dar pe urmă îşi mută industriile poluatoare puternici
în ţările mai sărace. Probabil ştii că guvernul american tocmai a
refuzat să semneze Protocolul de la Kyoto… Întreaga rasă umană este
la fel. Câtă vreme civilizaţia continuă să se dezvolte, rândunelele pe
care doresc să le salvez şi toate celelalte rândunele vor dispărea. E doar
o chestiune de timp.
Ye se aşeză pe jos în tăcere privind razele de lumină aruncate de
soarele care apunea printre copaci şi ascultând zgomotul tăietorilor de
lemne. Gândurile ei se întoarseră cu douăzeci de ani în trecut, la
pădurile din Munţii Marele Hingan. Avusese acolo o discuţie similară
cu un alt bărbat.
— Ştii de ce am venit aici? continuă Evans. Seminţele
Comunismului Pan-specii au răsărit de mult timp în Orientul Antic.

289 
 — Te gândeşti la budism?
— Da. În centrul creştinismului se află Omul. Deşi toate speciile au
fost puse în Arca lui Noe, alte specii nu au primit niciodată acelaşi
statut ca oamenii. Dar Budismul se concentrează pe salvarea oricărei
forme de viaţă. Din cauza asta am venit aici în Orient. Dar… este
evident acum este la fel peste tot.
— Ce pot să fac acum? Care este scopul vieţii mele? Am 4,5 miliarde
de dolari şi o companie internaţională de petrol. Dar la ce îmi e de
folos? Oamenii au investit mai mult de 45 de miliarde de dolari în
salvarea speciilor în curs de extincţie. Şi probabil mai mult de 450 de
miliarde au fost deja cheltuite cu eforturile de salvare a mediului
înconjurător. Dar la ce bun? Civilizaţia continuă să-şi urmeze calea
spre distrugerea întregii vieţi de pe Terra, cu excepţia oamenilor. Patru
miliarde şi jumătate sunt destui să construieşti un portavion, dar chiar
dacă am construi o mie de portavioane, ar fi imposibil să punem capăt
nebuniei umanităţii.
— Mike, uite ce am să-ţi spun. Civilizaţia umană nu mai este
capabilă să-şi îmbunătăţească nivelul de trai folosind propria energie.
— Dar oare ce altă sursă de energie mai există în afară de
umanitate? Chiar dacă Dumnezeu a existat odată, şi El a murit cu mult
timp în urmă.
— Da, mai există alte energii.
Soarele apusese şi tăietorii de lemne plecaseră. Pădurea şi dealurile
de loess erau tăcute. Ye îi istorisi acum lui Evans întreaga poveste a
Coastei Roşii şi a planetei Trisolaris. Evans ascultă în linişte, iar
colinele de loess şi pădurea din asfinţit părură că ascultau şi ele. Când
Ye termină de istorisit, se ridicase o lună strălucitoare dinspre Est şi
aruncă umbre pestriţe peste solul pădurii.
Evans spuse:
— Tot nu pot să cred ce mi-ai spus. Este prea fantastic. Dar din
fericire, am resursele pentru a primi confirmarea. Dacă ceea ce mi-ai
spus este adevărat – îi întinse mâna şi-i spuse cuvintele pe care fiecare
nou membru al viitoarei organizaţii OTT trebuie să le spună când se
alătură acesteia: Suntem tovarăşi.

290 
 28
A DOUA BAZĂ COASTA ROŞIE

Mai trecură trei ani. Evans părea să fi dispărut. Ye nu ştia dacă lucra
undeva prin lume ca să primească confirmarea spuselor ei şi nu avea
nici cea mai vagă idee cum anume ar fi putut s-o facă. Deşi la scara
Universului o distanţă de patru ani-lumină era o aruncătură de băţ, era
totuşi o distanţă inimaginabil de mare pentru viaţa fragilă. Între
izvorul şi gura râului care traversa spaţiul cosmic, orice conexiune era
foarte slabă.
Într-o iarnă, Ye primi o invitaţie de la o universitate nu prea
cunoscută din Europa Occidentală pentru un post de lector străin
vreme de o jumătate de an. După ce a aterizat la Heathrow, un tânăr o
întâmpină. Nu părăsiră aeroportul, ci se întoarseră pe pista de
aterizare. Acolo o conduse la un elicopter.
După ce elicopterul huruia prin aerul ceţos de deasupra Angliei,
trecutul păru să se întoarcă şi Ye simţi că are un déjà-vu. Cu mulţi ani
în urmă, când zburase cu un elicopter, viaţa ei se transformase. Unde o
purta destinul acum?
— Ne îndreptăm spre cea de-a Doua Bază Coasta Roşie.
Elicopterul depăşi linia coastei şi-şi continuă zborul spre inima
Atlanticului. După o jumătate de oră, coborî spre un vas uriaş din
ocean. Imediat ce văzu vasul, se gândi la Vârful Radar. Abia acum îşi
dădu seama că forma vârfului părea un vas uriaş. Atlanticul semăna cu
o pădure din munţii Marele Hingan, dar lucrul care îi amintea cel mai
mult de Baza Coasta Roşie era antena parabolică gigant din mijlocul
vasului, care semăna cu o vâslă rotundă. Vasul era un petrolier cu
capacitate de şaizeci de mii de tone modificat şi părea o insulă
plutitoare din oţel. Evans construise baza pe un vas: ca să fie mereu în
cea mai bună poziţie de transmisie şi recepţie sau pentru că astfel
putea fi mai greu detectată. Mai târziu, Ye află că vasul se numea Ziua
Judecăţii de Apoi.
Se dădu jos din elicopter şi auzi un urlet familiar. Era provocat de
antena uriaşă care tăia felii din vântul care agita apele mării. Sunetul o
291 
făcu să retrăiască trecutul. Pe puntea largă de sub antenă erau vreo
două mii de oameni, strânşi unul lângă altul.
Evans se îndreptă spre ea şi-i spuse solemn:
— Folosind frecvenţa şi coordonatele pe care mi le-ai furnizat, am
primit un mesaj de pe Trisolaris. Ne-au confirmat tot ce mi-ai spus.
Ye încuviinţă calm.
— Măreaţa flotă trisolariană este deja pe drum. Destinaţia lor este
sistemul nostru solar şi vor ajunge aici în patru sute cincizeci de ani.
Ye rămase calmă. Nimic nu mai putea s-o surprindă.
Evans arătă spre mulţimea din spatele lui:
— Aceştia sunt primii membri ai Organizaţiei Terra-Trisolaris.
Idealul nostru este să invităm civilizaţia trisolariană să reformeze
civilizaţia umană, pentru a opri nebunia omenească şi răul, ca Terra să
poată fi din nou o lume armonioasă, prosperă şi lipsită de păcate. Din
ce în ce mai mulţi oameni se identifică cu idealul nostru şi organizaţia
noastră creşte rapid. Avem membri prin toată lumea.
— Ce pot face? întrebă Ye cu glas blând.
— Vei deveni comandant-şef al Mişcării Terra-Trisolaris. Aceasta
este dorinţa tuturor luptătorilor OTT.
Ye rămase tăcută câteva secunde. Apoi încuviinţă:
— Îmi voi da toată silinţa.
Evans ridică pumnul şi strigă spre mulţime:
— Eliminaţi tirania umană!
Însoţiţi de sunetul valurilor care se zdrobeau şi de şuieratul vântului
care se lovea de antenă, luptătorii OTT strigară într-un glas:
— Lumea aparţine lui Trisolaris!
Aceea a fost ziua când s-a format oficial Mişcarea Terra-Trisolaris.

292 
 29
MIŞCAREA TERRA-TRISOLARIS

Cel mai surprinzător aspect al Mişcării Terra-Trisolaris era că atâţia

oameni îşi pierduseră speranţa în civilizaţia umană, urau şi erau gata
să-şi trădeze propria specie şi chiar respectau foarte mult, drept cel
mai înalt ideal, ideea eliminării întregii rase umane, inclusiv a lor şi a
copiilor lor.
OTT a fost numită o organizaţie a spiritelor nobile. Majoritatea
membrilor veneau din rândul elitelor educate şi mulţi făceau parte din
crema sferelor politice şi financiare. OTT a încercat o singură dată să
se dezvolte şi în rândul oamenilor obişnuiţi, dar toate eforturile
fuseseră sortite eşecului. În ceea ce priveşte partea întunecată a
umanităţii, oamenii obişnuiţi nu aveau capacitatea de înţelegere
profundă şi inteligentă a celor foarte educaţi. Şi chiar mai important,
din cauză că ideile lor nu erau puternic influenţate de ştiinţa şi
filosofia modernă, aceştia încă mai simţeau o legătură instinctivă,
copleşitoare cu propria specie. Trădarea rasei umane în întregime era
de neimaginat pentru ei. Dar elitele intelectuale erau diferite:
majoritatea începuseră deja să considere situaţia dintr-o perspectivă
exterioară rasei umane. Civilizaţia umană dăduse în sfârşit naştere
unei forţe puternice de alienare.
Oricât de uimitoare ar fi fost viteza de dezvoltare a OTT, numărul
membrilor nu reprezenta întreaga explicaţie a forţei OTT. Deoarece
majoritatea membrilor ei aveau un statut social înalt, aceştia
dispuneau de multă putere şi influenţă.
În funcţia sa de comandant-şef al rebelilor OTT, Ye era doar liderul
lor spiritual. Nu participa la detaliile operaţiunilor organizaţiei, nu ştia
cum OTT a devenit o organizaţie atât de mare şi nu era conştientă nici
măcar de câţi membri avea organizaţia.
Guvernele lumii nu acordau nicio atenţie organizaţiei OTT. Pentru
a se dezvolta, OTT avea nevoie să funcţioneze aproape clandestin.
Ştiau că vor fi protejaţi de conservatorismul şi lipsa de imaginaţie a
guvernelor. În organismele acestea, care dispuneau de puterile
293 
statelor, nimeni nu lua în serios declaraţiile OTT, considerând că erau
doar nişte extremişti obişnuiţi care scuipau o groază de nimicuri. Şi
datorită statutului social al membrilor organizaţiei guvernele îi tratau
mereu pe aceştia cu mare grijă. Doar în momentul când OTT a început
să-şi creeze propria forţă armată pe care au observat-o organele de
securitate naţionale, şi-au dat seama cât de neobişnuite erau toate
aceste lucruri. Şi doar în cursul ultimilor doi ani începuseră să atace
OTT în mod eficient.
Membrii OTT nu aveau toţi aceleaşi opinii. În cadrul organizaţiei
existau facţiuni complicate şi păreri împărţite. În general existau două
mari facţiuni.
Adventiştii, care reprezentau curentul cel mai fundamentalist al
OTT, îi cuprindeau în mare pe partizanii Comunismului Pan-specii al
lui Evans. Renunţaseră complet să mai creadă în natura umană.
Această disperare începuse cu extincţia în masă a speciilor de pe Terra
cauzată de civilizaţia umană şi Evans era un exemplu tipic. Mai târziu,
alţi Adventişti îşi puseseră ura pentru rasa umană pe seama altor
raţiuni care nu se limitau la chestiuni cum ar fi mediul înconjurător
sau războaiele. Unii îşi ridicau ura la niveluri foarte abstracte,
filosofice. Spre deosebire de ce s-a crezut despre ei mai târziu, cei mai
mulţi erau realişti şi nu sperau prea multe nici de la civilizaţia
extraterestră pe care o serveau. Trădarea lor se baza doar pe disperare
şi pe ura faţă de rasa umană. Mike Evans le dădu Adventiştilor
mottoul: nu ştim cum e civilizaţia extraterestră, dar cunoaştem
umanitatea.
Izbăvitorii erau o facţiune care apăruse mult mai târziu după
fondarea OTT. Era o organizaţie de tip religios şi membrii ei erau
credincioşii unui cult trisolarian.
O civilizaţie aflată în afara rasei umane îi atrăgea fără îndoială
foarte mult pe cei din clasele foarte educate şi era uşor pentru aceştia
să-şi dezvolte multe fantezii frumoase despre o asemenea civilizaţie.
Rasa umană era o rasă naivă şi atracţia pe care o prezenta o civilizaţie
extraterestră mult mai dezvoltată era aproape irezistibilă. Pentru a
face o analogie imperfectă: civilizaţia umană era ca o persoană tânără,
credulă care păşea singură prin deşertul Universului şi care aflase de
existenţa unui potenţial iubit. Deşi tânărul nu-i vedea chipul sau

294 
trupul, ideea că cealaltă persoană exista undeva în depărtare crea
fantezii plăcute despre iubitul potenţial care se răspândeau ca focul
din pădure. Treptat, în timp ce fanteziile lor despre civilizaţia din
depărtări deveneau din ce în ce mai elaborate, Izbăvitorii dezvoltaseră
şi sentimente spirituale faţă de Civilizaţia Trisolariană. Alfa Centauri
deveni muntele Olimp din spaţiu, un loc în care trăiesc zeii şi astfel se
născu religia trisolariană. Spre deosebire de alte religii umane,
credinţa trisolariană adora ceva care exista cu adevărat. Dar tot spre
deosebire de orice alte credinţe umane, Domnul se afla în suferinţă şi
datoria de a-l mântui cădea pe umerii credincioşilor.
Cea mai importantă cale de răspândire a culturii trisolariene în
societate era jocul Trei Corpuri. OTT depusese mari eforturi pentru
dezvoltarea acestui soft extraordinar. Existau două scopuri iniţiale:
primul era prozelitismul religiei trisolariene şi al doilea era să facă
posibilă întinderea tentaculelor OTT dinspre intelighenţia cea educată
spre straturile sociale inferioare pentru recrutarea mai multor membri
tineri ai OTT din rândul clasei de mijloc şi a celei inferioare.
Cu ajutorul unui fundal cu elemente din societatea şi istoria umană,
jocul explica cultura şi istoria planetei Trisolaris, evitând astfel să-i
alieneze pe începători. Imediat ce un jucător avansa la un anumit nivel
şi începea să aprecieze civilizaţia trisolariană, OTT putea să stabilească
contactul, să examineze simpatiile jucătorului şi în final să-i recruteze
pe cei care treceau testele membrilor OTT. Însă Trei Corpuri nu atrase
prea mult atenţia, deoarece implica multe cunoştinţe de context şi o
gândire profundă şi majoritatea jucătorilor tineri nu aveau răbdarea
sau îndemânarea descoperirii adevărului şocant de sub pojghiţa
aparent comună. Cei atraşi de joc erau mai mult intelectualii.
Cei mai mulţi care deveniseră Izbăvitori aflaseră despre civilizaţia
trisolariană cu ajutorul jocului Trei Corpuri, aşa că acesta putea fi
considerat leagănul Izbăvitorilor.
În timp ce Izbăvitorii începuseră să dea dovadă de sentimente
religioase faţă de civilizaţia trisolariană, ei nu erau atât de extremişti
ca Adventiştii în atitudinea lor faţă de civilizaţia umană. Idealul lor
suprem era salvarea Stăpânului. Pentru a reuşi să facă posibilă
continuarea existenţei Stăpânului, erau gata să sacrifice lumea umană
într-o oarecare măsură. Dar cei mai mulţi credeau că soluţia ideală era

295 
să găsească un mod care să-i permită să continue să trăiască în
sistemul stelar al planetei Trisolaris şi să evite astfel invazia Terrei. În
mod naiv îşi imaginau că prin rezolvarea problemei celor trei corpuri
îşi puteau atinge obiectivul şi că pot salva şi planeta Trisolaris, şi
propria planetă. Sigur, acest gând nu era neapărat naiv. Civilizaţia
trisolariană însăşi a gândit astfel vreme de eoni de-a rândul. Efortul de
rezolvare a problemei celor trei corpuri era ca un fir roşu care
traversase sute de cicluri de civilizaţie trisolariană. Majoritatea
Izbăvitorilor cu ceva cunoştinţe de matematică şi fizică încercaseră să
rezolve problema şi, chiar după ce aflaseră că nu putea fi rezolvată din
punct de vedere matematic, efortul lor nu încetă, fiindcă rezolvarea
problemei celor trei corpuri devenise un ritual religios al credinţei
trisolariene. Deşi Izbăvitorii aveau mulţi fizicieni şi matematicieni de
primă mână printre membri, cercetarea din acest domeniu nu oferea
niciun fel de rezultate importante. A fost nevoie ca o persoană precum
Wei Cheng, un copil-minune care nu avea niciun fel de legături cu
OTT sau cu credinţa trisolariană, să facă o descoperire în mod
accidental, descoperire în care Izbăvitorii îşi puneau toate speranţele.
Adventiştii şi Izbăvitorii se aflau mereu în conflict. Adventiştii
credeau că Izbăvitorii reprezentau cea mai mare ameninţare pentru
OTT. Această opinie avea motivaţiile ei: guvernele lumii începură să
înţeleagă încet-încet adevărul şocant despre rebelii de la OTT doar cu
ajutorul câtorva Izbăvitori cu simţul datoriei. Cele două facţiuni aveau
aproximativ aceeaşi pondere în cadrul organizaţiei şi propriile lor forţe
armate se dezvoltaseră atât de mult că ar fi putut oricând începe un
război civil. Ye Wenjie se folosise de autoritatea şi de reputaţia ei şi
încercase să peticească ruptura dintre cele două facţiuni, dar rezultatul
nu fusese niciodată cel ideal.
În timp ce OTT continua să se dezvolte, apăruse o a treia facţiune:
Supravieţuitorii. După confirmarea existenţei flotei de invazie
extraterestre, supravieţuirea în războiul care avea să urmeze deveni o
dorinţă cât se poate de omenească. Sigur, războiul nu avea să aibă loc
decât peste patru sute cincizeci de ani şi nu-i privea pe cei care îşi
trăiau vieţile acum, dar mulţi credeau că dacă oamenii ar fi pierdut,
descendenţii lor de peste patru secole urmau să supravieţuiască.
Servirea invadatorilor trisolarieni i-ar fi ajutat în acest scop.

296 
Comparativ cu celelalte două facţiuni, Supravieţuitorii tindeau să vină
mai mult din rândul claselor inferioare şi cei mai mulţi erau din
Orient (în special chinezi). Numărul lor era încă mic, dar creştea
rapid. În timp ce cultura trisolariană continua să se dezvolte, ei
deveniră o forţă ce nu putea fi ignorată în viitor.
Alienarea ce se crease din cauza greşelilor civilizaţiei umane, dorul
şi adoraţia pentru o civilizaţie mai avansată şi dorinţa puternică a
descendenţilor de a supravieţui războiului final – aceste trei motive
puternice impulsionau dezvoltarea rapidă a mişcării OTT. În
momentul descoperirii ei, rebelii erau practic peste tot.
În acelaşi timp, civilizaţia extraterestră era încă în adâncurile
spaţiului cosmic, la mai mult de patru ani-lumină, separaţi de lumea
oamenilor printr-o călătorie de patru secole şi jumătate. Singurul
lucru pe care îl trimiseseră pe Terra fusese o transmisie radio.
Teoria lui Bill Matthews, „Contactul ca Simbol”, primi astfel o
confirmare îngrijorător de perfectă.

297 
 30
DOI PROTONI

Anchetator: Acum vom începe ancheta de azi. Sperăm că veţi

coopera la fel ca data trecută.
Ye Wenjie: Ce ştiu eu, ştiţi şi dumneavoastră, dar există multe
lucruri pe care va trebui să le aflu acum.
Anchetator: Nu-i aşa. În primul rând, vrem să ştim următorul lucru:
referitor la mesajele pe care Trisolaris le-a trimis spre Terra, care era
proporţia din totalul de mesaje pe care le-au interceptat şi le-au
reţinut Adventiştii?
Ye: Nu ştiu. Au o organizaţie puternică. Ştiu doar că au interceptat
unele mesaje.
Anchetator: Schimbare de subiect: după ce Adventiştii au
monopolizat comunicaţiile cu Trisolaris, aţi construit o a treia Bază
Coasta Roşie?
Ye: Am avut un asemenea plan. Dar am construit doar un receptor şi
apoi construcţia s-a oprit. Echipamentul şi baza au fost demontate.
Anchetator: De ce?
Ye: Pentru că nu mai primiserăm niciun mesaj dinspre Alfa
Centauri. Nu am mai primit nimic pe nicio frecvenţă. Cred că aţi
confirmat acest lucru.
Anchetator: Da. Cu alte cuvinte, cel puţin de patru ani Trisolaris a
decis să încheie orice comunicaţie cu Terra. Asta face ca mesajele
interceptate de Adventişti să fie cu atât mai importante.
Ye: Aşa este. Dar pur şi simplu nu pot să vă spun nimic în plus
despre ele.
Anchetator: (după o pauză de câteva secunde) Atunci să găsim un
subiect de conversaţie mai bogat. Mike Evans v-a minţit, nu-i aşa?
Ye: Da, se poate spune şi aşa. Nu mi-a dezvăluit niciodată gândurile
adânc ascunse în sufletul său şi şi-a exprimat doar sentimentul de
datorie faţă de celelalte specii de pe această planetă. Nu mi-am dat
seama niciodată că sentimentul lui de datorie îi provocase ura faţă de
civilizaţia umană, o ură care se dezvoltase într-o asemenea măsură,
298 
încât îşi făcuse din distrugerea rasei umane idealul său suprem.
Anchetator: Să analizăm structura actuală a OTT: Adventiştii ar
dori să distrugă rasa umană cu ajutorul puterii extraterestre;
Izbăvitorii adoră civilizaţia extraterestră ca pe o zeitate;
Supravieţuitorii doresc să-i trădeze pe ceilalţi oameni pentru a-şi
asigura propria supravieţuire – niciuna dintre aceste facţiuni nu se
conformează idealului iniţial de a folosi civilizaţia extraterestră ca un
mod de reformare a umanităţii.
Ye: Am pornit focul, dar nu am reuşit să controlez arderea.
Anchetator: Aţi avut un plan de eliminare a Adventiştilor din OTT
şi chiar aţi început implementarea lui. Dar Ziua Judecăţii de Apoi este
baza esenţială şi centrul de comandă al Adventiştilor, iar Mike Evans şi
alţi conducători adventişti locuiesc acolo. De ce nu aţi atacat mai întâi
vasul? Majoritatea forţelor armate ale Izbăvitorilor vă sunt loiale şi ar
trebui să deţineţi destulă forţă armată ca să-l scufundaţi sau să-l
cuceriţi.
Ye: Din cauza mesajelor de la Stăpân pe care le-au interceptat. Toate
mesajele sunt stocate în cea de-A Doua Bază Coasta Roşie pe un
computer al Zilei Judecăţii de Apoi. Dacă atacam vasul, Adventiştii le-
ar fi şters pe toate când şi-ar fi dat seama că înfrângerea lor e iminentă.
Acele mesaje sunt prea importante pentru noi ca să riscăm să le
pierdem. Pentru Izbăvitori, pierderea lor ar fi la fel ca pierderea Bibliei
de către creştini sau ca pierderea Coranului de către musulmani. Cred
că vă confruntaţi cu aceeaşi problemă. Adventiştii ţin ostatice mesajele
de la Stăpân şi de aceea Ziua Judecăţii de Apoi este de neatins.
Anchetator: Aveţi vreun sfat pentru noi?
Ye: Nu.
Anchetator: Numiţi planeta Trisolaris „Stăpân”. Înseamnă că aţi
dezvoltat sentimente religioase pentru Trisolaris, la fel ca Izbăvitorii?
Sunteţi o credincioasă trisolariană?
Ye: Deloc. Este doar o obişnuinţă… Nu vreau să mai discut despre
asta.
Anchetator: Să ne întoarcem la mesajele interceptate. Poate că nu
ştiţi conţinutul exact, dar trebuie să fi auzit zvonuri despre unele
aspecte ale detaliilor?
Ye: Probabil doar nişte zvonuri nefondate.

299 
 Anchetator: Cum ar fi?
Ye:…
Anchetator: Trisolaris a transferat anumite tehnologii către
Adventişti, tehnologii care sunt mult mai avansate decât tehnologiile
umane actuale?
Ye: Nu cred. Pentru că o asemenea tehnologie ar risca să cadă în
mâinile dumneavoastră.
Anchetator: O ultimă întrebare şi cea mai importantă: până acum,
Trisolaris a trimis doar unde radio spre Terra?
Ye: Este aproape adevărat.
Anchetator: Aproape?
Ye: Civilizaţia trisolariană actuală este capabilă de călătoria în
spaţiul cosmic la o zecime din viteza luminii. Acest salt tehnologic a
avut loc cu câteva decenii (în ani tereştri) în urmă. Înainte, viteza lor
maximă era aproximativ o miime din viteza luminii. Sondele
minuscule pe care le-au trimis spre Terra nu au parcurs nicio sutime
din călătoria lor de acolo până aici.
Anchetator: Atunci am o întrebare. Dacă flota trisolariană care a
fost lansată este capabilă de zbor la o zecime din viteza luminii, ar
trebui să-i ia doar patruzeci de ani să ajungă în Sistemul Solar. Atunci
de ce i-ar trebui, cum spuneţi, mai mult de patru sute de ani?
Ye: Uitaţi cum stau lucrurile. Flota interstelară trisolariană este
compusă din nave incredibil de mari. Accelerarea lor este un proces
lent. O zecime din viteza luminii este doar viteza lor maximă, dar nu
pot zbura la viteza asta prea mult timp înainte de a încetini atunci
când se apropie de Terra. Şi apoi, sursa propulsiei navelor trisolariene
este anihilarea materiei şi antimateriei. În faţa fiecărei nave se află un
câmp magnetic mare în forma unei pâlnii care colectează particulele
de antimaterie din spaţiu. Acest proces de colectare este lent şi doar
după o îndelungată aşteptare poate aduna destulă antimaterie pentru
a-i permite navei să accelereze pentru o perioadă scurtă. Astfel,
accelerarea flotei are loc în salturi şi e presărată de lungi perioade de
plutire când se adună combustibilul. De asta îi ia de zece ori mai mult
timp flotei trisolariene să ajungă în sistemul nostru solar decât unei
sonde mici.
Anchetator: Şi atunci ce aţi vrut să spuneţi cu „aproape” înainte?

300 
 Ye: Vorbim despre viteza zborului spaţial într-un anumit context. În
afara acestui context, până şi bietele fiinţe umane sunt capabile să
accelereze anumite obiecte ca să se apropie de viteza luminii.
Anchetator: (pauză) Prin „context”, vă referiţi la macroscară? La
microscară oamenii folosesc deja acceleratori de particule cu energie
înaltă ca să accelereze particulele subatomice pentru atingerea vitezei
luminii. Aceste particule sunt „obiectele” la care vă refereaţi, nu-i aşa?
Ye: Sunteţi foarte inteligent.
Anchetator: (arătând spre cască) Îi am lângă mine pe cei mai
celebri savanţi.
Ye: Da, mă refeream la particulele subatomice. Acum şase ani, în
îndepărtatul sistem stelar trisolarian, Trisolaris a accelerat două nuclee
de hidrogen pentru atingerea vitezei luminii şi le-a trimis spre
sistemul nostru solar. Aceste două nuclee de hidrogen sau protoni au
ajuns în sistemul nostru solar acum doi ani, şi apoi pe Terra.
Anchetator: Doi protoni? Au trimis doar doi protoni? Asta e ca şi
cum nu ar fi trimis nimic.
Ye: (râzând) Aţi spus „aproape”. Asta este limita puterii trisolariene.
Nu pot accelera decât ceva mic, aşa ca un proton, pentru a atinge
viteza luminii. Timp de patru ani-lumină au putut să trimită doar doi
protoni.
Anchetator: La nivelul macroscopic, doi protoni sunt nimic. Până şi
cilul de pe o bacterie ar include câteva miliarde de protoni. Ce rost are?
Ye: Sunt o încuietoare.
Anchetator: O încuietoare? Dar ce vor să încuie?
Ye: Vor să sigileze progresul ştiinţei umane. Timp de patru secole şi
jumătate, înainte de sosirea flotei trisolariene, din cauza existenţei
acestor doi protoni, ştiinţa umană nu va mai putea avansa
semnificativ. Evans a spus odată că în ziua sosirii celor doi protoni,
ştiinţa umană va muri.
Anchetator: Mi se pare ceva… Prea fantastic. Cum e posibil?
Ye: Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Din punctul de vedere al civilizaţiei
trisolariene nu suntem nici măcar nişte sălbatici primitivi. Probabil că
nu suntem mai mult decât nişte gândaci.

Se făcuse miezul nopţii când Wang Miao şi Ding Yi ieşiră din

301 
Centrul de Comandă pentru Operaţiuni de Război. Ascultaseră
interogatoriul.
— Crezi ce a spus Ye? întrebă Wang.
— Dar tu?
— Multe lucruri recente sunt incredibile. Dar ca doi protoni să
blocheze progresul ştiinţei umane… Mi se pare…
— Hai să ne concentrăm atenţia asupra unui alt lucru. Trisolarienii
au fost capabili să lanseze doi protoni spre Terra de la patru ani-
lumină distanţă şi şi-au atins ţinta! Acurateţea asta este incredibilă!
Între ei şi noi sunt o groază de obstacole: praf interstelar etc. Şi atât
Sistemul Solar, cât şi Terra sunt în mişcare. Este mult mai precis decât
dacă lansezi un ţânţar de aici spre Pluton. Ţintaşul este cineva dincolo
de orice închipuire.
Inima lui Wang se strânse când auzi cuvântul „ţintaş”:
— Ce crezi că înseamnă asta?
— Nu ştiu. După părerea ta, cu ce seamănă particulele subatomice
ca neutronii şi protonii?
— Practic cu un punct. Deşi punctul are o structură internă.
— Din fericire, imaginea din capul meu este mult mai realistă decât
a dumitale.
În timp ce Ding vorbea, îşi aruncă chiştocul departe.
— Ce crezi că este? spuse el arătând spre chiştoc.
— Un filtru de ţigară.
— Bine. Când te uiţi la el de departe, cum îl vezi?
— Practic este doar un punct.
— Perfect. Ding se duse şi ridică chiştocul. În faţa ochilor lui Wang
îl rupse şi-i arătă materialul galben şi spongios dinăuntru. Wang simţi
mirosul de tutun ars. Ding continuă:
— Uite, dacă rupi chestia asta, suprafaţa absorbantă poate fi egală
cu suprafaţa unui living. Aruncă filtrul pe jos. Fumezi pipă?
— Nu mai fumez nimic.
— Pipele folosesc un soi de filtru mai avansat. Costă trei yuani.
Diametrul este la fel cu al unei ţigări, dar mai lung: un tub de hârtie
umplut cu cărbune activ. Dacă scoţi cărbunele activ, va semăna cu o
grămăjoară de particule negre ca excrementele de şoarece. Dar dacă le
aduni, suprafaţa absorbantă formată de găurile minuscule dinăuntru

302 
este la fel de mare ca un teren de tenis. Din această cauză este atât de
absorbant cărbunele activ.
— Ce vrei să spui? întrebă Wang, ascultându-l atent.
— Buretele cărbunelui activ dinăuntrul filtrului este
tridimensional. Suprafeţele lor absorbante, totuşi, sunt
bidimensionale. Astfel, poţi vedea cum o structură multidimensională
minusculă poate conţine o structură multidimensională uriaşă. Dar la
nivel macroscopic, este vorba despre limita capacităţii spaţiului
multidimensional de a conţine spaţiu cu dimensionalitate redusă.
Pentru că Dumnezeu era zgârcit pe vremea Big-Bangului ne-a dăruit o
lume macroscopică cu trei dimensiuni plus dimensiunea timpului.
Dar asta nu înseamnă că nu există mai multe dimensiuni. La scară
mică sunt încuiate până la şapte dimensiuni suplimentare (sau mai
precis, în tărâmul cuantic) şi adăugate la cele patru dimensiuni ale
macroscării, particulele fundamentale există într-un spaţiu-timp cu 11
dimensiuni.
— Şi ce dacă?
— Am vrut doar să subliniez că în Univers, o amprentă importantă
a progresului tehnologic al unei civilizaţii rezidă în capacitatea
acesteia de a controla şi de a folosi microdimensiunile. Folosirea
particulelor fundamentale fără a beneficia de avantajul
microdimensiunilor este ceva ce strămoşii noştri goi şi păroşi au
început să facă atunci când au aprins focuri prin peşteri. Controlarea
reacţiilor chimice este doar o manipulare a microparticulelor fără a lua
în seamă microdimensiunile. Sigur, această controlare a progresat de
la primitivă la avansată: de la focuri la locomotive cu aburi şi apoi la
generatoare. Capacitatea oamenilor de a manipula microparticule la
nivelul macro a atins nivelul superior, acum avem computere şi
nanomateriale. Dar toate astea s-au obţinut fără descătuşarea
numeroaselor microdimensiuni. Din perspectiva unei civilizaţii mai
avansate din Univers, focurile şi computerele şi nanomaterialele nu
sunt fundamental diferite. Aparţin toate aceluiaşi nivel. De aceea ei ne
consideră nişte gândaci – din nefericire au dreptate.
— Poţi să fii mai clar? Ce au toate astea de-a face cu doi protoni? Şi,
în fond, ce pot face cei doi protoni care au ajuns pe Terra? Aşa cum a
spus şi anchetatorul, un singur cil de pe o bacterie poate conţine multe

303 
miliarde de protoni. Chiar dacă cei doi protoni s-au transformat în
energie pe vârful degetului meu, tot ce voi simţi este o înţepătură de
ac.
— Nu ai simţi absolut nimic. Chiar dacă s-ar transforma în energie
pe o bacterie, bacteria probabil că nu ar simţi nimic.
— Atunci ce încercai să-mi explici?
— Nimic. Nu ştiu nimic. Ce poate şti un biet gândac?
— Da, dar printre gândaci eşti fizician. Ştii mai multe decât mine.
Cel puţin dumneata nu eşti complet profan în ce priveşte cunoştinţele
despre aceşti protoni. Te rog! Spune-mi! Altfel nu voi putea dormi la
noapte.
— Dacă-ţi spun mai multe, chiar n-o să mai poţi dormi. Uită ce-am
spus. Ce rost are să ne îngrijorăm? Ar trebui să învăţăm să fim la fel de
filosofi cum sunt Wei Cheng şi Shi Qiang: fă ce poţi mai bine în zona
ta de responsabilitate. Hai să bem şi să ne ducem să ne culcăm ca nişte
gândaci de treabă!

304 
 31
OPERAŢIUNEA GUZHENG

— Nu-ţi face griji, îi spuse Shi Qiang lui Wang care stătea lângă el.
Nu mai sunt radioactiv. În ultimele două zile m-au spălat şi pe dinafară
şi pe dinăuntru ca pe un sac de făină. La început, nu au vrut să vii şi tu
la şedinţă, dar am insistat. Ha! Pun pariu că de data asta amândoi vom
fi foarte importanţi.
În timp ce vorbea, Shi luă un vârf de trabuc din scrumieră, îl aprinse
şi trase adânc fumul în piept. Dădu din cap satisfăcut şi suflă fumul în
feţele participanţilor care stăteau relaxaţi de partea cealaltă a mesei.
Unul dintre cei aşezaţi exact vizavi era fostul proprietar al trabucului,
colonelul Stanton al Corpului de Infanterie Marină al SUA. Îi privi
dispreţuitor pe Shi.
Erau mult mai mulţi ofiţeri de armată străini la şedinţă şi purtau cu
toţii uniformă. Pentru prima oară în istoria umană, forţele armate ale
naţiunilor lumii se confruntau cu acelaşi duşman.
Generalul Cheng spuse:
— Camarazi, toţi cei prezenţi la această şedinţă cunoaştem
elementele de bază ale situaţiei. Sau, aşa cum s-ar exprima Da Shi, aici
de faţă, avem acum paritatea informării. A început războiul dintre
invadatorii extratereştri şi umanitate. Fiii noştri nu se vor confrunta cu
invadatorii trisolarieni care sunt cât se poate de extratereştri, decât
peste patru secole şi jumătate. În acest moment inamicii noştri au încă
o faţă umană. Cu toate acestea, esenţialmente, aceşti trădători ai rasei
umane pot fi consideraţi ca duşmani ce nu mai fac parte din civilizaţia
noastră. Nu ne-am mai confruntat cu un asemenea inamic. Următorul
obiectiv al războiului este cât se poate de clar: trebuie să recuperăm
mesajele trisolariene interceptate care au fost stocate pe vasul Ziua
Judecăţii de Apoi. Acestea au o mare semnificaţie pentru
supravieţuirea noastră.
— Nu am făcut nimic ca să atragem bănuielile celor de pe vasul
Ziua Judecăţii de Apoi. Vasul navighează liber prin Atlantic. A transmis
planurile sale Autorităţii Canalului Panama pentru traversarea
305 
canalului în patru zile. Este o şansă importantă pentru noi. Cum
situaţia este în continuă desfăşurare, s-ar putea să nu mai avem o
asemenea ocazie. Chiar acum, toate Centrele de Comandă pentru
Operaţiunile de Război din toată lumea pregătesc planurile de acţiune
şi Centrul va selecta unul dintre ele în zece ore şi va începe
implementarea lui. Scopul şedinţei este discutarea planurilor posibile
pentru această operaţiune şi raportarea unui număr de una până la trei
dintre cele mai bune sugestii către Centru. Atenţie, timpul este
esenţial şi trebuie să fim eficienţi.
— Vă rog să vă notaţi că orice plan trebuie să garanteze un lucru:
capturarea în siguranţă a mesajelor trisolariene. Vasul Ziua Judecăţii
de Apoi a fost creat prin reconstrucţia unui petrolier vechi şi atât
hiperstructura cât şi interiorul au fost renovate în mod extensiv şi cu
structuri complexe. Se spune că până şi echipajul foloseşte o hartă
când intră în zone mai puţin familiare. Noi, desigur, ştim cu atât mai
puţin despre planul de ansamblu al vasului. În acest moment, nu
putem nici măcar să fim siguri unde se află centrul informatic al Zilei
Judecăţii de Apoi şi nu ştim dacă mesajele trisolariene interceptate
sunt stocate pe serverele situate în centrul informatic sau de câte copii
dispun. Singurul mod prin care putem să ne atingem obiectivul este să
capturăm în totalitate şi să preluăm controlul asupra vasului Ziua
Judecăţii de Apoi. Cea mai dificilă parte este împiedicarea acţiunii de
ştergere a datelor trisolariene de către inamic în timpul atacului.
— Distrugerea datelor ar fi foarte simplă. Inamicul nu va folosi
metode convenţionale pentru ştergerea datelor în timpul atacului,
fiindcă este simplu să le recuperezi folosind tehnologia standard. Dar
dacă, pur şi simplu, vor goli un încărcător în unitatea de hard disk al
serverului sau al unui alt dispozitiv de stocare, s-ar sfârşi totul. Nu le-
ar lua decât zece secunde să facă asta. Aşa că trebuie să incapacităm
toţi inamicii din preajma echipamentelor de stocare în mai puţin de
zece secunde din momentul detectării atacului. Şi pentru că nu
cunoaştem exact locul unde sunt stocate datele sau numărul de copii,
trebuie să eliminăm toţi inamicii de pe vasul Ziua Judecăţii de Apoi
într-o perioadă foarte scurtă de timp, înainte ca ţinta să fie alertată. În
acelaşi timp, nu putem nici să distrugem toate utilităţile din interior,
mai ales echipamentul informatic. Aşa că este o misiune extrem de

306 
dificilă şi unii o consideră imposibilă.
Un ofiţer din cadrul Forţelor de Autoapărare Japoneze spuse:
— Noi credem că singura şansă de succes este să ne bizuim pe
spionii de pe vasul Ziua Judecăţii de Apoi. Dacă sunt familiarizaţi cu
locul unde sunt stocate informaţiile trisolariene, pot controla zona sau
pot muta echipamentul chiar înainte de începerea operaţiunii noastre.
Cineva întrebă:
— Operaţiunile de recunoaştere şi monitorizare a vasului Ziua
Judecăţii de Apoi au fost mereu responsabilitatea serviciilor de
informaţii militare ale NATO şi ale CIA. Avem asemenea spioni?
— Nu, răspunse ofiţerul de legătură NATO.
— Atunci nu discutăm decât rahaturi, adăugă Shi.
Fu întâmpinat de priviri iritate.
Colonelul Stanton spuse:
— De vreme ce obiectivul este eliminarea întregului personal dintr-
o structură închisă fără deteriorarea niciunuia dintre echipamente,
primul gând este să folosim o armă cu fulger globular.
Ding Yi scutură din cap:
— Existenţa acestui tip de armă este acum o informaţie publică. Nu
ştim dacă vasul a fost echipat cu pereţi magnetici pentru protecţia
împotriva fulgerelor globulare. Dar chiar dacă nu este protejat, o armă
cu fulger globular, deşi îi poate omorî pe toţi de pe navă, nu poate face
asta simultan. Apoi, după ce fulgerul globular ajunge pe vas, poate
pluti în aer pentru o vreme înainte să-şi elibereze energia. Acest
interval durează de la douăsprezece secunde până la un minut sau mai
mult. Vor avea suficient timp la dispoziţie ca să-şi dea seama că au fost
atacaţi şi să distrugă datele.
Colonelul Stanton întrebă:
— Ce ziceţi de o bombă cu neutroni?
— Colonele, ar trebui să ştii că nu va funcţiona!
Cel care vorbea era un ofiţer rus.
— Radiaţia de la o bombă cu neutroni nu ucide pe loc. După un
atac cu bombă cu neutroni perioada de timp de care poate dispune
inamicul ar fi mai mult decât suficientă să ţină o şedinţă exact ca a
noastră.
— Un alt plan ar fi folosirea gazului paralizant, spuse un ofiţer

307 
NATO. Dar eliberarea şi răspândirea peste tot pe vas ar lua timp, aşa că
tot nu putem îndeplini cerinţele generalului Cheng.
— Atunci singurele opţiuni care ne rămân sunt bombele cu
comoţie87 şi undele infrasonice, spuse colonelul Stanton.
Ceilalţi aşteptară să-şi termine gândul, dar nu mai adăugă nimic.
Shi spuse:
— Noi, poliţiştii, folosim bombe cu comoţie, sunt nişte jucării. Sunt
capabile să zăpăcească oamenii dintr-o clădire până devin
inconştienţi, ce-i drept, dar sunt bune doar pentru o cameră sau două.
Aveţi bombe cu comoţie suficient de mari, cât să ameţească un
petrolier întreg plin de oameni?
Stanton scutură din cap:
— Nu. Şi chiar dacă am avea, un dispozitiv exploziv atât de mare ar
distruge şi echipamentul de pe vas.
— Cum stăm cu armele cu unde infrasonice? întrebă altcineva.
— Sunt în stadiu experimental şi nu pot fi folosite în condiţii reale
de luptă. Şi pe urmă, acest vas este foarte mare. La nivelul de putere
disponibil pentru prototipurile experimentale actuale, tot ce ar
produce un asalt total al vasului Zilei Judecăţii de Apoi ar fi ameţeli şi
greţuri oamenilor de acolo.
— Ha!
Shi stinse chiştocul de trabuc care devenise acum mic cât o alună de
pădure.
— Ţi-am spus eu că discutăm numai rahaturi. O tot ţinem aşa de
ceva vreme. Să ne amintim ce a spus generalul şi anume că „Timpul
este esenţial!”
Îi rânji şiret traducătoarei, o femeie care era prim-locotenent şi pe
care o îngrozea limbajul lui.
— Nu-i prea uşor să traduci, nu-i aşa, tovărăşico? Încearcă şi
dumneata să transmiţi mesajul aproximativ!
Dar Stanton păru că înţelege ce spunea. Arătă spre Shi Qiang cu un

87 Bomba cu comoţie era o armă folosită de navele spaţiale ca armă defensivă şi

conţinea un focos capabil să străpungă blindajul dotat cu un pachet energetic. În
momentul detonării, bombele cu comoţie generează o explozie cu comoţie
puternică, capabilă să distrugă toată zona înconjurătoare şi să deterioreze
instrumentaţia şi echipamentele (n.tr.).
308 
trabuc proaspăt pe care tocmai şi-l scosese:
— Cine se crede poliţistul ăsta, de ne vorbeşte astfel?
— Dar dumneata cine crezi că eşti? îl întrebă Shi.
— Colonelul Stanton este un expert în operaţiuni speciale, spuse un
ofiţer NATO. A făcut parte din fiecare operaţiune militară de la
Războiul din Vietnam încoace.
— Atunci să vă spun şi eu cine sunt. Cu mai mult de douăzeci de
ani în urmă, grupa mea de recunoaştere a reuşit să se infiltreze la zeci
de kilometri în spatele liniilor vietnameze şi a capturat centrala
hidroelectrică care era foarte bine păzită. I-am împiedicat pe
vietnamezi să demoleze barajul cu explozibili şi să inunde ruta de atac
a armatei mele. Iată cine sunt eu. Am învins un inamic care v-a învins
odată pe voi.
— Destul! Generalul Cheng lovi cu pumnul în masă. Nu aduceţi în
discuţie chestiuni irelevante. Dacă aveţi un plan, spuneţi-l!
— Nu cred că mai are rost să ne pierdem vremea cu acest poliţist,
spuse Colonelul Stanton dispreţuitor, aprinzându-şi trabucul.
Fără să mai aştepte traducerea, Shi sări în picioare.
— Pao-Li-Si’88 – am auzit cuvântul de două ori. Cum? Dispreţuieşti
poliţia? Să vorbiţi despre aruncarea câtorva bombe care să facă vasul
ăla praf şi pulbere, da, la asta vă pricepeţi voi, militarii, sunteţi experţi.
Dar dacă e vorba de luarea unui lucru fără stricăciuni şi victime – nu-
mi pasă câte stele ai pe umăr – atunci nu eşti nici măcar un hoţ
eficient. Pentru genul ăsta de chestii, trebuie să gândim creativ, CRE-
A-TIV! Nu veţi fi niciodată la fel de buni cum sunt criminalii maeştri
ai gândirii creative. Ştii cât de buni sunt? Odată m-am ocupat de un
jaf când infractorii reuşiseră să fure un vagon dintr-un tren în mers şi
au reconectat vagoanele de dinainte şi de după vagonul care-i interesa,
aşa încât trenul a parcurs tot drumul până la destinaţie fără ca nimeni
să observe. Singurele unelte pe care le-au folosit au fost un cablu şi
câteva cârlige de oţel. Ăia erau adevăraţii experţi în operaţiuni
speciale. Şi cineva ca mine, un poliţist criminalist care s-a tot jucat de-
a şoarecele şi pisica cu ei de mai bine de un deceniu, a fost educat şi
instruit de ei.
— Spune-ne planul tău! spuse generalul Cheng. Sau taci!

88 Pao-Li-Si’ – poliţie (n.tr.).

309 
 — Sunt mulţi oameni importanţi aici şi nu am crezut că se cuvine
să vorbesc şi mi-e teamă, generale, că vei spune din nou că sunt
bădăran.
— Eşti deja chintesenţa bădărăniei. Destul! Spune-mi care este
planul tău creativ!
Shi luă un pix şi desenă două curbe paralele pe masă:
— Acesta este canalul.
Puse scrumiera între cele două linii:
— Acesta este Ziua Judecăţii de Apoi.
Apoi se aplecă spre colonelul Stanton peste masă şi-i smulse
trabucul aprins din gură.
— Nu mai pot să-l tolerez pe idiotul ăsta! strigă colonelul,
ridicându-se în picioare.
— Da Shi, ieşi afară! spuse generalul Cheng.
— Doar un minut! Termin imediat. Shi întinse o mână spre
colonelul Stanton.
— Ce doreşti? întrebă colonelul, uluit.
— Mai dă-mi unul!
Stanton ezită preţ de o secundă înainte de-a lua dintr-o cutie
frumoasă de lemn un alt trabuc, pe care i-l întinse. Shi luă capătul
aprins al primului trabuc şi-l apăsă de masă, aşa că acum trabucul se
înălţa pe malul Canalului Panama. Aplatiză şi capătul celuilalt trabuc
şi-l instală vertical pe celălalt mal al canalului.
— Am plasat doi stâlpi pe malurile canalului şi între ei am întins
multe filamente subţiri paralele, aflate la un metru distanţă unul de
altul. Filamentele ar trebui să fie făcute din nanomaterialul cu numele
„Lama Zburătoare” creat de profesorul Wang.
După ce Shi Qiang termină de vorbit, rămase pe loc şi aşteptă
câteva secunde. Apoi îşi ridică braţele şi spuse mulţimii de oameni
încremeniţi:
— Asta-i tot! apoi se întoarse şi plecă.
Aerul din încăpere parcă îngheţase. Toţi cei prezenţi rămăseseră ca
nişte statui din piatră. Până şi vibraţiile computerelor din jur păreau că
sunt mai blânde.
După mai mult timp, cineva rupse tăcerea timid:
— Profesore Wang, „Lama Zburătoare” chiar e compusă din

310 
filamente?
Wang încuviinţă:
— Datorită tehnicii noastre actuale de construcţie moleculară,
singura formă pe care o putem crea este filament. Grosimea este de
aproximativ o sutime din grosimea firului de păr… Ofiţerul Shi a
obţinut această informaţie de la mine, înainte de şedinţă.
— Ai destul material?
— Cât de lat este canalul? Şi cât de înalt e vasul?
— Cea mai îngustă porţiune a canalului este de o sută cincizeci de
metri. Ziua Judecăţii de Apoi este înaltă de treizeci şi unu de metri, cu
un pescaj de opt metri aproximativ.
Wang se uită fix la trabucurile de pe masă şi făcu nişte calcule în
minte.
— Cred că avem destul.
Se lăsă iar o tăcere lungă. Îşi reveneau cu toţii foarte greu din
uimire.
— Dar dacă echipamentul care stochează datele trisolariene, cum
ar fi unitatea de hard disk şi discurile optice, sunt tăiate şi ele în felii?
— Nu pare posibil.
— Chiar dacă sunt feliate, spuse un expert informatician, nu ar fi
ceva nemaipomenit. Filamentele sunt extrem de ascuţite şi suprafeţele
tăiate vor fi foarte netede. Având în vedere această premisă, fie că sunt
unităţi de hard disk, discuri optice sau circuite integrate de stocare,
putem recupera marea majoritate a datelor.
— Are altcineva o idee mai bună? Cheng privi în jurul mesei.
Nimeni nu vorbi. Perfect. Atunci să ne concentrăm atenţia asupra
acestui lucru şi să punem la punct detaliile.
Colonelul Stanton, care tăcuse în tot acest timp, se ridică în
picioare:
— Mă duc să-l rog pe ofiţerul Shi să revină.
Generalul Cheng îi făcu semn cu mâna să se aşeze. Apoi strigă:
— Da Shi!
Shi reveni, rânjindu-le tuturor. Ridică trabucurile de pe masă. Pe cel
care fusese aprins îl băgă în gură şi pe celălalt îl băgă în buzunar.
Cineva întrebă:
— Când trece Ziua Judecăţii de Apoi, cei doi stâlpi pot suporta forţa

311 
aplicată pe filamentele „Lamei Zburătoare”? Nu cumva stâlpii vor fi
feliaţi primii?
Wang spuse:
— Asta se rezolvă foarte simplu. Avem cantităţi mici de material de
„Lame Zburătoare” care sunt foi plane. Le putem folosi pentru
protejarea coloanei acolo unde sunt ataşate filamentele.
Apoi discuţia se purtă mai ales între ofiţerii navali şi experţii în
navigaţie.
— Ziua Judecăţii de Apoi se află la limita superioară a tonajului care
poate trece prin Canalul Panama. Are un pescaj adânc, prin urmare
trebuie să luăm în considerare instalarea filamentelor sub linia de
plutire.
— Asta va fi foarte greu. Dacă nu e timp suficient, nu cred că
trebuie să ne batem capul cu asta. Părţile din navă aflate sub linia de
plutire sunt folosite pentru motoare, combustibil şi balast şi produc
foarte mult zgomot, vibraţii şi interferenţă. Condiţiile sunt nepotrivite
pentru centre informatice sau alte asemenea facilităţi în astfel de
locuri. Dar pentru părţile de deasupra apei, o plasă de nanofilament
bine întinsă va avea rezultate net superioare.
— Atunci este mai bine să punem capcana la una dintre
închizătoarele hidraulice ale canalului. Ziua Judecăţii de Apoi este
construită pe baza specificaţiilor Panamax 89, ceea ce înseamnă că are
treizeci şi unu de metri în lăţime, exact cât este suficient pentru a intra
în ecluza lată de treizeci şi doi de metri. Trebuie doar să facem
filamentele „Lamelor Zburătoare” de treizeci şi doi de metri lungime şi
astfel putem micşora distanţa dintre ele. Aşa va fi mai simplu să
ridicăm stâlpii şi să înşirăm filamentele între ei, mai ales pentru
părţile aflate sub apă.
— Nu. Situaţia din jurul ecluzelor este prea imprevizibilă. Şi pe
urmă, un vas dinăuntrul ecluzei trebuie tras înainte de patru „măgari”,
patru locomotive electrice pe şine. Acestea se mişcă lent şi timpul
petrecut în ecluze este cel când echipajul este foarte alert. Felierea
vasului în acest interval va fi descoperită cu siguranţă.
— Dar Podul Americilor aflat chiar în afara Ecluzei Miraflores?

89 Specificaţiile tehnice ale vaselor care pot folosi canalul sunt cunoscute sub
numele de Panamax (n.tr.).
312 
Pereţii de sprijin de la cele două capete ale podului pot servi drept
stâlpi pentru înşirarea filamentelor.
— Nu. Distanţa dintre pereţii de sprijin este prea mare. Nu avem
destul material de „Lame Zburătoare”.
— Atunci rămâne aşa: locul operaţiunii va fi cel mai îngust punct al
Tăieturii Gaillard90, o sută cincizeci de metri în lăţime. Adăugaţi un
joc pentru stâlpi… să zicem o sută şaptezeci de metri.
Wang spuse:
— Dacă acesta este planul, atunci cea mai mică distanţă dintre
filamente va fi de cincizeci de centimetri. Nu am destul material
pentru o plasă mai întinsă.
— Cu alte cuvinte, trebuie să ne asigurăm că vasul trece în timpul
zilei, spuse Shi, suflând din nou fum pe nas.
— De ce?
— Noaptea echipajul doarme, ceea ce înseamnă că vor fi cu toţii
culcaţi. Cincizeci de centimetri între filamente lasă un spaţiu mult
prea mare. Dar în timpul zilei, chiar dacă stau jos sau se ghemuiesc,
distanţa este suficientă.
Se auziră nişte râsete răzleţe. Participanţii, epuizaţi de stres, se
defulară puţin, adulmecând mirosul de sânge.
— Eşti pur şi simplu un demon, îi spuse o doamnă de la ONU lui
Shi.
— Spectatorii nevinovaţi vor fi răniţi? întrebă Wang cu glas
tremurând.
Un ofiţer naval răspunse:
— Când vasul trece prin ecluză, mai mult de doisprezece muncitori
vor fi pe punte, dar vor coborî cu toţii după ce vasul trece prin ecluză.
Pilotul Canalului Panama va trebui să însoţească vasul pe tot parcursul
celor optzeci de kilometri, aşa că va fi sacrificat.
Un ofiţer CIA spuse:
— Şi probabil că unii oameni din echipajul Zilei Judecăţii de Apoi
nici nu cunosc adevăratul scop al vasului.
— Profesore, spuse generalul Cheng, nu-ţi bate capul cu gândurile
astea. De informaţia pe care trebuie s-o obţinem depinde
supravieţuirea însăşi a civilizaţiei umane. Altcineva trebuie să ia

90 Tăietura Gaillard se numeşte acum Culebra Cut, adică Tăietura Culebra (n.tr.).
313 
această decizie.
Pe când se încheia şedinţa, colonelul Stanton împinse frumoasa
cutie cu trabucuri în faţa lui Shi Qiang.
— Căpitane, sunt cele mai bune havane din lume. Sunt ale
dumitale.

Patru zile mai târziu, Tăietura Gaillard, Canalul Panama.

Wang nici măcar nu putea spune că se află într-o ţară străină. Ştia
că la Vest, nu prea departe, se află frumosul lac Gatun. La Est era
magnificul Pod al Americilor şi Panama City. Dar nu avusese şansa să
le vadă.
Cu două zile în urmă sosise cu un zbor direct din China la
Aeroportul Militar Tocumen de lângă Panama City şi apoi ajunsese
aici cu un elicopter. Imaginea din faţa ochilor era obişnuită: şantierul
de construcţie pentru lărgirea canalului făcuse ca vegetaţia tropicală
de pe ambele maluri să se rărească şi se vedeau petice mari de pământ
galben. Culoarea i se părea familiară. Canalul nu avea nimic special,
probabil şi pentru că era atât de îngust. O sută de mii de oameni
săpaseră partea asta de canal cu un secol înainte, lopată cu lopată.
Wang şi colonelul Stanton şedeau pe şezlonguri sub cortul de la
mijlocul pantei. Amândoi purtau cămăşi comode, colorate, pălării de
pai înclinate într-o parte şi semănau cu doi turişti.
Mai jos, pe fiecare mal al canalului, era câte un stâlp de oţel de
douăzeci şi patru de metri întins pe pământ. Cincizeci de
nanofilamente foarte puternice, fiecare lung de şaizeci de metri, erau
întinse între stâlpi. Fiecare filament de la capătul malului drept era
conectat la o lungime de sârmă de oţel standard. Aceasta oferea
filamentelor destul joc ca să se poată scufunda până la fundul
canalului cu ajutorul greutăţilor. Configuraţia permitea celorlalte vase
să treacă în siguranţă. Din fericire, traficul pe canal nu era aşa
aglomerat pe cât îşi imaginase. În medie treceau zilnic cam patruzeci
de vase.
Baza fiecărui stâlp era conectată la o şarnieră mecanizată. Doar
după ce trecea ultimul vas din faţa Zilei Judecăţii de Apoi, se ridicau
sârmele din oţel şi nanofilamentele urmau să fie fixate de stâlp, pe
fiecare mal. Apoi stâlpii erau ridicaţi.

314 
 Numele operaţiunii era „Guzheng” şi se baza pe similitudinea dintre
structura ţiterei chinezeşti antice cu acelaşi nume. Plasa de feliere a
nanofilamentelor fusese denumită „ţitera”.
Cu o oră înainte, Ziua Judecăţii de Apoi intrase în Tăietura Gaillard
din lacul Gatun.
Stanton îl întrebă dacă fusese în Panama până acum. Wang îi
răspunse că nu.
— Am fost aici în 1990, spuse colonelul.
— Din cauza războiului aceluia?
— Da, a fost unul dintre războaiele care nu mi-a lăsat nicio
impresie. Îmi amintesc doar că mă aflam în faţa Ambasadei
Vaticanului în timp ce Martha The Vandellas cântau Nowhere To Run
pentru Noriega, care era deja încolţit. Apropo, a fost ideea mea.
În canalul de sub ei, un vas franţuzesc de un alb pur trecea încet.
Mai mulţi pasageri îmbrăcaţi în haine colorate se plimbau fără nicio
grijă pe puntea acoperită cu o mochetă verde.
— Postul de observaţie nr. 2 raportează: nu mai sunt alte vase
înaintea ţintei, se auzi din staţia radio a lui Stanton.
— Ridicaţi ţitera! ordonă Stanton.
Mai mulţi oameni cu căşti de protecţie apărură pe ambele maluri,
fiind nişte muncitori însărcinaţi cu întreţinerea. Wang se ridică, dar
colonelul îl trase în jos:
— Profesore, nu te îngrijora. Ştiu ce au de făcut. Wang îi urmări pe
cei de pe malul drept care traseră iute sârmele de oţel ataşate de
nanofilamente şi le fixară de stâlp. Apoi, încet, cei doi stâlpi fură
ridicaţi. Pentru camuflaj, fuseseră decoraţi cu marcaje navigaţionale şi
indicatoare de adâncime a apei. Muncitorii acţionau dezinvolţi, de
parcă ar fi trebuit pur şi simplu să-şi facă munca plictisitoare. Wang
privi spaţiul dintre stâlpi. Nu părea să fie nimic, dar ţitera letală era
deja la locul ei.
— Ţinta se află la patru kilometri de ţiteră, se auzi un glas în staţia
radio.
Stanton puse staţia radio jos. Continuă să converseze cu Wang:
— A doua oară când am fost în Panama a fost în anul 1999 pentru a
participa la ceremonia pentru predarea canalului către statul Panama.
În mod ciudat, când am ajuns la clădirea Autorităţii, drapelul SUA

315 
fusese deja coborât. Probabil că Guvernul ceruse coborârea drapelului
cu o zi mai repede ca să evite mulţimea de oameni… Pe vremea aceea
îmi imaginam că eram martorul unui eveniment istoric. Dar acum mi
se pare atât de insignifiant!
— Ţinta se află la trei kilometri de ţiteră.
— Da, insignifiant, murmură Wang.
Nu-l asculta deloc pe Stanton. Restul lumii încetase să mai existe
pentru el. Toată atenţia era îndreptată asupra Zilei Judecăţii de Apoi,
care nu apăruse încă. Între timp, soarele care răsărise peste Atlantic
apunea acum peste Pacific. Canalul lucea, scăldat într-o lumină aurie.
În apropiere, ţitera letală aştepta tăcută. Cei doi stâlpi erau întunecaţi
şi nu reflectau lumina soarelui, părând mai vechi decât canalul care
curgea printre ei.
— Ţinta se află la doi kilometri de ţiteră.
Stanton părea să nu audă glasul din staţia radio. Continuă:
— După ce am aflat că flota extraterestră se îndreaptă spre Terra,
am început să sufăr de amnezie. Este atât de ciudat. Nu mai pot să-mi
amintesc multe lucruri din trecut. Nu-mi mai amintesc detalii despre
războaiele prin care am trecut. Aşa cum am spus, îmi par atât de
insignifiante. După ce-şi dă seama de adevăr, fiecare devine o altă
persoană din punct de vedere spiritual şi vede lumea într-o lumină
nouă. M-am tot gândit: imaginează-ţi că acum două mii de ani sau
chiar mai devreme, umanitatea ar fi aflat că o flotă invadatoare
extraterestră va veni peste câteva mii de ani, cum ar arăta civilizaţia
umană astăzi? Profesore, poţi să-ţi imaginezi?
— Nu, nu pot… răspunse Wang automat, cu mintea în altă parte…
— Ţinta se află la 1,5 kilometri de ţiteră.
— Profesore, cred că vei fi Gaillardul91 acestei noi ere. Aşteptăm să
ne construieşti un nou Canal Panama. De fapt ascensorul spaţial este
un canal. La fel cum Canalul Panama face legătura dintre două
Oceane, ascensorul spaţial va face legătura cu Terra…
Wang ştia că flecăreala colonelului avea scopul să-l ajute în aceste
momente foarte dificile. Îi era recunoscător, dar nu funcţiona.

91 Maiorul David du Bose Gaillard din Corpul Inginerilor din Armata SUA a fost
însărcinat cu excavarea celei mai dificile porţiuni din Canalul Panama: Tăietura
Gaillard (n.tr.).
316 
 — Ţinta se află la un kilometru de ţiteră.
Ziua Judecăţii de Apoi îşi făcu apariţia. În lumina soarelui care
dispărea pe după dealurile dintr-o parte, era o siluetă întunecată pe
fundalul valurilor aurii ale canalului. Vasul de 60.000 de tone era mult
mai mare decât îşi imaginase Wang. Părea un nou vârf de deal adăugat
brusc printre celelalte. Deşi Wang ştia că acest canal putea primi vase
şi de 70.000 de tone, vederea unui vas atât de mare într-o cale
navigabilă atât de îngustă îţi transmitea un sentiment ciudat. Din
cauza imensităţii sale, canalul păru că dispare. Era ca un munte care
aluneca peste sol. După ce se obişnui cu lumina soarelui, Wang văzu
carena neagră ca noaptea şi suprastructura care era vopsită într-un alb
pur. Antena uriaşă dispăruse. Auziră huruitul motoarelor vasului,
însoţite de sunetul agitat al valurilor produse de prora rotundă care se
izbea de malurile canalului.
În timp ce distanţa dintre Ziua Judecăţii de Apoi şi ţitera ucigaşă se
micşora, inima lui Wang începu să bată mai tare şi respiraţia i se tăie.
Ar fi vrut să fugă departe, dar se simţea atât de slăbit că nu-şi mai
putea controla trupul. Brusc fu cuprins de un sentiment de ură adâncă
pentru Shi Qiang: Cum de-i venise nenorocitului o asemenea idee? E
aşa cum a spus doamna aceea de la ONU, e un demon! Dar
sentimentul dispăru. Se gândi că dacă Shi ar fi fost lângă el, s-ar fi
simţit mai bine. Colonelul Stanton îl invitase pe Shi să vină, dar
generalul Cheng refuzase, motivând că aveau nevoie de Shi acolo unde
era. Wang simţi mâna colonelului pe spate:
— Profesore, toate astea vor trece.
Ziua Judecăţii de Apoi era acum sub ei şi trecea prin ţitera ucigaşă.
Când prora vasului atinse pentru prima dată planul dintre cei doi
stâlpi de oţel, Wang simţi cum i se strânge pielea scalpului. Dar nu se
întâmplă nimic. Carena imensă a vasului continua să înainteze mai
departe de cei doi stâlpi de oţel. Când trecu jumătate din vas, Wang
începu să se îndoiască de existenţa reală a nanofilamentelor dintre cei
doi stâlpi.
Dar un semnal subtil îi şterse orice urmă de îndoială. Observă o
antenă zveltă, aflată chiar la vârful suprastructurii, care se frânse de la
bază şi care se prăbuşi.
Imediat mai apăru un alt semn care indica prezenţa

317 
nanofilamentelor, un semn care-l făcu pe Wang să-şi piardă controlul.
Puntea mare a vasului era goală, cu excepţia unui bărbat care stătea
lângă pupa şi spăla cu furtunul babele de amarare ale vasului. Din
punctul său de observaţie, Wang văzu totul cât se poate de clar. În
momentul în care partea din vas trecu printre stâlpi, trupul omului
înţepeni şi furtunul îi căzu din mână. În acelaşi timp, furtunul însuşi
fu tăiat în două bucăţi, nu departe de bărbat, şi apa se împrăştie peste
tot. Omul rămase în picioare câteva secunde, apoi căzu şi când trupul
ajunse pe punte, se despică în două. Partea de sus se târî printr-o
băltoacă de sânge, doar cu cele două cioturi de braţe însângerate.
Mâinile îi fuseseră retezate chirurgical.
După ce pupa vasului trecu printre cei doi stâlpi de oţel, Ziua
Judecăţii de Apoi continuă să navigheze la aceeaşi viteză şi totul păru
să se desfăşoare normal. Dar Wang auzi zgomotul motorului care se
transformase într-un scâncet straniu, înainte să devină un zgomot
haotic. Se auzea de parcă cineva aruncase o cheie de roţi în rotorul
unui motor imens – nu, mai multe, mult mai multe chei de roţi. Ştia
că sunetul era provocat de părţile rotative ale motorului care fuseseră
tăiate. După un zgomot strident, de sfâşiere, apăru o gaură pe o parte a
pupei vasului, produsă de o piesă metalică mare care fusese aruncată
prin carenă. O componentă spartă zbură prin gaură şi căzu în apă,
producând o coloană mare de apă. În timp ce zbură iute pe lângă el,
Wang îşi dădu seama că era o secţiune a arborelui cotit al motorului.
O coloană groasă de fum ieşi din gaură. Ziua Judecăţii de Apoi, care
plutise pe lângă malul drept, începu să se rotească, trăgând după ea o
coadă de fum. Imediat traversă canalul şi se izbi de malul stâng. În
timp ce Wang privea, prora gigantică se deformă şi se ciocni de pantă,
tăind dealul de parcă era apă şi producând valuri de pământ care se
împrăştiau în toate direcţiile. În acelaşi timp, Ziua Judecăţii de Apoi
începu să se despice în mai mult de patruzeci de felii, fiecare fiind
groasă de un metru. Feliile de la partea superioară se mişcau mai rapid
decât cele din partea inferioară şi vasul se desfăcu asemenea unui
pachet de cărţi. În timpul în care cele aproximativ patruzeci de felii de
metal treceau una pe lângă alta, zgomotul asurzitor semăna cu mii de
unghii uriaşe care zgâriau sticla.
Înainte ca sunetul insuportabil să se sfârşească, Ziua Judecăţii de

318 
Apoi se împrăştie pe mal ca un teanc de veselă purtată de un chelner
ameţit, cu farfuriile de deasupra deplasându-se cel mai departe. Feliile
păreau moi ca pânza şi se deformară rapid, transformându-se în nişte
forme complicate. Nu ai fi putut să crezi că alcătuiseră cândva un vas.
Soldaţii se repeziră spre mal şi Wang fu surprins să vadă atâţia
oameni care se ascunseseră prin apropiere. O flotă de elicoptere sosi
cu motoarele asurzitoare, traversă suprafaţa canalului care era acum
acoperită de o pojghiţă de ulei iridescent, plană deasupra naufragiului
Zilei Judecăţii de Apoi şi începu să arunce cantităţi uriaşe de spumă şi
pudră extinctoare. La puţin timp, focul de pe epavă fu stins şi din
celelalte trei elicoptere coborâră căutători cu cabluri.
Colonelul Stanton plecase. Wang luă binoclul de pe pălăria de pai.
Încercând să-şi controleze tremurul mâinilor, reuşi să vadă cum vasul
fusese tăiat în mai mult de patruzeci de felii de către „Lamele
Zburătoare”. De data asta, epava era acoperită aproape în întregime de
spumă şi de pudră, dar o parte rămăsese expusă. Wang văzu că
suprafeţele tăiate erau netede ca oglinda şi reflectau perfect lumina de
un roşu înflăcărat a apusului. Mai observă şi o pată de un roşu închis
pe suprafaţa oglinzii, dar nu fu sigur că era sânge.

Trei zile mai târziu.

Anchetator: înţelegeţi civilizaţia trisolariană?
Ye Wenjie: Nu. Am primit puţine informaţii. Nimeni nu are
cunoştinţe reale, detaliate despre civilizaţia trisolariană, cu excepţia
lui Mike Evans şi a altor membri din elita Adventiştilor care au
interceptat acele mesaje.
Anchetator: Atunci de ce vă puneţi atâtea speranţe în ea, crezând că
poate reforma şi perfecta societatea umană?
Ye: Dacă pot traversa distanţa dintre stele şi să ajungă în lumea
noastră, atunci dovedesc faptul că ştiinţa lor s-a dezvoltat la un nivel
foarte înalt. O societate cu o asemenea ştiinţă avansată trebuie să
dispună şi de standarde morale mai avansate.
Anchetator: Credeţi că această concluzie la care aţi ajuns este
ştiinţifică?
Ye:…
Anchetator: Lăsaţi-mă să presupun: tatăl dumneavoastră a fost

319 
influenţat profund de credinţa bunicului că doar ştiinţa poate salva
China. Şi dumneavoastră aţi fost influenţată profund de tatăl
dumneavoastră.
Ye: (oftând uşor) Nu ştiu.
Anchetator: Am obţinut toate mesajele trisolariene interceptate de
către Adventişti.
Ye: Of… ce i s-a întâmplat lui Evans?
Anchetator: A murit în timpul operaţiunii de capturare a Zilei
Judecăţii de Apoi. Dar poziţia trupului său ne-a ghidat spre
computerele în care se aflau exemplarele mesajelor trisolariene
interceptate. Din fericire, toate erau codificate cu acelaşi sistem de
criptare folosit de Coasta Roşie.
Ye: Erau multe informaţii?
Anchetator: Da, aproape 28 de gigabiţi.
Ye: Dar nu este posibil. Comunicarea interstelară este foarte
ineficientă. Cum au putut fi transmise atât de multe date?
Anchetator: Şi noi credeam asta. Dar lucrurile nu stau deloc aşa
cum ne-am imaginat – nici măcar în cele mai îndrăzneţe şi fanteziste
închipuiri. Ia priviţi aici! Vă rog să citiţi această secţiune a datelor
recuperate şi veţi vedea realitatea civilizaţiei trisolariene în comparaţie
cu fermecătoarele dumneavoastră fantezii.

320 
 32
ASCULTĂTORUL

Datele nu conţineau descrieri ale aspectului biologic al

trisolarienilor. De vreme ce oamenii nu aveau să-i vadă în realitate
înainte de patru secole, Ye putea doar să-şi imagineze, în timp ce le
citea mesajele, că erau umanoizi.

Staţia de ascultare 1379 exista de mai bine de o mie de ani. Mai erau
mii de astfel de staţii pe Trisolaris şi toate încercau să detecteze semne
posibile de civilizaţie în Univers.
Iniţial, fiecare staţie de ascultare avea câteva sute de ascultători, dar
datorită progresului tehnologic, acum nu mai era de serviciu decât o
persoană. Meseria de ascultător era una umilă. Deşi trăiau în staţii de
ascultare care erau menţinute la o temperatură constantă cu ajutorul
sistemelor care garantau supravieţuirea lor fără să fie nevoie să se
deshidrateze în timpul Erelor Haotice, trebuiau, pe de altă parte, să-şi
petreacă viaţa închişi în spaţii miniaturale. Bucuria pe care o simţeau
în timpul Erelor Stabile ascultătorii nu însemna mare lucru faţă de ce
simţeau ceilalţi.
Ascultătorul de la Staţia 1379 privi prin fereastra minusculă lumea
exterioară de pe Trisolaris. Era o noapte de Eră Haotică. Luna gigantică
nu răsărise încă şi majoritatea oamenilor rămăseseră în starea de
hibernare a deshidratării. Chiar şi plantele se deshidrataseră instinctiv
şi se transformaseră în ghemotoace de fibre uscate care zăceau pe
pământ. Sub lumina stelelor, pământul părea o foaie imensă de metal
rece.
Era una dintre perioadele de singurătate apăsătoare. În tăcerea
adâncă a miezului de noapte, Universul dezvăluia ascultătorilor
dezolanta sa imensitate. Ceea ce îi displăcea cel mai mult
ascultătorului Staţiei 1379 era să vadă undele care se târau lent pe
monitor, o imagine a zgomotului fără sens pe care staţia de ascultare îl
prelua din spaţiu. Simţea că valul interminabil era o reprezentare
abstractă a Universului: de un capăt legat la trecutul fără de sfârşit şi
321 
de celălalt la viitorul infinit, iar în mijloc existau doar suişurile şi
coborâşurile şansei aleatorii, pustiite de viaţă, fără tipar, vârfuri şi văi
aflate la diferite înălţimi, ca nişte grăunţi de nisip. Toată curba semăna
cu un deşert unidimensional creat din toate firele de nisip aliniate
într-un şir izolat, dezolant şi atât de lung, că i se părea insuportabil.
Puteai să-l urmăreşti, să-l dai înainte sau să revii, dar nu-i puteai afla
capătul.
În acea zi totuşi, ascultătorul observă ceva ciudat când se uită la
modelul undelor afişate. Chiar şi experţilor le venise greu să afirme,
privind cu ochiul liber, dacă modelul undelor conţinea şi informaţii.
Însă ascultătorul era aşa de familiarizat cu zgomotul Universului că
putea spune dacă unda care se mişca acum în faţa ochilor săi conţinea
ceva în plus. Curba subţire care se ridica şi cădea părea să aibă un
suflet în ea. Era sigur că semnalul radio fusese modulat de o fiinţă
inteligentă.
Se repezi în faţa unui alt terminal şi verifică rata de recunoaştere a
semnalului de către computer: 10 Roşu. Înainte de asta, niciun semnal
de radio receptat vreodată de staţie nu primise o rată de recunoaştere
mai mare de Albastru 2. O rată Roşu însemna că probabilitatea ca
transmisia să conţină informaţie inteligentă era mai mare de 90%. O
rată de Roşu 10 însemna că transmisia primită conţinea un sistem de
codificare cu autointerpretare! Computerul care descifra lucra la
putere maximă. Descoperise sistemul de codificare cu
autointerpretare şi-l folosise cu succes pentru a completa descifrarea.
Ascultătorul deschise documentul rezultat şi, pentru prima oară,
un trisolarian citi un mesaj venit dintr-o altă lume.
După citirea următorului mesaj, veţi înţelege elementele de bază ale
civilizaţiei de pe Terra. Datorită străduinţei îndelungate şi a
creativităţii, rasa umană a construit o civilizaţie splendidă,
înfloritoare, cu o mulţime de culturi. Am început să înţelegem şi legile
care guvernează lumea naturală şi dezvoltarea societăţilor umane.
Preţuim tot ce am realizat.
Dar lumea noastră este încă imperfectă. Există ură, dar şi
prejudecăţi şi războaie. Din cauza conflictelor dintre forţele de
producţie şi relaţiile de producţie, distribuţia bunăstării este extrem de
inegală şi un număr mare de oameni trăiesc în sărăcie şi mizerie.

322 
 Societăţile umane depun eforturi mari pentru rezolvarea greutăţilor
şi problemelor cu care se confruntă, străduindu-se să creeze un viitor
mai bun pentru civilizaţia de pe Terra. Ţara care vă trimite acest mesaj
este angajată într-o luptă care face parte din acest efort. Ne-am dedicat
construirii unei societăţi ideale, unde munca şi valoarea fiecărui
membru al rasei umane să fie respectate pe deplin, unde sunt
îndeplinite plenar nevoile materiale şi spirituale ale fiecăruia, aşa încât
civilizaţia de pe Terra să devină o civilizaţie perfectă.
Cu cele mai bune intenţii, în speranţa stabilirii contactului cu alte
societăţi civilizate din Univers, ne-am bucura să colaborăm pentru
construirea unei vieţi mai bune în acest cosmos vast.

Cuprins de entuziasmul ameţitor şi de tulburare, ascultătorul se

holba la modelul de unde afişate. Informaţia continua să curgă din
Univers în antenă. Din cauza codului de autointerpretare, computerul
putea să procedeze la traducerea în timp real şi mesajul începu să se
afişeze imediat.
În următoarele două ore trisolariene, ascultătorul află despre
existenţa Terrei, despre o lume care avea un singur Soare şi era mereu
într-o Eră Stabilă, despre civilizaţia umană care se născuse într-un
paradis unde climatul era blând pentru eternitate.
Transmisia din Sistemul Solar se termină. Computerul care o
descifrase mergea acum în gol. Staţia recepta din nou doar zgomotul
Universului.
Dar ascultătorul era sigur că ce trăise nu fusese un vis. Ştia şi că
miile de staţii de ascultare împrăştiate pe planeta Trisolaris primiseră
şi ele mesajul pe care civilizaţia trisolariană îl aştepta de eoni. Două
sute de cicluri de civilizaţie se târâseră printr-un tunel întunecat şi
acum vedeau în sfârşit o luminiţă la capătul lui.
Ascultătorul citi mesajul de pe Terra din nou. Gândurile îi pluteau
peste oceanul albastru care nu îngheţa niciodată şi peste pădurile verzi
şi peste câmpurile care se bucurau de căldura blândă a Soarelui şi de
mângâierea unei brize răcoroase. Ce lume minunată! Paradisul
imaginat de două sute de cicluri de civilizaţie chiar există!
Încântarea şi entuziasmul se răciră şi tot ce rămase fu un simţ al
pierderii şi dezolării. În timpul îndelungatei solitudini din trecut,

323 
ascultătorul se întrebase de mai multe ori: chiar dacă într-o zi ar veni
un mesaj din partea unei civilizaţii extra-trisolariene, ce ar avea de-a
face cu mine? Singuratica şi umila lui viaţă nu s-ar fi schimbat nici cât
negru sub unghie.
Dar măcar poate să fie a mea în vis… Şi ascultătorul adormi. În
mediul lor aspru, trisolarienii dezvoltaseră abilitatea de a adormi şi de
a se trezi când doreau. Un trisolarian putea să adoarmă în câteva
secunde.
Dar nu visă ce-şi dori. Terra cea albastră îi apăru în vis, dar sub
bombardamentul unei flote interstelare, frumoasele ei continente
începură să ardă. Adâncile oceane albastre începură să fiarbă şi se
evaporară…
Ascultătorul se trezi din coşmar şi văzu luna uriaşă care tocmai
răsărise şi arunca o rază subţire de lumină rece pe ferestruică. Privi
solul îngheţat de afară şi începu să-şi treacă în revistă viaţa
singuratică. Până acum, trăise şase sute de mii de ore trisolariene.
Speranţa de viaţă a trisolarienilor era de la şapte sute la opt sute de mii
de ore trisolariene. Cei mai mulţi, desigur, îşi pierdeau capacitatea de
muncă productivă cu mult înainte de această vârstă. Erau deshidrataţi
cu forţa şi fibrele uscate rezultate erau date pradă flăcărilor. Trisolaris
nu-i cruţa pe cei care leneveau.
Dar acum ascultătorul intui o altă posibilitate: Era inexact să afirmi
că primirea mesajului extra-trisolarian nu va avea nicio influenţă
asupra vieţii sale. Bineînţeles că, după confirmare, Trisolaris avea să
reducă numărul de staţii de ascultare. Şi posturile de la o staţie ca
aceasta, care fusese ocupat de mult timp, vor fi printre primele
desfiinţate. Apoi urma să devină şomer. Expertiza unui ascultător era
foarte specializată şi consta din aceleaşi operaţiuni de rutină şi de
mentenanţă. Ar fi foarte dificil să găsească o altă slujbă. Dacă nu putea
să aibă alt serviciu, în cinci mii de ore trisolariene, avea să fie
deshidratat cu forţa şi ars.
Singura cale de scăpare ar fi să se împreuneze cu un membru al
sexului opus. Când se întâmpla asta, materialul organic din care erau
compuse trupurile lor se topea în unul singur. Două treimi din
material deveneau apoi combustibil pentru alimentarea cu energie a
reacţiei biochimice care realiza reînnoirea celulelor din cea de-a treia

324 
treime şi, astfel, lua naştere un corp nou. Atunci, acest trup se diviza
în1 trei până la cinci vieţi minuscule: copiii lor. Ei moşteneau unele
dintre amintirile părinţilor şi deveneau o continuare a vieţii lor,
începând un ciclu nou de existenţă. Dar datorită poziţiei sociale
inferioare a ascultătorului, a spaţiului de lucru închis şi izolat, a vârstei
avansate, ce membru al sexului opus ar fi fost atras de el?
În ultimii ani, se întrebase de milioane de ori: Asta e oare tot ce mi-
a rămas din viaţă? Şi de milioane de ori îşi răspunsese: Da, asta e tot.
Tot ce ţi-a rămas din viaţă este această singurătate nesfârşită, în
spaţiul minuscul al acestei staţii de ascultare.
Nu putea să piardă paradisul acela, chiar dacă exista doar în visul
lui.
Ştia că la scara Universului, datorită lipsei de referinţe suficiente pe
termen lung, era imposibil să identifici distanţa sursei transmisiei
radio de frecvenţă joasă din spaţiu, puteai să identifici doar direcţia
din care venea. Din acea direcţie, sursa putea fi de energie înaltă, dar
foarte îndepărtată sau de energie joasă, dar foarte apropiată. În acea
direcţie existau miliarde de stele şi fiecare strălucea pe un fundal de
mare de stele aflate la diferite distanţe. Fără să ştii exact cât de departe
e sursa, era imposibil să-i afli coordonatele exacte.
Distanţa. Cheia era distanţa.
Într-adevăr, exista o cale uşoară de aflare a distanţei sursei de
transmisie. Trebuia doar să răspunzi mesajului şi dacă cealaltă parte
răspundea repede, trisolarienii puteau identifica distanţa pe baza
călătoriei dus-întors şi a vitezei luminii. Dar se punea întrebarea:
cealaltă parte va răspunde? Sau poate că vor răspunde mai târziu şi
trisolarienii nu vor putea stabili cât i-a luat mesajului să ajungă.
Deoarece sursa trimisese în mod activ acest mesaj în Univers, părea
foarte probabil să răspundă imediat după primirea unui replici de pe
Trisolaris. Ascultătorul era sigur că guvernul trisolarian dăduse deja
ordinul să se trimită un mesaj către lumea aceea îndepărtată şi să-i
momească să răspundă. Poate că mesajul fusese deja trimis, poate că
nu. Dacă varianta a doua era adevărată, atunci avea o singură şansă să-
şi facă din viaţa lui umilă o viaţă glorioasă.
Ascultătorul se repezi în faţa ecranului de operaţiuni şi compuse un
mesaj scurt şi simplu. Instrui computerul să-l traducă în limba

325 
mesajului primit de pe Terra. Apoi îndreptă antena staţiei de ascultare
în direcţia de unde venise semnalul dinspre Terra. Butonul de
TRANSMITERE era roşu şi avea o formă dreptunghiulară. Degetele
ascultătorului ezitară în aer deasupra butonului.
Destinul civilizaţie trisolariene depindea acum de aceste degete
subţiri.
Fără ezitare, apăsă pe buton. O undă radio puternică transmise
mesajul scurt, un mesaj care ar fi putut salva o altă civilizaţie din
întunecimea spaţiului cosmic.
Această lume a primit mesajul vostru.
Sunt un pacifist din lumea aceasta. Civilizaţia voastră are noroc că
am fost primul care a primit mesajul vostru. Vă avertizez: Nu
răspundeţi! Nu răspundeţi!! Nu răspundeţi!!!
În direcţia voastră sunt zeci de milioane de stele. Atâta timp cât nu
răspundeţi, lumea mea nu va reuşi să identifice sursa transmisiei
voastre.
Dar dacă răspundeţi, sursa va fi localizată imediat. Planeta voastră
va fi invadată. Lumea vă va fi cucerită!
Nu răspundeţi! Nu răspundeţi!! Nu răspundeţi!!!

Nu ştim cum arată reşedinţa Principelui din Trisolaris, dar putem fi

siguri că era protejat de vremea extremă prin pereţi foarte groşi. Ne-
am putea gândi la o piramidă ca aceea din jocul celor Trei Corpuri. Sau
poate la clădiri construite sub pământ.
Cu cinci ore trisolariene înainte, Principele primise raportul
comunicaţiei extra-trisolariene. Cu două ore trisolariene înainte,
primise un raport cum că Staţia de Ascultare 1379 a trimis un mesaj de
avertizare în direcţia transmisiei.
Nici primul raport nu-l făcuse să sară în sus de entuziasm şi nici cel
de-al doilea nu-l aruncase în depresia cea mai adâncă. Nu era nici
măcar supărat sau indignat. Toate aceste emoţii – şi altele, ca frica,
supărarea, fericirea, aprecierea frumuseţii etc. – erau lucruri pe care
civilizaţia trisolariană se străduia din răsputeri să le evite şi să le
elimine. Asemenea emoţii îi slăbeau din punct de vedere spiritual şi pe
indivizi, şi societatea în ansamblu şi nu-i ajutau să supravieţuiască în
climatul extrem al acestei lumi. Stările de care aveau nevoie

326 
trisolarienii erau calmul şi indiferenţa totală. Istoria celor două sute de
cicluri de civilizaţie le dovedise că civilizaţiile care se bazau pe aceste
două stări esenţiale erau cele mai capabile de supravieţuire.
— De ce ai făcut asta? îl întrebă Principele pe ascultătorul de la
Staţia 1379.
— Pentru ca viaţa mea să nu fi fost în zadar, răspunse calm.
— Avertizarea pe care ai trimis-o ar putea să ne fi costat o şansă de
supravieţuire a civilizaţiei trisolariene.
— Dar i-a dat civilizaţiei de pe Terra o asemenea şansă. Principe,
dorinţa civilizaţiei trisolariene de a poseda un spaţiu vital este ca
dorinţa unui om înfometat de a avea mâncare şi este tot atât de
nesfârşită. Nu putem împărţi Terra cu oamenii din lumea aceea.
Putem doar să distrugem civilizaţia şi să punem stăpânire absolută pe
sistemul lor solar… Am dreptate?
— Da. Dar mai există o raţiune pentru distrugerea civilizaţiei de pe
Terra. Sunt o rasă războinică. Foarte periculoasă. Dacă încercăm să
coexistăm cu ei pe aceeaşi planetă, ne vor afla secretele tehnologiei în
scurt timp. Continuarea unei asemenea stări nu va permite
prosperitatea niciuneia dintre civilizaţii. Pot să te întreb ceva? Vrei să
fii mântuitorul Terrei, dar nu simţi niciun fel de responsabilitate
pentru propria ta rasă?
— M-am săturat de Trisolaris. Nu avem nimic în vieţile şi în spiritul
nostru, în afară de lupta pentru supravieţuire.
— Şi ce e rău în asta?
— Nu e nimic rău, desigur. Existenţa este premisa tuturor
lucrurilor. Dar, Principe, vă rog să vă gândiţi la vieţile noastre: Totul
este dedicat supravieţuirii. Pentru a se asigura supravieţuirea
civilizaţiei în ansamblul ei nu mai există aproape niciun fel de respect
pentru individ. Dacă cineva nu mai poate munci este trimis la moarte.
Societatea trisolariană este într-o perpetuă stare de autoritarism
extrem. Legea oferă doar două variante: vinovăţia sau nevinovăţia. Cei
vinovaţi sunt executaţi şi cei nevinovaţi sunt eliberaţi. Pentru mine,
cele mai insuportabile aspecte sunt monotonia spirituală şi desicarea.
Orice ar putea duce la slăbiciunea spirituală este declarat malefic. Nu
avem nici literatură, nici artă, nici preocuparea pentru frumuseţe şi
pentru plăcere. Nu putem nici măcar să vorbim despre dragoste…

327 
Principe, care este sensul unei asemenea vieţi?
— Genul de civilizaţie la care tânjeşti a existat odată şi pe Trisolaris.
Au avut societăţi libere, democratice şi au lăsat în urmă bogate
moşteniri culturale. Ceea ce ştii despre ei este doar o fracţiune extrem
de mică. Cele mai multe urme au fost sigilate şi ascunse vederii
noastre. Dar în toate ciclurile civilizaţiei trisolariene, acest gen de
civilizaţie a fost cea mai slabă şi cea care a durat cel mai puţin.
Dezastrul produs de o Eră Haotică modestă a fost suficient pentru a le
curma. Priveşte din nou civilizaţia de pe Terra pe care vrei s-o salvezi.
O societate născută şi dezvoltată în primăvara eternă a unei sere nu ar
reuşi să supravieţuiască nici măcar un milion de ore trisolariene dacă
ar fi transplantată aici.
— Acea floare poate fi delicată, dar posedă o splendoare
neasemuită. Se bucură de libertate şi frumuseţe în confortul
paradiziac.
— Dacă civilizaţia trisolariană va poseda acea lume, o să putem să
ne făurim şi noi asemenea vieţi.
— Principe, mă îndoiesc. Spiritul metalic trisolarian s-a infiltrat
puternic în fiecare celulă a trupurilor noastre şi s-a solidificat. Chiar vă
imaginaţi că s-ar putea topi din nou? Eu sunt un om obişnuit care
trăieşte la marginea societăţii. Nimănui nu-i pasă de mine. Mi-am
petrecut viaţa în singurătate, fără avere, fără o poziţie socială înaltă,
fără dragoste şi fără speranţă. Dacă pot salva o lume frumoasă şi
îndepărtată de care m-am îndrăgostit, atunci viaţa mea are un rost.
Desigur, Principe, asta mi-a oferit şi ocazia să vă întâlnesc. Dacă n-aş fi
făcut-o, un om ca mine ar fi putut să vă admire doar la televizor. Aşa că
permiteţi-mi să vă spun că mă simt onorat.
— Eşti vinovat, fără îndoială. Eşti cel mai mare criminal din toate
ciclurile civilizaţiei trisolariene. Dar acum vom introduce o excepţie în
legea trisolariană: Eşti liber să pleci.
— De ce?
— Pentru tine, deshidratarea urmată de ardere nu se potriveşte nici
pe departe ca pedeapsă. Eşti bătrân şi nu poţi să mai vezi distrugerea
civilizaţiei terestre. Dar măcar voi face în aşa fel încât să ştii că nu o vei
salva. Vreau să te las să trăieşti până în ziua când îţi vei pierde orice
speranţă. Poţi pleca.

328 
 După ce ascultătorul de la Staţia 1379 se retrase, Principele îl chemă
pe consulul responsabil cu Sistemul de Monitorizare. Reuşi să nu se
mânie nici pe el. Se purtă ca şi cum ar fi fost o chestiune de rutină.
— Cum poţi permite unui om atât de slab şi de nemernic să facă
parte din Sistemul de Monitorizare?
— Principe, Sistemul de Monitorizare are sute de mii de angajaţi.
Verificarea tuturor într-un mod strict este foarte dificilă. În fond, omul
a reuşit să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu fără greş la Staţia de
Ascultare 1379 cea mai mare parte din viaţă. Sigur, sunt responsabil de
această greşeală cât se poate de gravă.
— Câţi alţii mai sunt responsabili pentru această greşeală din
Sistemul de Monitorizare trisolarian?
— Investigaţia mea preliminară arată că aproximativ şase mii, de la
toate nivelurile.
— Sunt cu toţii vinovaţi!
— Da.
— Deshidradataţi-i pe toţi cei şase mii şi ardeţi-i împreună în piaţa
din centrul capitalei. Cât despre tine, poţi servi drept surcele pentru
aprins focul.
— Vă mulţumesc, principe. Asta va servi la liniştirea conştiinţelor
noastre într-o oarecare măsură.
— Înainte de executarea pedepsei, aş vrea să te întreb: cât de
departe poate ajunge mesajul de avertizare?
— Staţia de Ascultare 1379 este o facilitate mică fără putere de
transmisie înaltă. Zona maximă se situează aproximativ la
douăsprezece milioane de ore-lumină (aproape doisprezece ani-
lumină)
— Este destul de mare. Aveţi vreo sugestie pentru ce ar trebui să
facă civilizaţia trisolariană în continuare?
— Ce ziceţi de transmiterea unui mesaj întocmit cu măiestrie care
să-i ademenească să răspundă?
— Nu. Asta ar putea înrăutăţi lucrurile. Măcar mesajul de avertizare
a fost foarte scurt. Să sperăm că-l vor ignora sau că vor înţelege greşit
conţinutul său. Foarte bine, poţi să pleci.
După plecarea consulului, Principele l-a chemat pe Comandantul

329 
Flotei Trisolariene.
— Cât mai durează pregătirile pentru realizarea primului val al
Flotei?
— Principe, Flota este încă în faza de construcţie. Sunt necesare cel
puţin încă şaizeci de mii de ore înainte ca navele să poată să se
deplaseze în spaţiu.
— Voi prezenta în curând planul meu pentru aprobarea Sesiunii
Comune a Consulilor. După terminarea construcţiei, Flota va porni în
acea direcţie imediat.
— Principe, dată fiind frecvenţa transmisiei, nu poate fi identificată
cu mare acurateţe nici măcar direcţia sursei. Flota poate să navigheze
doar la o sutime din viteza luminii. Şi are doar puterea de rezervă
necesară pentru executarea unei singure decelerări, ceea ce face
imposibilă conducerea unei cercetări pe o zonă mare în acea direcţie.
Dacă distanţa până la ţintă este neclară, Flota se va prăbuşi în abisurile
spaţiului.
— Dar priveşte cei trei sori din jurul nostru. În orice moment,
stratul exterior de plasmă al unuia dintre ei poate să se dilate şi să
înghită ultima planetă, lumea noastră. Nu avem altă opţiune. Trebuie
să pornim în această aventură riscantă.

330 
 33
SOPHON

Optzeci şi cinci de mii de ore trisolariene (aproximativ 8,6 ani

tereştri) mai târziu.

Principele ordonă o şedinţă de urgenţă tuturor consulilor

trisolarieni. Era ceva foarte neobişnuit. Sigur se petrecuse ceva
important.
Flota Trisolariană fusese lansată cu douăzeci de mii de ore
trisolariene în urmă. Navele cunoşteau doar direcţia aproximativă a
ţintei, dar nu şi distanţa până la ea. Era posibil ca ţinta să se afle la
milioane de ani-lumină sau chiar la celălalt capăt al galaxiei. În faţa
mării nesfârşite de stele, expediţia nu avea şanse prea mari.
Întâlnirea consulilor avu loc la Monumentul Pendulului. (Când
Wang Miao citi despre acest episod, îşi aminti imediat de sesiunea de
la clădirea ONU din jocul Trei Corpuri. În realitate, Monumentul
Pendulului era unul dintre puţinele obiecte din joc care existau în
realitate pe Trisolaris.)
Faptul că Principele alesese acest loc pentru şedinţă îi nedumerise
pe cei mai mulţi participanţi. Era Haotică nu se terminase încă şi un
soare mic tocmai răsărise deasupra orizontului, deşi putea să apună în
orice clipă. Temperatura era foarte scăzută şi toţi participanţii fură
nevoiţi să poarte costume încălzite. Pendulul metalic şi masiv se mişca
impunător, lovind aerul îngheţat, în timp ce micul soare îi arunca
umbra lungă pe pământ, de parcă un uriaş al cărui cap atingea cerul l-
ar fi urmat cu paşii lui mari. Sub ochii aţintiţi ai mulţimii, principele
urcă pe baza pendulului şi acţionă un comutator roşu.
Se întoarse spre consuli şi spuse:
— Am oprit alimentarea pendulului. Viteza lui se va reduce treptat
din cauza rezistenţei aerului.
— Principe, dar de ce? întrebă un consul.
— Înţelegem cu toţii semnificaţia istorică a pendulului. Este menit
să-l hipnotizeze pe Dumnezeu. Dar acum noi ştim că este mai bine
331 
pentru civilizaţia trisolariană să aibă un Dumnezeu treaz, fiindcă
acum Dumnezeu ne poate binecuvânta.
Rămaseră cu toţii tăcuţi, cântărind înţelesul cuvintelor principelui.
După alte trei legănări de pendul, cineva întrebă:
— Au răspuns cei de pe Terra?
Principele încuviinţă:
— Da. Acum o jumătate de oră am primit un raport. Era răspunsul
la mesajul de avertizare trimis.
— Aşa repede! Au trecut doar optzeci de mii de ore de atunci, ceea
ce înseamnă… ceea ce înseamnă…
— Ceea ce înseamnă că Terra este doar la patruzeci de mii de ore-
lumină distanţă.
— Nu este acela soarele cel mai apropiat de noi?
— Ba da. De aceea am spus că Dumnezeu binecuvântează civilizaţia
trisolariană.
Participanţii se extaziară, dar nu reuşiră să-şi exprime sentimentul,
aşa că mulţimea părea acum un vulcan reprimat. Principele ştia că
îngăduirea exploziei unor asemenea emoţii firave ar fi periculoasă. Aşa
că turnă apă rece peste „vulcan”:
— Am ordonat deja Flotei trisolariene să se îndrepte spre această
stea. Dar lucrurile nu sunt atât de îmbucurătoare precum credeţi. Din
informaţiile pe care le deţinem, în acest moment flota se îndreaptă
către o moarte sigură.
Consulii se calmară.
— Înţelege cineva concluzia mea?
— Eu, răspunse Consulul Ştiinţific. Am studiat cu toţii primele
mesaje de pe Terra cu atenţie. Secţiunea cea mai interesantă este cea a
istoriei lor. Să observăm faptele: oamenilor le-au trebuit mai mult de o
sută de mii de ani tereştri pentru a progresa de la stadiul de vânători-
culegători la cel al Erei Agricole. De la Era Agricolă şi până la cea
Industrială le-au trebuit câteva mii de ani. Apoi, doar în câteva
decenii, au intrat în Era Informaţiei. Această civilizaţie posedă
capacitatea terifiantă de a-şi accelera progresul!
— Pe Trisolaris, din cele mai mult de două sute de civilizaţii
(inclusiv a noastră), niciuna nu a cunoscut o dezvoltare atât de
accelerată. Progresul ştiinţei şi al tehnologiei din toate civilizaţiile

332 
trisolariene au avut loc într-un ritm constant sau chiar încetinit. În
lumea noastră, fiecare eră tehnologică are nevoie de aproximativ
aceeaşi cantitate de timp pentru o dezvoltare constantă şi lentă.
Principele reluă firul discursului:
— Cert este că peste patru milioane şi cinci sute de mii de ore, când
Flota Trisolariană va ajunge pe Terra, nivelul tehnologic al civilizaţiei
lor îl va fi depăşit de mult pe al nostru datorită dezvoltării lor
accelerate! Călătoria Flotei Trisolariene este lungă şi îndrăzneaţă şi
trebuie să treacă prin două centuri de praf stelar. Este foarte posibil ca
doar jumătate dintre nave să ajungă în acest Sistem Solar, în timp ce
restul navelor vor fi pierit pe drum. Şi atunci, Flota Trisolariană va fi
complet vulnerabilă în faţa puternicei civilizaţii terestre – aceasta nu
este o expediţie, ci un cortegiu funerar!
— Dar dacă acest lucru este adevărat, Principe, atunci mai sunt şi
alte consecinţe înfiorătoare… spuse Consulul Militar.
— Da. Nu este greu de imaginat. Coordonatele planetei Trisolaris
au fost deja expuse. Pentru eliminarea ameninţărilor viitoare, o flotă
interstelară venită de pe Terra va lansa un contraatac împotriva
noastră. Este foarte posibil ca înainte ca un soare în expansiune să ne
înghită planeta, civilizaţia trisolariană să fie distrusă de oameni.
Viitorul strălucit deveni deodată groaznic de întunecat.
Participanţii tăcură, împietriţi.
Principele spuse:
— Ceea ce trebuie să facem în continuare este să oprim progresul
ştiinţei de pe Terra. Din fericire, imediat ce am primit primele mesaje
de pe Terra, am început să facem planuri în acest sens. Chiar acum, am
descoperit o condiţie favorabilă pentru realizarea planurilor: răspunsul
pe care tocmai l-am primit a fost trimis de un trădător terestru. Avem
motive să credem că există multe forţe alienate în sânul civilizaţiei de
pe Terra şi trebuie să le exploatăm la maximum.
— Principe, asta nu este deloc uşor. Nu avem decât un canal de
comunicare foarte firav cu Terra. Un schimb de mesaje durează mai
mult de optzeci de mii de ore.
— Dar amintiţi-vă că aşa cum s-a întâmplat şi cu noi, certitudinea
că există civilizaţii extraterestre va şoca întreaga societate terestră şi va
lăsa urme adânci. Avem motive să credem că forţele alienate din

333 
civilizaţia de pe Terra se vor contopi şi-şi vor spori forţa.
— Dar ce pot face? Sabotaje?
— În decurs de patruzeci de mii de ore, valoarea strategică a
oricăror tactici tradiţionale de război sau terorism este
nesemnificativă şi-şi vor reveni repede. Pentru a stopa eficient
dezvoltarea unei civilizaţii şi pentru dezarmarea ei pentru o perioadă
lungă de timp nu există decât o singură cale: uciderea ştiinţei.
Consulul Ştiinţific spuse:
— Planul se concentrează pe amplificarea efectelor negative ale
dezvoltării ştiinţifice asupra mediului şi pe prezentarea semnelor unei
puteri supranaturale în faţa populaţiei terestre. În afară de accentuarea
efectelor negative ale progresului, vom încerca să folosim şi o serie de
„miracole” pentru a crea un univers iluzoriu care nu poate fi explicat
prin logica ştiinţei. După ce aceste iluzii vor fi menţinute un oarecare
timp, este posibil ca civilizaţia trisolariană să devină ţinta unei adoraţii
religioase acolo. Apoi, gândirea neştiinţifică va începe să fie preferată
de intelectualii umani în dauna gândirii ştiinţifice, şi asta va conduce
la prăbuşirea întregului sistem de gândire ştiinţific.
— Cum vom crea miracole?
— Cheia miracolelor este că nu pot fi percepute drept trucuri. Va fi
probabil nevoie de transferarea anumitor tehnologii mult superioare
nivelului tehnologic uman spre forţele alienate de pe Terra.
— Este prea riscant! Cine ştie cine va controla asemenea tehnologii
în cele din urmă? Să nu ne jucăm cu focul!
— Sigur că alegerea tehnologiilor specifice care urmează să fie
transferate pentru producerea miracolelor va necesita un studiu mai
aprofundat…
— Vă rog să vă opriţi un moment, domnule Consul Ştiinţific, spuse
Consulul Militar, în timp ce se ridică în picioare. Principe, părerea mea
e că acest plan va fi aproape inutil dacă vrem să stopăm ştiinţa umană.
— Dar este mai bun decât nimic, ripostă Consulul Ştiinţific.
— Mă rog, spuse Consulul Militar dispreţuitor.
— Sunt de acord cu părerea dumneavoastră, spuse Principele. Acest
plan va tulbura doar foarte puţin dezvoltarea ştiinţifică umană. Avem
nevoie de o acţiune hotărâtă care să sufoce complet ştiinţa de pe Terra
şi s-o menţină la nivelul ei curent. Să ne concentrăm asupra a ceea ce

334 
este esenţial aici: dezvoltarea tehnologică globală depinde de
dezvoltarea ştiinţei de bază şi fundamentul ştiinţei de bază constă în
explorarea structurii profunde a materiei. Dacă nu există niciun
progres în acest domeniu, nu va avea loc niciun salt înainte
semnificativ în ştiinţă şi tehnologie în ansamblul lor. Sigur că acest
lucru nu este specific civilizaţiei de pe Terra. Se aplică tuturor ţintelor
pe care civilizaţia trisolariană intenţionează să le cucerească. Am
început munca în acest domeniu chiar înainte de a avea prima
comunicare extratrisolariană. Dar ne-am amplificat eforturile în
ultima perioadă.
— Acum, uitaţi-vă cu toţii în sus. Ce vedeţi?
Principele arătă spre cer, Consulii îşi ridicară capetele să se uite în
acea direcţie. Văzură un inel în spaţiu care lucea metalic în lumina
soarelui.
— Este docul de construcţie a celei de-a doua flote spaţiale?
— Nu. Este un accelerator de particule mare care încă se află în
stadiul de construcţie. Planurile pentru construcţia unei a doua flote
spaţiale au fost oprite. Toate resursele noastre sunt dedicate acum
proiectului Sophon.
— Proiectul Sophon?
— Da. Mai mult de jumătate dintre cei prezenţi aici nu-l cunosc.
Acum îl rog pe Consulul Ştiinţific să ne facă o prezentare.
— Ştiam de acest plan, dar nu ştiam că a progresat atât de mult,
spuse Consulul Industrial.
Consulul pentru Cultură şi Educaţie zise:
— Şi eu ştiam despre acest plan, dar m-am gândit că e doar o
poveste frumoasă.
Consulul Ştiinţific adăugă:
— Proiectul Sophon, în linii mari, speră să transforme un proton
într-un computer superinteligent.92
— Este o fantezie ştiinţifică despre care am auzit cei mai mulţi
dintre noi, spuse Consulul Agricol. Dar poate fi realizată? Ştiu că
fizicienii deja pot manipula nouă dintre cele unsprezece dimensiuni
ale lumii la scară microscopică, dar tot nu ne putem imagina cum pot

92 În limba chineză există un calambur pentru cuvântul proton (zhizi, 侄子) şi

cuvântul sophon, tot zhizi, dar cu alte caractere grafice (n.tr. Ken Liu).
335 
introduce o pensetă într-un proton pentru a construi circuite integrate
la scară largă.
— Sigur că este imposibil. Gravarea microcircuitelor integrate poate
avea loc doar la scară macro şi doar pe un plan macroscopic
bidimensional. Astfel noi trebuie să desfacem un proton în două
dimensiuni.
— Să desfacem o structură compusă din nouă dimensiuni în două
dimensiuni? Şi cât de mare va fi suprafaţa?
— Foarte mare, veţi vedea, zâmbi Consulul Ştiinţific.
Timpul trecea şi se scurseră o nouă serie de şaizeci de mii de ore
trisolariene. Cu douăzeci de mii de ore trisolariene după încheierea
construcţiei acceleratorului de particule în spaţiu, desfacerea
bidimensională a protonului era pe cale să înceapă pe o orbită sincronă
din jurul planetei Trisolaris.
Era o zi frumoasă şi blândă dintr-o Eră Stabilă. Cerul era foarte
limpede. La fel ca în ziua când Flota pornise în călătorie cu optzeci de
mii de ore trisolariene în urmă, întreaga populaţie a planetei Trisolaris
se uita pe cer, fixând cu ochii inelul gigantic. Principele şi toţi consulii
sosiră din nou şi aşteptară sub Monumentul Pendulului. Pendulul se
oprise de mult şi greutatea lui atârna ca o piatră masivă printre stâlpii
înalţi. Privind-o, îţi venea greu să crezi că se mişcase vreodată.
Consulul Ştiinţific ordonă desfacerea în două dimensiuni. În spaţiu,
trei cuburi planau în jurul inelului; erau generatoarele de fuziune care
alimentau acceleratorul. Elementele lor absorbante de căldură, ca
nişte aripi, începură treptat să strălucească cu o lumină roşiatică
palidă. Mulţimea se uita neliniştită spre accelerator, dar nu părea să se
întâmple nimic.
O zecime de oră trisolariană mai târziu, Consulul Ştiinţific îşi ridică
casca la ureche şi ascultă atent. Apoi spuse:
— Principe, din păcate, desfacerea a eşuat. Am redus dimensiunile
cu una în plus şi protonul a devenit unidimensional.
— Unidimensional? O linie?
— Da. O linie infinit de subţire. Teoretic, ar trebui să fie lungă de
aproximativ cincisprezece sute de ore-lumină.
— Am cheltuit resursele alocate pentru o nouă flotă spaţială, spuse
Consulul Militar, doar ca să obţinem un asemenea rezultat?

336 
 — În experimentele ştiinţifice există un proces în timpul căruia se
reglează erorile. În fond a fost prima oară când s-a încercat desfacerea.
Mulţimea se dispersă dezamăgită, dar experimentul nu se sfârşise.
Iniţial se crezuse că protonul unidimensional va rămâne pe o orbită
sincronă în jurul planetei Trisolaris pentru eternitate, dar din cauza
fricţiunii provocate de vânturile solare, bucăţi din şir căzuseră înapoi
în atmosferă. După alte şase ore trisolariene, toţi cei de afară observară
luminile stranii din aer, fire diafane care licăreau şi păreau vii, apoi
dispăreau ca şi când nu ar fi fost. Aflară de la ştiri că era protonul
unidimensional care plutea spre sol sub influenţa gravitaţiei. Deşi
şirul era infinit de subţire, producea un câmp care reuşea să reflecte
lumina vizibilă. Era pentru prima oară când oamenii văzuseră materia
care nu era făcută din atomi: firele satinate erau doar porţiuni dintr-
un proton.
— Lucrurile astea sunt atât de enervante, spuse Principele
frecându-şi faţa cu mâna iar şi iar.
El şi Consulul Ştiinţific stăteau pe treptele largi din faţa Centrului
Guvernului.
— Mă mănâncă mereu pielea feţei.
— Principe, senzaţia este pur psihologică. Toate firele la un loc au
masa unui singur proton aşa că e imposibil să aibă vreun efect asupra
lumii macroscopice. Nu pot fi dăunătoare, e ca şi cum nu ar exista.
Dar firele care cădeau din cer se înmulţiră şi deveniră din ce în ce
mai dense. Când se apropiau de sol, mici luminiţe umpleau aerul.
Soarele şi stelele apărură toate înăuntrul unor aure argintii. Firele se
lipiră de cei care ieşiseră afară şi în timp ce mergeau, trăgeau după ei şi
luminiţele. Când oamenii se întoarseră în casele lor, şirurile străluciră
sub lămpi. În timp ce se mişcau, reflexia de la fire scoase la vedere
tipare ale curenţilor de aer pe care le tulburaseră. Deşi şirul
unidimensional nu putea fi văzut decât la lumină şi nu putea fi simţit,
oamenii se alarmaseră.
Torentul de şiruri unidimensionale continuă vreme de mai bine de
douăzeci de ore trisolariene înainte să se oprească, deşi nu pentru că
şirurile căzuseră pe sol. Deşi masa lor era inimaginabil de minusculă,
ele încă aveau masă şi de aceea acceleraţia cauzată de gravitaţie era
identică cu cea a materiei obişnuite. Cu toate astea, odată ajunse în

337 
atmosferă, se aflau sub controlul absolut al curenţilor de aer şi nu ar fi
trebuit să cadă niciodată pe pământ. Dar după se desfăcuseră
unidimensional, forţa nucleară înaltă din proton fusese mult atenuată
şi slăbise şirul. Treptat, se sfărâma în bucăţi minuscule şi lumina pe
care o reflecta nu mai era vizibilă. Oamenii crezură că au dispărut, dar
bucăţi din şirul unidimensional urmau să plutească la infinit în aerul
de pe planeta Trisolaris.

Peste cincizeci de ore trisolariene, începu a doua încercare de

desfacere bidimensională a unui proton. Imediat mulţimea de la sol
văzu ceva straniu. După ce elementele absorbante de căldură ale
generatoarelor de fuziune începură să lucească roşiatic, lângă
accelerator apărură mai multe obiecte colosale. Toate aveau forma
unor corpuri geometrice obişnuite: sfere, tetraedre, cuburi, conuri etc.
Suprafeţele lor aveau culori complexe, dar la o examinare mai atentă,
se putea observa că sunt de fapt incolore. Suprafeţele corpurilor
geometrice erau complet reflectorizante şi ce vedeau erau doar
imaginile reflectate şi distorsionate ale suprafeţei planetei Trisolaris.
— Am reuşit? întrebă Principele. Aşa arată protonul desfăcut
bidimensional?
Consulul Ştiinţific răspunse:
— Principe, este iar un eşec. Tocmai am primit raportul de la
centrul de control al acceleratorului. Desfacerea a lăsat o dimensiune
în plus şi protonul s-a desfăcut tridimensional.
Corpurile geometrice reflectorizante continuau să se ivească în
număr mare şi formele lor deveneau din ce în ce mai variate. Acum
erau şi tori93, corpuri în formă de cruce şi chiar ceva care părea să fie o
Bandă a lui Möbius94. Toate aceste corpuri geometrice pluteau din ce

93 În geometrie, torul este o suprafaţă generată de rotaţia unui cerc în spaţiul

tridimensional în jurul unei axe din planul său, axă care nu taie cercul (R > r). Tot
„tor” se numesc şi corpurile delimitate de astfel de suprafeţe (în vorbirea colocvială
forma se numeşte „inel”) (n.tr.).

94 Banda lui Möbius sau mai simplu banda Möbius (mai rar scris şi Moebius) este
un model de suprafaţă cu o singură faţă şi o singură margine. Banda are proprietatea
matematică de a fi neorientabilă. A fost studiată iniţial de August Ferdinand Möbius
338 
în ce mai departe de locul unde se afla acceleratorul. O jumătate de
oră mai târziu, corpurile umpleau mai mult de jumătate din cer, de
parcă un copil de uriaş şi-ar fi golit cutia cu cuburi pe firmament.
Lumina reflectată de suprafeţele de oglindă dublau strălucirea luminii
care se izbea de sol, dar intensitatea varia încontinuu. Umbra
pendulului uriaş apărea şi dispărea şi se legăna dintr-o parte în alta.
Apoi, toate corpurile geometrice începură să se deformeze şi-şi
pierdură treptat formele regulate, de parcă se topeau la căldură.
Deformarea accelerată şi masele rezultate deveniră din ce în ce mai
complexe. Acum obiectele de pe cer nu le mai aminteau oamenilor de
cuburi, ci de membrele tăiate şi de măruntaiele eviscerate ale unui
uriaş. Deoarece formele nu mai erau regulate, lumina pe care o
reflectau la sol deveni mai blândă, dar coloritul propriei lor suprafeţe
deveni mai straniu şi mai imprevizibil.
Din toată grămada de obiecte tridimensionale, câteva le atraseră
atenţia în mod special observatorilor de la sol. La început, doar pentru
că obiectele respective erau foarte asemănătoare unul cu celălalt. Dar
la o examinare mai atentă, oamenii le recunoscură şi un val de groază
cuprinse planeta Trisolaris.
Erau ochi! (Sigur că nu ştim cum arată ochii Trisolarieni, dar putem
fi siguri că orice fiinţă inteligentă trebuie să aibă o sensibilitate aparte
în legătură cu reprezentarea de ochi.)
Principele era printre puţinii care-şi păstrară calmul. Îl întrebă pe
Consulul Ştiinţific:
— Cât de complicată poate fi structura internă a unei particule
subatomice?
— Depinde de numărul de dimensiuni al perspectivei din care o
observi. Dintr-o perspectivă unidimensională, este doar un punct –
aşa gândesc de obicei oamenii că arată particulele. Dintr-o perspectivă
bi sau tridimensională, particula începe să-şi arate structura internă.
Dintr-o perspectivă cvadridimensională, o particulă fundamentală
este o lume imensă.
Principele spuse:
— Folosirea unui cuvânt ca „imensă” pentru descrierea unei
particule subatomice, cum e protonul, mi se pare incredibilă.

şi Johann Benedict Listing, care au descoperit-o independent în 1858 (n.tr.).

339 
 Consulul Ştiinţific îl ignoră pe Principe şi continuă:
— În timp ce ne mişcăm spre dimensiuni superioare, complexitatea
şi numărul structurilor dintr-o particulă se înmulţesc dramatic.
Comparaţiile pe care le voi face acum nu sunt precise, dar ar trebui să
vă permită să vă faceţi o idee despre scară. O particulă văzută dintr-o
perspectivă septadimensională are o complexitate comparabilă cu
sistemul stelar trisolarian tridimensional. Dintr-o perspectivă
octodimensională, o particulă este o prezenţă vastă aşa cum este Calea
Lactee. Când perspectiva urcă la cea de-a noua dimensiune, structurile
interne ale particulei şi complexitatea ei sunt egale cu întregul univers.
Cât despre dimensiunile mai mari, fizicienii noştri nu au reuşit încă să
le exploreze şi nu ne putem imagina gradul lor de complexitate.
Principele indică ochii uriaşi din spaţiu:
— Oare asta ne arată că microcosmosul conţinut de protonul
nedesfăcut adăposteşte viaţa inteligentă?
— Definiţia noastră de „viaţă” probabil nu este adecvată
microcosmosului multidimensional. Mai precis, putem spune doar că
universul conţine inteligenţă sau înţelepciune. Oamenii de ştiinţă au
prezis această posibilitate de foarte mult timp. Ar fi fost ciudat ca o
lume atât de complexă şi vastă să nu fi evoluat la un stadiu asemănător
inteligenţei.
— De ce s-au transformat în ochi care ne privesc? spuse Principele,
uitându-se la ochii din spaţiu, care erau frumoşi şi aduceau a sculpturi
pline de viaţă, ce priveau straniu spre planeta de sub ei.
— Poate vor doar să-şi arate prezenţa.
— Pot cădea aici?
— Absolut deloc. Principe, puteţi să staţi liniştit. Chiar dacă ar
cădea, masa tuturor acestor structuri mari adunată la un loc este doar
aceea a unui proton şi la fel ca şirul unidimensional de data trecută nu
vor avea absolut niciun efect asupra lumii noastre. Oamenii trebuie
doar să se obişnuiască cu priveliştea ciudată.
De data asta însă Consulul Ştiinţific se înşela.
Oamenii observară că ochii se mişcau mai repede decât celelalte
corpuri geometrice de pe cer şi că se adunau într-un singur loc. Nu
peste mult timp, doi ochi se întâlniră şi se transformară într-un singur
ochi mai mare. Din ce în ce mai mulţi ochi se uniră şi volumul lui

340 
continua să crească. Într-un final, toţi ochii deveniră unul singur şi era
atât de mare că părea să reprezinte privirea Universului însuşi aţintită
pe Trisolaris. Irisul era limpede şi strălucitor şi în centru se afla
imaginea unui Soare. Peste suprafaţa întinsă a globului ocular, curgeau
în cascadă diferite culori. Dar detaliile de pe ochiul gigant dispărură
treptat şi deveni doar un ochi orb lipsit de pupilă. Apoi, începu să se
deformeze până când îşi pierdu forma şi se transformă într-un cerc
perfect. Când cercul începu să se rotească uşor, oamenii îşi dădură
seama că nu era plat, ci parabolic, ca o felie tăiată dintr-o sferă
gigantică.
În timp ce Consulul Militar se uita fix la obiectul uriaş care se rotea
lent în spaţiu, înţelese dintr-odată şi urlă:
— Principe, toată lumea, vă rog intraţi în buncărele subterane
imediat! Şi arătă în sus. Este o…
— Oglindă parabolică, spuse Principele calm. Ordonă forţelor de
apărare spaţială s-o distrugă. Noi vom rămâne aici.
Oglinda parabolică concentră razele soarelui pe suprafaţa planetei
Trisolaris. Iniţial, fasciculul de lumină era foarte mare şi căldura din
punctul focal nu era încă letală. Fasciculul se mişca deasupra solului,
căutându-şi ţinta. Se părea că oglinda descoperise Capital, cel mai
mare oraş de pe Trisolaris şi lumina fasciculului începu să se îndrepte
spre el. În scurt timp, oraşul ajunse sub rază.
Cei care stăteau sub Monumentul Pendulului văzură doar o
strălucire imensă în spaţiu care cuprinse totul, însoţită de un val de
căldură extremă. Fasciculul de lumină de deasupra capitalei se
îngustă, în timp ce oglinda parabolică începu să-şi concentreze lumina
mult mai precis. Strălucirea din spaţiu crescu până când nimeni nu
mai reuşi să-şi ridice ochii. Cei care stăteau drept sub fascicul simţiră
cum temperatura creştea iute. Chiar în momentul când deveni
insuportabilă, marginea fasciculului de lumină mătură Monumentul
Pendulului şi totul se înceţoşă. Mulţimii îi luă ceva timp până când
reuşi să-şi adapteze vederea la lumina normală.
Când se uitară în sus, prima imagine care-i salută fu un stâlp de
lumină de la cer până la pământ de forma unui con inversat. Oglinda
din spaţiu forma baza conului şi vârful lui perforase inima oraşului
Capital, transformând pe loc totul în materie incandescentă. Valuri de

341 
fum începură să se ridice şi tornadele provocate de căldura inegală a
conului de lumină dădură naştere mai multor stâlpi de praf care se
conectau şi ei la cer, răsucindu-se şi dansând în jurul conului de
lumină…
Mai multe mingi de foc strălucitoare apărură în diferite părţi ale
oglinzii şi culoarea lor albastră se distingea de lumina reflectată de
oglindă. Acestea erau exploziile produse de focoasele nucleare ale
rachetelor lansate de corpul de apărare spaţială a planetei Trisolaris.
Pentru că exploziile aveau loc în afara atmosferei, nu se auzea niciun
sunet. Când mingile de foc dispărură, mai multe găuri mari se formară
în oglindă şi apoi întreaga suprafaţă începu să se fisureze şi să se crape,
până când se sparse în mai mult de douăsprezece bucăţi.
Conul de lumină ucigaş dispăru şi lumea reveni la un nivel de
iluminare normală. O clipă, simţiră cu toţii că era tot atât de întuneric
cum e în nopţile cu lună. Bucăţile sparte ale oglinzii, lipsite acum de
inteligenţă, continuau să se deformeze şi după puţin timp, nu le mai
putură deosebi de alte corpuri geometrice din spaţiu.
— Ce se va întâmpla la experimentul următor? îi spuse Principele
pe un ton batjocoritor Consulului Ştiinţific. Vei desface un proton în
patru dimensiuni?
— Principe, chiar dacă s-ar întâmpla asta, nu aveţi de ce să vă faceţi
griji. Un proton desfăcut în patru dimensiuni va fi mult mai mic. Dacă
corpul de apărare spaţială este pregătit şi atacă proiecţia lui în spaţiul
tridimensional, va fi distrusă oricum.
— Îl amăgeşti pe Principe, spuse furios Consulul Militar. Nu
menţionezi pericolul real. Dacă protonul se desface în zero
dimensiuni?
— Zero dimensiuni? Principele era interesat. Ăsta n-ar fi un punct
fără dimensiune?
— Ba da, o singularitate! Chiar şi un proton poate fi infinit de mare
în comparaţie cu asta. Întreaga masă a protonului va fi conţinută în
singularitatea sa şi densitatea lui va fi infinită. Principe, sunt sigur că
vă puteţi imagina ce ar fi.
— O gaură neagră?
— Da.
— Principe, vă rog să-mi permiteţi să vă explic, îi întrerupse

342 
Consulul Ştiinţific. Motivul pentru care am ales un proton în loc de un
neutron pentru desfacerea bidimensională este tocmai evitarea acestui
risc. Dacă l-am desface în zero dimensiuni, încărcătura electrică a
protonului va fi purtată şi ea în gaura neagră desfăcută. Atunci putem
s-o capturăm şi s-o controlăm cu ajutorul electromagnetismului.
— Dar dacă nu poţi s-o găseşti şi s-o controlezi? întrebă Consulul
Militar. Atunci va ateriza la sol, va aspira tot ce întâlneşte şi-şi va spori
masa. Apoi se va scufunda în miezul planetei şi în final va aspira
întreaga planetă Trisolaris.
— Asta nu se va întâmpla niciodată. Garantez acest lucru! De ce îmi
îngreunezi mereu munca? Aşa cum am mai spus, e un experiment
ştiinţific…
— Destul! spuse Principele. Care este probabilitatea de succes data
viitoare?
— Aproape sută la sută! Principe, vă rog să aveţi încredere în mine.
Cu ajutorul acestor două eşecuri am reuşit deja să stăpânim principiile
care guvernează desfacerea structurilor subatomice în macrospaţiul de
dimensiuni reduse.
— Foarte bine. Pentru a asigura supravieţuirea civilizaţiei
trisolariene trebuie să ne asumăm acest risc.
— Mulţumesc!
— Dar, dacă ratezi încă o dată, tu şi toţi oamenii de ştiinţă care
lucrează la proiectul Sophon veţi fi consideraţi vinovaţi.
— Da, desigur, vom fi cu toţii vinovaţi.
Dacă trisolarienii ar transpira, Consulul Ştiinţific ar fi probabil ud
leoarcă de sudoare.
Era mult mai uşor să cureţi rămăşiţele tridimensionale ale
protonului nedesfăcut din orbita sincronă decât să cureţi şirul
unidimensional. Nave spaţiale mici au reuşit să tragă bucăţile de
materie de proton departe de Trisolaris şi să le împiedice să intre în
atmosferă. Acele obiecte, unele mari cât munţii, nu aveau masă
aproape deloc. Erau ca nişte iluzii imense, argintii, până şi un prunc
le-ar fi putut mişca cu uşurinţă.
După aceea, Principele l-a întrebat pe Consulul Ştiinţific:
— Am distrus o civilizaţie din microcosmos în timpul acestui
experiment?

343 
 — Era acolo măcar o fiinţă inteligentă. Şi, Principe, am distrus
întregul microcosmos. Universul miniatural este imens în
dimensiunile multiple şi probabil conţinea mai mult de o singură
fiinţă inteligentă sau o singură civilizaţie – doar că nu au avut şansa să
se exprime în macrospaţiu. Sigur, în spaţiul multidimensional la
asemenea scări reduse, forma pe care o iau fiinţele inteligente sau
civilizaţiile poate fi dincolo de orice imaginaţie. Sunt ceva cu totul
deosebit. Şi o asemenea distrugere a avut loc de multe ori până acum.
— Chiar aşa?
— În lunga istorie a progresului ştiinţific, câţi protoni au fost
sfărâmaţi în acceleratoare de către fizicieni? Câţi neutroni şi câţi
electroni? Probabil nu mai puţin de o sută de milioane. Fiecare
asemenea coliziune a însemnat probabil sfârşitul civilizaţiilor şi
fiinţelor inteligente dintr-un microcosmos. De fapt, chiar în natură,
distrugerea universurilor are loc probabil în fiecare secundă – de
exemplu, prin decăderea neutronilor. Şi, o rază cosmică de energie
înaltă care intră în atmosferă poate distruge mii de asemenea
universuri miniaturale… Nu simţiţi nicio emoţie, gândindu-vă la toate
astea?
— Mă amuzi. Voi notifica imediat Consulul cu Propaganda şi-i voi
cere să publice în mod repetat acest fapt ştiinţific în toată lumea.
Oamenii de pe Trisolaris trebuie să înţeleagă că distrugerea
civilizaţiilor este un eveniment obişnuit care are loc în fiecare secundă
din fiecare oră.
— De ce? Doriţi să încurajaţi oamenii să reacţioneze la posibila
distrugere a civilizaţiei trisolariene cu seninătate?
— Nu. Vreau să-i încurajez să reacţioneze cu seninătate la
distrugerea civilizaţiei de pe Terra. Ştii foarte bine că după ce am
publicat politica noastră faţă de civilizaţia de pe Terra, s-a creat un val
extrem de periculos de pacifism. Abia acum am descoperit cât de
mulţi sunt cei care gândesc precum ascultătorul de la Staţia 1379.
Trebuie să stăpânim şi să eliminăm aceste sentimente de slăbiciune.
— Principe, acesta este în mare parte rezultatul mesajelor recente
primite de pe Terra. Predicţia dumneavoastră s-a adeverit. Forţele
alienate de pe Terra sunt în creştere. Ele au construit un nou centru de
transmisie care se află integral sub controlul lor şi au început să ne

344 
trimită cantităţi mari de informaţii despre civilizaţia lor. Trebuie să
recunosc că civilizaţia de pe Terra este foarte ispititoare pentru
trisolarieni. Pentru concetăţenii noştri, ea seamănă cu o muzică sacră
ce coboară din ceruri. Umanismul lor îi poate conduce pe mulţi
trisolarieni pe calea greşită. Aşa cum civilizaţia trisolariană a devenit
un soi de religie pe Terra, civilizaţia de pe Terra are acelaşi potenţial pe
Trisolaris.
— Ai scos în evidenţă un pericol major. Trebuie să controlăm strict
fluxul de informaţii de pe Terra adresat populaţiei noastre, mai ales cel
al informaţiilor culturale.

A treia încercare de desfacere a protonului în două dimensiuni a

început peste treizeci de ore trisolariene. De data asta era noapte. De
la sol era imposibil să vezi inelul acceleratorului în spaţiu. Doar lucirea
roşiatică a elementelor absorbante de căldură ale reactoarelor de
fuziune din jurul lui îi marcau locul. La scurt timp după ce fu pornit
acceleratorul, Consulul Ştiinţific anunţă succesul.
Oamenii se uitară la cerul nocturn. Iniţial nu văzură nimic. Dar nu
peste mult timp, apăru o privelişte miraculoasă: cerurile se despărţiră
în două. Între ele, tiparul stelelor nu se asemăna, de parcă cele două
fotografii ale cerului fuseseră puse una peste alta; cea mai mică fiind
suprapusă peste partea de sus a celei mari. Calea Lactee se frânsese la
graniţa dintre cele două. Porţiunea mai mică a firmamentului
împânzit de stele era circulară şi se întindea rapid peste cerul obişnuit
al nopţii.
— Constelaţia aceea aparţine Emisferei Sudice! spuseră Consulul
Culturii şi Consulul Educaţiei, arătând spre peticul circular de cer în
continuă expansiune.
În vreme ce oamenii îşi exersau imaginaţia pentru a înţelege cum se
făcea că stelele care puteau fi văzute doar de pe cealaltă parte a
planetei se suprapuneau acum peste imaginea Emisferei Nordice,
apăru o privelişte şi mai uimitoare: la marginea peticului de cer al
nopţii în expansiune din Emisfera Sudică, se vedea o parte a unui glob
gigantic. Globul era cafeniu şi-şi dezvăluia doar câte o bandă pe rând,
de parcă ar fi făcut parte dintr-un video cu o rată redusă de
împrospătare. Globul le era familiar tuturor: pe el se puteau vedea în

345 
mod clar contururile unor continente cunoscute. Când se dezvălui în
întregime, ocupa o treime din cer. Acum se puteau vedea mai multe
detalii ale globului: cutele lanţurilor muntoase care acopereau
continentele cafenii, norii împrăştiaţi ca nişte petice de zăpadă
planând deasupra continentelor… Cineva nu se mai putu abţine:
— Este planeta noastră!
Da, o nouă planetă Trisolaris apăruse pe cer.
Apoi cerul începu să strălucească. Lângă cel de-al doilea Trisolaris
din spaţiu, cercul în expansiune al cerului nopţii din Emisfera Sudică
dezvălui un alt soare. Era în mod clar acelaşi soare care strălucea de
obicei în Emisfera Sudică, dar care părea să fie doar jumătate din el.
În cele din urmă, cineva îşi dădu seama:
— Este o oglindă.
Oglinda imensă care apăruse peste Trisolaris era protonul care se
desfăcea, un plan geometric fără sensuri profunde.
Când desfacerea bidimensională fu încheiată, întregul cer fusese
înlocuit de reflexia cerului nopţii din Emisfera Sudică. Deasupra lor,
cerul era dominat de reflexiile planetei Trisolaris şi ale Soarelui. Apoi,
începu să se deformeze, chiar deasupra orizontului, şi reflexiile
stelelor se întinseră şi se răsuciră, de parcă s-ar fi topit. Deformarea
începu la marginile oglinzii, dar se extindea spre centru.
— Principe, planul protonului este îndoit de gravitaţia planetei,
spuse Consulul Ştiinţific.
Şi arătă spre numeroasele fascicule de lumină de pe cerul înstelat.
Păreau luminile unduitoare ale unor lanterne cu care se juca cineva pe
bolta arcuită.
— Sunt undele electromagnetice ce se trimit de la sol pentru
reglarea curbării planului influenţată de gravitaţie. Scopul este să
înfăşurăm complet protonul desfăcut în jurul planetei Trisolaris. După
aceea, undele electromagnetice vor continua să menţină şi să
stabilizeze această sferă imensă ca tot atâtea spiţe. Astfel, Trisolaris va
fi bancul de lucru care va securiza protonul bidimensional şi lucrarea
de gravare a circuitelor electronice de pe suprafaţa planului protonului
va putea începe.
Procesul de înfăşurare a planului protonului bidimensional în jurul
planetei Trisolaris a durat mult timp. Când deformarea reflexiei atinse

346 
imaginea planetei Trisolaris la zenit, stelele dispăruseră, deoarece
planul protonului, acum curbat în jurul celeilalte părţi a planetei, le
acoperea complet. Ceva lumină solară continua să picure înăuntrul
planului curbat al protonului şi imaginea planetei Trisolaris din
oglinda batjocoritoare din spaţiu se deformase atât de mult, că nu mai
putea fi recunoscută. Dar după ce ultima rază de soare fu blocată, totul
se cufundă în cea mai întunecată noapte din istoria planetei. În timp
ce gravitaţia şi undele electromagnetice se echilibrau reciproc, planul
protonului forma o carcasă gigantică în jurul planetei Trisolaris, pe
orbita sincronă.
Urmă un frig pătrunzător. Planul protonului complet reflectorizant
devia întreaga lumină solară înapoi în spaţiu. Temperatura de pe
Trisolaris scăzu rapid şi atinse niveluri comparabile cu apariţia celor
trei stele căzătoare care distruseseră atâtea cicluri de civilizaţie din
trecut. Majoritatea populaţiei trisolariene fu deshidratată şi
aprovizionată. O linişte mormântală se aşternu peste o mare parte din
suprafaţa cuprinsă de întuneric. Pe cer mai licăreau doar fasciculele
firave de lumină ale undelor care menţineau membrana protonului.
Din când în când, se vedeau şi alte lumini minuscule şi puternice pe
orbita sincronă: navele spaţiale gravau circuite în membrana gigantică.
Principiile care guvernează circuitele integrate microscopice erau
complet diferite de circuitele convenţionale, deoarece materialul de
bază nu conţinea atomi, ci materie dintr-un singur proton.
„Joncţiunile p-n” ale circuitelor erau formate prin răsucirea forţelor
nucleare puternice local la suprafaţa planului protonului şi liniile
conducătoare erau din mezoni care transmiteau forţa nucleară.
Datorită faptului că zona de suprafaţă destinată circuitului (în forma
ei desfăcută din macrospaţiu) era extrem de mare, circuitele erau şi ele
foarte mari. Liniile lor erau groase cât firul de păr şi un observator
aflat destul de aproape ar fi putut să le vadă cu ochiul liber. Zburând
aproape de membrana protonului, se putea vedea un plan vast ce
conţinea circuite integrate, elaborate, complexe. Suprafaţa totală
acoperită de circuite era de douăsprezece ori mai mare decât cea a
continentelor de pe planeta Trisolaris.
Gravarea circuitelor protonului era o ispravă de inginerie
extraordinară şi mii de nave spaţiale au trebuit să lucreze mai mult de

347 
cincisprezece mii de ore trisolariene pentru a o duce la bun sfârşit.
Procesul de căutare a erorilor din program a mai durat încă alte cinci
mii de ore trisolariene. Dar în cele din urmă, momentul testării
Sophon-ului sosise.
Uriaşul ecran de la Centrul de Comandă Sophon, aflat în subteran
la mare adâncime, demonstra progresul secvenţei îndelungatului
autotest. Apoi urmă încărcarea sistemului de operare. În final, pe
ecranul gol şi albastru apăru un rând de text cu font mare: Micro-
Inteligenţă 2.10 încărcata. Sophon Unu este gata să primească
comenzi.
Consulul Ştiinţific spuse:
— S-a născut un sophon. Am înzestrat un proton cu inteligenţă.
Este cea mai mică inteligenţă artificială pe care o putem produce.
— Dar acum, pare că e cea mai mare inteligenţă artificială, spuse
Principele.
— Principe, vom mări dimensionalitatea acestui proton şi în
curând va deveni foarte mic.
Consulul Ştiinţific tastă o întrebare la terminal: Sophon Unu,
comenzile de dimensionalitate spaţială sunt operaţionale?
— Afirmativ. Sophon Unu este capabil să iniţieze reglările de
dimensionalitate spaţială în orice moment.
— Reglează dimensionalitatea la trei.
După emiterea acestei comenzi, membrana protonului
bidimensional care se înfăşurase în jurul planetei Trisolaris începu să
se micşoreze rapid, de parcă o mână gigant din Univers trăsese o
cortină peste lume. Într-o clipă, lumina soarelui scălda pământul.
Protonul se împături din stadiul bidimensional în cel tridimensional şi
deveni o sferă gargantuescă în orbită sincronă, aproximativ de
mărimea lunii gigantice. Sophonul se afla în partea întunecată a
planetei, dar lumina soarelui reflectată din suprafaţa sa de oglindă
transformă noaptea în zi. La suprafaţa planetei Trisolaris era încă
extrem de frig, aşa că mulţimea de la Centrul de Comandă putea să
observe aceste schimbări doar pe un ecran.
— Reglarea dimensionalităţii executată cu succes. Sophon Unu este
gata să accepte comenzi.
— Reglează dimensionalitatea la patru.

348 
 În spaţiu, sfera gargantuescă se micşoră până când ajunse să fie de
mărimea unei stele căzătoare. Noaptea coborî din nou peste această
parte a planetei.
— Principe, sfera pe care o vedem acum nu este sophonul complet.
Este doar o proiecţie a corpului său în spaţiul tridimensional. Este de
fapt un gigant în cvadrispaţiu şi lumea noastră este ca o foaie de hârtie
tridimensională subţire. Gigantul stă pe foaia de hârtie şi noi putem să
vedem doar urma pe care o lasă picioarele lui la atingere.
— Reglarea dimensionalităţii executată cu succes. Sophon Unu este
gata să primească comenzi.
— Reglează dimensionalitatea la şase.
Sfera din cer dispăru.
— Cât de mare este un proton sexadimensional? întrebă Principele.
— Cu o rază de aproximativ cincizeci de unităţi, răspunse Consulul
Ştiinţific.
— Reglarea dimensionalitâţii executată cu succes. Sophon Unu este
gata să primească comenzi.
— Sophon Unu, poţi să ne vezi?
— Da. Pot vedea Centrul de Comandă, pe toţi în interior şi organele
din fiecare, chiar şi organele din interiorul organelor.
— Ce spune? spuse Principele înlemnit.
— Un sophon care observă spaţiul tridimensional dintr-un spaţiu
hexadimensional seamănă cu noi când ne uităm la o fotografie dintr-
un plan bidimensional. Sigur că poate să vadă în interiorul nostru.
— Sophon Unu, intră în Centrul de Comandă!
— Poate pătrunde prin pământ? întrebă Principele.
— Principe, nu e ca şi cum ar pătrunde în pământ. Mai degrabă e ca
şi cum ar pătrunde dintr-o dimensiune superioară. Poate pătrunde în
orice spaţiu închis din lumea noastră. Este la fel ca relaţia dintre noi,
care existăm într-un spaţiu tridimensional şi un plan bidimensional.
Noi putem să pătrundem cu uşurinţă pe orice cerc trasat pe un plan,
venind de sus. Dar orice fiinţă bidimensională de pe plan nu poate face
un asemenea lucru fără să spargă cercul.
Imediat ce Consulul Ştiinţific termină de vorbit, o sferă cu suprafaţa
din oglindă apăru în mijlocul Centrului de Comandă, plutind prin aer.
Principele se duse şi se uită la propria lui reflexie distorsionată.

349 
 — E un proton? Principele era uimit peste măsură.
— Principe, este doar corpul hexadimensional al protonului
proiectat în trispaţiu.
Principele întinse o mână. Când văzu că nu e oprit de Consulul
Ştiinţific, atinse suprafaţa sophonului. O atingere extrem de uşoară
împinse sophonul la o distanţă considerabilă.
— Este foarte neted. Chiar dacă are doar masa unui proton, pot
simţi rezistenţă. Principele era nedumerit.
— Asta se datorează rezistenţei aerului la suprafaţa sferei.
— Poţi mări dimensionalitatea ei până la unsprezece şi s-o faci atât
de mică cât un proton obişnuit?
Imediat ce Principele spuse asta, Consulul Ştiinţific urlă spre
sophon, cu glasul îngrozit:
— Atenţie! Asta nu este o comandă!
Sophon Unu înţelege.
— Principe, dacă mărim dimensionalitatea până la unsprezece, îl
vom pierde pentru totdeauna. Când sophonul se strânge până la
dimensiunea unei particule subatomice obişnuite, senzorii interni şi
porturile I/E vor deveni mai mici decât lungimea de undă a unei
radiaţii electromagnetice de orice fel. Asta înseamnă că nu va mai
putea simţi lumea macroscopică şi că nu va mai putea primi comenzile
noastre.
— Dar trebuie până la urmă să-l micşorăm până la stadiul de
particulă subatomică.
— Da, dar trebuie să aşteptăm crearea lui Sophon Doi, lui Sophon
Trei şi lui Sophon Patru. Multipli sophoni pot forma un sistem care să
simtă lumea macroscopică prin efecte cuantice. De exemplu, să
presupunem că un nucleu are doi protoni. Cei doi protoni vor
interacţiona şi vor urma anumite tipare de mişcare. De exemplu,
direcţia rotaţiei celor doi protoni trebuie să fie opuse. Când aceşti doi
protoni sunt scoşi din nucleu, indiferent cât de depărtaţi sunt unul de
celălalt, acest tipar va continua să-şi producă efectele. Când ambii
protoni sunt transformaţi în sophoni, pe baza acestui efect, vor crea
un sistem de detectare reciprocă. Mai mulţi sophoni pot crea apoi o
formaţiune de detectare reciprocă. Scara acestei formaţiuni poate fi
reglată la orice mărime şi poate primi unde electromagnetice la orice

350 
frecvenţă. Astfel va detecta lumea macroscopică. Sigur, efectele
cuantice reale necesare creării unei asemenea formaţiuni de sophoni
sunt foarte complicate. Explicaţia mea este doar o analogie.

Desfacerea bidimensională a următorilor trei protoni a reuşit din

prima. Construcţia fiecărui sophon a durat şi ea doar pe jumătate cât a
durat pentru Sophon Unu. După construcţia lui Sophon Doi, lui
Sophon Trei şi a lui Sophon Patru, s-a creat cu succes şi formaţiunea
cu detectare cuantică.
Principele şi toţi consulii reveniră la Monumentul Pendulului.
Deasupra lor pluteau patru sophoni micşoraţi la nivelul hexa-
spaţiului. În suprafaţa oglindită cristalin a fiecăruia era o imagine a
soarelui care răsărea şi care amintea de ochii tridimensionali care
apăruseră odată în spaţiu.
Formaţiunea Sophoni, reglează dimensionalitatea la unsprezece.
După ce a fost dată comanda, cele patru sfere oglindite dispărură.
Consulul Ştiinţific spuse:
— Principe, Sophon Unu şi Sophon Doi vor fi lansate spre Pământ.
Cu ajutorul cantităţii de date uriaşe stocate în microcircuite, sophonii
înţeleg natura spaţiului. Ei pot să-şi tragă energia din vid şi să devină
particule de energie înaltă în orice moment şi să navigheze prin spaţiu
cu aproximativ viteza luminii. Asta pare să încalce legea conservării
energiei, dar de fapt sophonii doar „împrumută” energie de la
structura vidului. Cu toate astea, momentul de restituire a acestei
energii este îndepărtat în viitor, când protonul – acum un sophon –
decade. Până atunci, sfârşitul Universului nu va fi departe.
— După ce sosesc pe Terra cei doi sophoni, prima lor misiune va fi
localizarea şi infiltrarea în acceleratoarele de particule cu energie
înaltă folosite de oameni pentru cercetarea în fizică. La nivelul
dezvoltării ştiinţei de pe Terra, metoda de bază a explorării structurii
profunde a materiei este folosirea particulelor cu energie înaltă
accelerate pentru bombardarea particulelor ţintă. După ce particulele
ţintă au fost sfărâmate, analizează rezultatele pentru a încerca să
găsească informaţii privitoare la structura profundă a materiei. În
experimentele reale, ei folosesc substanţa care conţine particulele
ţintă drept cercul din centrul ţintei pentru gloanţele accelerate.

351 
 — Dar interiorul substanţei bombardate este aproape tot compus
din vid. Să presupunem că un atom este de mărimea unui teatru,
atunci nucleul este doar o alună care pluteşte într-un centru al
teatrului. Astfel, coliziunile reuşite sunt foarte rare. Adesea, cantităţi
mari de particule cu energie înaltă trebuie orientate spre substanţa-
ţintă pentru o vreme înainte de momentul coliziunii. Acest tip de
experiment este asemănător cu identificarea unei picături de ploaie de
o culoare diferită în timpul unei furtuni de vară cu fulgere şi trăsnete.
— Asta le oferă sophonilor o oportunitate fericită. Un sophon poate
să ia locul unei particule-ţintă şi să accepte coliziunea. Pentru că sunt
extrem de inteligenţi, datorită formaţiunii de detectare cuantică, pot
stabili iute şi cu precizie căile pe care le vor urma particulele accelerate
şi apoi pot să se deplaseze în locul potrivit. Astfel, posibilitatea ca un
sophon să fie lovit va fi de miliarde de ori mai mare decât particula-
ţintă adevărată. După ce e lovit un sophon, el poate da, în mod
deliberat, rezultate greşite şi haotice. Astfel, chiar dacă, ocazional, este
lovită chiar particula ţintă, fizicienii de pe Terra nu vor putea
identifica rezultatul corect din grămada de rezultate eronate.
— Dar asta nu-i va distruge şi pe sophoni? întrebă Consulul Militar.
— Nu. Când un sophon este zdrobit în multe bucăţi, se nasc mai
mulţi sophoni. Şi ei continuă să aibă împletituri cuantice sigure
reciproce, la fel ca atunci când spargi un magnet în două: vei obţine
mereu doi magneţi. Deşi aptitudinile fiecărui sophon parţial vor fi mai
scăzute decât ale celui iniţial, ale sophonului întreg, sub instruirea
programului de autovindecare, bucăţile se vor uni şi vor forma prin
reasamblare sophonul iniţial. Acest proces necesită doar o
microsecundă şi va avea loc după coliziunea din accelerator şi după ce
bucăţile sophonului au obţinut rezultatele eronate în camera cu bule
sau pe o peliculă sensibilă.
Cineva întrebă:
— Nu e posibil ca oamenii de ştiinţă de pe Terra să descopere o
modalitate de detectare a sophonilor şi apoi să folosească un câmp
magnetic foarte puternic pentru a-i sechestra? Protonii au încărcătură
pozitivă.
— Este imposibil. Detectarea sophonilor necesită descoperiri
majore în studierea structurii profunde a materiei. Dar acceleratoarele

352 
lor cu energie înaltă vor fi fost transformate în grămezi de fiare vechi.
Cum să mai poată progresa într-un asemenea domeniu de cercetare?
Ochii vânătorului vor fi fost deja orbiţi de prada pe care intenţionase
s-o captureze.
— Oamenii încă pot recurge la metoda forţei brute, spuse Consulul
Industriei. Pot construi un număr mare de acceleratoare, mai repede
decât putem noi fabrica sophoni. Apoi, câteva acceleratoare de pe
Terra nu vor putea fi accesate de către sophoni şi astfel vor avea
rezultatele corecte.
— Acesta este unul dintre cele mai interesante aspecte ale
proiectului Sophon! spuse Consulul Ştiinţific, vizibil entuziasmat de
întrebare.
— Stimate Consul al Industriei, nu te îngrijora că fabricarea unei
cantităţi mari de sophoni va produce colapsul economiei trisolariene.
Nu va trebui să ajungem acolo. Putem construi câţiva în plus, dar nu
prea mulţi. Crede-mă, doar ăştia doi sunt mai mult decât suficienţi,
fiindcă fiecare sophon este capabil de efectuarea sistemului de calcul
multisarcină.
— Sistem de calcul multisarcină?
— Este un jargon aplicat computerelor seriale străvechi. Pe vremea
aceea, unitatea centrală de prelucrare a computerului nu putea efectua
decât o singură instrucţiune într-un moment dat. Dar pentru că era
atât de rapid şi era ajutat de programarea întreruptă, din perspectiva
noastră de viteză redusă, computerul executa multiple programe în
acelaşi timp. Aşa cum ştiţi, sophonii se pot deplasa aproape cu viteza
luminii. Suprafaţa Terrei este un spaţiu minuscul pentru sophoni.
Dacă sophonii patrulează în jurul acceleratoarelor la această viteză,
atunci, din perspectiva oamenilor, ei ar exista simultan în toate
acceleratoarele şi ar crea simultan rezultate eronate pretutindeni.
— Conform calculelor noastre, fiecare sophon este capabil să
controleze mai mult de zece mii de acceleratoare cu energie înaltă.
Oamenilor le trebuie patru sau cinci ani să construiască un singur
accelerator de acest tip şi pare improbabil să fie produse în masă, dacă
ne gândim la economia lor şi la resursele disponibile. Sigur, pot creşte
distanţa dintre acceleratoare, de exemplu, prin construirea lor pe
diferite planete din sistemul planetar. Asta va distruge într-adevăr

353 
sistemul de calcul multisarcină al sophonilor. Dar în timpul de care vor
avea nevoie ca să facă asta, trisolarienilor nu le va fi dificil să mai
construiască încă zece sau chiar mai mulţi sophoni.
— Mai mulţi şi mai mulţi sophoni care vor rătăci în acel sistem
planetar. Cu toţii la un loc nu vor face nici cât o miliardime dintr-o
bacterie. Dar îi vor opri pe fizicienii de pe Terra să mai pătrundă
secretele ascunse adânc în structura materiei. Oamenii nu vor mai
putea să acceseze microdimensiunile niciodată şi capacitatea lor de a
manipula materia se va limita la nivelul inferior planului
pentadimensional. De acum înainte, fie că se vor chinui 4,5 milioane
de ore sau 450 de trilioane de ore, tehnologia civilizaţiei de pe Terra nu
va mai atinge niciodată nivelul unei descoperiri fundamentale majore.
Vor rămâne pentru eternitate la stadiul primitiv. Ştiinţa de pe Terra va
fi complet oprită şi încuietoarea va fi atât de sigură, că oamenii nu vor
mai putea să iasă la lumină prin propriile lor forţe.
— Este minunat! Te rog să-mi ierţi lipsa de respect din trecut
pentru proiectul Sophon.
Tonalitatea glasului Consulului Militar părea sinceră.
— De fapt, în prezent sunt doar trei acceleratoare cu suficientă
putere de a produce rezultate care să conducă la posibile descoperiri
majore. După ce ajung pe Terra Sophon Unu şi Sophon Doi, vor primi
multă capacitate suplimentară. Cu scopul utilizării depline a
sophonilor, le vom atribui şi alte sarcini în afară de interferenţa cu cele
trei acceleratoare. De exemplu, vor fi principalele mijloace de
îndeplinire a Planului de Miracole.
— Sophonii pot crea miracole?
— Oamenii vor crede că sunt miracole. Ştim cu toţii că particulele
cu energie înaltă pot expune o peliculă. Asta este una dintre
modalităţile prin care acceleratoarele primitive de pe Terra arătau
odată particulele individuale. Când un sophon trece prin peliculă la o
energie înaltă, lasă în urmă o zonă minusculă expusă. Dacă sophonul
trece înapoi şi înainte prin peliculă de mai multe ori, poate lega
puncte şi forma litere sau numere, sau chiar imagini, cum ar fi
broderiile. Procesul este foarte iute şi mult mai rapid decât viteza la
care oamenii expun pelicula când fac o fotografie. Iar retina umană
este similară retinei trisolariene. Astfel, un sophon cu înaltă energie

354 
poate folosi aceeaşi tehnică pentru a proiecta litere, numere sau
imagini pe retina lor. Şi dacă aceste mici miracole îi pot tulbura sau
îngrozi pe oameni, atunci următorul miracol mare va fi suficient
pentru a-i speria de moarte pe oamenii lor de ştiinţă, care nu sunt mai
buni decât nişte bieţi gândaci: Sophonii pot produce radiaţie cosmică
de fundal care să licărească în ochii lor.
— Asta i-ar speria şi pe oamenii noştri de ştiinţă. Cum se poate
realiza aşa ceva?
— Foarte simplu. Am scris deja programul care-i permite
sophonului să se desfacă în două dimensiuni. După ce desfacerea e
completă, planul uriaş se poate înfăşură în jurul Terrei. Acest program
îşi poate regla membrana aşa încât să fie transparentă, dar, la
frecvenţele radiaţiei cosmice de fundal, gradul de transparenţă poate fi
ajustat… Sigur, în timp ce sophonii se împăturesc şi se desfac în
diferite dimensiuni, ei pot afişa şi mai multe „miracole” uimitoare.
Programul pentru realizarea lor este în curs de desfăşurare. Aceste
„miracole” vor crea o anume dispoziţie, suficientă pentru orientarea
gândirii ştiinţifice umane pe calea greşită. În felul acesta, putem folosi
Planul de Miracole pentru limitarea elanurilor ştiinţifice de pe Terra la
lucruri care nu au legătură cu fizica.
— O ultimă întrebare. De ce să nu trimitem toţi cei patru sophoni
operaţionali pe Terra?
— Împletitura cuantică poate lucra la distanţă. Chiar dacă patru
sophoni ar fi plasaţi în patru colţuri din Univers, vor fi capabili să-i
detecteze pe ceilalţi instantaneu şi formaţiunea cuantică dintre ei va
continua să existe. Păstrarea lui Sophon Trei şi a lui Sophon Patru aici
le va permite să primească informaţiile trimise de Sophon Unu şi de
Sophon Doi. Acest lucru ne dă posibilitatea monitorizării Terrei în
timp real. Şi formaţiunea sophonilor permite planetei Trisolaris să
comunice cu forţele alienate din civilizaţia de pe Terra.
Pe nevăzute, Soarele care tocmai răsărise, dispăru sub linia
orizontului şi se transformă în apus. Începuse o nouă Eră Haotică pe
Trisolaris.

În timp ce Ye Wenjie citea mesajele de pe Trisolaris, Centrul de

Comandă pentru Operaţiuni de Război găzduia o nouă şedinţă

355 
importantă pentru realizarea unei analize preliminare a datelor
capturate. Înaintea şedinţei, generalul Cheng spuse:
— Tovarăşi, vă rog să aveţi în vedere că şedinţa noastră este probabil
monitorizată de către sophoni. De acum înainte, nu vor mai exista
secrete.
Când a rostit aceste cuvinte, împrejurimile erau încă familiare.
Umbrele copacilor verii se legănau peste perdelele trase, dar, pentru
participanţi, lumea nu mai era aceeaşi. Simţiră privirea ochilor
omniprezenţi. Sub ochii aceia, nu mai aveai unde să te ascunzi pe
lume. Acest sentiment avea să-i urmărească toată viaţa şi nici
descendenţii lor nu vor reuşi să se elibereze de el. Vor trece mulţi,
mulţi ani până când oamenii se vor adapta mental la această situaţie.
La numai trei secunde după ce generalul Cheng îşi încheie remarca,
Trisolaris comunică pentru prima oară cu umanitatea în afara OTT.
După aceea, încheiară orice comunicări cu Adventiştii. Pentru tot
restul vieţii participanţilor, Trisolaris nu mai trimise niciun alt mesaj.
Toţi cei prezenţi la Centrul de Comandă pentru Operaţiuni de
Război văzură mesajul în propriii ochi, tot aşa cum văzuse Wang Miao
numărătoarea inversă. Mesajul licări preţ de doar două secunde şi apoi
dispăru, dar îl primiră cu toţii. Era o singură propoziţie:
Sunteţi nişte gândaci!

356 
 34
GÂNDACII

Când intră Shi Qiang pe uşă, Wang Miao şi Ding Yi erau deja foarte
beţi.
Cei doi fură foarte bucuroşi să-l vadă pe Shi. Wang se ridică în
picioare şi strânse în braţe umerii nou-venitului:
— Ah, Da Shi, ofiţere Shi…
Ding, care nu putea nici măcar să stea în picioare, găsi un pahar şi-l
puse pe masa de biliard. Turnă în el:
— Gândirea ta neconvenţională nu ne-a fost de ajutor. Fie că ne
uităm la mesaje, fie că nu ne uităm, rezultatul de peste patru sute de
ani de acum înainte va rămâne acelaşi.
Shi se aşeză în faţa mesei de biliard, privindu-i pe cei doi cu un aer
şiret:
— Chiar aşa să fie, cum spuneţi voi, că totul s-a sfârşit?
— Bineînţeles! S-a sfârşit de tot.
— Nu poţi să foloseşti acceleratoarele şi nu poţi studia structura
materiei. Asta nu înseamnă că s-a sfârşit?
— Hm… tu ce crezi?
— Tehnologia face deja progrese. Academicianul Wang şi oamenii
lui tocmai au creat nanomaterialul…
— Imaginaţi-vă un regat antic, dacă vreţi. Tehnologia lor evoluează.
Şi pot inventa săbii, cuţite şi suliţe mai bune, ş.a.m.d. Poate că pot
chiar să inventeze arbaletele automate cu repetiţie care trag multe
săgeţi, ca o mitralieră…
Shi dădu din cap, încuviinţând:
— Dar dacă nu ştiu că materia conţine molecule şi atomi, nu vor
crea niciodată rachete şi sateliţi. Sunt limitaţi de nivelul lor ştiinţific.
Ding îl bătu pe Shi pe umăr:
— Am ştiut dintotdeauna că ofiţerul Shi este deştept. Doar că…
Wang îl întrerupse:
— Studiul structurii profunde a materiei reprezintă fundamentul
fundamentelor celorlalte ştiinţe. Dacă nu evoluăm în direcţia asta,
357 
orice altceva – ca să te citez – este un rahat.
Ding arătă spre Wang:
— Academicianul Wang va fi ocupat tot restul vieţii şi va continua
să îmbunătăţească săbiile, cuţitele şi suliţele noastre. Dar ce naiba am
să fac eu? Cine dracu’ ştie?
Aruncă o sticlă goală pe masă şi luă în mână o bilă de biliard ca s-o
spargă cu ea.
— Ăsta e un lucru bun! spuse Wang, ridicând paharul. Toţi ne vom
trăi restul vieţii într-un fel sau altul. După o chestie ca asta, decadenţa
şi depravarea sunt justificate! Suntem gândaci! Gândaci pe cale de
dispariţie! Ha, ha…
— Exact! Ding ridică şi el paharul. Ei ne dispreţuiesc atât de mult,
că nici măcar nu se deranjează să-şi ascundă planurile şi le spun totul
adventiştilor. E ca şi cum n-ar fi nevoie să ascunzi sticla de insecticid
de nenorociţii ăia mici. În onoarea gândacilor! Trăiască sophonii!
Trăiască sfârşitul lumii!
Shi scutură din cap şi dădu paharul pe gât. Scutură din nou din cap:
— Sunteţi nişte fătălăi!
— Ce vrei? spuse Ding, privindu-l pe Shi cu ochii ameţiţi de
băutură. Crezi că ne poţi înveseli?
Shi se ridică în picioare:
— Hai să mergem!
— Unde?
— Să găsim ceva care să vă înveselească.
— Cum zici tu, amice. Stai jos. Bea!
Shi îi luă pe amândoi de braţe şi-i târî până se ridicară în picioare.
— Hai să mergem! Luaţi-vă şi băuturica, dacă nu se poate altfel.
Ajunşi jos, cei trei se urcară în maşina lui Shi. În timp ce pornea
motorul, Wang îl întrebă aproape incoerent unde se duceau. Shi
spuse:
— În oraşul meu natal. Nu e departe.
Maşina părăsi oraşul şi se îndrepta iute spre vest, pe autostrada
Beijing-Shijiazhuang. Ieşiră de pe autostradă imediat ce ajunseră în
provincia Hebei. Shi opri maşina şi-i trase pe cei doi pasageri afară.
Imediat ce Ding şi Wang ieşiră din maşină, din cauza soarelui
strălucitor al după-amiezii îşi mijiră ochii. În faţa lor se întindeau

358 
lanurile de grâu ale Câmpiei Chinei de Nord.
— De ce ne-ai adus aici?
— Ca să vă uitaţi la gândaci.
Shi îşi aprinse una dintre ţigările pe care i le dăruise colonelul
Stanton şi arătă cu ea spre lanurile de grâu.
Wang şi Ding observară că erau acoperite de un strat de lăcuste. Pe
fiecare tulpină se târau câteva. La sol, se încovoiau mai multe, ca o
dâră de lichid gros.
— I-au invadat lăcustele pe aici? spuse Wang măturând câteva
dintr-o parte mică de la marginea lanului şi se aşeză pe jos.
— Au început să vină acum zece ani, ca furtunile de praf. Dar anul
ăsta e mai rău decât oricând.
— Şi ce dacă? Da Shi, nimic nu mai are importanţă acum, spuse
Ding cu glasul împleticit încă de băutură.
— Am vrut doar să vă întreb pe amândoi ceva: oare distanţa
tehnologică dintre oameni şi trisolarieni este mai mare decât cea
dintre lăcuste şi oameni?
Întrebarea îi şocă pe cei doi oameni de ştiinţă ca o găleată plină cu
apă rece. În timp ce se holbau la grămăjoarele de lăcuste din faţa lor,
expresia de pe chip deveni solemnă. Înţeleseseră ce voia Shi să spună.

— Uitaţi-vă la gândacii ăştia! Distanţa tehnologică dintre ei şi noi

este mai mare decât diferenţa dintre noi şi civilizaţia trisolariană.
Oamenii au folosit tot ce le-a stat în putere pentru a-i stârpi: orice fel
de otravă, spray-uri, au adus şi au cultivat prădătorii lor naturali, le-au
căutat şi le-au distrus ouăle, au folosit modificări genetice ca să-i
sterilizeze, i-au trecut prin foc, i-au înecat în apă; fiecare familie are
insecticide, sub fiecare birou există o paletă de muşte… acest război
îndelungat se duce de la începuturile istoriei civilizaţiei umane. Dar
deznodământul este încă neclar. Gândacii nu au fost exterminaţi. Încă
trăiesc cu mândrie între cer şi pământ şi numărul lor nu a scăzut din
timpurile dinaintea apariţiei oamenilor.
Trisolarienii care-i socoteau gândaci pe oameni păreau că au uitat
un lucru: gândacii nu fuseseră niciodată înfrânţi cu adevărat.
Un nor mic şi negru acoperi soarele şi aruncă o umbră mişcătoare
pe pământ. Nu era un nor oarecare, ci un roi de lăcuste care abia

359 
sosise. În timp ce ateriza pe câmpurile din apropiere, cei trei bărbaţi
stăteau sub un jet de viaţă şi simţeau ce înseamnă demnitatea vieţii de
pe Terra. Ding Yi şi Wang Miao vărsară vinul din cele două sticle pe
care le luaseră pe pământul de la picioarele lor, un toast în onoarea
gândacilor.
— Da Shi, mulţumesc, spuse Wang, întinzându-i mâna lui Shi.
— Şi eu îţi mulţumesc, spuse Ding, apucându-l pe Shi de cealaltă
mână.
— Hai să ne întoarcem! spuse Wang. Avem atâtea de făcut.

360 
 35
RUINELE

Nimeni nu crezuse că Ye Wenjie ar fi putut să urce singură pe Vârful

Radar, dar o făcuse. Nu lăsase pe nimeni s-o ajute, se odihnise doar de
câteva ori pe la posturile de gardă ale santinelelor, îşi epuizase
vitalitatea fără milă, o forţă care nu putea fi reînnoită.
După ce aflase adevărul despre civilizaţia trisolariană, Ye nu mai
scosese un cuvânt. Vorbea oricum foarte rar, dar avusese o dorinţă: să
viziteze ruinele Bazei Coasta Roşie.
În timp ce grupul de vizitatori urca pe vârf, creasta Vârfului Radar
începea să iasă din pătura de nori. După ce merseseră o zi întreagă
prin ceaţa deasă, apariţia soarelui strălucitor la vest şi a cerului
albastru şi limpede erau ca o ascensiune spre o lume nouă. De pe
creasta vârfului, norii păreau o mare alb-argintie ale cărei valuri care
urcau şi coborau păreau nişte compoziţii abstracte ale munţilor Marele
Hingan de sub ei.
Ruinele din imaginaţia vizitatorilor nu existau. Baza fusese
demontată bucată cu bucată şi tot ce mai rămăsese pe culme era un
petic de iarbă înaltă. Fundaţia şi drumurile fuseseră îngropate şi totul
semăna cu un loc pustiu şi dezolant. Coasta Roşie părea să nu fi existat
niciodată.
Dar Ye descoperi ceva. Se îndreptă spre o stâncă înaltă şi trase la o
parte vegetaţia care o acoperea, dezvăluind suprafaţa ruginită şi pătată
de dedesubt. Vizitatorii îşi dădură seama acum că stânca era de fapt o
fundaţie metalică mare.
— Este fundaţia pentru antenă, spuse Ye.
Primul ţipăt de pe Terra, auzit de lumea extraterestră, fusese emis
de antena de aici spre soare, apoi amplificat şi transmis întregului
Univers.
Lângă fundaţie descoperiră o placă, aproape invizibilă, ascunsă sub
iarbă:

Amplasamentul Bazei Coasta Roşie (1968-1987)

361 
 Academia Chineză de Ştiinţe 21.03.1989

Placa era atât de mică. Nici nu părea o placă comemorativă, ci mai

degrabă o încercare de a uita. Ye merse până la buza stâncii. Era locul
unde curmase vieţile a doi soldaţi cu propriile ei mâini. Nu privi peste
marea de nori la fel ca ceilalţi, ci îşi îndreptă privirea într-o singură
direcţie. Sub nori era un sătuc pe nume Qijiatun.
Inima lui Ye începu să bată mai repede din cauza efortului, precum
coarda unui instrument gata să se rupă. O ceaţă neagră îi învălui
privirea. Îşi folosi ultima picătură de forţă ca să rămână în picioare.
Înainte ca totul să se scufunde în întuneric, dorise să revadă apusul de
la Baza Coasta Roşie.
Dincolo de orizont, soarele care se pierdea încet în marea de nori
păru că se topeşte. Astrul arămiu se dizolvă printre nori şi acoperi tot
cerul, iluminându-l într-o nuanţă de un roşu magnific.
— Apusul umanităţii, şopti Ye.

SFÂRŞIT

362 
 Lista completă a personajelor

(Numele chinezeşti sunt scrise cu numele de familie întâi)

Familia Ye
Ye Zhetai – Fizician, profesor la Universitatea Tsinghua
Shao Lin – Fizician, soţia lui Ye Zhetai
Ye Wenjie – Astrofizician, fiica lui Ye Zhetai, membru al Bazei
Coastei Roşii şi, mai târziu, descoperitoarea planetei Trisolaris şi
comandant-şef al Organizaţiei Terra-Trisolaris
Ye Wenxue – Sora lui Ye Wenjie, membră a organizaţiei Gărzilor
Roşii

Baza Coasta Roşie

Bai Mulin – Reporter la ziarul Măreţele Ştiri din Producţie, cel care
i-a dat lui Ye Wenjie cartea O primăvară tăcută
Cheng Lihua – Activist comunist care a interogat-o pe Ye Wenjie
Lei Zhicheng – Comisar Politic la Baza Coasta Roşie
Yang Weining – Inginer Şef la Baza Coasta Roşie, fost student al lui
Ye Zhetai şi mai târziu soţul lui Ye Wenjie
Yang Dong – Cercetător al Teoriei Corzilor şi fiica lui Ye Wenjie şi a
lui Yang Weining
Feng – Prietena lui Ye Wenjie cât a trăit Ye la Qijiatun

Războiul împotriva OTT

Ding Yi – Fizician teoretician, iubitul lui Yang Dong
Wang Miao – Cercetător nanomateriale, inventatorul Lamei
Zburătoare şi cel care a rezolvat enigma celor Trei Corpuri
Li Yao – Soţia lui Wang Miao
Dou Dou – Fiul lui Wang Miao
Shi Qiang – Detectivul de poliţie care a devenit prietenul lui Wang
Miao, poreclit Da Shi
Cheng Weisi – General-Maior în Armata de Eliberare a Poporului
Colonelul Stanton – Corpul de Infanterie Marină al SUA,
Comandantul Operaţiunii Guzheng
363 
 Wei Cheng – Copil-minune care a inventat o abordare stohastică
pentru rezolvarea problemei celor trei corpuri
Shen Yufei – Fizician japonez, soţia şi protectoarea lui Wei Cheng şi
membru al Frontierelor Ştiinţei; ea i-a prezentat lui Shi Qiang jocul
celor Trei Corpuri
Pan Han – Biolog şi membru al Frontierelor Ştiinţei, adept al
întoarcerii la viaţa pastorală
Sha Ruishan – Astronom, unul dintre studenţii lui Ye Wenjie
Mike Evans – Fiul unui magnat al petrolului, fondatorul
Organizaţiei Terra-Trisolaris

364 
 Post-scriptum al autorului
pentru ediţia în limba engleză

O noapte din copilărie mi-a rămas întipărită viu în memorie:

stăteam lângă un iaz din dreptul unui sat de undeva din comitatul
Luoshan, provincia Henan, unde-şi duseseră traiul generaţii de
strămoşi. Lângă mine erau mai mulţi oameni, atât adulţi, cât şi copii.
Ne uitam cu toţii la cerul clar al nopţii pe care se putea vedea o stea
minusculă trecând încet pe firmamentul întunecat.
Era primul satelit artificial pe care îl lansase vreodată China: Dong
Fang Hong I95 Răsăritul este Roşu I). Era în data de 25 aprilie 1970, şi
aveam şapte ani.
Trecuseră treisprezece ani de când Sputnik fusese lansat în spaţiu şi
nouă ani de când primul cosmonaut plecase de pe Terra. Cu o
săptămână înainte, Apollo 13 se întorsese cu bine dintr-o călătorie
primejdioasă pe Lună.
Dar eu nu ştiam nimic din toate astea. În timp ce priveam steaua
aceea mică şi mişcătoare, inima mi se umplea de o curiozitate şi de un
dor ce nu puteau fi descrise. Şi, tot atât de adânc ca aceste sentimente,
a rămas întipărită în memoria mea şi senzaţia de foame. Pe vremea
aceea, regiunea care includea şi satul meu era extrem de săracă.
Foamea era un camarad permanent al fiecărui copil. Eram relativ
norocos, deoarece aveam pantofi în picioare. Majoritatea prietenilor
mei umblau desculţi şi unele picioruşe aveau răni provocate de ger,
care nu se vindecaseră de iarna trecută. În spatele meu, lumina
chioară a lămpilor cu gaz arunca dâre lucitoare printre crăpăturile
pereţilor colibelor de paie – satul nu a fost conectat la electricitate

95 Dong Fang Hong I (Chineză simplificată: 是红色–的; pinyin: Dōngfānghóng

Yīhào; literalmente: Răsăritul este roşu 1) a fost primul satelit spaţial al Republicii
Populare Chineze, lansat cu succes la 24 aprilie 1970 ca parte a programului satelit
spaţial Dong Fang Hong al RPC. La cele 173 kg ale lui, era mai greu decât primii
sateliţi din alte ţări. Satelitul transporta un transmiţător radio care a difuzat cântecul
cu acelaşi nume, Dōngfānghóng sau Răsăritul este roşu; Difuzarea a durat 20 de zile
pe orbită (n.tr.).
365 
decât prin anii ’80.
Adulţii care erau prin preajmă au spus că satelitul nu era ca un
avion, deoarece zbura dincolo de Terra. Pe atunci, praful şi fumul
industrial nu poluaseră încă aerul. Cerul înstelat era cât se poate de
limpede, iar Calea Lactee se vedea foarte clar. În mintea mea, stelele
care umpleau cerurile nu erau mult mai departe decât micul satelit aşa
că eu credeam că zboară printre ele. Chiar mă îngrijora faptul că s-ar
putea lovi de vreuna când trecea prin roiurile de stele mai dense.
Părinţii nu erau cu mine, fiindcă lucrau la o mină de cărbuni care se
afla la mai bine de o mie de kilometri depărtare, în provincia Shanxi.
Cu câţiva ani înainte, când eram şi mai mic, zona în care locuiam
fusese o zonă de conflict în războaiele civile ale facţiunilor din timpul
Revoluţiei Culturale. Îmi aduc aminte de împuşcăturile din miez de
noapte, de camioanele care treceau pe stradă, pline de oameni cu
pistoale şi care purtau banderole roşii pe braţe… Dar eram prea mic pe
atunci şi nu puteam fi sigur dacă imaginile acelea erau amintiri reale
sau imaginare, miraje create ulterior. Cu toate acestea, puteam fi sigur
de un lucru: deoarece mina era periculoasă şi părinţii mei fuseseră
afectaţi de Revoluţia Culturală, nu au avut ce să facă şi m-au trimis la
casa mea strămoşească din Henan. Până să văd satelitul Dong Fang
Hong I, locuisem acolo mai bine de trei ani.
Au mai trecut câţiva ani până să înţeleg cât de mare era distanţa
dintre satelit şi stele. Pe atunci, citeam o colecţie de cărţi de ştiinţă
elementară care se numeai Hundred Thousand Whys. Din volumul
dedicat astronomiei am învăţat conceptul de an-lumină. Înainte de
asta, aflasem că lumina putea traversa o distanţă egală cu şapte
călătorii şi jumătate în jurul Terrei într-o singură secundă, dar cât de
îngrozitor de mare putea fi distanţa parcursă la o asemenea viteză
timp de un an de zile! Mi-am imaginat o rază de lumină care trecea
prin tăcerea rece a spaţiului la 300.000 de kilometri pe secundă, m-am
chinuit să-mi plăsmuiesc acea teribilă imensitate şi profunzime în
închipuirea mea, am simţit greutatea înfricoşării amestecate cu
respect şi, în acelaşi timp, am savurat o stare euforică vecină cu cea pe
care o simt consumatorii de droguri.
Din acel moment, mi-am dat seama că aveam un talent special:
acele dimensiuni şi existenţe care depăşeau cu mult limitele percepţiei

366 
senzoriale umane – atât la nivel macro, cât şi micro – şi care păreau să
fie doar nişte numere abstracte pentru ceilalţi, puteau, în mintea mea,
să ia forme concrete. Puteam să le ating şi să le simt, aşa cum alţii
puteau atinge şi simţi copacii sau stâncile. Chiar şi azi, când referinţele
la o distanţă de 15 miliarde de ani-lumină a Universului sau la „corzi”
mai mici cu mai multe ordine de mărime decât cuarcii 96 îi fac să
amuţească pe cei mai mulţi oameni, conceptele de an-lumină sau de
nanometru pot încă să-mi producă imagini vii şi impresionante în
minte şi să-mi trezească acel sentiment inefabil, religios, de respect şi
de uimire nemăsurată. Prin comparaţie cu cei mai mulţi oameni care
nu pot simţi asemenea lucruri, nu ştiu dacă sunt norocos sau nu. Dar e
sigur că asemenea sentimente m-au condus în primul rând la statutul
meu de fan al SF şi mai târziu la acela de scriitor de SF:
În acelaşi an, când am fost prima oară uluit de conceptul de an-
lumină, a avut loc o inundaţie (cunoscută sub numele de Marea
Inundaţie din August 1975) lângă satul meu. Într-o singură zi, au căzut
1.005 mililitri de apă în regiunea Zhumadian din Henan. S-au prăbuşit
cincizeci şi opt de baraje de diferite dimensiuni, unul după altul, şi au
murit 240.000 de oameni în potopul care a urmat. La scurt timp după
ce apele ieşite din matcă s-au retras, m-am întors în sat şi am văzut un
peisaj plin de refugiaţi. Mi s-a părut că asist la sfârşitul lumii.
Şi aşa s-a făcut că satelitul, foamea, lămpile cu gaz, Calea Lactee,
războaiele facţiunilor din timpul Revoluţiei Culturale, anul-lumină,
inundaţiile… toate aceste lucruri, aparent fără nicio legătură între ele,
s-au amestecat şi au format prima parte a vieţii mele şi mi-au modelat
şi tipul de SF pe care îl scriu astăzi.
Ca scriitor de SF care a început prin a fi un fan SF, nu-mi folosesc
scrisul ca pe o armă deghizată pentru a critica realitatea prezentă.
Consider că cea mai mare atracţie a literaturii SF este posibilitatea de a
crea numeroase lumi imaginare în afara realităţii. Am simţit mereu că
cele mai grozave şi frumoase poveşti din istoria umanităţii nu au fost
cântate de barzii călători şi nici nu au fost scrise de dramaturgi şi de
romancieri, ci au fost spuse de ştiinţă. Poveştile relatate de ştiinţă sunt
mult mai maiestuoase, mai măreţe, mai implicate, mai profunde, mai
excitante, mai stranii, mai terifiante, mai misterioase, chiar mai

96 Cuarc – o competenţă ipotetică a particulelor elementare (n.tr.).

367 
emoţionante decât poveştile literare. Doar aceste poveşti minunate
sunt surprinse de ecuaţiile reci pe care cei mai mulţi nu le pot citi.
Miturile creaţiei ale diferitelor popoare şi religii din lume pălesc în
faţa gloriei unui Big Bang: trei miliarde de ani de istorie a evoluţiei
vieţii de la molecule autoreproductibile până la civilizaţie conţin
răsturnări de situaţie şi aventuri care nu pot fi întrecute de niciun mit
sau epopee. Şi mai e şi viziunea poetică a spaţiului şi a timpului din
teoria relativităţii, strania lume subatomică a mecanicii cuantice…
poveştile uimitoare ale ştiinţei posedă o capacitate de atracţie
irezistibilă. Prin literatura SF caut doar să creez propriile mele lumi,
folosind puterea imaginaţiei, şi să fac cunoscută poezia Naturii din ele,
să spun legendele romantice despre Om şi Univers.
Dar nu pot scăpa de realitate şi n-o pot eluda, aşa cum nu pot să
scap de propria-mi umbră. Realitatea îşi lasă amprenta asupra noastră.
Fiecare epocă îi înlănţuie invizibil pe cei care o parcurg şi nu-mi
rămâne decât să dansez în propriile mele lanţuri. În SF, umanitatea
este adesea descrisă ca un tot. În această carte, un om numit
„umanitate” se confruntă cu un dezastru şi tot ce demonstrează în faţa
existenţei şi a anihilării are, fără nicio îndoială, rădăcini în realitatea
pe care am trăit-o. Miracolul literaturii SF este că poate, dacă i se oferă
anumite coordonate ale unei lumi ipotetice, să transforme ceea ce în
realitatea noastră este malefic şi întunecat în ceea ce este drept şi
luminos şi viceversa. Această carte (şi volumele următoare) încearcă să
facă asta, dar oricât de mult ar deforma imaginaţia realitatea, ea
continuă să rămână acolo.
Am simţit mereu că fiinţele inteligente extraterestre vor fi cea mai
importantă sursă de nesiguranţă pentru viitorul umanităţii. Alte
schimbări măreţe, cum ar fi modificările climatice şi dezastrele
ecologice, au o anume evoluţie şi perioade de adaptare integrate, dar
contactul dintre umanitate şi extratereştri poate avea loc în orice
moment. Poate că peste zece mii de ani cerul înstelat la care se uită
umanitatea va fi tot gol şi tăcut, dar poate că mâine ne vom trezi şi
vom vedea pe orbită o navă extraterestră de mărimea Lunii. Apariţia
extratereştrilor va forţa umanitatea să se confrunte cu Celălalt. Înainte,
umanitatea ca întreg nu a avut niciodată un omolog extern. Apariţia
acestui Celălalt sau simpla cunoaştere a existenţei sale va afecta

368 
civilizaţia noastră în moduri imprevizibile.
Există o contradicţie stranie demonstrată de naivitatea şi
amabilitatea umanităţii atunci când se confruntă cu Universul: pe
Terra, umanitatea poate să păşească pe un alt continent şi, fără să se
gândească prea mult, să distrugă civilizaţiile pe care le întâlneşte acolo
prin război şi boli. Dar când se uită la stele, devine sentimentală şi-şi
imaginează că dacă există fiinţe extraterestre dotate cu inteligenţă,
acestea trebuie să se supună constrângerilor morale şi nobile
universale şi că respectul şi iubirea pentru diferitele forme de viaţă
sunt parte a unui cod de conduită general valabil şi de la sine înţeles.
Cred că ar trebui să fie absolut invers. Hai să îndreptăm
amabilitatea pe care o arătăm stelelor către diferitele populaţii şi
civilizaţii care compun umanitatea. Cât despre universul din afara
sistemului nostru solar, ar trebui să rămânem vigilenţi şi gata să
atribuim cele mai rele intenţii oricăror Ceilalţi care ar putea exista în
spaţiu. Pentru o civilizaţie fragilă ca a noastră, asta este, fără nicio
îndoială, cea mai responsabilă cale de acţiune.

Ca fan, SF-ul mi-a modelat viaţa şi o parte considerabilă din

literatura de acest gen pe care am citit-o vine din America. Faptul că
cititorii americani pot acum să se delecteze cu cartea mea îmi face
plăcere şi mă entuziasmează. SF-ul este o literatură care aparţine
întregii umanităţi şi de aceea ar trebui să fie un gen literar cât mai
accesibil cititorilor din toate naţiunile. Va veni în cele din urmă o zi,
când umanitatea va forma un tot armonios (adesea descris drept SF) şi
cred că un asemenea moment nu trebuie să aştepte sosirea
extratereştrilor.
Aş dori să-mi exprim profunda recunoştinţă traducătorului acestui
volum, Ken Liu, şi lui Joel Martinsen şi Eric Abrahamson, traducătorii
următoarelor două volume. Sârguinţa şi atenţia lor au dat naştere
ediţiei în limba engleză. Sunt recunoscător firmei China Educational
Publications Import & Export Corporation Ltd. (CEPIEC) şi editurii
Science Fiction World Publishing, ale cărei încredere şi susţinere au
făcut posibilă publicarea acestor volume.

LIU CIXIN,

369 
 28 decembrie, 2012

370 
 Post-scriptum al traducătorului

Când mi s-a cerut să traduc Problema celor Trei Corpuri, m-am

simţit extraordinar de onorat, dar şi foarte tulburat; traducerea lucrării
unui alt autor reprezintă o responsabilitate uriaşă. E ca şi cum ţi s-ar
cere să ai grijă de un copil.
Actul de traducere implică descompunerea lucrării dintr-o limbă
străină în piese şi transportarea lor printr-un abis, pentru a fi
plăsmuite într-o nouă lucrare şi într-o nouă limbă. Când abisul care
desparte cele două lucrări este la fel de mare ca Oceanul Pacific care
desparte China de America, sarcina poate fi descurajantă.
Dificultăţile evidente, cum ar fi diferenţele de structură lingvistică
şi de referinţe culturale sunt aproximativ uşor de rezolvat. Problema
celor Trei Corpuri începe cu Revoluţia Culturală, şi acolo sunt
numeroase aluzii la istoria chineză. Am încercat să păstrez cantitatea
de note de subsol explicative la un minimum necesar şi ori de câte ori
a fost posibil, am adăugat, cât mai judicios, câţiva termeni informativi
în text (aprobaţi, toţi, de către autor) pentru completarea
cunoştinţelor necesare cititorilor care nu sunt de origine chineză.
Însă sunt chestiuni mai subtile ce se referă la procedee literare şi la
tehnici narative. Tradiţia literară chineză s-a modelat şi a fost
modelată de către cititorii ei, dând naştere la sublinieri şi preferinţe
literare diferite de cele ale publicului cititor american. În unele cazuri,
am încercat să adaptez tehnicile narative la cele cu care cititorii
americani sunt mai familiarizaţi şi în alte cazuri, le-am lăsat cum erau,
crezând că este preferabilă păstrarea savorii originalului.
Am încercat, ori de câte ori mi-a fost posibil, să evit ocultarea
interpretărilor occidentale din pasajele care privesc istoria şi politica
chineză.
Traducerile supraliterale, departe de a fi precise, distorsionează
înţelesul prin umbrirea sensului. Dar pot şi să ignore integritatea
sursei, încât să nu supravieţuiască aproape nimic din savoarea
originală a glasului. Niciuna dintre aceste abordări nu-l scutesc pe
traducător de sarcina responsabilităţii. Într-un fel, traducerea poate fi
mai grea decât scrierea naraţiunii originale, deoarece traducătorul
371 
trebuie să se achite de aceleaşi cerinţe estetice, în timp ce se supune
unor constrângeri creatoare mult mai restrictive.
Când traduc, scopul meu este să acţionez ca un interpret fidel,
păstrând cât mai mult posibil din nuanţele originalului, fără
înzorzonări sau omisiuni. Totuşi, un traducător trebuie să păstreze
echilibrul fidelităţii faţă de sursă, caracterul potrivit al exprimării şi
frumuseţea stilului. Cele mai bune traduceri în limba engleză nu pot fi
citite ca şi cum ar fi fost scrise în limba engleză. Cuvintele englezeşti
sunt aranjate astfel încât cititorul poate zări tiparele de gândire ale
unei culturi diferite, poate auzi ecoul ritmurilor şi cadenţelor unei alte
limbi, poate simţi tremurul gesturilor şi al mişcărilor unor alţi oameni.
Poate că nu am reuşit, dar acestea sunt standardele pe care le-am
avut în minte când am pornit la drum.
Deplasându-mă de la o anume comunitate lingvistică, culturală şi
de cititori la o altă comunitate lingvistică, culturală şi de cititori, unele
aspecte ale originalului se pierd inevitabil. Dar dacă traducerea este
corectă, câştigăm unele lucruri – cel mai important fiind podul creat
între cele două comunităţi de cititori. Sper ca cititorii mei americani să
se delecteze cu acest roman.
Le rămân îndatorat următorilor oameni care mi-au oferit opiniile
lor nepreţuite asupra variantelor acestei traduceri: Eric Abrahamsen,
Anatoly Belilovsky, Aliette de Bodard, David Brin, Eric Choi, JOn Chu,
Elias F. Combarro, Hui Geng, Michael Kwan, Derwin Mak, Joel
Martinsen, Erica Naone, Alex Saltman, Alex Shvartsman, Marie Staver,
Igor Teper, Bingen Yang, Bing Wei Yang, E. Lily Yu. Cuvintele sunt prea
puţine pentru a-mi exprima întreaga recunoştinţă pentru ajutorul lor
în crearea unei traduceri mai bune şi aş dori ca fiecare traducător să se
poată bucura de asemenea cititori extraordinari.
Le datorez şi altora mulţumirile mele. Agentului meu Joe Monti,
care mi-a oferit multe sfaturi folositoare. Soţiei mele Lisa, care m-a
susţinut şi m-a încurajat să continui să lucrez nopţi de-a rândul. Mai
mult decât oricine altcineva, ea a fost cea care a făcut acest lucru
posibil.
În cele din urmă, aş dori să-i mulţumesc lui Liu Cixin, care mi-a
încredinţat această lucrare şi care, între timp, mi-a devenit prieten.

372 
 KEN LIU

373 
374 
375 
LIU CIXIN, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor
chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime
literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangqua. De-a
lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de
nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatură SF din China
pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele
culegeri de proză scurtă, a publicat şi romane: The Devil’s Bricks
(2002), The Era of Supernova (2003), Ball Lightening (2004). În 2007 a
apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care
autorul şi l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body
Problem (Problema celor trei corpuri – Editura Nemira, 2017). În anul
2015, ediţia în engleză a romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel
mai bun roman.

2
 LIU CIXIN

PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
Al doilea volum din seria:
— Amintiri din trecutul Terrei —

Original: 黑暗森林 [The Dark Forest] (2008)

Traducere din limba engleză:

NINA IORDACHE

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA

— 2018 —
3
 LISTA PERSONAJELOR
În limba chineză numele de familie se scrie înaintea prenumelui.

Luo Ji – Astronom şi sociolog

Ye Wenjie – Astrofizician
Mike Evans – Finanţator al OTT şi lider-cheie
Wu Yue – Căpitan în Armata Marină de Eliberare a Poporului
Zhang Beihai – Comisar politic în Armata Marină de Eliberare a
Poporului; Ofiţer al Forţelor Armate Spaţiale
Chang Weisi – General al Armatei de Eliberare a Poporului;
Comandantul Forţelor Armate Spaţiale
George Fitzroy – General american; coordonator al Consiliului de
Apărare Planetară; ofiţer militar de legătură al proiectului Hubble II
Albert Ringier – Astronom în cadrul proiectului Hubble II
Zhang Yuanchao – Muncitor într-o fabrică chimică din Beijing,
recent pensionat
Yang Jinwen – Profesor de gimnaziu din Beijing, pensionat
Miao Fuquan – Şef al minelor de cărbune Shanxi; vecin cu Zhang
şi Yang
Shi Qiang – Ofiţer în Departamentul de Securitate al Consiliului
de Apărare Planetară, poreclit Da Shi
Shi Xiaoming – Fiul lui Shi Qiang
Kent – Om de legătură al Consiliului de Apărare Planetară
Secretar General Say – Secretar general al ONU
Frederick Tyler – Fost ministru al Apărării în Statele Unite ale
Americii
Manuel Rey Diaz – Fost preşedinte al Venezuelei
Bill Hines – Expert britanic în neuroştiinţă; fost preşedinte al UE
Keiko Yamasuki – Expert în neuroştiinţă, soţia lui Hines
Garanin – Preşedinte prin rotaţie al Consiliului de Apărare
Planetară
Ding Yi – Fizician teoretician
Zhuang Yan – Absolventă a Academiei Centrale de Arte Frumoase
Ben Jonathan – Comisar special al Conferinţei Comune a Flotei

4
Dongfang Yanxu – Căpitanul Selecţiei naturale
Maior Xizi – Ofiţer ştiinţific al Quantum

ORGANIZAŢII
OTT – Organizaţia Terra-Trisolaris
CAP – Consiliul de Apărare Planetară
CCFS – Conferinţa Comună a Flotei Solare

5
 Prolog
Furnica maronie deja uitase drumul spre casă. Durata timpului
părea neglijabilă pentru Terra, unde soarele asfinţise, şi pentru stelele
care tocmai apăreau, dar pentru furnică timpul se măsura în ere. În
vremuri demult apuse, lumea ei fusese răsturnată cu susu-n jos.
Pământul îşi luase zborul, lăsând în urmă o prăpastie întinsă şi
adâncă, apoi se prăbuşise la loc, umplând golul. La un capăt al
terenului denivelat se găsea o formaţiune neagră, izolată. Asemenea
lucruri apăreau frecvent de-a lungul ţinutului vast; pământul zbura şi
se întorcea, prăpăstii se deschideau şi se închideau, şi în urmă apăreau
formaţiuni stâncoase, ca nişte semne clare ale schimbărilor
catastrofale. Sub apusul soarelui, furnica şi alte sute din specia ei
transportaseră regina supravieţuitoare ca să clădească un nou imperiu.
Aici era doar în trecere, în căutare de hrană.
Furnica ajunse la poalele formaţiunii şi-i percepu prin antene
prezenţa implacabilă. Observă că suprafaţa e tare şi alunecoasă şi că se
poate căţăra, aşa că o luă în sus, fără vreun scop, în afara agitaţiei
haotice din reţeaua ei neurală simplă. Agitaţia era peste tot, în fiecare
fir de iarbă, în fiecare picătură de rouă de pe frunze, în fiecare nor de
pe cer şi în fiecare stea din depărtare. Nu avea un scop în sine, dar în
cantităţi uriaşe de agitaţie fără sens, scopul începea să se contureze.
Simţi vibraţiile din pământ şi din intensitatea lor intui că o altă
prezenţă uriaşă se apropia de undeva de pe teren. Fără să-i acorde
atenţie, furnica continuă să se caţăre pe formaţiune. În unghiul drept
de la baza formaţiunii era o pânză de păianjen. Furnica ştia asta. Ocoli
cu grijă firele lipicioase care atârnau şi păianjenul care o pândea, cu
picioarele întinse, ca să simtă pânza vibrând. Fiecare era conştient de
prezenţa celuilalt, dar – aşa cum se întâmpla de ere întregi – nu
comunicau.
Vibraţiile se intensificară într-un ritm crescendo, apoi încetară.
Fiinţa uriaşă ajunsese la formaţiune. Era mult mai înaltă decât furnica
şi bloca vederea spre cer. Furnica nu era obişnuită cu astfel de fiinţe.
Ştia că sunt vii, că-şi fac apariţia frecvent în această regiune şi că
înfăţişarea lor era strâns legată de prăpăstiile care dispăreau rapid şi de

6
formaţiunile care se multiplicau.
Îşi continuă suişul, conştientă că fiinţele nu reprezentau o
ameninţare, cu câteva excepţii. Acolo jos, păianjenul chiar se
confruntă cu o astfel de excepţie, atunci când pânza care se întindea
între formaţiune şi pământ îi fu observată. Fiinţa îl îndepărtă cu tot cu
pânză, folosind tulpinile unui buchet de flori pe care-l ţinea cu un
membru, şi păianjenul ateriză distrus pe o grămăjoară de buruieni.
Apoi aşeză cu grijă florile în faţa formaţiunii.
O altă vibraţie mai slabă, dar care se accentua, o anunţă pe furnică
că o a doua fiinţă vie din aceeaşi specie se deplasa spre formaţiune. În
acelaşi timp, dădu peste un şanţ lung, o depresiune la suprafaţă, cu o
textură mai aspră şi de culoare diferită: un alb murdar. O luă prin şanţ,
de vreme ce asperitatea lui o ajuta să se caţăre mai uşor. La fiecare
capăt exista un şanţ mai îngust şi scurt: o bază orizontală din care
pornea şanţul principal şi unul superior care se întindea în forma unui
unghi. Când luă sfârşit căţăratul pe suprafaţa neagră şi alunecoasă,
furnica deja îşi făcuse o idee generală despre forma şanţurilor: „1”.
Apoi înălţimea fiinţei se înjumătăţi, aşa că acum era aproape la
acelaşi nivel cu formaţiunea. Bineînţeles că se aşezase pe vine şi
rămase descoperit un petic de cer albastru-închis, presărat cu stele ce
abia începuseră să apară în spatele ei. Fiinţa se uita spre vârful
formaţiunii, aşa că furnica ezită o vreme, întrebându-se dacă ar trebui
să se aventureze în câmpul ei vizual. Însă îşi schimbă direcţia şi începu
să se târască paralel cu pământul, până ajunse repede la alt şanţ şi
aşteptă o vreme în adâncitura aspră, savurând plăcerea efortului de a
se târî. Culoarea îi amintea de ouăle care o înconjurau pe regină. Fără
nicio ezitare, furnica porni pe şanţ în jos şi, după un timp, situaţia se
complică: se ivi o curbă care se întindea pe sub un cerc complet. Îi
reaminti de procesul de căutare a informaţiei olfactive şi, în cele din
urmă, de drumul spre casă. În reţeaua ei neurală se formase un tipar:
„9”.
Apoi fiinţa care îngenunchease în faţa formaţiunii scoase un sunet,
un şir de vibraţii care depăşeau capacitatea de înţelegere a furnicii:
— E minunat să fii în viaţă! Dacă nu înţelegi asta, cum poţi să cauţi
ceva mai profund?
Fiinţa scoase un sunet ca un şuierat de vânt care suflă peste firele de

7
iarbă – un oftat – apoi se ridică.
Furnica continuă să se târască paralel cu pământul şi ajunse la un al
treilea şanţ aproape vertical, până când se răsucea în formă de „7”. Nu-i
plăcu forma asta. O răsucire bruscă şi abruptă de obicei însemna
pericol sau luptă.
Vocea primei fiinţe înăbuşise vibraţiile, şi abia acum furnica îşi
dădu seama că a doua fiinţă ajunsese la formaţiune. Aceasta era mai
scundă şi mai fragilă, iar părul alb contrasta cu fundalul albastru
întunecat al cerului, strălucea argintiu în vânt şi părea să aibă legătură
cu numărul din ce în ce mai mare de stele.
Prima fiinţă se ridică în picioare şi-o întâmpină:
— Sunteţi dr. Ye, nu-i aşa?
— Tu eşti… Xiao Luo1?
— Luo Ji. Am fost coleg de liceu cu Yang Dong. De ce aţi venit…
aici?
— E un loc frumos unde pot ajunge uşor cu autobuzul. În ultima
vreme m-am plimbat pe aici destul de des.
— Condoleanţele mele, dr. Ye.
— A fost demult…
La poalele formaţiunii, furnica voia să se îndrepte spre cer, dar
descoperi un alt şanţ în faţă, sub forma cifrei „9”, prin care se târâse
înainte să treacă prin „7”. Aşa că îşi continuă drumul orizontal prin
forma „9”, care-i plăcu mai mult decât „7” şi „1”, deşi nu ştia exact de ce.
Simţul ei estetic era primitiv şi unicelular. Plăcerea vagă pe care o
resimţea când se târa prin forma „9” se intensifică. O stare unicelulară
şi primitivă de fericire. Aceste două sentimente, de estetică spirituală
şi de plăcere, nu evoluaseră niciodată. Acum un miliard de ani
fuseseră la fel şi aşa aveau să rămână pentru încă un miliard de ani.
— Xiao Luo, Dong Dong vorbea adesea despre tine. Spunea că
lucrezi în… astronomie?
— Aşa e, am lucrat. Acum predau sociologia. Chiar la şcoala unde
aţi predat şi dumneavoastră, dar eraţi deja ieşită la pensie când am
ajuns eu acolo.
1 Xiao este un diminutiv care înseamnă „micuţ” sau „tânăr” şi care se foloseşte
înaintea unui nume de botez, atunci când cineva se adresează unui copil sau vrea să-
şi exprime afecţiunea (n. Joel Martinsen, traducătorul cărţii din limba chineză în
limba engleză).
8
 — Sociologie? E o schimbare destul de mare.
— Da, Yang Dong spunea mereu că nu mă pot concentra suficient.
— Însă nu glumea când a spus că eşti deştept.
— Doar isteţ. Nu eram la nivelul fiicei dumneavoastră. Pur şi
simplu am simţit că astronomia era ca o bucată de fier vechi pe care nu
o poţi străpunge. Sociologia este ca o scândură de lemn şi trebuie să
existe o porţiune îndeajuns de fragilă s-o poţi perfora. Cu ea te
descurci mai uşor.
În speranţa că va ajunge la o altă formă de „9”, furnica îşi continuă
drumul orizontal. Însă următorul lucru pe care-l întâlni fu un şanţ
perfect orizontal, asemănător primului, doar că mai lung decât „1” şi
înclinat într-o parte. Şi nici nu avea şanţuri mai mici la capete. Era în
formă de „-”.
— N-ar trebui să gândeşti aşa. Duci o viaţă obişnuită. Nu toată
lumea poate fi ca Dong Dong.
— Nu am genul acela de ambiţie. Mă las purtat de val.
— Am o sugestie. De ce nu studiezi sociologia cosmică?
— Sociologia cosmică?
— Un nume ales la întâmplare. Să presupunem că în tot universul
există un număr colosal de civilizaţii, de ordinul numărului de stele
descoperite. O mulţime. Aceste civilizaţii formează corpul societăţii
cosmice. Sociologia cosmică este studiul naturii acestei supersocietăţi.
Furnica nu se târâse prea mult de-a lungul formaţiunii. După ce
ieşise din depresiunea în formă de „-” sperase să găsească un şanţ
plăcut, în formă de „9”. În schimb dăduse peste un „2”, cu o curbă
iniţială confortabilă, dar cu o răsucire abruptă la capăt, care era la fel
de înfricoşătoare precum cea din forma „7”. Ca presimţirea unui viitor
incert. Furnica îşi continuă drumul spre următorul şanţ, cu o formă
închisă: „0”. Poteca părea să facă parte dintr-un „9”, dar era o capcană.
Viaţa avea nevoie de o suprafaţă netedă, dar şi de direcţie. Nu puteai să
te întorci mereu în punctul de plecare. Atâta lucru înţelegea şi ea. Deşi
mai avea în faţă încă două şanţuri, îşi pierduse interesul. Se întoarse şi
începu să se caţăre din nou.
— Dar… nu cunoaştem decât civilizaţia noastră.
— Din acest motiv nimeni nu s-a preocupat de asta. Oportunitatea
îţi este rezervată.

9
 — Fascinant, dr. Ye! Vă rog, continuaţi!
— Cred că asta ar putea uni cele două domenii ale tale. Structura
matematică a sociologiei cosmice este mult mai clară decât cea a
sociologiei umane.
— De ce spuneţi asta?
Ye Wenjie arătă spre cer. Vestul încă era iluminat de apus şi puteau
număra stelele care răsăriseră, fiindu-le uşor să-şi amintească cum
arătase cerul cu câteva clipe în urmă: o întindere vastă şi un gol
albastru, sau un chip fără pupile, ca o statuie din marmură. Acum, deşi
stelele erau puţine, ochii uriaşi aveau pupile. Golul fusese umplut.
Universul vedea. Stelele erau minuscule, nişte puncte mici şi
sclipitoare de argint, un fel de semn de stânjeneală din partea
creatorului lor. Sculptorul cosmosului se simţise obligat să puncteze
pupilele în univers, dar fusese teribil de speriat să-i dăruiască darul de-
a vedea. Oscilaţia dintre teamă şi dorinţă a dus la micimea stelelor în
comparaţie cu imensitatea spaţiului, în fond o declaraţie de precauţie.
— Vezi că stelele sunt doar nişte puncte? Factorii haosului şi
întâmplării din alcătuirile complexe ale fiecărei societăţi civilizate din
univers sunt filtraţi de distanţă, prin urmare acele civilizaţii pot fi
puncte de referinţă manipulate relativ uşor din punct de vedere
matematic.
— Dar nimic nu poate fi studiat concret în sociologia cosmică, dr.
Ye. Sondajele şi experimentele sunt imposibile, de fapt.
— Înseamnă că rezultatul tău final va fi pur teoretic. Exact ca în
geometria euclidiană, tu vei stabili câteva axiome mai întâi, apoi vei
deduce un sistem teoretic general, având drept fundament aceste
axiome.
— Tot ce-mi spuneţi este fascinant, dar care ar fi axiomele
sociologiei cosmice?
— În primul rând: Supravieţuirea este prima necesitate a
civilizaţiei. În al doilea rând: Civilizaţia creşte şi se extinde în
permanenţă, dar cantitatea totală de materie din univers rămâne
constantă.
Furnica nu ajunsese prea departe, când îşi dădu seama că mai sus
existau multe şanţuri care formau o structură complicată de labirint.
Fiind sensibilă la forme, era convinsă că poate să se descurce, însă din

 10 
pricina capacităţii limitate de stocare a minusculei reţele neurale
trebuia să uite formele prin care se târâse până acum. N-avusese
niciun regret când îl uită pe „9”, din moment ce procesul uitării făcea
parte din viaţă. Trebuia să-şi amintească foarte puţine lucruri, iar
acelea erau gravate în genele din zona de stocare denumită instinct.
Furnica îşi eliberă memoria şi intră în labirint. După ce navigă prin
meandrele lui, în conştiinţa ei simplă se contură un nou tipar:
caracterul chinezesc 墓 – mu, care înseamnă „mormânt”, însă furnica
nu cunoştea nici simbolul şi nici semnificaţia lui. Mai departe urmă o
combinaţie de şanţuri – mult mai simple de data asta, dar ca să
continue explorarea lor, furnica nu avea încotro şi trebuia să-şi
elibereze memoria, trebuia să-l uite pe mu. Apoi intră într-un minunat
şanţ liniar, cu o formă care-i aminti de abdomenul unui greier mort de
puţin timp, pe care-l descoperise recent. Îşi imagină imediat noua
structură: 之 , zhi, particula din limba chineză care uneşte două
substantive şi creează un raport de posesie. Apoi, continuându-şi
drumul ascendent, întâlni alte două combinaţii de şanţuri. Prima
consta în două depresiuni ca nişte picături şi o burtă de greier:
caracterul 冬 – dong, care înseamnă „iarnă”. A doua, cea din vârf, se
bifurca în secţiuni care formau împreună caracterul 杨 – yang, ce
înseamnă „plop”. Era ultima formă pe care şi-o amintea şi singura pe
care o reţinuse din întreaga călătorie. Formele interesante pe care le
întâlnise anterior fuseseră uitate.
— Din perspectivă sociologică cele două axiome sunt destul de
solide… dar le-aţi expus aşa rapid, de parcă le-aţi rezolvat deja, spuse
Luo Ji, puţin surprins.
— M-am gândit la asta aproape toată viaţa, dar nu am discutat cu
nimeni. Nu ştiu de ce, în fond… încă ceva: Ca să deduci o imagine
elementară a sociologiei cosmice din aceste două axiome, ai nevoie de
alte două concepte importante: lanţurile suspiciunii şi explozia
tehnologică.
— Ce termeni interesanţi! Puteţi să-i explicaţi?
Ye Wenjie se uită la ceas:
— Nu mai am timp. Dar tu eşti destul de deştept să-ţi dai seama
singur. Foloseşte cele două axiome ca pe un punct de plecare în
disciplina ta şi poate vei ajunge un Euclid al sociologiei cosmice.
 11 
 — Nu pot să fiu Euclid, dar îmi voi aminti ce mi-aţi spus şi voi
încerca. Poate o să vin să vă cer sfaturi, totuşi.
— Mi-e teamă că n-o să mai fie posibil… În acest caz, poţi să şi uiţi
ce ţi-am povestit. Oricum, mi-am făcut datoria. Ei bine, Xiao Luo,
trebuie să plec!
— Numai bine, doamnă profesor!
Ye Wenjie dispăru în amurg, îndreptându-se spre ultima întâlnire.
Furnica îşi continuă ascensiunea şi ajunse la un bazin rotund de pe
suprafaţa stâncii, al cărui aspect neted contura o imagine extrem de
complicată. Ştia că reţeaua ei neurală minusculă nu e capabilă să
stocheze aşa ceva, dar după ce înţelese care este forma generală a
imaginii, simţul ei estetic unicelular şi primitiv fu la fel de incitat ca
atunci când dăduse peste forma „9”. Cumva i se păru că recunoaşte o
parte din imagine: nişte ochi, care îi declanşau furnicii o sensibilitate,
deoarece privirea lor însemna pericol. Însă acum nu se speriase, ştia că
ochii aceia erau lipsiţi de viaţă. Deja uitase că uriaşul pe nume Luo Ji îi
privise când îngenunchease în tăcere în faţa formaţiunii. Furnica ieşi
din depresiune şi se căţără pe vârful formaţiunii. Nu simţi că domină
împrejurimile, fiindcă nu-i era teamă să cadă. De multe ori fusese
aruncată din locuri mult mai înalte şi nu păţise nimic. Şi dacă nu ţi-e
frică de înălţime, nu-i poţi aprecia nici frumuseţea.
La poalele formaţiunii, păianjenul pe care Luo Ji îl alungase cu
florile începuse să-şi reconstruiască pânza. Trase un fir strălucitor de
pe suprafaţa stâncii şi se aruncă la pământ, legănându-se ca un
pendul. Încă trei balansări, şi structura pânzei fu completă. Dacă de
zece mii de ori pânza i-ar fi fost distrusă, tot de zece mii de ori
păianjenul ar fi reconstruit-o. Pentru el nu exista nici enervare, nici
disperare şi nici încântare, aşa fusese un miliard de ani.
Luo Ji rămase pe gânduri o vreme, apoi plecă. Când vibraţiile din
pământ încetară, furnica se târî spre baza formaţiunii pe un alt drum,
grăbindu-se să ajungă la muşuroi şi să ofere informaţii despre locul
unde găsise un gândac mort. Pe cer stelele se înmulţiră. Când trecu
prin faţa păianjenului de la poalele formaţiunii, fiecare simţi prezenţa
celuilalt, dar nu comunicară.
În timp ce lumea aceea îndepărtată îşi ţinu respiraţia ca să-şi ascută
auzul, nici furnica şi nici păianjenul nu fură conştienţi că dintre toate

 12 
fiinţele de pe Terra, ei fuseseră singurii martori la naşterea axiomelor
civilizaţiei cosmice.

Puţin mai devreme, în miezul nopţii, Mike Evans stătea la prora

Judecăţii de Apoi, în timp ce Oceanul Pacific se prelingea pe lângă el ca
o fâşie de mătase sub înaltul cerului. Lui Evans îi plăcea să comunice
cu lumea îndepărtată în asemenea momente, deoarece textul pe care
sophonul îl proiecta pe retină contrasta minunat cu nuanţele mării şi
ale cerului înstelat.
Este cea de-a douăzeci şi doua noastră conversaţie în timp real. Am
întâmpinat câteva dificultăţi în comunicarea noastră.
— Da, Stăpâne. Am fost informat că nu puteţi înţelege o mare parte
din materialele de referinţă despre umanitate pe care vi le-am trimis.
Da. Aţi explicat foarte clar părţile, dar e imposibil pentru noi să înţelegem
întregul. Ceva este diferit.
— Doar un singur lucru?
Da. Însă uneori pare că lumii voastre îi lipseşte ceva anume, iar alteori
pare că are ceva în plus. Şi noi nu înţelegem ce anume.
— În ce domeniu apar confuzii?
Am studiat cu atenţie documentele voastre şi am descoperit că soluţia
descifrării problemei constă într-o pereche de sinonime.
— Sinonime?
În limbile voastre există multe sinonime şi sinonime-aproximative. În
prima limbă raportată de tine, chineza, există cuvinte care au acelaşi înţeles,
cum ar fi; „rece” şi „răcoare”, „greoi” şi „serios”, „lung” şi „departe”.
— Ce pereche de sinonime din cele menţionate v-a îngreunat
procesul de înţelegere?
„A gândi” şi „a spune”. Tocmai am aflat, spre surprinderea noastră, că de
fapt nu sunt sinonime.
— Nu sunt deloc sinonime.
Din perspectiva noastră, ar trebui să fie. „A gândi” înseamnă a-ţi folosi
organele dedicate cogniţiei pentru a coordona o activitate mentală. „A spune”
înseamnă a transmite un volum de gânduri unui interlocutor. Ultima acţiune,
în lumea voastră, se realizează prin modulaţia vibraţiilor din aer produse de
corzile vocale. Sunt corecte aceste definiţii?
— Sunt corecte, dar nu demonstrează că „a gândi” şi „a spune” nu
sunt sinonime?
Din perspectiva noastră, demonstrează că sunt sinonime.
 13 
 — Îmi permiteţi să mă gândesc un moment la asta?
Sigur că da. Amândoi trebuie să ne gândim.
Timp de două minute, Evans se adânci în gânduri şi privi în gol, în
vreme ce valurile unduiau sub lumina stelelor.
— Stăpâne, voi ce organe de comunicare aveţi?
Nu avem organe de comunicare. Creierul nostru ne poate afişa gândurile
lumii exterioare şi astfel comunică.
— Afişaţi gândurile? Şi cum faceţi asta?
Gândurile din creierul nostru emit unde electromagnetice pe toate
frecvenţele, inclusiv pe frecvenţa luminii, pe care noi o vedem. Pot fi afişate
chiar şi de la o distanţă semnificativ de mare.
— Deci pentru dumneavoastră a gândi înseamnă a vorbi?
Prin urmare, sunt sinonime.
— Ah… nu şi pentru noi, dar asta nu ar trebui să vă împiedice să
înţelegeţi conţinutul documentelor.
Corect. În domeniul gândirii şi al comunicării diferenţele dintre noi nu
sunt foarte mari. În ambele civilizaţii creierul produce inteligenţă cu ajutorul
numărului uriaş de conexiuni neuronale. Singura diferenţă este aceea că
undele creierelor noastre sunt mai puternice şi pot fi receptate direct de
interlocutori, organele de comunicare nefiind necesare. Asta e singura
diferenţă.
— Nu, mi-e teamă că ignorăm o diferenţă majoră. Stăpâne, lăsaţi-
mă să mă mai gândesc!
Foarte bine.
Evans plecă de la proră şi începu să se plimbe-n lung şi-n lat pe
punte. Dincolo de parapet, valurile Pacificului se înălţau şi coborau
tăcute în noapte. Îşi imagină că oceanul e un creier care gândeşte.
— Stăpâne, aş vrea să vă spun o poveste. Ca s-o asimilaţi corect,
trebuie să înţelegeţi următoarele elemente: lup, copil, bunică şi o casă
în pădure.
Toate sunt uşor de înţeles, cu excepţia elementului „bunică”. Ştiu că este
vorba despre un soi de rudă de sânge în rândul oamenilor şi că de obicei este o
femeie în vârstă. Dar statutul de rudenie necesită mai multe clarificări.
— Stăpâne, asta nu este important. Tot ce trebuie să ştiţi este că
între ea şi copii există o relaţie foarte apropiată. Este singura persoană
în care copiii au încredere.
Am înţeles.
— Voi simplifica. Bunica a trebuit să plece de acasă, aşa că a lăsat
 14 
copiii singuri şi le-a spus să se asigure că au închis uşa şi să nu
deschidă nimănui în afară de ea. Pe drum bunica s-a întâlnit cu un lup
care a mâncat-o şi care i-a îmbrăcat hainele, pretinzând că e ea. Apoi
s-a dus acasă la ea şi când a ajuns în faţa uşii le-a spus copiilor: „Sunt
bunica voastră, m-am întors. Deschideţi!” Copiii s-au uitat printr-o
crăpătură din uşă şi au văzut pe cineva care semăna cu bunica lor, aşa
că i-au dat drumul lupului care a intrat în casă şi i-a mâncat pe toţi.
Aţi înţeles povestea, Stăpâne?
Absolut deloc.
— Atunci probabil am ghicit cum stau lucrurile.
În primul rând, lupul şi-a dorit de la început să intre în casă şi să-i
mănânce pe copii, aşa e?
— Sigur că da.
A început să comunice cu copiii, nu-i aşa?
— Sigur că da.
Asta mi se pare de neînţeles. Ca să-şi atingă scopul, nu era nevoie să
comunice cu copiii.
— De ce?
Nu e evident? Dacă ar fi comunicat, copiii ar fi ştiut că lupul vrea să intre
şi să-i mănânce şi nu i-ar mai fi deschis.
Evans rămase tăcut o vreme:
— Înţeleg, Stăpâne. Înţeleg.
Ce anume înţelegi? Nu ţi se pare evident ce-am spus?
— Gândurile dumneavoastră sunt complet expuse lumii exterioare.
Nu vă puteţi ascunde.
Cum poţi ascunde ce gândeşti? Ideile tale sunt greu de înţeles.
— Vreau să spun că amintirile şi gândurile voastre sunt vizibile
lumii exterioare, ca o carte sau ca un film proiectat într-o piaţă, sau ca
un peşte într-un acvariu de sticlă. Complet expuse. Uşor de citit dintr-
o privire. În fine, poate că unele dintre elementele pe care le-am
menţionat sunt…
Le-am înţeles pe toate. Dar nu e totul absolut normal?
Evans tăcu din nou.
— Deci aşa stau lucrurile… Stăpâne, când comunicaţi faţă în faţă,
tot ce spuneţi este adevărat. Este imposibil să înşelaţi sau să minţiţi,
aşa că nu puteţi urmări o gândire strategică complicată.
Putem comunica şi la distanţe semnificative, nu numai faţă în faţă.

 15 
Cuvintele „a înşela” şi „a minţi” ne dau multă bătaie de cap.
— Ce fel de societate este aceea unde gândurile sunt complet
transparente? Ce fel de cultură creează? Ce fel de politică? Fără
comploturi, fără prefăcătorii.
Ce înseamnă „comploturi” şi „prefăcătorii”?
Evans nu răspunse.
Organele de comunicare umane sunt un defect în evoluţia voastră, o
compensare necesară a faptului că undele gândurilor emise de minţile voastre
nu sunt suficient de puternice. Este una dintre slăbiciunile biologice. Afişarea
directă a gândului este o formă superioară şi mai eficientă de comunicare.
— Un defect? O slăbiciune? Nu, Stăpâne, greşiţi! De data asta nu
aveţi deloc dreptate.
Chiar aşa? Lasă-mă să mă gândesc puţin. E păcat că nu poţi să-mi vezi
gândurile.
De data asta, întreruperea a durat mai mult. După ce trecură
douăzeci de minute şi nu apăru niciun text, Evans începu să bată-n
lung şi-n lat distanţa dintre proră şi etravă, urmărind un banc de peşti
care sărea din apele oceanului trasând un arc pe suprafaţa care
strălucea argintiu sub lumina stelelor. Cu ani în urmă, îşi petrecuse o
vreme pe un vas pescăresc din Marea Chinei de Sud, investigând
efectul pescuitului excesiv asupra vieţii din zona de coastă. Pescarii
numeau fenomenul: „trecerea soldaţilor dragoni”. Lui Evans i se părea
că seamănă cu un text proiectat în privirea oceanului. Apoi, în faţa
ochilor săi, apărură câteva cuvinte.
Ai dreptate. M-am gândit la documentele mai vechi şi acum le înţeleg mai
bine.
— Stăpâne, e un drum lung până veţi înţelege cu adevărat
problemele oamenilor. Mi-e teamă că nu veţi reuşi niciodată.
Aşa este, sunt complicate. Însă acum ştiu de ce nu le-am înţeles înainte. Ai
dreptate.
— Stăpâne, aveţi nevoie de noi!
Mi-e frică de voi.
Conversaţia se încheie. Fu ultima oară când Evans primi un mesaj
de pe Trisolaris. Rămase la proră, urmărind corpul alb ca zăpada al
Judecăţii de Apoi, care trecea prin noaptea ceţoasă ca timpul care se
scurge continuu.

 16 
 Partea întâi
CEI CU FAŢA LA ZID

 17 
 ANUL 3, ERA DE CRIZĂ
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
4,21 ani-lumină

Pare atât de vechi…

Acesta fu primul gând al lui Wu Yue când văzu vasul Tang, o navă
uriaşă în construcţie chiar sub ochii lui, scăldată în strălucirea
arcurilor electrice. Sigur, impresia era rezultatul nenumăratelor
mâzgăleli fără importanţă de pe plăcile de oţel mangan din care era
construit corpul aproape finalizat al navei, produse de aparatul
performant de sudură cu scut de gaz folosit pe carenă. Încercă să-şi
imagineze cât de robustă şi de frumoasă ar fi nava Tang cu un strat
proaspăt de vopsea gri, dar fără succes.
Cea de-a patra sesiune de formare în larg a ofiţerilor de pe Tang
tocmai luase sfârşit. În timpul sesiunii de două luni, comandanţii Wu
Yue şi Zhang Beihai, care stătea chiar lângă Wu Yue, fuseseră nevoiţi să
joace un rol neplăcut. Formaţiunile de distrugătoare, submarinele şi
navele de aprovizionare erau conduse de comandanţii grupurilor de
război, dar Tang era în doc, în faza de construcţie, aşa că poziţia navei
de transport era ocupată de nava de instrucţie Zheng He sau pur şi
simplu liberă. În timpul sesiunilor, Wu Yue privea în gol peticul gol al
mării, unde suprafaţa apei, tulburată de urmele încrucişate ale vaselor
care treceau pe acolo, se legăna neliniştită, la fel ca starea lui de spirit.
Oare peticul acela gol se va ocupa vreodată? se întrebase de
nenumărate ori.
Se uită la vasul Tang încă în construcţie şi observă că nu era vorba
despre anii care au trecut peste el, ci despre trecerea timpului. Părea o
fortăreaţă măreaţă şi străveche, dar părăsită. Corpul pestriţ era un
perete de piatră, iar ploaia de scânteieri de la sudură cădea de pe
schelă ca o plantă care acoperea pietrele… ca şi cum ar fi fost mai puţin
construcţie şi mai mult arheologie.
Wu Yue se temu să-şi ducă gândurile la capăt şi-şi întoarse privirea
spre Zhang Beihai care stătea alături:

 18 
 — Tatăl tău se simte mai bine? întrebă el.
Zhang Beihai dădu uşor din cap:
— Nu. Abia rezistă.
— Cere o permisie.
— Am cerut când s-a dus prima oară la spital. Dar, după cum stau
lucrurile, o să mă ocup de el când va veni momentul.
Apoi tăcură amândoi. Fiecare interacţiune personală era la fel.
Desigur, când venea vorba despre muncă aveau multe să-şi spună, dar
mereu persista ceva între ei.
— Beihai, munca nu va mai fi cum a fost. De vreme ce împărţim
sarcinile postului, mă gândesc că poate ar trebui să comunicăm mai
mult.
— Ne-am înţeles foarte bine în trecut. Sunt sigur că superiorii
noştri ne-au pus să lucrăm împreună pe Tang, datorită colaborării
noastre de succes de pe vasul Chang’an.
Zhang Beihai râse, dar era genul acela de râs pe care Wu Yue nu-l
putea descifra. Privirea lui Zhang Beihai pătrundea adânc în inima
oricui de pe vas, fie el căpitan sau simplu marinar. Wu Yue era de-a
dreptul transparent pentru el. Dar Wu Yue nu putea descifra ce se
întâmpla în interiorul lui Zhang. Era convins că zâmbetul izvora din
adâncul lui, dar nu spera să-l înţeleagă. Colaborarea fructuoasă nu
însemna şi o înţelegere adevărată. Evident că Zhang Beihai era cel mai
capabil comisar politic de pe vas şi cât se poate de sincer în munca lui,
investigând fiecare problemă cu o precizie absolută. Dar lumea sa
interioară părea un abis cenuşiu pentru Wu Yue, care simţise
întotdeauna că Zhang Beihai de fapt îi spunea: Fă aşa şi gata. Aşa e cel
mai bine sau e corect. Dar nu e ceea ce-mi doresc cu adevărat. La
început fusese doar o senzaţie vagă, dar care devenise din ce în ce mai
evidentă. Sigur, orice făcea Zhang Beihai era întotdeauna cel mai bine
sau corect, dar Wu Yue nu ştia ce-şi dorea el cu adevărat.
Însă avea o singură certitudine: Conducerea unei nave de război era
o sarcină periculoasă, aşa încât cei doi comandanţi trebuiau să-şi
citească gândurile reciproc. Asta îi punea o problemă delicată. La
început, se gândi că Zhang Beihai se ferea cumva de el şi asta îl jigni pe
Wu. Exista cineva mai deschis şi mai sincer decât el în funcţia dificilă
de căpitan al unui distrugător? De ce trebuie să se ferească de mine?

 19 
 Când tatăl lui Zhang Beihai fusese ofiţerul lor superior o scurtă
perioadă, Wu Yue îl informase despre greutăţile întâmpinate în
comunicarea cu comisarul: „Nu e de ajuns să ne facem treaba bine? De
ce trebuie să ştii cum gândeşte?” spusese generalul cu blândeţe, apoi
adăugase, poate involuntar: „De fapt, nici eu nu ştiu.”
— Să cercetăm mai atent, spuse Zhang Beihai şi arătă spre Tang,
printre scântei. Apoi, ambele telefoane sunară în acelaşi timp: un SMS
care-i anunţa să se întoarcă la maşină. De obicei, însemna că e o
urgenţă, fiindcă echipamentul de comunicaţii securizate nu era
disponibil decât în vehicul. Wu Yue deschise uşa maşinii şi ridică
receptorul. Era un apel de la un consilier de la cartierul general al
consiliului de război.
— Căpitane Wu, Comandamentul Flotei a emis ordine urgente
pentru tine şi pentru comisarul Zhang. Trebuie să vă prezentaţi
imediat la Statul-Major!
— La Statul-Major? Şi cum rămâne cu exerciţiul de instrucţie
pentru Flota a cincea? Jumătate din navele de război sunt pe mare, şi
restul li se vor alătura mâine.
— Nu ştiu nimic despre asta. Ordinul este simplu. O singură
comandă. Puteţi verifica detaliile când vă întoarceţi.
Căpitanul şi comisarul navei Tang, care nu fusese încă lansată, se
priviră, apoi avu loc un moment rar după mulţi ani, în care gândurile li
se sincronizară: Se pare că peticul acela de apă va rămâne liber.

Fortul Greely, Alaska. Câţiva cerbi lopătari care se plimbau agale pe

câmpia înzăpezită, deveniră agitaţi când simţiră vibraţiile din pământ,
de sub stratul de zăpadă. În faţa lor se deschise o emisferă albă. Fusese
plasat acolo demult un ou gigantic, pe jumătate îngropat în pământ,
dar cerbii simţiseră întotdeauna că nu aparţinea lumii îngheţate. Oul
se desfăcu şi din el ieşi un fum gros şi flăcări, apoi, huruind, zămisli
un cilindru care îşi luă zborul, scoţând flăcări din zona inferioară.
Focul spulberă în aer troienele de zăpadă din jur, apoi căzură din nou
pe pământ sub formă de ploaie. Când cilindrul ajunse suficient de sus,
exploziile care-i speriaseră pe cerbi fură din nou înlocuite de linişte.
Apoi dispăru pe cer, lăsând în urmă o dâră lungă şi albă, ca şi cum
peisajul de iarnă ar fi fost un ghem uriaş din care o mână gigantică şi

 20 
invizibilă ar fi tras un fir spre înălţimi.
— La naiba! Câteva secunde în plus şi-aş fi confirmat o lansare
întreruptă! spuse ofiţerul Raeder, responsabil de testarea ţintelor, în
timp ce dădu la o parte mouse-ul.
Raeder se afla la mii de kilometri, în Sala de Comandă a Apărării
Anti-Rachetă Nucleară de la Centrul de Comandă NORAD 2, aflat la
trei sute de metri sub muntele Cheyenne de lângă Colorado Springs.
— Mi-am dat seama că nu e nimic, îndată ce a apărut alerta de
sistem, spuse Controlorul Orbital Jones, scuturând din cap.
— Atunci ce atacă sistemul? întrebă generalul Fitzroy.
Apărarea Anti-Rachetă Nucleară era doar una dintre sarcinile
atribuite noii sale funcţii, cu care încă nu se familiarizase complet.
Generalul se uită la peretele acoperit de monitoare şi încercă să
localizeze ecranele grafice intuitive pe care le avuseseră la centrul de
comandă de la NASA: o linie roşie care şerpuia de-a lungul hărţii lumii
şi forma o undă sinusoidală deasupra transformării plane. Pentru
neofiţi părea inexplicabil, dar măcar ştiai că ceva ataca în spaţiu. Însă
aici nimic nu era atât de simplu. Liniile de pe ecrane formau un
talmeş-balmeş abstract şi complicat care-i păreau fără sens. Ca să nu
mai vorbim despre toate ecranele pe care defilau rapid cifre, înţelese
doar de ofiţerii de serviciu ai NMD3.
— Domnule general, vă amintiţi când au înlocuit pelicula
reflectorizantă de pe modulul multifuncţional al ISS 4 anul trecut? Cea
veche s-a pierdut, iar asta se vede. Se strânge şi apoi se desface în
vântul solar.
— Dar… ar trebui să fie inclusă în baza de date pentru trierea
ţintelor.
— Este. Aici.
Raeder deschise o pagină cu mouse-ul. Sub o grămadă de text, date
şi formulare complicate, se afla o fotografie mai ştearsă, care probabil
fusese făcută cu telescopul de pe Terra, ce ilustra un petic alb cu formă
neregulată pe un fond negru. Din cauza reflexiei puternice nu se
2 NORAD – North American Aerospace Defense Command: Comandamentul Nord-
American de Apărare Aeriană (n. tr.).
3 NMD – Navy Maintenance Database: Baza de Date de Suport a Marinei
(Americane) (n. tr.).
4 ISS – International Space Station: Staţia Spaţială Internaţională (n. tr.).
 21 
desluşeau detaliile.
— Domnule maior, de vreme ce deţii fotografia, de ce n-ai anulat
programul de lansare?
— Sistemul ar fi trebuit să caute în mod automat baza de date cu
ţintele. Timpii reacţiei umane nu sunt suficient de rapizi. Iar datele
din vechiul sistem nu au fost reformatate pentru cel nou, aşa că nu s-a
conectat la modulul de recunoaştere, spuse Raeder.
Tonul său era uşor iritat, de parcă ar fi zis: Am demonstrat că sunt
eficient rezolvând situaţia rapid printr-o căutare manuală, atunci când
supercomputerul NMD a dat greş. Dar tot trebuie să îndur întrebările
tale stupide.
— Domnule general, ordinul a fost să trecem la starea operaţională
efectivă, după ce NMD şi-a mutat traiectoriile de interceptare în
spaţiu. Dar încă nu se încheiase recalibrarea sistemului informatic,
raportă un ofiţer de serviciu.
Fitzroy tăcu. Trăncăneala din sala de comandă îl agasa. Avea în faţă
primul sistem de apărare planetară al umanităţii, dar nu era nimic
altceva decât unul deja existent din Baza de Date de Suport a Marinei
Americane, ale cărui interceptări fuseseră redirecţionate dinspre
diferite continente terestre în spaţiu.
— Hai să facem o fotografie drept amintire, spuse Jones. Probabil
este primul atac al Terrei împotriva unui duşman comun.
— Aparatele de fotografiat sunt interzise, zise Raeder rece.
— Domnule căpitan, ce vreţi să spuneţi? întrebă Fitzroy, brusc
supărat. Sistemul nu a detectat nicio ţintă inamică. Nu este primul
atac.
După o tăcere stânjenitoare, cineva interveni:
— Avioanele de interceptare sunt dotate cu focoase nucleare.
— Da, de o megatonă şi jumătate. Şi ce dacă?
— Aproape s-a întunecat. Dată fiind localizarea ţintei, ar trebui să
vedem explozia!
— O poţi vedea pe monitor.
— Da, dar afară e mai distractiv, spuse Raeder
Jones se ridică nervos:
— Domnule general, eu… Tura mea s-a terminat.
— Şi-a mea, domnule general, zise Raeder.

 22 
 Era doar un gest de politeţe. Fitzroy era un coordonator de rang
înalt al Consiliului de Apărare Planetară şi nu putea controla nici
NORAD şi nici NMD-urile.
Fitzroy făcu semn cu mâna:
— Nu sunt comandantul vostru. Faceţi cum doriţi. Dar aş vrea să vă
reamintesc tuturor că în viitor s-ar putea să lucrăm împreună mult
timp.
Raeder şi Jones o luară la fugă spre partea superioară. După ce
trecură prin uşa antiradiaţie de câteva tone, ajunseră pe culmea
muntelui Cheyenne. Soarele apunea şi cerul era limpede, dar nu
văzură lumina niciunei explozii nucleare în spaţiu.
— Ar trebui să fie acolo, zise Jones, arătând spre cer.
— Poate că am ratat-o, spuse Raeder.
Nu se uita în sus. Apoi, cu un zâmbet ironic, spuse:
— Chiar îşi imaginează că sophonul se va desface din nou într-o
dimensiune redusă?
— Imposibil! Este inteligent. N-o s-avem noi şansa asta, zise Jones.
— Ochii NMD-ului sunt aţintiţi spre cer. Sigur nu mai e nimic de
care să ne fie teamă pe Terra? Chiar dacă ţările teroriste s-au
transformat în sfinţi, mai există OTT-ul, nu-i aşa?
— Şi CAP-ul! Militarii ăştia vor doar să anunţe rapid că problema e
rezolvată. Iar Fitzroy e de-al lor. Acum sunt pe punctul de-a declara că
primul stadiu al Sistemului de Apărare Planetară e finalizat, deşi n-au
îmbunătăţit deloc echipamentul. Singurul scop al sistemului este să-i
oprească desfacerea în dimensiuni mai mici în apropiere de orbita
Terrei. Tehnologia este chiar mai simplă decât cea necesară pentru
interceptarea rachetelor teleghidate, deoarece când ţinta va apărea cu
adevărat, va acoperi o suprafaţă imensă… Căpitane, de asta te-am
rugat să venim aici. De ce te-ai purtat ca un copil, care-i treaba cu
prima fotografie a unui atac?! L-ai supărat pe general, să ştii! Nu vezi
că e un om meschin?
— Dar… am crezut că i-am făcut un compliment…
— Este unul dintre cei mai şmecheri din armată. Să nu te aştepţi să
anunţe la conferinţa de presă că a fost o eroare de sistem. O să susţină
că a fost o manevră strălucită, cum fac toţi. Aşteaptă şi-ai să vezi. Aşa o
să fie.

 23 
 În timp ce vorbea, Raeder se aşeză şi se întinse pe pământ, uitându-
se cu o faţă plină de nerăbdare la cerul împânzit deja de stele.
— Ştii, Jones, dacă sophonul chiar o să se desfacă din nou, o să ne
dea şansa s-o distrugem. N-ar fi o chestie tare?
— Şi la ce bun? Adevărul e că se îndreaptă spre Sistemul Solar chiar
acum. Şi cine ştie câţi or fi… Ascultă, de ce-ai zis „ea” în loc de „el”?
Expresia de pe faţa îndreptată spre cer a lui Raeder deveni visătoare:
— Ieri un colonel chinez care abia venise la centru mi-a spus că în
limba lui sophonul poartă numele unei femei japoneze, Tomoko5.
Cu o zi în urmă, Zhang Yuanchao completase formularele de
pensionare şi părăsise fabrica chimică unde lucrase mai bine de patru
decenii. Ca să-l parafrazăm pe vecinul lui, Lao Yang 6, azi începea o a
doua copilărie. Lao Yang îi spuse că la şaizeci de ani, la fel ca la
şaisprezece, era perioada cea mai bună din viaţă, vârsta la care poverile
de la patruzeci sau de la cincizeci de ani fuseseră depăşite, iar
lentoarea şi boala de la şaptezeci şi de la optzeci de ani încă nu
apăruseră. Era vârsta la care te puteai bucura de viaţă. Fiul şi nora lui
Zhang Yuanchao aveau slujbe stabile, şi chiar dacă fiul său se însurase
mai târziu, urma să aibă un nepot în curând. El şi soţia lui nu şi-ar fi
permis casa în care locuiau, dacă nu ar fi cumpărat-o cu banii de pe
vechea locuinţă care fusese demolată. Trăiau în noua casă de un an…
Zhang Yuanchao se gândea la toate astea şi totul i se părea extrem
de mulţumitor. Trebuia să admită că în privinţa afacerilor de stat Lao
Yang avea dreptate. Însă uitându-se de la fereastra etajului opt la cerul
albastru de deasupra oraşului, nu simţea nicio bucurie în suflet, şi cu
atât mai puţin senzaţia că trăia a doua copilărie.
Lao Yang, pe numele mic Jinwen, era un profesor de gimnaziu ieşit
la pensie, care îl sfătuia frecvent pe Zhang Yuanchao să înveţe lucruri
noi, dacă vrea să se bucure de ultimii ani de viaţă. De exemplu:
„Internetul. Până şi pruncii ştiu să-l folosească, tu de ce n-ai şti?” Mai
mult, îi amintea lui Zhang Yuanchao că dezinteresul lui absolut

5 Zhizi (侄子) înseamnă literal „particulă de cunoaştere”. Caracterul pentru

„particulă” apare frecvent în prenumele fetelor în japoneză, care se pronunţă „ko” (n.
tr. Joel Martinsen).
6 Lăo înseamnă „bătrân” şi se foloseşte adesea înaintea numelui de familie al celor
mai în vârstă decât vorbitorul, în semn de respect sau familiaritate (n. tr. Joel
Martinsen).
 24 
pentru lumea de afară era cea mai mare greşeală: „Măcar biata ta soţie
poate să-şi şteargă lacrimile în faţa televizorului, la telenovelele de doi
bani. Dar tu nici măcar la televizor nu te uiţi. Ar trebui să urmăreşti
ştirile naţionale şi internaţionale. Asta nu trebuie să lipsească dintr-o
viaţă împlinită.” Deşi Zhang Yuanchao trăia de mulţi ani în Beijing, nu
s-ar fi zis. Dacă un taximetrist putea să turuie analize convingătoare
despre toate evenimentele naţionale şi internaţionale, Zhang
Yuanchao ştia numele preşedintelui actual, dar sigur nu-l ştia şi pe-al
premierului. De fapt, pentru el era un motiv de mândrie. Spunea că
are un trai obişnuit, de om simplu, şi nu voia să-i fie împuiat capul cu
lucruri lipsite de importanţă. Nu-l interesau deloc şi prefera să le
ignore ca să nu aibă bătăi de cap. Yang Jinwen urmărea cu atenţie
chestiunile de stat şi considera că este esenţial să se uite la ştirile serii
în fiecare zi, certându-se cu comentatorii de pe Internet, până când se
înroşea la faţă, despre politica economică naţională şi tendinţele din
proliferarea nucleară internaţională, dar la ce îl ajutase asta? Guvernul
nu-i mărise pensia nici măcar cu un bănuţ. Zicea: „Eşti ridicol! Crezi
că n-are nicio importanţă? Că nu te priveşte? Ascultă, Lao Zhang!
Fiecare chestiune majoră naţională şi internaţională, fiecare chestiune
majoră de politică naţională şi fiecare rezoluţie a ONU au o influenţă
asupra vieţii tale, prin legături directe şi indirecte. Crezi că invazia
SUA din Venezuela nu te priveşte? Aş spune că are mai multe
implicaţii pe termen lung pentru pensia ta, decât îţi imaginezi.” Pe
atunci, Zhang mai mult râdea de ieşirile lui Lao Yang, considerându-l
obsedat de politică. Însă acum înţelegea că vecinul lui avusese
dreptate.
Zhang Yuanchao sună la uşa lui Yang Jinwen şi acesta îi deschise,
părând că abia ajunsese acasă. Era extrem de relaxat. Zhang Yuanchao
se uita la el de parcă ar fi fost în deşert şi-ar fi dat peste un călător pe
care nu avea intenţia să-l părăsească.
— Te-am căutat. Unde ai fost?
— M-am dus până la piaţă. Am văzut-o pe soţia ta făcând
cumpărături.
— De ce blocul nostru e atât de pustiu? Parcă ar fi… un mausoleu!
— Azi nu e zi de sărbătoare. Asta-i tot, spuse râzând. Prima ta zi de
pensionar. E un sentiment perfect normal. Bine că n-ai fost şef. Pentru

 25 
ei e şi mai greu când ies la pensie. O să te obişnuieşti repede. Hai să
vedem ce mai e pe la centrul de activităţi comunitare şi cum ne putem
distra.
— Nu, nu e din cauza pensionării. E din cauză că… nu ştiu cum să
spun… Din cauza ţării, sau, de fapt, a situaţiei internaţionale.
Yang Jinwen arătă spre el şi râse:
— Situaţia internaţională? Nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să
aud asemenea cuvinte din gura ta…
— Ai dreptate, nu mă interesau chestiunile importante, dar acum
sunt uriaşe. Nu mi-am imaginat niciodată că vor deveni atât de
serioase
— Lao Zhang, chiar este amuzant. Vezi tu, între timp am început să
gândesc ca tine şi nu-mi mai pasă de lucrurile lipsite de importanţă.
Poţi să mă crezi sau nu, dar n-am mai urmărit ştirile de două
săptămâni. Îmi păsa mult de chestiunile serioase, fiindcă oamenii sunt
importanţi. Putem influenţa desfăşurarea evenimentelor curente. Însă
nimeni n-are puterea să învingă aşa ceva. Şi atunci, de ce să-ţi mai
pese?
— Dar nu se poate să nu-ţi pese deloc! Umanitatea va dispărea în
patru sute de ani!
— Hm, noi n-o să mai fim pe aici în vreo patruzeci de ani…
— Dar descendenţii noştri? Vor fi şterşi de pe faţa pământului!
— Pe mine nu mă priveşte atât de mult ca pe tine. Fiul meu din
America s-a însurat, dar nu-şi doreşte copii, aşa că nu-mi pasă. Însă
familia Zhang va mai rezista douăsprezece generaţii, nu-i aşa? Nu e
de-ajuns?
Zhang Yuanchao îl fixă cu privirea pe Yang Jinwen câteva clipe, apoi
se uită la ceas. Dădu drumul la televizor şi pe canalul de ştiri tocmai
începuse jurnalul zilei:

Associated Press anunţă că la ora 18:30 7, în data de 29,

Sistemul de Apărare Naţională Anti-Rachetă al SUA a încheiat
cu succes distrugerea experimentală a unui sophon desfăcut în
dimensiune redusă, pe orbita inferioară a Terrei. Este cel de-al
treilea test de interceptare al NMD, de când ţintele s-au mutat

7 Ora standard de Est (n. tr.).

 26 
 în spaţiul extraterestru. Ultima ţintă a fost pelicula
reflectorizantă de la Staţia Spaţială Internaţională din luna
octombrie. Un purtător de cuvânt de la Consiliul de Apărare
Planetară a declarat că interceptorul dotat cu focoase a distrus
cu succes ţinta de trei mii de metri pătraţi. Acest lucru
înseamnă că sistemul NMD va fi capabil să-l distrugă cu mult
înainte ca desfacerea tridimensională a sophonului să atingă o
suprafaţă mare şi să capete o suprafaţă reflectorizantă care să
reprezinte o ameninţare pentru ţintele umane de pe pământ…

— Ce pierdere de vreme! Un sophon nu se va desface, spuse Yang,

luându-i telecomanda din mână lui Zhang. Schimbă canalul! Poate e o
reluare a semifinalelor Cupei Europene. Am adormit pe canapea
aseară…
— Uită-te acasă la tine! zise Zhang Yuanchao, smulgându-i
telecomanda din mână.
Ştirile continuau:

Fizicianul de la Spitalul Militar 301, responsabil de tratarea

academicianului Jia Weilin, a confirmat că moartea lui Jia s-a
datorat unei malignităţi hematologice, cunoscută şi sub
denumirea de leucemie, cauza cea mai probabilă a morţii fiind
insuficienţa unui organ şi pierderea de sânge produsă de
stadiul avansat al bolii. Nu au existat anormalităţi. Jia Weilin,
un expert foarte renumit în supraconductibilitate şi care şi-a
adus o contribuţie majoră în domeniul supraconductorilor de
temperatură ambiantă, a murit în data de 10. Ştirile care susţin
că Jia ar fi murit în urma unui atac al unui sophon sunt doar
zvonuri. Într-o altă intervenţie, un purtător de cuvânt al
Ministerului Sănătăţii a confirmat că alte decese despre care se
presupune că au fost cauzate de atacuri ale sophonului se
datorează, de fapt, unor boli obişnuite sau unor accidente. Să
ascultăm opinia celebrului fizician Ding Yi.
Reporter: Care este părerea dumneavoastră despre panica în
creştere provocată de sophoni?
Ding Yi: Panica există din cauza lipsei de cunoştinţe

 27 
 elementare de fizică. Reprezentanţii guvernului şi ai
comunităţii ştiinţifice au explicat acest lucru de nenumărate
ori: Un sophon este o particulă microscopică care, deşi este
dotată cu inteligenţă înaltă, poate avea doar un efect limitat
asupra lumii macroscopice, din pricina scării sale
microscopice. Ameninţarea majoră pe care o reprezintă pentru
umanitate constă în interferenţa eronată şi aleatoare cu
experimentele fizicii de înaltă energie şi în reţeaua cuantică
complicată care monitorizează Terra. În stare microscopică, un
sophon nu poate ucide şi nu poate iniţia niciun fel de atac
ofensiv. Dacă un sophon vrea să producă un efect major asupra
lumii macroscopice, poate s-o facă doar într-o stare
nedesfăcută, într-o dimensiune redusă. Şi chiar şi aşa, efectele
sunt extrem de limitate, deoarece un sophon nedesfăcut în
dimensiuni reduse la scara macroscopică este foarte slab.
Acum că umanitatea şi-a creat un sistem defensiv, sophonii nu
pot face nimic fără să ne ofere o şansă excelentă de a-i distruge.
Cred că mijloacele principale de informare ar trebui să
disemineze cu mai multă conştiinciozitate în rândul publicului
informaţiile ştiinţifice, ca să înlăture panica fără nicio bază
ştiinţifică.

Zhang Yuanchao auzi cum cineva intră în camera de zi fără să bată

la uşă, strigând „Lao Zhang” şi „Meştere Zhang”. Îşi dădu imediat
seama cine era după paşii pe care-i auzise tropăind în sus pe scară mai
înainte. Miao Fuquan, un alt vecin de la etajul lor, intră în cameră.
Miao era şeful mai multor mine de cărbune Shanxi din provincie şi cu
câţiva ani mai tânăr decât Zhang Yuanchao. Avea o casă mai mare în
altă zonă din Beijing şi folosea apartamentul din bloc ca să ascundă o
amantă din Sichuan de-o seamă cu fiica lui. Când se mutase, familiile
Zhang şi Yang îl ignoraseră complet, cu excepţia unei ciondăneli
privind chestiile pe care le lăsa împrăştiate pe coridor, dar până la
urmă descoperiseră că, deşi era puţin cam vulgar, era un om de treabă
şi prietenos. După ce asociaţia de proprietari intervenise şi aplanase
câteva certuri, cele trei familii începuseră treptat să aibă o relaţie
armonioasă. Deşi Miao Fuquan susţinea că-i transferase afacerile

 28 
fiului său, rămăsese un om ocupat şi petrecea prea puţin timp „acasă”,
astfel încât apartamentul cu trei dormitoare era ocupat de obicei de
femeia din Sichuan.
— Lao Miao, nu te-am mai văzut de luni întregi. Pe unde ai mai dat
lovitura în ultima vreme? întrebă Yang Jinwen.
Miao Fuquan luă relaxat un pahar, îl umplu până la jumătate cu apă
din dozator, şi-l dădu pe gât. Apoi îşi şterse buzele şi spuse:
— Nimeni nu se îmbogăţeşte… Am probleme la mină şi trebuie să le
rezolv. De fapt, e război. Guvernul e foarte hotărât de data asta. Legile
împotriva minelor ilegale nu s-au aplicat niciodată, dar nu vor mai
funcţiona pentru multă vreme.
— Da, vin vremuri grele, spuse Yang Jinwen, fără să-şi ia ochii de la
meciul de la televizor.

Bărbatul zăcuse în pat mai multe ore. Lumina care pătrundea prin
fereastra de la subsol, singura sursă de lumină din încăpere, era cea a
lunii, iar razele ei reci aruncau pete strălucitoare pe podea. În
întuneric totul părea sculptat în piatră, ca şi cum întreaga încăpere ar
fi fost un mormânt.
Nimeni nu ştia adevăratul nume al bărbatului, dar în cele din urmă
îi spuseră al Doilea Spărgător de Zid8.
Îşi petrecuse multe ore reflectând la viaţa lui. După ce-şi dădu
seama că nu existaseră omisiuni, îşi răsuci muşchii trupului amorţit,
căută sub pernă şi scoase un pistol pe care şi-l puse încet la tâmplă.
Exact atunci, în faţa ochilor lui apăru un text sophon:
Nu face asta. Avem nevoie de tine.
— Stăpâne? Un an întreg am visat în fiecare noapte că mă vei căuta,
dar visele au dispărut în ultima vreme. M-am gândit că, pur şi simplu,
nu mai visam, dar se pare că nu mai e cazul.
Acum nu visezi. Comunic cu tine în timp real.
Spărgătorul de Zid râse descurajator:
— Bine. Atunci s-a terminat. Sigur nu mai există vise de partea
cealaltă.
Vrei dovezi?
8 Wall Breaker în versiunea în limba engleză înseamnă Spărgător de Zid. Spărgătorii
de Ziduri sunt personaje dintr-un joc video de strategie pentru telefoanele mobile,
intitulat Clash of Clans (n. tr.).
 29 
 Dovezi că nu mai există vise pe partea cealaltă?
Nu, dovezi că eu exist cu adevărat.
— Perfect! Spune-mi ceva ce nu ştiu.
Peştişorii tăi aurii au murit.
— Ha! Asta nu contează. Îi voi reîntâlni într-un loc unde nu există
întuneric.
Ar trebui să arunci o privire. Dimineaţă ai fost distrat şi-ai aruncat o
ţigară fumată pe jumătate în micul acvariu. Nicotina care s-a dizolvat în apă
a fost fatală pentru peştişorii tăi.
Al Doilea Spărgător de Zid deschise ochii, puse jos arma şi se ridică
din pat, fără nicio urmă de amorţeală. Aprinse lumina şi se duse să
verifice vasul peştişorilor de pe măsuţă. Cinci peştişori aurii cu ochi
bulbucaţi pluteau la suprafaţa apei, cu burta în sus, iar în mijlocul lor
era chiştocul ţigării fumate pe jumătate.
Voi realiza o confirmare suplimentară. Evans ţi-a dat odată o scrisoare
codificată, dar codurile s-au modificat. A murit înainte să-ţi transmită noua
parolă şi n-ai putut niciodată să citeşti scrisoarea. O să-ţi dau acum parola:
CAMEL, marca de ţigări cu care ţi-ai otrăvit peştii.
Al Doilea Spărgător de Zid se chinui să-şi ia laptopul şi, în timp ce
aştepta să se deschidă, lacrimile îi şiroiau pe faţă:
— Stăpâne, Stăpâne drag, eşti chiar tu? Eşti chiar tu? spuse el,
plângând în hohote.
După ce porni computerul, deschise ataşamentul din e-mailul
Organizaţiei Terra-Trisolaris. Introduse parola în fereastra nou
deschisă şi când apăru textul, nu mai fu în stare să-l citească cu
atenţie. Se aruncă în genunchi şi strigă:
— Stăpâne! Eşti chiar tu, Stăpâne!
După ce se calmă, îşi ridică capul şi spuse cu ochii încă plini de
lacrimi:
— N-am fost anunţaţi de atacul de la reuniunea la care participa
comandantul sau de ambuscada din Canalul Panama. De ce ne-ai lăsat
de izbelişte?
Ne-a fost frică de voi.
— Deoarece gândurile noastre nu sunt transparente? Dar n-are
nicio importanţă. Şi ştiţi asta! Folosim toate mijloacele care vă lipsesc
– înşelătoria, tertipurile, ascunzişurile şi distragerea atenţiei – în
slujba voastră!
 30 
 Nu ştim dacă e adevărat. Şi chiar dacă presupunem că e adevărat, rămâne
frica. În Biblia voastră se menţionează un animal numit şarpe. Dacă un şarpe
s-ar târî spre tine şi ţi-ar spune că vrea să te slujească, nu ţi-ar fi frică?
— Dacă ar spune adevărul, mi-aş înfrâna dezgustul şi frica şi-aş
accepta.
Însă ţi-ar fi greu.
— Bineînţeles. Ştiu că deja ai fost muşcat de şarpe o dată. Dar când
comunicarea în timp real a devenit posibilă şi mi-ai răspuns amănunţit
la întrebări, nu mai avea niciun rost să ne dai toate informaţiile,
precum cele referitoare la primul semnal primit de la umanitate şi
modul în care au fost creaţi sophonii. Pentru noi era greu de înţeles.
Nu comunicam prin afişarea transparentă a gândurilor, aşa că de ce n-
aţi fi fost mai selectivi cu informaţiile transmise?!
Şi acea opţiune a fost valabilă, dar nu acoperea atât de mult cât îţi
imaginezi. De fapt, în lumea noastră există şi mijloace de comunicare ce nu
necesită afişarea gândurilor, mai ales în epoca tehnologiei. Însă gândul
transparent a devenit un obicei cultural şi social. Poate că e greu să înţelegi,
aşa cum şi nouă ne e greu să vă înţelegem.
— Nu pot să-mi imaginez că înşelătoria şi trădarea sunt complet
inexistente în lumea voastră.
Există, dar sunt mult mai simple decât în lumea voastră. De exemplu, în
războaiele de aici, oponenţii se deghizează, însă un inamic care devine bănuitor în
privinţa deghizării şi o cercetează îndeaproape de obicei descoperă adevărul.
— E incredibil!
Şi voi sunteţi la fel de incredibili pentru noi. Ai pe raft o carte intitulată
Povestea celor trei regate.
— Cronica celor trei regate9. Nu înţelegeţi asta.
Înţeleg o mică parte, la fel cum o persoană obişnuită care se luptă să
priceapă o monografie matematică, izbuteşte în urma unui efort mental uriaş
şi a eliberării imaginaţiei să înţeleagă câteva ceva.
— Într-adevăr, cartea asta dezvăluie cele mai înalte niveluri de
uneltiri şi strategii umane.
Dar sophonii noştri pot transparentiza totul în lumea umană.

9 Roman istoric atribuit lui Luo Guanzhong (aprox. 1330-1400), Cronica celor trei
regate descrie întrecerea dintre trei puteri regionale din primele zile ale Dinastiei
Han de Răsărit (184) până la reunificarea imperiului sub Dinastia Jin (280). Este
recunoscut pentru personajele, scenele de bătălie şi intrigile politice emblematice
(n. tr. Joel Martinsen).
 31 
 — Cu excepţia minţilor oamenilor.
Da. Sophonii nu pot citi gândurile.
— Sunt sigur că ştii despre Proiectul Celor cu Faţa la Zid.
Mai multe decât tine. Urmează să fie pus în practică. De asta am venit la
tine.
— Ce părere ai despre proiect?
Acelaşi sentiment ca atunci când priveşti un şarpe.
— Dar şarpele din Biblie i-a ajutat pe oameni să obţină cunoaşterea.
Proiectul Celor cu Faţa la Zid va crea unul sau mai multe labirinturi
care vi se vor părea extrem de complicate şi perfide. Vă putem ajuta să
găsiţi drumul spre ieşire.
Diferenţa de transparenţă mentală ne determină să ştergem umanitatea de
pe faţa Pământului. Te rog, ajută-ne să facem asta şi apoi te vom şterge şi pe
tine de pe faţa Pământului.
— Stăpâne, modul tău de exprimare este problematic. Sigur, se
datorează comunicării prin afişarea gândurilor transparente, dar în
lumea noastră, chiar dacă spunem adevărul, trebuie s-o facem într-un
mod suficient de eufemistic. De exemplu, deşi ce-aţi spus acum este în
acord cu idealurile OTT, formularea mult prea directă îi poate
îndepărta pe unii dintre membrii noştri şi poate duce la consecinţe
imprevizibile. Desigur, s-ar putea să nu înveţi niciodată să te exprimi
eufemistic.
Dar fix exprimarea gândurilor deformate asigură schimbul de informaţie
în societatea umană, în special în literatura voastră, la fel ca într-un labirint
întortocheat. Din câte ştiu, OTT este pe marginea prăpastiei.
— Pentru că ne-aţi abandonat. Cele două atacuri au fost fatale.
Mântuitorii s-au dezintegrat şi doar Adventiştii şi-au menţinut o
existenţă organizată. Mai mult ca sigur eşti conştient de asta, dar cea
mai grea lovitură a fost cea psihologică. Faptul că ne-ai abandonat
înseamnă că devotamentul membrilor noştri faţă de Stăpân este pus la
încercare. Pentru păstrarea acestui devotament, OTT are nevoie
disperată de sprijinul Stăpânului nostru.
Nu putem împărtăşi tehnologia cu voi.
— Nu va fi nevoie, dacă veţi continua să ne transmiteţi informaţii
prin sophoni.
Evident. Dar OTT trebuie, în primul rând, să execute ordinul esenţial pe
care tocmai l-ai citit. I l-am dat lui Evans înainte să moară şi el ţi-a ordonat

 32 
să-l execuţi, dar nu ai reuşit să-l decodifici.
Spărgătorul de Ziduri îşi aminti de scrisoarea pe care o descifrase pe
computer şi o mai citi o dată cu atenţie.
Este foarte simplu de executat, nu-i aşa?
— Nu este greu, dar chiar e atât de important?
A fost important. Acum, din cauza Proiectului Celor cu Faţa la Zid al
umanităţii, a devenit incredibil de important.
— De ce?
Textul întârzie să apară.
Evans ştia de ce, dar n-a spus nimănui. A avut dreptate, din fericire. Acum
nu mai e nevoie să-ţi explicăm de ce.
Spărgătorul de Ziduri fu entuziasmat:
— Stăpâne, aţi învăţat să vă ascundeţi! E un adevărat progres!
Evans ne-a învăţat multe, dar tot ne simţim ca la început. Sau cum spunea
el, la nivelul unuia dintre copiii tăi de cinci ani. Ordinul pe care ţi l-a dat
include una din strategiile pe care nu le putem învăţa.
— Vă referiţi la prevederea: „Pentru evitarea expunerii, nu trebuie
să dezvăluiţi că a fost realizat de OTT”? Ei bine, dacă scopul este atât
de important, atunci cerinţa este cât se poate de normală.
Nouă ni se pare un plan complicat.
— Perfect! O să mă ocup de asta aşa cum şi-a dorit Evans. Stăpâne,
vă vom dovedi că suntem devotaţi!

Într-un colţ îndepărtat al vastului ocean de informaţie numit

Internet exista un colţ îndepărtat. Şi într-un colţ îndepărtat al acelui
colţ îndepărtat, şi apoi într-un colţ îndepărtat al unui colţ îndepărtat
al unui colţ îndepărtat al acelui colţ îndepărtat – cu alte cuvinte, în
străfundurile celui mai îndepărtat colţ dintre toate colţurile
îndepărtate posibile – o lume virtuală se trezi la viaţă.
Sub zorii răcoroşi şi stranii nu exista nicio piramidă, niciun sediu al
ONU, niciun pendul, doar o întindere vastă, apăsătoare şi
cuprinzătoare ca o deşertăciune, ca o lespede uriaşă de metal îngheţat.
Regele Wen de Zhou apăru la orizont. Purta o robă zdrenţuită, avea
o sabie ruginită de bronz şi faţa lui era murdară şi brăzdată de riduri,
precum pielea de animal cu care se înfăşurase. Însă ochii îi străluceau
energic, iar în pupile se reflecta soarele care răsărea.
— E cineva pe-aici? strigă el. E cineva?
 33 
 Glasul regelui Wen fu înghiţit imediat de sălbăticie. Strigă o vreme,
apoi se aşeză obosit pe pământ şi acceleră trecerea timpului, urmărind
cum sorii se transformau în stele căzătoare şi cum stelele căzătoare se
transformau din nou în sori. Sorii din Erele Stabile măturau cerul ca
nişte orologii cu pendul, iar zilele şi nopţile din Erele Haotice
transformau lumea într-o scenă imensă, unde lumina scăpase de sub
control. Timpul trecea rapid, dar nimic nu se schimba. Stăruia acelaşi
pustiu metalic şi etern. Cele trei stele dansară pe cer şi regele Wen se
transformă într-un stâlp de gheaţă în gerul din jur. Apoi o stea
căzătoare se preschimbă în soare şi când discul uriaş de foc trecu pe
deasupra lui, gheaţa de pe trup se topi şi corpul deveni un stâlp de foc.
Fix înainte să se transforme în cenuşă, oftă prelung şi ieşi din joc.

Treizeci de ofiţeri de armată, de marină şi de aviaţie fixară cu

privirea emblema de pe ecranul roşu închis, o stea de argint cu raze în
patru direcţii. Razele, de forma unor săbii ascuţite, erau flancate de
caracterele chinezeşti pentru opt şi unu 10. Era emblema Forţelor
Spaţiale Chineze.
Generalul Chang Weisi făcu semn tuturor să ia loc. Apoi, aşezându-
şi bereta pe masa de conferinţă, spuse:
— Ceremonia care va consfinţi înfiinţarea forţelor spaţiale va avea
loc mâine dimineaţă şi tot atunci vi se vor înmâna uniforme şi insigne.
Tovarăşi, din acest moment aparţinem aceleiaşi armate.
Se uitară unii la alţii şi observară că printre cei treizeci se aflau
cincisprezece în uniforme ale marinei militare, nouă în uniforme ale
aviaţiei militare şi şase în uniforme de armată. Când îşi întoarseră
privirile spre generalul Chang, le veni foarte greu să-şi ascundă
tulburarea.
Chang Weisi spuse zâmbind:
— E o proporţie ciudată, nu-i aşa? Nu vă luaţi după dimensiunea
programului aerospaţial de azi, ca să evaluaţi forţele spaţiale din viitor.
Navele, când va veni timpul lor, vor fi şi mai mari şi vor transporta
echipaje mai numeroase decât portavioanele actuale. Confruntările
spaţiale se vor baza pe tonajul mare, pe platformele de luptă de înaltă

10 Emblema Armatei de Eliberare a Poporului este o stea cu inscripţia cifrelor 8 şi 1

(n. tr. Joel Martinsen).
 34 
anduranţă, iar bătăliile vor semăna mai mult cu luptele navale, decât
cu cele aeriene, pe un câmp de luptă tridimensional, în loc de unul
bidimensional. Aşadar armata militară spaţială trebuie să se bazeze pe
marină. Ştiu, am crezut cu toţii că forţele aeriene vor fi la bază, ceea ce
înseamnă că prietenii noştri din armata navală s-ar putea să fi fost
luaţi prin surprindere. Trebuie să vă adaptaţi cât mai repede!
— Domnule general, n-am avut nicio idee, spuse Zhang Beihai.
Wu Yue stătea drept ca lumânarea, dar Zhang avu un sentiment
puternic că ceva din ochii lui, ce priveau înainte, se stinsese.
Chang Weisi dădu din cap:
— De fapt, marina nu e atât de departe de spaţiu. De ce se numesc
„nave spaţiale” şi nu „avioane spaţiale”? Pentru că spaţiul şi oceanul au
fost întotdeauna interconectate în mintea oamenilor.
Atmosfera se relaxă oarecum. Chang continuă:
— Tovarăşi, în acest moment, noi, cei treizeci şi unu, alcătuim o
nouă armată. Cât despre viitoarea flotă spaţială, cercetarea
fundamentală se derulează în toate disciplinele ştiinţifice, şi se pune
accentul pe liftul spaţial şi pe motoarele de fuziune pentru navele
spaţiale de mari dimensiuni… Dar asta nu face parte din munca forţei
spaţiale. Sarcina noastră este stabilirea unui cadru teoretic pentru
confruntarea spaţială. Este o misiune destul de dificilă, deoarece nu
dispunem de informaţii cu privire la astfel de confruntări, dar viitoarea
flotă va fi construită pe această fundaţie. În stadiul iniţial, forţa
spaţială va fi mai mult o academie militară. Principalul nostru scop
este organizarea academiei şi atragerea unui grup suficient de mare de
oameni de ştiinţă şi de cercetători care să ni se alăture.
Chang se ridică şi se îndreptă spre emblemă, de unde se adresă
ofiţerilor reuniţi cu nişte cuvinte pe care aveau să şi le amintească tot
restul vieţii:
— Tovarăşi, forţele spaţiale trebuie să parcurgă un drum greu.
Predicţiile iniţiale arată că cercetarea fundamentală are nevoie de cel
puţin cincizeci de ani pentru toate disciplinele şi cel puţin încă o sută
de ani înainte ca utilizarea tehnologiei necesare călătoriei în spaţiu la
scară largă să devină o realitate. Apoi, după începerea construcţiei,
flota spaţială va atinge dimensiunea planificată abia după un secol şi
jumătate. Asta înseamnă că forţele spaţiale vor ajunge la capacitatea

 35 
maximă de luptă după trei secole de la momentul înfiinţării. Tovarăşi,
sunt sigur că înţelegeţi cu toţii ce înseamnă asta. Niciunul dintre noi
nu va ajunge vreodată în spaţiu, cât despre şansa de-a vedea flota
spaţială, nici vorbă. Poate că nici nu vom vedea vreodată un model
viabil de navă spaţială de război. Prima generaţie de ofiţeri şi de
membri ai echipajelor nu se va naşte decât după două secole şi abia
după încă două secole şi jumătate flota Terrei va întâlni invadatorii
extratereştri. La bordul navelor se va afla a cincisprezecea generaţie de
strănepoţi ai noştri.
Adunarea rămase tăcută mult timp. În faţa lor se întindea drumul
cenuşiu al timpului care se sfârşea în ceaţa viitorului, acolo unde
întrezăreau cu toţii doar flăcări pâlpâitoare şi sângele strălucitor. Viaţa
prea scurtă a omului îi chinuia mai mult ca niciodată şi inimile lor se
înălţau deasupra boltei timpului ca să se alăture urmaşilor şi ca să se
arunce în sângele şi în focul îngheţat al gheţii din spaţiu, locul ultim
unde îşi dau întâlnire toate sufletele soldaţilor.

Când Miao Fuquan se întoarse, îi invită, ca de obicei, pe Zhang

Yuanchao şi pe Yang Jinwen la un pahar la el acasă, unde femeia din
Sichuan aranjase un festin somptuos. În timp ce beau, Zhang
Yuanchao aduse vorba despre vizita lui Miao Fuquan din acea
dimineaţă la Banca pentru Construcţii, unde fusese să retragă nişte
bani.
— N-ai auzit? spuse Miao Fuquan. Oamenii se călcau în picioare la
bănci. La ghişeu erau trei rânduri, unul peste altul, pe podea.
— Şi cum a rămas cu banii? întrebă Zhang Yuanchao.
— Am reuşit să scot câţiva. Apoi mi-au îngheţat contul. Nu e corect!
— Părul pe care l-ai pierdut este mai valoros decât tot ce avem
împreună Yang şi cu mine, zise Zhang Yuanchao.
Yang Jinwen adăugă:
— La ştiri au declarat că după ce se mai potoleşte panica guvernul
va dezgheţa treptat conturile. Probabil doar câteva procente la
început, dar situaţia va reveni repede la normal.
Zhang Yuanchao spuse:
— Sper să fie aşa. Guvernul a greşit când a declarat stare de război
atât de rapid, pentru că lumea a intrat în panică. Acum oamenii se

 36 
gândesc doar la ei înşişi. Câţi se gândesc la apărarea Terrei peste patru
sute de ani?
— Asta nu e cea mai mare problemă, zise Yang Jinwen. Am spus-o
mai demult şi o voi spune din nou: Economiile Chinei sunt o bombă
enormă cu ceas. Am sau nu dreptate? Economii substanţiale, asigurări
sociale reduse. Economiile de-o viaţă ale oamenilor sunt în bănci şi la
cea mai blândă adiere a vântului începe isteria mulţimii.
Zhang Yuanchao întrebă:
— Deci cum crezi că va fi economia în timp de război?
— E prea devreme să ne dăm seama. Nu cred că are cineva în minte
o imagine complexă, iar noile politici economice sunt abia în stadiu de
proiect. Dar un lucru este cert: ne aşteaptă vremuri grele.
— Vremuri grele pe naiba! Oamenii de vârsta noastră au mai trecut
prin asta. Va fi din nou ca în anii ’60, aşa cred, spuse Miao Fuquan.
— Îmi pare rău pentru copii, adăugă Zhang Yuanchao şi dădu pe gât
paharul.
Fix atunci semnalul ştirilor le atrase atenţia către televizor. Un
sunet familiar în zilele acelea; muzica avea darul să-i facă să lase totul
baltă şi să fie atenţi. Era semnalul care acum se auzea mai des ca
oricând şi care anunţa ştirile de ultimă oră. Cei trei bătrâni îşi aduceau
aminte că genul ăsta de ştiri se transmiteau des la radio şi la
televiziune înainte de anii ’80, însă dispăruseră în lunga perioadă de
prosperitate şi pace care urmase.
Transmisiunea începu:
Conform corespondentului nostru de la Secretariatul ONU, un
purtător de cuvânt al ONU a anunţat la o conferinţă de presă care
tocmai a luat sfârşit că se va stabili o sesiune specială a Adunării
Generale în viitorul apropiat, unde se va pune în discuţie problema
Escapismului. Sesiunea specială va fi susţinută de membrii permanenţi
ai Consiliului de Apărare Planetară şi va avea ca scop convingerea
comunităţii internaţionale că trebuie să se ajungă la un consens cu
privire la atitudinile escapiste şi la dezvoltarea legilor internaţionale
corespunzătoare.
Să ne oprim puţin asupra apariţiei şi dezvoltării Escapismului.
Doctrina Escapismului a apărut odată cu Criza Trisolaris.
Argumentul principal constă în faptul că din cauza impasului în care

 37 
se află ştiinţele avansate ale umanităţii, nu are niciun rost să plănuim
apărarea Terrei şi a Sistemului Solar peste patru secole şi jumătate.
Având în vedere dezvoltarea tehnologiei umane în următoarele patru
secole, un ţel mult mai realist ar fi construirea unor nave care să plece
în spaţiul extraterestru şi să permită unei mici părţi din rasa umană să
se salveze, evitând astfel extincţia totală a civilizaţiei noastre.
Escapismul are trei destinaţii posibile: Prima opţiune: o Lume Nouă
– căutarea printre stele a unei lumi unde există condiţii de
supravieţuire pentru umanitate. Fără îndoială, acesta ar fi idealul, dar
este nevoie de viteze de navigare extrem de mari şi călătoria ar fi
îndelungată. Din cauza nivelului limitat pe care tehnologia umană îl
poate atinge în perioada de Criză, opţiunea nu este realizabilă. A doua
opţiune: o Civilizaţie de Astronave – umanitatea îşi foloseşte navele de
salvare pe post de cămin permanent, iar civilizaţia umană
supravieţuieşte într-o călătorie eternă. Această opţiune întâmpină
aceleaşi dificultăţi ca prima, deşi pune accentul pe crearea
tehnologiilor de ecosisteme închise. Construirea unor nave-generaţie
care să susţină o biosferă închisă ermetic este mult dincolo de
posibilităţile tehnice actuale ale omenirii. A treia opţiune: Refugiul
temporar. Odată ce Trisolaris încheie colonizarea Sistemului Solar, pot
începe tratative între societatea trisolariană şi oamenii care s-au
refugiat în spaţiul extraterestru. Prin susţinerea unor politici relaxate
faţă de oamenii care au rămas în spaţiul extraterestru, ei vor putea în
cele din urmă să se întoarcă în Sistemul Solar şi să coexiste la o scară
mai redusă cu trisolarienii. Deşi Refugiul Temporar este considerat cel
mai realist plan, şi în cazul lui există multe necunoscute.
La puţin timp după apariţia Escapismului, publicaţiile din toată
lumea au anunţat că Statele Unite ale Americii şi Rusia, doi lideri în
tehnologia spaţială, au început să lucreze în secret la planuri de
evadare în spaţiul extraterestru. Deşi guvernele celor două naţiuni au
negat existenţa oricăror planuri, indignarea comunităţii internaţionale
a generat mişcarea „tehnologia socializată”. La cea de-a treia sesiune
specială, mai multe ţări în curs de dezvoltare au cerut ca SUA, Rusia,
Japonia, China şi Uniunea Europeană să-şi facă publică tehnologia şi
să împărtăşească gratuit toate tehnologiile avansate – inclusiv pe cele
aerospaţiale – comunităţii internaţionale, astfel încât toate naţiunile

 38 
lumii să aibă şanse egale în confruntarea cu Criza Trisolariană.
Susţinătorii mişcării tehnologiei socializate au invocat un precedent:
La începutul secolului, mai multe companii farmaceutice europene
importante au pretins taxe de licenţiere ridicate ţărilor africane, pentru
fabricarea unor tratamente de top împotriva SIDA, lucru care a
declanşat un proces de mare anvergură. Sub presiunea opiniei publice
şi a răspândirii rapide a bolii în Africa, companiile au renunţat la
brevetele de invenţie, înaintea începerii procesului. Criza extremă prin
care trece acum Terra e un semn că tehnologia accesibilă tuturor
reprezintă responsabilitatea inevitabilă pe care ţările dezvoltate o au
faţă de întreaga umanitate. Mişcarea „tehnologia socializată” s-a
bucurat de un răspuns unanim din partea ţărilor în curs de dezvoltare
şi a câştigat chiar sprijinul unor membri ai UE, însă toate iniţiativele
cu privire la mişcare au fost respinse în cadrul sesiunilor ONUCAP 11. La
cea de-a cincea sesiune specială a Adunării Generale a ONU,
propunerea Chinei şi a Rusiei pentru un plan de „tehnologie socializată
limitată”, care susţinea tehnologia accesibilă pentru toţi membrii
permanenţi ai CAP, a fost respinsă prin dreptul de veto al SUA şi al
Marii Britanii. Guvernul Statelor Unite a declarat că nicio formă de
tehnologie socializată nu este realistă, că este o idee naivă şi că în
circumstanţele actuale securitatea naţională a SUA este prioritară,
„numai apărarea planetară fiind mai importantă”. Eşecul propunerii
tehnologiei socializate limitate a cauzat o ruptură între puterile
tehnologice şi a dus la falimentul planului de înfiinţare a Forţelor
Spaţiale Terestre Unite.
Efectele înfrângerii mişcării tehnologiei socializate au un ecou vast
şi oamenii şi-au dat seama că, deşi se confruntă cu o Criză Trisolariană
devastatoare, unitatea rasei umane încă este un vis îndepărtat.
Mişcarea tehnologiei socializate a fost lansată de către escapişti.
Doar după ce comunitatea internaţională va ajunge la un consens în
legătură cu Escapismul, va fi capabilă să creeze nişte punţi peste
prăpăstiile care s-au creat între naţiunile dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare şi chiar între ţările dezvoltate. Acesta este contextul în care
urmează să înceapă lucrările sesiunii speciale a ONU.
— Ah, mi-am adus aminte! spuse Miao Fuquan. Informaţia pe care

11 CAP – Consiliul de Apărare Planetară (n. red.).

 39 
ţi-am dat-o la telefon acum câteva zile este sigură.
— Ce informaţie?
— Cu fondul de evadare.
— Lao Miao, cum poţi să crezi în aşa ceva? Nu-mi pari un fraier!
spuse Yang Jinwen, dezaprobator.
— Nu, nu! zise Miao Fuquan în şoaptă, uitându-se când la unul,
când la celălalt. Numele tânărului este Shi Xiaoming. I-am cercetat
biografia din diferite surse şi tatăl lui, Shi Qiang, lucrează la
departamentul de securitate al CAP! A fost şeful unei brigăzi
antiteroriste municipale şi acum este persoana-cheie responsabilă cu
combaterea OTT la CAP. Am un număr de telefon de la departamentul
lui. Puteţi să-l verificaţi.
Se uitară unul la celălalt, iar Yang Jinwen râse în timp ce ridică sticla
şi-şi umplu din nou paharul.
— Şi ce dacă e adevărat? Cui îi pasă dacă există un fond de evadare?
Cum mi l-aş permite?
— Aşa este! E doar pentru voi, bogătanilor, bolborosi Zhang
Yuanchao.
Yang Jinwen deveni brusc interesat:
— Dacă chiar este adevărat, atunci statul e o adunătură de imbecili!
Dacă e să fugă cineva, ar trebui să fie elita descendenţilor noştri. De ce
naiba să aibă ocazia asta doar cel care plăteşte? Ce rost are?
Miao Fuquan făcu semn spre el şi râse:
— Perfect, Yang! Hai să trecem direct la esenţă. Voi vă doriţi ca
descendenţii voştri să poată pleca, nu? Uită-te la fiul şi la nora ta: sunt
oameni de ştiinţă cu doctorate. Fac parte din elită. Aşa că nepoţii şi
strănepoţii tăi vor face şi ei parte din elită. Ridică paharul şi încuviinţă:
Dar dacă te gândeşti mai bine, ar trebui să fim cu toţii egali, nu? N-ar
trebui ca elitele să fie servite pe tavă, ca să zic aşa, nu?
— Ce vrei să spui?
— Totul are un preţ. Este legea naturală. Voi cheltui bani ca să
asigur viitorul tuturor celor din familia Miao. Şi asta e o lege naturală!
— Dar de ce trebuie să cumperi un astfel de lucru? Scopul refugierii
este salvarea civilizaţiei umane. Îşi vor dori, evident, doar crema
civilizaţiei. De ce să trimiţi o turmă de bogătani prin cosmos? pufni el.
La ce bun? Fir-ar!

 40 
 Zâmbetul stângaci de pe chipul lui Miao dispăru şi-i făcu semn cu
arătătorul lui Yang Jinwen:
— Întotdeauna am simţit că te uiţi la mine de sus. Oricât de bogat
aş fi, pentru tine rămân tot un sac vulgar cu bani. Nu-i aşa?
— Cine te crezi? întrebă Yang Jinwen, înfierbântat de alcool.
Miao Fuquan izbi cu pumnul în masă şi se ridică:
— Yang Jinwen, n-o să-ţi înghit nervii! O să…
Apoi Zhang Yuanchao lovi masa zgomotos de trei ori, răsturnă două
ceşcuţe, iar femeia din Sichuan ţipă. Făcu semn spre cei doi:
— Perfect! Voi sunteţi nişte elite şi aveţi bani. Cu mine cum
rămâne? Eu ce dracu’ am? Sunt doar un om sărac, aşa că neamul meu
merită să fie şters de pe faţa pământului, nu?
Cu un efort evident se abţinu să nu răstoarne şi masa, lovind-o cu
piciorul, apoi se întoarse şi ieşi furios pe uşă. Yang Jinwen îl urmă.

Al doilea Spărgător de Zid puse cu grijă un peştişor auriu nou în

acvariu. La fel ca Evans, iubea singurătatea, dar avea nevoie de
compania altor fiinţe decât oamenii. Vorbea adesea cu peştişorul aşa
cum vorbea cu trisolarienii, două forme de viaţă a căror prezenţă pe
Terra, pe termen lung, o aştepta cu nerăbdare.
Tocmai atunci textul sophonului îi apăru pe retină.
Am citit recent Cronica celor Trei Regate şi, aşa cum mi-ai spus,
înşelătoria şi tertipurile sunt o artă, la fel ca modelele de pe pielea şarpelui.
— Stăpâne, iar aduci vorba despre şarpe.
Cu cât sunt mai frumoase modelele de pe pielea lui, cu atât pare mai
fioros. Nu ne-a interesat prea mult refugierea civilizaţiei umane, atât timp cât
nu mai exista în Sistemul Solar, dar acum ne-am schimbat planurile şi am
hotărât să împiedicăm umanitatea să scape. Este prea periculos să laşi un
duşman să se refugieze în cosmos, câtă vreme nu-i poţi citi gândurile.
— V-aţi gândit la o strategie anume?
Flota şi-a modificat planul de acţiune în Sistemul Solar. Se va răspândi în
cele patru direcţii la Centura Kuiper12, ca să încercuiască Sistemul Solar.
— Dacă oamenii chiar se hotărăsc să fugă, flota voastră va ajunge
mult prea târziu.

12 Centura Kuiper este o regiune care se întinde de la orbita planetei Neptun, de la

aproximativ 30 AU la aproximativ 50 AU, şi reprezintă spaţiul în care se află Pluto şi
alte două planete pitice (n. tr. Joel Martinsen).
 41 
 Aşa este. Prin urmare avem nevoie de ajutorul tău. Următoarea misiune a
OTT constă în oprirea sau întârzierea refugierii oamenilor.
Spărgătorul de Ziduri zâmbi:
— Stăpâne, nu trebuie să-ţi faci griji! Plecarea oamenilor la scară
mare nu se va întâmpla niciodată.
Chiar şi în stadiul actual, cu o dezvoltare tehnologică redusă, umanitatea
ar fi capabilă să construiască nave-generaţie.
— Zborul nu este împiedicat nici de disputele dintre ţări.
Atunci ce-i împiedică?
— Neînţelegerile dintre oameni. Problema e cine pleacă şi cine
rămâne.
Asta nu ni se pare o problemă.
— Aşa am crezut şi noi, dar se dovedeşte a fi un obstacol
insurmontabil.
Poţi să explici?
— Deşi sunteţi familiarizaţi cu istoria umanităţii, probabil vă va fi
greu să înţelegeţi: Când se decide cine pleacă şi cine rămâne se pun în
discuţie valori umane fundamentale, valori care în trecut au asigurat
progresul în societate, dar care, în faţa dezastrului final, s-au
transformat într-o capcană. În acest moment, cei mai mulţi nu şi-au
dat seama cât de periculoasă este aceasta. Stăpâne, te rog să mă crezi!
Niciun om nu poate scăpa din capcană!

— Unchiule Zhang, nu trebuie să te hotărăşti acum. Ai pus toate

întrebările necesare şi, în fond, nu e o sumă mică de bani, îi spuse Shi
Xiaoming lui Zhang Yuanchao, cu o expresie ca o icoană a serenităţii.
— Nu-i vorba de asta. Dar planul e adevărat? La TV se spune…
— Nu te mai lua după ce se spune la TV. Acum două săptămâni un
purtător de cuvânt al guvernului a spus că îngheţarea conturilor este
imposibilă, şi acum uite ce s-a întâmplat… Gândeşte logic. Eşti un om
obişnuit şi te preocupă soarta urmaşilor familiei tale. Ce să mai zicem
de preşedinte şi de premier? Crezi că nu se gândesc la supravieţuirea
poporului chinez? Şi sesiunea specială a ONU de fapt se referă la o
strategie colectivă internaţională care va lansa Planul de Salvare a
Umanităţii. Este o problemă de urgenţă maximă.
Lao Zhang încuviinţă uşor.
— Când te gândeşti, aşa pare. Dar tot simt că evadarea este un vis
 42 
îndepărtat. N-ar trebui să mă îngrijorez?
— Unchiule Zhang, se pare că nu înţelegi. Evadarea nu poate fi un
vis îndepărtat. Crezi că navele de salvare vor fi lansate peste trei sau
patru sute de ani de acum înainte? Dacă ar fi aşa, flota trisolariană le-
ar captura cu uşurinţă.
— Atunci când vor fi lansate navele?
— Eşti pe cale să fii bunic, nu-i aşa?
— Da.
— Nepotul tău va vedea cum decolează navele.
— Va fi şi el la bord?
— Nu, este imposibil. Dar poate nepotul lui va fi.
— Bine, dar… zise Zhang, socotind, asta înseamnă cam şaptezeci
sau optzeci de ani.
— Va dura şi mai mult de-atât. Guvernul din timpul războiului va
consolida controlul populaţiei şi va interveni în limitarea naşterilor,
aşa că o generaţie va însemna patruzeci de ani. Navele vor decola cam
după o sută douăzeci de ani.
— Destul de repede. Vor fi gata la timp?
— Unchiule Zhang, gândeşte-te la situaţia de acum o sută douăzeci
de ani. Eram încă în Dinastia Qing! Ne lua o lună întreagă să ajungem
de la Hangzhou la Beijing şi împăratul trebuia să stea zile întregi
înghesuit într-o lectică ca să ajungă la reşedinţa de vară. Acum, în doar
trei zile ajungem de pe Terra pe Lună. Tehnologia se dezvoltă rapid, iar
ritmul este mereu accelerat. În plus, întreaga planetă îşi consumă
toată energia ca să dezvolte tehnologii spaţiale, deci e imposibil ca
acele astronave să nu fie gata cam într-o sută douăzeci de ani.
— Călătoria în spaţiu nu e periculoasă?
— Ba da, dar atunci şi Terra va fi periculoasă, nu-i aşa? Uite cum se
schimbă totul acum. Întreaga putere economică a ţării e folosită
pentru înfiinţarea unei flote spaţiale care nu este o marfă comercială şi
care nu va aduce niciun profit. Traiul oamenilor va deveni din ce în ce
mai dificil. La asta adaugă şi numărul populaţiei noastre; până şi a
avea suficientă mâncare va deveni o problemă. Apoi fii atent la situaţia
internaţională. Ţările în curs de dezvoltare nu au resurse să evadeze,
iar ţările dezvoltate au refuzat să-şi împărtăşească tehnologia. Însă
ţările sărace şi cele mai mici nu vor renunţa. Nu-i aşa că ameninţă să se

 43 
retragă din Tratatul de Non-Proliferare? Şi poate că în viitor vor lua
măsuri şi mai extreme. Cine ştie – într-o sută douăzeci de ani, înainte
de sosirea flotei extraterestre, umanitatea poate va fi cuprinsă de
flăcările războiului! Cine ştie ce fel de viaţă va avea generaţia
strănepotului tău? Pe de altă parte, navele de salvare nu sunt ce-ţi
imaginezi. Este ridicol să le compari cu astronava Shenzhou şi cu
Staţia Spaţială Internaţională. Navele vor fi mari, cât un oraş mic,
dotate cu un ecosistem complet. Exact ca planeta Pământ în
miniatură. Umanitatea poate supravieţui astfel o eternitate, fără alte
resurse externe. Şi, cel mai important, va exista hibernarea, care e deja
posibilă. Pasagerii de la bord îşi vor petrece o mare parte din viaţă în
stare de hibernare, iar un secol va părea doar o zi, până când vor
ajunge într-o lume nouă sau vor cădea de acord cu trisolarienii să se
întoarcă în Sistemul Solar. Apoi se vor trezi. Decât să suferi pe Terra,
nu-i mai bine să trăieşti aşa?
Zhang Yuanchao medită în tăcere.
Shi Xiaoming continuă:
— Sigur, dacă e să fiu sincer până la capăt, călătoria spaţială este
într-adevăr foarte periculoasă. Nimeni nu ştie ce fel de pericole ne
pândesc în spaţiu. Ştiu că faci toate astea pentru urmaşii familiei
Zhang, dar nu te mai îngrijora…
Zhang se holbă la el, de parcă ar fi fost înţepat:
— Dar cum puteţi voi, tinerii, să spuneţi asemenea lucruri? Cum să
nu-mi fac griji?
— Lasă-mă să termin, unchiule Zhang. N-o lua aşa. Vreau doar să
spun că şi dacă nu vrei să-ţi trimiţi urmaşii în spaţiu cu astronavele,
tot merită să cumperi fondul. Când va fi disponibil pentru toată
lumea, preţurile vor creşte. Există mulţi oameni bogaţi, dar nu şi
foarte multe modalităţi de investire a banilor, iar tezaurizarea este
ilegală. Pe de altă parte, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât te gândeşti
mai mult cum să-ţi salvezi urmaşii, nu crezi?
— Aşa e. Ştiu.
— Unchiule Zhang, sunt foarte sincer cu tine. Fondul de salvare
este acum în faza preliminară şi există un număr limitat de vânzători
interni speciali. Nu mi-a fost nici mie uşor să mă strecor. Oricum,
după ce te gândeşti bine, mă suni şi te ajut să completezi formularele.

 44 
 După ce a plecat Shi Xiaoming, Lao Zhang a stat pe balcon şi-a
privit cerul care atârna uşor nedesluşit deasupra haloului oraşului,
spunându-şi: Copilaşii mei, să vă trimită bunicul vostru într-un loc
unde noaptea este eternă?

Un soare mic tocmai răsărea, când regele Wen de Zhou puse

piciorul pe tărâmul pustiu al lumii celor Trei Corpuri. Deşi nu emitea
prea multă căldură, lumina era destul de puternică. Pustiul părea
complet lipsit de viaţă.
— E cineva pe-aici? E cineva?
Ochii îi scânteiară când văzu pe cineva profilându-se la orizont,
călărind la galop. Îl recunoscu de la depărtare pe Newton şi alergă spre
el, făcându-i semne energic cu mâna. Newton ajunse curând şi, după
ce potoli calul, descălecă şi-şi aranjă rapid peruca.
— De ce urli în gura mare? Cine a restartat locul ăsta blestemat?
Regele Wen nu-i răspunse, dar îi luă mâna şi-i spuse răspicat:
— Tovarăşe, tovarăşul meu, ascultă-mă! Stăpânul nu ne-a
abandonat! Sau, mai bine zis, ne-a părăsit cu un motiv, dar Îi vom fi
din nou de folos în viitor. El…
— Ştiu! spuse Newton, dându-i mâna la o parte. Sophonii mi-au
trimis şi mie un mesaj.
— Asta înseamnă că mai mulţi am primit mesaj de la Stăpân în
acelaşi timp. Excelent! Contactul cu Stăpânul nostru nu va mai fi
monopolizat niciodată.
— Mai există organizaţia? întrebă Newton şi-şi şterse sudoarea cu
batista.
— Sigur că da. Mântuitorii au fost distruşi după atacul global, iar
Supravieţuitorii s-au divizat şi s-au transformat într-o forţă
independentă. Doar Adventiştii mai fac parte din organizaţie.
— Atacul a curăţat organizaţia. E un lucru bun.
— De vreme ce eşti aici, presupun că eşti Adventist. Dar pari din alt
film. Eşti singur?
— Ţin legătura doar cu un singur tovarăş care nu mi-a spus nimic,
în schimb mi-a dat această adresă de web. Abia am scăpat cu viaţă din
atacul global.
— Ai demonstrat că ai instincte de supravieţuire eficiente în timpul

 45 
erei Qin Shi Huang.
Newton se uită în jur:
— Suntem în siguranţă?
— Bineînţeles! Suntem la cel mai jos nivel într-un labirint care se
întinde pe mai multe niveluri. Practic, e imposibil să fim descoperiţi.
Indiferent cine ar reuşi să dea buzna, nu are cum să găsească
utilizatorii. Din motive de securitate, după atac, organizaţia şi-a izolat
fiecare filială, iar contactele comune au fost păstrate cu discreţie. Ne
trebuie un loc unde să ne întâlnim şi o zonă-tampon pentru membrii
noi. Este mult mai sigur aici decât în lumea reală.
— Ai observat că atacurile asupra organizaţiei din realitate s-au
diminuat considerabil?
— Sunt inteligenţi. Ştiu că organizaţia este singurul mijloc prin care
pot obţine informaţii despre Stăpân, dar şi singura şansă prin care pot
pune mâna pe tehnologia pe care El ne-o pune la dispoziţie; chiar dacă
există o şansă foarte mică să se întâmple asta. Este singurul motiv
pentru care permit ca organizaţia să mai existe, dar cred că vor regreta.
— Stăpânul nu este atât de inteligent. Nici măcar nu înţelege
calitatea de-a fi inteligent.
— Prin urmare, El are nevoie de noi. Existenţa organizaţiei este
valoroasă şi toţi tovarăşii ar trebui să ştie cât mai repede posibil.
Newton se sui pe cal.
— Foarte bine! Trebuie să plec! Voi rămâne mai mult după ce mă
voi asigura că suntem în siguranţă aici.
— Îşi garantez că suntem în siguranţă!
— Dacă e aşa, atunci ne vom strânge mai mulţi tovarăşi aici data
viitoare. La revedere!
Apoi Newton dădu pinteni calului şi se îndepărtă. Înainte ca
zgomotul copitelor să se stingă, micul soare deveni o stea căzătoare şi
o mantie de întuneric se aşternu peste lume.

Luo Ji stătea nemişcat în pat şi-o urmărea cu ochii încă

împăienjeniţi de somn pe femeia care se îmbrăca după ce făcuse un
duş. Soarele, care deja se ridicase sus pe cer, strălucea printre perdele şi
îi proiecta graţios silueta, ca într-o scenă dintr-un film alb-negru al
cărui nume îl uitase. Însă acum trebuia să-şi amintească numele ei.

 46 
Cum o chema? Păstrează-ţi calmul. Mai întâi, numele de familie. Dacă
e Zhang, atunci numele ei e Zhang Shan. Sau poate Chen? Atunci e
Chen Jingjing… nu, aşa le chema pe femeile dinainte. Se gândi să se
uite în telefon, dar telefonul era în buzunar, iar hainele pe covor, acolo
unde şi le aruncase. În plus, se ştiau de puţin timp şi nu-i salvase încă
numărul. Cel mai important era să nu păţească la fel ca data trecută
când o întrebase direct – consecinţele fuseseră dezastruoase. Aşa că se
întoarse spre televizorul pe care ea îl deschisese şi-i dăduse sonorul la
minimum. Pe ecran rula imaginea Consiliului de Securitate al ONU în
sesiune, în jurul unei mese rotunde mari. Stai! Nu se mai chema
Consiliul de Securitate, dar nu-şi amintea noul nume. Nu ştia pe ce
lume se află, asta era clar.
— Dă-l mai tare, spuse el.
Cuvintele lui păreau distante şi lipsite de orice duioşie, dar nu-i
păsa de asta acum.
— Pari foarte interesat, zise ea.
Se aşeză şi-şi perie părul, dar nu dădu volumul mai tare.
Luo Ji se întinse spre noptieră, îşi luă bricheta şi-şi aprinse o ţigară
în timp ce-şi scoase picioarele goale de sub cearşaf, le întinse şi-şi
mişcă satisfăcut degetele mari.
— Uită-te la tine! Te consideri savant?
Îi urmărea degetele jucăuşe în oglindă.
— Un savant tânăr, adăugă el, cu puţine realizări! Însă doar pentru
că nu mă străduiesc prea tare. De fapt, am foarte multă inspiraţie.
Sunt lucruri pe care alţii le cercetează o viaţă şi mie-mi ia o clipă să le
dau de capăt… Poţi să mă crezi sau nu, dar la un moment dat aproape
am devenit celebru.
— Din cauza chestiei cu subcultura?
— Nu. Am lucrat la altceva în acelaşi timp. Am pus bazele
sociologiei cosmice.
— Ce?
— Sociologia extraterestră.
Ea se strâmbă, îşi puse pieptenele alături şi începu să se machieze.
— N-ai auzit de moda celebrităţii în lumea academică? Puteam să
fiu vedetă!
— Cei care cercetează extratereştri sunt pe toate drumurile în zilele

 47 
noastre.
— Pentru c-a apărut rahatul ăsta nou! spuse Luo Ji şi arătă spre
televizorul fără sonor, care încă prezenta masa mare şi oamenii aşezaţi
în jurul ei.
Secvenţa dura îngrozitor de mult. Oare era o transmisiune în
direct?
— Academicienii nu obişnuiau să se ocupe cu studiul
extratereştrilor. Căutau prin teancuri de hârţoage şi astfel deveneau
vedete. Dar mai târziu publicul s-a săturat de necrofilia culturală a
echipei vechi şi atunci am apărut eu.
Îşi întinse braţele dezgolite spre tavan.
— Sociologia cosmică, extratereştrii şi o mulţime de rase
extraterestre. Mai multe decât oamenii de pe Terra, zeci de miliarde!
Producătorul emisiunii de televiziune intitulată Sala de lectură
intenţiona să facă un serial cu mine, pe urmă chiar s-a întâmplat asta…
Desenă un cerc cu degetul, apoi oftă.
Ea nu-l prea asculta, în schimb citea titlurile de pe burtieră:
— „Păstrăm toate opţiunile cu privire la Escapism…” Ce înseamnă
asta?
— Cine vorbeşte?
— Seamănă cu Karnoff.
— Spune că Escapismul ar trebui tratat la fel de dur ca OTT-ul şi că
oricine construieşte o Arcă a lui Noe trebuie distrus cu o rachetă
teleghidată.
— Mi se pare cam nemilos.
— Nu, zise el înflăcărat. Este cea mai înţeleaptă strategie. M-am
gândit la ea mai demult. Şi chiar dacă nu se ajunge până acolo, oricum
nimeni n-o să plece în spaţiu. Ai citit cartea lui Liang Xiaosheng
intitulată Oraşul plutitor13?
— N-am citit-o. E destul de veche, nu?
— Da. Eu am citit-o când eram copil. Shanghai e gata să fie înghiţit
de ocean şi un grup de oameni merg din casă în casă să adune colacele
de salvare şi să le distrugă, cu singurul scop de a se asigura că nimeni

13 Cel mai cunoscut roman al lui Liang Xiaoshang, născut în anul 1949, membru al
Asociaţiei Scriitorilor Chinezi. Cărţile lui au fost traduse în engleză, franceză,
japoneză, rusă şi italiană (n. tr.).
 48 
nu va supravieţui, de vreme ce nu puteau să se salveze toţi. Îmi
amintesc în mod special de o fetiţă care i-a dus pe cei din grup la uşa
unei case şi a strigat: „Mai e unul aici!”
— Eşti genul de nenorocit care vede mereu societatea ca pe o
grămadă de gunoi.
— Prostii! Axioma fundamentală a ştiinţelor economice este
instinctul de mercenar al omului. Fără premisa asta, se prăbuşeşte tot
domeniul. Pentru sociologie încă nu există o axiomă fundamentală,
dar s-ar putea să fie şi mai întunecată decât cea a ştiinţelor economice.
Adevărul mereu ridică praful în aer. Câţiva oameni ar putea zbura în
spaţiu, dar de ce ne-am mai deranjat, dacă ştiam că se va ajunge la
asta?
— Cu ce ne-am deranjat?
— De ce-am mai avut Renaşterea? De ce-am mai avut Magna
Carta? De ce-am mai avut Revoluţia Franceză? Dacă umanitatea ar fi
rămas împărţită în clase, ţinute în frâu de-o lege de fier, la momentul
potrivit cei care trebuiau să plece ar fi plecat şi cei care trebuiau să
rămână ar fi rămas. Dacă asta s-ar fi întâmplat în timpul dinastiilor
Ming sau Qing, atunci eu aş fi plecat şi tu ai fi rămas, bineînţeles. Dar
acum nu mai e posibil.
— Nu m-ar deranja dacă ai decola chiar acum, spuse ea.
Ceea ce era adevărat. Atinseseră momentul despărţirii stabilite de
comun acord. Fusese capabil să ajungă în acelaşi punct cu toate
iubitele anterioare, niciodată prea devreme sau prea târziu. Era
absolut încântat de controlul de care dăduse dovadă de data asta. O
cunoştea de o săptămână şi ruptura avea loc lin, cu eleganţa cu care o
rachetă se debarasează de motorul auxiliar.
Reveni la subiectul de mai înainte:
— N-a fost ideea mea să pun bazele sociologiei cosmice. Vrei să ştii
a cui a fost? Eşti singura căreia îi spun, aşa că nu te speria.
— Mă rog, oricum nu-mi vine să cred aproape nimic din ce-mi spui,
cu excepţia unui singur lucru.
— Las-o baltă! Ce lucru?
— Hai sus, ridică-te! Mi-e foame.
Îi apucă hainele de pe covor şi le aruncă pe pat.
Luară micul dejun la restaurantul principal al hotelului. Cei mai

 49 
mulţi oameni de la mesele din jur păreau serioşi şi din când în când
prindeau frânturi din conversaţiile lor. Luo Ji nu voia să tragă cu
urechea, dar era ca o lumânare într-o noapte de vară. Cuvintele se
strângeau ca nişte insecte în jurul flăcării şi-şi făceau loc în mintea lui:
Escapismul, tehnologia socializată, OTT, transformarea economiei
într-una de război, baza ecuatorială, amendamentul la cartă, CAP,
avertismentul principal din apropierea Terrei şi perimetrul defensiv,
modul integrat independent…
— Epoca noastră a devenit destul de întunecată, nu-i aşa? spuse
Luo Ji.
Îşi puse furculiţa pe masă, încetând să mai taie oul.
Ea încuviinţă.
— Aşa e. Am auzit o întrebare la un concurs televizat ieri care era
absolut stupidă. Ştii, din aia cu degetele pe buton…
Şi îndreptă furculiţa spre Luo Ji, imitând moderatorul emisiunii.
— Cu o sută douăzeci de ani înainte de Ziua de Apoi, generaţia a
treisprezecea va fi în viaţă. Adevărat sau fals?
Luo Ji îşi ridică furculiţa din nou şi dădu din cap:
— Eu nu voi mai avea urmaşi în generaţia aia. Îşi împreună mâinile
ca pentru rugăciune. Măreaţa linie a familiei mele se va stinge odată cu
mine.
Ea pufni scurt:
— M-ai întrebat care sunt textele tale în care cred. Despre ăsta
vorbeam. Te repeţi. Aşa eşti tu.
Deci de asta îl părăsea? Nu voia să deschidă subiectul de teamă să
nu complice lucrurile, dar ea îi ghici gândurile şi spuse:
— Şi eu sunt aşa. Este chiar enervant să regăseşti lucruri de-ale tale
la alţii.
— În mod special la un reprezentant de sex opus, zise Luo Ji,
încuviinţând.
— Dar, dac-ar fi să-l justifici, este un comportament perfect
responsabil.
— Ce comportament? Să nu faci copii? Sigur că da!
Luo Ji arătă cu furculiţa oamenii din jur care discutau
transformările economice.
— Ştii ce vieţi vor avea urmaşii lor? Îşi vor petrece zilele muncind

 50 
din greu pe şantiere – pe şantierele astronavelor –, apoi se vor aşeza la
coadă la cantină cu burţile ghiorţăind, în timp ce-şi ţin sufertaşul
pentru polonicul ăla de terci… şi când vor fi bătrâni, va fi ceva de genul
Unchiul Sam te Cheamă… nu, Terra te Cheamă şi se vor înrola să-şi
afle gloria în rândurile armatei.
— Va fi mai bine pentru generaţia Zilei de Apoi.
— Să ieşi la pensie ca să te bucuri de Ziua de Apoi. Ce mizerie! În
plus, bunicii ultimei generaţii s-ar putea nici să nu mai aibă ce mânca.
Şi totuşi, nici măcar acest viitor n-o să existe. Uite cât de încăpăţânaţi
sunt oamenii de pe Terra. Pun pariu că vor rezista până la capăt,
adevăratul mister fiind modul în care vor muri.
După masă plecară la hotel şi se pomeniră în calda îmbrăţişare a
soarelui matinal. Aerul avea o dulceaţă îmbătătoare.
— Trebuie să învăţ să-mi trăiesc viaţa! Dacă nu reuşesc, va fi mare
păcat! zise Luo Ji, privind traficul din jur.
— Niciunul dintre noi nu va reuşi să înveţe, spuse ea, uitându-se
după un taxi.
— Atunci…
Luo Ji o privi întrebător. Clar nu era nevoie să-şi amintească numele
ei.
— Adio!
Dădu din cap spre el, îşi strânseră mâna şi schimbară un sărut fugar.
— Poate ne vom mai întâlni.
Regretă imediat cuvintele. Totul fusese perfect până atunci, ce rost
avea să se lege la cap? Grijile lui n-aveau niciun rost.
— Mă îndoiesc.
Se întoarse rapid în timp ce vorbea, aruncându-şi geanta pe umăr,
un detaliu pe care Luo Ji avea să şi-l reamintească constant, încercând
să-şi dea seama dacă fusese un gest intenţionat. Avea o geantă tipică
Louis Vuitton şi o văzuse legănând-o de multe ori când se întorcea să
plece. Însă de data asta, geanta se rotise fix spre faţa lui şi când se dădu
înapoi să se ferească, se împiedică de hidrantul de apă şi căzu lat pe
spate.
Acea cădere îi salvă viaţa.
Între timp, pe strada din faţa lor, se întâmplau următoarele: Două
maşini se ciocniră frontal, dar înainte ca zgomotul impactului să se

 51 
stingă, un Polo coti brusc să evite accidentul, însă se izbi fix acolo
unde cei doi îşi luaseră la revedere. Căderea îi salvase viaţa lui Luo Ji.
Doar bara de protecţie din faţă îi atinsese uşor unul dintre picioare, cel
care era încă ridicat, învârtindu-i trupul căzut la 90 de grade, aşa încât
putea să vadă spatele maşinii. Nu auzi bufnitura puternică a celuilalt
impact, dar văzu trupul femeii zburând pe deasupra maşinii şi
prăbuşindu-se în spatele ei, pe stradă, ca o păpuşă din cârpe, fără oase.
În timp ce cădea, dâra de sânge lăsată pe pământ părea să însemne
ceva anume. Holbându-se la simbolul sângeros, Luo Ji îşi amintise în
sfârşit numele ei.

Nora lui Zhang Yuanchao se pregătea să nască. Fusese mutată în

sala de naşteri, în timp ce restul familiei se strânsese în sala de
aşteptare, unde la un televizor puteai urmări un video despre
sănătatea mamei şi a copilului. Toate astea îi transmiteau o senzaţie de
căldură şi de umanitate, pe care nu o mai simţise până acum, nostalgia
confortului unei Epoci de Aur demult apuse, erodată de era de criză
care se înrăutăţea constant.
Yang Jinwen îşi făcu apariţia. Primul gând al lui Zhang Yuanchao fu
că profita de ocazie ca să se împace, dar expresia de pe chipul lui îl
asigură că nu era cazul. Fără să-l salute, Yang Jinwen îl scoase din sala
de aşteptare afară pe culoar:
— Chiar trebuia să depui bani în fondul de evadare? întrebă el.
Zhang Yuanchao îl ignoră şi dădu să plece, de parcă ar fi spus: Nu-i
treaba ta.
— Uite aici! spuse Yang Jinwen, întinzându-i un ziar. E de azi.
Primul titlu de sus, cu caractere negre, îţi sărea în ochi:
Sesiunea Specială a ONU aprobă Rezoluţia 117 care declară
Escapismul ilegal.
Zhang Yuanchao citi cu atenţie începutul capitolului de dedesubt:

Sesiunea specială a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a

aprobat cu o majoritate covârşitoare rezoluţia ce declară
Escapismul o violare a legii internaţionale. Redactată într-un
limbaj dur, rezoluţia condamnă divizarea şi tulburarea create
de Escapism în rândul societăţii umane, descriindu-l ca pe o

 52 
 crimă împotriva umanităţii din punctul de vedere al legii
internaţionale. Rezoluţia a cerut statelor membre să adopte cât
mai repede posibil legi care să pună capăt Escapismului.
Într-o declaraţie, delegatul chinez a reiterat poziţia
Guvernului Chinei privitoare la Escapism şi a demonstrat că
sprijină în mod ferm Rezoluţia 117 a ONU. El a transmis că
guvernul se angajează să ia măsuri imediate pentru adoptarea
şi îmbunătăţirea legislaţiei şi pentru instituirea unor acţiuni
eficiente care să stopeze răspândirea Escapismului. A conchis:
„Trebuie să preţuim unitatea şi solidaritatea comunităţii
internaţionale în aceste vremuri de criză şi să susţinem
principiul, recunoscut de comunitatea internaţională, că
întreaga umanitate are dreptul la supravieţuire. Terra este
căminul tuturor şi nu trebuie să o abandonăm.”

— De ce… de ce au făcut asta? se bâlbâi el.

— Nu e evident? Gândeşte-te puţin şi-o să-ţi dai seama că evadarea
în cosmos n-ar fi funcţionat. Întrebarea critică era cine pleacă şi cine
rămâne. Asta nu e o inegalitate de tip comun. E o chestiune de
supravieţuire şi indiferent cine ar pleca – elitele, bogătanii sau oamenii
obişnuiţi –, atâta vreme cât alţi oameni sunt lăsaţi în urmă, s-ar ajunge
la colapsul sistemului de valori fundamentale umane şi al principiului
de bază al eticii. Drepturile şi egalitatea umană au rădăcini adânci.
Inegalitatea în materie de supravieţuire este cea mai urâtă formă de
inegalitate, iar oamenii sau ţările care vor fi lăsate în urmă nu-şi vor
aştepta pur şi simplu moartea, în timp ce alţii reuşesc să scape. Vor
avea loc confruntări din ce în ce mai sfâşietoare între cele două părţi,
până când se va declanşa un haos mondial şi nimeni n-o să mai plece!
Rezoluţia ONU este cât se poate de înţeleaptă. Cât ai cheltuit, Lao
Zhang?
Zhang Yuanchao îşi căută nervos telefonul. Îl sună pe Shi Xiaoming,
dar nu putea fi contactat. Picioarele i se înmuiară şi se prelinse încet
pe perete, până când se aşeză pe jos. Cheltuise 400.000 yuani14.
— Cheamă poliţia! Flăcăul ăla, Shi, nu ştie ceva: Lao Miao a închis

14 Aproximativ 65.000 de dolari americani pe la începutul anului 2015 (n. tr. Joel
Martinsen).
 53 
mina tăticului. Escrocul va fi prins!
Zhang Yuanchao stătea acolo, dând din cap. Spuse, oftând:
— Da, sigur, o să-l găsim, dar banii s-au dus. Cum o să-i explic
familiei mele?
Se auzi un ţipăt, apoi o asistentă strigă:
— Numărul 19! Este băiat!
Zhang Yuanchao fugi spre sala de aşteptare şi totul deveni deodată
lipsit de importanţă.
În cele treizeci de minute petrecute pe hol, zece mii de copii
veniseră pe lume, copii ale căror ţipete adunate formară un cor
extraordinar. În urma lor se întindea Epoca de Aur, vremurile bune
care începuseră în anii ’80 şi se sfârşiseră în plină criză. Înaintea lor se
desfăşurau anii tumultuoşi ai umanităţii.

Luo Ji ştia doar că fusese încuiat într-o cameră la subsol. Subsolul

era adânc şi simţise că ajunsese acolo cu liftul (unul dintre acele lifturi
rare şi vechi, cu manetă), iar mecanismul îi confirmă senzaţiile,
numărând până la nivelul -10. Zece niveluri sub pământ! Trecu din
nou în revistă mica lui încăpere. Patul dublu, cele câteva mobile şi un
birou de scris din lemn străvechi păreau să indice o cameră de paznic,
nu o celulă de puşcărie. Nimeni nu mai fusese pe aici de mult timp şi
chiar dacă aşternutul era nou, restul mobilelor erau acoperite de praf
şi emanau un iz rânced.
Uşa se deschise şi intră un om de vârstă mijlocie. Dădu din cap
obosit spre Luo Ji.
— Doctore Luo, sunt aici să vă ţin companie, dar, de vreme ce abia
aţi sosit, nu mă aştept să vă urcaţi pe pereţi deocamdată.
Abia aţi sosit. Exprimarea i se păru enervantă – bineînţeles că „aţi
fost trimis aici” ar fi fost mai potrivit. Inima i se strânse. Bănuiala
părea să se adeverească: Deşi oamenii care îl ascunseseră aici fuseseră
politicoşi, era limpede că fusese arestat.
— Sunteţi poliţist?
Bărbatul încuviinţă:
— Am fost poliţist. Mă numesc Shi Qiang.
Se aşeză pe pat şi scoase pachetul de ţigări. Fumul n-are unde să se
împrăştie în camera asta etanşă, gândi Luo Ji, dar nu îndrăzni să spună

 54 
nimic. De parcă i-ar fi citit gândurile, Shi Qiang privi în jur şi spuse:
— Parcă era un ventilator pe-aici.
Apoi, trase de un cordon de lângă uşă şi un ventilator începu să
toarcă lin. Era destul de neobişnuit să vezi un cordon pe post de
întrerupător. Luo Ji observă şi un telefon vetust, cu disc, într-un colţ.
Shi Qiang îi întinse o ţigară, pe care o acceptă după un moment de
ezitare.
După ce-şi aprinseră amândoi ţigările, Shi Qiang zise:
— E destul de devreme. Putem vorbi?
— Daţi-i drumul! spuse Luo Ji cu capul plecat, scoţând un norişor
de fum.
— Ce să te întreb? zise Shi Qiang, uitându-se surprins la Luo Ji.
Luo Ji sări de pe pat şi-şi aruncă ţigara:
— Cum îndrăzniţi să mă suspectaţi pe mine? Trebuie să vă fi dat
seama că a fost un accident rutier! Două maşini s-au ciocnit, apoi ea a
fost lovită de maşina din spate care a încercat să evite coliziunea. E
limpede ca lumina zilei!
Îşi întinse mâinile, în lipsa altor cuvinte.
Shi Qiang îşi ridică privirea, cu ochii obosiţi şi deodată iluminaţi de
o răutate invizibilă, şlefuită de experienţă, care părea să se ascundă sub
zâmbetul afişat de obicei:
— Dumneavoastră aţi spus-o, nu eu. Superiorii nu mă lasă să
dezvălui mai multe şi nici nu ştiu mai multe. Şi eu care începusem să-
mi fac griji că n-avem ce discuta! Hai, luaţi loc!
Luo Ji nu se aşeză. Se apropie de Shi Qiang, îl fixă cu privirea şi
continuă:
— O cunoşteam doar de-o săptămână. Ne-am întâlnit la un bar de
lângă universitate şi, când a avut loc accidentul, nici nu-mi aminteam
numele ei. Spuneţi-mi, ce anume din relaţia noastră v-a făcut să
gândiţi în direcţia asta?
— Nu vă aminteaţi nici măcar numele ei? Nu-i de mirare că nu v-a
păsat când a murit. Semănaţi mult cu un alt geniu pe care-l cunosc,
făcu el chicotind. Ah, minunata viaţă a doctorului Luo, care întâlneşte
o femeie de fiecare dată când întoarce capul. Şi ce femei!
— E cumva o crimă?
— Sigur că nu! Sunt doar invidios. Am o regulă în meseria mea: Să

 55 
nu fac morală nimănui. Tipii cu care ajung să am de-a face sunt dintr-o
bucată. Dacă mă duc şi-i bat la cap: „Vai, uite ce-ai făcut! Gândeşte-te
la părinţii tăi, la societate…” şi aşa mai departe, e ca şi cum le-aş da
palme peste faţă.
— Aş prefera să vorbesc despre ea, domnule ofiţer Shi. Chiar credeţi
că am omorât-o?
— Uitaţi-vă la dumneavoastră! Cum aduceţi iar vorba despre asta!
Aproape că-mi spuneţi c-aţi omorât-o. Stăteam şi noi de vorbă. De ce
vă grăbiţi? Un lucru, cel puţin, mi-e clar: sunteţi profan în chestiile
astea.
Luo Ji îl fixă cu privirea pe Shi Qiang şi o clipă nu se mai auzi decât
zumzetul ventilatorului. Apoi râse înfundat şi-şi ridică ţigara din
scrumieră:
— Ei, Luo, dragul meu! spuse Shi Qiang. Băiete, destinul ne-a adus
împreună. Ştii, am fost implicat în şaisprezece cazuri care s-au sfârşit
cu pedeapsa capitală. I-am escortat personal pe nouă dintre ei.
Luo Ji îi oferi o ţigară lui Shi Qiang:
— Nu vă permit să mă escortaţi. Aşa că vă rog să fiţi amabil şi să-mi
anunţaţi avocatul.
— Excelent, băiete! zise Shi Qiang, bătându-l pe umăr. Hotărârea
este o trăsătură de caracter admirabilă.
Apoi îl trase mai aproape şi spuse printr-un nor de fum:
— În viaţa asta dai peste tot felul de lucruri, dar ce ţi s-a întâmplat
ţie e pur şi simplu… Apoi se opri. De fapt, sunt aici să te ajut. Ştii
bancul ăla, în drum spre locul de execuţie, un criminal condamnat s-a
plâns că urma să plouă şi călăul îi zise: „De ce să-ţi mai baţi capul cu
asta? Eu sunt cel care va trebui să se întoarcă prin ploaie!” E genul de
atitudine pe care amândoi ar trebui să ne-o însuşim pentru ce ne
aşteaptă. Ei, bine, asta e! Mai e timp până plecăm. N-ar fi rău să
tragem un pui de somn.
— Până plecăm?
Luo Ji îl fixă din nou pe Shi Qiang.
Se auzi un ciocănit în uşă şi un tânăr cu o privire inteligentă intră şi
puse o valiză jos:
— Căpitane Shi, s-a reprogramat. Plecăm acum.

 56 
 Zhang Beihai împinse uşor uşa salonului în care se afla tatăl lui.
Acesta stătea în pat, rezemat pe jumătate de o pernă, arătând mai bine
decât îşi imaginase. Razele aurii ale asfinţitului străluceau prin geam
şi-i colorau chipul în aşa fel încât nu mai semăna cu un muribund.
Zhang Beihai îşi puse bereta în cuierul de lângă uşă şi se aşeză alături
de tatăl lui. Nu-l întrebă despre boală, fiindcă bătrânul soldat i-ar fi
dat un răspuns cinstit şi nu asta voia să audă.
— Tată, m-am înrolat în forţele spaţiale.
Bătrânul încuviinţă, dar nu spuse nimic. Pentru ei, tată şi fiu,
tăcerea transmitea mai multe informaţii decât cuvintele. De-a lungul
copilăriei, tatăl lui îl educase prin spiritul tăcerii şi nu al vorbelor;
cuvintele însemnau doar punctuaţia dintre tăceri. Bătrânul cel tăcut
construise omul care era astăzi.
— Exact cum ai zis, vor construi flota spaţială cu principiile marinei
la bază. Cred că războiul spaţial va semăna cu războaiele navale în
formă şi-n teorie.
Tatăl lui încuviinţă:
— Foarte bine!
— Deci ce-ar trebui să fac?
În sfârşit te-am întrebat, tată. Mi-am petrecut multe nopţi
nedormite încercând să-mi iau inima în dinţi şi să-ţi pun întrebarea
asta. Am ezitat tocmai acum, când te-am văzut, fiindcă ştiu că e lucrul
care te va dezamăgi cel mai mult. Îmi amintesc că atunci când am
terminat facultatea şi m-am înrolat în marină ca tânăr locotenent, mi-
ai spus: „Beihai, mai ai multe de învăţat. Spun asta pentru că te înţeleg
cu uşurinţă, iar asta înseamnă că mintea ta este foarte simplă, că nu
este suficient de subtilă. În ziua când n-o să-ţi mai citesc gândurile sau
când n-o să-mi mai dau seama cum gândeşti, dar tu mă vei înţelege
uşor, atunci voi crede că te-ai maturizat.” Apoi m-am maturizat, cum
m-ai sfătuit, şi nu ţi-ai mai înţeles atât de uşor propriul fiu. Ştiu că
trebuie să-ţi fi părut măcar puţin rău. Dar copilul tău devine cu
adevărat omul pe care ţi l-ai dorit, un om nu neapărat agreabil, dar
capabil să aibă succes în domeniul complicat şi periculos al marinei.
Întrebarea asta pentru mine înseamnă că educaţia pe care mi-ai dat-o
vreme de trei decenii a eşuat într-un moment important de răscruce.
Dar, tată, te rog să-mi răspunzi oricum. Fiul tău nu este atât de genial

 57 
cum crezi. Răspunde-mi măcar de data asta!
— Mai gândeşte-te, zise tatăl său.
Perfect, tată. Mi-ai răspuns. Aceste câteva vorbe înseamnă mai mult
pentru mine decât semnificaţia a treizeci de mii de cuvinte. Crede-mă,
le ascult cu tot sufletul, dar tot am nevoie să fii mai explicit, fiindcă e
vorba de ceva cu adevărat important.
— Şi după ce mă gândesc? întrebă Zhang Beihai, apucând cearşaful
cu ambele mâini.
Palmele şi fruntea îi erau scăldate de sudoare.
Iartă-mă, tată! Dacă te-am dezamăgit ultima oară, lasă-mă să merg
mai departe şi să mă întorc, să fiu iar copil.
— Beihai, tot ce pot să-ţi spun este să te gândeşti mai întâi mult şi
serios, răspunse bătrânul.
Mulţumesc, tată! Acum ai clarificat totul şi înţeleg.
Zhang Beihai dădu drumul cearşafului şi-i luă mâna osoasă tatălui.
— Tată, nu mai plec pe mare! Te voi vizita mereu!
Tatăl său zâmbi, dar dădu din cap:
— Nu-i nimic grav. Concentrează-te pe munca ta!
Un timp continuară conversaţia. La început discutară chestiuni de
familie, apoi despre înfiinţarea Forţelor Spaţiale, iar tatăl său veni cu
multe idei, inclusiv cu sfaturi pentru viitoarea slujbă a lui Zhang
Beihai. Şi-au imaginat forma şi dimensiunile astronavelor de război,
au dezbătut tipurile de armament pentru lupta în spaţiu şi dacă teoria
despre forţele navale a lui Mahan se aplica la războaiele spaţiale…
Dar discuţia nu avea o miză prea mare, era doar o conversaţie între
un tată şi un fiu care se plimbau împreună pe cărările comunicării.
Toată semnificaţia discuţiei fusese cuprinsă în cele trei replici dintre
inimile lor:
— Să te gândeşti mai mult.
— Şi după ce mă gândesc?
— Beihai, tot ce pot să-ţi spun este să te gândeşti mai întâi mult şi
serios.
Zhang Beihai îşi luă la revedere de la tatăl lui. Când să iasă din
încăpere, se mai întoarse o dată să-l privească înainte să deschidă uşa.
Acum, că lumina asfinţitului dispăruse, părea învăluit în umbre. Ochii
săi străpunseră umbrele şi descoperiră o ultimă fărâmă de lumină pe

 58 
peretele opus. Deşi era pe cale să dispară, acum era momentul când
apusul soarelui părea cel mai frumos. Ultimele raze străluceau pe
valurile ce se rostogoleau într-un du-te-vino nesfârşit peste oceanul
mâniat, dar şi în conurile de lumină care perforau norii ce se
învălmăşeau la apus şi care aruncau panglici aurii uriaşe pe suprafaţa
apei, ca nişte petale căzute din cer. Dincolo de petale, norii întunecaţi
stăruiau deasupra unei lumi întunecate ca noaptea. O furtună atârna
între cer şi pământ ca o cortină a zeilor, şi doar fulgerele repetate
iluminau ceaţa fină, albă ca zăpada, pe care valurile o azvârleau în sus.
Într-una dintre panglicile aurii, un distrugător se lupta să-şi ridice
prora din vârtej, apoi zvâcnea afară din peretele valului cu un bubuit
asurzitor, iar ceaţa absorbea lacom lumina ca un roc 15 uriaş care-şi
întindea măreţele aripi lucitoare spre cer.
Zhang Beihai îşi puse bereta cu emblema Forţelor Spaţiale Chineze.
Îşi zise: Tată, gândim la fel. Ăsta e norocul meu. Nu-ţi pot aduce gloria,
dar îţi pot dărui liniştea.

— Domnule Luo, vă rog să vă puneţi haina asta, spuse tânărul, care

îngenunchease să deschidă o valiză imediat ce intrase în cameră.
Deşi părea foarte politicos, Luo Ji nu putea să scape de sentimentul
de disconfort, ca şi cum ar fi înghiţit o muscă. Când văzu hainele pe
care bărbatul le scosese din valiză, îşi dădu seama că nu era o uniformă
de puşcăriaş, părea o jachetă cafenie obişnuită. O luă şi-i cercetă
materialul gros. Shi Qiang şi tânărul îmbrăcaseră şi ei jachete similare,
dar de culori diferite.
— Pune-o pe tine! E confortabilă şi materialul e special conceput să
respire. Nu e ca alea pe care le purtam înainte şi erau lipicioase ca
naiba, zise Shi Qiang.
— Antiglonţ, spuse tânărul.
Dar cine-ar vrea să mă ucidă? gândi Luo Ji în timp ce-şi puse
jacheta.
Ieşiră toţi trei şi străbătură coridorul până la lift. Tavanul era
căptuşit cu ţevi dreptunghiulare din metal şi trecură pe lângă multe
uşi grele, etanşe. Luo Ji zări o lozincă ştearsă pe unul dintre pereţii

15 Roc este o pasăre uriaşă, pomenită în O mie şi una de nopţi. O descrie şi Marco
Polo (n. tr.).
 59 
scorojiţi. Se vedea doar parţial, dar ştia textul întreg: „Săpaţi tuneluri
adânci, strângeţi cantităţi mari de grâne în depozite, să nu căutaţi
hegemonia”16.
— Apărarea Aeriană Civilă? întrebă.
— Nu cea obişnuită. Apărarea împotriva bombei atomice. Însă
acum este inutilă. Pe vremea aceea, trebuia să fii cineva important ca
să ajungi aici.
— Deci suntem în… Dealurile de Vest? întrebă Luo Ji, dar Shi Qiang
şi tânărul bărbat nu-i răspunseră.
Luo Ji auzise poveşti despre centrul de comandă secret. Intrară în
liftul vechi cu manetă şi începură să urce imediat, cu un hârşâit
asurzitor. Operatorul liftului era un soldat al Forţelor de Poliţie ale
Poporului, înarmat cu un pistol-mitralieră. Părea la prima misiune şi
se încurcă puţin în butoane, până când liftul se opri la Etajul -1.
Când ieşi din lift, Luo Ji observă că se aflau într-un hol mare cu
tavan jos, ca într-o parcare. Mai multe maşini erau parcate, unele chiar
cu motorul pornit, poluând aerul cu gaze de eşapament. Oamenii
stăteau în picioare lângă şirurile de maşini sau se plimbau printre ele.
Iluminat doar de un singur bec dintr-un colţ îndepărtat, locul era
întunecos şi ei păreau doar nişte umbre negre. Abia când trecură prin
dreptul becului, Luo Ji observă că erau soldaţi înarmaţi până în dinţi.
Unii ţipau în staţiile de radio-emisie, încercând să acopere vuietul
motoarelor. Glasurile lor păreau încordate.
Shi Qiang îl conduse pe Luo Ji printre două şiruri de maşini, în timp
ce tânărul mergea în urma lor. Lumina becului şi a stopurilor care
străluceau printre spaţii creau un pattern de culoare în mişcare pe
trupul lui Shi Qiang, care-i aminti lui Luo Ji de barul întunecos unde
cunoscuse femeia.
Se opriră lângă o maşină, iar Shi Qiang îi deschise portiera şi-l
invită să urce. Maşina era spaţioasă, dar marginile geamurilor anormal
de mici dezvăluiau grosimea carcasei. Un vehicul blindat, dotat cu
geamuri fumurii, probabil o măsură antibombă. Portiera maşinii era
16 În multe oraşe din China au fost construite reţele vaste de tuneluri la sfârşitul
anilor ’60, ca măsuri împotriva atacurilor inamice. Această lozincă, adaptată după
sfatul dat fondatorului Dinastiei Ming, fusese promulgată ca directivă de Mao
Zedong în editorialul de Anul Nou al ziarului People’s Daily (Ziarul poporului) din
ianuarie 1973 (n. tr. Joel Martinsen).
 60 
larg deschisă şi Luo Ji îi auzi pe Shi Qiang şi pe tânăr vorbind.
— Căpitane Shi, m-au sunat chiar acum şi mi-au spus că sunt
deasupra traseului. Toate posturile de gardă sunt asigurate.
— Traseul este prea complicat. Am făcut doar câteva ture rapide
prin toată chestia. Nu e suficient ca să fim siguri. Şi în legătură cu
posturile de gardă – e cum am spus, trebuie să gândeşti ca ei. Dacă ai fi
în tabăra lor, unde te-ai ascunde? Consultaţi-vă cu experţii de la
Forţele de Poliţie ale Poporului. Hei, care-i planul de predare?
— N-au zis.
Shi Qiang ridică tonul:
— Imbecilii! Nu pot lăsa în aer o problemă aşa de importantă!
— Căpitane Shi, se pare că ofiţerii superiori vor să-i urmărim tot
drumul.
— Pot să-i urmăresc toată viaţa mea, dar de vreme ce trebuie să
existe o predare când ajungem, e nevoie ca responsabilităţile să fie clar
delimitate. Trebuie să tragem o linie. Tot ce se întâmplă înainte de ea
este de competenţa noastră şi tot ce se întâmplă dincolo de ea e de
competenţa lor.
— N-au specificat…
Tânărul păru jenat.
— Zheng, ştiu că-ţi plângi de milă de când Chang Weisi a fost
promovat. La naiba, parcă nici nu mai suntem foştii lui subordonaţi.
Însă ar trebui s-avem puţină demnitate. Cine naiba se cred? S-a tras
vreodată în ei sau au tras măcar o singură dată în cineva? Echipa aia a
folosit atâtea trucuri high-tech în ultima operaţiune că au
transformat-o într-un adevărat circ! Au scos la înaintare până şi
avertismentele aeriene timpurii. Dar, până la urmă, pe cine au trimis
să identifice locul de întâlnire? Pe noi. Aşa am câştigat credit. Zheng, a
fost nevoie de multă muncă de convingere ca să vă aducem pe toţi aici,
dar mă întreb dacă la final asta n-o să vă rănească.
— Căpitane Shi, nu spuneţi asta!
— Este o lume nebună. Înţelegi? Simţul moralităţii nu mai e ce-a
fost. Fiecare le bagă altora pe gât propriul ghinion, aşa că trebuie să ai
grijă de tine… Tot vorbesc întruna despre asta, deoarece mă tem că n-o
să mai rezist mult. Mi-e frică doar că toate se vor sparge în capul tău.
— Căpitane Shi, trebuie să vă concentraţi asupra bolii

 61 
dumneavoastră. Nu v-au programat şefii pentru hibernare?
— Mai am multe lucruri de rezolvat înainte. Familia, munca. Nu
crezi că-mi fac griji şi pentru voi toţi?
— Nu vă îngrijoraţi pentru noi. În situaţia dumneavoastră nu mai
există amânare. V-au sângerat din nou dinţii dimineaţă.
— Nu-i nimic. Sunt norocos. Ar trebui să ştii asta. Trei din armele
cu care au tras în mine n-au luat foc.
Maşinile de la un capăt al holului începuseră să se îndepărteze. Shi
Qiang se urcă şi închise uşa. Când maşina din faţă începu să se
deplaseze, o urmară. Trase complet perdelele în ambele părţi, iar
separatorul dintre scaunele din faţă şi cele din spate era opac, astfel că
Luo Ji nu mai vedea deloc exteriorul. În timp ce se deplasau, staţia de
radio-emisie a lui Shi Qiang ţârâi întruna, dar Luo Ji nu reuşi să
înţeleagă comentariile la care răspundea cu propoziţii laconice.
Nu după mult timp, Luo Ji îi spuse lui Shi Qiang:
— Lucrurile sunt mult mai complicate decât le-aţi prezentat.
— Aşa este. Totul este mai complicat acum, zise Shi Qiang într-o
doară, concentrat asupra staţiei radio.
Tot restul drumului nu mai scoaseră o vorbă.
Deplasarea fu lină şi neîntreruptă, iar după aproximativ o oră se
opriră.
Shi Qiang ieşi din maşină şi îi făcu semn lui Luo Ji să aştepte
înăuntru, apoi închise portiera. Luo Ji auzi un huruit ce părea să vină
de deasupra vehiculului. După câteva minute, Shi Qiang deschise din
nou portiera şi-l invită să coboare din maşină, moment în care îşi dădu
seama că se află într-un aeroport. Huruitul devenise asurzitor. Se uită
în sus şi văzu două elicoptere care zburau în direcţii opuse, ca şi cum
ar fi survolat spaţiul deschis. În faţa lui era o aeronavă mare care părea
un avion de linie, dar pe nicio parte vizibilă nu exista vreo emblemă.
La ieşirea din maşină îi aştepta o scară, iar Luo Ji şi Shi Qiang urcară în
avion. Când se uită la uşa pe care intraseră, primul lucru care-i atrase
atenţia fu şirul de avioane de vânătoare aliniate pe o pistă îndepărtată,
lucru care-i dădu de înţeles că nu se aflau într-un aeroport civil. Mai
aproape văzu maşinile din convoi şi soldaţii care ieşiseră din ele şi
formaseră un cerc în jurul avionului. Soarele apunea, iar umbra lungă
aruncată pe pista de decolare semăna cu un semn de exclamare uriaş.

 62 
 Luo Ji şi Shi Qiang intrară în cabină. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în
costume negre i-au întâmpinat şi i-au condus într-un loc unde nu era
nimeni, dincolo de cabina din faţă, dar care semăna cu un avion de
pasageri cu patru rânduri de scaune. În cabina din mijloc, Luo Ji văzu
un birou destul de spaţios şi o altă cameră, iar prin uşa întredeschisă
zări un dormitor. Mobilierul nu părea remarcabil, dar era curat şi
ordonat şi, dacă n-ar fi fost centurile de siguranţă verzi de pe canapea
şi de pe scaune, nu ţi-ai fi dat seama că eşti într-un avion. Luo Ji ştia că
existau puţine astfel de avioane charter în ţară.
Doi dintre bărbaţii în negru care îi întâmpinaseră dispărură pe o
uşă care dădea în cabina din spate, lăsându-l în urmă pe cel mai tânăr,
care le spuse:
— Puteţi să vă aşezaţi oriunde, dar trebuie să vă puneţi centura nu
numai la decolare şi aterizare, ci pe tot parcursul zborului. Dacă vă e
somn, puneţi-vă şi centura de somn. Nimic din ce nu este deja închis
nu poate fi lăsat deschis. Rămâneţi pe loc sau pe pat tot timpul şi, dacă
trebuie să vă deplasaţi, vă rog să-l informaţi pe căpitan înainte. Acesta
este un buton de intercomunicaţii. Există unul la fiecare scaun şi la
fiecare pat. Apăsaţi-l pentru a vorbi. Dacă aveţi nevoie de ceva, vă rog
să-l folosiţi şi să ne chemaţi oricând.
Luo Ji se uită nedumerit la Shi Qiang, care spuse:
— S-ar putea ca avionul să execute câteva manevre speciale.
Bărbatul încuviinţă:
— Exact! Vă rog să mă anunţaţi dacă întâmpinaţi probleme. Mă
numesc Xiao Zhang. Vă voi aduce cina când ne vom afla în aer.
După plecarea lui Xiao Zhang, Luo Ji şi Shi Qiang se aşezară pe
canapea şi-şi fixară centurile. Luo Ji privi în jur. Cu excepţia geamurilor
rotunde şi a pereţilor uşor curbaţi, camera era destul de convenţională
şi de familiară, aşa că i se păru ciudat că poartă centură într-un birou
obişnuit. Însă nu peste mult timp zgomotul şi vibraţia motorului îi
amintiră că se afla la bordul unui avion care rula pe pistă. Câteva
minute mai târziu, zgomotul motorului se schimbă şi amândoi fură
împinşi înapoi pe canapea. Apoi vibraţiile dispărură şi podeaua
biroului se înclină. Pe când avionul se înălţa, soarele ce tocmai
dispăruse sub orizont se reîntoarse la ferestre, la fel cum acelaşi soare
trimisese ultimele raze de lumină ale zilei în camera de spital a tatălui

 63 
lui Zhang Beihai, cu doar zece minute în urmă.

Când avionul lui Luo Ji ajunse deasupra coastei, Wu Yue şi Zhang

Beihai văzură din nou nava Tang în construcţie, la zece mii de metri
dedesubt. N-avea să mai fie în viaţa lui atât de aproape de cei doi
soldaţi.
La fel ca la vizita anterioară, scheletul uriaş al navei Tang era
învăluit în lumina ceţoasă a asfinţitului. Duşurile de scântei de pe cală
nu păreau abundente, iar lămpile care luminau nava îşi pierduseră
mult din strălucire. De data asta, Wu Yue şi Zhang Beihai nu mai
aparţineau marinei.
— Am auzit că Departamentul General de Armament a hotărât să
încheie proiectul Tang, spuse Zhang Beihai.
— Şi ce-are de-a face cu noi? spuse Wu Yue rece, cuprinzând cu
privirea nava Tang până la ultimele urme de asfinţit din Vest.
— Eşti mereu prost dispus de când ai intrat în Forţele Spaţiale.
— Ar trebui să ştii de ce. Întotdeauna mi-ai citit gândurile, uneori
chiar mai bine decât mine, apoi mi-ai zis la ce mă gândesc de fapt.
Zhang Beihai se întoarse spre Wu Yue:
— Eşti deprimat pentru că te-ai înrolat să lupţi într-un război
pierdut dinainte să înceapă. Eşti invidios pe ultima generaţie care va fi
destul de tânără să lupte în Forţele Spaţiale şi să fie înmormântată în
cosmos împreună cu flota lor. Ţi-e greu să accepţi că o să-ţi dedici o
viaţă întreagă de eforturi unei strădanii fără speranţă.
— Şi ai vreun sfat pentru mine?
— Nu. Tehnofetişismul şi triumful tehnologic sunt adânc
înrădăcinate în mintea ta şi acum mult timp mi-am dat seama că nu te
pot schimba cu nimic. Pot doar să încerc să minimalizez răul pe care-l
creează gândirea asta. Şi, pe de altă parte, nu cred că e imposibil ca
umanitatea să câştige războiul.
Lui Wu Yue îi căzu masca indiferenţei şi-l privi în ochi pe Zhang
Beihai:
— Beihai, mereu ai fost un tip practic. Te-ai opus construirii navei
Tang şi, de mai multe ori, ţi-ai exprimat în scris scepticismul legat de
construirea unei flote militare care să opereze pe toate oceanele lumii,
argumentând că e incompatibilă cu puterea noastră naţională.

 64 
Consideri că forţele noastre navale ar trebui să rămână în zona de
coastă şi să primească sprijinul şi protecţia puterii de foc de la ţărm, o
idee ridiculizată şi luată drept o politică a struţului de către tinerii
înfierbântaţi. Şi totuşi, ai persistat… Aşa că de unde ai scos încrederea
asta într-o victorie spaţială? Chiar crezi că bărcile de lemn pot
scufunda un portavion?
— După cucerirea independenţei, noua flotă a folosit bărci din
lemn ca să scufunde distrugătoarele naţionaliste. Iar înainte au fost
vremuri când armata noastră a folosit cavaleria ca să învingă tancurile.
— Serios, nu poţi să crezi că astfel de miracole pot fi asimilate
teoriei militare uzuale.
— Pe câmpul de bătălie prezent civilizaţia terestră nu o să aibă
nevoie de teoria militară comună, obişnuită. Zhang Beihai ridică un
deget: O singură excepţie este suficientă.
Wu Yue afişă un zâmbet dispreţuitor:
— Mi-ar plăcea să aud cum ajungi la excepţia asta.
— Nu ştiu nimic despre războaiele spaţiale, dar dacă vrei să le
compari cu o barcă de lemn contra unui portavion, atunci cred că este
vorba doar despre curajul de a acţiona şi de încrederea în victorie. O
barcă de lemn ar putea transporta un mic comando de scafandri care
aşteaptă să vină portavionul. Când duşmanul se apropie, ei se
scufundă şi barca pleacă. Apoi, când portavionul se apropie şi mai
mult, ei fixează o bombă pe fundul calei şi scufundă portavionul…
Bineînţeles că e extrem de dificil, dar nu imposibil.
Wu Yue încuviinţă:
— Nu-i rău deloc. Au mai încercat. În timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, britanicii s-au străduit să scufunde cuirasatul Tirpitz,
doar că au folosit un minisubmarin. În anii ’80, în timpul războiului
din Insulele Falkland, câţiva soldaţi din forţele speciale argentiniene
au luat nişte mine navale italieneşti şi le-au dus în Spania, unde au
încercat să arunce în aer o navă de război britanică, ancorată în portul
din Gibraltar. Ştii ce-au păţit.
— Dar noi nu avem doar o barcă obişnuită de lemn. O bombă
nucleară de una sau două kilotone poate fi îndeajuns de mică, încât să
fie dusă de unul sau doi scafandri în adâncuri şi, odată fixată pe partea
inferioară a unui portavion, nu numai că-l scufundă, dar îl şi distruge

 65 
în mii şi mii de bucăţele.
— Uneori ai o imaginaţie fantastic de bogată! spuse Wu Yue,
zâmbind.
— Cred în victoria noastră!
Zhang Beihai se uită la nava Tang, iar jeturile de scântei de sudură i
se reflectară în pupile, ca două flăcări minuscule.
Wu Yue privi şi el nava Tang şi o nouă viziune puse stăpânire pe
mintea lui: Nava nu mai era fortăreaţa antică în ruine, ci o faleză
stâncoasă, preistorică, cu o multitudine de peşteri adânci săpate în ea,
iar scânteile ce se împrăştiau erau luminile torţelor din peşteri.

După decolare şi pe parcursul cinei, Luo Ji se abţinu să-l întrebe pe

Shi Qiang despre destinaţia lor sau despre ce se întâmplase, gândindu-
se că dacă ar fi vrut să-i spună ceva, ar fi făcut-o până acum. Îşi scosese
centura o dată şi se ridicase să se uite pe hubloul cabinei, deşi ştia că
nu vedea nimic în întuneric, dar Shi Qiang veni după el şi-l trase
înapoi, spunându-i că nu era nimic acolo.
— De ce nu mai sporovăim puţin şi apoi ne culcăm? Ce zici? îl
întrebă Shi Qiang, în timp ce-şi scoase o ţigară, pe care o puse repede
la loc, amintindu-şi că e într-un avion.
— Să dormim, zici? E un zbor atât de lung?
— Cui îi pasă? E un avion cu paturi. Eu zic să profităm de ele.
— Singura ta responsabilitate e să mă duci la destinaţie, nu-i aşa?
— De ce te plângi? Mai avem şi drumul de întoarcere, rânji Shi
Qiang larg, cu aerul cuiva extrem de încântat de sine.
Se părea că-i plăceau mult glumele care stricau tot cheful
oamenilor. Însă apoi deveni serios:
— Nu ştiu mai multe decât tine despre călătoria ta. Şi, în fond, n-a
venit încă timpul să-ţi spun ceva. Relaxează-te! La preluare va fi cineva
care-ţi va explica totul de-a fir a păr.
— Am tot încercat să ghicesc ore întregi, dar n-am găsit decât o
singură explicaţie.
— S-o auzim şi să vedem dacă e cea la care mă gândesc şi eu.
— Femeia care a murit era o persoană obişnuită, aşa că sigur e ceva
deosebit legat de relaţiile ei sociale sau legăturile de familie.
Luo Ji nu ştia absolut nimic despre familia ei, cum nu ştiuse nici

 66 
despre iubitele dinainte. Nu-l interesau lucrurile astea şi uita tot ce i s-
ar fi povestit.
— Cine? Iubita aia a ta? Scoateţi-o din minte, de vreme ce oricum
nu-ţi păsa de ea. Sau, dacă vrei, încearcă să compari numele şi chipul
ei cu câteva persoane celebre!
Mintea lui Luo Ji încercă nişte comparaţii, dar nu găsi nicio
asemănare.
— Luo, bătrâne, poţi blufa? îl întrebă Shi Qiang.
Observase un tipar în modul în care i se adresa poliţistul. Când
glumea îi spunea „băiete”, dar când era mai serios, devenea „bătrâne”.
— Trebuie să blufez în faţa cuiva?
— Sigur că da… Deci ce-ar fi să te învăţ să blufezi? Sigur, nu
stăpânesc perfect nici eu arta asta. Munca mea a constat mai mult în
demascarea şmecheriilor. Uite, o să-ţi împărtăşesc câteva trucuri
folosite în camera de interogatoriu. S-ar putea să-ţi folosească mai
târziu ca să-ţi dai seama ce se întâmplă. Bineînţeles, sunt doar nişte
trucuri obişnuite, elementare. Ar fi greu să-ţi explic lucrurile mai
sofisticate. Vom începe cu cel mai nevinovat, care întâmplător e şi cel
mai simplu: Lista. Înseamnă să-ţi pregăteşti o listă de întrebări legate
de caz, apoi să le pui una câte una şi să înregistrezi răspunsurile
subiectului, apoi s-o iei de la capăt şi să înregistrezi şi noile
răspunsuri. Întrebările pot fi repetate dacă e nevoie, apoi poţi să
compari cu înregistrarea şi să afli dacă subiectul minte în legătură cu
ceva, de vreme ce răspunsurile sunt de fiecare dată diferite. Tehnica
este simplă, dar n-o dispreţui. Nimeni care n-a fost instruit în tehnicile
contrainterogatoriului n-a reuşit să treacă un asemenea test, aşa că cea
mai eficientă tehnică, când ai de-a face cu Lista, este pur şi simplu să
taci, spuse Shi Qiang, jucându-se inconştient cu ţigara în timp ce
vorbea, apoi o puse din nou la loc.
— Întreabă-i. Este un zbor charter, aşa că ar trebui să permită
fumatul, zise Luo Ji.
Shi Qiang se înfierbântase în timpul conversaţiei şi păru puţin
derutat de întreruperea lui Luo Ji. Îi trecu prin minte că s-ar putea ca
Shi Qiang să vorbească serios sau doar să aibă un simţ ciudat al
umorului. Shi Qiang apăsă butonul de intercomunicaţie de lângă
canapea şi Xiao Zhang îl asigurase că poate fuma. Aşa că-şi aprinseră

 67 
amândoi ţigările.
— Următoarea tehnică este doar pe jumătate nevinovată. Da, poţi
ajunge la scrumieră – e fixată într-un suport, trebuie doar s-o tragi în
sus. Perfect! Tehnica asta se numeşte Alb şi Negru şi e nevoie de
colaborarea multor oameni. E ceva mai complicată. Mai întâi apar
poliţiştii răi, de obicei doi, şi se poartă foarte urât cu tine. Unii doar
verbal, alţii chiar fizic, dar sunt toţi foarte răi. Aici există o strategie:
nu vor doar să-ţi fie frică, ci altceva, mult mai important: să te simţi
singur, să simţi că întreaga lume vrea să te înfulece. Apoi apare
poliţistul cel bun, unul singur; are un chip blând, îi opreşte pe
poliţiştii răi şi le spune că eşti o fiinţă umană, că ai drepturi şi nu au
motive să te trateze aşa. Ceilalţi îl alungă, fiindcă le încurcă treaba.
Poliţistul cel bun insistă şi spune: „Nu puteţi face aşa ceva!” Poliţiştii
răi spun: „Am ştiut de la început că n-ai sânge în instalaţie pentru
munca asta. Dacă nu te descurci, tai-o de aici!” Poliţistul cel bun te
protejează cu trupul lui şi zice: „O să-i apăr drepturile şi dreptatea
conform legii!” Poliţiştii răi spun: „Stai să vezi cum dispari tu până
mâine de-aici!” şi pleacă vizibil iritaţi. Aşa că aţi rămas doar voi doi.
Poliţistul cel bun îţi şterge sângele şi sudoarea şi-ţi spune să nu-ţi fie
teamă şi că ai dreptul să nu spui nimic! Apoi, după cum îţi imaginezi,
poliţistul cel bun devine singurul tău prieten din lume şi, când începe
să te tragă de limbă, nu mai păstrezi tăcerea… Tehnica asta e foarte
eficientă împotriva intelectualilor, dar e diferită de Listă, în sensul că
nu mai are niciun efect când îţi dai seama cum stau lucrurile.
Vorbea entuziasmat şi părea gata să-şi scoată centura şi să se ridice.
Luo Ji se simţi cuprins de groază şi de disperare şi i se păru că se
prăbuşeşte într-o groapă cu gheaţă.
Shi Qiang îi observă tulburarea şi se opri:
— Bine, hai să nu mai vorbim despre interogatoriu, chiar dacă ţi-ar
fi de mare folos. Nu poţi asimila totul deodată. Pe lângă asta, voiam să-
ţi explic cum să-i păcăleşti pe oameni, aşa că ţine minte: Adevărata
şmecherie înseamnă să nu-i laşi niciodată pe ceilalţi să vadă cât de
şmecher eşti. Nu e ca-n filme. Cei cu adevărat vicleni n-aşteaptă toată
ziua în umbră, cu o atitudine dură. Nu se laudă că-şi folosesc creierul.
Cu toţii par inocenţi şi fără nicio grijă. Unii sunt jalnici şi insipizi, alţii
superficiali şi neserioşi. Esenţial este ca ceilalţi să nu observe că eşti o

 68 
persoană de interes. Lasă-i să te privească de sus sau să te ignore şi nu
vor mai simţi că le stai în drum. Eşti doar o mătură într-un colţ. Când
nu te mai observă deloc, de parcă nici n-ai fi existat până acum o
secundă, înainte de-a muri de mâna ta, abia atunci ai reuşit cu
adevărat.
— Oare voi avea vreodată nevoie sau ocazia să devin un astfel de
om? îl întrebă Luo Ji, întrerupându-l.
— Aşa cum am mai spus, nu ştiu mai multe decât tine. Dar intuiesc
că va trebui să devii un asemenea om. Luo, bătrâne, trebuie s-o faci!
Shi Qiang deveni din nou agitat şi-l bătu pe umăr destul de tare,
încât să se strâmbe de durere.
Apoi rămaseră tăcuţi, urmărind norii de fum care se ridicau către
tavan, apoi se pierdeau într-o crăpătură.
— La dracu’! Hai să ne culcăm! spuse Shi Qiang, stingând ţigara în
scrumieră.
Dădu din cap, zâmbind:
— Am turuit întruna ca un idiot. Când o să-ţi aminteşti de toate
astea, să nu râzi de mine!
În dormitor, Luo Ji îşi scoase jacheta antiglonţ şi se cufundă în sacul
de dormit confortabil. Shi Qiang îl ajută să-şi prindă centurile care-l
fixau de pat, apoi puse un flacon mic pe noptieră.
— Somnifere. Ia o pastilă, dacă nu poţi dormi. Am cerut alcool, dar
nu mai au.
Shi Qiang îi reaminti lui Luo Ji că trebuie să-l anunţe pe căpitan
înainte să se dea jos din pat, apoi plecă.
— Ofiţere Shi! strigă Luo Ji.
Shi Qiang se întoarse în pragul uşii şi-l privi:
— Nu sunt poliţist. Poliţia n-are nimic de-a face cu toată chestia
asta. Toţi îmi spun Da Shi.
— Bine, atunci Da Shi, când vorbeam mai devreme, am observat
primul lucru pe care l-aţi spus. Sau, ca să zic aşa, primul lucru pe care
mi l-aţi zis drept răspuns la întrebare. Am spus „femeia” şi
dumneavoastră n-aţi realizat pe moment despre cine vorbeam. Asta
înseamnă că nu joacă un rol major în cazul de faţă.
— Eşti unul dintre cei mai calmi oameni pe care mi-a fost dat să-i
întâlnesc.

 69 
 — Calmul se naşte din cinism. Nu sunt multe lucruri pe lume de
care-mi pasă.
— Orice-ar fi, n-am cunoscut niciodată pe cineva care să rămână
calm într-o situaţie ca asta. Uită tot ce ţi-am spus mai devreme. Îmi
place să glumesc despre diverse lucruri.
— Doar căutaţi ceva care să-mi distragă atenţia, ca să vă îndepliniţi
misiunea cât mai uşor.
— Îmi cer scuze dacă ţi-am pus imaginaţia la treabă.
— La ce credeţi c-ar trebui să mă gândesc acum?
— Din experienţa mea, orice tip de gândire o ia razna. Ar trebui să
te culci, pur şi simplu.
Shi Qiang plecă. După ce închise uşa, camera se cufundă în
întuneric, cu excepţia unei lămpi mici şi roşii de la capul patului.
Zgomotul omniprezent al motorului era mai pregnant, de parcă cerul
nesfârşit al nopţii de pe cealaltă parte a peretelui ar fi emis un huruit
adânc.
Apoi Luo Ji simţi că nu era doar o iluzie, iar acel zgomot chiar venea
de undeva, dintr-un loc îndepărtat din exterior. Îşi desfăcu sacul de
dormit şi se târî afară, apoi trase oblonul de la hubloul de lângă pat.
Luna strălucea peste o mare de nori, un ocean argintiu nemărginit.
Luo Ji îşi dădu seama că deasupra norilor mai străluceau argintiu nişte
lucruri, patru linii ca nişte baghete drepte care se conturau pe fundalul
cerului nopţii. Se extindeau cu aceeaşi viteză ca avionul, iar capetele
extremităţilor se pierdeau şi se amestecau în noapte ca patru săbii de
argint care zburau deasupra norilor. Luo Ji se uită din nou la vârfurile
lor şi observă că liniile de argint erau trasate de patru obiecte cu o
strălucire metalică asemănătoare. Patru avioane de vânătoare. Nu era
greu să ghiceşti că de cealaltă parte a avionului mai erau încă patru.
Luo Ji trase oblonul la loc şi se băgă în sacul de dormit. Închise
ochii şi-i ceru minţii să se relaxeze. Nu voia să adoarmă, ci să se
trezească din vis.

În miezul nopţii, şedinţa de lucru a Forţelor Spaţiale tot nu se

încheiase. Zhang Beihai dădu la o parte carnetul şi documentele care
zăceau pe biroul din faţa lui şi se ridică, trecând atent în revistă
chipurile obosite ale ofiţerilor, apoi se întoarse spre Chang Weisi.

 70 
 — Comandante, înainte să vă dăm raportul activităţii noastre, aş
vrea să vă împărtăşesc câteva viziuni personale. Cred că conducerea
armatei nu s-a concentrat suficient asupra muncii politice şi
ideologice în rândul militarilor. De exemplu, departamentul politic
este ultimul din cele şase care îşi prezintă raportul la această şedinţă.
Chang Weisi încuviinţă:
— Sunt de acord. Comisarii politici nu s-au prezentat încă la
serviciu, aşa că îmi revine sarcina să supraveghez munca politică.
Acum, când în sfârşit am început activitatea în toate domeniile, este
dificil să ne concentrăm cu suficientă atenţie. În mare parte, va trebui
să ne bazăm pe dumneavoastră şi pe ceilalţi care sunt responsabili de
chestiunile specifice.
— Comandante, după părerea mea, situaţia actuală este
periculoasă.
Remarca atrase atenţia mai multor ofiţeri şi Zhang Beihai continuă:
— Vă rog să mă iertaţi că vorbesc atât de direct. În primul rând, am
stat în şedinţe toată ziua şi suntem toţi obosiţi, aşa că nimeni nu va fi
atent dacă nu vorbesc pe şleau.
Câţiva izbucniră în râs, dar restul erau prinşi în mreaja oboselii.
— Şi, ce e şi mai important, chiar sunt îngrijorat. Bătălia cu care ne
confruntăm implică o disparitate fără precedent în istoria războaielor
de pe Terra şi consider că o perioadă nedefinită de acum încolo, cel
mai mare pericol cu care se vor confrunta Forţele Spaţiale este
defetismul. Ameninţarea nu poate fi subliniată îndeajuns.
Răspândirea defetismului nu va avea ca rezultat doar deteriorarea
moralului, ci ar putea duce la colapsul total al forţei militare din
spaţiu.
Chang Weisi încuviinţă din nou:
— Sunt de acord. Defetismul este duşmanul cel mai important
acum. Comisia militară este perfect conştientă de acest lucru. Iată de
ce activitatea ideologică şi politică este de maximă importanţă în
cadrul serviciilor. Odată ce unităţile de bază ale Forţelor Spaţiale vor
deveni operative, activitatea va deveni mult mai complexă.
Zhang Beihai îşi deschise carnetul:
— Urmează raportul de activitate, spuse el şi începu să citească,
încă de la înfiinţarea Forţelor Spaţiale, principala preocupare în

 71 
activitatea ideologică şi politică din cadrul trupelor a fost realizarea
unui sondaj asupra stării ideologice generale a ofiţerilor şi a soldaţilor.
Din moment ce organizarea ramurii noi este simplă, cu puţini membri
şi cu doar câteva niveluri administrative, sondajul a fost realizat în
şedinţe informale şi prin interacţiune personală şi s-a creat un forum
pe intranet. Rezultatele sunt îngrijorătoare. Gândirea defetistă este
predominantă şi se răspândeşte cu rapiditate printre militari.
Mentalitatea unui număr consistent dintre camarazii noştri constă în
groaza declanşată de duşmanul nostru şi lipsa de încredere în războiul
care va urma.
— Defetismul a luat naştere mai ales din cultul tehnologiei şi din
subestimarea sau respingerea cu desăvârşire a importanţei iniţiativei
umane şi a spiritului uman în război. E vorba de o dezvoltare şi de o
extindere a triumfului tehnologic şi a teoriei că „armele rezolvă totul”,
care a apărut în forţele armate în ultimii ani. Tendinţa este accentuată
mai ales la ofiţerii cu educaţie superioară. Defetismul din cadrul
trupelor ia următoarele forme:
Unu. Consideră misiunea din cadrul Forţelor Spaţiale o slujbă
oarecare. Deşi muncesc cu devotament şi responsabilitate, nu dau
dovadă de entuziasm şi de un simţ al misiunii şi se îndoiesc de
importanţa muncii lor.
 Doi. Aşteptarea pasivă: Convingerea trupelor că rezultatul
războiului depinde de savanţi şi de ingineri, că fără inovaţii masive în
cercetarea fundamentală şi în tehnologiile-cheie, Forţele Spaţiale sunt
doar un vis ireal. De aici se naşte confuzia legată de importanţa actuală
a acestor Forţe. Sunt satisfăcuţi doar de îndeplinirea sarcinilor cu
privire la înfiinţarea unităţii militare şi le lipseşte spiritul inovator.
 Trei. Gândirea fantezistă: există cereri de folosire a tehnologiei
hibernării pentru a se trezi peste patru secole ca să ia parte direct la
Bătălia de Apoi. Câţiva tovarăşi mai tineri şi-au exprimat deja dorinţa
şi unul chiar a înaintat o cerere oficială. La nivel superficial există o
stare de spirit pozitivă, o dorinţă de a se arunca în focul luptei din
prima linie, însă în fond e doar o formă de defetism. Fără încrederea în
victorie şi în importanţa muncii noastre, demnitatea soldatului devine
singurul sprijin în munca şi în viaţa sa.
 Patru. Opusul ideii de mai sus: îndoielile legate de demnitatea

 72 
soldatului; credinţa că nu mai este necesar un cod moral tradiţional al
militarului pe câmpul de luptă şi că a lupta până la capăt n-are niciun
rost; credinţa că demnitatea soldatului există doar când e vizibilă şi,
dacă bătălia ar fi pierdută şi n-ar mai exista niciun om în tot universul,
atunci demnitatea şi-ar pierde valoarea. Chiar dacă ideea e susţinută
doar de o minoritate, abrogarea valorii înseşi a Forţelor Spaţiale este
extrem de periculoasă.
Zhang Beihai se uită la cei adunaţi şi văzu că, deşi discursul le
captase interesul, nu reuşise încă să alunge oboseala care cuprinsese
întreaga sală. Avea încredere că ce urma să spună avea să schimbe
situaţia.
— Să vă dau exemplul unui tovarăş care prezintă o formă tipică de
defetism. Mă refer la colonelul Wu Yue.
Zhang Beihai întinse braţul în direcţia scaunului lui Wu Yue de la
masa de conferinţă.
Oboseala tuturor dispăru deodată şi participanţii ciuliră urechile.
Se uitară cu toţii agitaţi la Zhang Beihai, apoi la Wu Yue, care-i privi
foarte placid, întruchiparea calmului perfect.
— Am lucrat împreună în marină mult timp şi ne cunoaştem foarte
bine. Are un complex tehnologic acut şi, în funcţia de căpitan, are o
minte tehnică sau, dacă vreţi, este un inginer. Asta nu e rău, dar din
nefericire, gândirea lui militară se sprijină prea mult pe tehnologie şi,
deşi nu o mărturiseşte deschis, consideră în subconştient că progresul
tehnologic este primul şi poate singurul factor determinant al
eficienţei bătăliei. De aceea, neglijează total rolul oamenilor în război,
mai ales pentru că nu înţelege avantajele unice pe care le-au creat în
armata noastră condiţiile vitrege din istorie. Când a aflat de Criza
Trisolariană şi-a pierdut încrederea în viitor şi, odată ce s-a înrolat în
Forţele Spaţiale, disperarea a devenit şi mai profundă. Sentimentul
defetist al tovarăşului Wu Yue este atât de pregnant şi înrădăcinat, că
nu putem spera să-l scăpăm de el. Trebuie să luăm măsuri serioase, cât
mai repede, ca să oprim răspândirea defetismului în rândul trupelor.
Prin urmare cred că Tovarăşul Wu Yue nu mai este potrivit pentru
activitatea în cadrul Forţelor Spaţiale.
Toate privirile se aţintiră asupra lui Wu Yue, care acum se uita la
emblema Forţelor Spaţiale de pe bereta lui de pe masă. Păstra acelaşi

 73 
calm.
În timpul discursului Zhang Beihai nu aruncase nicio privire în
direcţia lui Wu Yue. Continuă:
— Comandante, Tovarăşe Wu Yue, şi toţi ceilalţi: vă rog să mă
înţelegeţi! Spun acestea pentru că mă preocupă starea ideologică
actuală a trupelor noastre. Sigur, sper că voi avea o discuţie faţă în faţă
cu Wu Yue, o discuţie francă, deschisă.
Wu Yue ridică mâna, cerând permisiunea să vorbească şi, după ce
Chang Weisi încuviinţă, spuse:
— Ce a zis tovarăşul Zhang Beihai despre starea mea mentală este
adevărat şi accept concluzia lui: nu mai sunt capabil să servesc sub
culorile Forţelor Spaţiale. Mă voi supune oricăror hotărâri stabilite de
către organizaţie.
Atmosfera deveni tensionată. Mai mulţi ofiţeri se uitară la carnetul
din faţa lui Zhang Beihai, întrebându-se pe cine altcineva ar putea viza
conţinutul său.
Un colonel mai vechi din forţele aeriene se ridică şi spuse:
— Tovarăşe Zhang Beihai, asta este o şedinţă ordinară de lucru. Ar
trebui să parcurgeţi canalele organizaţionale obişnuite, în loc să
ridicaţi asemenea probleme. Consideraţi că se cuvine să discutaţi
deschis despre astfel de lucruri?
Vorbele lui avură un ecou imediat în rândul ofiţerilor.
Zhang Beihai răspunse:
— Ştiu că remarcile mele violează principiile organizaţionale şi sunt
gata să-mi asum responsabilitatea. Cu toate astea, cred că trebuie, prin
orice mijloace, să vă atrag atenţia asupra gravităţii situaţiei noastre.
Chang Weisi ridică o mână şi opri alte replici.
— Mai întâi, simţul responsabilităţii şi caracterul urgent pe care
Tovarăşul Zhang Beihai le-a demonstrat în raportul său merită toate
laudele. Existenţa defetismului în rândul trupelor noastre este o
realitate şi trebuie s-o înfruntăm cu luciditate. Atâta vreme cât există o
prăpastie tehnologică între cele două tabere, defetismul nu va
dispărea. Este o problemă care nu va fi rezolvată cu ajutorul unor
metode simple şi care va necesita o muncă îndelungată şi
sârguincioasă, cât şi o interacţiune şi o discuţie mai profundă. Cu toate
astea, sunt de acord cu sugestia propusă de colonel: chestiunile legate

 74 
de ideologia personală trebuie rezolvate mai ales prin comunicare,
schimburi de idei şi, dacă este necesar un raport, atunci ar trebui
transmis prin canalele potrivite.
Ofiţerii oftaseră uşuraţi. Cel puţin la şedinţa asta, Zhang Beihai nu
avea să le menţioneze numele.

Luo Ji îşi imagină cerul nesfârşit al nopţii deasupra stratului de nori

şi se strădui să-şi adune gândurile. Involuntar, mintea îi fugi la femeie:
vocea şi chipul ei zâmbitor apărură din ceaţă şi o tristeţe pe care n-o
mai simţise până atunci îi strânse inima. Imediat avu mustrări de
conştiinţă, o desconsiderare pe care-o întâlnise în alte ocazii de
nenumărate ori, dar niciodată atât de intensă. De ce să se gândească la
ea? Până acum, singura reacţie la moartea ei, în afara fricii şi a uimirii,
fusese dezvinovăţirea. Abia când aflase că rolul ei în situaţia de faţă
fusese neglijabil, ajunsese să-i ofere preţioasa lui părere de rău. Ce fel
de om era?
Dar ce putea face? Aşa era el.
În pat, oscilaţiile minore ale avionului îi dădeau senzaţia că e într-
un leagăn. Dormise într-un leagăn pe vremea când era prunc, şi îşi
aduse aminte că într-o zi, în subsolul casei părinţilor, îl văzuse
acoperit de praf, sub un pat vechi de copil. Închise ochii, îşi imagină că
părinţii îl leagănă şi se întrebă: Din ziua în care ai părăsit leagănul, ţi-
a mai păsat vreodată de altcineva în afară de părinţii tăi? Ai făcut
vreodată puţin loc în inima ta şi pentru altcineva?
Da, făcuse loc cuiva, o singură dată. Cu cinci ani în urmă, lumina
aurie a iubirii pusese stăpânire pe sufletul lui. Însă fusese o experienţă
ireală.
Totul începuse cu Bai Rong, o autoare de romane pentru tineri. Le
scria în timpul liber, dar cucerise destui fani şi câştiga mai mulţi bani
din drepturile de autor decât din salariu. Dintre toate femeile pe care
le întâlnise, cu Bai Rong petrecuse cel mai mult timp şi ajunsese chiar
să se gândească s-o ceară în căsătorie. Relaţia lor era obişnuită, nu era
neapărat intensă sau de neuitat, dar simţeau că e potrivită pentru ei şi
erau relaxaţi şi fericiţi împreună. În ciuda unei spaime legate de
căsătorie, se gândiseră că era nimerit să încerce şi asta.
La rugămintea lui Bai Rong, îi citise toate cărţile şi, deşi nu putea

 75 
spune că le apreciase, îşi dădea seama că nu erau atât de încâlcite ca
alte romane de acelaşi gen pe care le răsfoise. Avea un stil elegant şi o
luciditate matură care le lipseau colegilor ei de breaslă. Dar stilul nu
era susţinut de conţinutul romanelor. Lectura lor semăna cu privitul
picăturilor de rouă de pe iarbă: pure şi transparente, dar diferenţiate
doar prin felul în care lumina se reflecta şi se refracta prin ele, prin
felul în care se rostogoleau pe fire, unindu-se în punctul în care se
întâlneau şi despărţindu-se când cădeau, până când dispăreau cu totul
în câteva minute de la răsăritul soarelui. De fiecare dată când citea una
dintre cărţi, dincolo de stilul ei graţios, rămânea cu o singură
întrebare: Din ce trăiesc oamenii ăştia, dacă îşi petrec zilnic douăzeci
şi patru de ore fiind îndrăgostiţi?!
— Iubirea aceea despre care scrii – chiar crezi că există în lumea
reală? o întrebase într-o zi.
— Da, cred.
— Ai văzut-o sau ai trăit-o chiar tu?
Îl luă de gât:
— Oricum ar fi, îţi spun că există! îi şopti misterios la ureche.
Uneori îi dădea sfaturi pentru romanele la care lucra sau chiar o
ajuta să le corecteze.
— Se pare că eşti mai talentat decât mine, îi spuse într-o zi. Nu
corectezi intriga, ci personajele, iar asta e cel mai greu lucru. De
fiecare dată adaugi tuşe care le fac mai vii. Îndemânarea cu care creezi
personaje literare este de primă clasă.
— Sper că glumeşti. Am studiat astronomia.
— Wang Xiaobo17 a studiat matematica, nu uita.
De ziua ei, cu un an înainte, îi ceruse un cadou special:
— Poţi scrie un roman pentru mine?
— Un roman întreg?
— Ei bine, măcar cincizeci de mii de caractere.
— Tu să fii protagonista?
— Nu. Am văzut o expoziţie foarte interesantă de tablouri ale unor
artişti bărbaţi care înfăţişează cele mai frumoase femei imaginate de ei
vreodată. Protagonista romanului tău ar trebui să fie la fel. Poţi să laşi

17 Wang Xiaobo (1952-1997) a fost un romancier, eseist şi scenarist chinez a cărui

operă a devenit foarte populară după moartea lui prematură (n. tr. Joel Martinsen).
 76 
realitatea la o parte şi să creezi un înger bazat doar pe visul tău despre
perfecţiunea feminină.
Nici până azi nu ştia de ce-i ceruse asta. Poate pentru că nu se
cunoştea pe sine. Privind în urmă, i se părea că dispoziţia ei de atunci
fusese un amestec de abilitate şi duplicitate.
Aşa că începuse să construiască un personaj. Mai întâi îşi imagină
faţa ei, apoi hainele, apoi se gândi la mediul în care trăia şi la oamenii
din jurul ei, şi în final o plasă acolo, o făcu să se mişte şi să vorbească,
dându-i viaţă. Însă curând toate i se părură plictisitoare şi-i povestise
lui Bai Rong greutăţile pe care le întâmpinase:
— E ca o marionetă. Fiecare cuvânt şi acţiune vin din creaţia mea,
dar ei îi lipseşte scânteia vieţii.
Ea spuse:
— Abordarea ta e greşită. Scrii un eseu, în loc să creezi un personaj
literar. O acţiune a unui personaj literar care durează zece minute
poate reflecta o experienţă de zece ani. Nu te limita doar la intriga
romanului – trebuie să-ţi imaginezi întreaga ei viaţă, şi ceea ce pui
efectiv în cuvinte reprezintă doar vârful aisbergului.
Aşa că-i urmă sfatul. Aruncă tot ce-şi propusese să scrie şi-şi
imagină întreaga viaţă a personajului şi fiecare detaliu al existenţei lui.
Îşi imagină cum a supt lapte la sânul mamei, cu guriţa ei minusculă
care sorbea energic şi bolborosea cu satisfacţie; cum a încercat să
prindă un balon roşu care se rostogolea pe stradă, dar ajungea mereu
la un pas de el, apoi cădea, smiorcăindu-se în timp ce-l vedea cum
continuă să se rostogolească, fără să-şi dea seama că făcuse deja
primul pas; cum a mers prin ploaie şi a închis umbrela cu un gest
impulsiv ca să simtă picăturile de ploaie; prima zi la şcoala primară,
într-o sală de clasă stranie, de unde nu putea să-şi vadă părinţii prin
geamuri sau pe uşă şi simţind că-i vine să plângă, doar ca să-şi dea
seama că cea mai bună prietenă de la grădiniţă stătea într-o bancă
apropiată şi plânse, de data asta, de bucurie; prima noapte la facultate,
întinsă pe patul de cămin, urmărind umbrele copacilor aruncate de
felinarele stradale pe tavan… Îşi imagină mâncarea ei preferată,
culoarea şi stilul fiecărui articol de îmbrăcăminte din comodă,
accesoriile de la telefonul mobil, cărţile pe care le citea, muzica din
calculatorul ei, site-urile pe care le vizita, filmele care-i plăceau, dar

 77 
niciodată machiajul, pentru că nu se machia niciodată… Ca un creator
în afara timpului, urzeau împreună perioade diferite din viaţa ei şi
treptat ajunse să descopere plăcerea nesfârşită a creaţiei.
Într-o zi, la bibliotecă, şi-o imagină lângă un şir de rafturi, citind. O
îmbrăcase în ţinuta lui preferată, ca figura ei minionă să fie şi mai
pregnantă în mintea sa. Brusc îşi ridică privirea din carte, se uită la el
şi-i surâse fugar.
Fu uluit. Îi ceruse să zâmbească? Surâsul i se întipărise în memorie
ca o pată pe gheaţă, imposibil de şters vreodată.
Adevăratul punct de cotitură avu loc în noaptea următoare.
Ninsoarea şi vântul se înteţiră, temperaturile scădeau necontrolat şi
urmărea din dormitorul călduros de la cămin vuietele furtunii care
acopereau zgomotul oraşului şi lipăitul fulgilor la fereastră, ca răpăiala
unei ploi de nisip. Un covor uriaş de zăpadă acoperi tot. Oraşul părea
să nu mai existe, izolând dormitorul de la căminul facultăţii pe o
câmpie infinită de zăpadă. Se întoarse în pat, dar înainte să adoarmă,
îi veni deodată un gând: Dacă ea ar fi afară pe vremea asta
îngrozitoare, i-ar fi tare frig. Apoi îşi aminti: N-are importanţă, ea e
afară doar dacă tu o plasezi acolo. Dar de data asta imaginaţia lui eşuă
şi ea continuă să se plimbe în viscolul pişcător, ca un fir de iarbă care se
putea frânge oricând. Purta acelaşi palton alb şi eşarfa roşie, doar atât
desluşea prin vârtejul zăpezii, ca o flăcăruie care înfrunta viscolul.
Nu putea să adoarmă. Se ridică în capul oaselor, aruncă pe el nişte
haine şi se aşeză pe canapea. Se întrebă dacă să fumeze, dar,
amintindu-şi că ea detesta mirosul, îşi făcu o cafea şi o sorbi încet.
Trebuia s-o aştepte. Viscolul şi noaptea friguroasă îi strângeau inima
ca într-un cleşte. Era prima oară când simţea aşa ceva pentru o altă
persoană sau un asemenea dor.
În timp ce mintea lui se chinuia să revină la viaţa reală, ea îşi făcu
apariţia încet, cu silueta minionă învăluită într-un strat de frig de-
afară, dar cu un aer de primăvară în mijlocul răcorii. Când îşi scoase
eşarfa şi-şi suflă în mâini să le încălzească, fulgii de zăpadă din păr se
topiră rapid şi deveniră picături strălucitoare. Îi luă mâinile într-ale lui
să încălzească moliciunea aceea îngheţată şi ea îl privi tulburată,
întrebându-l exact ce voia el s-o întrebe:
— Eşti bine?

 78 
 Încuviinţă prosteşte. Apoi, în timp ce o ajuta să-şi dea jos paltonul,
spuse:
— Vino să te încălzeşti!
Îi mângâie umerii delicaţi şi o conduse spre şemineu.
— Ah, ce cald e! Minunat, zise şi se aşeză pe covor în faţa
şemineului, râzând fericită şi uitându-se la lumina focului.
La naiba! Ce-i cu mine? îşi spuse, în mijlocul încăperii goale. N-ar fi
suficient să scriu cincizeci de mii de cuvinte la întâmplare, să le
tipăresc pe hârtie de corespondenţă de calitate, să fac o copertă
frumoasă în Photoshop, să le dau la legat, să împachetez drăguţ cartea
şi să i-o dăruiesc lui Bai Rong de ziua ei de naştere? De ce căzuse atât
de adânc în capcana asta? Descoperi cu stupoare că avea lacrimi în
ochi. Apoi îşi mai dădu seama de ceva: Şemineu! De unde dracu’ am un
şemineu? De ce m-aş gândi la un şemineu? Dar înţelese: Nu-şi dorea
un şemineu, ci strălucirea focului. Pentru că o femeie devine
nemaipomenit de frumoasă doar în lumina focului. Şi-o aminti cum
arăta cu o clipă în urmă, în strălucirea focului…
Nu! Nu te mai gândi la ea. Va fi un dezastru! Mai bine du-te şi culcă-
te!
În ciuda aşteptărilor, nu o visă deloc în noaptea aceea. Dormi bine,
imaginându-şi că patul lui de o persoană e o bărcuţă care pluteşte pe o
mare trandafirie. Când se trezi a doua zi dimineaţă, se simţi renăscut,
de parcă ar fi fost o lumânare acoperită de praf ani de-a rândul, înainte
să fie aprinsă de flăcăruia din noaptea geroasă. Se îndreptă
entuziasmat spre clădirea unde se ţinea cursul şi, deşi aerul era ceţos
după ce ninsese, se simţi capabil să vadă la mii de kilometri. Pe plopii
care străjuiau drumul nu era zăpadă, iar ramurile goale se iveau ici şi
colo orientate spre cerul rece, însă lui i se păreau mai vii decât
primăvara.
Se urcă pe podium şi, aşa cum sperase, ea era acolo, în spatele
amfiteatrului, singură pe tot rândul, la mare distanţă de ceilalţi
studenţi. Paltonul de un alb pur şi eşarfa cea roşie erau aşezate pe
scaunul de lângă ea şi purta un pulover bej pe gât. Nu răsfoia
manualul, ca ceilalţi studenţi, şi-şi ţinea capul sus. Îl urmărea cu
privirea şi-i trimise un zâmbet senin şi alb ca zăpada.
Deveni agitat. Pulsul acceleră şi ieşi pe o uşă laterală ca să stea pe

 79 
balcon şi să se calmeze în aerul rece. Se mai confruntase cu o
asemenea situaţie în timpul susţinerii celor două teze doctorale. La
curs făcu tot posibilul să iasă în evidenţă, iar citatele lui extinse şi
pasiunea cu care vorbi smulse aplauzele celor prezenţi, ceea ce nu se
întâmpla prea des. Ea nu aplaudă, ci doar zâmbi, încuviinţând.
După curs, merseră împreună pe strada străjuită de copacii care nu
făceau niciun fel de umbră, ascultând scârţâitul cizmelor ei pe zăpadă.
Cele două rânduri de plopi iernatici ascultară tăcuţi conversaţia
sinceră.
— Conferenţiezi foarte bine, dar nu prea te înţeleg.
— Nu e specializarea ta, nu-i aşa?
— Nu, aşa e.
— Participi la multe cursuri care nu fac parte din specializarea ta?
— Doar în ultimele zile. Intru la întâmplare într-o sală de curs şi
asist un timp. Abia am absolvit şi voi pleca în curând. Acum mi-am dat
seama ce grozav e aici şi mi-e teamă de ce mă aşteaptă afară…
În următoarele trei sau patru zile, îşi petrecu aproape tot timpul cu
ea, deşi celorlalţi li se părea că-şi petrece tot timpul singur,
plimbându-se de capul lui. Îi fu uşor să-i explice lui Bai Rong: Se
gândea la cadoul de ziua ei. Şi, într-adevăr, nu minţea.
În ajunul Anului Nou, cumpără o sticlă de vin roşu – deşi nu băuse
vin roşu în viaţa lui – se întoarse în camera de cămin, stinse lumina şi
aprinse câteva lumânări pe masa de lângă canapea. Când toate
lumânările se aprinseră, ea se aşeză tăcută lângă el.
— Ah, uite! exclamă şi arătă sticla de vin cu mâna, cu o bucurie
copilăroasă.
— Ce anume?
— Priveşte de-aici fix acolo unde strălucesc lumânările. Vinul arată
minunat!
Filtrată de culoarea vinului, lumina lumânărilor era de un roşu
profund şi cristalin, o nuanţă din lumea viselor.
— E ca un soare stins, zise el.
— Nu spune asta! răspunse ea cu o sinceritate care-i topi inima.
Cred că este ca… privirea asfinţitului.
— De ce nu a răsăritului?
— Pentru că îmi place asfinţitul mai mult.

 80 
 — De ce?
— Când asfinţitul dispare, poţi vedea stelele. Când zorile dispar, tot
ce mai rămâne e…
— Tot ce mai rămâne este lumina crudă a realităţii.
— Da, exact!
Discutară despre toate, împărtăşind un limbaj comun chiar şi în
cele mai neînsemnate lucruri, până când sticla cu privirea asfinţitului
se golise în stomac.
Rămase ameţit pe pat şi privi lumânările care încă mai ardeau pe
masă. Ea dispăruse din lumina lor, dar nu-şi făcea griji. Ori de câte ori
îşi dorea, reapărea.
Apoi se auzi un ciocănit la uşă. Ştiu că sunetul făcea parte din
realitate şi nu avea legătură cu ea, aşa că-l ignoră. Uşa se deschise şi
apăru Bai Rong. Când aprinse lumina simţi c-a eliberat cenuşiul
realităţii. Se uită la masa cu lumânări, apoi se aşeză în capul patului şi
oftă uşor:
— Încă este bine.
— Ce anume? zise el, ferindu-şi cu mâna ochii de lumină.
— Încă n-ai ajuns să scoţi un pahar şi pentru ea.
El îşi acoperi privirea şi nu răspunse. Ea îi dădu mâinile la o parte şi,
privindu-l drept în ochi, întrebă:
— Nu-i aşa că e vie?
El încuviinţă şi se ridică în capul oaselor:
— Rong, credeam că un personaj dintr-un roman este controlat de
creator, că este ce-şi doreşte autorul ei şi că face ce-şi doreşte el, aşa
cum face Dumnezeu cu noi.
— Greşit! spuse ea, ridicându-se şi începând să măsoare încăperea
cu pasul. Acum îţi dai seama că n-ai avut dreptate. Asta este diferenţa
dintre un scrib amărât şi un scriitor de literatură. Cel mai înalt nivel de
creaţie literară este atins când personajele prind viaţă în mintea
scriitorului. El nu le mai poate controla şi poate nu mai este în stare
nici măcar să prezică următoarea lor acţiune. Putem doar să le
urmărim uimiţi, să le observăm şi să le notăm fiecare amănunt al vieţii
de voyeur. Aşa se scrie un roman de succes.
— Deci, în fond, literatura este o îndeletnicire perversă.
— Aşa a fost în cazul lui Shakespeare, Balzac şi Tolstoi, cel puţin.

 81 
Imaginile clasice pe care le-au creat s-au plăsmuit în pântecul lor
mental. Dar cei care practică literatura de azi au pierdut acea
creativitate. Minţile lor dau naştere unor fragmente disparate şi
produc nişte monştri, ale căror existenţe scurte nu reprezintă decât
spasme acute golite de sens. Apoi mătură aceste fragmente şi le aruncă
într-un sac pe care-l vând drept „postmodern”, „deconstructivist”,
„simbolist” sau „iraţional”.
— Adică am devenit scriitor de literatură clasică?
— În niciun caz. Mintea ta e doar în perioada de gestaţie a unei
imagini şi încă una dintre cele mai simple. Imaginaţia autorilor clasici
a dat naştere la sute şi sute de personaje. Au creat fresca unei epoci şi
asta nu poate fi săvârşit decât de un supraom. Dar ce-ai făcut tu nu e
uşor. Nu credeam că o să fii capabil.
— Tu ai făcut vreodată aşa ceva?
— Doar o singură dată, spuse simplu şi se opri.
Îl luă în braţe şi spuse:
— Uită tot! Nu mai vreau cadoul ăsta de ziua mea. Revino la viaţa
reală, bine?
— Şi, dacă va continua, ce fac?
Îl studie cu atenţie câteva clipe, apoi îi dădu drumul şi scutură din
cap, zâmbind:
— Ştiam că e prea târziu.
Îşi luă geanta de pe pat şi plecă.
Apoi auzi oameni afară numărând, patru, trei, doi, unu. Din sala de
curs, din care se auzise muzică până atunci, acum se auzeau hohote de
râs. Oamenii aprinseră artificii pe terenul de sport. Se uită la ceas şi
văzu că ultima secundă din an trecuse deja.
— Mâine e sărbătoare. Unde vrei să mergem? întrebă el.
Stătea întins pe pat, dar ştia că personajul lui apăruse din nou în
faţa şemineului inexistent.
— Nu mergi cu ea? întrebă cu naivitate, arătând spre uşa deschisă.
— Nu, mergem doar noi doi. Unde-ai vrea să mergi?
Ea sorbi din priviri flăcările unduitoare din şemineu şi spuse:
— N-are importanţă unde mergem. Cred că e minunat să
călătoreşti, pur şi simplu.
— Atunci pornim la drum şi vedem unde ajungem?

 82 
 — Excelent!
De dimineaţă, îşi porni Accordul, ieşi din campus şi se îndreptă spre
vest, o direcţie pe care o alesese doar pentru că îl scutea de efortul de-a
traversa oraşul. Simţi pentru prima oară libertatea minunată a
călătoriei fără nicio ţintă. Clădirile se răreau încet-încet şi începeau să
apară câmpurile, aşa că deschise puţin geamul să lase înăuntru aerul
rece al iernii. Simţi cum părul ei lung flutură în vânt şi câteva şuviţe îi
gâdilară tâmpla dreaptă.
— Ia uite, munţi! arătă ea spre depărtare.
— Vizibilitatea este bună azi. Sunt munţii Taihang. Sunt paraleli cu
drumul, apoi se rotesc şi formează un perete la vest, unde şoseaua
trece prin ei. Cred că acum suntem…
— Nu, nu! Nu-mi spune! Odată ce ştim unde suntem lumea se
îngustează ca o hartă. Când nu ştim, lumea pare nemărginită.
— Bine. Atunci să facem bine să ne pierdem.
Întoarse pe un drum pustiu şi înainte de-a ajunge prea departe,
întoarse din nou. Pe ambele părţi ale drumului erau câmpuri
nesfârşite, unde zăpada nu se topise complet, peticele de ninsoare şi
cele de pământ fiind de dimensiuni aproape egale. Nu era pic de
verdeaţă nicăieri, deşi soarele strălucea.
— Un peisaj nordic tipic, spuse el.
— Este prima oară când simt că pământul fără pic de verdeaţă poate
fi frumos.
— Verdeaţa este îngropată în pământ şi aşteaptă primăvara. Iarna,
grâul germinează chiar şi dacă este foarte frig, ca apoi să devină o mare
verde. Imaginează-ţi când toată întinderea…
— Nu e nevoie să fie verde. E frumoasă aşa cum e. Uite, nu ţi se pare
că pământul seamănă cu o vacă de lapte imensă, adormită la soare?
— Cum? se uită surprins, mai întâi la ea, apoi prin geamuri la
peticele de zăpadă de pe fiecare parte a carosabilului. Da, chiar
seamănă! Care e anotimpul tău preferat?
— Toamna.
— De ce nu primăvara?
— Primăvara… e plină de senzaţii înghesuite la un loc. Devine
obositor. Toamna e mai bună.
Opri maşina şi ieşiră la marginea câmpului să se uite la coţofenele

 83 
care scormoneau prin pământ, până se apropiară foarte mult şi în clipa
aceea zburară în copacii din jur. Apoi coborâră pe albia unui râu care
secase şi doar un firişor de apă mai curgea prin mijloc. Dar era totuşi
un râu nordic, aşa că luară câteva pietricele netede şi îngheţate şi le
aruncară în albie, urmărind cum iese apa galbenă din găurile pe care le
făcuseră în gheaţa subţire. Trecură printr-un orăşel şi rămaseră o
vreme în piaţa de-acolo. Ea îngenunche în faţa unui vânzător de caraşi
aurii, pentru că peştişorii din vase păreau flăcări lichide în soare şi nu
mai voia să plece. Îi cumpără doi şi puse pungile de plastic cu apă pe
scaunul din spate. Intrară într-un cătun, dar nu găsiră nimic care să
semene cu viaţa de la ţară. Casele şi complexele erau noi-nouţe, cu
maşini parcate în faţa porţilor; aleile asfaltate erau largi şi oamenii
erau îmbrăcaţi la fel ca cei de la oraş – câteva fete erau chiar elegante.
Până şi câinii aveau părul lung şi picioarele scurte, ca semenii lor
paraziţi de la oraş. Mai interesantă era platforma imensă de la intrarea
în sat – se mirară cum un biet cătun putea să aibă o asemenea scenă.
Era goală, aşa că se urcă cu puţin efort şi – uitându-se la unicul
spectator – cântă un vers din Tonkaya Ryabina, cântec18 închinat
scoruşului zvelt. Luară prânzul în alt sat, unde mâncarea fu mai mult
sau mai puţin la fel ca cea din oraş, doar că porţiile erau de două ori
mai mari. După masă, se aşezară moleşiţi la soare, pe o bancă din faţa
primăriei, apoi porniră din nou la drum fără nicio destinaţie
prestabilită.
Înainte să-şi dea seama, şoseaua intrase în munţii care erau comuni
şi obişnuiţi ca formă şi lipsiţi de vegetaţie, cu excepţia ierburilor
veştejite şi a lujerilor de vitex19 din crăpăturile stâncilor cenuşii. În sute
de milioane de ani, osteniţi să tot stea verticali, munţii se culcaseră, se
adânciseră şi se scufundaseră, până când deveniseră plaţi în mijlocul
timpului şi al luminii soarelui. Ar fi transformat pe oricine se plimba
pe-acolo într-o persoană la fel de indolentă ca ei.
— Munţii de-aici sunt ca nişte săteni care se încălzesc la soare,
spuse ea.
Deşi nu văzuseră oameni bătrâni în satele prin care trecuseră,

18 Tonkaya Ryabina, melodie rusească (n. tr.).

19 Vitex (Viticus fructus) este o plantă din China, care se înmulţeşte prin lujeri şi
acoperă suprafeţe mari (n. tr.).
 84 
niciunul nu putea fi mai relaxat decât munţii. Nu o dată, drumul fu
blocat de câte o turmă de oi care traversa şoseaua. Pe marginea
drumului, apărură în sfârşit satele pe care şi le imaginaseră, cu case
săpate în peşteri şi cu nişte curmali japonezi, cu aluni şi cu clădiri
scunde cu olane din piatră, cu acoperişuri înalte de ştiuleţi de porumb
curăţaţi. Până şi câinii erau mai mari şi mai fioroşi.
Porniră la drum, se opriră în timp ce traversau munţii şi înainte să-
şi dea seama după-amiaza se sfârşise. Soarele apunea şi şoseaua se
cufundase în întuneric. Conduse pe un drum neasfaltat, presărat cu
gropi, până ajunseră pe o creastă înaltă, de unde încă se mai vedea
soarele şi hotărâră că acela era punctul terminus al excursiei. Aveau să
privească asfinţitul, apoi să se întoarcă. Părul ei lung flutura în briza
uşoară a serii, parcă încercând să prindă ultimele raze aurii ale
soarelui.
Abia intraseră pe autostradă, când maşina se opri. Puntea din spate
se rupsese şi trebuiau să ceară ajutor. Puţin mai târziu, reuşi să afle
numele locului unde se aflau de la şoferul unui mic camion care
trecuse pe-acolo. Se simţea încurajat că telefonul avea semnal. Când îi
spuse persoanei de la atelier adresa, află că abia după cel puţin patru
sau cinci ore va ajunge la el serviciul de reparaţii auto.
Aerul de munte se răci rapid după lăsarea asfinţitului. În jur se
întunecă şi adună câţiva ştiuleţi de porumb de pe un câmp terasat din
apropiere, apoi făcu un foc.
— Plăcut şi cald, spuse ea, privind focul la fel de fericită ca-n prima
noapte petrecută în faţa şemineului.
Se simţi transportat din nou de chipul ei în lumina focului,
sugrumat de emoţii pe care nu le mai simţise niciodată, de parcă el
însuşi ar fi fost un foc de tabără şi singurul ţel al existenţei sale era să-i
ofere căldură.
— Nu sunt lupi pe-aici? întrebă ea, uitându-se prin întunericul din
ce în ce mai adânc.
— Nu. China de Nord este în centru. Doar pare pustiu, însă este una
dintre cele mai populate regiuni. Uită-te la drum. Trece în medie câte
o maşină la fiecare două minute.
— Speram să-mi spui că sunt lupi, zise ea zâmbind dulce, apoi privi
norul de scântei care zburau în noapte asemenea stelelor.

 85 
 — Bine. Sunt lupi, dar eu sunt aici.
Tăcură şi rămaseră în faţa focului, adăugând din când în când nişte
paie.
Mai târziu – nu ştia cât de târziu – îi sună telefonul. Bai Rong.
— Eşti cu ea? întrebă blând.
— Nu, sunt singur, zise el, uitându-se în sus.
Nu minţea. Chiar era singur, lângă focul de lângă autostrada din
munţii Taihang. Lumina dezvăluia pietrele din jur şi deasupra era doar
cerul înstelat.
— Ştiu că eşti singur. Dar eşti cu ea?
Făcu o pauză şi spuse:
— Da.
Şi o văzu lângă el cum punea nişte paie pe foc şi zâmbea la flăcările
care iluminau toată zona unde campaseră.
— Acum crezi că există dragostea despre care scriu în romane?
— Da, cred.
Când rosti cele două cuvinte, îşi dădu seama imediat ce prăpastie se
căscase între ei. Rămaseră tăcuţi mult timp şi undele radio continuară
să-şi ţeasă urzeala lor fină de-a lungul munţilor ca să susţină un ultim
contact.
— Ai şi tu unul, nu-i aşa? întrebă el.
— Da, de mult timp.
— Unde e acum?
O auzi râzând încet:
— Unde altundeva ar putea fi?
Râse şi el:
— Da chiar, unde?!
— Ei bine, ai grijă de tine! Adio!
Bai Rong închise, tăind firul care traversa cerul nopţii. La cele două
capete erau doi oameni puţin întristaţi, dar nimic mai mult.
— Este prea frig afară. Hai să dormim în maşină, îi spuse el.
Ea dădu din cap:
— Vreau să stau cu tine aici! Îţi place de mine în lumina focului, nu-
i aşa?
Era deja miezul nopţii când sosi serviciul de reparaţii de la
Shijiazhuang. Tehnicienii fură surprinşi să-l găsească lângă foc:

 86 
 — Domnule, n-aţi îngheţat? Motorul nu e stricat. Nu v-ar fi mai
cald în maşină cu radiatorul pornit?
După ce au reparat maşina, Luo Ji porni spre casă cu viteză prin
noapte, ieşi din munţi şi dădu iar în câmpie. Când ajunse în
Shijiazhuang se crăpa de ziuă. Se făcuse deja zece dimineaţa când opri
în Beijing.
În loc să se întoarcă la şcoală, se duse direct la psiholog.
— Aveţi nevoie de puţină terapie, dar nu e nimic serios, îi spuse
doctorul, după ce-i ascultă lunga istorisire.
— Nu e nimic serios? Luo Ji căscă ochii roşii de nesomn, uluit. Sunt
îndrăgostit ca un nebun de o persoană imaginară, dintr-un roman pe
care l-am scris. Am fost împreună, am călătorit împreună şi chiar m-
am despărţit de prietena mea din cauza ei. Nu vi se pare deloc serios?
Doctorul zâmbi înţelegător.
— Chiar nu înţelegeţi? Am investit cea mai profundă dragoste într-
o iluzie!
— Crezi că în cazul altei persoane, obiectul iubirii chiar există?
— Ce fel de întrebare e asta?
— O întrebare obişnuită. Pentru cei mai mulţi oameni, ceea ce
iubesc există doar în imaginaţie. Obiectul iubirii nu este un bărbat sau
o femeie din realitate, ci imaginea lui/ ei din mintea lor. Persoana din
realitate este doar un tipar folosit în plăsmuirea unui iubit sau a unei
iubite de vis. În cele din urmă, observă diferenţele dintre iubitul sau
iubita lor de vis şi tipar. Dacă se pot obişnui cu ele, atunci rămân
împreună. Dacă nu, se despart. E cât se poate de simplu.
Dumneavoastră sunteţi altfel decât majoritatea, dintr-un singur motiv.
N-aţi avut nevoie de un tipar.
— Deci nu sunt bolnav?
— Doar în sensul subliniat de prietena dumneavoastră. Aveţi talent
literar înnăscut. Dacă vreţi să numiţi asta boală, n-aveţi decât.
— Dar o imaginaţie care merge atât de departe nu este nocivă?
— Nu există nimic nociv când vine vorba de imaginaţie. Mai ales
când implică dragostea.
— Şi atunci ce mă fac? Cum s-o uit?
— Este imposibil. N-o puteţi uita, aşa că nu vă chinuiţi degeaba.
Asta nu duce decât la efecte secundare şi chiar la boli mintale. Lăsaţi

 87 
natura să-şi urmeze cursul. Şi vă repet, fiindcă este important: Nu
încercaţi s-o uitaţi. Nu va funcţiona. Cu trecerea timpului, influenţa ei
asupra vieţii dumneavoastră se va diminua. De fapt, sunteţi destul de
norocos. Indiferent că există în realitate sau nu, sunteţi norocos
pentru că sunteţi îndrăgostit.
Asta a fost experienţa romantică cea mai intensă a lui Luo Ji, o
iubire care apare o singură dată în viaţa unui om. După aceea,
abordase un stil de viaţă nonşalant, lăsându-se dus de valurile vieţii, ca
atunci când plecaseră cu Accordul în excursie. Aşa cum îl asigurase
psihologul, influenţa ei asupra vieţii lui se diminuă. Când era
împreună cu o femeie reală, ea nu mai apărea şi, până la urmă, ajunse
să nu mai apară la fel de des nici când era singur. Dar ştia că partea cea
mai ascunsă a sufletului său îi aparţinea şi că ea va rămâne acolo toată
viaţa lui. Văzu limpede lumea ei. Trăia într-un peisaj de iarnă, unde
cerul era mereu împodobit cu stele de argint şi cu o semilună şi mereu
ningea. În tăcerea aceea puteai auzi cum se izbesc fulgii de zăpadă de
pământ ca zahărul pudră. În cabana ei elegantă din zăpadă, Eva pe
care Luo Ji o crease din coastele propriei minţi şedea în faţa unui
şemineu vechi şi privea flăcările jucăuşe.
În timpul acestui zbor singuratic şi rău-prevestitor, ar fi vrut să se
bucure de compania ei şi să ghicească împreună ce-l aştepta la capătul
călătoriei. Dar nu apăru. Putea să-i vadă chipul într-un loc îndepărtat
din sufletul său. Stătea tăcută lângă foc, fără să se simtă vreodată
singură, fiindcă ştia că lumea ei este înăuntrul lui.
Luo Ji întinse mâna după flaconul cu somnifere de pe noptieră, cu
intenţia să ia unul ca să poată dormi. Dar în clipa în care degetele
atinseră flaconul, acesta zbură de pe noptieră spre tavan, ca hainele pe
care le lăsase pe scaun. Rămaseră acolo câteva secunde. Simţi că se
desprinde de pat, dar pentru că sacul de dormit era fixat, nu-şi luă
zborul, iar când flaconul ateriză, simţi cum atârnă greu. Vreme de
câteva secunde avu senzaţia că trupul îi este apăsat de un obiect masiv
şi nu se putu mişca. Dispariţia bruscă a greutăţii şi hipergravitaţia îl
ameţiră şi rămase aşa aproape zece secunde, apoi totul reveni la
normal.
Auzi paşi pe covorul din faţa uşii. Era o forfotă de oameni şi când se
deschise uşa, apăru capul lui Shi Qiang.

 88 
 — Luo Ji, eşti bine?
După ce-l asigură că e în regulă, Shi Qiang închise uşa, fără să intre.
Afară, dialogul continuă în şoaptă.
— Pare o eroare la procesul de schimbare a escortei. Nimic
îngrijorător.
— Ce-au spus mai-marii la telefon mai devreme?
Asta era vocea lui Shi Qiang.
— Că formaţia care ne escortează are nevoie de alimentare în zbor
peste o jumătate de oră şi că nu trebuie să ne alarmăm.
— Întreruperea asta nu făcea parte din plan, nu-i aşa?
— Nici vorbă. În haosul de mai devreme, şapte din avioanele de
escortă şi-au eliminat rezervoarele secundare de combustibil.
— Dar de ce sunt toţi agitaţi? Las-o baltă! Ar trebui să te culci la loc.
Nu te speria prea tare.
— Dar cum să dorm în halul în care sunt?
— Lasă pe cineva de gardă. Cum să mai funcţionezi, dacă eşti rupt
de oboseală? Poate încearcă să ne ţină în stare de alertă maximă tot
timpul, dar continui să am propria părere despre activitatea de
securitate: După ce te-ai gândit la tot ce trebuia şi-ai făcut tot ce era
nevoie să faci, lasă să vină ce-o veni. Nu mai poţi face nimic, ştii asta
nu? Nu crea un blocaj psihologic!
La auzirea cuvintelor „schimbarea escortei”, Luo Ji se întinse,
deschise oblonul hubloului şi se uită afară. Cerul nopţii continua să fie
acoperit de o mare de nori. Luna cobora spre orizont şi văzu urmele
formaţiunii de avioane de vânătoare, acum cu şase dâre suplimentare.
Inspectă avioanele minuscule care lăsau în urmă dârele şi observă că
erau modele diferite faţă de cele patru pe care le văzuse înainte.
Uşa de la dormitor se deschise şi recunoscu torsul lui Shi Qiang,
care spuse:
— Luo, bătrâne, e doar o problemă minoră. Nu te alarma. N-o să se
mai întâmple nimic. Culcă-te la loc.
— Mai avem timp să dormim? Câte ore am zburat?
— Mai sunt câteva ore. Culcă-te!
Închise uşa şi plecă.
Luo Ji se întoarse în pat şi luă flaconul de somnifere. Shi avusese
grijă: înăuntru era o singură pastilă. O luă, privi luminiţa roşie de sub

 89 
geam, imaginându-şi că este lumina focului din şemineu, şi adormi.

Luo Ji dormise mai mult de şase ore fără să viseze şi se simţea destul
de bine, când Shi Qiang îl trezi.
— Aproape am ajuns. Ridică-te şi pregăteşte-te.
Luo Ji se duse la baie să se spele şi când se întoarse în birou pentru
un mic dejun frugal, îşi dădu seama că avionul cobora. Peste zece
minute, după un zbor de cincisprezece ore, avionul charter ateriză.
Shi Qiang îl lăsă pe Luo Ji să aştepte în birou şi coborî din avion. S-a
întors însoţit de un bărbat cu trăsături europene, cu o ţinută
impecabilă şi care părea un oficial de rang înalt.
— Sunteţi dr. Luo? întrebă oficialul şi se uită la el.
Observă că Shi Qiang nu se descurca prea bine cu engleza şi repetă
întrebarea în chineză.
— Da, el este Luo Ji, răspunse şi-l prezentă sumar pe oficial lui Luo
Ji. El este domnul Kent. A venit să te întâmpine.
— Sunt onorat! zise Kent, înclinându-se.
În timp ce-şi strângeau mâinile, Luo Ji îşi dădu seama că bărbatul
era incredibil de experimentat. În spatele măştii se ascundeau atât de
multe, dar strălucirea din ochi trăda secretele. Luo Ji fu fascinat de
privirea bărbatului, demon şi înger în acelaşi timp, ca o bombă
atomică şi un giuvaier preţios de acelaşi calibru… Din informaţiile
complexe transmise de ochii săi, Luo Ji descoperi un singur lucru:
Acest moment era extrem de important pentru întreaga viaţă a omului
respectiv.
— I-am ascultat pe superiorii noştri. Principiul pe care l-am
respectat a fost minimalizarea numărului total de stadii, spuse Shi
Qiang.
— Corect! În circumstanţele date, minimalizarea stadiilor
înseamnă securitatea maximă. Şi acum vom urma acelaşi principiu şi
ne vom îndrepta direct spre sala de conferinţe.
— Când începe şedinţa?
— Într-o oră.
— Am fost aşa de punctuali?
— Începutul şedinţei este marcat de sosirea candidatului final.
— Foarte bine! Să facem predarea, atunci?

 90 
 — Nu. Încă sunteţi responsabil de siguranţa lui. Aşa cum v-am mai
spus, sunteţi cel mai bun.
Shi Qiang tăcu o clipă sau două şi-l privi pe Luo Ji. Apoi, încuviinţă.
— În timp ce ne adaptam situaţiei din ultimele zile, oamenii noştri
s-au confruntat cu nişte obstacole.
— Vă garantez că nu se va mai întâmpla nimic de-acum înainte.
Poliţia locală şi armata vor coopera. Bine, spuse Kent, privindu-i pe cei
doi. S-o luăm din loc!
Când coborî din avion, Luo Ji îşi dădu seama că era încă noapte. Se
gândi la momentul decolării şi-şi făcu o idee destul de clară referitoare
la regiunea de pe pământ unde se aflau. Ceaţa era groasă şi luminile
galbene străluceau fad. Evenimentele de la decolare păreau să se
repete înaintea ochilor lor: elicopterele de patrulare din aer, care nu se
desluşeau clar prin ceaţă şi păreau doar nişte umbre cu lumini
licărinde; avionul care fu înconjurat rapid de un cerc de vehicule
militare şi de soldaţi întorşi cu spatele; şi câţiva ofiţeri cu staţii de
radio-emisie strânşi în grup, discutând şi aruncând câte o privire în
direcţia scării de avion. Luo Ji simţi că-i ia foc scalpul şi chiar şi
imperturbabilul domn Kent îşi acoperi urechile când un ţiuit de
undeva de deasupra şuieră. Se uitară în sus şi văzură o lumină difuză
zburând: era formaţiunea de escortă care se rotea deasupra lor, cu
dârele de eşapament care trasau un cerc imens în aer, abia vizibil prin
ceaţă, de parcă un gigant cosmic ar fi marcat Terra cu cretă exact acolo.
Toţi patru se urcară într-un vehicul blindat care aştepta la capătul
scării şi porniră în grabă. Perdelele de la geamuri erau trase, dar
judecând după lumina care pătrundea înăuntru, Luo Ji ştiu că erau în
mijlocul unui convoi. Cursa era liniştită – un drum către necunoscut.
Deşi dură doar patruzeci de minute, a doua parte a călătoriei i se păru
foarte lungă.
Când Kent anunţă că au ajuns, Luo Ji zări o formă prin perdele,
iluminată de luminile dinspre clădirea din spate, care-i proiecta silueta
pe perdea. N-avea cum să nu recunoască o formă atât de aparte: un
revolver uriaş cu ţeava răsucită într-un nod. Luo Ji îşi dădu seama
unde era: la sediul ONU din New York.
Cum ieşi din maşină, fu înconjurat de oameni care păreau să facă
parte din personalul de securitate: erau înalţi şi mulţi purtau ochelari

 91 
cu lentile negre, deşi era noapte. Nu apucă să vadă bine împrejurimile,
căci fu împins de îmbulzeala de oameni, strâns atât de puternic, încât
picioarele aproape i se ridicaseră de la sol. Zgomotul paşilor era
singurul sunet care se auzea în liniştea din jur. Exact când tensiunea
bizară atinsese limita suportabilului, bărbaţii din faţă îi făcură loc. O
lumină scânteie şi restul oamenilor se opriră, lăsându-i să-şi continue
drumul. Mergeau printr-o sală mare şi tăcută, pustie, cu excepţia unor
gărzi îmbrăcate în negru, care şuşoteau ceva în staţii de radio-emisie
de fiecare dată când cei trei treceau prin faţa lor. Traversară un balcon
suspendat, care se întindea în direcţia unui panou din vitraliu a cărui
explozie de culori şi linii complicate conturau forme distorsionate de
oameni şi de animale. O luară la stânga şi intrară într-o încăpere mică.
După ce închiseră uşa, Kent şi Shi Qiang îşi zâmbiră şi chipul lor fu
cuprins de uşurare.
Luo Ji privi în jur şi descoperi că încăperea era destul de
neobişnuită. Un capăt al peretelui era acoperit în întregime de picturi
abstracte, realizate din figuri geometrice galbene, albastre, albe, şi
negre care se suprapuneau aleatoriu şi păreau suspendate deasupra
unui ocean de un albastru pur. Însă cea mai stranie era piatra mare, de
forma unei prisme dreptunghiulare, care stătea în mijlocul încăperii şi
era iluminată de mai multe lămpi palide. La o privire mai atentă, se
vedeau urme liniare de rugină. Camera era goală, cu excepţia picturii
abstracte şi a pietrei.
— Doctore Luo, vrei să-ţi schimbi hainele? întrebă Kent în engleză.
— Ce spune? întrebă Shi Qiang, şi când auzi traducerea, scutură
energic din cap. Nu e nevoie, rămâi aşa.
— Bine, dar este o ceremonie! se chinui Kent să spună în chineză.
— Nu! zise Shi Qiang, clătinând din nou din cap.
— În sală au acces doar reprezentanţii naţionali, nu şi presa. Ar
trebui să fie destul de sigur.
— Am spus nu! Dacă am înţeles bine, eu mă ocup de siguranţa lui
acum.
— Foarte bine. Nu este atât de important, renunţă Kent.
— Ar trebui să-i dai măcar o explicaţie, zise Shi Qiang, înclinând
capul în direcţia lui Luo Ji.
— Nu am autorizaţie să explic nimic.

 92 
 — Spune-i ceva, orice! zise Shi Qiang râzând.
Kent se întoarse spre Luo Ji, cu expresia lui demnă brusc tensionată
şi îşi îndreptă inconştient cravata. Luo Ji îşi dădu seama că evitase
până atunci orice contact vizual. De asemenea, Shi Qiang părea o
persoană diferită. Rânjetul lui omniprezent dispăruse şi fusese
înlocuit cu o expresie solemnă, privindu-l pe Kent cu un interes atipic
pentru el. Înţelese că tot ce-i povestise Shi Qiang era adevărat: Habar
n-avea care era scopul vizitei.
— Doctore Luo, tot ce pot să vă spun, vorbi Kent, este că veţi lua
parte la o şedinţă deosebită, unde se va face un anunţ important. Şi nu
sunteţi nevoit să faceţi nimic.
Apoi tăcură. În încăpere se lăsă o linişte perfectă. Luo Ji îşi auzi
bătăile inimii. Observă că se aflau în Camera de Meditaţie. Piesa din
centru era o piatră de şase tone sculptată într-un fier brut pur, ce
simboliza eternitatea şi puterea. Era un cadou din partea Suediei.
Departe de intenţia de-a medita, încercă din răsputeri să nu se
gândească la nimic, convins de ceea ce-i spusese Shi: Orice gândire
poate s-o ia razna. Numără figurile geometrice din pictură.
Uşa se deschise şi persoana care se ivi îi făcu semn lui Kent, care se
întoarse spre Luo Ji şi Shi Qiang:
— Trebuie să intrăm. Nimeni nu-l cunoaşte pe doctorul Luo, aşa că
nu-i nimic dacă mergem împreună.
Shi Qiang încuviinţă, apoi îi făcu cu mâna lui Luo Ji, zâmbind:
— Vă aştept afară!
Gestul lui îi încălzi sufletul. În acel moment, Shi Qiang era singurul
lui sprijin spiritual.
Apoi, îl urmă pe Kent, ieşi din Camera de Meditaţie şi intră în Sala
Adunării Generale a ONU.
În sala plină răsunau conversaţiile oamenilor. Nu atrase atenţia
nimănui când Kent îl conduse pe culoar, dar capetele începură să se
întoarcă când ajunseră aproape de rândurile din faţă. Îl conduse până
la un scaun din rândul cinci, apoi Kent se aşeză mai în faţă, pe al
doilea rând.
Luo Ji se uită în jur, la sala pe care-o văzuse de atâtea ori la televizor.
Din cauza secvenţelor disparate îi fusese imposibil să înţeleagă
adevăratul mesaj pe care arhitecţii doriseră să-l transmită. În faţa lui,

 93 
peretele înalt şi galben cu emblema ONU, care servea drept fundal
pentru podium, era înclinat înainte şi forma un unghi ascuţit, ca
peretele unei stânci gata să cadă în orice moment. Domul, construit cu
intenţia de-a fi un cer înstelat, era separat de peretele galben şi nu-l
susţinea deloc, acţionând în schimb ca o greutate imensă, ce
destabiliza peretele şi dădea întregii structuri senzaţia că s-ar fi putut
prăbuşi în orice clipă. Totuşi, în circumstanţele date, până şi cei
unsprezece arhitecţi care au proiectat clădirea pe la mijlocul secolului
al XX-lea parcă au prezis, într-un mod miraculos, situaţia periculoasă
în care se afla umanitatea acum.
Nu se mai concentră asupra peretelui îndepărtat şi auzi doi oameni
care vorbeau lângă el. Nu-şi dădu seama ce naţionalitate erau, dar
păreau vorbitori nativi de limba engleză.
— Chiar crezi că un om poate să aibă un rol decisiv în istorie?
— Cred că este o ipoteză care nu poate fi confirmată sau infirmată,
dacă nu restartăm timpul, nu ucidem câteva figuri celebre şi nu
urmărim cursul istoriei. Bineînţeles, nu putem nega posibilitatea că
istoria e determinată de râurile săpate şi de barajele construite de
figurile celebre.
— Mai există o posibilitate. Acele figuri celebre poate au fost doar
nişte înotători în râul istoriei. Poate numele lor au rămas din cauza
recordurilor internaţionale pe care le-au stabilit şi a prestigiului şi a
laudelor obţinute, dar care n-au avut niciun efect asupra cursului
râului… Ah, şi după cum merg lucrurile, ce rost mai are să ne gândim
la toate astea?
— Problema este că de-a lungul întregului proces de luare a
deciziilor, nimeni nu s-a gândit la hibele care apar la acest nivel. Ţările
sunt implicate profund în chestiuni cum ar fi egalitatea candidaţilor şi
drepturile asupra resurselor.
În sală se făcu linişte în semn de respect faţă de secretarul general
Say, care se îndrepta spre podium. Mandatul politicienei filipineze a
început înainte de criză şi a continuat şi după aceasta. Dacă alegerile ar
fi avut loc mai târziu, nu ar fi fost votată, deoarece o doamnă rafinată
de origine asiatică nu emana forţa de care lumea avea nevoie în
confruntarea cu Criza Trisolariană. Acum, silueta ei minionă părea şi
mai mică şi neajutorată în faţa peretelui de stâncă gata să se

 94 
prăbuşească. Înainte să ajungă pe podium, Kent o opri şi-i şopti ceva la
ureche. Ea lăsă privirea în pământ, încuviinţă şi apoi îşi continuă
drumul.
Luo Ji era sigur că secretarul general se uitase în direcţia scaunului
său.
Inspectă de la tribună adunarea şi spuse:
— Cea de-a nouăsprezecea şedinţă a Consiliului de Apărare
Planetară a ajuns la ultimul articol de pe agenda sa: dezvăluirea
candidaţilor Celor cu Faţa la Zid şi deschiderea proiectului cu acelaşi
nume. Înainte să trecem la subiectul de pe ordinea de zi, cred că este
necesar să prezentăm pe scurt Proiectul Celui cu Faţa la Zid. La
începutul Crizei Trisolariene, membrii permanenţi ai precedentului
Consiliu de Securitate au negociat de urgenţă şi au conceput Proiectul
Celui cu Faţa la Zid. Ţările au luat cunoştinţă de următorii factori:
După ce au apărut primii doi sophoni, dovezile care se înmulţeau
rapid au demonstrat că şi alţi sophoni ajungeau constant în Sistemul
Solar şi pe Terra, un proces ce continuă şi acum. De aceea, pentru
inamic, Terra este o lume absolut transparentă. Pentru ei totul este ca
o carte deschisă pe care o pot citi oricând. Umanitatea nu mai are
secrete.
Comunitatea internaţională a lansat recent un program de apărare
la scară largă, atât în gândirea strategică globală, dar şi în cele mai mici
amănunte tehnologice şi militare, care este expus complet privirii
inamicului. Fiecare sală de conferinţe, fiecare cartotecă, fiecare hard-
disk şi fiecare memorie a unui computer – nu există loc la care
sophonii să nu aibă acces. Fiecare plan, program şi desfăşurare de
forţe, indiferent de dimensiune, va fi vizibilă centrului de comandă
inamic aflat la patru ani-lumină distanţă, chiar în momentul creării
lor pe Terra. Orice formă de comunicare a oamenilor va avea scurgeri
de informaţii.
Ar trebui să fim conştienţi de un singur lucru: Trucurile tactice şi
strategice nu se dezvoltă conform progresului tehnologic. Informaţii
precise au dovedit că trisolarienii comunică prin gânduri directe,
deschise, având astfel o deficienţă în depistarea subterfugiilor, a
camuflajului şi a înşelătoriilor şi oferind civilizaţiei umane un avantaj
uriaş asupra inamicului. Un avantaj pe care nu ne permitem să-l

 95 
pierdem. Fondatorii Proiectului Celui cu Faţa la Zid consideră că, în
paralel cu programul de apărare global, ar trebui să fie implementat un
număr de planuri strategice care să rămână secrete şi care să nu devină
transparente pentru inamic. Au fost înaintate câteva propuneri, dar în
cele din urmă doar Proiectul Celui cu Faţa la Zid s-a dovedit fezabil.
Rectific ce am spus mai devreme. Umanitatea încă mai are secrete,
în lumea interioară a fiecăruia dintre noi. Sophonii înţeleg limba
noastră, pot citi texte printate şi informaţii de pe orice mijloc de
stocare media de pe computere cu viteze ultrarapide, dar nu pot citi
gândurile oamenilor. Atât timp cât nu comunicăm cu lumea
exterioară, fiecare individ păstrează anumite secrete pentru totdeauna
faţă de sophoni. Asta este baza Proiectului Celui cu Faţa la Zid.
În esenţa lui, proiectul constă în formarea unui grup de oameni care
să creeze şi să coordoneze planuri de strategie. Aceştia vor dezvolta
planurile doar în mintea lor, fără să comunice în vreun fel cu lumea
exterioară. Adevărata strategie, măsurile necesare pentru realizarea lor
şi scopurile finale vor rămâne ascunse în creier. Îi vom numi Cei cu
Faţa la Zid, deoarece numele antic răsăritean al celor care meditează
oglindeşte caracteristicile unice ale muncii lor. În timp ce în realitate
vor coordona executarea planurilor de strategie, gândurile şi
comportamentul pe care Cei cu Faţa la Zid le vor prezenta lumii
exterioare vor fi complet false, un melanj măiestrit cu grijă de
deghizări, distragere a atenţiei şi înşelăciuni. Subiectul distragerilor şi
al înşelăciunilor îl va reprezenta întreaga lume, atât duşmanii, cât şi
aliaţii, până când se va crea un labirint uriaş şi năucitor de iluzii care-l
va face pe duşman să-şi piardă uzul raţiunii şi va întârzia cât mai mult
momentul descoperirii adevăratelor noastre intenţii.
Celor cu Faţa la Zid li se vor acorda puteri extinse, care să le permită
mobilizarea şi exploatarea unui segment din resursele militare
existente ale Terrei. În timp ce-şi vor îndeplini planurile strategice, nu
vor fi nevoiţi să-şi explice acţiunile şi comenzile, indiferent cât de
incomprehensibil le-ar fi comportamentul.
Monitorizarea şi controlarea activităţii lor va fi preluată de Consiliul
de Apărare Planetară, singura instituţie căreia i s-a acordat dreptul de
veto pentru comenzile Celor cu Faţa la Zid, în conformitate cu Actul
ONU.

 96 
 Pentru garantarea continuităţii Proiectului Celor cu Faţa la Zid,
aceştia vor face uz de tehnologia hibernării pentru a crea o punte între
secole până la Bătălia de Apoi. Când, în ce circumstanţe se vor trezi şi
pentru cât timp, asta o vor decide ei înşişi. În următoarele patru
secole, Actul ONU pentru Cei cu Faţa la Zid va exista conform
dreptului internaţional, la un nivel egal cu Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite, şi va acţiona în acord cu legile naţionale pentru
garantarea executării planurilor de strategie ale Celor cu Faţa la Zid.
Cei cu Faţa la Zid se angajează în cea mai dificilă misiune din toată
istoria umanităţii. Vor fi doar pe cont propriu, iar sufletele lor se vor
închide pentru restul lumii, pentru tot universul. Singurul partener de
comunicare şi unicul sprijin moral vor fi ei înşişi. Vor duce povara
acestei responsabilităţi şi vor trece prin viaţă singuri, aşa că daţi-mi
voie să vorbesc în numele întregii omeniri şi să-i asigur că au respectul
nostru profund.
Acum, în numele ONU, voi anunţa cei patru candidaţi finali pentru
Cei cu Faţa la Zid, după cum au fost aleşi de Consiliul de Apărare
Planetară al ONU.
Luo Ji, la fel ca toţi ceilalţi, ascultase discursul secretarului general
cu mare atenţie şi-şi ţinu respiraţia când auzi că se va anunţa lista cu
cei aleşi. Voia să ştie ce fel de persoană va fi însărcinată cu o asemenea
misiune imposibilă. Propria lui soartă fusese dată uitării deocamdată,
fiindcă nimic din ce-ar fi putut să i se întâmple n-avea cum să conteze
mai mult decât un fir de praf în comparaţie cu acest moment istoric.
— Primul candidat: Frederick Tyler.
Când secretarul general îi rosti numele, Tyler se ridică de pe
scaunul din primul rând şi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre tribună, de
unde se uită la cei prezenţi lipsit de orice expresie. Toţi rămăseseră
tăcuţi şi nu aplaudă nimeni. Se uitau fix la primul dintre Cei cu Faţa la
Zid. Silueta înaltă şi zveltă a lui Tyler şi ochelarii cu rame pătrate erau
celebre în toată lumea. Proaspăt ieşit la pensie, fostul Secretar al
Apărării SUA exercitase o influenţă covârşitoare asupra strategiei
naţionale a ţării sale. Esenţa ideologiei lui fusese exprimată într-o
carte intitulată Adevărul despre tehnologie, în care susţinea că ţările
mai mici sunt adevăraţii beneficiari ai tehnologiei şi că eforturile pline
de abnegaţie pentru dezvoltarea tehnologică din partea ţărilor mai

 97 
mari nu fac decât să clădească drumul ţărilor mici spre dominarea
lumii. Asta se întâmplă deoarece progresul tehnologic a minimalizat
importanţa populaţiei şi a resurselor ţărilor mari, dar le-a furnizat
ţărilor mici puterea să schimbe lumea. O consecinţă a tehnologiei
nucleare a fost aceea că a permis unei ţări cu doar câteva milioane de
locuitori să devină o ameninţare pentru una cu o sută de milioane de
locuitori, ceea ce odată ar fi fost imposibil. Un punct-cheie era că
avantajele unei ţări mari erau cu adevărat importante doar în epocile
nedezvoltate din punct de vedere tehnologic, urmând să fie afectate de
viteza mare a progresului tehnologic, ceea ce între timp augmenta
importanţa strategică a ţărilor mici. Unele se puteau ridica brusc,
dominând lumea, ca Spania şi Portugalia odinioară. Fără îndoială,
gândirea lui Tyler asigura fundamentul teoretic pentru războiul
mondial al Statelor Unite cu terorismul. Însă nu era doar un strateg.
Era şi un om de acţiune şi în multiple situaţii obţinuse aprobarea
populară, pentru că dăduse dovadă de curaj şi viziune în faţa
ameninţărilor majore. De aceea, atât datorită gândirii, cât şi a modului
său de conducere, Tyler merita să fie unul din Cei cu Faţa la Zid.
— Al doilea candidat este Manuel Rey Diaz.
Când sud-americanul cu pielea cafenie, îndesat şi cu o privire
încăpăţânată urcă pe podium, Luo Ji se miră. Era deja un lucru foarte
neobişnuit ca acest bărbat să apară la ONU. Dar, la o a doua privire, era
logic. Se întrebă cum de nu se gândise la asta până acum. Rey Diaz era
preşedintele actual al Venezuelei, care, sub conducerea lui,
demonstrase teoria lui Tyler despre ascensiunea ţărilor mici.
Condusese Revoluţia Bolivariană instigată de Hugo Chavez: Într-o
lume contemporană dominată de capitalism şi de economia de piaţă,
promovase în Venezuela ceea ce Chavez numea Socialismul Secolului
XXI, fundamentat pe lecţiile învăţate din experienţa mişcărilor
socialiste internaţionale din secolul trecut. Surprinzător, avusese un
succes considerabil, crescând puterea naţiunii la nivel internaţional şi
– un timp – punându-şi ţara pe hartă ca exemplu al egalităţii, al
justiţiei şi al prosperităţii pentru întreaga lume. Celelalte ţări din
America de Sud îi urmară exemplul şi socialismul se răspândise pe tot
continentul. Rey Diaz moştenise nu numai ideologia socialistă a lui
Chavez, dar şi americanofobia profundă, care le amintea Statelor Unite

 98 
ale Americii că propria lor curte din spate, ţările din America Latină, ar
putea deveni, lăsate de capul lor, o a doua Uniune Sovietică. O şansă
nesperată prilejuită de un accident, în combinaţie cu o neînţelegere,
oferise Statelor Unite pretextul de a lansa o invazie la scară mare a
Venezuelei, cu scopul răsturnării guvernului lui Rey Diaz după
modelul din Irak. Însă războiul adusese sfârşitul şirului de victorii ale
marilor puteri occidentale asupra ţărilor mici din Lumea a Treia. Când
Armata SUA intrase în Venezuela, descoperise că nicăieri militarii nu
purtau uniformă. Întreaga armată fusese împrăştiată sub formă de
comando-uri de gherilă amestecate cu populaţia, al căror unic obiectiv
în luptă era lichidarea forţelor esenţiale ale inamicului. Abordarea
simplă a confruntării armate a lui Rey Diaz fusese construită pe baza
unei idei clare: Armele high-tech moderne pot fi folositoare împotriva
unor ţinte stabile, dar pentru cele răspândite pe suprafeţe mari,
eficienţa lor nu este superioară armelor convenţionale; şi atât costul,
cât şi disponibilitatea limitată le poate transforma în non-factori
esenţiali. Era un geniu al costurilor reduse şi al exploatării high-tech.
La cumpăna dintre secole, un inginer australian construise o rachetă
de croazieră care costase cinci mii de dolari, cu scopul de a mări
vigilenţa împotriva teroriştilor. Însă arma ajunsese în mâinile lui Rey
Diaz, iar miile lui de comando-uri de gherilă fuseseră înarmate cu
două sute de mii de rachete, produse în masă la preţul de trei mii de
dolari bucata. Deşi erau fabricate din piese ieftine şi disponibile pe
piaţă, fuseseră echipate complet cu radioaltimetru şi cu GPS-uri şi
puteau ţinti pe o rază de cinci kilometri cu o precizie de mai mult de
cinci metri. Deşi acurateţea lor fusese sub 10% în timpul războiului,
reuşiseră să provoace pagube enorme inamicului. Alte gadgeturi high-
tech produse în masă, cum ar fi gloanţele puştilor cu lunetă şi
detonatorul de proximitate, au avut succes în timpul războiului. În
timpul scurtei perioade din Venezuela, armata SUA a suferit pierderi
care s-au apropiat de nivelul celor din Războiul din Vietnam şi, în cele
din urmă, s-a retras. Victoria celor slabi asupra celor puternici l-a
transformat pe Rey Diaz într-un erou al secolului XXI.
— Cel de-al treilea candidat este Bill Hines.
Un englez nonşalant se urcă la tribună, o imagine a rafinamentului
alături de răceala lui Tyler şi încăpăţânarea lui Rey Diaz. Salută elegant

 99 
adunarea. Şi el era recunoscut în lume, deşi îi lipsea aura celorlalţi doi.
Viaţa lui Hines era formată din două părţi distincte. Ca savant, era
singurul om din istorie care fusese nominalizat la Premiul Nobel
pentru două discipline ştiinţifice, având la bază aceeaşi descoperire. În
timpul cercetării coordonate împreună cu expertul în neuroştiinţă
Keiko Yamasuki, descoperise că activitatea creierului legată de gânduri
şi amintiri funcţiona la un nivel mai degrabă cuantic, decât molecular,
faţă de cum se crezuse până atunci. Descoperirea înlesnise cercetarea
mecanismelor creierului până la nivelul micro al materiei,
transformând toate studiile anterioare în simple încercări superficiale
de abordare a neuroştiinţei. Aceeaşi descoperire mai demonstrase că
aptitudinea creierului animal de a procesa informaţii era cu multe
ordine de mărime mai înaltă decât ne imaginaserăm, ceea ce confirma
o speculaţie foarte veche, şi anume că structura creierului ar fi
holografică. Hines fusese nominalizat la Premiul Nobel atât pentru
fizică, cât şi pentru fiziologie sau medicină pentru aceeaşi descoperire.
Deşi lucrarea sa fusese prea radicală ca să câştige vreun premiu, Keiko
Yamasuki – care între timp îi devenise soţie – a câştigat premiul Nobel
în fiziologie sau medicină pentru aplicarea teoriei în tratarea amneziei
şi a bolilor mintale.
În a doua parte a vieţii fusese politician şi, timp de doi ani,
preşedinte al UE. Hines era recunoscut ca fiind un politician prudent
şi experimentat, dar mandatul lui nu fusese marcat de multe provocări
care să-i fi testat calităţile politice. Natura activităţii din UE în acea
perioadă, care era mai mult un fel de coordonare tranzacţională,
însemna că pregătirea lui în faţa unei crize majore nu se ridica la
înălţimea celorlalţi doi. Cu toate astea, în alegerea lui Hines contase
atât experienţa lui ştiinţifică, cât şi cea politică, o combinaţie perfectă
care era, într-adevăr, foarte rară.
Aşezată în ultimul rând al sălii, Keiko Yamasuki, autoritatea
mondială în neuroştiinţă, se uita cu dragoste la soţul ei de la tribună.
Adunarea rămase cufundată în tăcere, fiindcă toţi aşteptau
dezvăluirea ultimului candidat pentru Cei cu Faţa la Zid. Primii trei,
Tyler, Rey Diaz şi Hines reprezentau echilibrul şi compromisul
puterilor politice ale Statelor Unite ale Americii, Europei şi Lumii a
Treia, aşa că se aştepta cu mare interes selecţia finală. În timp ce-o

 100 
urmărea pe Say uitându-se în hârtia din dosar, prin mintea lui Luo Ji se
perindau nume celebre din toată lumea. Ultimul dintre Cei cu Faţa la
Zid va fi unul din ei. Privi peste cele patru rânduri, observând spatele
participanţilor din primul rând. Acolo se aşezaseră primii trei
candidaţi, înainte să urce la tribună, dar de unde stătea el, din spate,
nu-şi dădu seama dacă sunt şi cei care i se perindau prin minte. Însă,
cu siguranţă, ultimul dintre Cei cu Faţa la Zid se afla acolo.
Say îşi ridică mâna dreaptă uşor şi o urmări cum arăta spre un loc
care nu se afla în primul rând.
Arăta spre el.
— Al patrulea candidat este Luo Ji.

— Uite, Hubble al meu! strigă Albert Ringier, aplaudând.

În lacrimile care-i umpleau ochii se reflecta mingea de foc arzătoare
din depărtare, care hurui câteva secunde înainte de-a trece mai
departe. Ar fi trebuit să urmărească lansarea de pe o platformă pentru
VIP-uri mai apropiată, împreună cu toţi astronomii şi fizicienii care
aclamau în spatele lui. Însă un nenorocit de oficial de la NASA le
spusese că nu aveau legitimaţii de acces valide, deoarece obiectul care
tocmai decolase nu le aparţinea. Apoi oficialul se întoarse la grupul de
generali băţoşi şi îmbrăcaţi în uniforme, se ploconi în faţa lor şi îi
conduse dincolo de un post de gardă, pe platforma de vizionare.
Ringier şi colegii săi fură obligaţi să rămână într-un loc foarte
îndepărtat, unde, în secolul trecut, fusese construit un ceas cu
numărătoare inversă, separat printr-un lac de spaţiul de lansare.
Publicul îl putea vizita, dar acum, în noaptea târzie, nu era nimeni
acolo cu excepţia oamenilor de ştiinţă.
Văzută de la distanţă, lansarea părea un răsărit pe repede-înainte.
Lumina reflectoarelor nu urmări racheta în timp ce se ridica, corpul
masiv fiind nedesluşit, cu excepţia flăcărilor care ţâşneau. Din locul în
care se ascunde întunericul nopţii, lumea explodă într-un magnific
spectacol de lumini, iar undele aurii şfichiuiră suprafaţa de cerneală
neagră a lacului, de parcă până şi apa ar fi fost cuprinsă de flăcări.
Urmăriră ascensiunea rachetei. Când trecu printre nori, jumătate din
cer se coloră într-un soi de roşu pe care-l întâlneşti doar în vis, apoi
dispăru pe cerul Floridei, iar zorii efemeri fură din nou înghiţiţi de

 101 
noapte.
Telescopul spaţial Hubble II era un model de generaţia a doua, cu
diametrul de 21 de metri faţă de cei 4,27 metri ai predecesorului său,
ceea ce sporea capacitatea observaţională de cincizeci de ori. Folosea o
tehnologie a obiectivului compus ce includea piese fabricate pe Terra,
care aveau să fie asamblate în spaţiu, pe orbită. Transportarea
întregului obiectiv în spaţiu necesita unsprezece lansări, iar asta era
ultima. Asamblarea telescopului Hubble II din proximitatea Staţiei
Spaţiale Internaţionale se apropia de final. În două luni avea să-şi
întoarcă privirea spre abisul universului.
— Sunteţi o gaşcă de hoţi! Mi-aţi furat încă o frumuseţe! îi spuse
Ringier bărbatului înalt de lângă el, singurul din grup care nu părea
afectat de priveliştea din faţa ochilor.
George Fitzroy asistase la prea multe lansări şi stătuse sprijinit de
ceasul cu numărătoare inversă pe tot parcursul procesului, fumând o
ţigară. Devenise reprezentantul armatei după ce Hubble II fusese
rechiziţionat, dar fiindcă purta mai tot timpul haine civile, Ringier nu
ştia ce grad are şi nu i se adresa niciodată cu „domnule”. În plus, era
normal să-i spui hoţului pe nume.
— Doctore, în vreme de război, armata are dreptul să rechiziţioneze
orice instalaţie civilă. În plus, voi, savanţii, n-aţi şlefuit nici măcar o
componentă a obiectivului şi n-aţi proiectat niciun şurub din Hubble
II. Aţi venit aici doar ca să vă bucuraţi de succes, aşa că nu e cazul să vă
plângeţi, zise Fitzroy, căscând, de parcă activitatea lui presupunea o
adevărată trudă în comparaţie cu adunătura asta de tocilari.
— Fără noi nici n-ar avea vreun motiv să existe! Instalaţii civile?
Poate vedea până în capătul universului, dar miopi cum sunteţi, o să-l
folosiţi ca să vă uitaţi la cea mai apropiată stea!
— Aşa cum am mai spus, suntem în vreme de război. Un război
pentru apărarea întregii umanităţi. Ai uitat că eşti american, dar
măcar îţi mai aminteşti că eşti om, nu?
Ringier bombăni şi încuviinţă, apoi dădu din cap oftând:
— Ce vreţi să vedeţi cu Hubble II? Bănuiesc că sunteţi conştienţi că
n-o să vadă planeta trisolariană.
Fitzroy spuse, oftând:
— E mai rău de-atât. Lumea crede c-o să vadă Flota Trisolariană.

 102 
 — Minunat! zise Ringier.
Deşi chipul nu i se desluşea în întuneric, Fitzroy simţi bucuria
răutăcioasă din cuvintele lui Ringier, ceea ce fu la fel de neplăcut ca
mirosul usturător care se răspândise dinspre platforma de lansare şi
cuprinse aerul.
— Doctore, ar trebui să ştii consecinţele.
— Dacă oamenii şi-au pus speranţele în Hubble II, atunci probabil
nu vor crede că duşmanul există cu adevărat, până nu vor vedea Flota
Trisolariană cu ochii lor.
— Şi consideraţi că e acceptabil?
— Aţi explicat asta public, nu-i aşa?
— Sigur c-am explicat! Am ţinut patru conferinţe de presă şi am
spus în repetate rânduri că deşi Hubble II este mult mai puternic decât
cele mai mari telescoape disponibile în prezent, nu are cum să
detecteze Flota Trisolariană. Este prea mică! Să detectezi o planetă
dintr-un alt sistem solar din sistemul nostru solar e ca şi cum ai
încerca să găseşti de pe Coasta de Vest un ţânţar de pe o lampă de pe
Coasta de Est, dar Flota Trisolariană nu este mai mare decât bacteria
de pe picioarele ţânţarului ăla. Cum aş putea să fiu mai explicit de-
atât?
— Mi se pare destul de clar.
— Dar ce-am putea face în plus? Lumea va crede tot ce vrea să
creadă. Sunt de mult timp în funcţia asta şi n-am văzut niciun proiect
spaţial major pe care publicul să nu-l fi înţeles greşit.
— Am spus de mult că armata şi-a pierdut toată credibilitatea în ce
priveşte proiectele spaţiale.
— Însă pe dumneavoastră ar fi dispuşi să vă creadă. Nu v-au poreclit
„al doilea Carl Sagan”? Aţi făcut o groază de bani cu cărţile alea
populare de cosmologie. Daţi-ne o mână de ajutor! Asta vrea armata, şi
acum vă transmit oficial această dorinţă.
— Negociem în secret nişte condiţii?
— Nu este vorba de niciun fel de condiţii! Este vorba despre datoria
dumneavoastră ca cetăţean american! Ca cetăţean al Terrei!
— Vă rog să-mi alocaţi puţin mai mult timp observaţional. N-am
nevoie de prea mult. Să zicem că-l mărim cu 20% ?
— Vă descurcaţi destul de bine cu 12,5% şi nimeni nu poate garanta

 103 
că vi se va mai aloca acelaşi procent în viitor, spuse Fitzroy, arătând în
direcţia rampei de lansare, unde fumul de la rachetă se împrăştia,
acoperind o bucată din cerul nopţii.
În luminile rampei de lansare, părea o pată de lapte pe o pereche de
jeanşi. Mirosul devenise şi mai neplăcut. Prima treaptă a rachetei
fusese alimentată cu oxigen şi cu hidrogen lichid şi n-ar fi trebuit să
lase un astfel de miros, care, probabil, venea de la ceva din apropiere
care luase foc din cauza jetului de flăcări deviat de rampa de lansare.
Fitzroy spuse:
— Ascultaţi-mă bine, sigur va fi mult mai rău!

Luo Ji simţi apăsarea stâncii înclinate şi o clipă fu paralizat. Sala

rămase cufundată în tăcere, până auzi din spate un glas blând:
— Doctore Luo, vă rog!
Se ridică ţeapăn şi se îndreptă, păşind mecanic spre tribună. Pe
parcursul micii deplasări, se simţi din nou neajutorat ca-n vremea
copilăriei şi retrăi dorinţa ca cineva să-l ia de mână şi să-l conducă.
Dar nimeni nu-i întinse mâna. Urcă pe podium, până ajunse lângă
Hines, apoi se întoarse să înfrunte adunarea şi sutele de priviri aţintite
asupra lui, priviri care reprezentau şase miliarde de oameni din cele
mai mult de două sute de ţări de pe Terra.
Luo Ji nu avu absolut nicio idee despre cum decursese restul
sesiunii. Tot ce ştia era că după ce a stat acolo o vreme, fusese condus la
locul lui din mijlocul primului rând, lângă ceilalţi trei candidaţi.
Zăpăcit de evenimente, pierduse momentul istoric al lansării
Proiectului Celor cu Faţa la Zid.
Peste ceva timp, când sesiunea a luat sfârşit şi oamenii, inclusiv Cei
cu Faţa la Zid aşezaţi în stânga lui Luo Ji, începuseră să se retragă, un
bărbat, probabil Kent, îi şopti ceva la ureche înainte de a pleca. Apoi
sala se goli, cu excepţia secretarului general care încă era la tribună.
Silueta ei micuţă contrasta izbitor cu stânca înclinată.
— Doctore Luo, presupun că aveţi întrebări.
Glasul feminin şi blând al lui Say răsună în sala pustie, ca un spirit
pogorât din ceruri.
— S-a făcut vreo greşeală? spuse Luo Ji.
Nu-şi recunoscu propriul glas, care părea şi el venit din eter.

 104 
 De la tribună, Say izbucni în râs, de parcă-ar fi spus: Chiar crezi că
există asemenea greşeli?
— De ce eu? întrebă el.
— Trebuie să afli singur, spuse ea.
— Sunt doar un om obişnuit.
— În faţa crizei, suntem cu toţii oameni obişnuiţi. Dar fiecare are
propriile responsabilităţi.
— Nimeni nu mi-a cerut părerea înainte să fiu adus aici. N-am avut
nici cea mai mică idee despre treaba asta.
Say râse din nou:
— Numele dumneavoastră înseamnă „logic” în limba chineză?
— Da.
— Atunci ar trebui să vă daţi seama c-ar fi fost imposibil să cerem
părerea oamenilor selectaţi pentru misiune, înainte să le-o
încredinţăm.
— Refuz, zise el ferm, fără să se gândească la ce-i spusese Say.
— Sigur, aveţi acest drept.
Răspunsul rapid, imediat după refuzul lui, îl deconcertă pe
moment. După câteva secunde de tăcere, spuse:
— Refuz funcţia de Cel cu Faţa la Zid, refuz toate puterile ei şi nu-
mi voi asuma nicio responsabilitate pe care mă obligaţi s-o accept.
— Sigur, aveţi acest drept.
Reacţia simplă şi rapidă la declaraţia lui, uşor ca o aripă de libelulă
care atinge suprafaţa apei, îi amorţi capacitatea de-a gândi, golindu-i
mintea complet.
— Deci pot pleca? reuşi să zică.
— Bineînţeles, doctore Luo! Sunteţi liber să faceţi orice doriţi.
Luo Ji se întoarse şi depăşi rândurile cu locuri goale. Uşurinţa cu
care se eliberase de identitatea Celui cu Faţa la Zid şi de toate
responsabilităţile funcţiei nu-i oferea nicio urmă de confort sau de
uşurare. Mintea-i era plină de un sens absurd al irealităţii, de parcă
toate ar fi făcut parte dintr-o piesă postmodernistă lipsită de orice
logică.
Se uită spre ieşire şi-o văzu pe Say urmărindu-l de la tribună. Părea
mică şi neajutorată sub stânca aceea, dar când observă că se uită
înapoi, încuviinţă şi-i zâmbi.

 105 
 Merse mai departe, dincolo de Pendulul lui Foucault de la intrare,
care înfăţişa rotaţia Terrei, şi dădu de Shi Qiang, de Kent şi de un grup
de bărbaţi de la securitate, îmbrăcaţi în costume negre, şi care-l
priveau întrebători. Văzu o privire nouă în ochii lor, plină de respect şi
de admiraţie. Chiar şi Shi Qiang şi Kent, care se purtaseră normal cu
el, nu încercară să-şi ascundă expresia de pe chip. Luo Ji trecu tăcut
prin mijlocul lor. O luă prin holul pustiu unde, la fel ca la sosire, nu
erau decât gărzile cu costumele lor negre. De fiecare dată când trecea
pe lângă ei, unul spunea ceva, încet, în staţia de radio-emisie, ca atunci
când venise. Când ajunse la ieşire, Shi Qiang şi Kent îl opriră.
— Afară poate fi periculos. N-ai nevoie de protecţie? întrebă Shi
Qiang.
— Nu, n-am nevoie. Daţi-vă la o parte! zise Luo Ji, uitându-se
înainte.
— Foarte bine. Nu putem să facem decât ce ne ordoni, spuse Shi
Qiang şi se dădu la o parte. Kent îi urmă exemplul. Luo Ji ieşi pe uşă.
Aerul rece îl izbi drept în faţă. Era încă noapte, dar lumina care
venea de la felinarele strălucitoare era suficientă. Delegaţii la sesiunea
specială plecaseră cu maşinile şi puţinii oameni rămaşi în piaţă erau
turişti sau localnici. Întrunirea istorică nu fusese încă dată publicităţii,
aşa că nimeni nu-l recunoscu şi nu atrase atenţia.
Astfel, Luo Ji, Cel cu Faţa la Zid, păşi, ca prin vis, prin realitatea
fantastică şi absurdă. Era în transă şi-şi pierduse capacitatea de a gândi
raţional; nu ştia de unde venise şi, cu atât mai puţin, unde se ducea.
Fără să-şi dea seama, păşi pe pajişte şi ajunse la o statuie. Observă,
măsurând-o cu privirea, că înfăţişa un bărbat care bătea o sabie cu un
ciocan: Să transformăm săbiile în pluguri. Era un cadou pentru ONU
de la fosta Uniune Sovietică, dar în mintea lui, acea compoziţie
pregnantă, formată din ciocan, omul musculos şi sabia îndoită de sub
el, încărca lucrarea cu sugestii ale violenţei.
Apoi, bărbatul cu ciocanul îl lovi sălbatic pe Luo Ji în piept, cu o
forţă teribilă care-l puse la pământ, rostogolindu-se, şi-l făcu knock-
out înainte de-a atinge gazonul. Însă şocul trecu repede şi conştienţa îi
reveni parţial, amestecată cu durere şi ameţeală. Trebui să-şi ferească
ochii de luminile orbitoare care-l înconjurau. Apoi inelele de lumină
se retraseră şi desluşi un cerc de chipuri deasupra lui. Prin norul

 106 
întunecat de ceaţă şi agonie îl recunoscu pe Shi Qiang imediat ce-i
auzi vocea:
— Ai nevoie de protecţie? Nu putem să facem decât ce ne ordoni!
Luo Ji încuviinţă slăbit. Apoi totul se petrecu într-o clipă. Simţi că e
pus pe ceea ce părea o targă şi apoi fu ridicat. Era înconjurat de un
grup compact de oameni, de parcă ar fi fost într-o groapă îngustă cu
pereţi din trupuri umane. Singurul lucru vizibil de la gura gropii era
cerul întunecat al nopţii şi doar datorită mişcării picioarelor
oamenilor care-l înconjurau îşi dădu seama că era purtat mai departe.
Curând groapa dispăru, la fel ca cerul de deasupra lui, care fu înlocuit
de panourile luminoase de pe tavanul unei ambulanţe. Simţi un gust
de sânge în gură, apoi vărsă într-un acces de greaţă. Cineva îi strânse
voma – sânge şi ce mâncase în avion – într-o pungă de plastic, cu o
mişcare de expert. După ce vărsă, îi puse o mască de oxigen pe faţă.
Cum începu să respire mai mult, se simţi puţin mai bine, deşi pieptul
încă îl durea. Simţi cum îi taie hainele în dreptul pieptului şi-şi
închipui, panicat, că-i curgea sânge proaspăt din rană, dar nu părea să
fie cazul, de vreme ce nu-l bandajau. Fu învelit cu o pătură. Apoi, la
puţin timp, vehiculul se opri. Fu scos afară şi văzu cerul nopţii şi
tavanele iluminate ale coridoarelor spitalului cum se perindau pe
deasupra, apoi tavanul camerei de urgenţă, apoi, mişcându-se încet
deasupra, strălucirea roşie a computerului tomograf. Feţele doctorilor
şi a asistentelor apăreau din când în când în câmpul vizual şi-i
provocau durere examinându-i pieptul. În cele din urmă, când văzu şi
tavanul camerei de gardă, totul se linişti.
— Aveţi o coastă ruptă şi o hemoragie internă minoră. Nu e ceva
serios. Nu sunteţi grav rănit, dar trebuie să vă odihniţi din cauza
hemoragiei, îi spuse doctorul cu ochelari, privindu-l de sus.
De data asta, Luo Ji nu mai refuză somniferele, dar le luă cu ajutorul
asistentei şi adormi imediat. Două scene i se perindau alternativ prin
minte: tribuna de la Adunarea Generală de la ONU planând deasupra
lui şi bărbatul din statuia intitulată Să facem din săbii pluguri, care-l
lovea continuu cu ciocanul. Mai târziu, ajunse pe un petic de zăpadă
liniştit din adâncul sufletului şi intră într-o cabană simplă şi elegantă.
Eva creaţiei sale se ridică din faţa şemineului, cu ochii ei frumoşi şi
înlăcrimaţi… Apoi se trezi cu lacrimi în ochi şi cu o pată umedă pe

 107 
pernă. Micşoraseră intensitatea luminii pentru el şi, de vreme ce ea nu
apăru când era treaz, adormi din nou, sperând să se întoarcă din nou
în cabană. Dar de data asta nu mai visă.
Când se trezi, ştiu că dormise foarte mult. Se simţea proaspăt. Deşi
durerea din piept persista, reuşi să se convingă că leziunile nu erau
grave. Când încercă să se ridice în capul oaselor, asistenta blondă nu-l
opri, ci îi aranjă perna ca să se sprijine de ea. După un timp, Shi Qiang
intră şi se aşeză lângă patul lui.
— Cum te simţi? Am fost împuşcat de trei ori în timp ce purtam o
vestă antiglonţ. Chestia asta n-ar trebui să fie gravă, spuse el.
— Da Shi, mi-ai salvat viaţa, zise Luo Ji, slăbit.
Shi Qiang gesticulă cu mâna, timid:
— S-a întâmplat asta, fiindcă nu ne-am făcut treaba. N-am luat
măsurile de protecţie la timp şi eficient. Trebuie să facem doar ce ne
ordoni. Totuşi, acum s-a terminat.
— Şi ceilalţi trei?
Shi Qiang ştiu imediat la cine se referea:
— Sunt bine. N-au fost atât de inconştienţi ca tine să plece singuri.
— OTT vrea să ne omoare?
— Probabil. Atacatorul a fost reţinut. A fost o idee bună să instalăm
un ochi de şarpe în urma ta.
— Un ce?
— Un sistem de radar precis care poate identifica poziţia
trăgătorului doar evaluând traseul glonţului. Identitatea atacatorului a
fost confirmată. Este un terorist profesionist din miliţia OTT. Nu ne-
am închipuit că va îndrăzni să atace într-o zonă centrală ca asta.
Acţiunile sale au fost suicidare.
— Aş vrea să-l văd.
— Pe cine? Pe atacator?
Luo Ji încuviinţă.
— Sigur. Numai că nu intră în sfera atribuţiilor mele. Răspund doar
de protecţia ta. Voi trimite o cerere.
Apoi Shi Qiang se întoarse şi plecă. Păru mai grijuliu şi mai
prudent, diferit de imaginea nonşalantă pe care o proiectase în
exterior până acum. Ji nu era obişnuit cu asta.
Shi Qiang se întoarse repede şi spuse:

 108 
 — Îl poţi vedea aici sau oriunde altundeva. Doctorul spune că poţi
să te dai jos din pat.
Luo Ji ar fi vrut să-i spună că şi-ar dori să facă schimb cu el. Chiar
începuse să se ridice, dar îi veni gândul că imaginea bolnăvicioasă era
mai potrivită scopului său, aşa că se lăsă pe spate din nou.
— O să-l întâlnesc aici.
— Sunt pe drum, aşa că va trebui să mai aştepţi puţin. De ce nu
mănânci ceva? A trecut o zi de când ai luat masa în avion. Le spun să-
ţi aducă de mâncare.
Apoi ieşi din nou.
Atacatorul fu adus imediat după ce Luo Ji termină de mâncat. Avea
trăsături europene frumoase, dar cea mai proeminentă dintre ele era
un zâmbet subţire, un zâmbet care părea atât de bine fixat pe chip,
încât nu se putea şterge. Nu purta cătuşe, dar când intră, doi bărbaţi
care păreau gărzi de corp profesioniste se aşezară pe scaune şi alţi doi
se postară la uşă. Purtau ecusoane care-i identificau ca fiind ofiţeri
CAP.
Încercă să pară că era aproape să-şi dea duhul, dar atacatorul nu se
lăsă păcălit:
— Doctore, hai că nu e atât de grav, nu-i aşa? spuse zâmbind, şi o
altfel de grimasă se aşternu peste zâmbetul permanent, ca o pată de
ulei efemer care pluteşte pe apă. Regret mult!
— Regreţi c-ai încercat să mă omori?
Luo Ji îşi ridică capul de pe pernă ca să-l privească pe atacatorul său.
— Regret că nu v-am omorât, domnule! Nu m-am gândit că purtaţi
vestă antiglonţ la o astfel de întrunire. Nu mi-am imaginat că veţi fi
atât de atent să vă protejaţi viaţa. Altfel, aş fi folosit gloanţe care
penetrează armura sau v-aş fi împuşcat pur şi simplu în cap. Şi atunci
mi-aş fi îndeplinit misiunea, iar dumneavoastră v-aţi fi eliberat de ea,
de această misiune anormală pe care niciun om obişnuit n-ar putea s-o
ducă la bun sfârşit.
— M-am eliberat deja. Am înaintat refuzul meu secretarului
general, respingând postul de Cel cu Faţa la Zid şi toate drepturile şi
responsabilităţile asociate lui, iar domnia sa a acceptat în numele
ONU. Sigur, n-aveai de unde să ştii, când ai încercat să mă ucizi. OTT
şi-a irosit un asasin.

 109 
 Zâmbetul de pe faţa asasinului deveni mai strălucitor, ca un
monitor a cărui luminozitate a fost mărită:
— Eşti un tip amuzant!
— Ce vrei să spui? Îţi spun adevărul. Dacă nu mă crezi…
— Te cred, dar tot eşti un tip amuzant, zise atacatorul, cu zâmbetul
lui strălucitor.
Era un zâmbet pe care Luo Ji îl observase în trecere, dar care avea
să-i rămână întipărit în minte şi să-l marcheze pe viaţă, de parcă ar fi
fost urma unui metal lichid.
Scutură din cap şi, oftând, se lăsă pe spate în pat. Tăcu.
Atacatorul spuse:
— Doctore, nu cred c-avem prea mult timp la dispoziţie. Presupun
că nu m-ai chemat aici doar ca să-mi zici gluma asta infantilă.
— Tot nu înţeleg ce vrei să spui.
— În acest caz, inteligenţa ta nu te califică să fii Cel cu Faţa la Zid,
doctore Luo Ji. Nu eşti atât de logic pe cât sugerează numele tău. Într-
adevăr, se pare că viaţa mea s-a irosit.
Atacatorul se uită la cei doi bărbaţi care aşteptau alerţi în spatele lui
şi le spuse:
— Domnilor, cred că putem pleca.
Îi aruncară o privire întrebătoare lui Luo Ji, care le făcu semn cu
mâna că da şi atacatorul fu condus afară.
Luo Ji se ridică în capul oaselor şi se gândi la vorbele asasinului.
Avea o senzaţie stranie că ceva nu este în ordine, dar nu ştia ce anume.
Se dădu jos din pat şi făcu câţiva paşi: nu-l deranja nimic în afara
durerii surde din piept. Când se apropie de uşă şi se uită afară, gărzile
înarmate care şedeau cu puştile lângă ei se ridicară imediat şi unul
spuse ceva în staţia de radio-emisie prinsă la umăr. Luo Ji văzu un
coridor luminos şi curat, dar complet pustiu, cu excepţia a încă două
gărzi înarmate de la celălalt capăt, închise uşa, se duse la fereastră şi
trase perdelele. Văzu de sus gărzile înarmate până în dinţi care erau
postate peste tot la intrarea în spital şi două vehicule militare verzi
parcate în faţă. Cu excepţia personalului medical îmbrăcat în alb care
se plimba de colo-colo, nu mai văzu pe nimeni. Se uită mai atent şi
observă că pe acoperişul clădirii de vizavi erau doi bărbaţi care
monitorizau împrejurimile cu binocluri, înarmaţi cu puşti cu lunetă şi

 110 
avu, instinctiv, convingerea că mai existau asemenea lunetişti şi pe
acoperişul clădirii în care se afla.
Gărzile nu făceau parte din poliţie. Păreau militari. Îl chemă pe Shi
Qiang.
— Spitalul beneficiază de securitate întărită, nu-i aşa? întrebă el.
— Da.
— Şi dacă ţi-aş cere să renunţi la toate gărzile de securitate, ce s-ar
întâmpla?
— Ţi-am îndeplini ordinul. Dar te sfătuiesc să nu faci asta. În acest
moment este periculos.
— De ce departament aparţii? Care e sarcina ta?
— Sunt de la Departamentul de Securitate al Apărării Planetare şi
sunt aici să te protejez.
— Dar eu nu mai sunt Cel cu Faţa la Zid. Sunt un cetăţean obişnuit
şi dacă viaţa mea ar fi în pericol, sarcina de a mă apăra ar fi de
competenţa poliţiei normale. De ce încă mă bucur de acest grad de
protecţie din partea securităţii de apărare planetară? Şi de ce pot să-i
alung sau să-i chem când am chef? Cine mi-a dat puterea asta?
Lui Shi Qiang îi pierise orice expresie de pe chip, ca o mască de
cauciuc:
— Astea sunt ordinele pe care le-am primit.
— Atunci… unde este Kent?
— Afară.
— Cheamă-l aici!
Kent îşi făcu apariţia puţin după ce Shi Qiang plecă.
Comportamentul său revenise la nivelul de curtoazie al unui oficial
ONU:
— Doctore Luo, voiam să amân vizita mea până când v-aţi fi
întremat complet.
— Cu ce te ocupi acum?
— Sunt contactul dumneavoastră permanent cu Consiliul de
Apărare Planetară.
— Dar nu mai sunt Cel cu Faţa la Zid! strigă Luo Ji.
Apoi întrebă:
— Proiectul Celor cu Faţa la Zid a fost făcut public?
— În întreaga lume.

 111 
 — Şi faptul că am refuzat să fiu unul dintre Cei cu Faţa la Zid?
— Desigur, s-a menţionat şi asta.
— Ce s-a spus, mai exact?
— Destul de simplu: „După încheierea sesiunii speciale a ONU, Luo
Ji a declarat că refuză poziţia şi misiunea Celui cu Faţa la Zid.”
— Atunci ce mai cauţi aici?
— Sunt contactul dumneavoastră permanent.
Luo Ji se uită la el în gol. Kent păru că poartă aceeaşi mască de
cauciuc ca Shi Qiang. Era impenetrabil.
— Dacă asta e tot, eu plec. Odihnă plăcută! Puteţi să mă chemaţi
oricând, zise Kent şi dădu să plece.
Însă tocmai când voia să iasă pe uşă, Luo Ji îi ceru să se oprească.
— Vreau să mă întâlnesc cu secretarul general.
— Agenţia responsabilă pentru coordonarea şi executarea
Proiectului Celor cu Faţa la Zid este Consiliul de Apărare Planetară.
Liderul suprem este preşedintele prin rotaţie al CAP. Secretarul
general al ONU nu are nicio autoritate directă asupra CAP.
Luo Ji stătu pe gânduri.
— Tot aş vrea să mă întâlnesc cu secretarul general. Ar trebui să am
puterea de-a face asta.
— Foarte bine. Aşteptaţi un moment.
Kent părăsi încăperea, dar se întoarse curând şi spuse:
— Secretarul general vă aşteaptă la dumneaei în birou. Mergem?
Pe parcursul drumului spre biroul secretarului general de la etajul
34 al Clădirii Secretariatului, Luo Ji fusese sub o securitate atât de
sporită, încât se simţea închis într-un seif mobil. Biroul era mai mic
decât îşi imaginase şi era mobilat simplu. Steagul ONU din spatele
biroului ocupa şi el destul de mult loc. Say se ridică să-l întâmpine.
— Doctore Luo, aş fi vrut să vă vizitez la spital ieri, însă, vedeţi…
Arătă teancul de hârtii de pe birou, unde singura tuşă personală era
un suport de creioane din bambus, frumos executat.
— Doamnă Say, mă aflu aici să reiterez declaraţia pe care v-am
făcut-o la încheierea întrunirii, zise el.
Say încuviinţă, dar nu spuse nimic.
— Vreau să plec acasă. Dacă sunt în pericol, vă rog să anunţaţi
Departamentul de Poliţie al oraşului New York şi să le cereţi celor de

 112 
acolo să se ocupe de siguranţa mea. Sunt doar un cetăţean obişnuit. N-
am nevoie de protecţia CAP.
Say încuviinţă din nou:
— Putem face asta, desigur, dar vă sfătuiesc să acceptaţi protecţia
actuală, fiindcă este mai specializată şi mai de încredere decât NYPD.
— Vă rog să-mi răspundeţi sincer! Sunt în continuare Cel cu Faţa la
Zid?
Say se întoarse la birou. Se aşeză lângă steagul ONU şi-i zâmbi
imperceptibil lui Luo Ji:
— Dumneavoastră ce credeţi?
Apoi îl invită să ia loc pe canapea.
Zâmbetul subtil de pe chipul lui Say îi era familiar. Îl văzuse pe
chipul atacatorului şi în viitor urma să-l vadă în ochii şi pe feţele
tuturor celor pe care avea să-i întâlnească. Avea să fie recunoscut ca
„Zâmbetul pentru Cel cu Faţa la Zid” şi să devină tot atât de celebru ca
zâmbetul Mona Lisei sau ca rânjetul motanului de Cheshire. Zâmbetul
lui Say îl linişti şi era prima oară când se simţea cu adevărat relaxat de
când se ridicase în picioare la tribună şi anunţase lumea întreagă că el
era unul dintre Cei cu Faţa la Zid. Se aşeză încet pe canapea şi înainte
să se simtă confortabil înţelese cum stăteau lucrurile.
Dumnezeule!
Îi luă doar o clipă să înţeleagă adevărata natură a statutului său ca
Cel cu Faţa la Zid. Aşa cum spusese Say: înainte ca misiunea să le fie
încredinţată, cei care urmau s-o îndeplinească n-avuseseră cum să fie
consultaţi. Iar după ce misiunea şi identitatea Celui cu Faţa la Zid
fuseseră acordate, nu mai puteau fi refuzate sau abandonate.
Imposibilitatea nu se datora vreunei constrângeri impuse individului,
ci faptului că logica rece, necesară prin însăşi natura acestui proiect,
impunea ca atunci când cineva devenea Cel cu Faţa la Zid să se ridice
imediat un ecran invizibil şi impenetrabil între el şi oamenii obişnuiţi,
care-i transforma fiecare acţiune într-una plină de semnificaţii. Asta
însemnau, de fapt, zâmbetele adresate Celor cu Faţa la Zid:
De unde ştim noi că n-aţi început deja să lucraţi?
Înţelese acum că Cei cu Faţa la Zid aveau o misiune mult mai
stranie decât orice alt om din istorie; de o logică rece şi perversă, dar la
fel de necruţătoare ca lanţurile lui Prometeu. Era un blestem ce nu

 113 
putea fi ridicat şi celor cu Faţa la Zid le era imposibil să rupă vraja doar
prin forţele proprii. Oricât s-ar fi luptat, totalitatea eforturilor avea să
fie salutată cu zâmbetul specific şi impregnată de semnificaţia
Proiectului Celor cu Faţa la Zid:
De unde ştim noi că n-aţi început deja să lucraţi?
Sufletul îi fu cuprins de o furie incontrolabilă, cum nu mai simţise
vreodată. Îşi dorea să urle isteric, să-i zică vreo două lui Say despre
mama ei şi despre mama lui ONU, şi despre mamele tuturor
delegaţilor de la sesiunea specială şi de la CAP, şi despre mamele
întregii rase umane şi, nu în ultimul rând, despre mamele inexistente
ale trisolarienilor. Îi venea să sară-n sus şi-n jos şi să spargă lucruri, să
dărâme teancul de hârtii, globul şi suportul pentru creioane din
bambus de pe biroul lui Say, apoi să sfâşie steagul albastru în
bucăţele… Dar până la urmă înţelese unde era, se controlă şi se ridică
în picioare doar ca să cadă la loc pe canapea.
— De ce am fost ales? începu Luo Ji, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
În comparaţie cu ceilalţi trei, nu am calificările necesare. N-am talent
şi nici experienţă. Nu ştiu cum arată un război, darămite să conduc o
ţară. Nu sunt un savant de succes. Sunt doar un profesor universitar
care avansează cu greu, compilând nişte pârlite de aşa-zise lucrări
ştiinţifice. Sunt un om care trăieşte în prezent. Nu-mi doresc copii şi
puţin îmi pasă dacă rasa umană supravieţuieşte… De ce am fost ales?
La sfârşitul pledoariei, se ridicase deja de pe canapea.
Zâmbetul lui Say dispăru:
— Ca să fiu sinceră, doctore Luo, şi noi ne-am mirat. Din cauza asta
ai acces la cele mai puţine resurse dintre toţi Cei cu Faţa la Zid.
Alegerea ta a fost cel mai controversat pariu din istorie.
— Dar trebuie să existe un motiv pentru care am fost ales!
— Da, însă doar indirect. Nimeni nu ştie adevăratul motiv. Aşa cum
am mai spus, trebuie să descoperiţi singur răspunsul la întrebarea
asta.
— Atunci cum e cu motivul indirect?
— Îmi pare rău! Nu sunt autorizată să vă spun. Dar cred că veţi afla,
atunci când va veni momentul potrivit.
Luo Ji simţi că ajunseseră la capătul conversaţiei, aşa că dădu să
plece, dându-şi seama că nu şi-a luat la revedere abia când ajunse în

 114 
dreptul uşii. Se întoarse. La fel ca în marea sală de conferinţe, Say
încuviinţă zâmbind. Doar că, de data asta, ştia care e semnificaţia
zâmbetului.
— E o plăcere să ne întâlnim din nou, zise ea. Dar în viitor, munca
dumneavoastră va fi realizată în cadrul CAP, aşa că veţi raporta direct
preşedintelui ales prin rotaţie al CAP.
— Nu prea aveţi încredere în mine, nu-i aşa? întrebă Luo Ji.
— Am spus că alegerea dumneavoastră a fost un pariu foarte
riscant.
— Atunci aveţi dreptate.
— Am avut dreptate să pariez?
— Nu. Să nu aveţi încredere în mine.
Ieşi din birou fără să-şi ia nici de data asta la revedere. Căzuse din
nou în starea de după ce fusese numit Cel cu Faţa la Zid şi începu să
rătăcească fără destinaţie. Ajuns la capătul holului, intră într-un lift şi
coborî în sala de la parter, apoi ieşi din Clădirea Secretariatului şi
ajunse din nou în Piaţa Naţiunilor Unite. Fusese înconjurat mereu de
gărzi de securitate şi, deşi îi împinsese iritat de câteva ori, nu se
dezlipiseră de el. Îl urmaseră peste tot ca nişte magneţi. Acum era deja
miezul zilei şi Shi Qiang şi Kent se îndreptară spre el, traversând piaţa
însorită, cerându-i fie să intre înapoi în clădire, fie într-o maşină, şi cât
mai repede posibil.
— Niciodată n-o să mai văd lumina zilei, nu-i aşa? îl întrebă pe Shi
Qiang.
— Nu-i vorba de asta. Au cercetat împrejurimile, aşa că e relativ
sigur aici. Însă sunt mulţi vizitatori care te pot recunoaşte. Mulţimile
sunt mai greu de controlat şi probabil nici ţie nu ţi-ar plăcea.
Luo Ji privi în jur. Cel puţin pe moment, nimeni nu acorda atenţie
micului lor grup. Se îndreptă spre Clădirea Adunării Generale şi intră
repede pentru a doua oară. Scopul lui era clar şi ştia unde trebuia să
meargă. Dincolo de balconul pustiu, văzu panoul de vitraliu colorat.
Coti la dreapta şi intră în Camera de Meditaţie, închizând uşa ca să-i
ţină afară pe Shi Qiang, pe Kent şi pe gărzi.
Când văzu bucata de fier dreptunghiulară a doua oară, primul
instinct fu să se arunce în ea cu capul înainte şi să termine totul. În
schimb, se întinse pe suprafaţa netedă a minereului şi răcoarea lui îi

 115 
mai reduse iritarea din minte. Simţi cu trupul duritatea sa şi, straniu,
se gândi la o problemă pe care le-o dăduse profesorul de fizică din
liceu: Cum poţi face o bucată de marmură tot atât de moale ca o saltea
Simmons? Răspunsul: Sapă o adâncitură în marmură de dimensiunea
şi forma unui corp uman. Apoi, când te aşezi acolo, presiunea se va
distribui în mod egal şi ţi se va părea extraordinar de moale. Închise
ochii şi-şi imagină cum căldura trupului topeşte minereul de fier de
sub el şi formează un soi de adâncitură… Treptat, se calmă. După o
vreme, deschise ochii şi privi tavanul gol.
Camera de Meditaţie fusese proiectată de Dag Hammarskjőld, al
doilea secretar general al ONU, care era de părere că în sediu ar trebui
să existe un loc de meditaţie departe de deciziile istorice care se luau
în Sala Adunării Generale. Luo Ji nu ştia care şef de stat sau ambasador
la ONU chiar meditase aici, dar când Hammarskjőld murise în 1961
nu-şi imaginase că unul dintre Cei cu Faţa la Zid avea să viseze cu ochii
deschişi aici.
Luo Ji simţi că este atras din nou într-o capcană logică şi fu convins
că nu poate renunţa.
Aşa că-şi concentră atenţia asupra puterii pe care o avea. Cel mai
puţin dotat membru dintre Cei cu Faţa la Zid, spusese Say, dar va fi
totuşi capabil să facă uz de o cantitate teribilă de resurse. Şi, ce era mai
important, nu trebuia să justifice în faţa nimănui cum voia să le
folosească. De fapt, o parte importantă a mandatului său consta în
acţiuni din care ceilalţi să nu înţeleagă nimic, ba mai mult, să facă tot
posibilul să creeze cât mai multe neînţelegeri. Nu se mai întâmplase
aşa ceva niciodată în istoria umanităţii! Poate doar monarhii absoluţi
din vechime să fi fost în stare să facă tot ce-şi doreau, dar chiar şi ei,
până la urmă, erau nevoiţi să dea socoteală pentru acţiunile lor.
Dacă tot ce-mi mai rămâne este puterea asta ciudată, de ce să nu
mă folosesc de ea? îşi spuse Luo Ji şi se ridică. După un scurt moment
de gândire, se hotărî care avea să fie următorul pas.
Se dădu jos de pe patul tare de piatră, deschise uşa şi ceru să-l vadă
pe preşedintele CAP.
În acel moment, şeful era un rus pe nume Garanin, un om bătrân,
corpolent şi cu barbă albă. Biroul preşedintelui era la un etaj mai jos
de cel al secretarului general. Când intră Luo Ji, tocmai le cerea să

 116 
plece câtorva vizitatori, din care jumătate erau în uniforme.
— Ah, doctore Luo! Am auzit c-aţi întâmpinat câteva probleme
minore, aşa că nu m-am grăbit să vă contactez.
— Ce fac ceilalţi trei membri ai Celor cu Faţa la Zid?
— Sunt ocupaţi cu crearea unor departamente de stat-major, o
sarcină pe care v-aş recomanda-o imediat. Vă voi trimite nişte
consilieri să vă asiste în primele etape.
— N-am nevoie de un departament de stat-major.
— Nu? Dacă consideraţi că este mai bine aşa… Dacă vreţi îl putem
organiza oricând.
— Aveţi o hârtie şi un creion?
— Sigur că da.
Luo Ji se uită la hârtie şi întrebă:
— Domnule preşedinte, aţi visat vreodată?
— Ce anume?
— De exemplu, aţi visat vreodată că sunteţi într-un loc perfect?
Garanin scutură din cap zâmbind crispat:
— Abia am venit de la Londra ieri. Am muncit tot timpul călătoriei
şi când am sosit, am dormit mai puţin de două ore, după care a trebuit
să mă apuc repede de treabă. Când se termină şedinţa obişnuită a CAP,
trebuie să zbor la Tokyo… Toată viaţa mea este pe fugă şi nu stau acasă
mai mult de trei luni pe an. Aşa că la ce mi-ar folosi un asemenea vis?
— Visez o mulţime de asemenea locuri. L-am ales pe cel mai
frumos.
Luo Ji luă un creion şi începu să deseneze pe hârtie.
— Nu e colorat, dar vă puteţi imagina. Vedeţi vârfurile înzăpezite de
munţi de-aici? Sunt abrupte ca nişte săbii ale zeilor sau ca nişte colţi ai
pământului şi strălucesc cu o lumină argintie şi satinată pe fundalul
cerului albastru. Absolut uluitor…
— Ah! spuse Garanin, privind foarte atent. Este un loc foarte rece.
— Greşit! Pământul de sub cuşmele de zăpadă nu trebuie să fie
rece. Este un climat subtropical. Asta este important! În faţa munţilor
este un lac mare şi apa este mai albastră decât cerul, tot atât de
albastră ca ochii soţiei dumneavoastră…
— Ochii soţiei mele sunt negri.
— Ei bine, apa lacului este de un albastru atât de închis, încât pare

 117 
neagră. Este şi mai frumoasă. În jurul lacului sunt petice de pădure şi
de pajişti, dar amintiţi-vă că trebuie să existe ambele, nu doar una
dintre ele. Acesta este locul: vârfuri înzăpezite, un lac, păduri şi pajişti.
Şi totul să fie neatins, în stare primară. Când îl vizitezi, să nu-ţi vină să
crezi că omul a pus vreodată piciorul pe Terra. Aici, pe iarba care creşte
lângă lac, construiţi o casă. Nu trebuie să fie mare, dar trebuie să fie
mobilată pentru un trai modern. Stilul poate fi clasic sau modern, dar
trebuie să se armonizeze cu împrejurimile naturale. Şi-ar trebui să
existe şi câteva facilităţi indispensabile – fântâni cu apă curentă, o
piscină – astfel ca proprietarul să ducă o viaţă confortabilă, aşa, ca
aristocraţii.
— Şi cine va fi proprietarul?
— Eu.
— Şi ce veţi face acolo?
— Îmi voi trăi viaţa în linişte şi pace.
Luo Ji se aşteptă ca Garanin să răspundă nepoliticos, dar
preşedintele se mulţumi să încuviinţeze grav şi spuse:
— După ce voi primi un audit de la comisie, voi proceda la
îndeplinire imediat.
— Dumneavoastră împreună cu comisia nu veţi ridica niciun semn
de întrebare în legătură cu motivaţia mea?
Garanin ridică din umeri:
— Comisia poate pune în discuţie ce doresc Cei cu Faţa la Zid doar
în două situaţii: utilizarea unei cantităţi de resurse care depăşeşte
scopul obţinut şi vătămarea vieţilor umane. În afara celor două situaţii,
toate întrebările se situează în zona violării spiritului Proiectului Celor
cu Faţa la Zid. Şi ca să fiu complet sincer, Tyler, Rey Diaz şi Hines m-au
dezamăgit. Urmărindu-le strategiile în ultimele două zile, poţi să-ţi
dai imediat seama ce urmăresc cu măreţele lor planuri. Tu eşti diferit.
Comportamentul tău este enigmatic. Aşa trebuie să fie Cel cu Faţa la
Zid.
— Chiar credeţi că există locul pe care l-am descris?
Garanin zâmbi, clipi şi-i făcu semnul OK:
— Lumea e suficient de mare ca să aibă şi un asemenea loc. Şi, ca să
fiu sincer, l-am văzut deja.
— Este minunat, într-adevăr! Şi vă rog să vă asiguraţi că o să duc o

 118 
viaţă demnă de un adevărat aristocrat. Asta face parte din Proiectul
Celor cu Faţa la Zid.
Garanin încuviinţă grav.
— Ah, şi încă ceva! Când veţi găsi un loc potrivit, să nu-mi spuneţi
niciodată unde este.
Nu, să nu-mi spuneţi! Dacă ştiu unde mă aflu, lumea va deveni la fel
de limitată ca o hartă. Dacă nu ştiu, lumea mi se va părea nemărginită.
Garanin încuviinţă din nou, de data asta părând satisfăcut:
— Doctore Luo, mai ai o trăsătură de caracter care descrie perfect
conceptul meu despre ce înseamnă să fii Cel cu Faţa la Zid: Proiectul
dumneavoastră necesită cea mai mică investiţie dintre toate, cel puţin
deocamdată.
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci al meu nu va necesita niciodată
cea mai mare investiţie.
— Atunci vei fi o adevărată binecuvântare pentru toţi succesorii
mei. Banii sunt o mare bătaie de cap… S-ar putea ca departamentele
responsabile de execuţie să vă consulte în privinţa unor detalii. În
legătură cu casa, în special.
— Ah, da, casa! zise Luo Ji. Am uitat un detaliu foarte important.
— Ascult.
Luo Ji imită ocheada şi zâmbetul lui Garanin.
— Trebuie să aibă şemineu.

După înmormântarea tatălui său, Zhang Beihai se duse din nou cu

Wu Yue la docul uscat unde se afla portavionul şi unde construirea
Tang-ului încetase de tot. Scânteile de sudură dispăruseră din cală şi
nicăieri nu erau semne de viaţă pe nava gigantică, scăldată în lumina
soarelui de după-amiază. Impresia generală pe care o transmitea era de
trecere ireversibilă a timpului.
— A murit, zise Zhang Beihai.
— Tatăl tău a fost unul dintre generalii cei mai înţelepţi ai elitei
marine. Dacă ar mai fi printre noi, nu m-aş mai împotmoli atât de rău,
spuse Wu Yue.
Zhang Beihai zise:
— Defetismul tău s-a format pe fundamentul raţiunii sau, cel puţin,
ăsta este raţionamentul tău, aşa că nu cred că există cineva care să te

 119 
înveselească. N-am venit aici ca să mă scuz, Wu Yue. Ştiu că nu mă
urăşti din cauza asta.
— Aş vrea să-ţi mulţumesc, Beihai! M-ai salvat!
— Te poţi întoarce în marină. Munca de-acolo ţi se potriveşte.
Wu Yue dădu încet din cap:
— Mi-am înaintat demisia. Ce să fac dacă mă întorc? Construcţia de
noi distrugătoare şi de noi fregate s-a oprit şi nu-mi mai găsesc locul
în flotă. Şi ce să fac, să stau într-un birou al Comandamentului Flotei?
Las-o baltă! Pe lângă asta, nu sunt un soldat prea bun. Un soldat care
nu s-ar angaja să lupte decât într-un război cu şanse de câştig nu e
suficient de bun pentru meseria asta.
— Nu putem prevedea înfrângerea sau victoria.
— Dar tu crezi în victorie, Beihai! Te invidiez, să ştii, am ajuns chiar
să fiu gelos. O încredere ca a ta reprezintă apogeul satisfacţiei pentru
un ofiţer în ziua de azi. Eşti cu adevărat fiul tatălui tău.
— Şi ce planuri ai?
— Nu. Simt că mi s-a sfârşit viaţa.
Wu Yue arătă spre vasul Tang din depărtare.
— La fel ca a lui. S-a sfârşit înainte de-a fi lansat pe apă.
Din direcţia şantierului naval se auzi un huruit stins şi portavionul
Tang începu să se mişte încet. Pentru a elibera docul, trebuia scos pe
apă înainte de termen şi remorcat la un alt doc pentru demolare. Când
prora cu unghiuri ascuţite a portavionului Tang tăie apele mării,
Zhang Beihai şi Wu Yue simţiră o urmă de mânie în carena masivă.
Intră repede în mare, stârnind valuri uriaşe care legănară celelalte
bărci din port, de parcă l-ar fi salutat cu respect. Tang alunecă uşor în
apă, bucurându-se tăcut de îmbrăţişarea mării. În scurta şi eşuata lui
carieră, nava gigantică întâlnise măcar o dată apele oceanului.

În lumea virtuală a celor Trei Corpuri era o noapte profundă. În

afară de sclipirile luminii stelelor, totul era cufundat într-o întunecime
de cerneală neagră, chiar şi orizontul era invizibil, iar pământul pustiu
şi cerul se împleteau în întuneric.
— Administratorule, iniţiază o Eră Stabilă! Nu vezi c-avem şedinţă?
se auzi o voce, strigând.
Glasul administratorului păru să vină din ceruri:

 120 
 — Nu pot! Era este coordonată aleatoriu conform modelului de
bază şi nu poate fi setată din exterior.
Din întuneric se auzi un alt glas:
— Atunci măreşte viteza şi găseşte nişte lumină stabilă de zi. N-o
să-ţi ia prea mult.
Lumea fu străfulgerată. Sorii zburară peste bolta cerului şi nu după
mult timp totul reveni la normal. Un soare stabil lumina lumea.
— Bine. Nu ştiu cât va dura chestia asta, spuse administratorul.
În sălbăticia înconjurătoare, soarele strălucea peste un grup de
oameni, printre care erau şi câteva feţe cunoscute: regele Wen de
Zhou, Newton, Von Neumann, Aristotel, Mozi, Confucius şi Einstein.
Împrăştiaţi ici-acolo, toţi se uitau la Qin Shi Huang care stătea în
picioare pe o stâncă, cu o sabie pe umeri.
— Nu sunt singur! zise el. Vă vorbeşte conducerea de bază a celor
şapte.
— N-ar trebui să vorbeşti despre o nouă conducere înainte să fie
stabilită, spuse cineva şi se creă rumoare printre ceilalţi.
— Destul! zise Qin Shi Huang, chinuindu-se să ridice sabia.
Deocamdată, să lăsăm la o parte controversa asupra conducerii şi să ne
întoarcem la chestiuni mai presante. Ştim cu toţii de lansarea
Proiectului Celor cu Faţa la Zid, încercarea umanităţii de a folosi
gândirea strategică intimă şi etanşă, care să reziste monitorizării
sophonilor. De vreme ce mintea transparentă a Stăpânului nu poate să
se strecoare în acel labirint, umanitatea tocmai a recâştigat un avantaj
uşor şi Cei patru cu Faţa la Zid reprezintă o ameninţare pentru
Stăpânul nostru. Conform rezoluţiei şedinţei noastre offline
anterioare, trebuie să lansăm imediat Proiectul Spărgătorilor de Zid.
După aceste cuvinte se lăsă tăcerea şi nimeni nu obiectă.
Apoi, Qin Shi Huang continuă:
— Vom desemna un Spărgător de Zid pentru fiecare membru din
Cei cu Faţa la Zid. La fel ca ei, Spărgătorii de Zid vor fi autorizaţi să
consume toate resursele organizaţiei, dar cea mai importantă resursă
vor fi sophonii, care vor dezvălui în totalitate fiecare acţiune a Celor cu
Faţa la Zid. Singurul secret va fi reprezentat de gândurile lor. Misiunea
Spărgătorilor va fi, prin urmare, să analizeze acţiunile deschise şi
clandestine ale Celor cu Faţa la Zid, cu ajutorul sophonilor, şi să

 121 
descifreze adevărata natură a scopurilor strategice, imediat ce va fi
posibil. Conducerea va desemna acum Spărgătorii de Zid.
Qin Shi Huang îşi întinse sabia şi, de parcă ar fi conferit titlul de
cavaler, atinse umărul lui Von Neumann:
— Eşti Primul Spărgător de Zid, spuse. Eşti Spărgătorul de Zid
pentru Frederick Tyler.
Von Neumann îngenunche şi-şi puse mâna stângă pe umărul drept,
în semn de salut:
— Accept misiunea!
Qin Shi Huang atinse cu sabia umărul lui Mozi:
— Eşti cel de-al Doilea Spărgător de Zid. Eşti Spărgătorul de Zid
pentru Manuel Rey Diaz.
Mozi nu îngenunche, dar rămase drept şi încuviinţă trufaş:
— Voi fi primul care va sparge un zid!
Sabia atinse umărul lui Aristotel:
— Eşti cel de-al Treilea Spărgător de Zid. Eşti Spărgătorul de Zid
pentru Bill Hines.
Nici Aristotel nu îngenunche, dar îşi scutură roba şi spuse gânditor:
— Da, sunt singurul care poate sparge acel zid!
Qin Shi Huang întoarse sabia spre propriul umăr şi aruncă o privire
peste mulţime:
— Perfect. Acum avem Spărgători de Zid. Voi, la fel ca Cei cu Faţa la
Zid, reprezentaţi elita elitelor. Stăpânul fie cu voi! Ajutaţi de
hibernare, veţi începe lunga călătorie până la sfârşitul zilelor împreună
cu Cei cu Faţa la Zid.
— Nu cred că este necesară hibernarea, zise Aristotel. Îmi pot
îndeplini misiunea de Spărgător de Zid înainte să încheiem ciclurile de
viaţă normale.
Mozi dădu şi el din cap în semn de aprobare:
— Când o să sparg zidul, îl voi privi în ochi pe Cel cu Faţa la Zid
care mi-a fost repartizat şi voi savura din plin imaginea prăbuşirii
spiritului său îngrozit şi disperat. Merită să-mi dedic restul vieţii
misiunii!
Ultimul Spărgător de Zid îşi declară şi el intenţia de a sparge singur
zidul Celui cu Faţa la Zid. Von Neuman spuse:
— Vom demasca urmele ultimelor secrete pe care umanitatea le

 122 
ascunde de sophoni. Este singurul lucru pe care-l vom mai face pentru
Stăpânul nostru, apoi nu vom mai avea niciun motiv să existăm.
— Dar cum rămâne cu Spărgătorul de Zid pentru Luo Ji? zise
cineva.
Întrebarea păru să atingă un punct sensibil în sufletul lui Qin Shi
Huang. Îşi înfipse sabia în pământ şi se adânci în gânduri. Soarele
coborî grăbit către pământ, alungind umbrele care ajunseră acum
până la orizont. Pe la jumătatea drumului, îşi schimbă deodată
direcţia şi se ridică şi se prăbuşi de câteva ori peste orizont, ca spatele
strălucitor al unei balene care crestează oceanul negru, trăgând vasta
sălbăticie şi micul grup de oameni care compuneau lumea dezolantă
când spre lumină, când spre întuneric.
— Luo Ji este propriul Spărgător de Zid. Trebuie să afle singur ce
ameninţare este pentru Stăpân, zise Qin Shi Huang.
— Ştim sigur că este o ameninţare? întrebă cineva.
— Nu ştiu, dar Stăpânul ştie şi ştia şi Evans. El l-a învăţat pe Stăpân
cum să ascundă secretul, şi acum a murit. Nu mai putem afla.
— Deci dintre toţi Cei cu Faţa la Zid, Luo Ji este cea mai mare
ameninţare? întrebă ezitant altcineva.
— Nu ştim nici asta. Un singur lucru este clar, spuse Qin Shi
Huang, privind bolta cerului care din albastră devenea neagră. Dintre
Cei patru cu Faţa la Zid, Luo Ji este singurul în competiţie directă cu
Stăpânul.

Şedinţă de lucru, Departamentul Politic al Forţelor Spaţiale

Chang Weisi rămase tăcut mult timp după ce începuse şedinţa,

lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Urmări cu privirea cele
două rânduri de ofiţeri politici de la masa de conferinţe, apoi se uită la
distanţa nesfârşită în timp ce lovea uşor cu creionul în masă, un ritm
lent care părea să marcheze tempoul gândurilor sale. În cele din urmă,
se trezi din propria reverie.
— Tovarăşi, printr-un ordin anunţat ieri de Comisia Militară
Centrală, am devenit Comandantul Departamentului Politic al
Forţelor Armate. Am acceptat numirea acum o săptămână, dar când
stau aici, împreună cu voi, încep să am ezitări. Mi-am dat seama brusc

 123 
că în faţa mea se află cel mai hărţuit grup de oameni din Forţele
Spaţiale şi acum sunt şi eu unul dintre voi. Nu mi-am dat seama
înainte, şi-mi cer iertare în faţa voastră.
Deschise un document pe care şi-l puse în faţă:
— Această parte a şedinţei este neoficială. Tovarăşi, vă invit la un
schimb sincer de opinii. Să fim şi noi o dată trisolarieni şi să vorbim
deschis unii cu alţii. Este esenţial pentru munca ce ne aşteaptă.
Privirea lui Chang Weisi rătăci pe chipul fiecărui ofiţer o clipă sau
două, dar rămaseră cu toţii tăcuţi. Apoi se ridică în picioare şi începu
să se plimbe prin spatele celor aşezaţi la masă.
— Datoria noastră este să construim înăuntrul forţelor armate
încrederea că vom câştiga războiul ce va veni. Aşa că vă întreb: noi
chiar credem asta? Vă rog să ridicaţi mâinile, cei care aveţi încredere.
Şi atenţie: vorbim fără ascunzişuri!
Nimeni nu ridică mâna. Aproape toţi se holbau la masă. Însă Chang
Weisi observă că privirea unui bărbat era aţintită în sus: Zhang Beihai.
— Credeţi că victoria este posibilă? continuă. Când spun posibilă,
nu mă refer doar la câteva zecimi de procent accidentale, ci la o
posibilitate reală, semnificativă.
Zhang Beihai ridică mâna. Era singura.
— Mai întâi, aş vrea să vă mulţumesc pentru sinceritate, spuse
Chang Weisi şi se întoarse către Zhang Beihai. Excelent, tovarăşe
Zhang! Pe ce se bazează încrederea ta?
Se ridică în picioare, dar Chang Weisi îi făcu semn să stea jos:
— Nu este o şedinţă oficială, spuse el. Este doar o discuţie de la om
la om.
Stând încă drept, Zhang Beihai zise:
— Comandante, nu pot să răspund eficient la întrebare în câteva
cuvinte, fiindcă procesul de construire a încrederii este lung şi
complicat. Mai întâi, aş vrea să remarc mentalitatea eronată din rândul
trupelor. Ştim cu toţii că înainte de Criza Trisolariană, am susţinut
examinarea viitorului războiului din perspective ştiinţifice şi raţionale
şi această gândire s-a perpetuat până în zilele noastre, sprijinită de o
inerţie mentală puternică. Este în special cazul forţei spaţiale de azi,
unde mentalitatea a fost exacerbată de afluxul unui mare număr de
academicieni şi oameni de ştiinţă. Dacă privim un război interstelar,

 124 
ce va avea loc peste patru secole, prin mentalitatea asta, nu vom reuşi
niciodată să credem în victorie.
— Este ciudat ce ne spune tovarăşul Zhang Beihai, zise un colonel.
Încrederea hotărâtă n-ar trebui să se bazeze pe ştiinţă şi raţiune? Nicio
încredere nu este solidă, dacă nu se bazează pe fapte obiective.
— Atunci să privim şi dintr-o altă perspectivă ştiinţa şi raţiunea. Să
nu uităm că e vorba de propria noastră ştiinţă şi raţiune. Dezvoltarea
avansată a trisolarienilor ne spune că ştiinţa noastră nu este decât un
copil care culege scoici pe o plajă şi nici măcar n-a văzut oceanul
adevărului. Faptele pe care le vedem coordonate de ştiinţă şi de raţiune
poate nu sunt cele adevărate, obiective. Şi, pentru că aşa stau lucrurile,
trebuie să învăţăm să le ignorăm în mod selectiv. Ar trebui să
observăm cum se schimbă lucrurile în timp ce se dezvoltă şi să nu
renunţăm la viitor prin determinism tehnologic şi prin materialism
mecanic.
— Excelent! spuse Chang Weisi şi-i făcu semn să continue.
— Trebuie să construim încrederea în victorie, o încredere care stă
la baza datoriei şi a demnităţii militare! Când armata chineză se
confrunta în trecut cu un duşman puternic şi condiţii extrem de
nefavorabile, îşi stabilea încrederea fermă în victorie cu ajutorul
simţului responsabilităţii faţă de popor şi de patrie. Azi, consider că un
simţ al responsabilităţii faţă de rasa umană şi de civilizaţia de pe Terra
poate stimula o încredere asemănătoare.
— Dar cum să tratăm activitatea ideologică specifică? întrebă un
ofiţer. Forţele Spaţiale presupun multe elemente complexe, ceea ce
înseamnă că ideologia lor este la fel. Avem o sarcină dificilă de
îndeplinit.
— Deocamdată, cred c-ar trebui să începem cu starea mentală a
trupelor, spuse Zhang Beihai. Imagine generală: Săptămâna trecută
am vizitat trupele de la Forţele Aeriene şi Navale, care tocmai s-au
alăturat unităţii noastre, şi-am descoperit că instrucţia lor de zi cu zi
este incredibil de superficială. Imagine de detaliu: Problemele legate
de disciplina militară devin din ce în ce mai frecvente. Trebuia să aibă
loc trecerea la uniformele de vară, dar mulţi de la cartierul general încă
mai poartă uniformele de iarnă. Această stare de spirit trebuie să se
schimbe cât mai repede. Iată, Forţa Spaţială se transformă într-o

 125 
Academie de Ştiinţe. Sigur, nu putem nega că misiunea ei actuală este
aceea a unei academii de ştiinţe militare, dar ar trebui să fim conştienţi
că suntem o armată, şi mai ales una în stare de război!
Conversaţia a mai continuat un timp, apoi Chang Weisi se întoarse
la locul său:
— Vă mulţumesc! Sper că vom fi capabili să mai purtăm astfel de
discuţii deschise. Acum, să trecem la subiectele şedinţei noastre
oficiale.
În timp ce vorbea, ridică ochii şi remarcă din nou privirea fermă a
lui Zhang Beihai, care emana o hotărâre ce-i încălzi puţin inima.
Zhang Beihai, ştiu că ai încredere. Cu un tată ca al tău, ar fi fost
imposibil să nu ai. Dar lucrurile nu sunt atât de simple pe cât le descrii.
Nu ştiu pe ce se bazează încrederea ta şi nici măcar nu ştiu ce mai
presupune ea. La fel ca tatăl tău. L-am admirat, dar trebuie să recunosc
că, până la urmă, n-am reuşit să-l descifrez.
Chang Weisi deschise documentul din faţa sa:
— Cercetarea teoriei războiului spaţial este în plin avânt, dar deja a
apărut o problemă: Studiul războiului interplanetar trebuie să se
fundamenteze pe un anumit nivel de dezvoltare tehnologică, asta este
clar. Însă acum, cercetarea de bază abia a început, iar inovaţiile
tehnologice se vor realiza într-un viitor îndepărtat. Asta înseamnă că
cercetarea noastră nu are nicio susţinere. Cartierul general a revizuit
planul în lumina noilor circumstanţe şi a împărţit cercetarea unificată
a teoriei războiului spaţial în trei părţi, ca să se adapteze la posibilele
niveluri tehnologice pe care umanitatea le-ar atinge în viitor. Şi
anume: o strategie low-tech, o strategie mid-tech şi o strategie high-
tech.
În prezent se lucrează atât la definirea celor trei niveluri de
tehnologie, cât şi la definirea unui număr mare de parametri pentru
fiecare disciplină ştiinţifică, însă cel esenţial va fi viteza şi
amplitudinea unei astronave din clasa de zece kilotone.
— Nivelul Low-Tech: Viteza astronavelor atinge de cincizeci de ori a
treia velocitate cosmică20 sau aproximativ opt sute de kilometri pe
20 Prima velocitate cosmică este velocitatea iniţială de care un corp are nevoie ca să
atingă orbita, a doua velocitate cosmică este valoarea necesară pentru a părăsi
atracţia gravitaţională a unui obiect şi a treia velocitate cosmică este valoarea
necesară pentru a părăsi Sistemul Solar (n. tr. Joel Martinsen).
 126 
secundă. Astronavele nu sunt echipate cu un sistem parţial de
susţinere a vieţii. În aceste condiţii, raza de luptă e limitată la
interiorul Sistemului Solar. Adică până la orbita lui Neptun sau
treizeci de AU de la Soare.
— Nivelul Mid-Tech: Viteza astronavelor atinge de trei sute de ori a
treia velocitate cosmică sau patru mii opt sute de kilometri pe
secundă. Astronavele sunt echipate cu un sistem parţial de susţinere a
vieţii. În aceste condiţii, raza de luptă a astronavelor se întinde dincolo
de Centura Kuiper şi include tot spaţiul aflat în limita a o mie de AU
de la Soare.
— Nivelul High-Tech: Viteza astronavelor ajunge la o mie de ori mai
mare decât cea de-a treia velocitate cosmică, adică de şaisprezece mii
de kilometri pe secundă, ceea ce reprezintă cinci la sută din viteza
luminii. Astronava este complet echipată cu sistem de susţinere a
vieţii. În aceste condiţii, raza de luptă se întinde până la Norul Oort 21,
cu capacităţi de navigaţie interstelară preliminară.
Defetismul este cea mai mare ameninţare pentru forţele armate în
spaţiu, aşa că lucrătorii politici şi ideologici vor avea o responsabilitate
extrem de importantă în forţa spaţială. Departamentele politice din
armată vor participa pe deplin la studierea teoriei războiului spaţial
pentru a eradica flagelul defetismului şi pentru a garanta orientarea
corectă a cercetării.
Cei care sunteţi prezenţi aici astăzi veţi deveni membri ai unui grup
operativ pentru teoria războiului spaţial. Deşi vor exista unele
suprapuneri printre membrii celor trei ramuri, instituţiile de cercetare
sunt independente şi vor fi cunoscute temporar sub numele de
Institutul pentru Strategia Low-Tech, Institutul pentru Strategia Mid-
Tech şi Institutul pentru strategia High-Tech. La şedinţa de azi, aş vrea
să aflu de la fiecare pe care l-aţi alege, ca referinţă pentru următoarea
rundă de numiri ale Departamentului Politic. Hai să vedem ce-am
ales!
Dintre cei treizeci şi doi de ofiţeri politici de la şedinţă, douăzeci şi
patru au ales nivelul low-tech şi şapte au ales mid-tech. Doar un singur

21 Norul Oort este un grup de obiecte din gheaţă dispuse sferic care înconjoară
Sistemul Solar la o distanţă de 50.000 până la 100.000 AU şi care este considerat
sursa cometelor cu perioadă lungă de apariţie (n. tr. Joel Martinsen).
 127 
ofiţer a preferat nivelul high-tech: Zhang Beihai.
— Se pare că tovarăşul Beihai vrea să se apuce de science-fiction,
spuse cineva, stârnind hohote de râs răzleţe.
— Alegerea mea este singura speranţă în victorie. Este singurul
nivel de tehnologie care îi oferă umanităţii o şansă să construiască un
sistem defensiv eficient pentru Terra şi pentru Sistemul Solar, zise
Zhang Beihai.
— N-am ajuns să stăpânim pe deplin nici măcar fuziunea nucleară
controlată. Darămite să trimiţi o astronavă de război de zece mii de
tone la cinci la sută din viteza luminii? De zece mii de ori mai rapidă
decât astronavele de mărimea unui camion din zilele noastre? Nici
măcar nu este SF! Este o pură fantezie!
— Dar nu mai avem la dispoziţie încă patru secole? Nu trebuie să
uităm de progresul potenţial.
— Progresul în fizica fundamentală e imposibil.
— Noi nu ne-am apropiat nici măcar la un procent din aplicaţiile
potenţiale ale teoriilor existente, spuse Zhang Beihai. Am sentimentul
că cea mai importantă problemă este abordarea cercetării de către
sectorul tehnologiei. Risipesc prea mult timp şi bani pe tehnologia
low-tech. La propulsie, de exemplu, n-are niciun rost să lucrezi la
motorul cu fuziune; dar ei nu numai că aruncă pe fereastră sume
uriaşe pentru cercetarea şi dezvoltarea lui, ci depun acelaşi efort şi
pentru studierea propulsiei chimice de generaţie nouă! Ar trebui să ne
concentrăm resursele pe studiul motoarelor cu fuziune şi să trecem
direct la dezvoltarea unor motoare fără agent de răcire, sărind peste
fuziunea cu agent de răcire. Aceeaşi problemă există şi în alte domenii
de cercetare. Ecosistemele etanşe, de exemplu, reprezintă o tehnologie
necesară pentru astronavele interstelare, şi una care nu depinde
neapărat de teoria fundamentală, dar cercetarea din domeniu este
foarte limitată.
Chang Weisi zise:
— Tovarăşul Zhang Beihai a pus cel puţin o întrebare care merită
atenţia noastră. Comunităţile militare şi ştiinţifice sunt ocupate să-şi
înceapă activitatea, dar nu comunică între ele suficient. Din fericire,
ambele părţi conştientizează situaţia şi organizează o conferinţă
comună. Comunitatea militară şi cea ştiinţifică şi-au stabilit agenţii

 128 
specifice pentru întărirea comunicării dintre cele două părţi şi pentru
stabilirea unei relaţii interactive între strategia spaţială şi cercetarea
ştiinţifică. Următorul pas constă în trimiterea reprezentanţilor militari
în diferite zone de cercetare şi implicarea unui grup mare de oameni
de ştiinţă în studiul teoriei războiului spaţial. Repet, nu putem să stăm
şi s-aşteptăm inovaţiile tehnologice. Trebuie să ne formăm cât mai
repede propria strategie ideologică, apoi s-o promovăm în fiecare
domeniu.
— Mai departe aş vrea să mă refer la un alt nivel de relaţii: cele
dintre Forţele Spaţiale şi Cei cu Faţa la Zid.
— Cei cu Faţa la Zid? întrebă cineva uluit. Vor interveni în
activitatea Forţelor Spaţiale?
— Nu am primit nicio informaţie până acum, cu toate că Tyler a
propus să facă o vizită de inspecţie la armată. Însă trebuie să înţelegem
că ei au o anumită putere şi orice interferenţă din partea lor poate
produce efecte neaşteptate. Trebuie să fim pregătiţi mental pentru
asta. Şi, când există o astfel de situaţie, ar trebui să păstrăm un
echilibru între Proiectul Celor cu Faţa la Zid şi strategia tradiţională
militară.
După şedinţă, Chang Weisi rămase singur în sala de conferinţă,
fumând o ţigară. Fumul se contopi cu o rază de soare care strălucea
prin fereastră şi păru să ia foc.
Orice s-ar întâmpla, măcar a început, îşi spuse.

Pentru prima oară, Luo Ji simţi că i s-a împlinit visul. Crezuse că

Garanin doar se lăudase, – bineînţeles că putea găsi un loc neatins,
uimitor, dar era convins că avea să fie diferit de cel pe care şi-l
închipuise. Însă când coborî din elicopter, fu ca şi când ar fi păşit într-
o lume de vis: vârfurile înzăpezite ale munţilor din depărtare, lacul din
faţa lui, pajiştea şi pădurea de lângă lac, toate erau aşezate ca-n schiţa
pe care i-o desenase lui Garanin. Şi nici măcar nu îndrăznise să-şi
imagineze un asemenea mediu imaculat. Totul părea desprins dintr-o
poveste. Aerul proaspăt avea o uşoară aromă dulce, plăcută, şi până şi
soarele părea atent să-şi trimită partea cea mai delicată şi sofisticată
din strălucire asupra acestui loc. Însă mica proprietate de lângă lac şi
vila din mijlocul ei erau extraordinare pe lângă toate celelalte lucruri.

 129 
Kent, care-l însoţise, îi spusese că vila fusese construită pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, însă părea mai veche, iar trecerea timpului o
făcuse să se armonizeze cu împrejurimile.
— Nu fiţi surprins! Uneori oamenii visează locuri care chiar există,
zise Kent.
— Trăieşte cineva aici? întrebă Luo Ji.
— Nu locuieşte nimeni pe o rază de cinci kilometri. Mai încolo sunt
câteva sate.
Luo Ji ghici că se aflau undeva în Europa de nord, dar nu întrebă.
Kent îl conduse în casă. Cum intră în livingul spaţios, în stil european,
Luo Ji zări şemineul, iar lemnul de arbori fructiferi, aranjat frumos
într-o stivă lângă el, răspândea o aromă proaspătă.
— Fostul proprietar al casei vă urează bun venit! Este mândru că
unul dintre Cei cu Faţa la Zid va locui aici.
În continuare, Kent îi spuse că vila avea mai multe facilităţi decât
cele solicitate: grajduri cu zece cai, pentru că cel mai eficient mod de-a
ajunge pe munte era pe jos sau călare; un teren de tenis şi unul de golf;
o pivniţă cu sticle cu vin şi, pe lac, o barcă cu motor şi câteva vapoare
cu pânze. Sub faţada veche, casa fusese modernizată complet. Fiecare
încăpere fusese echipată cu un computer, cu Internet şi televizor cu
antenă de satelit şi, în plus, exista o sală de proiecţie digitală. Mai
mult, Luo Ji observase un heliport când sosise. Era evident că nu
fusese construit în ultima clipă.
— Omul ăsta dispune de bani serioşi.
— Nu numai de bani. Nu vrea să-şi dezvăluie identitatea, dar
probabil i-aţi recunoaşte numele dacă l-aţi auzi. A donat terenul
acesta Organizaţiei Naţiunilor Unite, un cadou mai mare decât cel al
lui Rockefeller. Deci, ca să fie clar, pământul şi proprietatea imobiliară
aparţin ONU. Aveţi doar dreptul de reşedinţă. Însă primiţi şi
dumneavoastră ceva. Când proprietarul a plecat, a spus că şi-a luat
toate obiectele personale şi tot ce-a rămas vă aparţine. Numai
tablourile valorează, probabil, o sumă frumuşică.
Kent îl duse pe Luo Ji să facă turul fiecărei încăperi. Observă că
proprietarul iniţial avea gusturi rafinate şi mobila din fiecare cameră
emana o linişte elegantă. O mare parte din cărţile din bibliotecă erau
ediţii vechi în limba latină. Cele mai multe tablouri erau în stil

 130 
modernist, dar nu păreau neintegrate în atmosfera clasică a
încăperilor. Îl surprinse, în mod special, un lucru: absenţa peisajelor,
amprenta unei sensibilităţi estetice mature: a atârna tablouri cu
peisaje într-o casă din Grădina Edenului era inutil, ca şi cum ai fi
turnat o găleată cu apă în ocean.
Luo Ji se întoarse în sufragerie şi se aşeză pe scaunul încântător de
confortabil din faţa şemineului. Întinse mâna şi atinse un obiect pe
care îl ridică şi-l inspectă. O pipă de epitrop, cu ţeavă lungă şi subţire,
folosită de înaltele clase sociale. Se uită spre rafturile goale de pe
perete şi-şi imagină ce fusese luat.
Apoi intră Kent şi-i prezentă câţiva oameni: menajera, bucătăreasa,
şoferul, îngrijitorul de cai şi conducătorul de ambarcaţiuni, care
fuseseră cu toţii în slujba fostului proprietar. După plecarea lor, Kent îi
prezentă un locotenent-colonel îmbrăcat civil, care era responsabil cu
securitatea. După ce plecă şi el, Luo Ji îl întrebă pe Kent unde era Shi
Qiang.
— V-a predat gărzilor dvs. de corp şi probabil s-a întors acasă.
— Să-i ia locul tipului care a plecat acum. Cred că va face treabă
mai bună.
— Sunt de aceeaşi părere, dar nu vorbeşte limba engleză. I-ar fi
greu să îndeplinească sarcinile.
— Atunci aduceţi gărzi din China care să le înlocuiască pe cele de-
aici.
Kent încuviinţă şi se duse să îndeplinească ordinul. Luo Ji ieşi din
încăpere şi traversă gazonul tuns perfect, până ajunse la un ponton
care ducea până în mijlocul lacului. Puse mâinile pe balustrada de la
capăt şi privi cum se reflectau vârfurile înzăpezite ale munţilor în
oglinda lacului. Înconjurat de aerul dulce şi de lumina soarelui, îşi
spuse: „În comparaţie cu viaţa de-acum, ce mai contează cum va fi
peste patru secole?”
La dracu’ cu Proiectul Celor cu Faţa la Zid!

— Cum a intrat ticălosul ăla? întrebă în şoaptă cercetătorul de la

terminal.
— Cei cu Faţa la Zid pot intra oriunde doresc, şopti vecinul său.
— E destul de plictisitor, nu-i aşa? Presupun că sunteţi dezamăgit,

 131 
domnule preşedinte, îi spuse doctorul Allen, directorul Laboratorului
Naţional Los Alamos, lui Rey Diaz, în timp ce-l conducea pe lângă
rândurile de calculatoare.
— Nu mai sunt preşedinte, spuse Rey Diaz sever, în timp ce
supraveghea împrejurimile.
— Acesta este centrul nostru de simulare pentru armele nucleare.
Los Alamos are patru astfel de centre şi Lawrence Livermore are trei.
Două obiecte îi atraseră atenţia lui Rey Diaz, care nu i se părură
deloc neinteresante. Păreau noi, cu monitoare mari şi console cu o
mulţime de butoane frumoase. Se îndreptă să le inspecteze cu atenţie,
dar Allen îl trase:
— Este un joc. Terminalele de-aici nu sunt făcute pentru jocuri, aşa
c-am adus două pentru relaxare.
Rey Diaz observă alte două obiecte din categoria nu-chiar-
neinteresant. Erau transparente, cu o structură complicată şi
conţineau un lichid care fierbea. Din nou dădu să se apropie şi, de data
asta, Allen scutură din cap zâmbind şi nu-l mai opri:
— Acela este un umidificator. În New Mexico climatul este uscat.
Cealaltă maşină este doar un aparat automat de cafea. Mike, toarnă-i o
ceaşcă de cafea domnului Rey Diaz… De fapt nu, stai, nu de-acolo. Vă
prepar eu o cafea, de cea mai bună calitate, la mine în birou.
Singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut lui Rey Diaz era să
examineze fotografiile mari alb-negru de pe perete. Îl recunoscu pe
omul slăbuţ care purta pălărie şi fuma o pipă: era Oppenheimer. Apoi
Allen îi atrase atenţia asupra terminalelor anoste.
— Monitoarele astea sunt învechite, spuse Rey Diaz.
— Dar în spatele lor se află cel mai puternic computer din lume,
care funcţionează la treizeci de petaFLOPS22.
Un inginer veni spre Allen:

22 petaFLOPS. FLOPS este un acronim de la expresia floating point operations per

second (operaţii în virgulă mobilă pe secundă). FLOPS reprezintă o unitate de
măsură a puterii (= a vitezei) de calcul a unui calculator sau sistem de calcul,
măsurând numărul maxim de operaţii în virgulă mobilă (de regulă adunări şi
înmulţiri), ce sunt executate pe secundă. Unitatea FLOPS e utilizată mai ales în
domeniul calculelor ştiinţifice, la care calculul în virgulă mobilă este frecvent folosit.
FLOPS nu este unitate SI, dar poate fi apreciat ca o unitate de măsură având
mărimea 1/s (n. tr.).
 132 
 — Domnule doctor, AD4453OG este funcţional.
— Excelent!
Inginerul vorbi mai încet:
— Am suspendat modulul de ieşire, zise el, aruncând o privire
furişă spre Rey Diaz.
— Dă-i drumul, spuse Allen şi se întoarse spre Rey Diaz:
— Vedeţi, nu ascundem nimic de Cei cu Faţa la Zid.
Apoi Rey Diaz auzi nişte sfâşieturi şi văzu că oamenii de la
terminale rup hârtii. Presupuse că distrugeau documente şi murmură:
— Nu aveţi nici măcar un tocător de documente?
Însă apoi realiză că rupeau hârtie nefolosită de copiator.
Cineva strigă:
— Gata!
Toată lumea aclamă şi aruncă hârtiile rupte în aer, iar podeaua plină
de resturi semăna şi mai mult cu o groapă de gunoi.
— Este o tradiţie a centrului de simulare. Când a explodat prima
bombă atomică, dr. Fermi a aruncat o hârtie ruptă în aer şi, în funcţie
de distanţa la care bucăţile au plutit în unda de şoc, a calculat cu
precizie energia degajată de bombă. Facem acelaşi lucru la fiecare
simulare efectuată.
Rey Diaz îşi scutură bucăţile de hârtie de pe frunte şi umeri şi zise:
— Executaţi teste nucleare în fiecare zi, dar vi se pare atât de uşor
de parcă ar fi un joc video. Pentru noi nu-i deloc aşa. Nu avem
supercomputere. Noi trebuie să facem teste reale… Facem aceleaşi
lucruri, dar până la urmă săracii ajung mereu să fie o bătaie de cap.
— Domnule Rey Diaz, nimeni de-aici nu-i interesat de politică.
Diaz se sprijini de un birou şi se uită mai atent la terminale, dar nu
văzu decât şiruri de date şi curbe mişcătoare. Când reuşi, într-un final,
să identifice nişte diagrame, erau atât de abstracte că nu reuşi să
înţeleagă nimic. Se aplecă spre un alt terminal, iar fizicianul aşezat în
faţa lui îşi ridică privirea spre el şi spuse:
— Domnule Preşedinte, dacă vă uitaţi după un nor în formă de
ciupercă, nu e aici.
— Nu sunt preşedinte, repetă Rey Diaz, acceptând cafeaua pe care
i-o întindea Mike.
Allen zise:

 133 
 — Atunci să vorbim despre ce putem face pentru dumneavoastră.
— Proiectaţi o bombă nucleară.
— Sigur. Cu toate că Los Alamos e o instituţie multidisciplinară, am
bănuit eu că n-aţi venit aici din alt motiv. Puteţi să-mi daţi mai multe
detalii? Ce tip? Ce capacitate?
— CAP o să vă trimită toate specificaţiile tehnice în curând, aşa că o
să vă expun doar punctele esenţiale. Capacitate mare, cea mai mare
posibilă. Cât de mare o puteţi face. Două sute de megatone, minimum
absolut.
Allen îl fixă cu privirea o clipă, apoi îşi coborî capul, cufundat în
gânduri:
— Asta ne va lua ceva timp.
— N-aveţi modele matematice?
— Sigur că avem. Avem modele pentru orice, de la obuze de cinci
sute de tone până la bombe mari de douăzeci de megatone, de la
bombe cu neutron la bombe cu impuls electromagnetic, dar puterea
explozivă pe care o cereţi este mult prea mare. Este mai mare de zece
ori decât cel mai mare dispozitiv termonuclear din lume. Ar trebui să
aibă un detonator cu totul diferit şi alte stadii ale exploziei decât
armele nucleare convenţionale. Ar putea chiar să necesite altă
structură. Nu avem un model care să se potrivească.
Mai discutară un timp despre planificarea generală a diferitelor
proiecte de cercetare şi când veni timpul să plece, Allen spuse:
— Domnule Rey Diaz, ştiu că dispuneţi de cei mai buni fizicieni în
cadrul personalului de la CAP. Presupun că v-au informat despre
aplicaţiile armelor nucleare în războiul spaţial.
— Îmi puteţi repeta.
— Foarte bine. În războiul spaţial, bombele nucleare ar putea fi
considerate arme cu eficienţă scăzută, fiindcă exploziile nucleare nu
produc o undă de şoc în vidul cosmic, ci doar o presiune neglijabilă de
la lumina pe care o generează, astfel încât nu au impactul mecanic pe
care îl au exploziile din atmosferă. Toată energia lor este eliberată sub
formă de radiaţii şi impulsuri electromagnetice şi, cel puţin pentru
Terra, scuturile antiradiaţie şi scutul electromagnetic al astronavei
reprezintă o tehnologie destul de avansată.
— Şi dacă ţinta este lovită direct?

 134 
 — Atunci este cu totul altceva. Căldura va fi un factor decisiv şi
ţinta se va topi sau chiar se va evapora. Dar o bombă de câteva sute de
milioane de tone va fi probabil la fel de mare ca o clădire, şi mi-e
teamă că nu va fi uşor să ţintim direct… De fapt, impactul mecanic al
armelor nucleare nu se compară cu cel al armelor cinetice; radiaţia lor
nu este la fel de intensă ca armele cu fascicul de particule, iar
capacitatea de distrugere termică nu se compară cu a laserelor cu raze
gamma.
— Dar acele arme nu sunt gata de luptă. Bombele nucleare sunt
cele mai puternice arme avansate ale omenirii. Cât despre problemele
de performanţă pe care le-aţi menţionat în confruntarea spaţială,
există câteva căi de îmbunătăţire. De exemplu, adăugarea unui mediu
ambiant în care să se creeze o undă de şoc, aşa cum ai pune rulmenţi
într-o grenadă.
— Asta e o idee interesantă. Pregătirea dumneavoastră în domeniul
STIM23 îşi spune cuvântul.
— Am studiat energia nucleară şi-mi plac bombele nucleare. Am un
sentiment bun în legătură cu ele.
Allen izbucni în râs:
— Ah, aproape am uitat. Este ridicol să discutăm asemenea lucruri
cu Cel cu Faţa la Zid.
Cei doi râseră, dar Rey Diaz deveni deodată serios şi spuse:
— Doctore Allen, la fel ca ceilalţi, trataţi strategia Celor cu Faţa la
Zid ca pe ceva misterios. Cea mai puternică armă, gata de luptă şi
disponibilă în acest moment, este bomba cu hidrogen. Este un lucru
foarte normal să ne concentrăm asupra ei, nu? Cred că abordarea mea
este cea corectă.
Cei doi se opriră pe poteca liniştită din pădure, pe care veniseră.
Allen zise:
— Fermi şi Oppenheimer s-au plimbat pe poteca asta de
nenumărate ori. După Hiroshima şi Nagasaki, majoritatea arhitecţilor
primei generaţii de arme nucleare şi-au petrecut restul vieţii în
mlaştina depresiei. S-ar simţi mai bine dacă ar şti cu ce misiune se
confruntă armele nucleare ale umanităţii.
— Indiferent cât de înspăimântătoare ar fi, armele sunt un lucru

23 STIM, Ştiinţe, Tehnologie, Inginerie, Matematică (n. tr.).

 135 
bun… Dar, ca să ştii, data viitoare când vin, sper să nu vă mai văd
aruncând bucăţele de hârtie peste tot. Trebuie să le lăsăm o impresie
frumoasă sophonilor.

Keiko Yamasuki se trezi în mijlocul nopţii şi observă că e singură şi

că cearşafurile sunt reci. Se ridică, se îmbrăcă şi se duse la uşă. Zări
imediat umbra soţului ei în pâlcul de bambuşi din curte, ca de obicei.
Aveau case în Anglia şi în Japonia, dar Hines o prefera pe cea din
Japonia. Spunea că lumina lunii de la răsărit îi liniştea sufletul. În
noaptea asta nu se vedea luna. Bambuşii şi silueta lui îmbrăcată în
kimono îşi pierdură cea de-a treia dimensiune şi i se părură nişte
simple figurine decupate din hârtie, care atârnă sub stele.
Hines auzi paşii soţiei, dar nu întoarse capul. Keiko purta aceeaşi
pantofi şi în Anglia, şi în Japonia, ceea ce era straniu. Nu purta geta 24
nici măcar în oraşul natal. Totuşi, doar aici, şi niciodată în Anglia, îi
putea auzi paşii.
— Dragostea mea, nu dormi cum trebuie de zile întregi, zise ea.
Vorbise încet, dar insectele verii se opriră din zumzăit şi liniştea
inundă totul, asemenea apei.
Îşi auzi soţul oftând:
— Keiko, nu pot. Nu mă pot gândi la nimic. Serios, nu-mi vine
nicio idee.
— Nimănui nu-i vine. Cred că nici nu există un plan final pentru
victorie.
Făcu doi paşi înainte, dar încă o separau de Hines câteva tulpini de
bambus. Crângul era locul lor de meditaţie şi aici îşi avea izvorul
inspiraţia pentru majoritatea lucrărilor de cercetare. Rareori îşi
manifestau intimitatea în acest loc sacru, unde se adresau unul altuia
cu mult respect, aşa cum se cuvine într-o atmosferă care era vizibil
impregnată de filosofia orientală.
— Bill, trebuie să te relaxezi! E suficient că te străduieşti cât poţi!
Hines se întoarse, dar în întunericul din crâng nu-i distinse chipul:
— Cum e posibil? Cu fiecare pas pe care-l fac, consum o cantitate
uriaşă de resurse.
— Atunci de ce nu adopţi abordarea asta? răspunse repede Keiko.

24 Încălţăminte tradiţională japoneză (n. red.).

 136 
 Probabil se gândise mult la problemă.
— Alege o direcţie care va oferi ceva benefic când va fi pusă în
practică, chiar dacă munca ta nu va fi încununată de succes.
— Keiko, fix la asta m-am gândit. Iată ce-am hotărât să fac: Chiar
dacă nu-s în stare să vin cu un plan, pot să-i ajut pe alţii să se
gândească la unul.
— Care alţii? Cei cu Faţa la Zid?
— Nu. Nici ei nu se descurcă mai bine ca mine. Mă refer la urmaşii
noştri. Keiko, te-ai gândit vreodată la asta? Rezultatul evoluţiei
biologice naturale are nevoie de cel puţin douăzeci de mii de ani
pentru a se manifesta, dar civilizaţia umană are doar cinci mii de ani
de istorie, iar civilizaţia tehnologică modernă doar două sute. Asta
înseamnă că studiul ştiinţei moderne de azi este realizat de creierul
unui om primitiv.
— Vrei să foloseşti tehnologia pentru accelerarea evoluţiei
creierului?
— S-a studiat deja creierul uman şi ar trebui să depunem mai multe
eforturi pentru dezvoltarea lui la un nivel la care să se ocupe de
sistemul de apărare planetară. Dacă lucrăm din greu un secol sau
două, am putea să mărim inteligenţa umană şi să permitem ştiinţei
viitorului să se elibereze din strânsoarea sophonilor.
— Inteligenţa este un termen vag în domeniul nostru. Ce anume…
— Mă refer la inteligenţă în sensul larg al cuvântului. Nu numai la
înţelesul tradiţional care se referă la gândirea logică, ci şi la capacitatea
de învăţare, la imaginaţie şi inovaţie. Şi la capacitatea de-a acumula
bun-simţ şi experienţă, în timp ce ne păstrăm vitalitatea intelectuală.
Şi creşterea anduranţei mentale, care să îi permită unui creier să
gândească continuu, fără să obosească. Putem să luăm în consideraţie
chiar şi posibilitatea eliminării somnului. Şi aşa mai departe.
— De cât timp e nevoie? Ai măcar o idee vagă?
— Nu. Nu încă. Poate că mintea poate fi conectată la un computer,
care să folosească puterea de calcul pentru amplificarea inteligenţei
umane. Sau poate reuşim să obţinem o interfaţă directă între creiere şi
să combinăm gândurile unor persoane diferite. Sau să le moştenim
amintirile. Însă orice cale am alege pentru creşterea inteligenţei
umane, trebuie să începem mai întâi de la o înţelegere fundamentală a

 137 
mecanismelor creierului.
— Şi acesta este fix domeniul nostru de interes.
— Continuăm aceeaşi carieră. Singura diferenţă e că putem folosi
resurse uriaşe pentru a duce totul la bun sfârşit.
— Iubitule, sunt fericită, sincer! Sunt fascinată! Ar mai fi un lucru.
Ca Cel cu Faţa la Zid, nu crezi că planul este puţin cam…
— Cam indirect? Tot ce-i posibil. Dar gândeşte-te, Keiko! Civilizaţia
umană, în fond, se rezumă la oameni. Dacă începem să-i elevăm, nu
înseamnă că e un plan cu bătaie lungă? Şi, pe urmă, ce altceva aş putea
face eu?
— Bill, eşti un om minunat!
— Gândeşte-te puţin! Dacă transformăm neuroştiinţa şi cercetarea
proceselor de gândire într-un proiect de inginerie mondial şi dacă
investim o cantitate inimaginabil de mare de bani, cât va trebui să
aşteptăm succesul?
— Un secol, mai mult sau mai puţin.
— Hai să fim sceptici şi să zicem două secole. Atunci oamenii foarte
inteligenţi tot vor mai avea două secole la dispoziţie. Şi dacă vor folosi
un secol pentru dezvoltarea ştiinţei fundamentale şi unul pentru
transformarea teoriilor în tehnologie…
— Chiar dacă dă greş, vom fi făcut ce ne doream.
— Keiko, urmează-mă până la sfârşitul zilelor! murmură Hines.
— Da, Bill! Avem tot timpul.
Insectele din crâng păreau să se fi obişnuit cu prezenţa lor şi-şi
reluară zumzăitul muzical. Apoi, când o boare plăcută trecu prin
bambus şi stelele de pe cerul nopţii străluciră printre spaţiile dintre
frunze, corul insectelor răsună de parcă ar fi izvorât chiar din stele.

Era a treia zi a primei Audieri a Proiectului Celor cu Faţa la Zid. Rey

Diaz şi Hines vorbiseră despre prima fază a proiectelor lor, apoi
fuseseră puse într-o discuţie preliminară de către reprezentanţii
membrilor permanenţi ai CAP.
În jurul unei mese mari şi curbate din fosta sală a Consiliului de
Securitate erau aşezaţi reprezentanţii, iar Cei trei cu Faţa la Zid stăteau
la o masă dreptunghiulară din centru.
Rey Diaz şi Hines îşi trimiseseră planurile la audierea anterioară,

 138 
dar Tyler întârziase prima dezvăluire până la sesiunea de faţă, iar
reprezentanţii erau foarte curioşi să afle detalii.
Tyler începu cu o scurtă introducere:
— Trebuie să înfiinţez o forţă armată în spaţiu, care se va alătura
flotei Terrei şi va fi sub comanda mea.
După propoziţia asta, doi dintre Cei cu Faţa la Zid ridicară mâinile.
— Domnul Hines şi cu mine am fost acuzaţi că folosim prea multe
resurse pentru planurile noastre, interveni Rey Diaz. Dar este chiar
absurd. Domnul Tyler vrea să aibă propria forţă spaţială!
— N-am spus că este o forţă spaţială, zise Tyler calm. Intenţia nu
era să construim astronave de război sau astronave uriaşe, ci să
înfiinţăm o flotă de nave de luptă. Fiecare va avea aproximativ
dimensiunile unui avion de luptă terran şi va transporta un singur
pilot. Vor fi ca nişte ţânţari în spaţiu, aşa că l-am poreclit: „planul
roiului de ţânţari”. Formaţiunea trebuie să fie cel puţin egală cu
dimensiunile Flotei Trisolariene invadatoare. O mie de astronave.
— Aţi ataca o astronavă trisolariană cu un ţânţar? N-ar ridica nicio
sprânceană, spuse dispreţuitor un membru din comisia de audiere.
Tyler ridică un deget:
— Nu şi dacă fiecare ţânţar va fi echipat cu o bombă cu hidrogen
din clasa de o sută de megatone. Aşa că am nevoie de tehnologia de
vârf a ultimei superbombe… Nu mă refuzaţi imediat, domnule Rey
Diaz. De fapt, n-aveţi cum să mă refuzaţi. Conform principiilor
Proiectului Celor cu Faţa la Zid, tehnologia nu este proprietate
intelectuală. Odată dezvoltată, am dreptul s-o rechiziţionez.
Rey Diaz se uită la el:
— Întrebarea mea este: vreţi să-mi copiaţi planul?
Tyler zâmbi sardonic:
— Dacă planul Celui cu Faţa la Zid poate fi copiat, mai este el un
Cel cu Faţa la Zid?
— Ţânţarii nu zboară prea departe, zise Garanin, preşedintele prin
rotaţie al CAP. Aceste nave spaţiale de jucărie se pot angaja în luptă
doar aproape de orbita planetei Marte.
— Ai grijă! Următoarea lui cerere va fi pentru un portavion spaţial,
spuse Hines, chicotind.
Tyler răspunse cu aplomb:

 139 
 — Ar fi inutil. Navele de luptă se pot constitui într-o reţea care să
transforme un întreg escadron într-o singură entitate; un grup de
ţânţari care să acţioneze ca un portavion spaţial şi care să fie propulsat
de un motor extern sau de motoarele unei mici porţiuni ale navelor de
luptă membre. La viteza de croazieră, grupul va avea capacităţi de
navigaţie spaţială pe distanţe lungi asemănătoare astronavelor mari.
Odată ajunsă pe câmpul de luptă, uriaşa entitate se va dezasambla şi
va intra în bătălie ca o flotă de nave de luptă independente.
— Grupul dvs. De ţânţari va avea nevoie de ani întregi ca să ajungă
la zona de apărare a perimetrului Sistemului Solar. Un pilot de luptă
nu poate călători atâta timp într-o carlingă ce nu-i permite nici să se
ridice în picioare. Şi unde ar fi loc pentru alimente într-o navă atât de
mică? întrebă cineva.
— Hibernare, zise Tyler. Vor trebui să intre în hibernare. Planul
meu se bazează pe două tehnologii: superbombe în miniatură şi
unităţi de hibernare tot în miniatură.
— Hibernarea câţiva ani într-un sicriu metalic, apoi trezirea, doar
pentru lansarea unui atac sinucigaş. E clar că munca unui pilot-ţânţar
nu e de invidiat, zise Hines.
Entuziasmul lui Tyler dispăru şi rămase tăcut o clipă. Apoi
încuviinţă:
— Aşa este. Găsirea unor piloţi este partea cea mai grea din planul
roiului de ţânţari.
Detaliile planului lui Tyler fură distribuite membrilor sesiunii de
audiere, dar nimeni nu manifestă niciun interes pentru alte discuţii.
Preşedintele declară şedinţa închisă.
— Luo Ji tot n-a ajuns? întrebă un reprezentant american iritat.
— Nu vine, spuse Garanin. A declarat că autoizolarea şi
neparticiparea la audierea CAP fac parte din planul lui.
Când auziră, participanţii începură să şuşotească între ei. Unii
părură iritaţi, alţii zâmbiră enigmatic.
— E un ratat, un pierde-vară! zise Rey Diaz.
— Şi dumneavoastră ce sunteţi? întrebă Tyler jignitor, deşi planul
său, roiul de ţânţari, se baza pe tehnologia superbombei cu hidrogen a
lui Rey Diaz.
Hines spuse:

 140 
 — Aş vrea mai degrabă să-mi exprim aprecierea pentru dr. Luo. El
se cunoaşte pe sine şi-şi ştie aptitudinile, aşa că nu vrea să risipească
inutil resurse. Se întoarse politicos spre Rey Diaz: Cred că domnul Rey
Diaz ar trebui să înveţe ceva de la el.
Înţeleseseră cu toţii că Tyler şi Hines nu-l apărau pe Luo Ji, numai
că duşmănia lor faţă de Rey Diaz era, prin comparaţie, mult mai
profundă.
Garanin bătu cu ciocănaşul în masă:
— În primul rând, cuvintele Celui cu Faţa la Zid, Rey Diaz, au
întrecut complet măsura. Vă reamintesc că trebuie să le arătaţi respect
Celor cu Faţa la Zid. Şi, în mod similar, le transmit lui Tyler şi Hines că
vorbele lor au fost nepotrivite în cadrul şedinţei de astăzi.
Hines spuse:
— Domnule Preşedinte, Cel cu Faţa la Zid, Rey Diaz, nu a
demonstrat cu planul său decât necioplirea unui soldat. Precum Iranul
şi Coreea de Nord, ţara lui a fost supusă sancţiunilor ONU din cauza
programului de arme nucleare şi asta i-a creat un complex pervers faţă
de bombă. Nu există nicio diferenţă esenţială între programul roiului
de ţânţari al domnului Tyler şi planul bombei gigantice cu hidrogen al
lui Rey Diaz. Ambele sunt nişte dezamăgiri. Cele două strategii simple
îşi vor dezvălui intenţia încă de la început. Niciunul nu a dat dovadă
de prudenţa care reprezintă avantajul strategic al Proiectului Celor cu
Faţa la Zid.
Tyler replică:
— Domnule Hines, planul dumneavoastră este un soi de vis naiv cu
ochii deschişi.
După ce se termină audierea, Cei cu Faţa la Zid se îndreptară spre
Camera de Meditaţie, locul lor favorit din sediul ONU. Acum li se
părea că încăperea proiectată pentru linişte fusese construită special
pentru Cei cu Faţa la Zid. Se adunară acolo şi aşteptară în tăcere,
simţind că nu vor face niciodată schimb de gânduri până la începerea
războiului. Bucata de minereu de fier zăcea tăcută în mijlocul lor, de
parcă le-ar fi absorbit şi le-ar fi colectat gândurile, ca un martor
silenţios.
Hines întrebă încet:
— Aţi auzit despre Spărgătorii de Zid?

 141 
 — OTT tocmai a anunţat pe site-ul public, iar CIA a confirmat
ştirea, încuviinţă Tyler.
Cei cu Faţa la Zid se cufundară din nou în tăcere, invocând în minte
o imagine a propriului Spărgător de Zid. Era o imagine care avea să le
apară de nenumărate ori în coşmaruri, pentru că-n ziua în care ar fi
apărut cu adevărat Spărgătorul de Zid, probabil s-ar fi sfârşit viaţa
Celui cu Faţa la Zid atribuit lui.

Când Shi Xiaoming îşi văzu tatăl intrând, se trase speriat într-un
colţ, dar Shi Qiang se aşeză lângă el fără să scoată un cuvânt.
— Nu-ţi fie frică. N-o să te bat şi nici n-o să te-njur de data asta. N-
am energia necesară.
Scoase un pachet de ţigări, luă două şi-i oferi una fiului său. Shi
Xiaoming ezită înainte s-o accepte. Şi le aprinseră şi fumară tăcuţi o
vreme. Apoi Shi Qiang spuse:
— Am o misiune. Voi pleca din ţară curând.
— Dar cu boala ce faci?
Shi Xiaoming privi fumul şi-i aruncă tatălui său o privire
îngrijorată.
— Să vorbim mai întâi despre tine.
Expresia lui Shi Xiaoming deveni rugătoare:
— Tată, voi primi o sentinţă grea pentru asta…
— Pentru orice altă crimă aş fi putut interveni pentru tine, dar
lucrurile nu stau aşa acum. Ming, suntem amândoi adulţi. Trebuie să
răspundem pentru acţiunile noastre.
Băiatul îşi plecă capul disperat şi trase tăcut un fum din ţigară.
Shi Qiang spuse:
— Sunt pe jumătate vinovat. Nu m-am interesat suficient de tine
cât erai mic. Ajungeam în fiecare zi târziu acasă, eram aşa de obosit,
încât beam un pahar şi mă duceam să mă culc. Nu veneam niciodată la
şedinţele cu părinţii de la şcoală şi n-am avut o discuţie serioasă cu
tine despre nimic… Şi acum e la fel: Trebuie să răspundem pentru
acţiunile noastre.
Cu lacrimi în ochi, Shi Xiaoming stinse ţigara apăsat pe marginea
patului, ca şi cum şi-ar fi stins următoarea jumătate din viaţă.
— Închisoarea e ca o şcoală pentru criminali. Uită de reformare

 142 
când intri acolo, ai grijă doar să nu te amesteci cu ceilalţi deţinuţi. Şi
învaţă cum să te protejezi. Ia astea, zise Shi Qiang şi-i puse o pungă de
plastic pe pat.
Înăuntru erau două cartuşe de ţigări ieftine, Yun Yan.
— Şi dacă ai nevoie de orice altceva, o să-ţi trimită mama ta.
Shi Qiang se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse spre fiul său:
— Ming, nu-i exclus să-l vezi pe tatăl tău din nou. Atunci vei fi mai
bătrân decât mine şi vei înţelege ce-i în sufletul meu acum.
Prin fereastra mică a uşii, Shi Xiaoming îşi urmări tatăl ieşind din
centrul de detenţie. De la spate părea foarte bătrân.

Într-o epocă când anxietatea cuprinsese totul, Luo Ji părea cel mai
relaxat om de pe planetă. Se plimba pe lângă lac sau cu barca, punea
bucătarul să-i prepare din ciupercile pe care le culegea şi peştele pe
care-l prindea tot felul de delicatese gustoase, răsfoia colecţia bogată
din bibliotecă şi, când se sătura de toate astea, ieşea afară şi juca golf
cu gărzile. Călărea pe pajişti şi pe poteca din pădure în direcţia vârfului
înzăpezit, dar nu se apropiase niciodată de poalele muntelui.
Adesea se aşeza pe o bancă lângă lac şi contempla cum se reflecta
muntele în apă, nefăcând şi negândindu-se la nimic. Zilele treceau
fără să bage de seamă.
Era singur tot timpul şi nu avea niciun contact cu lumea exterioară.
Kent era la conac, dar avea biroul lui mic şi nu-l deranja aproape
niciodată. Luo Ji vorbise o singură dată cu ofiţerul care răspundea de
securitate, doar pentru a le ordona gărzilor să nu-l urmărească tot
timpul şi, dacă erau nevoite s-o facă cu orice preţ, să se asigure că nu-i
vede.
Se simţea o barcă pe apă, care plutea încet cu pânzele strânse, fără
să ştie unde era ancorată şi încotro pluteşte. Din când în când,
amintindu-şi de fosta lui viaţă, era surprins să descopere că, după cele
câteva zile petrecute aici, nu putea s-o mai recunoască. Situaţia îl
satisfăcea.
Îl interesa în mod special pivniţa cu vinuri. Ştia că sticlele acoperite
de praf, aranjate orizontal pe rafturi, conţineau ce era mai bun. Bea în
living, în bibliotecă şi uneori chiar pe barcă. Dar niciodată prea mult,
doar cât să-l păstreze în starea perfectă, pe jumătate ameţit, pe

 143 
jumătate lucid. Apoi lua pipa cu ţeava lungă a fostului proprietar şi
pufăia după plac.
Nici când ploua şi livingul devenea răcoros, Luo Ji nu aprindea focul
în şemineu. Ştia că încă nu era momentul potrivit.
Nu intra pe Internet, dar uneori se uita la televizor. Sărea peste
programele de ştiri şi le urmărea pe cele care nu aveau nimic de-a face
cu evenimentele curente şi nici măcar cu ziua respectivă. Acest soi de
mulţumire încă mai putea fi găsită, deşi devenea din ce în ce mai rară
în Epoca de Aur, plină de suişuri şi coborâşuri.
Într-o noapte târzie, o luă razna cu o sticlă de coniac, care după cum
zicea pe etichetă, avea vreo treizeci şi cinci de ani. Butonă
telecomanda şi sări peste câteva canale de ştiri pe televizorul HD, dar
un anunţ în limba engleză îi atrase atenţia. Era vorba despre salvarea
unei epave care data de la mijlocul secolului al XVII-lea, un clipper
care naviga de la Rotterdam la Faridabad, scufundat în Capul Horn.
Printre obiectele pe care scafandrii le scoaseră la suprafaţă de pe epavă
se găsea şi un butoiaş cu vin bun, despre care experţii presupuneau că
încă este buvabil. Şi nu numai atât, dar după trei secole de conservare
pe fundul oceanului, aroma lui ar fi fost incomparabilă. Luo Ji
înregistră cea mai mare parte din ştire, apoi îl chemă pe Kent.
— Vreau butoiaşul ăla. Cumpără-l pentru mine, spuse el.
Kent se duse să dea un telefon. Peste două ore îl anunţă pe Luo Ji că
preţul butoiaşului era incredibil de mare: licitaţia începea de la trei
sute de mii de euro.
— Suma asta e nimic pe lângă cele de care dispune Proiectul Celor
cu Faţa la Zid. Cumpără-l. Face parte din plan.
Şi astfel, Proiectul Celor cu Faţa la Zid produse o a doua expresie
după „Zâmbetul pentru Cei cu Faţa la Zid”. Orice era clar absurd, dar
trebuia îndeplinit oricum, se numea „parte din planul Celor cu Faţa la
Zid” sau, pur şi simplu, „parte din plan”.
Două zile mai târziu, butoiaşul, cu suprafaţa acoperită de scoici, fu
aşezat în living-ul din vilă. Luo Ji îi scoase cepul cu ajutorul unui
dispozitiv conceput special pentru butoiaşele din lemn, pe care-l
găsise în pivniţă, şi reuşi să-şi toarne primul pahar. Lichidul avea o
culoare atrăgătoare de verde smarald. Îl mirosi, apoi duse paharul la
buze.

 144 
 — Doctore, asta face parte tot din plan? întrebă Kent încet.
— Sigur. Face parte din plan.
Luo Ji era pe punctul de-a bea, dar văzu oameni prin living şi strigă:
— Afară! Ieşiţi cu toţii afară!
Kent şi ceilalţi nu se clintiră.
— Să ieşiţi afară face parte din plan. Afară!
Se uită încruntat la ei. Kent scutură din cap şi-i conduse pe ceilalţi
afară.
Luo Ji sorbi puţin. Deşi se străduise să se convingă că aroma era
divină, nu mai avu curajul să ia încă o înghiţitură. Însă acea unică
înghiţitură avu consecinţe dramatice. În noaptea aceea avu diaree şi
vomită fiere de culoarea vinului, iar corpul îi era aşa de slăbit că nu se
putu ridica din pat. Mai târziu, după ce doctorii şi specialiştii
deschiseră capacul butoiaşului, descoperiră o etichetă mare de alamă
pe peretele interior, aşa cum se obişnuia în zilele acelea. De-a lungul
timpului avusese loc o reacţie chimică între cupru şi vin, care în
condiţii normale ar fi coexistat paşnic, însă acum rezultase un soi de
substanţă care se dizolvase… Când butoiaşul fu luat, Luo Ji observă
bucuria răutăcioasă de pe chipul lui Kent.
Complet epuizat, zăcu în pat, urmărind cum perfuzia picura şi
simţi că-l cuprinde o senzaţie puternică de singurătate. Ştiu că
distracţia din ultimul timp era doar imponderabilitatea datorată
rostogolirii în prăpastia singurătăţii şi acum ajunsese la capătul ei. Însă
anticipase momentul şi se pregătise pentru el. Aştepta pe cineva şi
următoarea etapă din plan avea să înceapă. Îl aştepta pe Da Shi.

Tyler se proteja de burniţa din Kagoshima cu o umbrelă. În spatele

lui, la doi metri, era comandantul armatei, Koichi Inoue, care-şi ţinea
umbrela închisă. În ultimele două zile încercase să păstreze distanţa
faţă de Tyler, atât fizică, cât şi mentală. Se aflau la Muzeul Păcii Chiran
pentru piloţii kamikaze şi în faţa lor era o statuie a unei unităţi de atac
speciale, alături de un avion alb, cu indicativul de apel 502. Un strat
subţire de ploaie pictase suprafaţa statuii şi a avionului, creând iluzia
că totul ar fi real.
— Chiar nu mai e loc de discuţii privind propunerea mea? întrebă
Tyler.

 145 
 — Vă sfătuiesc serios să nu anunţaţi nimic în presă. Ar cauza
probleme.
Cuvintele lui Inoue erau la fel de îngheţate ca ploaia.
— A rămas o chestiune atât de sensibilă până azi?
— Nu istoria este sensibilă, ci propunerea de a reînfiinţa unităţile
de atac speciale de kamikaze. De ce n-o faceţi în SUA sau în alt loc?
Doar japonezii trebuie să moară dintr-un simţ al datoriei?
Tyler îşi închise umbrela şi se apropie de Koichi Inoue, care – deşi
nu se trase înapoi – păru înconjurat de un câmp de forţe care-l
împiedica pe Tyler să se apropie:
— N-am spus niciodată că viitoarele forţe kamikaze vor fi
constituite doar din japonezi. Este o forţă internaţională, dar de vreme
ce îşi are originea în măreaţa dumneavoastră ţară, n-ar fi cât se poate
de potrivit să renască aici?
— În războiul interplanetar, genul ăsta de atac are vreo
semnificaţie? Ar trebui să-ţi dai seama că victoriile pentru acele unităţi
de atac speciale au fost limitate şi n-au putut schimba soarta
războiului.
— Comandante, domnule, forţa spaţială pe care am înfiinţat-o este
o flotă de nave de luptă echipate cu superbombe cu hidrogen,
— De ce ai nevoie de oameni? Navele acelea nu pot fi controlate de
computere să se apropie suficient pentru a ataca?
Întrebarea păru să-i ofere lui Tyler oportunitatea pe care o aştepta şi
se înflăcără:
— Tocmai asta e problema! Computerele actuale nu sunt capabile
să înlocuiască creierul uman şi am avea nevoie de progrese în
domeniul teoriei fundamentale pentru viitoarele computere cuantice
şi cele din generaţia următoare. Însă calea a fost închisă de sophoni.
Prin urmare, peste patru secole, inteligenţa computerelor încă va fi
limitată, iar armele controlate de oameni vor fi indispensabile… Ca să
fiu sincer, renaşterea comandourilor kamikaze are doar o semnificaţie
morală, pentru că vor trece zece generaţii până când vor pleca în
întâmpinarea morţii. Dar trebuie să începem de pe-acum să reînviem
spiritul şi credinţa necesare!
Koichi Inoue se întoarse să-l confrunte pe Tyler pentru prima oară.
Părul ud îi era lipit de frunte şi picăturile de ploaie de pe faţă păreau

 146 
lacrimi.
— Această abordare violează principiile morale fundamentale ale
societăţii moderne. Vieţile oamenilor sunt pe primul loc, iar statul şi
guvernul nu pot cere nimănui să accepte o misiune mortală. Îmi aduc
aminte de un vers pe care Yang Wen-li l-a scris în Legenda eroilor
galactici25: „În războiul acesta stă destinul ţării, dar ce importanţă mai
are faţă de drepturile şi libertăţile individuale? Faceţi, cu toţii, tot ce vă
stă în putinţă. ”
Tyler oftă:
— Ştiţi ce? Tocmai aţi renunţat la cea mai preţioasă resursă.
Apoi, îşi deschise umbrela, se întoarse şi plecă furios. Când ajunse
la poarta memorialului, se uită înapoi şi-l văzu pe Koichi Inoue în
ploaie, în faţa statuii.
În timp ce păşea în briza mării, lui Tyler îi reveni în minte o frază
dintr-un bilet de rămas-bun de la un pilot kamikaze către mama lui,
pe care-l văzuse la o expoziţie:
Mamă, o să fiu un licurici!

— E mai grav decât credeam, îi spuse Allen lui Rey Diaz.

Stăteau lângă un obelisc negru din rocă magmatică, monumentul
care marca centrul exploziei primei bombe atomice a umanităţii.
— Structura ei este atât de diferită? întrebă Rey Diaz.
— Complet diferită de bombele nucleare de azi. Construcţia
modelului ei matematic ar fi de o sută de ori mai complicată decât cea
pentru bombele actuale. Este o iniţiativă uriaşă.
— Ce am de făcut?
— Cosmo e în echipa dumneavoastră, nu? Spuneţi-i să vină la
laboratorul meu.
— William Cosmo?
— Da.
— Dar el e… el e…
— Un astrofizician. O autoritate în stele.
— Şi ce-o să facă el?

25 Yang Wen-li este unul dintre protagoniştii Legendei eroilor galactici, o serie de
romane SF japoneze, lansată în anul 1982 de Yoshiki Tanaka şi urmată de adaptări
manga şi anime (n. tr. Joel Martinsen).
 147 
 — Asta voiam să vă explic. În mintea dumneavoastră, o bombă
nucleară este detonată, apoi explodează, dar procesul real este mai
mult ca o ardere. Cu cât e mai mare capacitatea, cu atât e mai lungă
combustia. O explozie nucleară de douăzeci de megatone, de
exemplu, formează o minge de foc care se poate desfăşura în mai mult
de douăzeci de secunde. Superbomba pe care o proiectăm are două
sute de megatone şi mingea de foc va arde mai multe minute. Gândiţi-
vă la asta. Cu ce seamănă?
— Cu un mic soare.
— Exact! Structura de fuziune e ca a unei stele şi reproduce evoluţia
stelară într-o perioadă scurtă de timp. Aşa că modelul matematic de
care avem nevoie pentru a o construi este, de fapt, modelul unei stele.
În faţa lor se întindeau nisipuri albe. În ultimele clipele dinaintea
zorilor, detaliile deşertului negru nu puteau fi desluşite. Peisajul le
aminti involuntar de decorul standard al celor Trei Corpuri.
— Sunt foarte entuziasmat, domnule Rey Diaz. Vă rog să mă iertaţi
pentru lipsa de entuziasm de la început. Gândindu-mă acum la
proiect, semnificaţia lui depăşeşte cu mult construcţia unei
superbombe. Ştiţi ce facem noi aici? Creăm o stea virtuală!
Rey Diaz scutură din cap dezaprobator:
— Ce are de-a face asta cu apărarea Terrei?
— Gândiţi, vă rog, dincolo de apărarea planetei. Eu şi colegii mei
din laborator suntem oameni de ştiinţă, în fond. Lucrul ăsta nu e lipsit
de o semnificaţie practică. Atâta vreme cât se introduc parametrii
adecvaţi, steaua ar putea constitui un model al soarelui nostru.
Gândiţi-vă puţin! Oricând este util să ai un soare în memoria
computerului. Este cea mai mare prezenţă din spaţiu în apropierea
noastră, dar am putea profita de asta. Modelul poate duce la mai multe
descoperiri care ne aşteaptă.
Rey Diaz zise:
— O utilizare anterioară a soarelui a condus umanitatea pe
marginea prăpastiei şi ne-a adus pe amândoi aici.
— Dar noile descoperiri pot readuce umanitatea înapoi în timp. Aşa
că azi, v-am invitat să urmărim răsăritul soarelui.
Soarele pe cale să răsară îşi iţise capul peste orizont. Deşertul din
faţa lor începu să se definească, ca o fotografie în curs de developare, şi

 148 
Rey Diaz văzu cum acest loc, ars de focurile iadului, era acum acoperit
de o vegetaţie măruntă.
— Am devenit moartea, distrugătorul lumilor! exclamă Allen.
— Cum? făcu Rey Diaz, răsucindu-şi repede capul, de parcă ar fi
fost împuşcat din spate.
— Oppenheimer a zis asta când a văzut prima explozie nucleară.
Cred că e un citat din Bhagavad Gita.
Roata dinspre răsărit se mări rapid şi aruncă lumină peste Terra, ca
o reţea aurie. Acelaşi soare din dimineaţa când Ye Wenjie reglase
antena Coastei Roşii şi chiar înainte de asta; acelaşi soare care
strălucise peste praful aşezat după explozia primei bombe nucleare.
Australopitecus, cu un milion de ani în urmă, şi dinozaurii, cu o sută
de milioane de ani în urmă, îşi întorseseră privirea goală către acelaşi
soare şi, înainte de ei, lumina ceţoasă care penetrase suprafaţa
oceanului primordial şi pe care o simţise prima celulă fusese emisă de
acelaşi soare.
Allen continuă:
— Apoi un bărbat pe nume Bainbridge a continuat declaraţia lui
Oppenheimer cât se poate de nepoetic: „Acum suntem cu toţii fii de
căţele”.
— Despre ce naiba vorbeşti? zise Rey Diaz.
Privi soarele care răsărea şi începu să respire greu.
— Îţi mulţumesc, domnule Rey Diaz, fiindcă de acum înainte nu
mai suntem fii de căţele!
La est, soarele răsărea cu o solemnitate care acapara totul, de parcă
i-ar fi declarat lumii: „Totul dispare ca o umbră trecătoare în faţa mea”.
— Ce se întâmplă?
Allen observă că Rey Diaz căzuse şi se chircise cu o mână pe
pământ, fiind zguduit de un acces de vomă. Faţa îi devenise palidă, era
acoperit de transpiraţii reci şi nu avea putere să-şi mişte mâna din
grămăjoara de spini de care se sprijinea.
— Du-te, du-te la maşină! spuse firav.
Îşi întoarse capul în direcţia opusă soarelui şi ridică cealaltă mână
să se ferească de lumina lui. Nu fu în stare să se ridice. Allen încercă
să-l ajute, dar nu reuşi să-i mişte trupul mare.
— Adu maşina aici… spuse Rey Diaz horcăind, în timp ce-şi trăgea

 149 
mâna ca să-şi acopere ochii. Când Allen aduse maşina, căzuse la
pământ. Îl ajută cu greu să se aşeze pe scaunul din spate.
— Ochelari de soare. Am nevoie de ochelari de soare…
Se lăsă pe spate în scaunul maşinii, cu mâinile agitându-se în aer.
Allen îi dădu lui Rey Diaz o pereche de ochelari pe care-i găsise pe
bord. După ce îi puse, respiraţia i se stabiliză:
— Sunt bine, hai să plecăm de-aici. Repede! spuse el slăbit.
— Ce naiba s-a întâmplat? Ce-a fost asta?
— Poate e din cauza soarelui.
— Hm… De când aţi început să aveţi asemenea reacţii?
— De-acum.
Fobia ciudată de soare care-l afectase pe Rey Diaz îl împinsese la
marginea prăpastiei mentale şi fizice de fiecare dată, aşa că de atunci
rămase închis înăuntru.

— A fost un zbor lung? Arăţi de parcă ţi s-ar fi scurs toată energia,

fu primul lucru pe care i-l spuse Luo Ji lui Shi Qiang când sosi.
— Da. N-o să vezi un avion mai confortabil decât cel cu care am
mers noi, zise Shi Qiang în timp ce inspecta împrejurimile.
— Nu-i rău, nu?
— Este groaznic, spuse Shi Qiang, scuturând din cap. Păduri pe trei
laturi, deci este uşor să te ascunzi aproape de casă. Şi mai e şi lacul. Cu
ţărmul atât de aproape de casă, ar fi dificil să te aperi de scafandrii care
ar veni din pădurile de pe celălalt mal. Dar pajiştea este destul de utilă
şi asigură ceva câmp deschis.
— Nu poţi să fii un pic mai romantic?
— Eu sunt la treabă aici, băiete!
— Mă gândeam la o muncă romantică, spuse Luo Ji şi-l conduse pe
Shi Qiang în living.
Îl măsură cu privirea, dar nu fu impresionat de lux şi de eleganţă.
Luo Ji îi turnă o băutură într-un pocal de cristal, dar Shi Qiang refuză.
— Este un coniac vechi de treizeci de ani.
— Nu pot să beau acum… Povesteşte-mi despre munca ta
romantică de-aici.
Luo Ji sorbi coniacul şi se aşeză lângă el:
— Da Shi, îţi cer o favoare. La slujba dinainte, ai căutat vreodată

 150 
prin toată ţara pe cineva anume sau poate chiar în toată lumea?
— Da.
— Şi erai bun la asta?
— Să găsesc oameni? Bineînţeles!
— Perfect! Ajută-mă să găsesc o persoană. O femeie cam de
douăzeci şi ceva de ani. Face parte din plan.
— Naţionalitate? Nume? Adresă?
— Niciuna. Însăşi posibilitatea ca ea să existe este mică.
Shi Qiang îl privi, şi după câteva secunde întrebă:
— Ai visat-o?
Luo Ji încuviinţă.
— Chiar şi cu ochii deschişi.
Shi Qiang încuviinţă, apoi spuse ceva la care Luo Ji nu se aştepta:
— Bine.
— Poftim?
— Bine, dacă ştii cum arată.
— Ei bine, este asiatică, să spunem chinezoaică.
În timp ce vorbea, Luo Ji luă o hârtie şi un creion:
— Faţa ei e aşa. Nasul, aşa. Şi gura… Doamne, nu pot să desenez. Şi
ochii… fir-ar să fie, cum să-i desenez ochii? Ai una din chestiile alea,
un program care te ajută să creezi un chip şi să-i corectezi ochii şi
nasul şi aşa mai departe, în baza descrierilor martorilor oculari, ca să
obţii o descriere precisă a persoanei pe care a văzut-o martorul?
— Bineînţeles. Am una chiar aici, pe laptopul meu.
— Atunci scoate-o şi hai să desenăm!
Shi Qiang se întinse pe canapea şi se aşeză cât mai confortabil.
— Nu e nevoie. Nu trebuie s-o desenezi. Vorbeşte, pur şi simplu.
Lasă la o parte înfăţişarea ei şi spune-mi ce fel de om este.
Ceva în mintea lui Luo Ji luă foc şi se ridică, începând să măsoare cu
pasul locul din faţa şemineului.
— Ea… cum să spun? A venit pe lumea asta ca un crin care se naşte
într-o grămadă de gunoi, aşa de… aşa de pură şi de delicată şi nimic din
jur nu o poate contamina. Însă totul îi poate face rău. Da, orice din jur
o poate răni! Prima reacţie, când o vezi, este s-o protejezi. Nu, de fapt,
e să ţii la ea, să-i spui că eşti gata să plăteşti orice preţ ca s-o aperi de
răutatea unei realităţi crude şi sălbatice. Ea… ea este… ah, ce grosolan

 151 
mă exprim! Nu pot spune nimic clar!
— Aşa se întâmplă întotdeauna, spuse Shi Qiang, râzând.
Râsul lui, care păruse crud şi prostesc prima oară când îl auzise,
acum părea foarte înţelept şi îl linişti.
— Dar te-ai exprimat destul de clar.
— Bine, atunci să continui. Ea… dar ce spun eu? Orice-aş zice, nu
poate descrie ce reprezintă ea în sufletul meu.
Deveni iritat şi păru că vrea să-şi scoată inima din piept, ca să i-o
arate lui Shi Qiang. Shi îl calmă cu un semn:
— Lasă asta! Spune-mi doar ce se întâmplă când sunteţi împreună.
Cu cât mai detaliat, cu atât mai bine.
Ochii lui Luo Ji se măriră de uimire:
— De unde ştii despre noi doi?
Shi Qiang râse din nou. Apoi se uită în jur:
— Nu ţi se întâmplă să ai nişte havane pe-aici?
— Ba da, sigur că da.
Luo Ji luă o cutie de lemn elegantă de pe poliţa căminului, scoase un
Davidoff gros şi, cu o ghilotină şi mai elegantă pentru trabucuri, tăie
vârful havanei. Apoi i-o oferi lui Shi Qiang, şi i-o aprinse cu ajutorul
unei fâşii de cedru speciale pentru trabucuri.
Shi Qiang trase un fum şi încuviinţă, satisfăcut:
— Continuă!
Luo Ji înfrânse bariera de limbaj şi deveni guraliv. Descrise cum
prinsese viaţă pentru prima oară la bibliotecă, cum apăruse în sala de
curs în timpul orei, cum se întâlniseră în faţa unui şemineu imaginar
din dormitorul lui, frumuseţea luminii focului care strălucea pe chipul
ei prin sticla de vin ca privirea apusului. Îşi aminti cu plăcere de
excursia lor, descriind fiecare detaliu: câmpurile după căderea zăpezii,
oraşul şi satul sub cerul albastru, munţii ca nişte săteni bătrâni
scăldându-se în lumina soarelui şi seara cu focul de tabără la poalele
muntelui…
După ce termină, Shi Qiang îşi stinse trabucul.
— Ei bine, mi se pare suficient. Acum voi încerca să ghicesc unele
lucruri despre fată şi o să-mi spui dacă este adevărat.
— Perfect!
— Educaţie: are cel puţin o diplomă de licenţă, dar nu şi de

 152 
doctorat.
Luo Ji încuviinţă:
— Da, da. Ştie multe, dar nu cât să se plafoneze. Cunoştinţele o fac
mai sensibilă faţă de viaţă şi de lume.
— Probabil s-a născut într-o familie foarte educată şi a trăit o viaţă
nu foarte înstărită, dar mult mai îndestulată decât majoritatea
familiilor. A crescut înconjurată de iubirea părinţilor ei, dar n-a avut
prea multe contacte cu comunitatea în general şi, în special, cu
mediile inferioare ale societăţii.
— Sigur! Absolut! Nu mi-a povestit niciodată despre mediul
familial şi, de fapt, nici despre ea, dar cred că aşa stau lucrurile.
— Acum, dacă vreo speculaţie este greşită, te rog să-mi spui. Îi
place să poarte – cum să spun – haine simple, elegante, puţin mai
comune decât celelalte femei de vârsta ei.
Luo Ji încuviinţă în mod repetat.
— Dar are mereu ceva alb, cum ar fi o cămaşă sau un guler, care
contrastează puternic cu nuanţele închise din restul ţinutei.
— Da Shi, eşti… spuse Luo Ji cu o privire admirativă, în timp ce-l
urmărea pe Shi Qiang vorbind.
Oprindu-l, modest, cu un semn, Shi Qiang continuă:
— În fine, nu este înaltă, are vreo sută şi şaizeci de centimetri
aproximativ, iar trupul ei este… ei bine, presupun că-l poţi numi zvelt,
ca şi cum o pală de vânt ar putea s-o ridice în aer, astfel că nu pare aşa
de scundă… Pot să continui, evident. Nu sunt prea departe, nu?
Luo Ji era gata să-i cadă în genunchi lui Shi Qiang:
— Da Shi, mă arunc la picioarele tale! Eşti reîncarnarea lui Sherlock
Holmes!
Shi Qiang se ridică:
— Acum o să-i fac schiţa pe computer.
În aceeaşi noapte, îi aduse schiţa. Când portretul femeii apăru pe
ecran, Luo Ji se uită fix, încremenit, de parcă ar fi fost lovit de un
blestem. Shi Qiang se aşteptase, evident, la asta şi-şi luă un alt trabuc
de pe poliţa căminului. Îl tăie cu ghilotina, îl aprinse şi începu să
fumeze. După ce trase câteva fumuri, se întoarse la Luo Ji care se holba
în continuare la ecran.
— Spune-mi ce nu e bine şi corectez.

 153 
 Luo Ji îşi luase cu greu privirea de la ecran, se ridică şi se îndreptă
spre fereastră, de unde urmări lumina lunii strălucind pe vârful
înzăpezit al muntelui îndepărtat. Murmură ca prin vis:
— Nimic.
— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Shi Qiang şi închise computerul.
Luo Ji privi în depărtări şi rosti o frază pe care o folosiseră şi alţii ca
să-l descrie pe Shi Qiang:
— Da Shi, eşti dracul gol.
Shi Qiang se aşeză pe canapea, epuizat:
— Nu este nimic supranatural. Suntem amândoi bărbaţi.
Luo Ji se întoarse spre el:
— Însă iubita din vis a fiecărui bărbat este foarte diferită!
— Iubitele din vis sunt la fel pentru o anumită categorie de bărbaţi.
— Dar s-o nimereşti atât de bine mi se pare imposibil!
— Aminteşte-ţi că mi-ai povestit o groază de lucruri despre ea.
Luo Ji se îndreptă spre computer şi-l deschise din nou:
— Trimite-mi o copie.
Apoi, în timp ce Shi Qiang lucra la copierea imaginii, îl întrebă:
— Poţi s-o găseşti?
— Pot spune doar că este foarte probabil. Dar nu pot să nu iau în
calcul un eşec.
— Cum?
Mâinile lui Luo Ji se liniştiră şi se întoarse la Shi Qiang uluit.
— La genul ăsta de chestie, cum aş putea garanta succesul sută la
sută?
— Nu, nu asta am vrut să spun. Chiar opusul, de fapt. Am crezut c-o
să zici că este imposibil, dar că nu excluzi existenţa unei şanse de o
zecime de miime la sută că o s-o găseşti. Şi chiar dacă ai fi zis asta, aş fi
fost mulţumit.
Se întoarse la imaginea de pe ecran şi murmură din nou:
— Chiar există o asemenea persoană pe lumea asta?
Shi Qiang zâmbi îngăduitor:
— Doctore Luo, câţi oameni ai văzut vreodată?
— Nu aşa mulţi ca tine, sigur nu, dar ştiu că nu există un om perfect
pe lume, cu atât mai puţin o femeie perfectă.
— Aşa ai zis mai devreme, sunt capabil să găsesc un individ anume

 154 
din zeci de mii şi pot să afirm din experienţa unei vieţi întregi că există
pe lume tot felul de oameni. De toate felurile, băiete dragă. Oameni
perfecţi, femei perfecte. Doar că nu i-ai întâlnit tu.
— Este pentru prima oară când aud aşa ceva.
— Asta pentru că cineva care este perfect în mintea ta, nu este
neapărat perfect în mintea celorlalţi. Fata asta din visele tale – mie mi
se pare că are, cum să-ţi spun, imperfecţiuni evidente. Aşa că avem
şanse mari s-o găsim.
— Dar regizorii pot căuta un actor ideal din zeci de mii de oameni
şi să nu-l găsească.
— Regizorii ăia nu se pot compara cu capacităţile noastre
profesioniste de căutare. Noi nu căutăm doar printre zeci de mii sau
chiar sute de mii sau milioane de oameni. Uneltele şi tehnicile pe care
le folosim sunt mult mai sofisticate decât ale regizorilor. Computerele
de la centrul de analiză al poliţiei, de exemplu, pot găsi o potrivire din
mai mult de o sută de milioane de chipuri în doar o jumătate de zi…
Singura problemă este că asta depăşeşte sfera îndatoririlor mele, aşa că
va trebui să raportez autorităţilor superioare mai întâi. Dacă sunt de
acord şi-mi atribuie sarcina, atunci voi face tot posibilul.
— Spune-le că reprezintă o parte importantă din Proiectul Celor cu
Faţa la Zid şi trebuie luată în serios.
Shi Qiang chicoti înfundat şi apoi îşi luă rămas-bun.

— Cum? CAP trebuie să-i găsească…?

Kent încerca să găsească termenul din chineză:
— O iubită din vis? L-am răsfăţat prea mult pe individul ăsta! Îmi
pare rău! Nu pot trimite mai departe cererea dvs.
— Atunci încalci principiul Proiectului Celor cu Faţa la Zid: oricât
de incomprehensibil poate părea ordinul Celui cu Faţa la Zid, trebuie
raportat şi executat. Orice veto nu poate fi dat decât de CAP.
— Dar nu putem folosi resursele societăţii ca să-i permitem unei
astfel de persoane să trăiască ca un împărat! Domnule Shi, nu am
colaborat prea mult timp, dar vă respect mult. Sunteţi un bărbat cu
experienţă şi inteligent, aşa că vă rog să-mi spuneţi drept: Chiar
credeţi că Luo Ji execută Proiectul Celor cu Faţa la Zid?
Shi Qiang dădu din cap:

 155 
 — Nu ştiu.
Ridică o mână să-l oprească pe Kent să-l contrazică.
— Cu toate astea, domnule, aici este vorba numai de ignoranţa
mea, nu de opinia superiorilor. Asta este marea diferenţă dintre noi: eu
sunt cel care execută ordinele. Iar dumneavoastră sunteţi cel care
întreabă de ce.
— Este greşit?
— Nu este vorba despre corect sau greşit. Dacă toţi ne-am fi
clarificat îndoielile înainte de executarea unui ordin, atunci lumea ar fi
intrat în haos de multă vreme. Domnule Kent, sunteţi mai mare decât
mine în grad, dar la urma urmei, rămânem doi oameni care execută
ordine. Ar trebui să înţelegem că unele lucruri nu trebuie interpretate
de cei ca noi. Este suficient să ne facem datoria. Dacă nu puteţi face
asta, atunci mă tem că veţi întâmpina situaţii grele.
— Deja am parte de situaţii grele! Am cheltuit o groază de bani pe
butoiaşul cu vin murat în mare. Dar pur şi simplu mă gândesc… uite, ţi
se pare că arată a Cel cu Faţa la Zid?
— Dar cum ar trebui să arate Cel cu Faţa la Zid?
Kent rămase fără cuvinte o clipă.
— Chiar dacă ar exista un model pentru Cel cu Faţa la Zid, Luo Ji nu
este nepotrivit pentru sarcina asta.
— Cum? întrebă Kent, uluit. Doar nu vreţi să spuneţi că aţi
observat o oarecare sumă de calităţi la el?
— Ba bine că da.
— La dracu’, dar ce-aţi văzut la el?
Shi Qiang îl bătu pe umăr cu palma:
— Să vă luăm, de exemplu, pe dumneavoastră. Dacă mantia Celui
cu Faţa la Zid s-ar pogorî asupra dumneavoastră, aţi fi tot un hedonist
oportunist ca el.
— Mi-aş fi pierdut minţile cu mult înainte.
— Exact. Însă Luo Ji nu are astfel de probleme. Nu-l supără nimic.
Ascultă, Kent, bătrâne, crezi că ce face el e uşor? Îţi trebuie o minte
deschisă, asta îţi trebuie, şi oricine vrea să facă lucruri măreţe trebuie
să aibă o minte deschisă. Unul ca tine nu va săvârşi lucruri măreţe.
— Dar e atât de… vreau să spun… dacă e atât de nepăsător, cum se
poate ocupa de Proiectul Celor cu Faţa la Zid?

 156 
 — Ţi-am tot explicat şi tot nu înţelegi? Am spus că habar n-am. De
unde ştii că ordinul lui nu face parte din plan? Din nou, nu noi trebuie
să judecăm asta. Privind lucrurile în perspectivă, chiar dacă ceea ce
credem e corect – Shi Qiang se apropie de Kent şi-şi coborî glasul –,
unele lucruri au nevoie de timp.
Kent se holbă la Shi Qiang câteva clipe şi, în sfârşit, încuviinţă, dar
era confuz în privinţa ultimei propoziţii:
— Perfect. Voi întocmi raportul. Însă poţi să-mi arăţi chipul iubitei
din vis?
Când văzu femeia de pe ecran, faţa lui Kent se îmblânzi
instantaneu. Îşi mângâie maxilarul şi spuse:
— O… Doamne! Nu cred nicio clipă că o astfel de femeie există, dar
sper s-o găseşti curând!

— Colonele, vi se pare puţin nepoliticos că inspectez activitatea

politică şi ideologică a armatei voastre în calitatea pe care o am? spuse
Tyler când îl întâlni pe Zhang Beihai.
— Nu, domnule Tyler. Există un precedent. Rumsfeld a vizitat odată
Şcoala de Partid a Comisiei Militare Centrale când studiam acolo.
Lui Zhang Beihai îi lipsea curiozitatea, prudenţa şi distanţa pe care
Tyler le observase la ceilalţi ofiţeri. Părea sincer şi asta înlesnea
conversaţia.
— Te descurci bine în engleză. Trebuie să fii din Marină.
— Aşa este. Forţa Spaţială SUA a atras chiar o parte mai mare din
marină decât am reuşit noi.
— Unitatea aceea veche şi venerabilă de servicii militare nu şi-ar fi
imaginat niciodată că navele lor vor zbura în spaţiu… Voi fi sincer.
Când generalul Chang Weisi v-a prezentat ca fiind cel mai bun cadru
politic din forţa spaţială, m-am gândit că sunteţi infanterist, pentru că
infanteria este sufletul armatei voastre.
Zhang Beihai nu era de acord, dar râse curtenitor:
— Acelaşi suflet poate exista în toate ramurile armatei. În fiecare
forţă spaţială tânără a unei ţări, cultura militară poartă amprenta
diferitelor arme.
— Mă interesează mult activitatea voastră politică şi ideologică.
Speram să întreprind o investigaţie amănunţită.

 157 
 — Nu e nicio problemă. Superiorii mei m-au instruit să nu vă
ascund nimic din cadrul sferei mele de activitate.
— Mulţumesc! Tyler ezită înainte de-a continua. Scopul călătoriei
mele este să obţin un răspuns. Aş dori mai întâi să vă întreb pe
dumneavoastră.
— Sigur, vă rog!
— Colonele, când credeţi că va renaşte spiritul armatelor de
odinioară?
— Ce înţelegeţi prin „odinioară”?
— Un interval mare de timp, probabil de la Grecia Antică până la
cel de-Al Doilea Război Mondial. Cheia tuturor calităţilor spirituale
menţionate: datoria şi onoarea înainte de toate, şi, la nevoie, să-ţi
jertfeşti viaţa fără ezitare. Poate aţi observat că după cel de-Al Doilea
Război Mondial, spiritul ăsta a dispărut din armatele ţărilor
democratice, dar şi din cele totalitare, deopotrivă.
— Armata vine din societate. Înseamnă că spiritul despre care
vorbiţi trebuie să fie restabilit în toată societatea.
— Suntem amândoi de acord aici.
— Dar, domnule Tyler, e ceva imposibil.
— De ce? Avem la dispoziţie patru sute de ani. În trecut,
umanitatea n-a avut nevoie de mai mult ca să evolueze de la era
eroismului colectiv la una a individualismului, aşa că de ce nu am
folosi acelaşi interval de timp pentru a regresa?
Zhang Beihai se gândi o clipă, apoi spuse:
— Este o întrebare profundă, dar cred că societatea s-a maturizat şi
nu se mai poate întoarce la perioada copilăriei. În cei patru sute de ani
care au dus la formarea societăţii moderne, nu observăm niciun fel de
pregătire culturală sau mentală pentru o asemenea criză.
— Atunci, ce-ţi dă încredere? Din câte văd, eşti un triumfalist
angajat. Cum putea o flotă defetistă până-n măduva oaselor să
înfrunte duşmanul?
— N-aţi spus adineauri că avem la dispoziţie patru sute de ani?
Dacă nu ne putem întoarce în trecut, atunci trebuie să mergem cu
hotărâre înainte.
Răspunsul lui Zhang Beihai i se păru obtuz. Tyler nu obţinu mai
mult din restul conversaţiei, în afară de sentimentul că gândurile

 158 
bărbatului erau mai profunde decât lăsa să se vadă o simplă vizită.
Tyler trecu pe lângă o santinelă în timp ce părăsea sediul central al
forţei spaţiale. Când privirea li se întâlniră, santinela îl salută zâmbind
timid. Era ceva ce nu mai văzuse la militarii din alte ţări, ale căror
soldaţi priveau intenţionat drept înainte. Se uită la chipul tânărului
bărbat şi-şi repetă din nou versul:
Mamă, o să fiu un licurici!

În seara aceea începu să plouă pentru prima oară de când Luo Ji

ajunsese la reşedinţă şi în living se făcuse rece. Se aşeză lângă
şemineul stins şi ascultă ploaia, simţindu-se ca şi cum vila ar fi fost
situată pe o insulă izolată din mijlocul oceanului întunecat. Se
înfăşură în singurătatea fără de sfârşit. Shi Qiang plecase şi aşteptase
nerăbdător. Până şi aşteptarea de unul singur era un fel de fericire.
Apoi auzi o maşină care oprea în faţa porticului şi prinse frânturi de
conversaţie. Vocea blândă a unei femei spunând „mulţumesc” şi „la
revedere” îl făcură să tresalte ca un şoc electric.
Cu doi ani în urmă ascultase acelaşi sunet, ziua şi noaptea, în visele
sale. Un sunet eteric, un fulg de albatros plutind pe cerul albastru,
aduse o strălucire de soare efemeră în seara întunecoasă.
Apoi se auzi un ciocănit uşor în uşă. Rămase înţepenit şi doar după
mult timp deschise în sfârşit gura şi spuse:
— Intraţi, vă rog!
Uşa se deschise. O figură fragilă pluti pe respiraţia ploii. Singura
lumină din living era o lampă cu picior, cu un abajur vechi, care arunca
un cerc luminos lângă şemineu, dar care nu lumina restul camerei
decât foarte vag. Luo Ji nu-i desluşi trăsăturile, dar observă că purta
pantaloni albi şi o jachetă închisă la culoare, care contrasta puternic cu
gulerul alb şi-i amintea de crini.
— Salut, domnule Luo! spuse ea.
— Salut, zise el, ridicându-se. E frig afară?
— Nu şi în maşină.
Deşi nu o vedea clar, ştia că zâmbeşte:
— Dar aici – privi în jur – aici e cam frig… Sunt… Zhuang Yan,
domnule Luo.
— Bună ziua, Zhuang Yan! Hai să aprindem focul în şemineu.

 159 
 Luo Ji îngenunche şi scoase câteva din lemnele de arbori fructiferi
frumos stivuite în cămin. Zise:
— Ai mai văzut unul vreodată? Hai, vino aici şi ia loc!
Veni şi se aşeză pe canapeaua învăluită încă în umbră:
— O, doar în filme.
Luo Ji aprinse un chibrit şi dădu foc materialului inflamabil de sub
grămada de lemne. Flacăra se întinse de parcă era vie şi femeia începu
să prindă formă în strălucirea aurie şi delicată. Luo Ji ţinu chibritul
strâns între degete, până arse complet. Avu nevoie să simtă durerea
care-l asigură că nu visa. Era ca şi cum ar fi aprins soarele, care acum
strălucea într-o lume-de-vis-devenită-realitate. Afară, el putea rămâne
ascuns pe vecie în nori şi-n noapte, atât timp cât în lumea lui exista ea
şi lumina focului.
Da Shi, chiar că eşti dracul gol. Unde ai găsit-o? Cum naiba ai reuşit
s-o găseşti?
Luo Ji privi în depărtare, apoi din nou focul, şi lacrimile îi umplură
ochii fără să vrea. Îi fu puţin teamă s-o privească, până când îşi dădu
seama că n-are niciun rost să se ascundă – avea să creadă că plângea
din cauza fumului. Îşi şterse lacrimile cu mâna.
— Este foarte cald şi plăcut… spuse ea, zâmbind, în timp ce
urmărea flăcările.
Cuvintele ei şi zâmbetul îi făcură inima să tremure.
— De ce arată aşa? zise ea, uitându-se prin living a doua oară.
— Nu aşa ţi l-ai imaginat?
— Nu, nu aşa…
— Nu ţi se pare… Îi veni în minte numele ei. Nu ţi se pare destul de
„demn” pentru tine?
Ea zâmbi:
— Numele meu este Yan, care înseamnă „culoare”, nu „demnitate”.
— O, înţeleg! Poate că te gândeai c-ar trebui să vezi o grămadă de
hărţi, şi un ecran mare, şi mulţi generali în uniformă, iar eu să le arăt
diverse lucruri cu un băţ?
— Exact aşa, domnule Luo!
Fu încântată şi zâmbetul ei se desfăcu asemenea unui boboc de
trandafir.
Luo Ji se ridică:

 160 
 — Trebuie să fii obosită după călătorie. Să-ţi fac un ceai? Ezită. Sau
poate vrei nişte vin? Te-ar încălzi.
Ea încuviinţă:
— Bine.
Luă pocalul şoptind „mulţumesc” şi sorbi o mică înghiţitură.
Privind-o cum ţinea, inocentă, paharul de vin în mână, i se treziră
părţile cele mai delicate ale sufletului. Băuse atunci când fusese
invitată. Avea încredere în lume şi nu o îngrijora deloc. Da, totul în
lume pândea să-i facă rău, dar nu şi aici. Aici trebuia să fie protejată.
Era castelul ei.
Se aşeză şi o privi, apoi spuse, cât de calm putu:
— Ce ţi-au spus înainte să vii aici?
— Că vin să lucrez, bineînţeles.
Îi dărui zâmbetul acela inocent care-i frânse inima.
— Domnule Luo, ce voi lucra?
— Ce ai studiat?
— Pictura tradiţională la Academia Centrală de Arte Frumoase.
— Ah! Şi ai absolvit facultatea?
— Da. Tocmai am terminat şi-mi caut de lucru, în timp ce mă
pregătesc pentru studiile postuniversitare.
Luo Ji se gândi o vreme, dar nu reuşi să găsească nimic de făcut
pentru ea:
— Ei bine, vom vorbi mâine despre ce vei lucra. Cred că eşti
obosită. Mai întâi trebuie să dormi bine… Îţi place aici?
— Nu ştiu. Era multă ceaţă când am venit de la aeroport, apoi s-a
întunecat, aşa că n-am putut să văd nimic… Domnule Luo, unde
suntem?
— Nici eu nu ştiu.
Ea încuviinţă şi chicoti pentru sine însăşi. Nu-l crezu.
— Chiar n-am idee unde suntem. Peisajul pare scandinav. Pot suna
şi să întreb chiar acum. Se întinse după telefonul de lângă canapea.
— Nu, lăsaţi, domnule Luo. E drăguţ că nu ştim.
— De ce?
— Atunci când ştii, lumea se limitează.
Doamne! exclamă el în gând.
Deodată ea zise:

 161 
 — Domnule Luo, uitaţi ce frumos se vede vinul în lumina focului.
Vinul, scăldat în lumina focului, strălucea de un purpuriu lucitor, o
culoare ca din vis.
— Cu ce crezi că seamănă? întrebă el, nervos.
— Ei bine, arată ca nişte ochi.
— Privirea apusului, nu-i aşa?
— Privirea apusului? Frumos fel de-a spune, domnule Luo.
— Zori sau apus? Preferi apusul, nu-i aşa?
— Da, aşa e. De unde ştiţi? Îmi place să pictez apusul.
Ochii ei străluciră cristalin în lumina focului, de parcă întrebau: Şi
ce-i greşit în asta?
În dimineaţa următoare, după ce ploaia încetase, Luo Ji simţi că
parcă Dumnezeu îi spălase Grădina Edenului special pentru sosirea lui
Zhuang Yan. Când văzu pentru prima oară cum arătau cu adevărat
împrejurimile, Luo Ji nu auzi chicotelile, mâţâielile şi exclamaţiile pe
care le scot de obicei femeile mai tinere. Nu, în faţa unei asemenea
privelişti, ea se cufundă într-o stare de contemplare cu respiraţia tăiată
şi-i fu imposibil să vorbească, fie chiar şi nişte cuvinte de laudă. Îşi
dădu seama că era mult mai sensibilă la frumuseţe decât alte femei.
— Deci chiar îţi place să pictezi? o întrebă el.
Ea se uita tăcută fix la vârful înzăpezit din depărtări şi-i luă ceva
timp să-şi revină:
— O, da! Dar dacă aş fi crescut aici, probabil nu mi-ar fi plăcut.
— De ce?
— Mi-am imaginat multe locuri frumoase şi când le pictez, e ca şi
cum aş fi fost acolo. Dar locul ăsta conţine tot ce există în visele şi în
imaginaţia mea, deci ce-ar mai putea oferi o pictură?
— Aşa este. Când frumuseţea din imaginaţie devine realitate, este
chiar…
Se întrerupse şi-o privi pe Zhuang Yan cum se profila pe fundalul
asfinţitului, îngerul care ieşise din visul său. Fericirea din inima lui
fremătă ca valurile lacului ce strălucea în lumină. ONU şi CAP nu şi-ar
fi imaginat vreodată că o consecinţă a Proiectului Celor cu Faţa la Zid
avea să fie asta. Dacă ar fi murit acum, puţin i-ar fi păsat.
— Domnule Luo, dacă a plouat atât de mult ieri, de ce nu s-a topit
zăpada de pe vârful muntelui? întrebă ea.

 162 
 — Ploaia a căzut dedesubtul liniei zăpezii. Muntele e înzăpezit tot
anul. Climatul de aici este foarte diferit de cel din China.
— Aţi fost pe munte?
— Nu. Nu sunt aici de mult timp.
Observă că ochii fetei nu se dezlipeau de munte.
— Îţi plac vârfurile acoperite de zăpadă?
Ea încuviinţă.
— Atunci hai să mergem!
— Serios? Când? exclamă entuziasmată.
— Putem pleca chiar acum. Este un drum obişnuit care merge până
la poalele muntelui şi, dacă plecăm acum, ne întoarcem înainte de
căderea serii.
— Dar cum rămâne cu munca?
Zhuang Yan îşi dezlipi privirea de pe vârful muntelui şi se uită la
Luo Ji.
— Munca poate fi lăsată la o parte deocamdată. Abia ai sosit! zise el
neatent.
— Ei bine… spuse ea, dându-şi capul pe spate şi provocându-i o
tresărire a inimii.
Văzuse expresia naivă de pe faţa ei de nenumărate ori:
— Domnule Luo, trebuie să ştiu ce voi avea de făcut.
El privi în depărtare şi se gândi câteva secunde, apoi zise hotărât:
— O să-ţi spun când vom ajunge pe munte.
— Perfect! Atunci ar trebui s-o luăm din loc, nu?
— Sigur. E mai uşor dacă luăm barca până pe partea cealaltă a
lacului şi apoi luăm maşina.
Merseră până la capătul pontonului. Luo Ji remarcă vântul
favorabil, aşa că se urcară în barca cu pânze. Direcţia vântului avea să
se schimbe noaptea, prin urmare puteau să se întoarcă tot cu barca. O
luă de mână ca s-o ajute să se urce. O atingea pentru prima oară, iar
mâinile ei erau exact ca cele pe care le strânsese în noaptea de iarnă
din imaginaţia sa, atât de delicate şi de răcoroase. Fu plăcut surprinsă
când îl văzu ridicând spinnakerul alb. Când barca părăsi pontonul,
încercă apa cu mâna.
— Apa lacului este foarte rece, spuse el.
— Dar e aşa de curată şi limpede!

 163 
 Ca ochii tăi, îşi zise.
— De ce îţi plac vârfurile de munte înzăpezite?
— Îmi place pictura tradiţională.
— Dar ce legătură are asta cu vârfurile înzăpezite?
— Domnule Luo, ştiţi diferenţa dintre pictura tradiţională şi pictura
în ulei? Picturile în ulei sunt pline de culori vii. Un maestru a spus
odată că în pictura în ulei, albul este tot atât de preţios ca aurul. Dar în
pictura tradiţională lucrurile stau altfel. Acolo există multe spaţii
goale, iar spaţiile goale formează ochii picturii. Peisajul reprezintă
doar frontiera spaţiului gol. Priviţi acel pisc înzăpezit. Nu-i aşa că arată
ca un spaţiu gol din pictura tradiţională?
Niciodată nu-i mai vorbise atât de mult. Se transformase în
profesoara Celui cu Faţa la Zid, sporovăind continuu şi
transformându-l într-un şcolar neştiutor, fără să se gândească că
întrece măsura.
Eşti asemenea spaţiului gol dintr-o pictură tradiţională: pură, dar
pentru cineva matur, infinit de atrăgătoare, îşi spuse, privind-o.
Barca opri la ponton pe malul opus, unde era parcat lângă copaci un
Jeep decapotabil. Şoferul care-l parcase dispăruse.
— E o maşină militară? Am văzut trupe când am ajuns şi a trebuit
să trec prin trei puncte de control, spuse în timp ce se urcară în
maşină.
— Nu are importanţă. Nu ne vor deranja, zise el, pornind motorul.
Drumul care trecea prin pădure era îngust şi accidentat, dar maşina
mergea lin. În pădure, acolo unde ceaţa dimineţii nu se ridicase încă,
soarele pătrundea printre pinii înalţi cu suliţe de lumină şi, cu tot
zgomotul scos de maşină, puteau să audă chemările păsărilor din
copaci. O briză plăcută flutura părul lui Zhuang Yan, care-i atingea
faţa lui Luo Ji şi senzaţia îi amintea de excursia pe drumul de iarnă din
urmă cu doi ani.
Totul în jur era complet diferit de muntele Taihang şi de câmpiile
acoperite de zăpadă din China de Nord, dar visele din călătoria aceea
erau atât de strâns împletite cu realitatea din prezent că-i veni greu să
creadă că toate chiar se întâmplau.
Se întoarse spre Zhuang Yan şi văzu că-l privea. Dădea impresia că
se uitase mult timp la el. Privirea ei exprima o uşoară curiozitate

 164 
amestecată cu bunăvoinţă şi inocenţă. Razele de soare clipeau peste
chipul şi peste trupul ei. Când văzu că şi Luo Ji o priveşte, nu-şi
întoarse capul.
— Domnule Luo, chiar ai puterea să-i învingi pe extratereştri?
întrebă ea.
Se simţea complet depăşit de natura ei copilăroasă. Întrebarea era
una pe care nimeni nu i-ar fi pus-o unuia dintre Cei cu Faţa la Zid, şi
nici măcar nu se cunoşteau de mult timp.
— Zhuang Yan, semnificaţia esenţială a Proiectului Celor cu Faţa la
Zid este de a încapsula strategia reală a umanităţii în mintea unei
singure persoane, unicul loc din lume protejat de spionajul
sophonilor. Au fost nevoiţi să aleagă câţiva oameni, dar asta nu
înseamnă că suntem supraoameni. Supraoamenii nu există.
— Dar de ce aţi fost ales?
Întrebarea ei era şi mai abruptă şi mai şocantă decât cea dinainte,
dar, venind de pe buzele lui Zhuang Yan, suna firesc, fiindcă în inima
sa transparentă, fiecare rază de soare se transmitea şi se refracta cu o
limpezime de cristal.
Luo Ji opri maşina. Ea îl privi surprinsă, în timp ce el se uita drept
înainte la peticele de soare de pe drum.
— Cei cu Faţa la Zid sunt cei mai puţin demni de încredere din
toată istoria. Cei mai mari mincinoşi ai lumii.
— Asta vă este datoria.
El încuviinţă:
— Dar, Zhuang Yan, îţi voi spune adevărul. Te rog să mă crezi.
Tăcu multă vreme, sporind astfel greutatea cuvintelor pe care avea
să le rostească.
— Nu ştiu de ce am fost ales. Se întoarse spre ea. Sunt doar un om
obişnuit.
Ea încuviinţă:
— Trebuie să vă fie foarte greu.
Cuvintele şi aspectul inocent al lui Zhuang Yan îl făcură iar să
lăcrimeze. Era pentru prima oară de când devenise Cel cu Faţa la Zid şi
primea o asemenea confirmare. Ochii fetei erau paradisul lui şi în
privirea limpede nu văzu nicio urmă din expresia pe care ceilalţi o
adresau Celor cu Faţa la Zid. Şi zâmbetul ei era un rai pentru el. Nu era

 165 
Zâmbetul pentru Cel cu Faţa la Zid, ci un zâmbet inocent, pur, ca o
picătură de apă scăldată în soare, ce curgea lin spre cea mai uscată
parte a sufletului său.
— Va fi greu, dar aş vrea să simplific totul… Asta-i tot. Aici se
sfârşeşte adevărul. Acum mă întorc la starea Celui cu Faţa la Zid, zise
el şi reporni motorul.
Merseră în tăcere, până copacii deveniră mai rari şi deasupra începu
să se desfăşoare un cer albastru închis.
— Domnule Luo, priviţi vulturul! strigă Zhuang Yan.
— Şi alea par căprioare! arătă el destul de repede cât să-i distragă
atenţia.
Ştia că obiectul de pe cer nu era un vultur, ci o dronă de santinelă
circulară. Asta îi aduse aminte de Shi Qiang. Luă telefonul şi formă
numărul.
Shi Qiang răspunse:
— Salutare, frate Luo. Acum îţi aduci aminte de mine, nu? Mai
întâi spune-mi: Ce face Yan Yan?
— Foarte bine. Excelent. Minunat. Mulţumesc!
— E bine. Deci se pare că mi-am îndeplinit ultima misiune.
— Ultima misiune? Unde eşti?
— Acasă. Mă pregătesc pentru hibernare.
— Cum?
— Am leucemie. Mă duc în viitor s-o tratez.
Luo Ji apăsă pe frâne şi opri brusc. Zhuang Yan scoase un mic
strigăt. O privi cu atenţie, dar, văzând că nu e nimic grav, îşi reluă
discuţia cu Shi Qiang.
— Şi… când s-a întâmplat asta?
— Am fost iradiat în timpul unei misiuni anterioare şi m-am
îmbolnăvit anul trecut.
— Dumnezeule! Sper că nu te-am ţinut în loc?!
— În cazuri de genul ăsta, întârzierea nu are nicio importanţă. Cine
ştie ce va putea face medicina în viitor?
— Îmi pare sincer rău, Da Shi.
— Ei, nu-i nimic. Face parte din fişa postului. Nu te-am plictisit cu
asta, fiindcă mi-am imaginat că ne vom mai întâlni cândva. Dar aş
vrea să-ţi spun ceva în cazul în care nu va fi aşa.

 166 
 — Sigur!
După o tăcere lungă, Shi Qiang zise:
— Trei lucruri fac un fiu să fie nevrednic şi cel mai grav este să nu
asigure descendenţa familiei26. Frate Luo, soarta neamului familiei Shi
de acum şi până peste patru sute de ani se află în mâinile tale.
Convorbirea se întrerupse. Luo Ji privi cerul. Drona dispăruse.
Cerul de un albastru spălăcit era oglinda inimii sale.
— Aţi vorbit cu unchiul Shi? întrebă Zhuang Yan.
— Da. L-ai cunoscut?
— L-am cunoscut. Este un om bun. Când am plecat, s-a zgâriat la
mână fără să vrea şi nu i se mai oprea sângerarea. A fost destul de
înspăimântător.
— Ah… Şi ţi-a spus ceva?
— A spus că faceţi cel mai important lucru din lume şi mi-a cerut să
vă ajut.
Acum pădurea dispăruse cu totul, între ei şi munte erau doar
pajişti. În argintiu şi verde, compoziţia lumii devenise simplă şi pură
şi, după părerea lui Luo Ji, devenea din ce în ce mai asemănătoare cu
fata care stătea lângă el. Observă o urmă de melancolie în ochii ei şi-şi
dădu seama că ofta încetişor.
— Yan Yan, ce e? întrebă el.
Era pentru prima oară când îi spunea aşa, dar se gândi: Dacă Da Shi
poate să îi spună aşa, eu de ce să nu pot?
— E o lume atât de frumoasă, dar când te gândeşti că poate într-o zi
nu va mai fi nimeni aici, e destul de trist.
— Păi nu vor fi extratereştrii?
— Nu cred că apreciază frumuseţea.
— De ce?
— Tata mi-a spus că oamenii care sunt sensibili la frumuseţe sunt
buni prin natura lor şi, dacă nu sunt buni, atunci nu pot aprecia
frumuseţea.
— Yan Yan, felul în care gândesc ei despre oameni este o alegere
raţională. E singurul lucru responsabil pe care-l pot face pentru

26 Acest citat celebru despre pietatea filială apare în Mencius, o colecţie de

conversaţii şi de anecdote privitoare la filozoful confucianist cu acelaşi nume, care a
trăit la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. (n. tr. Joel Martinsen).
 167 
supravieţuirea speciei lor şi nu are nimic de-a face cu binele sau cu
răul.
— E prima oară când aud asta. Domnule Luo, îi veţi întâlni, nu-i
aşa?
— Poate.
— Dacă chiar sunt aşa cum spuneţi şi-i veţi înfrânge în Bătălia de
Apoi, atunci, aţi putea…
Îşi mişcă capul să-l privească şi ezită.
Era pe punctul de-a spune că posibilitatea era aproape zero, dar se
controlă şi zise:
— Ce să pot?
— De ce trebuie să-i trimiteţi în spaţiu să moară? Daţi-le câte o
parcelă de pământ şi lăsaţi-i să coexiste cu noi. Nu ar fi absolut
minunat?
Luo Ji îşi stăpâni pentru o clipă emoţiile, apoi arătă spre cer şi
spuse:
— Yan Yan, nu sunt singurul care a auzit ce-ai spus.
Zhuang Yan privi cu nervozitate:
— Ei, da. Probabil sunt tone de sophoni în jurul nostru.
— Poate că te-a auzit Înaltul Consul Trisolar însuşi.
— Şi râdeţi cu toţii de mine, nu-i aşa?
— Nu. Yan Yan, ştii la ce mă gândesc?
Simţi impulsul s-o ia de mâna fragilă, care se sprijinea în dreapta
volanului, dar se stăpâni:
— Mă gândesc că persoana care are, de fapt, o şansă să salveze
lumea eşti tu.
— Eu? izbucni în râs.
— Da, tu, doar că nu e de ajuns să fii singură. Sau, mai bine zis, nu
sunt destui oameni ca tine. Dacă o treime din umanitate ar gândi aşa,
atunci Trisolaris ar putea negocia cu noi posibilitatea de a coexista aici.
Dar în momentul acesta… spuse şi oftă îndelung.
Zhuang Yan îi zâmbi neajutorată.
— Domnule Luo, nu mi-a fost uşor. După absolvire, am ieşit în
lume şi am fost ca un peşte în mare, însă o mare tulbure, unde nu
puteam vedea absolut nimic. Mi-aş dori să înot spre ape mai limpezi,
dar înotatul a devenit obositor…

 168 
 Aş fi vrut să te ajut să înoţi spre acele ape, îşi spuse el.
Şoseaua începu să urce muntele şi, cu cât creştea altitudinea,
vegetaţia deveni mai rară, expunând stânca neagră şi goală. O bucată
de drum, părură că mergeau cu maşina pe suprafaţa lunii. Dar nu după
mult timp, traversară linia zăpezii şi fură înconjuraţi de alb, şi o
răcoare îngheţată umplu aerul. Scoase nişte jachete din geanta de voiaj
de pe locurile din spate, le îmbrăcară şi îşi continuară drumul.
Ajunseră în curând la un drum închis, cu un semn vizibil pus în
mijlocul drumului, care avertiza: PERICOL: SEZON DE AVALANŞE.
DRUM ÎNCHIS. Aşa că se dădură jos din maşină şi merseră spre
zăpada de pe marginea drumului.
Soarele îşi începuse coborârea spre asfinţit, aruncând umbre în
jurul lor pe panta înzăpezită. Zăpada pură era de un albastru pal, o
culoare aproape fluorescentă. Vârfurile neregulate din depărtare erau
încă luminate şi străluceau argintiu în toate direcţiile, o lumină care
părea să se nască din zăpada însăşi, de parcă muntele şi nu soarele ar fi
luminat lumea dintotdeauna.
— Bine, acum pictura este complet albă, spuse el, fluturând mâinile
în aer.
Zhuang Yan savură lumea albă din jur:
— Domnule Luo, de fapt, am făcut odată o pictură ca asta. De la
distanţă părea o foaie de hârtie albă, aproape goală, dar dacă te
apropiai, vedeai trestii subţiri în colţul stâng de jos şi, în colţul drept
de sus, urmele unei păsări în zbor, îndepărtându-se. În centru, doi
oameni infinitezimali… Este pictura de care sunt cea mai mândră.
— Parcă o văd. Cred că e magnifică… Şi, Zhuang Yan, acum că
suntem în lumea asta goală, te-ar interesa să afli despre munca ta?
Ea încuviinţă, dar păru neliniştită.
— Ai aflat despre Proiectul Celor cu Faţa la Zid şi ştii că succesul lui
depinde de incomprehensibilitatea lui. La cel mai înalt nivel, nimeni
de pe Terra sau de pe Trisolaris, cu excepţia Celui cu Faţa la Zid, nu-l
poate înţelege. Aşa că, Zhuang Yan, indiferent de cât de inexplicabilă ţi
se va părea munca ta, să ştii că are un sens. Nu încerca să-l înţelegi.
Pur şi simplu, fă-o cum poţi mai bine.
Ea încuviinţă, agitată:
— Da, înţeleg. Apoi râse şi-şi scutură capul. Vreau să spun că am

 169 
priceput.
Privind-o cum stătea în mijlocul zăpezii, albeaţa îşi pierdu orice
dimensiune şi lumea păli în jurul ei, scoţându-i în evidenţă doar
prezenţa. Cu doi ani în urmă, când imaginea literară pe care o crease
prinsese viaţă în imaginaţia lui, savurase dragostea. Acum, în spaţiul
gol al uriaşei picturi naturale, înţelese misterul ultim al iubirii.
— Zhuang Yan, munca ta este să faci în aşa fel încât să fii fericită.
Ochii i se măriră.
— Trebuie să fii cea mai fericită femeie de pe Terra. Face parte din
Planul Celor cu Faţa la Zid.
Lumina vârfului care ilumina lumea se reflecta în ochii ei şi
puritatea privirii fu străbătută de sentimente complexe. Vârful
înzăpezit absorbea orice sunet din lumea exterioară şi aşteptă tăcut
până când ea răspunse, cu un glas care părea că vine din depărtări:
— Atunci… ce am de făcut?
Luo Ji se însufleţi:
— Orice vrei! Mâine sau când ne întoarcem în seara asta, poţi
merge oriunde doreşti, poţi face orice doreşti şi poţi să-ţi trăieşti viaţa
după bunul-plac. Fiind Cel cu Faţa la Zid, pot să te ajut să realizezi
toate astea.
— Dar eu… Îl privi neajutorată. Domnule Luo… eu n-am nevoie de
nimic.
— Asta e imposibil. Fiecare îşi doreşte ceva! Tinerii nu aleargă
mereu după ceva?
— Am alergat eu vreodată după ceva?! Scutură din cap încet. Nu, nu
cred.
— A, da. O femeie tânără şi lipsită de griji, ca tine, s-ar putea să nu
aibă nevoie. Dar trebuie să ai măcar un vis, cel puţin unul! Îţi place să
pictezi – te-ai gândit vreodată cum ar fi să ai o expoziţie personală la
cea mai mare galerie sau muzeu de artă?
Ea râse, de parcă Luo Ji s-ar fi transformat într-un copil prostuţ.
— Domnule Luo, pictez pentru mine însămi. Nu m-am gândit
niciodată la chestiile astea.
— Bine atunci. Trebuie să fi visat despre dragoste, spuse el, fără
ezitare. Acum îţi poţi permite, aşa că de ce să nu te duci în căutarea ei?
Asfinţitul sorbea toată lumina de pe vârful înzăpezit. Ochii lui

 170 
Zhuang Yan se întunecară şi expresia feţei i se îndulci. Spuse cu
blândeţe:
— Domnule Luo, nu poţi pleca în căutarea unui asemenea lucru.
— Adevărat. Se calmă şi încuviinţă. Atunci, cum ar fi dacă: nu te-ai
gândi pe termen lung, ci doar la ziua de mâine. Ziua de mâine, da?
Unde ai vrea să mergi mâine? Ce ai vrea să faci? Ce te-ar face fericită?
Precis îţi vine ceva în minte.
Ea se gândi serios o vreme şi, într-un final, zise ezitând:
— Dacă vă spun, poate deveni realitate?
— Sigur, spune-mi!
— Atunci, domnule Luo, puteţi să mă duceţi la Luvru?

Când Tyler dădu la o parte legătura de la ochi, nu se adaptă repede

la lumină şi se încruntă. În ciuda lămpilor strălucitoare fixate de
pereţii de stâncă ai peşterii de munte, era foarte întuneric aici – chiar
prea întuneric, de fapt – deoarece lumina era absorbită de pereţi. Simţi
mirosul de antiseptice şi observă că peştera era transformată într-un
spital de campanie cu o mulţime de cutii de aluminiu care conţineau
medicamente ambalate cu grijă, dar şi tuburi de oxigen, mici dulapuri
de dezinfectare cu ultraviolete, lămpi de operaţii mobile fără umbră şi
diferite dispozitive medicale care semănau cu nişte aparate cu raze X şi
defibrilatoare. Păreau desfăcute de curând şi gata de reambalare în
orice moment. Tyler văzu două puşti de asalt atârnate de un perete de
stâncă, dar similaritatea culorii lor cu cea a stâncii le făcea aproape
invizibile. Un bărbat cu o faţă împietrită şi o femeie trecură pe lângă
el. Nu purtau haine de laborator albe, dar era clar că erau un doctor şi
o asistentă medicală.
Patul, aproape de intrarea în peşteră, era o mare de alb: perdelele
din spate lui, bătrânul dintre cearşafuri, barba cea lungă a bătrânului,
năframa din jurul capului şi chiar şi faţa sa – toate erau albe. Lumina
din zonă semăna cu cea a lumânărilor, ascunzând o parte din albeaţă şi
aruncând o lucire aurie peste tot, transformând locul într-o pictură în
ulei clasică a unui sfânt.
Tyler scuipă în sân:
— La dracu’! Cum s-a ajuns aici?
În timp ce se îndrepta spre pat, încercă să-şi învingă durerea din

 171 
şold şi din coapsa interioară, adoptând un pas demn şi ritmic. Se opri
lângă pat, în faţa bărbatului pe care el şi guvernul său visaseră să-l
găsească atâta amar de ani. Aproape că nu-i venea să creadă că era
acolo, în carne şi oase. Privi faţa palidă a bătrânului, care era aşa cum
se spusese mereu în mass-media. Avea cel mai blând chip de pe faţa
pământului.
Noi oamenii, se gândi, suntem cu adevărat nişte animale aparte.
— Sunt onorat să vă întâlnesc, spuse Tyler cu o înclinare uşoară.
— De asemenea, zise politicos bătrânul.
Nu se mişcă, dar, deşi vocea îi era subţiată, simţeai că ar putea bloca
o forţă exterioară, fără să se frângă niciodată, asemenea pânzei de
păianjen. Bătrânul arătă spre capul patului şi Tyler se aşeză
recunoscător, neştiind dacă gestul fusese gândit ca o simplă politeţe
sau nu. În fond, nu era niciun fel de scaun prin preajmă. Bătrânul
spuse:
— Trebuie să fiţi obosit. Aţi mers prima oară pe un catâr?
— O, nu. Am mai călărit unul când am vizitat Marele Canion. Deşi
picioarele nu m-au durut la fel de tare atunci. Cum vă merge?
Bătrânul scutură încet din cap:
— Observaţi, desigur, că nu mai am mult de trăit. O lumină jucăuşă
îi apăru brusc în ochi. Sunteţi cam ultima persoană care să-mi
dorească să mor de boală. Îmi pare sincer rău.
Ironia din ultima propoziţie îl şfichiui pe Tyler, dar era adevărat.
Una dintre marile lui temeri fusese că bărbatul ar fi putut muri de
boală sau bătrâneţe. Ministrul Apărării se rugase de nenumărate ori ca
o rachetă de croazieră americană sau un glonţ al Forţelor Speciale să
cadă pe capul bărbatului înainte să moară din cauze naturale, chiar
dacă s-ar fi întâmplat fie şi cu doar un minut înainte de moartea sa. O
moarte naturală ar fi fost triumful cel mai măreţ al bărbatului şi ar fi
marcat eşecul războiului contra terorismului. Chiar în acest moment,
se apropia de glorie. Fuseseră oportunităţi, sigur că da. Odată, o dronă
Predator îl fotografiase în curtea unei moschei din munţii din nordul
Afganistanului. A prăbuşi, pur şi simplu, drona peste el ar fi însemnat
un act istoric, ca să nu mai pomenim de faptul că drona transporta
rachete Hellfire. Dar tânărului ofiţer de serviciu îi lipsise curajul să ia o
decizie unilaterală în momentul când făcuse o identificare sigură. În

 172 
schimb, raportase mai sus pe scara ierarhică şi când verificaseră din
nou, ţinta dispăruse. Tyler, trezit din somn, avusese un acces de furie şi
spărsese un vas preţios de porţelan chinezesc pe care-l avea acasă.
Tyler dori să evite subiectul delicat, aşa că îşi scoase geanta şi o puse
pe pat:
— Am un mic cadou pentru dumneavoastră, spuse el, deschizând
geanta. Luă un set de cărţi cu coperţi cartonate. Sunt ultima versiune
în limba arabă.
Cu greu, bătrânul întinse o mână subţire ca o surcică şi alese
volumul de cel mai jos:
— Ah, nu am citit decât prima trilogie. Am pus pe cineva să le
cumpere pe celelalte, dar nu am avut niciodată timp să le citesc şi pe
urmă le-am pierdut… Excelent, mulţumesc! Îmi plac foarte mult.
— Există o legendă care spune că aţi numit organizaţia după aceste
romane27.
Bătrânul aşeză încet cartea lângă el şi zâmbi:
— Ei, las-o să rămână doar o legendă. Voi aveţi bunăstarea şi
tehnologia voastră. Noi avem doar legende.
Tyler ridică cartea pe care bătrânul o puse jos şi-l înfruntă ca un
pastor care ţine în mână o Biblie:
— Am venit să te transform în Seldon28.
Aceeaşi lumină jucăuşă se ivi din nou în ochii bătrânului:
— Serios? Ce trebuie să fac?
— Să-ţi păstrezi organizaţia.
— Până când s-o păstrez?
— Încă patru secole de acum înainte. Până la Bătălia de Apoi.
— Şi crezi că va fi posibil?
— Da, dacă continuă să se dezvolte. Fie ca sufletul şi spiritul ei să se
răspândească în forţa spaţială, aşa încât organizaţia dumneavoastră să
facă parte din ea pentru totdeauna.
— Şi de ce o preţuieşti atât de mult? Sarcasmul din vocea
bătrânului se intensifică.
27 Al-Qaida a fost tradusă în limba chineză, şi nu transliterată, fiind cunoscută drept
Jidi, acelaşi termen folosindu-se pentru titlul romanelor seriei Fundaţia a lui Asimov
(n. tr. Joel Martinsen).
28 Referire la Hari Seldon, un personaj fictiv din seria de romane Fundaţia de Isaac
Asimov.
 173 
 — Pentru că este una dintre puţinele forţe armate disponibile
umanităţii, care foloseşte vieţi drept arme. Ştiţi că ştiinţa
fundamentală a fost blocată de sophoni şi asta impune limitele
respective asupra progreselor din IT şi din inteligenţa artificială. În
Bătălia de Apoi, navele spaţiale de luptă vor fi pilotate tot de către
oameni şi asta necesită o armată care să posede acel spirit. Fulgerul
globular are nevoie de un atac de proximitate, ceva ce nu poate fi
realizat decât de o armată care posedă acel spirit.
— Ce-aţi mai adus în afară de cărţile astea?
Tyler se ridică entuziasmat de pe pat:
— Depinde de ce aveţi nevoie. Atât timp cât puteţi asigura
menţinerea organizaţiei, vă pot oferi orice.
Bătrânul îi făcu semn lui Tyler să ia loc:
— Simpatizez cu dumneavoastră. După atâţia ani, tot nu ştiţi care
sunt adevăratele noastre nevoi.
— Spuneţi-mi.
— Arme? Bani? Nu, nu. Noi avem nevoie de ceva mult mai preţios.
Organizaţia nu există din cauza scopurilor ambiţioase ale lui Seldon.
Nu poţi găsi o persoană sănătoasă şi raţională gata să creadă şi să
moară pentru asta. Există pentru că posedă ceva, ceva care e în aer şi-n
sânge şi fără de care organizaţia s-ar ofili imediat.
— Şi despre ce anume e vorba?
— Despre ură.
Tyler rămase tăcut.
— Pe de o parte, graţie duşmanului nostru comun, ura pe care o
avem pentru Occident a pălit. Pe de alta, rasa umană pe care
trisolarienii vor s-o şteargă de pe faţa pământului îi include şi pe cei
din Occidentul cel blestemat, aşa că, pentru noi, să pierim împreună
ar fi o bucurie. Aşa că nu-i urâm pe trisolarieni. Bătrânul îşi întinse
mâinile. Vedeţi dumneavoastră, ura este o comoară mult mai preţioasă
decât aurul sau diamantele şi o armă mult mai ascuţită decât oricare
alta din lume, dar acum a dispărut. Şi nu dumneavoastră ne-o veţi da
înapoi. Aşa că organizaţia, ca şi mine, nu mai are mult de trăit.
Tyler continuă să tacă.
— Cât despre Seldon, aş zice că planul său este imposibil.
Tyler oftă şi se aşeză din nou pe pat:

 174 
 — Vreţi să spuneţi că aţi citit şi sfârşitul cărţii?
Bătrânul ridică, surprins, o sprânceană:
— Nu, nu am citit-o. Este doar ce gândesc. Cum aşa, planul lui
Seldon eşuează în carte? Autorul este un om excepţional, dacă aşa stau
lucrurile. Mi-am imaginat mereu că a scris un happy end, Allah să-l
apere!
— Asimov a murit acum mulţi ani.
— Ah, înţelepţii mor tineri întotdeauna. Fie să ajungă în Rai,
oricare ar fi acela…
Pe o bună bucată din drumul de întoarcere, Tyler nu mai fu legat la
ochi, oferindu-i-se şansa să admire munţii abrupţi şi arizi ai
Afganistanului. Tânărul care-i mânase măgarul avu chiar încredere să-
şi lase puşca de asalt să atârne din şa, chiar lângă mâna lui Tyler.
— Aţi omorât pe cineva cu puşca aia? îl întrebă Tyler.
Tânărul nu înţelese, dar un bărbat mai în vârstă, neînarmat, care
călărea aproape de el îi răspunse:
— Nu. Nu ne-am mai luptat cu nimeni de multă vreme.
Tânărul îl privi pe Tyler întrebător. Nu avea barbă pe faţa
copilăroasă şi ochii erau albaştri ca cerul din Asia de Vest.
Mamă, o să fiu un licurici!

La cea de-a patra Audiere A Celor cu Faţa la Zid de la CAP, Tyler

păru obosit de lunga sa călătorie în timp ce explica modificările
planului său cu roiul de ţânţari.
— Vreau ca fiecare navetă de luptă din flota de ţânţari să fie
echipată cu două sisteme de control: un mod în care e operat de pilot
şi mod dronă. Trecerea pe modul dronă îmi va permite să controlez
toate navetele de luptă din flotă.
— Te implici la un nivel foarte practic, rânji Hines.
— Voi putea să instruiesc flota ca să formeze un grup de ţânţari şi
să călătorească până în zona de luptă, apoi le voi spune să se împrăştie
şi apoi să reintre în formaţie. Când flota mea va angaja flota duşmană,
voi comanda modulul de arme de pe fiecare navetă să-şi selecteze
propria ţintă şi să atace automat. Îmi imaginez că, în pofida îngheţării
cercetării fundamentale din fizică, tehnologia inteligenţei artificiale
din prezent se va dezvolta îndeajuns în următoarele patru secole

 175 
pentru a permite acest lucru.
— Vrei să spui că plănuieşti să hibernezi până la Ziua Bătăliei de
Apoi şi pe urmă să te angajezi direct în lupta cu Flota Trisolariană?
— Am de ales? Ştii bine că am fost în Japonia, în China şi în
Afganistan şi nu am găsit acolo ce căutam.
— Şi atunci ai vizitat pe cineva anume, spuse reprezentantul SUA.
— Aşa este, l-am văzut… Dar… Tyler scoase un oftat lung şi disperat.
Nimic. Voi încerca în continuare să formez o armată de luptători
spaţiali dedicaţi, dar dacă nu reuşesc, atunci va trebui să-i conduc în
atacul final chiar eu.
Rămaseră cu toţii tăcuţi. În ceea ce privea Bătălia de Apoi, oamenii
preferau îndeobşte să rămână tăcuţi.
Tyler continuă:
— Mai am un supliment la planul roiului de ţânţari. Doresc să-mi
realizez propriile mele studii ale anumitor corpuri din sistemul solar,
din zonele alese de mine. Aceste corpuri cereşti includ Europa, Ceres
şi mai multe comete.
— Ce legătură are cu flota de navete spaţiale? întrebă cineva.
— Trebuie să vă răspund la asta? întrebă Tyler, privind spre scaunul
rotativ.
Nu spuse nimeni nimic. Bineînţeles că nu trebuia să răspundă.
— Şi, în final, am o recomandare. CAP şi fiecare naţiune de pe Terra
ar trebui să-şi reducă atacurile asupra OTT.
Rey Diaz sări din scaun:
— Domnule Tyler, chiar dacă susţii că aceasta face parte din plan,
mă opun cu tărie acestei propuneri revoltătoare!
Tyler scutură din cap:
— Nu face parte din plan. Nu are absolut nicio legătură cu Proiectul
Celor cu Faţa la Zid. Motivul sugestiei mele este evident: Dacă
persistăm cu atacurile noastre asupra OTT, în doi-trei ani am putea să-
i distrugem de tot şi vom pierde singurul canal direct de comunicare
dintre Terra şi Trisolaris. Am pierde cea mai importantă sursă de
informaţii despre duşman. Sunt sigur că înţelegeţi care ar fi
consecinţele.
Hines spuse:
— Sunt de acord. Dar această propunere nu ar trebui făcută de către

 176 
unul dintre Cei cu Faţa la Zid. Noi trei formăm un întreg în mintea
publicului, aşa că vă rog să ţineţi cont de reputaţia noastră.
Audierea s-a sfârşit cu discuţii nefinalizate, dar s-a ajuns la un acord
ca CAP să coordoneze studii ulterioare asupra celor trei revizuiri ale
Planului lui Tyler şi să le supună la vot la următoarea audiere.
Tyler rămase aşezat până când fu singurul din sala de reuniuni. Era
epuizat şi ameţit după lungile sale călătorii şi cum se uita la sala pustie
îşi dădu seama brusc un risc pe care-l ignorase. Avea nevoie să dea de
un doctor sau de un psiholog, şi de un specialist în medicina
somnului.
Trebuia să găsească pe cineva care să-l oprească să mai vorbească în
somn.

Luo Ji şi Zhuang Yan se îndreptară spre intrarea principală de la

Luvru la ora 10 seara. Kent îi sfătuise să viziteze muzeul noaptea din
măsuri de securitate.
Primul lucru pe care-l văzură fu o piramidă de sticlă, protejată de
larma nopţii din Paris de clădirea în formă de U a palatului şi care
stătea liniştită sub lumina apoasă a lunii, de parcă ar fi fost din argint.
— Domnule Luo, nu ai sentimentul că a venit în zbor aici din
spaţiu? întrebă Zhuang Yan, arătând spre piramidă.
— Cu toţii au acest sentiment, spuse Luo Ji.
— La început ţi se pare puţin nelalocul ei, dar cu cât o priveşti mai
mult, cu atât ţi se pare că face parte integrantă din acest loc.
Întâlnirea unor lumi complet diferite, gândi Luo Ji, dar nu spuse
nimic.
Apoi întreaga piramidă se ilumină, transformând lumina argintie a
lunii într-o strălucire de aur. În acelaşi timp, fântânile porniră şi ele în
piscinele din jur, aruncând coloane înalte de apă şi lumină spre cer.
Zhuang Yan privi spre Luo Ji alarmată, neliniştită de trezirea la viaţă a
Luvrului produsă de venirea lor. Însoţiţi de sunetele apei, porniră în
jos prin piramidă şi intrară în Sala Napoleon şi apoi în palat.
Prima lor destinaţie fu marea sală de expoziţie. Avea două sute de
metri lungime şi era iluminată blând şi ecoul paşilor lor răsuna prin
pustietatea locului. Luo Ji realiză iute că nu răsunau decât paşii lui,
deoarece Zhuang Yan păşea uşor ca o pisică sau ca un copil dintr-o

 177 
poveste care intră într-un castel vrăjit şi-i e frică să nu trezească pe
oricine ar dormi pe acolo. Îşi încetini paşii – nu pentru operele de artă,
care nu-l interesau absolut deloc, ci ca să lase să crească distanţa
dintre ei şi să poată s-o admire în lumea aceasta a artei, să privească la
frumuseţea acestei femei orientale printre toţi zeii aceia greci bine
făcuţi, printre îngeri şi Fecioara Binecuvântată din tablourile clasice în
ulei din jur. La fel ca piramida de sticlă din curte, se integra perfect în
mediul înconjurător şi devenea parte din tărâmul sacru al artei. Fără
ea, acestui loc i-ar lipsi ceva. Cufundat într-o reverie, într-un vis sau
într-o viziune, lăsă timpul să curgă liniştit mai departe.
După o vreme, Zhuang Yan îşi aminti de prezenţa lui Luo Ji şi-i
zâmbi fugar. Inima îi tresări, căci acel zâmbet i se păru un fulger de
lumină trimis tărâmului muritorilor dintr-un tablou cu muntele
Olimp.
— Am auzit că dacă ai un ochi format, ţi-ar putea lua un an întreg
să vezi toate operele de artă de aici, spuse el.
— Ştiu, fu răspunsul ei simplu, dar ochii ei spuneau: Ce ar trebui să
fac? Apoi îşi îndreptă atenţia spre tablouri. În tot acest timp nu văzuse
decât cinci dintre ele.
— Nu are nicio importanţă, Yan Yan. Pot să le privesc cu tine în
fiecare noapte un an întreg. Vorbele îi ieşiră din gură, fără să vrea.
Ea se întoarse spre el, vizibil entuziasmată:
— Serios?
— Serios.
— Ei bine… Domnule Luo, aţi mai fost aici vreodată?
— Nu. Dar am fost la Centrul Pompidou când am fost la Paris acum
trei ani. La început m-am gândit că poate te-ar interesa mai mult să
mergi acolo.
Ea scutură din cap:
— Nu-mi place arta modernă.
— Dar toate astea – făcu el privind toţi zeii, îngerii şi Fecioara
Binecuvântată: Nu ţi se pare că sunt prea vechi?
— Nu-mi plac cele prea vechi. Îmi plac doar picturile Renaşterii.
— Şi acelea sunt destul de vechi.
— Dar mie nu mi se par vechi. Pictorii aceia au fost primii care au
descoperit frumuseţea omenească şi l-au pictat pe Dumnezeu ca o

 178 
persoană plăcută. Privind lucrările lor poţi simţi bucuria lor de a picta,
aceeaşi bucurie pe care am simţit-o când am văzut prima oară lacul şi
vârful înzăpezit.
— Toate bune şi frumoase, dar spiritul iniţiat de maeştrii Renaşterii
a devenit un obstacol.
— Vreţi să spuneţi, acum, în timpul Crizei Trisolariene?
— Da, sunt sigur că ai văzut ce se întâmplă mai nou. Patru secole de
acum înainte, lumea post-dezastru s-ar putea întoarce în Evul Mediu
şi umanitatea ar fi din nou supusă represiunilor extreme.
— Şi arta va intra din nou în lunga iarnă a întunericului, nu?
Îi privi ochii inocenţi şi-şi zâmbi încurcat. Prostuţo, vorbeşti despre
artă, dar dacă umanitatea reuşeşte să supravieţuiască, regresul către o
societate primitivă ar fi un preţ destul de mic. Dar spuse: Când va veni
timpul, poate va avea loc o a doua Renaştere şi vei redescoperi
frumuseţea uitată ca s-o pictezi.
Zâmbetul îi era înmuiat în tristeţe. Înţelegea perfect ce voia să
spună Luo Ji cu cuvintele lui liniştitoare:
— Ştii, mă gândeam, după Ziua de Apoi, ce se va întâmpla cu
picturile şi cu operele de artă?
— Asta te îngrijorează pe tine? întrebă el.
Când ea menţionă Ziua de Apoi, îl duru sufletul, dar, dacă ultima
lui încercare de a o linişti eşuase, era încrezător că va reuşi acum. Aşa
că îi luă mâna şi spuse:
— Hai să mergem la expoziţia de Artă Asiatică!
Înainte de construirea piramidei, care ţinea loc de hol, Luvrul era
un labirint uriaş. Dacă voiai să ajungi la o galerie anume, trebuia să
faci un ocol lung şi întortocheat. Dar acum puteai merge direct de la
Sala Napoleon de sub piramidă în orice punct al muzeului. Luo Ji şi
Zhuang Yan se întoarseră spre sala de la intrare, urmară semnele care
duceau spre Artele Africii, Asiei, Oceaniei şi Americilor şi se treziră în
cu totul altă lume prin comparaţie cu cea a picturilor europene clasice.
Luo Ji îi arătă sculpturile, picturile şi documentele vechi din Asia şi
din Africa şi spuse:
— Astea au fost luate cu japca de către o civilizaţie avansată de la
una mai înapoiată. Unele au fost jefuite, altele au fost furate sau
delapidate, dar uită-te acum la ele: Sunt toate foarte bine păstrate.

 179 
Chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aceste obiecte au
fost transferate într-un loc sigur.
Stăteau în faţa unei picturi murale Dunhuang închisă într-o casetă
de sticlă:
— Gândeşte-te cât tumult şi câte războaie a văzut pământul nostru
din vremea când Episcopul Wang i-a dat lucrurile acestea
Francezului29. Dacă picturile murale ar fi fost lăsate acolo, poţi fi sigură
că ar fi fost conservate tot atât de bine?
— Dar crezi că trisolarienii vor conserva moştenirea culturală a
umanităţii? Nu au niciun fel de consideraţie pentru noi.
— De ce? Pentru că au spus că suntem nişte gândaci? Dar asta nu
înseamnă ce crezi. Yan Yan, ştii care este expresia de preţuire cea mai
înaltă pentru o civilizaţie?
— Nu, care?
— Anihilarea. Aceasta este dovada cea mai înaltă de respect pe care
o poate primi o civilizaţie. Se simt ameninţaţi doar de o civilizaţie pe
care o respectă profund.
Trecură în linişte prin douăzeci şi patru de galerii care adăposteau
arta asiatică, păşind prin trecutul îndepărtat şi imaginându-şi în acest
timp un viitor întunecat. Fără să-şi dea seama, ajunseră la galeria de
Antichităţi Egiptene.
— Ştii la cine mă gândesc aici? Luo Ji stătea lângă o casetă de sticlă
ce conţinea masca de aur a unui faraon mumificat şi încercă un subiect
de conversaţie mai uşor: Sophie Marceau.
— Din cauza lui Belphegor, Fantoma de la Luvru, nu-i aşa? Sophie
Marceau este minunată. Şi are şi ceva oriental.
Dintr-un motiv oarecare, adevărat sau nu, Luo Ji simţi urme de
invidie şi jignire în voce.
— Yan Yan, nu e atât de frumoasă ca tine. Acesta e adevărul.
Dorise să spună: Frumuseţea ei poate fi descoperită în operele

29 Dunhuang, o oază de pe Drumul Mătăsii din ceea ce azi este Provincia Gansu. A
fost locul unde se aflau nişte grote budiste decorate spectaculos şi care au fost
locuite din secolul al patrulea până în secolul al paisprezecelea. În 1900, Wang
Yuanlu, un episcop taoist de la Peşterile Mogao din Dunhuang, a descoperit o
Peşteră-Bibliotecă sigilată, care era o ascunzătoare de documente antice, pe care
ulterior le-a vândut unui arheolog ungaro-britanic pe nume Aurel Stein şi
sinologului francez Paul Pelliot (n. tr. Joel Martinsen).
 180 
acestea de artă, dar frumuseţea ta le eclipsează, dar nu voise ca ea să-l
creadă sarcastic. Umbra unui zâmbet timid trecu peste faţa ei ca un
nor, şi era prima oară când vedea acest zâmbet, pe care şi-l amintea din
visele lui.
— Să ne întoarcem la picturile în ulei, spuse ea.
Se întoarseră la Sala Napoleon, dar uitaseră ce intrare să folosească.
Cele mai vizibile semne te îndreptau spre trei comori ale palatului:
Mona Lisa, Venus din Milo şi Victoria de la Samotrace.
— Să mergem s-o vedem pe Mona Lisa, sugeră el.
În timp ce se îndreptară într-acolo, ea îi spuse:
— Profesorul nostru ne-a spus că după ce a vizitat Luvrul a fost
puţin dezgustat de Mona Lisa şi de Venus din Milo.
— De ce?
— Pentru că turiştii vin pentru ele, dar nu-i interesează alte opere
de artă mai puţin celebre, însă tot atât de frumoase.
— Fac parte din masele necultivate.
Ajunseră la zâmbetul cel misterios, care se afla sub un geam gros de
sticlă protectoare şi era mult mai mic decât şi-l imaginase Luo Ji
vreodată. Nici chiar Zhuang Yan nu păru prea entuziasmată.
— Vederea ei îmi aduce aminte de dumneavoastră toţi, spuse ea,
arătând spre figura din tablou.
— De noi toţi?
— De Cei cu Faţa la Zid, desigur.
— Dar ce are ea de-a face cu Cei cu Faţa la Zid?
— Ei bine, mă întreb – este doar o speculaţie, vă rog să nu râdeţi –
mă întreb dacă n-am putea găsi o formă de comunicare pe care doar
oamenii s-o poată înţelege, dar pe care sophonii să n-o înţeleagă
niciodată. Astfel umanitatea ar scăpa de monitorizarea sophonilor.
Luo Ji o privi câteva secunde şi apoi se uită fix la Mona Lisa.
— Înţeleg ce vrei să spui. Zâmbetul ei este ceva ce sophonii şi
trisolarienii nu vor înţelege niciodată.
— Exact. Expresiile omeneşti şi ochii oamenilor în mod special,
sunt subtile şi complexe. O privire sau un zâmbet pot transmite atât
de multe informaţii! Şi doar oamenii le pot înţelege! Doar oamenii au
o astfel de sensibilitate.
— Adevărat. Una dintre cele mai importante probleme ale

 181 
inteligenţei artificiale este identificarea expresiilor faciale şi oculare.
Unii experţi sunt de părere şi că ordinatoarele nu vor fi capabile să
citească ochii omeneşti niciodată.
— Deci este posibil să fie creat un limbaj al expresiilor şi apoi să
vorbim cu faţa şi cu ochii?
Luo Ji se gândi o vreme la asta foarte serios, apoi scutură din cap cu
un zâmbet. Arătă spre Mona Lisa.
— Nu putem să-i citim nici măcar ei expresia. Când mă uit fix la ea,
înţelesul zâmbetului ei se schimbă cu fiecare secundă şi nu se repetă
niciodată.
Zhuang Yan sări în sus entuziasmată ca o copilă:
— Dar asta înseamnă că expresiile faciale pot transmite cu adevărat
informaţii complexe!
— Şi dacă informaţia este: „Astronava a părăsit Terra cu destinaţia
Jupiter”? Cum ai putea transmite o asemenea informaţie prin folosirea
expresiilor faciale?
— Când omul primitiv a început să vorbească, a fost, desigur, doar
pentru a transmite înţelesuri simple. Erau, poate, chiar mai puţin
complexe decât ciripitul păsărilor. Limbajul a câştigat apoi treptat în
complexitate.
— Ei bine, să încercăm să transmitem un înţeles simplu prin
expresii faciale.
— Foarte bine! aprobă ea, entuziasmată. Uite, hai să ne gândim
fiecare la un mesaj şi apoi să le schimbăm între noi.
Luo Ji se gândi un moment:
— M-am gândit la mesajul meu.
Zhuang Yan se gândi mult mai mult şi apoi dădu din cap:
— Atunci hai să începem!
Se uitară fix unul la celălalt, dar nu reuşiră să menţină aceleaşi
expresii mai mult de jumătate de minut şi izbucniră în râs, practic în
acelaşi moment.
— Mesajul meu era: „În seara asta aş dori să te invit la cină pe
Champs Elysées”, spuse el.
Ea se strâmbă de râs:
— Al meu a fost: „Trebuie… să te razi!”
— Astea sunt chestiuni grave care privesc soarta umanităţii, aşa că

 182 
ar trebui să fim serioşi, spuse Luo Ji, abţinându-se să nu râdă.
— De data asta nu mai e permis râsul! spuse ea, serioasă ca un copil
care schimbă regulile jocului.
Rămase spate în spate, gândindu-se fiecare la un mesaj şi când se
întoarseră, ochii li se uniră din nou. Luo Ji simţi că-i vine iar să râdă şi
se luptă să se abţină, dar sarcina îi fu brusc mult mai uşoară, deoarece
ochii limpezi ai lui Zhuang Yan începuseră să-i ciupească corzile
inimii din nou.
Şi aşa rămaseră, Cel cu Faţa la Zid şi tânăra femeie, cu privirile
împletite în faţa zâmbetului Monei Lisa la Luvru în crucea nopţii.
În barajul din sufletul lui Luo Ji apăruse o mică fisură şi această
picurare îl eroda, mărind mica fisură şi transformând-o într-un flux
puternic. I se făcu teamă şi se grăbi să repare crăpătura din baraj, dar
nu reuşi. Prăbuşirea era inevitabilă.
Apoi se simţi ca şi cum ar fi stat pe vârful unei stânci foarte înalte şi
ca şi cum ochii fetei ar fi fost chiar abisul uriaş de dedesubt, acoperit
de o mare albă şi pură de nori. Dar soarele îşi trimise razele în jos din
toate direcţiile şi transformă norii într-o strălucire de culori care se tot
împrăştia. Se simţi alunecând în jos, o alunecare foarte lentă, dar pe
care nu o putea opri din propria voinţă. Panicat, îşi scutură membrele,
încercând să găsească un loc de care să se agaţe. Dar sub trupul lui nu
mai era decât gheaţă alunecoasă. Acceleră până când, într-un final, cu
o erupţie de ameţeală, începu să se prăbuşească în abis. Într-o singură
clipă, bucuria prăbuşirii atinse nivelul de sus al durerii.
Mona Lisa se deforma. Pereţii se deformau, topindu-se ca gheaţa, în
timp ce Luvrul însuşi se prăbuşea, iar pietrele lui deveneau roşii ca lava
în timp ce cădeau. Când magma trecu peste corpurile lor, o simţiră ca
pe răcoarea unui izvor limpede şi primăvăratic. Căzură odată cu
Luvrul, trecând printr-o Europă topită, spre centrul Terrei şi când
ajunseră acolo, lumea din jur explodă cu un potop de artificii cosmice
minunate. Apoi scânteile se stinseră şi într-o clipită, spaţiul deveni
limpede precum cristalul. Stelele ţesură raze de cristal şi într-o uriaşă
pătură argintie, iar planetele vibrară, emiţând o muzică frumoasă.
Câmpul stelar deveni dens, ca o maree la flux. Universul se contractă şi
se prăbuşi, până când, în cele din urmă, totul fu anihilat de lumina
creativă a iubirii.

 183 
 — Trebuie să observăm Trisolaris chiar acum! spuse Generalul
Fitzroy către dr. Ringier. Erau în sala de comandă a Telescopului
Spaţial Hubble II, la o săptămână după ce fusese asamblat.
— Generale, mi-e teamă că nu e posibil.
— Am sentimentul că observaţiile care au loc acum reprezintă, de
fapt, o muncă privată pe care voi, astronomii o efectuaţi în particular.
— Mi-aş face propria muncă, dacă ar fi posibil, dar Hubble II se află
încă în faza de testare.
— Munciţi pentru armată. Tot ce aveţi de făcut este să executaţi
ordinele.
— Nimeni nu face parte din armată cu excepţia dumneavoastră. Noi
urmăm doar planul de testare al NASA.
Tonul generalului se îndulci:
— Doctore, nu puteţi pur şi simplu, să folosiţi Trisolaris ca ţintă de
testare?
— Ţintele de testare au fost selectate cu grijă în baza categoriilor de
depărtare şi de strălucire, iar planul de testare a fost formulat cât mai
economic posibil, ca telescopul să-şi poată duce la bun sfârşit toate
testele după o singură rotaţie. Pentru a observa Trisolaris acum, ar
trebui să rotim la unghi de aproape treizeci de grade şi înapoi, iar ca
să-l răsuceşti pe golanul ăsta ai nevoie de carburant. Noi economisim
banii armatei, generale!
— Păi hai să vedem cum îi economisiţi. Tocmai am găsit asta pe
computerul dumneavoastră, spuse Fitzroy, în timp ce-şi aduse în faţă
braţul. Ţinea în mână copia tipărită a unei fotografii, un instantaneu
luat de sus al unui grup de oameni care priveau în sus entuziasmaţi.
Era uşor de recunoscut în poză chiar echipa din acea sală de comandă,
cu Ringier în mijlocul lor, împreună cu trei femei în atitudini sexy care
ar fi putut fi iubite ale unora din grup. Se aflau, evident, pe acoperişul
clădirii unde se afla sala de comandă şi fotografia era foarte clară, de
parcă ar fi fost făcută de la zece sau douăzeci de metri distanţă. Ceea
ce o deosebea de o fotografie obişnuită erau numerele complicate din
partea de sus: Doctore, vă aflaţi în cel mai înalt punct al clădirii. Nu
are o macara video, ca pe platourile de filmare, nu-i aşa? Îmi spuneţi
că rotirea lui Hubble II cu treizeci de grade costă bani. Atunci cât de

 184 
mult costă să-l rotiţi la trei sute şaizeci de grade? Pe urmă, acea
investiţie de zece milioane de dolari nu a fost făcută ca dumneavoastră
să vă trageţi în fotografii din spaţiu cu iubitele. Să adaug suma asta la
factura dumneavoastră?
— Generale, ordinul dumneavoastră trebuie îndeplinit, desigur,
spuse Ringier grăbit şi inginerii se puseră imediat pe treabă.
Datele de coordonare fură repede selectate din baza de date a ţintei.
În spaţiu, cilindrul enorm, de peste douăzeci de metri în diametru şi
mai mult de o sută de metri în lungime, începu să se învârtească încet,
rotindu-se panoramic peste câmpul stelar afişat pe ecranul din sala de
comandă.
— Asta este ce vede telescopul? întrebă generalul.
— Nu, asta este doar imaginea trimisă de sistemul de poziţionare.
Telescopul transmite imagini statice care trebuie procesate înainte de
a putea fi văzute.
Peste cinci minute, rotirea panoramică luă sfârşit. Sistemul de
comandă raportă că se atinsese poziţionarea şi că după alte cinci
minute Ringier spuse:
— Perfect. Acum întoarceţi la poziţia de testare.
Surprins, Fitzroy întrebă:
— Cum? Asta a fost tot?
— Da. Acum se procesează imaginile.
— Nu mai puteţi face câteva fotografii în plus?
— Generale, am făcut două sute zece imagini cu multiple distanţe
focale. În acel moment prima imagine de observaţie fu procesată
complet şi Ringier arătă spre ecran: Uitaţi, generale. Aceasta este
lumea inamică pe care doreaţi atât de mult s-o vedeţi.
Fitzroy nu văzu nimic, cu excepţia unui grup de trei halouri pe un
fundal întunecat. Erau difuze, ca felinarele de pe o stradă când e ceaţă.
Acestea erau cele trei stele care hotărau soarta celor două civilizaţii.
— Deci nu prea putem vedea planeta. Fitzroy nu-şi putu ascunde
dezamăgirea.
— Sigur că nu. Nici chiar când Hubble II va fi gata, nu vom putea
vedea Trisolaris decât la anumite poziţii fixe şi atunci o vom vedea
doar ca pe un punct, fără niciun fel de detaliu.
— Dar mai e ceva acolo, doctore. Ce credeţi că este? întrebă unul

 185 
dintre ingineri, arătând spre un punct apropiat de cele trei halouri.
Fitzroy se aplecă înainte, dar nu reuşi să vadă nimic. Era atât de
greu de văzut, încât numai un expert putea să-l zărească.
— Are un diametru mai mare decât al unei stele, spuse un inginer.
După ce au mărit zona de mai multe ori, lucrul acela umplu tot
ecranul.
— E o perie! strigă generalul alarmat.
Profanul vine mereu cu denumiri mai bune decât expertul, de aceea
când experţii pun nume, le pun din perspectiva amatorului. Şi astfel
„peria” rămase numele acelui obiect, fiindcă descrierea generalului
fusese corectă: Era o perie cosmică. Sau, ca să fim mai exacţi, un set de
perii cosmice fără mâner. Sigur, puteai să le vezi şi ca pe nişte fire de
păr ridicate măciucă.
— O fi o zgârietură de pe învelişul protector! Am spus în studiul de
fezabilitate că lentila de acoperire va cauza probleme, spuse Ringier,
scuturându-şi capul.
— Toate învelişurile au fost supuse unei testări stricte. O zgârietură
de acest gen iese din discuţie. Şi nu poate fi generată de niciun alt fel
de defecte de obiectiv. Am returnat deja zeci de mii de imagini de
testare şi nu s-a mai întâmplat până acum, spuse un expert de la Zeiss,
producătorul lentilei.
Peste sala de comandă se aşternu tăcerea. Se strânseseră cu toţii să
se uite fix la imaginea de pe ecran până când locul se aglomeră atât de
mult că unii dintre ei deschiseră imaginea pe alte terminale. Fitzroy
simţi schimbarea din atmosfera camerei: oameni care deveniseră
leneşi în urma oboselii datorate testărilor îndelungate erau acum
neliniştiţi, ca şi cum ar fi fost loviţi de un blestem care fixase bine totul
la loc, cu excepţia ochilor lor care se făcuseră mult mai strălucitori.
— Dumnezeule! exclamară mai mulţi oameni în acelaşi timp.
Formaţiunea îngheţată de oameni intră brusc într-o activitate
frenetică. Frânturile de dialog pe care le prinse Fitzroy erau puţin prea
tehnice pentru el.
— Orice praf din jurul poziţiei ţintei? Verific…
— Nu trebuie. Am executat eu articolul ăla. La observarea
absorbţiei decorului mişcării radiale stelare, apare un vârf de două
sute de milimetri. Poate fi o microparticulă de carbon, de densitatea

 186 
Clasei-F.
— Ceva opinii despre efectul impactului de viteză-înaltă?
— Siajul se difuzează de-a lungul axei de impact, dar anvergura
difuziei… Avem vreun model?
— Da… O clipă… Iată-l. Viteza de impact?
— O sută de ori velocitatea cosmică trei.
— Este deja aşa de mare?
— E o estimare prudentă… Pentru secţiunea circulară de impact,
foloseşte… Exact, este exact. Cam aşa este. O estimare generală.
Cum experţii erau ocupaţi, Ringier se aşeză lângă Fitzroy:
— Generale, puteţi să încercaţi să număraţi firele din perie, cât
puteţi de precis?
Generalul încuviinţă, apoi se aplecă peste terminal şi începu să
numere.
Computerului îi trebuiau patru sau cinci minute să termine fiecare
calcul, dar dădea câteva erori, aşa că abia peste o jumătate de oră avură
rezultatele.
— Siajul difuzează praful la un diametru maxim de două sute
patruzeci de mii de kilometri, adică de două ori mărimea planetei
Jupiter, spuse astronomul care rula modelul matematic.
— Da, are sens, spuse Ringier. Îşi ridică braţele şi privi spre tavan,
de parcă ar fi privit prin ele spre ceruri. Şi asta mi-o confirmă. Glasul îi
tremură şi apoi, de parcă îşi vorbea doar sieşi, spuse: S-a confirmat,
aşadar. Nu e nimic rău în asta.
Tăcerea coborî din nou peste sala de comandă, dar de data asta era
una grea şi apăsătoare. Fitzroy voi să pună o întrebare, dar la vederea
capetelor aplecate solemn, nu mai reuşi să deschidă gura. După o
vreme, auzi suspine uşoare şi văzu un tânăr care încerca să-şi ascundă
lacrimile.
— Las-o baltă, Harris! Nu eşti singurul sceptic de aici. Ne este greu
tuturor, spuse cineva.
Tânărul Harris, îşi ridică ochii înlăcrimaţi şi spuse:
— Ştiu că scepticismul este doar un mod de auto-amăgire, dar
vreau să-mi trăiesc viaţa în amăgire. Dumnezeule, acum nici norocul
acesta nu-mi mai e dat!
Tăcerea reveni.

 187 
 În cele din urmă Ringier îşi aduse aminte de Fitzroy:
— Generale, aş dori să vă explic. Cele trei stele sunt înconjurate de
praf interstelar. Anterior, un număr de corpuri care se mişcau cu mare
viteză au traversat acel praf şi impactul lor de înaltă viteză cu praful a
lăsat în urmă un siaj. Siajul a continuat să se extindă şi acum a atins un
diametru de două ori mai mare decât cel al planetei Jupiter. Între siaj
şi praful înconjurător sunt doar diferenţe subtile, aşa că nu sunt
detectabile de aproape. Doar de aici, de la o distanţă de patru ani-
lumină, le putem observa.
— Am numărat perii. Sunt aproape o mie, spuse Generalul Fitzroy.
— Sigur că da. Numărul acesta ne confirmă rapoartele de studii
informative. Generale, aceasta este imaginea Flotei Trisolariene.

Descoperirea telescopului Hubble II, confirmare finală a realităţii

invaziei trisolariene, şterse şi ultima fărâmă de iluzie a umanităţii.
Apariţia unei noi runde de disperare, panică şi confuzie împinse rasa
umană înspre viaţa din epoca Crizei Trisolaris. Apoi veniră vremurile
grele. Cu o schimbare bruscă de direcţie, vehiculul timpului viră pe o
cale nouă.
Singura constantă într-o lume de schimbare enormă este trecerea
iute a timpului. Cinci ani trecură ca un abur.

 188 
Partea a doua
VRAJA

 189 
 ANUL 8, ERA DE CRIZĂ
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
4,20 ani-lumină

Tyler fusese agitat în ultima vreme. În ciuda obstacolelor, planul

roiului de ţânţari câştigă în cele din urmă aprobarea CAP. Dezvoltarea
navetelor de luptă spaţiale începuse, dar progresul era lent datorită
lipsei de tehnologii avansate. Umanitatea continuă să-şi
îmbunătăţească tehnologia topoarelor şi bâtelor noii sale epoci de
piatră: rachetele propulsate chimic. Proiectul suplimentar al lui Tyler,
studierea Europei, Ceres-ului şi a diferitelor comete era destul de
straniu ca unii oameni să creadă că venise cu acest studiu doar ca să
adauge o aură de mister la planul principal care era cât se putea de
direct. Cu toate acestea, deoarece putea fi încorporat în programul de
apărare principal, i se aprobă să lucreze şi la acesta.
Aşa că Tyler trebuia să aştepte. Se duse acasă şi, pentru prima oară
în cei cinci ani de când era Cel cu Faţa la Zid, duse o viaţă de om
normal.
Cei cu Faţa la Zid începuseră să aibă din ce în ce mai mulţi ochi
aţintiţi asupra lor. Fie că ceruseră sau nu acest rol, fuseseră prezentaţi
maselor ca un fel de figuri mesianice. În consecinţă, apăru un cult al
Celor cu Faţa la Zid. Indiferent de câte comunicate emiseseră ONU sau
CAP, legendele capacităţilor lor supranaturale circulau în toată lumea
şi deveniseră din ce în ce mai fanteziste. În filmele SF, erau prezentaţi
ca supereroi şi, în ochii multora, erau singura speranţă a umanităţii.
Asta le conferea Celor cu Faţa la Zid un capital popular şi politic
enorm care garanta faptul că lucrurile aveau să decurgă lin atunci când
urma să solicite cantităţi enorme de resurse.
Luo Ji era o excepţie. Rămăsese izolat şi nu-şi arăta niciodată faţa.
Nimeni nu ştia unde era şi cu ce se ocupa.
Într-o zi Tyler primi o vizită. Ca în cazul tuturor Celor cu Faţa la
Zid, căminul său era păzit serios şi toţi vizitatorii trebuiau să treacă
prin verificări riguroase ale antecedentelor. Dar când îl văzu prima
oară pe vizitatorul din living, ştiu că omul va trece de controale cu

 190 
uşurinţă, deoarece era evident de la prima privire că nu reprezenta o
ameninţare pentru nimeni. În această zi fierbinte purta un costum
şifonat şi o cravată tot şifonată şi, încă şi mai neplăcut, un soi de
gambetă pe care n-o mai purta nimeni. Dorea, în mod evident, să aibă
un aspect mai formal cu ocazia acestei vizite, deoarece, probabil, nu
mai fusese într-o vizită formală până acum. Era palid şi emaciat, şi
părea subnutrit. Ochelarii îi atârnau greu pe faţa osoasă, palidă şi
gâtul părea că abia susţine greutatea capului, iar costumul părea
practic gol, arătând de parcă ar fi atârnat pe un umeraş. Ca om politic,
Tyler văzu imediat că aparţinea uneia dintre acele clase sociale a cărei
sărăcie era mai mult spirituală, decât materială, ca micii birocraţi ai lui
Gogol, care, în ciuda poziţiei lor sociale joase, tot se mai preocupă de
conservarea statutului lor şi-şi petrec întreaga viaţă angajaţi în sarcini
la întâmplare, epuizante şi necreative, pe care le îndeplinesc la
milimetru. În tot ce fac, le e teamă să nu facă greşeli; cu oricine s-ar
întâlni, le e teamă să producă neplăcere; şi nu îndrăznesc să arunce
nici măcar o ocheadă prin tavanul de sticlă spre un nivel superior al
societăţii. Tyler îi detesta pe oamenii aceştia. Erau absolut neesenţiali
şi, când îşi dădea seama că ei constituie majoritatea oamenilor pe care
dorea să-i salveze, asta îi lăsa un gust amar.
Omul păşi cu băgare de seamă pe podeaua livingului, dar nu
îndrăzni să se aventureze mai departe. Părea înspăimântat că ar putea
murdări covorul cu tălpile murdare ale pantofilor. Îşi scoase pălăria şi-l
privi pe stăpânul casei prin ochelarii săi cu lentile groase, în timp ce se
înclina în mod repetat. Tyler se hotărî să-l expedieze cât mai repede
posibil după ce rostea prima sa propoziţie, deoarece chiar dacă ceea ce
avea omul să-i spună ar fi fost important, lui Tyler i se părea absolut
inutil.
Cu o voce fragilă, bietul om reuşi să rostească prima sa propoziţie. Îl
şfichiui pe Tyler ca un trăsnet şi-l zăpăci atât de tare încât se aşeză pur
şi simplu pe jos. Fiecare cuvânt fu ca un bubuit de tunet:
— Frederick Tyler, Cel cu Faţa la Zid, eu sunt Spărgătorul tău de
Zid.

— Cine şi-ar fi imaginat că într-o bună zi ne vom confrunta cu o

hartă de bătălie ca aceasta? exclamă Chang Weisi, privind o diagramă

 191 
la scara de unu la un trilion a Sistemului Solar, afişată pe un monitor
suficient de mare pentru a servi drept ecran de film.
Era aproape întunecată, cu excepţia micii pete de galben din centru,
care era soarele. Raza diagramei atingea mijlocul Centurii Kuiper. Dar
când era afişată toată era ca şi cum s-ar fi uitat la Sistemul Solar de la o
distanţă de cincizeci de AU deasupra planului eliptic. Diagrama marca
cu acurateţe orbitele planetelor şi ale sateliţilor, cât şi starea
asteroizilor cunoscuţi şi putea afişa o secţiune transversală a
Sistemului Solar pentru orice punct din viitorul mileniu. Acum, că
marcajele poziţionale pentru corpurile cereşti fuseseră oprite, afişajul
diagramei era destul de strălucitor ca să poţi distinge planeta Jupiter,
dacă te uitai de aproape. Era doar o pată minusculă şi strălucitoare,
neclară, dar de la distanţa aceasta celelalte şapte planete mari erau
invizibile.
— Da, ne confruntăm cu schimbări majore, spuse Zhang Beihai.
Militarii tocmai terminaseră o şedinţă de evaluare a primei lor hărţi
spaţiale şi acum doar doi dintre ei mai rămăseseră în spaţiosul Centru
de Comandă al Operaţiunilor.
— Comandante, mă întreb dacă aţi observat ochii camarazilor
noştri când au văzut această hartă.
— Sigur că i-am văzut. Este un lucru de înţeles. Probabil că şi-au
imaginat o hartă spaţială ca acelea pe care le poţi vedea în cărţile de
popularizare a ştiinţei. Două bile de biliard colorate care se rotesc în
jurul unei mingi de foc. Doar atunci când se pot confrunta cu o hartă
desenată la o scară precisă, pot să aprecieze imensitatea Sistemului
Solar. Şi, fie că sunt din forţele aeriene sau din cele navale, raza de
acţiune a avioanelor sau navelor lor nu-i nici cât un pixel de pe ecranul
ăsta mare.
— Se pare că imaginea câmpului de luptă al viitorului nu le-a trezit
camarazilor noştri nicio fărâmă de încredere sau de avânt în luptă.
— Şi iar ne întoarcem la defetism.
— Comandante, nu vreau să vorbesc despre realitatea defetismului
din zilele noastre. Acesta este un subiect pentru şedinţele formale.
Ceea ce aş vrea să discut este… ei, bine… Se opri şi zâmbi, un lucru rar
pentru cineva care era atât de direct.
Chang Weisi se întoarse de la hartă şi-i zâmbi la rându-i:

 192 
 — Se pare că ai ceva de spus care e foarte neortodox.
— Aşa este. Sau ceva fără precedent, cel puţin. Fac o recomandare.
— Dă-i drumul. Treci direct la subiect. Sigur, nu ai nevoie de
încurajări pentru asta.
— Da, Comandante. În ultimii cinci ani, s-a progresat prea puţin în
apărarea planetară fundamentală şi în cercetarea călătoriilor spaţiale.
Tehnologia preliminară din cele două programe – fuziunea nucleară
controlată şi liftul spaţial – se află tot la punctul zero, fără speranţe de
viitor şi sunt tot felul de probleme cu rachetele chimice de înaltă
tehnologie. Dacă lucrurile continuă în acelaşi fel, atunci mă tem că
flota spaţială, chiar de un nivel tehnologic mai scăzut, va rămâne doar
un concept SF pentru totdeauna.
— Aţi ales tehnologia înaltă, tovarăşe Beihai. Ar trebui să fiţi
conştient de legile cercetării ştiinţifice.
— Sigur că sunt. Cercetarea e un proces al saltului înainte şi
schimbarea calitativă este produsă doar de acumularea cantitativă pe
termen lung. Inovaţiile din teorie şi din tehnologie sunt realizate în
avânturi concentrate… Cu toate acestea Comandante, câţi oameni
înţeleg problema aşa cum o înţeleg eu? Este foarte posibil ca peste
zece sau douăzeci, sau cincizeci de ani, sau chiar peste un secol, să nu
avem nicio inovaţie majoră în niciun domeniu ştiinţific şi în acel
moment, oare cât de mult se va fi dezvoltat gândirea defetistă? Ce
stare spirituală şi mentală va pune stăpânire pe forţele spaţiale?
Comandante, merg oare prea departe?
— Beihai, ceea ce admir eu mai mult la tine este că ai mereu în
minte termenul de viitor în timp ce lucrezi. Este un lucru rar printre
cadrele politice din armată. Te rog să continui.
— Ei bine, pot doar vorbi despre domeniul muncii pe care o fac eu.
Muncind în condiţiile presupuse mai sus, ce fel de dificultăţi şi
presiuni vor apăsa pe umerii viitorilor noştri camarazi angajaţi în
munca politică şi ideologică din forţele spaţiale?
— O întrebare şi mai dureroasă este, câte cadre politice calificate
din punct de vedere ideologic vor mai fi în forţele spaţiale? adăugă
Chang Weisi. Pentru a reduce defetismul, trebuie mai întâi să credem
nestrămutat în victorie noi înşine. Dar acest lucru va fi mai dificil în
viitorul tău ipotetic.

 193 
 — Din acest motiv sunt îngrijorat, Comandante. Când va veni
vremea, munca politică din forţele spaţiale nu va fi la înălţimea
aşteptărilor.
— Ce recomanzi atunci?
— Să trimitem întăriri!
Chang Weisi îl privi pe Zhang Beihai câteva secunde, apoi se
întoarse spre ecranul uriaş. Mută cursorul şi mări soarele până când
epoleţii lor reflectară lumina soarelui.
— Comandante, ceea ce vreau să spun este că…
Comandantul ridică o mână:
— Ştiu ce vrei să spui.
Apoi trase de întreaga hartă până când o afişă în întregime,
scufundând din nou Centrul de Comandă al Operaţiunilor în
întuneric şi după aceea aduse din nou soarele în prim-plan… din nou
şi apoi din nou, în timp ce se gândea, până când spuse:
— Ţi-a dat prin minte vreodată că, dacă munca ideologică şi
politică din forţele spaţiale este acum, deja, o sarcină complexă şi
dificilă, va fi cu atât mai slăbită, dacă-i vom hiberna pe cei mai buni
ofiţeri politici pentru a-i trimite în viitor?
— Îmi dau seama, Comandante. Îmi exprim doar o părere
personală. Gândirea de ansamblu aparţine, desigur, superiorilor mei.
Chang Weisi se ridică în picioare şi aprinse luminile în Centrul de
Comandă al Operaţiunilor:
— Nu, tovarăşe Beihai, de acum va fi sarcina ta. Lasă baltă orice
altceva. De mâine, te vei concentra asupra Departamentului Politic al
Forţelor Spaţiale, vei face cercetare şi în celelalte unităţi şi vei realiza o
ciornă de raport preliminar pentru Comisia Militară Centrală imediat
ce este posibil.

Soarele apunea în spatele munţilor când sosi Tyler. Coborând din

maşină, se trezi în faţa unei viziuni paradiziace: cea mai blândă
lumină a zilei strălucind peste vârfurile înzăpezite, lacul, pădurea şi
Luo Ji cu familia sa, bucurându-se de seara ce parcă venea din alte
lumi, pe pajiştea de pe malul lacului. O remarcă imediat pe mamă,
atât de tânără, ca o soră mai mare a copilului de un anişor. De la
distanţă era greu s-o distingi bine, dar apropiindu-se, atenţia i se

 194 
concentră asupra copilului. Dacă nu l-ar fi văzut cu propriii ochi, nu ar
fi crezut niciodată că putea să existe o fiinţă mai adorabilă. Ca o celulă
stem a frumuseţii, o stare embrionică a tot ce e frumos. Mama şi
copilul desenau pe o foaie mare de hârtie, în timp ce Luo Ji stătea într-
o parte, urmărind cu interes, aşa cum o făcuse la Luvru, când o privise
din depărtare pe iubita sa, ce acum devenise mamă. Apropiindu-se şi
mai mult, Tyler văzu în ochii lui un extaz infinit, o fericire care părea
să pătrundă în toate, de la munte şi până la lac, în această Grădină a
Edenului…
Abia sosise din mohorâta lume din afară, aşa că scena din faţa
ochilor lui i se părea ireală. Fusese căsătorit de două ori, dar acum era
burlac şi bucuria familiei nu însemnase mare lucru pentru el, care
vâna o glorie de bărbat. Acum, pentru prima oară, simţi că trăise o
viaţă pustie.
Luo Ji, captivat de soţia şi de copilul său, îl remarcă pe Tyler doar
când acesta se apropie şi mai mult. Din cauza barierelor psihologice
apărute în urma situaţiei lor comune, nu existase niciun contact
personal între Cei cu Faţa la Zid până în acest moment. Dar, fiindcă
vorbise cu Tyler la telefon, Luo Ji nu a fost surprins de sosirea acestuia
şi-l întâmpină cu o căldură politicoasă.
— Doamnă, vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, spuse Tyler,
înclinându-se uşor spre Zhuang Yan, care se apropiase cu copilul.
— Bine aţi venit, domnule Tyler! Nu avem oaspeţi prea des, aşa că
ne bucurăm.
Engleza ei era reţinută, dar vocea avea o moliciune copilăroasă şi
încă mai avea zâmbetul acela răcoros şi primăvăratic care atinse
sufletul lui obosit ca aripa unui înger.
— Este fiica noastră, Xia Xia.
Dori să îmbrăţişeze copilul, dar îi fu teamă că-şi pierde controlul
asupra sentimentelor aşa că spuse, pur şi simplu:
— Faptul că pot vedea doi îngeri ca dumneavoastră a meritat
călătoria.
— Vă las să discutaţi. Eu mă duc să pregătesc cina, anunţă ea şi le
zâmbi celor doi bărbaţi.
— Nu, nu e necesar. Doream doar să discut ceva repede cu dr. Luo.
Nu o să vă răpesc mult timp.

 195 
 Zhuang Yan insistă cu căldură să rămână la cină, apoi plecă cu
copilul.
Luo Ji îi făcu semn lui Tyler să ia loc pe un scaun alb de pe pajişte.
Acesta se aşeză, şi tot trupul îi deveni inert, de parcă tendoanele i-ar fi
fost înlăturate. Era doar un călător care-şi aflase destinaţia după o
călătorie lungă.
— Doctore, te-ai ascuns de lume în ultimii doi ani, spuse Tyler.
— Da.
Luo Ji rămase în picioare. Mătură aerul din jur cu mâna:
— Acum tot ce am e aici.
— Eşti un om foarte deştept şi, după părerea mea, mult mai
responsabil decât mine.
— Adică? îl întrebă Luo Ji, cu un zâmbet încurcat.
— Cel puţin nu ai risipit resurse… Şi nici măcar nu se uită la
televizor? Mă refer la îngerul de lângă tine.
— Ea? Nu ştiu. E mereu cu Xia Xia acum, aşa că nu cred că se uită
prea des la televizor.
— Atunci, nu prea ştii ce s-a întâmplat în lume în ultimele câteva
zile?
— Ce s-a întâmplat? Nu arăţi prea bine. Eşti obosit? Pot să-ţi dau
ceva de băut?
— Orice, spuse Tyler, urmărind ameţit cu privirea ultimele raze
aurii ale soarelui la asfinţit ce scăldau lacul. Acum patru zile a apărut
Spărgătorul meu de Zid.
Luo Ji nu mai turnă vinul şi, după un moment de tăcere, spuse:
— Aşa de repede?
Tyler încuviinţă puternic:
— A fost primul lucru pe care i l-am zis şi eu.

— Aşa de repede? îi spuse Tyler Spărgătorului de Zid.

Încercă să-şi menţină glasul calm, dar îi devenise foarte slab.
— Mi-ar fi plăcut să vin mai devreme, dar m-am gândit să adun mai
multe dovezi amănunţite, aşa că am întârziat. Îmi cer scuze, spuse
Spărgătorul de Zid. Stătea în spatele lui Tyler în picioare, ca un
servitor, şi vorbea încet, cu atitudinea umilă a unui servitor. Ultima sa
propoziţie conţinea chiar un soi de meticulozitate şi grijă, acea

 196 
înţelegere pe care o arată călăul victimei sale.
Apoi se pogorî o tăcere sufocantă. În cele din urmă Tyler îşi luă
inima în dinţi şi-l privi pe Spărgătorul de Zid care-l întrebă respectuos:
— Domnule, pot continua?
Tyler încuviinţă, dar îşi feri privirea. Se aşeză pe canapea şi încercă
din răsputeri să se calmeze.
— Mulţumesc, domnule. Spărgătorul de Zid se înclină din nou, cu
pălăria în mână: Mai întâi, o să vă descriu pe scurt planul pe care l-aţi
arătat lumii întregi: Folosirea unei flote de navete de luptă agile ce pot
transporta superbombe din clasa sutelor de megatone, iar luptătorii
dumneavoastră vor ajuta flota terestră executând o lovitură sinucigaşă
asupra Flotei Trisolariene. Poate că ultrasimplificat, dar în esenţă
despre asta este vorba, nu-i aşa?
— Nu are niciun rost să discut asta cu tine, spuse Tyler. Considerase
să termine odată discuţia. În clipa în care Spărgătorul de Zid i se
arătase, intuiţia lui Tyler ca politician şi strateg, îl informă că celălalt
bărbat era învingător, dar în acest moment ar fi avut mare noroc să nu-
i fie dezvăluite absolut toate gândurile.
— Dacă aşa stau lucrurile, domnule, atunci nu mai are rost să
continui şi mă puteţi aresta. Dar sunteţi conştient, desigur, că
indiferent de ce se va întâmpla, adevărata dumneavoastră strategie şi
toate dovezile folosite ca să-mi probez ipoteza vor fi pe primele pagini
din toată lumea mâine dimineaţă, sau poate chiar în seara aceasta. Cu
preţul sacrificării restului vieţii mele, stau acum în faţa
dumneavoastră şi sper că veţi aprecia sacrificiul meu la justa lui
valoare.
— Poţi continua, spuse Tyler, făcându-i semn cu mâna.
— Mulţumesc, domnule. Mă simt sincer onorat şi nu vă voi mai
deranja prea mult timp. Spărgătorul de Zid se înclină din nou. Părea să
aibă în sânge acel respect umil, atât de rar observat la oamenii din
zilele noastre, şi capabil să se manifeste oricând, ca un nod care se
strângea din ce în ce mai tare pe gâtul lui Tyler: Atunci, domnule,
interpretarea mea privind strategia dumneavoastră a fost corectă până
acum?
— Da, a fost.
— N-a fost, spuse Spărgătorul de Zid. Domnule, vă rog să mă

 197 
scuzaţi, dar nu a fost corectă.
— De ce?
— Date fiind capacităţile tehnologice ale umanităţii, cele mai
puternice arme pe care le vom putea avea în viitor sunt superbombele
cu hidrogen. În situaţia de pe câmpul de luptă, bombele trebuie
detonate în contact direct cu ţinta lor pentru a reuşi să distrugă navele
inamice. Navetele de luptă sunt agile şi pot fi desfăşurate într-un
număr mare, aşa că trimiterea flotei de navete de luptă ca un roi
pentru lovituri sinucigaşe este cu siguranţă cea mai bună opţiune.
Planul dumneavoastră este eminamente rezonabil. Tot
comportamentul pe care l-aţi avut, inclusiv deplasările dumneavoastră
în Japonia, China şi chiar în munţii din Afganistan în căutarea unor
piloţi kamikaze spaţiali cu spirit de sacrificiu de sine şi apoi planul
dumneavoastră de a pune flota de ţânţari sub directa dumneavoastră
comandă după ce căutarea s-a dovedit un eşec au fost toate foarte
rezonabile.
— Şi cu ce am greşit? întrebă Tyler, ridicându-se în capul oaselor pe
canapea.
— Cu nimic. Dar asta a fost doar strategia pe care aţi prezentat-o
lumii din afară. Spărgătorul de Zid se înclină, se apropie de urechea lui
Tyler şi continuă să vorbească pe un ton blând: Adevărata
dumneavoastră strategie a avut mici modificări. Pentru foarte mult
timp m-aţi încuiat. A fost o perioadă agonizantă pentru mine şi
aproape că eram gata să renunţ.
Tyler îşi dădu seama că strângea cu disperare braţul canapelei şi
încercă să se relaxeze.
— Dar apoi mi-aţi dat cheia rezolvării întregii enigme. Se potrivea
atât de bine, că pentru o clipă m-am îndoit de cât de norocos eram.
Ştiţi la ce mă refer: La studiul dumneavoastră referitor la câteva
corpuri cereşti din sistemul solar, Europa, Ceres şi la comete. Ce aveau
toate în comun? Apă. Au toate apă, şi anume în cantităţi uriaşe! Doar
Europa sau Ceres au mai multă apă decât în toate oceanele de pe
Terra…
— Bolnavii de turbare se tem de apă şi au spasme numai la simpla
menţionare a cuvântului. Îmi închipui că şi dumneavoastră vă simţiţi
la fel în acest moment.

 198 
 Spărgătorul de Zid se apropie şi mai mult de Tyler şi-i vorbi direct în
ureche. Respiraţia lui nu era deloc caldă şi părea ca un curent
fantomatic de aer ce mirosea a mormânt:
— Apă, şopti el, ca şi cum ar fi vorbit în somn. Apă…
Tyler rămase tăcut, cu chipul ca al unei statui.
— Mai e nevoie să continui? întrebă Spărgătorul de Zid, ridicându-
se în picioare.
— Nu, spuse Tyler cu un glas pierit.
— Dar voi continua, oricum, spuse Spărgătorul de Zid, aproape
voios: O să le las istoricilor o informare completă, chiar dacă istoria nu
va mai continua prea mult timp. Şi o explicaţie pentru Stăpânul meu,
desigur. Nu au mulţi un intelect atât de pătrunzător ca noi doi, capabil
să priceapă întregul dintr-o singură parte. Mai ales Stăpânul, care
poate nici măcar nu va înţelege întreaga mea explicaţie. Ridică o
mână, de parcă îţi amintise şi de ascultătorii trisolarieni şi râse: Iertaţi-
mă.
Trăsăturile lui Tyler se destinseră, apoi oasele părură că i se topesc.
Se chirci mai mult în canapea. Era terminat şi spiritul nu-i mai locuia
în trup.
— Prin urmare, lăsând la o parte apa, hai să vorbim despre roiul de
ţânţari. Prima lui ţintă de atac nu ar fi invadatorii trisolarieni, ci chiar
forţele spaţiale ale Terrei. Această ipoteză este puţin cam hazardată, şi
nu se bazează decât pe cea mai mică dovadă, dar eu susţin că este
corectă. V-aţi dus în jurul lumii, încercând înfiinţarea unei forţe
kamikaze pentru umanitate, dar eforturile v-au fost în zadar. Aţi
anticipat acest lucru, dar din acest eşec aţi reuşit să obţineţi două
lucruri pe care vi le doreaţi. Unul dintre ele era disperarea absolută în
legătură cu umanitatea – pe asta aţi realizat-o din plin. Pe a doua o voi
discuta într-o clipă.
Căzuse lama ghilotinei.
— După ce aţi cutreierat lumea în lung şi-n lat, aţi fost extrem de
deziluzionat în legătură cu spiritul de sacrificiu al omenirii moderne.
V-aţi mai convins şi că forţele spaţiale ale Terrei nu au nicio şansă de a
înfrânge Trisolaris într-o luptă obişnuită. Aşa că aţi creat o strategie şi
mai extremă. După părerea mea, nu are decât şanse foarte slabe şi
reprezintă un risc extraordinar de ridicat. Totuşi, principiile

 199 
Proiectului Celor cu Faţa La Zid dictează că, în acest război, cel mai
bun pariu este să rişti.
— Sigur, a fost doar începutul. Procesul dumneavoastră de trădare a
umanităţii urma să ţină mult timp, dar aveaţi timpul de partea
dumneavoastră. În următoarele luni şi ani, eraţi pregătit să provocaţi
evenimente care să se adauge la temelia zidului pe care îl ridicaserăţi
între dumneavoastră şi rasa umană. Disperarea şi tristeţea
dumneavoastră se intensificau şi aţi fi lăsat lumea oamenilor din ce în
ce mai departe, apropiindu-vă de OTT şi de Trisolaris. De fapt, aţi
făcut primii paşi pe acest drum atunci când aţi cerut clemenţă pentru
OTT la audierea de la CAP, recent. Dar nu spuneaţi asta de dragul
spectacolului. Aveaţi realmente nevoie ca ei să continue să existe.
Aveaţi nevoie de membrii OTT pentru a vă pilota navetele de luptă
spaţiale în Ziua Bătăliei de Apoi. Era o chestiune de timp şi de răbdare,
dar aveaţi să reuşiţi, deoarece şi OTT are nevoie de dumneavoastră.
Are nevoie de sprijinul dumneavoastră şi de resursele de care
dispuneţi. Nu v-ar fi dificil să predaţi întreaga flotă de ţânţari OTT-
ului, atâta timp cât s-ar păstra secretul faţă de lumea din afară. Şi chiar
dacă aţi fi descoperit, aţi putea susţine că făcea parte din plan.
Tyler nu părea că-l ascultă pe Spărgătorul de Zid. Stătea pe canapea
cu ochii semiînchişi, părând obosit, de parcă deja ar fi renunţat la
luptă şi ar fi început să se relaxeze.
— Foarte bine. Să vorbim despre apă acum. În Ziua Bătăliei de
Apoi, flota de ţânţari controlată de OTT va lansa probabil un atac-
surpriză asupra flotei Terrei şi apoi ar zbura la flota Stăpânului.
Fiindcă tocmai şi-au demonstrat lipsa de loialitate faţă de Terra,
Trisolaris ar putea să-i lase să se alăture flotei lor, dar Stăpânul nu se va
grăbi să accepte această armată trădătoare. Ar fi necesar un cadou
destul de semnificativ pentru a le câştiga încrederea. De ce anume ar
avea nevoie Stăpânul din Sistemul Solar? De apă. În timpul călătoriei
lor de patru secole, cea mai mare cantitate de apă a Flotei Trisolariene
s-a epuizat. În timp ce se vor apropia de Sistemul Solar, trisolarienii
deshidrataţi de la bord vor avea nevoie de apă pentru a se rehidrata.
Deoarece apa folosită pentru acest proces urmează să devină parte a
corpurilor lor, apa curată ar fi preferabilă apei stătute care a fost
reciclată de nenumărate ori pe o navă. Flota de ţânţari ar oferi

 200 
Stăpânului un aisberg format din cantităţi uriaşe de apă obţinută de pe
Europa, Ceres şi de pe comete. Nu sunt sigur de detaliile specifice –
presupun că nici dumneavoastră nu sunteţi –, dar hai să spunem că
este vorba despre zeci de mii de tone.
— Halca uriaşă de gheaţă ar fi transportată de grupul de ţânţari.
Flota de ţânţari se va apropia foarte mult de flota Stăpânului pentru
prezentarea darului, şi în acel moment, a doua consecinţă a eşecului
încercării dumneavoastră de a construi o forţă de kamikaze ar urma să
fie de mare folos. Eşecul respectiv a dus la cererea dumneavoastră
foarte logică de a putea controla independent întreaga flotă de ţânţari.
Când flota terestră se va apropia de flota Stăpânului, veţi prelua
comanda navetelor de la piloţii OTT şi le veţi trece pe modul dronă,
ordonând navetelor să lovească ţintele selectate. Superbombele vor fi
detonate de la o distanţă sigură, anihilând toate navele Stăpânului.
Spărgătorul de Zid îşi îndreptă spinarea. Răcoarea infernală pe care
o suflase în urechea lui Tyler se disipă, dar nu înainte ca frigul să-i
intre în oase.
— Un plan admirabil! Şi asta nu e o minciună. Dar anumite
neglijenţe sunt inexplicabile. De ce aţi fost atât de dornic să continuaţi
studiul corpurilor cereşti ce conţin apă? Tehnologia de extracţie şi de
transport a apei în asemenea cantităţi nu există încă şi partea de
cercetare şi dezvoltare inginerească ar putea lua ani şi poate decenii.
Dar chiar şi dacă aţi simţit că trebuie să începeţi imediat, de ce nu aţi
adăugat câteva ţinte care nu conţineau apă – lunile lui Marte, de
exemplu? Dacă aţi fi făcut aşa, deşi nu m-ar fi împiedicat să expun
planul dumneavoastră în cele din urmă, ar fi mărit dificultatea
descifrării lui în mod considerabil. Cum a putut un strateg desăvârşit
ca dumneavoastră să ignore asemenea trucuri simple? Pe de altă parte,
recunosc că aţi fost sub o presiune extremă.
Spărgătorul de Zid puse o mână blând, pe umărul lui Tyler şi acesta
simţi o undă de tandreţe, ca aceea a călăului faţă de victima sa. Fu
chiar puţin mişcat.
— Nu vă învinuiţi prea mult. V-aţi descurcat destul de bine, sincer.
Sper că istoria vă va reţine numele. Spărgătorul de Zid îşi luă mâna de
pe el şi chipul său palid şi maladiv fu inundat de un flux de energie. Îşi
întinse ambele braţe: Ei bine, Domnule Tyler, am terminat. Cheamă-ţi

 201 
oamenii.
Tyler, cu ochii tot închişi, spuse fără vlagă:
— Poţi să pleci.
Când Spărgătorul de Zid deschise uşa, Tyler horcăi, rostind o ultimă
întrebare:
— Şi dacă ce spui este adevărat, ce-i cu asta?
Spărgătorul de Zid se întoarse spre el:
— Nu e absolut nimic. Domnule Tyler, indiferent de faptul că v-am
distrus sau nu planul, Stăpânului nu-i pasă câtuşi de puţin.

Luo Ji rămase încremenit pentru mai mult timp după ce auzi

istorisirea lui Tyler.
Când persoanele obişnuite vorbeau cu unul dintre ei, întotdeauna
se gândeau: Este unul din Cei cu Faţa la Zid, vorbele lui nu pot fi
crezute şi gândurile acelea reprezentau o barieră în comunicare. Dar
când doi dintre Cei cu Faţa la Zid vorbeau unul cu celălalt, sugestiile
care existau în ambele lor minţi multiplicau în progresie geometrică
aceste bariere. O asemenea schimbare transforma, de fapt, orice
spunea cealaltă parte în ceva fără sens, aşa că comunicarea îşi pierdea
orice semnificaţie. Acesta era motivul pentru care nu avusese loc nicio
interacţiune privată între Cei cu Faţa la Zid.
— Cum evaluaţi analiza Spărgătorului de Zid? întrebă Luo Ji pentru
a rupe tăcerea, deşi ştia că întrebarea lui nu are niciun rost.
— A ghicit bine, spuse Tyler.
Luo Ji dori să spună ceva, dar ce? Ce mai putea fi spus? Erau
amândoi cu Faţa la Zid.
— Aceasta era adevărata mea strategie, continuă Tyler. Avea,
desigur, o dorinţă arzătoare să vorbească şi nu-i păsa dacă
interlocutorul său îl credea sau nu: Sigur, e doar în stadiul preliminar.
Chiar şi tehnologia, în sine, este foarte dificilă, deşi m-aş fi aşteptat la
o rezolvare treptată a tuturor problemelor teoretice şi tehnice în
timpul celor patru secole. Dar judecând după atitudinea inamicului
faţă de plan, nu are nicio importanţă. Nu le pasă şi asta reprezintă
culmea dispreţului. Dar pentru mine asta nu a fost lovitura cea mai
dură.
— Atunci care a fost…? Luo Ji se simţea ca un robot care participă la

 202 
un dialog fără sens.
— La o zi după vizita Spărgătorului de Zid, o analiză completă a
strategiei mele a fost postată online. Materialul conţinea milioane de
cuvinte, majoritatea obţinute cu ajutorul monitorizării de sophoni, şi a
produs senzaţie. Acum două zile, CAP a organizat o audiere asupra
subiectului la care s-au hotărât următoarele: „Planurile celor cu Faţa la
Zid nu pot conţine nimic care să reprezinte o ameninţare la adresa
vieţii umane”. Dacă planul meu ar fi existat în realitate, atunci
îndeplinirea lui ar fi fost considerată o crimă împotriva umanităţii.
Aceasta trebuie stopată, şi Cel cu Faţa la Zid care a creat-o trebuie
pedepsit de lege. Observi cum invocă crimele împotriva umanităţii, un
termen care a început să fie vânturat în lung şi-n lat în ultimul timp?
Dar hotărârea se încheia, afirmând: „Conform principiilor
fundamentale ale Proiectului Celor cu Faţa la Zid, probele disponibile
lumii din afară pot fi doar o parte din strategia Celor cu Faţa la Zid de a
înşela şi nu pot fi folosite pentru a demonstra că Cei cu Faţa la Zid au
dezvoltat efectiv şi execută acest plan”. Aşa că nu voi fi acuzat.
— De asta, cel puţin, mi-am dat şi eu seama, spuse Luo Ji.
— Dar, la audiere, am declarat că analiza Spărgătorului de Zid a fost
corectă şi că strategia mea a fost într-adevăr roiul de ţânţari. Am cerut
să fiu judecat conform legilor naţionale şi internaţionale.
— Pot să-mi imaginez reacţia lor.
— Preşedintele prin rotaţie şi toţi reprezentanţii membrilor
permanenţi m-au privit cu Zâmbetul acela adresat Celor cu Faţa la Zid
şi preşedintele a declarat şedinţa închisă. Ai naibii ticăloşii!
— Cunosc sentimentul.
— Am avut o cădere nervoasă completă. Am fugit din sală şi am
ieşit în piaţa de afară, urlând „Sunt Cel cu Faţa la Zid Frederick Tyler!
Spărgătorul meu de Zid mi-a expus strategia! Are dreptate! Voi
distruge flota terestră de atac cu ajutorul roiului de ţânţari! Vreau să
omor oameni! Sunt un demon! Pedepsiţi-mă şi omorâţi-mă!”
— Domnule Tyler, a fost o reacţie fără sens.
— Ceea ce urăsc cel mai mult este expresia de pe chipurile
oamenilor care mă privesc. O mulţime de oameni m-a înconjurat în
piaţă, cu ochii plini de basmele copilăriei, cu respectul celor de vârstă
mijlocie, de grija vârstnicilor. Dar ochii tuturor îmi spuneau: „Uite, e

 203 
unul dintre Cei cu Faţa la Zid. Este la lucru, chiar în acest moment, şi
este singurul din lume care ştie ce face. Vedeţi ce extraordinar se
descurcă? Se preface atât de grozav! Cum va şti inamicul care este
adevărata lui strategie? Acea măreaţă, supremă strategie pe care
numai el o cunoaşte şi care va fi salvarea lumii…” Ce porcării, Doamne!
Ce idioţi!
În cele din urmă Luo Ji decise să tacă şi îi zâmbi doar lui Tyler.
În timp ce Tyler se uita fix la el, un zâmbet fin flutură pe chipul lui
palid şi apoi crescu şi se transformă într-un râs isteric:
— Aha! Şi dumneavoastră veniţi cu Zâmbetul pentru Cei Faţa la
Zid! Un zâmbet între noi, Cei cu Faţa la Zid! Sunteţi convins că acum
lucrez. Credeţi că-mi joc rolul şi că voi salva lumea! chicoti din nou.
Cum am ajuns într-o asemenea situaţie hilară?
— E un cerc vicios de care nu vom putea să ne eliberăm, domnule
Tyler, spuse Luo Ji şi oftă încetişor.
Râsul lui Tyler se opri brusc:
— Nu ne vom elibera niciodată? Nu, doctore Luo, există un mod de
eliberare. Există cu adevărat şi mă aflu aici ca să vi-l dezvălui.
— Aveţi nevoie de o pauză. Rămâneţi aici să vă odihniţi câteva zile,
spuse Luo Ji.
Tyler încuviinţă încet:
— Da, am nevoie de o pauză. Suntem singurii care ne înţelegem
unul altuia durerea, doctore. De aceea am venit. Privi în sus. Soarele
apusese cu ceva timp în urmă şi Grădina Edenului nu se mai vedea
prea bine în lumina asfinţitului. Aici este un rai. Pot să mă plimb
singur pe lângă lac?
— Puteţi face orice doriţi aici. Luaţi-o uşor, şi o să vă chem la cină în
curând.
Tyler se îndreptă spre lac, lăsându-l pe Luo Ji aşezat şi cufundat în
gânduri adânci.
Vreme de cinci ani, se scăldase într-un ocean de fericire. Naşterea
fiicei lui Xia Xia îl făcuse să uite complet de lumea exterioară.
Sentimentele de iubire faţă de soţie şi copil se amestecau şi-i vrăjeau
sufletul şi, în plăcuta lui casă izolată de restul lumii, se cufundase din
ce în ce mai mult într-o iluzie: poate că lumea din afară era într-adevăr
ceva asemănător unei stări cuantice şi nici nu exista dacă nu o observa.

 204 
 Dar era o stare care nu mai putea continua acum, când abominabila
lume din exterior dăduse buzna în Grădina lui edenică pentru a-l
tulbura şi a-l înspăimânta. Gândurile lui se îndreptară spre Tyler, ale
cărui ultime cuvinte îi răsunau în urechi. Era oare posibil ca Cei cu
Faţa la Zid să iasă din cercul vicios, să se elibereze de cătuşele logicii…?
Se scutură, trezindu-se din reverie şi alergă înspre lac. Voia să strige,
dar îi fu teamă să nu le sperie pe Zhuang Yan şi pe Xia Xia, aşa că
alergă cât de repede putu prin asfinţitul paşnic, şi nu se auzea decât
sunetul paşilor care îi foşneau prin iarba de pe colină. Dar în acest ritm
se insinuă un pocnet.
Se auzi o împuşcătură dinspre lac.
Luo Ji se întoarse acasă târziu în seara aceea, după ce copilul
adormise de mult. Zhuang Yan întrebă încet:
— A plecat domnul Tyler?
— Da, a plecat, răspunse el istovit.
— Arăta mai rău ca tine.
— Da, pentru că nu a ales calea mai uşoară… Yan, te-ai uitat la
televizor în ultima vreme?
— Nu, eu… Tăcu şi Luo Ji ştiu la ce se gândea. Din cauza lumii care
devenea din ce în ce mai gravă şi a prăpastiei care se căsca din ce în ce
mai larg între viaţa de aici şi lumea din exterior, exista o diferenţă care
o tulbura. Oare viaţa noastră chiar face parte din Planul Celor cu Faţa
la Zid? întrebă ea, privindu-l cu acelaşi chip inocent.
— Sigur că da. De ce te îndoieşti?
— Dar chiar putem fi fericiţi când întreaga umanitate suferă?
— Dragostea mea, responsabilitatea ta, când întreaga umanitate
este nefericită, este de a fi tu fericită. Cu Xia Xia, fericirea ta câştigă un
punct şi planul Celor cu Faţa la Zid câştigă un punct pe calea spre
succes.
Zhuang Yan îl privi lung în tăcere. Limbajul expresiilor faciale pe
care şi-l imaginase în faţa tabloului Monei Lisa cu cinci ani în urmă
părea să se fi realizat parţial între ea şi Luo Ji. Putea, din ce în ce mai
bine, să îi citească gândurile prin ochi, şi ceea ce citi acum era: Cum aş
putea crede asta?
Luo Ji medită asupra acestui lucru mult timp apoi, în cele din urmă,
vorbi:

 205 
 — Yan, toate au un sfârşit. Soarele şi Universul vor muri într-o bună
zi, aşa că de ce-şi imaginează umanitatea că este nemuritoare? Uite,
lumea e paranoică. Să lupţi într-un război fără speranţă este o misiune
nebunească, aşa că hai să privim Criza Trisolariană dintr-o perspectivă
diferită şi să lăsăm grijile tale la o parte. Nu doar pe cele care se referă
la criză, dar şi tot ce-a fost înaintea ei. Foloseşte-ţi timpul rămas ca să
te bucuri de viaţă. Patru sute de ani! Sau, dacă refuzăm Bătălia de
Apoi, aproape cinci. Este o perioadă de timp destul de lungă.
Umanităţii i-a trebuit atâta ca să treacă din epoca Renaşterii în cea a
Tehnologiei Informaţiei şi în acelaşi spaţiu a putut crea o viaţă lipsită
de griji şi confortabilă. Cinci secole idilice fără grija unui viitor
îndepărtat, cinci secole în care singura responsabilitate e să te bucuri
de viaţă. Ce minunat…
Îşi dădu seama că vorbise nechibzuit. Când susţinuse că fericirea ei
şi a copilului făceau parte din plan, asta adăugase un nou strat de
protecţie vieţii ei, făcând-o să-şi perceapă fericirea ca pe o
responsabilitate. Era singura modalitate de a se asigura că ea avea să-şi
păstreze echilibrul mental în faţa unei lumi crude. Nu rezistase
niciodată ochilor ei pururi inocenţi, aşa că nu îndrăznise s-o privească
în timp ce ea îi punea întrebări. Dar acum, din cauza factorului Tyler, îi
spusese, fără să vrea, adevărul:
— Când spui toate astea, vorbeşti ca Cel cu Faţa la Zid? îl întrebă ea.
— Sigur că da, spuse el, încercând să salveze situaţia.
Dar ochii ei spuseră: Dar chiar păreai să crezi ce spui!

Consiliul de Apărare Planetară al ONU,

Audierea Proiectului Celor cu Faţa la Zid Nr. 89

La începutul audierii, preşedintele prin rotaţie luă cuvântul, cerând

în mod imperativ participarea lui Luo Ji la audierea următoare, şi
argumentând că refuzul de a participa nu făcea parte din Proiectul
Celor cu Faţa la Zid fiindcă autoritatea CAP de a-i monitoriza pe Cei
cu Faţa la Zid prevala asupra planurilor strategice proprii ale Celor cu
Faţa la Zid. Propunerea fu adoptată în unanimitate de către toţi
reprezentanţii membrilor permanenţi şi, gândindu-se la apariţia
primului Spărgător de Zid şi la sinuciderea Celui cu Faţa la Zid Tyler,

 206 
ceilalţi doi cu Faţa la Zid care participau la întrunire înţeleseră
implicaţiile nerostite ale cuvintelor preşedintelui.
Hines fu primul care luă cuvântul. Planul său bazat pe neuroştiinţă
era doar la începuturile lui, însă descrise echipamentul pe care îl avea
în vedere ca bază pentru cercetarea ulterioară. L-a numit Convertorul
de imagini cu putere de rezoluţie. Bazat pe tomografia computerizată
şi pe rezonanţa magnetică nucleară, avea să funcţioneze prin scanarea
tuturor secţiunilor transversale ale creierului în acelaşi timp, ceea ce
necesita o precizie a secţiunii transversale la scara structurii interne a
celulelor şi neuronilor creierului. Acest lucru ar fi crescut numărul de
scanări tomografice computerizate la mai multe milioane, care aveau
să fie sintetizate de computer pentru obţinerea unui model digital al
creierului. Alte cerinţe tehnice fură încă şi mai consistente: scanarea
trebuia să fie efectuată cu o frecvenţă de douăzeci şi patru de cadre pe
secundă pentru producerea unui model sintetic dinamic care să poată
captura toată activitatea creierului la o rezoluţie la nivel de neuroni,
făcând posibilă observarea precisă a activităţii de gândire din creier,
sau chiar redarea întregii activităţi neuronale în tot timpul procesului
de gândire.
Apoi Rey Diaz a descris progresul planului său. După cinci ani de
cercetare, modelul stelar digital pentru armele sale nucleare de
randament superînalt fusese terminat şi acum era în curs de corectare
detaliată.
Apoi comisia de consiliere ştiinţifică al CAP a prezentat un raport
asupra studiului de fezabilitate pe care îl făcuse pentru cele două
planuri ale Celor cu Faţa la Zid.
Comisia de consiliere a considerat că, deşi nu existau teoretic
obstacole pentru realizarea Convertorului de imagini cu putere de
rezoluţie al lui Hines, dificultăţile tehnice depăşeau cu mult condiţiile
actuale şi scanarea tomografică computerizată modernă era tot atât de
departe de tehnologia IR la fel cum e filmul alb-negru de camerele
moderne cu definiţie înaltă. Procesarea datelor prezenta cel mai
important obstacol în crearea dispozitivului IR, deoarece scanarea şi
modelarea unui obiect de mărimea creierului uman cu o precizie la
nivel de neuroni necesita o putere pe care computerele moderne nu o
aveau încă.

 207 
 Obstacolul din calea bombei stelare a lui Rey Diaz era acelaşi:
puterea de calcul din prezent era insuficientă. După inspectarea
calculelor necesare pentru porţiunea deja realizată a modelului,
grupul de experţi ai comisiei a considerat că celor mai puternice
computere de azi le-ar trebui douăzeci de ani pentru a modela o
sutime dintr-o secundă din procesul de fuziune. De vreme ce modelul
ar fi trebuit rulat în mod repetat în cursul cercetării, aplicarea practică
era o imposibilitate.
Savantul IT Şef al comisiei spuse:
— În acest moment, tehnologia computerului bazată pe circuitele
integrate tradiţionale şi arhitectura Von Neumann se apropie de limita
dezvoltării ei tehnologice. Legea lui Moore se va prăbuşi. Sigur mai
putem stoarce ultimele câteva picături de limonadă din aceste lămâi
tehnologice şi electronice tradiţionale. După părerea noastră, chiar
dată fiind actuala acceleraţie negativă din progresul
supercomputerelor, puterea ordinatoarelor cerute de cele două planuri
este încă realizabilă. Are nevoie de timp. Privind lucrurile optimist,
douăzeci până la treizeci de ani. Acele obiective, dacă sunt atinse, vor
reprezenta vârful tehnologiei de calcul umane şi orice ale progrese
ulterioare vor fi dificile. Cu cercetarea de vârf din domeniul fizicii
îngheţată de către sophoni, computerele cuantice şi de următoarea
generaţie pe care le visam odată e foarte puţin probabil să mai poată fi
realizate.
— Am atins zidul pe care sophonii l-au ridicat pe drumul nostru
spre progresul ştiinţific, spuse preşedintele prin rotaţie.
— Atunci nu e nimic de făcut timp de douăzeci de ani, spuse Hines.
— Douăzeci de ani este cea mai optimistă estimare. Ca om de
ştiinţă, ar trebui să ştii cum merge cercetarea de vârf.
— Atunci singurul lucru ce ne rămâne de făcut este să intrăm în
hibernare şi să aşteptăm computerele capabile, spuse Rey Diaz.
— Am hotărât şi eu să intru în hibernare, spuse Hines.
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci vă voi ruga să-l salutaţi pe
succesorul meu de peste douăzeci de ani, spuse preşedintele prin
rotaţie, zâmbind.
Atmosfera audierii se relaxă. Acum, că amândoi Cei Cu Faţa la Zid
hotărâseră să intre în hibernare, participanţii la audiere oftară uşuraţi.

 208 
Apariţia primului Spărgător de Zid şi sinuciderea Celui cu Faţa la Zid
care-i fusese repartizat reprezentaseră o grea lovitură dată întregului
proiect. Sinuciderea lui Tyler, în mod special, fusese un act stupid.
Dacă ar fi trăit, oamenii ar fi continuat să se întrebe dacă planul
roiului de ţânţari fusese chiar planul lui adevărat. Dar moartea lui
echivala cu confirmarea finală a existenţei acelui plan îngrozitor. Ieşise
din cercul vicios cu preţul propriei vieţi, producând din ce în ce mai
multe bombăneli critice la adresa Proiectului Celor cu Faţa la Zid în
rândul comunităţii internaţionale. Opinia publică cerea mai multe
restricţii ale puterii Celor cu Faţa la Zid, dar adevărata natură a
Proiectului Celor cu Faţa la Zid însemna că prea multe restricţii le-ar fi
îngreunat acestora continuarea înşelătoriilor lor strategice, ceea ce ar fi
făcut întregul proiect absolut inutil. Proiectul lor avea o structură de
conducere pe care societatea umană nu o văzuse niciodată şi la care, ca
să se adapteze, avea nevoie de timp. Era clar că hibernarea celor doi cu
Faţa la Zid avea să ofere o perioadă-tampon care i-ar fi permis acest
lucru.
Peste câteva zile, într-o structură supersecretă, Rey Diaz şi Hines
intrară în hibernare.

Luo Ji se trezi într-un vis rău prevestitor. Visase că mergea prin

sălile Luvrului. Era un vis pe care nu-l mai avusese înainte, fiindcă în
ultimii cinci ani fericirea trăită nu-i dăduse vreun motiv să viseze
bucuriile trecute. În visul acesta, era singur cu singurătatea care-i
fusese absentă cinci ani de zile. Fiecare pas reverbera prin sălile
palatului şi ceva părea să-l părăsească fiecare reverberaţie, până când
nu mai îndrăzni să mai facă încă un pas. În faţa lui era Mona Lisa. Dar
nu mai zâmbea, ci îl privea cu compasiune. Când paşii lui se opriră,
sunetul fântânilor de afară se insinuă înăuntru şi deveni din ce în ce
mai puternic, şi în acel moment se trezi şi-şi dădu seama că sunetul
venea din lumea reală. Ploua.
Luo Ji întinse mâna să prindă mâna iubitei şi descoperi că visul lui
devenise realitate.
Zhuang Yan plecase.
Se ridică din pat şi se duse în camera copilului, unde strălucea slab o
lampă, dar Xia Xia nu era acolo. Pe pătuţ, aranjată frumos, era una din

 209 
picturile lui Zhuang Yan, o pictură favorită a amândurora. Era albă şi
de la distanţă părea o foaie de hârtie. Dar de aproape, puteai vedea
trestii subţiri în partea stângă de jos şi în partea dreaptă de sus urmele
unei gâşte care dispărea. În centrul alb se aflau doi oameni
infinitezimali. Dar acum, un rând de text graţios fusese adăugat:
Dragostea mea, te aşteptăm în Ziua de Apoi.
Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Cum ar fi putut
o asemenea viaţă de vis să dureze la nesfârşit? Trebuia să se întâmple,
aşa că nu-ţi face griji. Eşti pregătit mental pentru asta, îşi spuse Luo Ji,
dar un val de ameţeală îl cuprinse. În timp ce luă pictura şi se îndrepta
spre living, picioarele începură să-i tremure şi se simţi uşor, de parcă ar
fi plutit.
Livingul era gol, dar jarul din şemineu împrăştia o ceaţă roşiatică ce
făcea totul să pară o gheaţă care se topea. Ploaia continua afară. Era
acelaşi sunet al ploii care apăruse, cu cinci ani de zile în urmă, din
visele lui şi acum se întorsese la ele, luând cu ea şi copilul lor.
Ridică telefonul să-l cheme pe Kent, dar auzi paşi pe afară. Paşi de
femeie, dar nu ai lui Zhuang Yan. Chiar şi aşa, aruncă telefonul şi se
duse afară.
Luo Ji recunoscu imediat silueta zveltă care stătea pe portic afară în
ploaie, deşi nu putea să-i vadă decât conturul.
— Salutare, doctore Luo! spuse secretarul general Say.
— Salutare… Unde-mi sunt soţia şi copilul?
— Vă aşteaptă în Ziua de Apoi, spuse ea, repetând cuvintele din
pictură.
— De ce?
— A fost o rezoluţie a CAP, ca să puteţi lucra şi să vă îndepliniţi
responsabilităţile Celui cu Faţa la Zid. Nu vor păţi nimic şi copiii sunt
mult mai bine pregătiţi pentru hibernare decât adulţii.
— I-aţi răpit. E un act criminal!
— Nu am răpit pe nimeni.
Inima lui Luo Ji se cutremură când înţelese implicaţiile afirmaţiei
lui Say şi le împinse afară din minte, în loc să înfrunte realitatea:
— Am spus că prezenţa lor aici făcea parte din plan!
— Dar după o investigaţie amănunţită, CAP a decis că nu făcea
parte din plan şi a luat măsuri ca să te convingă să te apuci de lucru.

 210 
 — Chiar dacă nu e vorba despre răpire, mi-aţi luat copilul fără
consimţământul meu şi acest lucru este ilegal. Când îşi dădu seama pe
cine includea în acest „mi-aţi”, inima i se cutremură din nou şi se
sprijini în spate de un stâlp, slăbit.
— Aşa este, dar este în limitele acceptabilităţii. Nu uitaţi, doctore
Luo, că aceste resurse de aici şi toate cele pe care le-aţi consumat nu
sunt conforme cu cadrul legal existent, aşa că acţiunile ONU pe timpul
prezentei crize pot fi justificate conform legii.
— Mai lucraţi la ONU?
— Da.
— Aţi fost realeasă?
— Da.
Dorea să schimbe subiectul pentru a scăpa de realitatea rece a
faptelor, dar nu reuşi. Ce voi face fără ele? Ce voi face fără ele? întreba
inima lui din nou şi din nou. În cele din urmă vorbele îi ieşiră singure
pe gură, în timp ce aluneca în jos pe stâlp. I se părea că totul se
prăbuşea în jur, transformându-se în magmă de sus în jos, doar că de
data asta toată magma îi ardea inima şi i se aduna în ea.
— Sunt tot aici, doctore Luo. Vă aşteaptă sănătoase şi bine în viitor.
Aţi fost mereu o persoană sobră şi acum trebuie să deveniţi încă şi mai
sobru. Dacă nu pentru întreaga umanitate, măcar pentru familia
dumneavoastră. Say privi în jos spre sol, unde se aşezase Luo Ji lângă
coloană, un om în pragul unei căderi nervoase.
Apoi o rafală de vânt aruncă ploaia pe verandă. Răcoarea ei
proaspătă şi vorbele lui Say reuşiră să stingă arşiţa din sufletul lui Luo
Ji, într-o oarecare măsură.
— Acesta era planul dumneavoastră încă de la început, nu-i aşa?
— Da, dar pasul s-a făcut doar atunci când nu se mai putea altfel.
— Aşa că ea era… Când a venit, chiar era o pictoriţă tradiţională?
— Da.
— De la Academia Centrală de Arte Frumoase?
— Da.
— Înseamnă că era…
— Tot ce aţi văzut a fost cu adevărat ea. Orice aţi aflat despre ea e
adevărat. Orice o făcea să fie ea. Viaţa ei trecută, familia,
personalitatea şi mintea ei.

 211 
 — Vreţi să spuneţi că era chiar acest fel de femeie?
— Da. Cum crezi că ar fi putut juca teatru cinci ani de zile? Aşa era
ea. Inocentă şi blândă, ca un înger. Nu a mimat nimic, cu atât mai
puţin, dragostea ei pentru dumneavoastră, care a fost foarte reală.
— Atunci cum a putut să se achite de o asemenea crudă înşelătorie?
Cum de nu a lăsat să-i scape nimic vreme de cinci ani?
— De unde ştii că nu i-a scăpat nimic? Sufletul ei era învăluit în
melancolie din prima zi când ai văzut-o, atunci când ploua, acum cinci
ani. Nu şi-a ascuns melancolia. Melancolia aceea a rămas cu ea vreme
de cinci ani ca o eternă muzică de fundal, care nu se oprea nicicând, şi
de aceea nu aţi observat nimic.
Acum înţelese. Când o văzuse prima oară, ce-i atinsese cel mai
sensibil loc din suflet? Ce îl făcuse să simtă că lumea întreagă o
ameninţa? Ce îl făcuse să-şi dorească s-o protejeze cu viaţa lui însăşi?
Era tristeţea aceea delicată ascunsă-n ochii ei limpezi şi inocenţi – o
tristeţe care, asemeni luminii din şemineu, strălucea blând peste
frumuseţea ei. Da, era într-adevăr acea muzică de fundal
imperceptibilă care-i pătrunsese în subconştient şi-l trăsese pas cu pas
în abisul iubirii.
— Nu le pot găsi, nu-i aşa? întrebă el.
— Nu. Aşa cum am spus, a fost o rezoluţie a CAP.
— Atunci mă voi duce cu ele în Ziua de Apoi.
— Da, vă este permis.
Luo Ji îşi imaginase că va fi refuzat, dar – exact ca atunci când
refuzase statutul Celui cu Faţa la Zid – nu exista practic loc de întors
între afirmaţia lui şi răspunsul lui Say. Ştia că lucrurile nu erau atât de
simple. Întrebă: Este vreo problemă?
— Nu. De data asta chiar este în regulă. Ştiţi, de la naşterea
Proiectului Celor cu Faţa la Zid au fost mereu discuţii în comunitatea
internaţională. Din cauza propriilor interese, majoritatea ţărilor i-au
susţinut pe unii dintre Cei cu Faţa la Zid, în timp ce li se opuneau
altora, aşa că urma să existe tot timpul o tabără care să vrea să scape de
dumneavoastră. Acum că a apărut şi primul Spărgător de Zid şi Tyler a
eşuat, forţele care se opun Proiectului au devenit mai puternice şi i-au
adus pe susţinătorii lui într-un punct mort. Dacă dumneavoastră, în
acest moment, propuneţi să vă duceţi direct în Ziua de Apoi, ar fi un

 212 
compromis acceptabil pentru ambele părţi. Dar, doctore Luo, chiar
doriţi să procedaţi astfel în timp ce umanitatea se luptă să
supravieţuiască?
— Dumneavoastră politicienii aduceţi imediat vorba despre
umanitate, dar eu nu pot vedea umanitatea. Eu pot să văd doar
indivizi. Sunt doar un individ, o persoană obişnuită şi nu pot să-mi
asum responsabilitatea salvării întregii umanităţi. Doresc să-mi trăiesc
propria viaţă şi atât.
— Foarte bine. Dar Zhuang Yan şi Xia Xia sunt doi dintre acei
indivizi. Nu doriţi să vă asumaţi responsabilitatea faţă de ele? Chiar
dacă v-a rănit, îmi dau seama că încă o mai iubiţi. Şi mai e şi copilul.
Din momentul în care Hubble II a confirmat în cele din urmă invazia
trisolariană, un lucru a devenit cert: umanitatea va lupta până la capăt.
Când iubita dumneavoastră şi copilul dumneavoastră se vor trezi peste
patru secole, va veni Ziua de Apoi şi vor fi înconjurate de flăcările
războiului, dar până atunci veţi fi pierdut statutul dumneavoastră de
Cel cu Faţa la Zid şi nu veţi mai putea să le protejaţi. Nu vor mai putea
decât să ducă o existenţă îngrozitoare alături de dumneavoastră, în
timp ce veţi aştepta anihilarea totală a lumii. Asta vă doriţi? Asta e
viaţa pe care doriţi să le-o oferiţi soţiei şi copilului dumneavoastră?
Luo Ji nu spuse nimic.
— Dacă la altceva nu vă gândiţi, imaginaţi-vă măcar Bătălia de
Apoi, de peste patru secole, şi privirea din ochii lor când vă vor vedea!
Şi ce fel de persoană vor vedea? Un bărbat care şi-a abandonat soţia pe
care o iubeşte mai presus de toate, împreună cu restul umanităţii? Un
om care nu doreşte să salveze toţi copiii din lume? Un om care nu
doreşte să-şi salveze nici măcar propriul copil? Sunteţi în stare, ca
bărbat, să înduraţi privirea lor?
Luo Ji îşi aplecă capul, tăcut. Sunetul ploii de noapte căzând pe
pajişte şi peste lac părea un lung şir de rugăminţi dintr-un alt timp şi
spaţiu.
— Chiar credeţi că pot schimba toate acestea? întrebă Luo Ji,
ridicându-şi capul.
— De ce nu încercaţi? Dintre toţi Cei cu Faţa la Zid, puteţi avea cea
mai formidabilă şansă de succes. Am venit azi ca să vă spun acest
lucru.

 213 
 — Continuaţi, atunci. De ce?
— Fiindcă dintre toţi oamenii de pe acest pământ, sunteţi singura
persoană pe care Trisolaris doreşte s-o omoare.
Sprijinindu-se de stâlp, Luo Ji se uită fix la Say, dar nu văzu nimic.
Încercă să-şi amintească.
Say continuă:
— Accidentul acela de maşină vă era destinat. Prietena
dumneavoastră a fost lovită doar din întâmplare.
— Dar a fost un accident adevărat. Maşina aceea şi-a schimbat
direcţia din cauza coliziunii dintre celelalte două maşini.
— Planificaseră asta de foarte mult timp.
— Dar pe atunci eram doar o persoană obişnuită, fără nicio
protecţie specială. Ar fi fost foarte simplu să mă omoare. De ce să se
complice în halul acesta?
— Ca să facă să pară crima doar un accident, ca să nu atragă atenţia.
Şi aproape că reuşiseră. Au fost cincizeci şi unu de accidente rutiere
care au omorât cinci oameni în oraş în ziua aceea. Dar o iscoadă
infiltrată în OTT ne-a oferit un raport informativ care ne-a confirmat
faptul că OTT orchestrase atacul la viaţa dumneavoastră. Şi ceea ce e
cel mai înspăimântător este că ordinul a venit de la Trisolaris direct, a
fost transmis lui Evans prin sophoni. Până azi, a fost singurul asasinat
pe care l-au ordonat.
— Eu? Trisolaris vrea să mă omoare pe mine? Din ce motiv? Din
nou Luo Ji simţi că se detaşează de sine.
— Nu ştiu. Nimeni nu ştie, de fapt. Se poate ca Evans să fi ştiut, dar
e mort. Evident, el a fost acela care a adăugat la ordinul de asasinare
primit cerinţa ca aceasta să nu atragă atenţia. Şi acest lucru nu face
decât să accentueze importanţa dumneavoastră.
— Importanţă? Luo Ji scutură din cap cu un zâmbet confuz. Uitaţi-
vă la mine. Arăt eu ca cineva care are superputeri?
— Nu aveţi superputeri, aşa că nu e cazul să vă îndreptaţi gândurile
în această direcţie. Nu veţi face decât să vă rătăciţi, spuse Say,
gesticulând emfatic. Nu aveaţi puteri speciale nici în cercetarea
dumneavoastră anterioară, n-aveaţi nici abilităţi supranaturale, nici
aptitudini tehnice extraordinare în cadrul legilor naturale cunoscute.
Sau, cel puţin, niciuna pe care să fi fost noi în stare s-o descoperim.

 214 
Faptul că Evans a cerut ca asasinatul să nu atragă atenţia
demonstrează şi acest ultim lucru fiindcă dovedeşte că aptitudinea
dumneavoastră poate fi dobândită de către alţii.
— De ce nu mi-aţi spus?
— Ne-a fost teamă să nu influenţăm ceea ce posedaţi. Prea multe
necunoscute. Ne-am gândit să lăsăm lucrurile să curgă.
— Am avut o dată ideea de a lucra la sociologia cosmică, fiindcă…
Apoi o voce mică, venind din adâncul lui, îi spuse Eşti Cel cu Faţa la
Zid! Era pentru prima oară când auzi vocea aceea. Mai auzi şi un sunet
inexistent: bâzâitul sophonilor care zburau în jurul lui. I se păru chiar
că vede câteva puncte luminoase înceţoşate, ca nişte licurici. Aşa că,
pentru prima oară, acţionă într-adevăr ca Cel cu Faţa la Zid şi-şi
înghiţi vorbele, spunând doar: Chiar are importanţă?
Say scutură din cap:
— Probabil că nu. Din câte ştim, este doar tema unei aplicaţii de
cercetare care, de fapt, nu a fost niciodată continuată, cu atât mai
puţin să fi obţinut vreun rezultat. Şi pe urmă, chiar dacă aţi fi dus
cercetarea la bun sfârşit, nu ne-am fi aşteptat să obţineţi rezultate mai
valoroase decât orice alt cercetător.
— Şi de ce?
— Doctore Luo, e cazul să fim sinceri. Din câte înţeleg, sunteţi un
savant ratat. Nu faceţi cercetare din vreo sete de explorare, nici dintr-
un simţ al datoriei sau al vreunei misiuni, ci pur şi simplu ca să trăiţi
din asta.
— Nu aşa merg lucrurile în ziua de azi?
— Nu e nimic greşit în asta, desigur, dar aţi dat dovadă de tot felul
de comportamente necuvenite pentru un om de ştiinţă serios şi
dedicat. Cercetarea dumneavoastră este utilitară, tehnicile sunt
oportuniste, căutaţi senzaţionalul şi aveţi şi antecedente cu fraudarea
unor fonduri. Din punct de vedere al caracterului, sunteţi cinic şi
iresponsabil şi aveţi o atitudine de batjocură faţă de vocaţia omului de
ştiinţă… De fapt suntem cât se poate de conştienţi de faptul că nu vă
pasă de soarta rasei omeneşti.
— Şi de aceea v-aţi putut coborî până la a folosi asemenea mijloace
josnice pentru a mă constrânge. M-aţi dispreţuit în tot acest timp, nu-i
aşa?

 215 
 — În circumstanţe obişnuite, un om ca dumneavoastră nu ar fi fost
însărcinat cu o misiune atât de importantă, dar există un singur
detaliu prioritar: Trisolaris se teme de dumneavoastră. Fiţi propriul
dumneavoastră Spărgător de Zid. Aflaţi de ce.
După ce termină, Say coborî de pe verandă, se urcă în maşina care o
aştepta şi dispăru în ceaţa ploioasă.
Rămas pe loc, Luo Ji îşi pierdu simţul duratei. Treptat, ploaia se opri
şi începu să bată vântul, curăţând cerul nopţii de nori, dezvăluind
vârfurile înzăpezite şi lăsând luna rotundă şi strălucitoare să scalde
lumea într-o lumină argintie.
Înainte de a se duce înăuntru, Luo Ji mai privi o dată spre Grădina
din Eden argintie şi inima lui le spuse lui Zhuang Yan şi lui Xia Xia:
„Dragele mele, aşteptaţi-mă în Ziua de Apoi”.

Stând în umbra uriaşă aruncată de avionul spaţial Frontiera de Sus

şi privindu-i corpul masiv, Zhang Beihai îşi aminti, fără să vrea, de
portavionul Tang, de mult dezasamblat, şi se întrebă dacă în cala
Frontierei de Sus ar încăpea câteva plăci de oţel de pe Tang. De-a
lungul a mai mult de treizeci de reintrări în atmosferă, căldura
arzătoare lăsase urme pe corpul avionului spaţial, şi chiar arăta la fel ca
Tang atunci când era în construcţie. Corpul crea aceeaşi impresie a
timpului care trece, dar cele două rachete de propulsare de navete
spaţiale de sub aripi erau noi, semănând cu reparaţiile arhitecturale
făcute clădirilor antice din Europa: Prospeţimea peticelor era în
contrast puternic cu culoarea originală, amintindu-le vizitatorilor că
acele porţiuni reprezentau adăugiri recente. Dar dacă s-ar fi scos
rachete propulsoare, Frontiera de Sus ar fi arătat ca un mare avion de
transport obişnuit.
Avionul spaţial era ceva foarte nou, una dintre puţinele inovaţii din
tehnologia aerospaţială din ultimii cinci ani şi foarte posibil ultima
generaţie de astronave cu propulsie chimică. Conceptul fusese propus
în secolul trecut pentru a înlocui naveta spaţială care decola de pe o
pistă ca orice avion obişnuit şi zbura convenţional până în stratul
superior al atmosferei, moment în care erau pornite rachetele, pentru
zborul spaţial, şi naveta intra pe orbită. Frontiera de Sus era al patrulea
asemenea avion spaţial operaţional şi se construiau multe altele.

 216 
Aceste nave ar fi putut într-un viitor apropiat să preia sarcina
construirii liftului spaţial.
— Am crezut că nu vom avea niciodată şansa să ieşim în spaţiu în
timpul vieţii, îi spuse Zhang Beihai lui Chang Weisi, care venise să-i
ureze drum bun.
El şi alţi douăzeci de ofiţeri spaţiali militari, cu toţii membri ai trei
institute strategice urmau să ducă Frontiera de Sus pe Staţia Spaţială
Internaţională.
— Există ofiţeri de marină care nu au ieşit niciodată pe mare?
întrebă Chang Weisi, zâmbind.
— Sigur că sunt. Destui. Unii oameni din marină exact asta îşi
doreau. Dar eu nu sunt genul acela de om.
— Beihai, ai grijă la un singur lucru: Astronauţii în serviciu militar
activ sunt încă personal al forţelor aeriene, aşa că sunteţi primii
reprezentanţi ai forţelor spaţiale care ies în spaţiu.
— Păcat că nu avem nicio misiune specifică.
— Misiunea voastră e experienţa. Un strateg spaţial ar trebui să
cunoască spaţiul. Acest lucru nu era fezabil înainte de apariţia
avionului spaţial, deoarece trimiterea unei singure persoane costa zeci
de milioane, dar este mult mai ieftin acum. Vom încerca să scoatem
cât mai mulţi strategi în spaţiu în curând, deoarece suntem forţele
spaţiale, în fond. Acum suntem mai mult un colegiu de rahat şi asta
pur şi simplu nu mai poate continua.
Apoi se auzi apelul de îmbarcare şi ofiţerii începură să urce pe scara
avionului. Purtau uniforme, dar nu erau costume de astronauţi şi nu
arătau diferit de cineva care ar fi călătorit în mod obişnuit. Era un
semn de progres, demonstrând că ieşirea în spaţiu devenise ceva mai
normală decât până acum. Privind uniformele, Zhang Beihai observă
că în avion se urcau şi oameni din alte departamente.
— Ah, Beihai, mai e un lucru important, spuse Chang Weisi, când
Beihai era gata să-şi ridice geanta de voiaj: CMC30 a studiat raportul pe
care l-am transmis despre trimiterea cadrelor politice în viitor ca
întăriri şi şefii sunt de părere că în condiţiile actuale ar fi prematur.
Zhang Beihai se încruntă, de parcă s-ar fi ferit de o lumină
orbitoare, deşi se aflau încă în umbra avionului:

30 CMC – Crisis Management Center: Centrul de Coordonare a Crizei (n. tr.).

 217 
 — Comandante, sentimentul meu este că ar trebui să luăm în
considerare întreaga perioadă de patru secole atunci când facem
planuri şi să ne fie clar ce este urgent şi ce este important… Dar ţin să
vă asigur că nu voi repeta acest lucru într-un cadru formal, ştiu foarte
bine că superiorii noştri au în minte vederea de ansamblu.
— Cei de sus au confirmat gândirea ta pe termen lung şi te
apreciază pentru ea. Documentul subliniază un punct: Planul de a
trimite întăriri în viitor nu ţi-a fost refuzat. Cercetarea şi planificarea
vor continua, dar condiţiile prezente sunt încă premature pentru
punerea în aplicare. Eu cred – şi asta este, sigur, numai opinia mea
personală – că avem nevoie de cadre politice calificate suplimentare în
rândurile noastre pentru a micşora stresul curent al muncii, înainte să
putem lua planul tău în consideraţie.
— Comandante, sunt sigur că sunteţi conştient de ce înseamnă
„calificat” în contextul Departamentului Politic al Forţelor Spaţiale şi
care sunt cerinţele de bază. Oamenii calificaţi devin din ce în ce mai
greu de găsit.
— Dar trebuie să privim înainte. Dacă apar inovaţii în cele două
tehnologii cheie ale fazei unu, liftul spaţial şi fuziunea controlată – şi
putem spera aceste lucruri în timpul vieţilor noastre – atunci lucrurile
se vor schimba în bine… OK atunci. Şterge-o!
Zhang Beihai îl salută şi apoi păşi pe trepte. Prima lui impresie,
când intră în cabină fu că aeronava nu era prea diferită de un avion de
linie civil, cu excepţia faptului că scaunele erau mai largi, deoarece
fuseseră proiectate pentru a permite utilizarea costumelor spaţiale. În
timpul primelor zboruri ale avionului spaţial, toţi pasagerii fuseseră
obligaţi să poarte costume spaţiale ca o precauţie, dar acum nu mai era
nevoie de aşa ceva.
Avea un loc la fereastră şi locul aflat chiar lângă el era şi acesta
ocupat. Un civil, judecând după hainele pe care le purta. Zhang Beihai
dădu din cap în semn de salut înainte de a-şi întoarce atenţia spre
fixarea centurii de siguranţă complicate a scaunului.
Nu se făcu numărătoarea inversă. Frontiera de Sus îşi porni
motoarele termice şi începu să ruleze pe pistă. Din cauza greutăţii,
trebuia să ruleze mai mult timp la sol în timpul decolării decât un
avion obişnuit, dar în cele din urmă se ridică greoi de la pământ şi se

 218 
angajă în călătoria sa în spaţiu.
— Acesta este al treizeci şi optulea zbor al avionului spaţial
Frontiera de Sus. Faza de aviaţie a început şi va dura aproximativ
treizeci de minute. Vă rugăm să nu vă desfaceţi centurile de siguranţă,
spuse un glas la difuzor.
În timp ce urmărea cum solul dispare încet prin geamul de cabină,
gândurile lui Zhang Beihai se întoarseră spre trecut. În timpul
instrucţiei pentru postul de căpitan de portavion, terminase un
instructaj de pilot de aviaţie navală şi luase examenul de pilot de avion
de luptă, nivelul trei. În timpul primei lui ieşiri solitare urmărise cum
dispărea Terra exact ca acum şi brusc descoperise că iubea cerul, mai
mult chiar decât oceanul. Acum, tânjea la spaţiul care se afla dincolo
de cer.
Era un om căruia îi era sortit să zboare sus şi să zboare departe.
— Nu e mult mai diferit decât aviaţia civilă, nu-i aşa?
Se întoarse să-l vadă pe cel care vorbea şi care era aşezat în locul de
lângă el şi-l recunoscu, în cele din urmă:
— Probabil că sunteţi dr. Ding Yi. Am dorit mereu să vă întâlnesc.
— Dar va fi un pic mai dur peste doar câteva momente, spuse
bărbatul, ignorând salutul lui Zhang Beihai. Continuă: Prima oară, nu
mi-am scos ochelarii după faza de aviaţie şi mi-au zdrobit nasul de
parcă ar fi fost nişte cărămizi. A doua oară i-am scos, dar după ce am
pierdut gravitaţia au zburat cât acolo. Nu i-a fost uşor tipului care mi i-
a găsit în filtrul de aer din coada avionului.
— Credeam că zburaţi pentru prima oară cu naveta spaţială. La
televizor nu părea să fie o călătorie prea plăcută, spuse Zhang Beihai,
rânjind.
— O, vorbesc despre călătoria cu avionul spaţial. Dacă punem la
socoteală şi naveta, atunci pentru mine este a patra călătorie. Pe
navetă, ne-au luat ochelarii înainte de decolare.
— De ce vă duceţi pe Staţia Spaţială de data asta? Tocmai aţi fost
numit în capul proiectului de fuziune controlată. A treia unitate, nu-i
aşa?
Se înfiinţaseră patru unităţi pentru proiectul de fuziune controlată,
şi fiecare dintre ele urma o direcţie de cercetare diferită.
Ţinut în loc de centura de siguranţă, Ding Yi ridică o mână arătând

 219 
spre Zhang Beihai:
— Cum să studiezi fuziunea controlată şi să nu mergi în spaţiu?
Parc-aţi fi unul dintre tipii ăia. Scopul ultim al cercetării noastre sunt
motoarele astronavelor şi puterea reală a industriei aerospaţiale de azi
rămâne într-o mare măsură în mâinile oamenilor care până acum
făceau motoare pentru rachetele chimice. Şi acum ni se spune că ar
trebui să ne dedicăm fuziunii controlate la sol şi că practic nu avem
niciun cuvânt de spus în planul general al flotei spaţiale.
— Doctore Ding, opiniile dumneavoastră sunt identice cu ale mele.
Zhang Beihai îşi slăbi din strânsoarea centurii de siguranţă şi se aplecă
spre el: Pentru o flotă spaţială, călătoria în spaţiu este un concept
complet diferit de tehnica proiectilelor teleghidate. Chiar şi liftul
spaţial este diferit de tehnicile aerospaţiale de azi. Dar în acest
moment industria aerospaţială din trecut încă deţine puterea.
Oamenii de acolo sunt încremeniţi din punct de vedere ideologic şi
legislativ, şi dacă lucrurile merg tot aşa, vom avea tot felul de necazuri.
— Nu e nimic de făcut. Cel puţin, în cinci ani de zile, au reuşit să-l
facă pe ăsta. Arătă în jurul lui. Şi asta le justifică capitalul necesar
pentru a elimina orice competiţie.
Din difuzorul cabinei se auzi: „Vă rugăm să aveţi grijă: Ne apropiem
de o altitudine de douăzeci de mii de metri. Din cauza atmosferei
rarefiate prin care vom zbura, s-ar putea să fie căderi bruşte de
altitudine care vor produce lipsa momentană de gravitaţie. Vă rugăm
să nu intraţi în panică. Vă rugăm din nou să vă menţineţi centurile de
siguranţă fixate.”
Ding Yi spuse:
— Dar călătoria noastră la Staţia Spaţială de acum nu are legătură
cu proiectul de fuziune controlată. Călătoria se referă la recuperarea
captatoarelor de raze cosmice. Astea sunt extraordinar de scumpe.
— Proiectul de cercetare a fizicii înaltei energii în spaţiu a fost
oprit? întrebă Zhang Beihai, fixându-şi mai strâns centura de
siguranţă.
— A fost oprit. A şti că n-are niciun rost să iroseşti efort în viitor
poate fi considerat un soi de succes.
— Au câştigat sophonii!
— Aşa este. Aşa că umanitatea mai are doar câteva rezerve de

 220 
teorie: fizica clasică, mecanica cuantică şi teoria corzilor, care se află
încă în stadiul embrionar. Cât de departe se va putea merge cu
aplicaţiile acestor teorii, asta depinde de noroc.
Frontiera de Sus continuă să urce, cu motoarele de aviaţie huruind
de efort, de parcă s-ar fi luptat să urce un munte înalt, dar nu avură
nicio cădere bruscă. Avionul spaţial se apropia acum de treizeci de mii
de metri, limita aviaţiei. Privind pe geam, Zhang Beihai văzu că
albastrul cerului dispărea şi se transforma într-o culoare întunecată,
deşi soarele strălucea şi mai orbitor.
— Altitudinea noastră curentă este de treizeci şi una de mii de
metri. Faza aviaţiei este încheiată şi începe în curând faza zborului
spaţial. Vă rugăm să vă reglaţi scaunele conform ilustraţiei de pe ecran
pentru a minimaliza disconfortul datorat hipergravitaţiei.
Apoi Zhang Beihai simţi cum avionul se ridică uşor, de parcă ar fi
scăpat de o povară.
— Ansamblul motoarelor de avion s-a separat. Numărătoare inversă
a igniţiei motorului aerospaţial: zece, nouă, opt…
— Pentru ei, asta e lansarea adevărată. Distracţie plăcută! spuse
Ding Yi şi închise ochii.
Când numărătoarea inversă ajunse la zero, se auzi un urlet uriaş de
parcă tot cerul de afară începuse să strige şi apoi hipergravitaţia veni ca
un uriaş, încleştându-şi lent pumnul. Cu un efort, Zhang Beihai îşi
întoarse capul să se uite pe geam. Nu reuşi să vadă flăcările care ieşeau
din motor, dar zări pe cerul de afară o bandă lată de aer rarefiat,
pictată în roşu, de parcă Frontiera de Sus plutea prin asfinţit.
Cinci minute mai târziu, rachetele de propulsare se detaşară şi după
alte cinci minute de acceleraţie motorul principal se opri. Frontiera de
Sus intrase pe orbită.
Uriaşa mână a hipergravitaţiei slăbi brusc şi trupul lui Zhang Beihai
sări înapoi din adâncurile scaunului său. Deşi strânsoarea centurii de
siguranţă îl împiedicase să plutească în aer, simţea acum că el şi
Frontiera de Sus nu mai erau parte a aceluiaşi întreg. Gravitaţia care-i
unise la un moment dat dispăruse, iar el şi avionul zburau acum pe
cărări paralele prin spaţiu. Pe geam se vedeau cele mai strălucitoare
stele pe care le văzuse în viaţa lui. După o vreme, când avionul îşi reglă
atitudinea, soarele pătrunse prin geamuri şi milioane de punctişoare

 221 
de lumină îşi începură dansul în razele lui: particule de praf care se
ridicaseră imponderabile în aer. În timp ce avionul se rotea treptat,
văzu Terra. Din poziţia orbitală joasă nu putu să vadă întregul glob,
doar arcul orizontului, dar putu să distingă clar formele continentelor.
Apoi, în final, apăru câmpul stelar, priveliştea aşteptată îndelung, şi
Zhang Beihai îşi spuse în sinea sa: Tată, am făcut primul pas.

Vreme de cinci ani, Generalul Fitzroy se simţise asemenea Celui cu

Faţa la Zid în adevăratul înţeles al cuvântului şi asta, fiindcă zidul cu
care se confrunta era ecranul cel mare cu imaginea stelelor dintre Terra
şi Trisolaris. La prima vedere era în întregime negru, dar la o inspecţie
mai atentă, ecranul îşi dezvăluia puncte de lumină stelară. Se
obişnuise atât de mult cu acele stele, încât atunci când încercase să le
schiţeze poziţia pe o bucată de hârtie la o şedinţă plictisitoare, cu o zi
înainte, şi o comparase, după aceea, cu fotografia efectivă, reuşise să
facă un desen esenţialmente corect. Cele trei stele ale Trisolaris zăcând
aproape inobservabile în centru arătau, în vederea standard, ca o
singură stea dar, de fiecare dată când le mărea, descoperea că poziţiile
lor se schimbaseră. Acest dans cosmic haotic îl fascina atât de mult că
uita ce anume căuta acolo de fapt. Peria pe care o remarcase cu cinci
ani în urmă dispăruse treptat şi nu mai apăruse nicio a doua perie.
Flota trisolariană lăsa o urmă vizibilă doar când trecea prin norii de
praf interstelar. Astronomii de pe Terra verificaseră prin observaţii ale
absorbţiei luminii stelare de fundal că în timpul lungii călătorii prin
spaţiu de patru secole a flotei, aceasta avea să treacă prin cinci
asemenea nori. Oamenii îi porecliseră „petice de zăpadă”, după modul
în care trecătorii lasă urme pe solul înzăpezit.
Dacă Flota Trisolariană şi-ar fi menţinut o acceleraţie constantă în
ultimii cinci ani, avea să treacă printr-un petic de zăpadă azi.
Fitzroy sosi la Centrul de Control al Telescopului Spaţial Hubble II
dis de dimineaţă. Ringier râse când îl văzu:
— Generale, de ce îmi aduci aminte de un copil care-şi doreşte încă
un cadou imediat după Crăciun?
— N-ai zis că vor trece printr-un petic de zăpadă azi?
— Ba da, dar Flota Trisolariană a parcurs doar 0,22 ani-lumină, aşa
că este încă la patru ani-lumină de noi. Lumina reflectată de trecerea

 222 
ei prin zăpadă nu va ajunge pe Terra decât peste patru ani.
— O, îmi pare rău, am uitat, spuse Fitzroy scuturând din cap
încurcat. Chiar doream să-i văd din nou. De data asta, vom putea să
măsurăm viteza lor şi acceleraţia în momentul trecerii şi acesta este un
lucru important.
— Îmi pare rău, suntem în afara conului de lumină.
— Ce este acela?
— Este ceea ce fizicienii numesc forma conică pe care lumina o
descrie atunci când emite de-a lungul axei temporale. Este imposibil
pentru oamenii din afara conului să înţeleagă evenimentele ce au loc
înăuntrul conului. Gândiţi-vă la asta: informaţia despre cine-ştie-ce
evenimente majore din univers zboară spre noi acum cu viteza
luminii. O parte din ea a călătorit timp de sute de milioane de ani, dar
noi suntem încă în afara conurilor de lumină ale acelor evenimente.
— Destinul e ascuns în conul de lumină.
Ringier medită la asta, apoi îi trimise o încuviinţare apreciativă:
— Generale, este o analogie excelentă! Dar sophonii din afara
conului de lumină pot vedea evenimentele dinăuntrul lui.
— Astfel sophonii au schimbat destinul, spuse Fitzroy cu simţire şi-
şi întoarse spatele la terminalul care procesa imagini. Cu cinci ani
înainte, tânărul inginer Harris începuse să plângă la vederea periei şi
apoi suferise de o depresie atât de serioasă că devenise practic
nefolositor la serviciu şi trebuiseră să-i dea drumul să meargă acasă.
Nimeni nu mai ştia pe unde e.
Din fericire, nu erau mulţi oameni ca el.

Temperaturile scădeau rapid în zilele acelea, şi începuse să ningă,

ceea ce făcea ca verdele să dispară treptat de pe pământul din jur, şi
peste lac apăru un strat de gheaţă. Natura îşi pierdea coloritul viu, ca o
fotografie în culori care devine o fotografie în alb-negru. Vremea caldă
nu ţinuse niciodată mult aici, dar pentru Luo Ji Grădina Edenului îşi
pierduse aura de la plecarea soţiei şi a copilului.
Iarna era anotimpul pentru gândire.
Când Luo Ji începu să se gândească, fu surprins să-şi dea seama că
gândurile lui erau deja în plină desfăşurare. Îşi aduse aminte de şcoala
gimnazială şi de lecţia pe care profesorul i-o dăduse la examenele de

 223 
artă a limbajului: Mai întâi, uită-te la întrebarea finală a eseului, apoi
începe examenul de la început, în aşa fel ca, în timp ce lucrezi,
subconştientul să se poată gândi la întrebarea eseului ca un proces de
computer care merge în fundal. Acum ştia că, de când devenise Cel cu
Faţa la Zid, gândirea îi pornise şi nu se oprise niciodată. Întregul
proces era subconştient şi nu-şi dăduse niciodată seama de el.
Refăcu iute paşii pe care gândurile lui îi parcurseseră deja.
Era sigur acum că toată situaţia lui actuală îşi avea originea în acea
întâlnire întâmplătoare cu Ye Wenjie din urmă cu nouă ani. După
aceea, nu mai vorbise niciodată despre întâlnirea aceea cu nimeni, de
teamă să nu-şi creeze singur necazuri, dar cum Ye Wenjie se dusese,
întâlnirea rămăsese un secret pe care-l ştiau doar el şi Trisolaris. În
vremurile acelea doar doi sophoni ajunseseră pe Terra, dar era sigur că
în seara aceea fuseseră lângă mormântul lui Yang Dong, ascultând
fiecare cuvinţel. Şi fluctuaţia din formaţia lor cuantică ce traversa
instantaneu spaţiul de patru ani-lumină însemna că Trisolaris
ascultaseră şi ei.
Dar ce spusese Ye Wenjie?
Secretarul general Say se înşelase într-un singur punct. Neînceputa
cercetare a lui Luo Ji în sociologia cosmică era, foarte probabil,
motivul cel mai urgent pentru care Trisolaris dorea să-l omoare. Sigur,
Say nu ştia că proiectul fusese propunerea lui Ye Wenjie şi, deşi lui Luo
Ji i se păruse o şansă minunată să transforme studiile sale în ceva
amuzant, acesta căutase, de fapt, exact o asemenea oportunitate.
Înainte de Criza Trisolariană, studiul civilizaţiilor extraterestre
reprezentau într-adevăr un proiect senzaţional care ar fi atras întreaga
atenţie a mass-mediei.
Proiectul de cercetare eşuat nu era important în sine. Ceea ce avea
importanţă era îndrumarea pe care i-o dăduse Ye Wenjie, aşa că acesta
era punctul unde mintea lui Luo Ji ajunsese în impas.
Îşi reaminti cuvintele ei, din nou şi din nou: Să presupunem că în
tot universul există un număr uriaş de civilizaţii, de ordinul de mărime
al numărului stelelor detectabile. O mulţime. Structura matematică a
sociologiei cosmice este mult mai clară decât cea a sociologiei umane.
Factorii de haos şi de aleatoriu din alcătuirile complexe ale fiecărei
societăţi civilizate din univers sunt filtraţi de distanţă, aşa că acele

 224 
civilizaţii pot avea rolul de puncte de referinţă care pot fi manipulate
relativ uşor din punct de vedere matematic.
Mai întâi: Supravieţuirea este prima necesitate a civilizaţiei. În al
doilea rând: Civilizaţia creşte şi se extinde în permanenţă, dar
cantitatea totală de materie din univers rămâne constantă.
…Încă ceva: Pentru a deduce o imagine elementară a sociologiei
cosmice din aceste două axiome, ai nevoie de două alte concepte
importante: lanţurile suspiciunii şi explozia tehnologică.
Mi-e teamă că nu va mai fi posibil… În acest caz, ai putea şi să uiţi
că ţi-am spus toate astea. Oricum, mi-am făcut datoria.
Se întorsese de nenumărate ori la aceste cuvinte, analizând fiecare
propoziţie din fiecare unghi şi întorcând pe toate feţele fiecare cuvânt.
Cuvintele fuseseră înşirate pe un fir ca nişte mătănii şi, la fel ca un
călugăr pios, le atingea din nou şi din nou; şi le deşira, le împrăştia şi le
înşira din nou în diferite ordini până când un strat din fiecare se uzase.
Dar oricât ar fi încercat, nu reuşea să extragă chintesenţa din acele
cuvinte, chintesenţa care făcea din el singura persoană pe care dorea s-
o ucidă Trisolaris.
În timpul lungii sale contemplaţii, se plimbă fără ţel. Merse pe
lângă lacul pustiu, prin vântul care se înteţea şi devenea din ce în ce
mai rece, adesea făcând pe nesimţite un tur complet al lacului. Se duse
chiar de două ori până la poalele muntelui cu vârful înzăpezit, unde
peticul de stâncă expus care semăna cu un peisaj lunar era acoperit de
zăpadă, devenind una cu vârful înzăpezit de deasupra lui. Doar atunci
dispoziţia lui sufletească se despărţi de şirul gândurilor, iar ochii lui
Zhuang Yan îi apărură în faţa ochilor în albul nesfârşit al picturii
naturale. Dar acum reuşea să-şi menţină controlul asupra dispoziţiei şi
continuă să se transforme într-o maşină de gândit.
Trecu o lună fără ca el să-şi dea seama şi apoi iarna sosi în forţă. Dar
el îşi desfăşura îndelungatul proces de gândire tot afară, ascuţindu-şi
mintea în frig.
De data aceasta, majoritatea mătăniilor se uzaseră, cu excepţia a
douăzeci şi unu dintre ele. Acestea păreau să se înnoiască de câte ori le
mângâia şi acum emiteau o lumină slabă:
Supravieţuirea este prima necesitate a civilizaţiei.
Civilizaţia creşte şi se extinde în permanenţă, dar cantitatea totală

 225 
de materie din univers rămâne constantă.
Se concentră asupra acestor două propoziţii, axiomele pe care Ye
Wenjie le propusese pentru civilizaţia cosmică. Deşi nu ştia ultimul lor
secret, lunga lui meditaţie îi spunea că răspunsul se afla în ele.
Dar era un indiciu prea simplu. Ce puteau el şi rasa umană să
câştige din două reguli incontestabile?
Nu ignoraţi simplitatea. Simplu înseamnă solid. Întreaga
construcţie a matematicii s-a ridicat pe fundaţia acestui fel de axiomă
ireductibil de simplă, dar, logic vorbind, solidă ca stânca.
Cu aceste gânduri în minte, privi în jurul lui. Tot ce îl înconjura se
ghemuise cât mai departe de frigul îngheţat al iernii, dar majoritatea
lumii era încă plină de viaţă. Era o lume vie plină de o comoară
complexă de oceane, pământuri şi cer tot atât de vast ca marea
înceţoşată, dar toate acestea funcţionau conform unei reguli chiar mai
simple decât axiomele civilizaţiei cosmice: supravieţuirea celor mai
puternici.
Luo Ji îşi descoperi problema: acolo unde Darwin luase nesfârşita
lume vie şi făcuse o regulă pentru a o rezuma, Luo Ji trebuia să
folosească regulile pe care le cunoştea ca să dezvelească tabloul
civilizaţiei cosmice. Era o direcţie opusă faţă de cea a lui Darwin, dar
mult mai dificilă.
Aşa că începu să doarmă ziua şi să gândească în timpul nopţii. Ori
de câte ori era înspăimântat de pericolele drumului său mental, găsea
alinare în stelele de deasupra. Aşa cum spusese Ye Wenjie, distanţa
ascundea structura complexă a fiecărei stele, transformându-le într-o
adunătură de punctişoare din spaţiu cu o configuraţie matematică
limpede. Era raiul gânditorului. Lui Luo Ji i se părea că lumea din faţa
lui era mult mai clară şi mai concisă decât cea a lui Darwin.
Dar această lume simplă conţinea o ghicitoare buimăcitoare:
întreaga galaxie era un pustiu vast, dar o civilizaţie extrem de
inteligentă apăruse pe steaua cea mai apropiată de noi. În misterul
acesta, gândurile sale descoperiră un punct de pornire.
Treptat, cele două concepte pe care Ye Wenjie nu le explicase,
începură să se clarifice: lanţurile suspiciunii şi explozia tehnologică.
În ziua aceea vremea era mai rece decât de obicei şi, din punctul de
observaţie al lui Luo Ji de pe lac, frigul părea să transforme stelele într-

 226 
o reţea de argint şi mai pură peste fundalul negru al cerului, dezvelind
solemn, pentru el, limpedea lor configuraţie matematică. Deodată se
trezi într-o stare absolut nouă. În percepţia lui, tot universul îngheţă,
toată mişcarea se opri şi totul de la stele până la atomi intră într-o
stare de repaus, stelele devenind doar nişte nenumărate puncte lipsite
de dimensiune, reci, ce reflectau lumina rece a lumii exterioare… Totul
era în repaus în aşteptarea trezirii lui finale.
Lătratul îndepărtat al unui câine îl aduse înapoi la realitate.
Probabil un câine de serviciu al forţelor de securitate.
Luo Ji fremăta de entuziasm. Deşi nu pătrunsese de fapt acel mister
final, îi simţise chiar acum prezenţa.
Îşi adună gândurile şi încercă să reintre în starea aceea, dar nu mai
reuşi. Deşi stelele rămăseseră aceleaşi, lumea din jur interfera cu
gândirea lui. Totul era învăluit în întuneric, dar putea încă să vadă
vârful înzăpezit din depărtare, pădurea de lângă lac şi casa de lângă el
şi prin uşa întredeschisă a casei putea să vadă strălucirea întunecată a
focului… Pe lângă claritatea simplă a stelelor, totul din jur reprezenta o
complexitate şi un haos pe care matematica nu avea să fie niciodată
capabilă să le perceapă, aşa că încercă să le elimine din percepţia sa.
Păşi spre lacul îngheţat – mai întâi cu prudenţă, dar când descoperi
că suprafaţa sa de gheaţă părea destul de solidă, păşi pe ea şi alunecă
înainte mai repede, până ce ajunse la un punct de unde nu mai putea
să distingă malul prin noaptea din jurul lui. Acum era înconjurat din
toate părţile de gheaţă netedă. Asta îl îndepărta cumva de
complexitatea şi haosul pământesc şi, imaginându-şi că planul
îngheţat se întindea la infinit în toate direcţiile, obţinu o lume simplă
şi plată; o platformă mentală planară, rece. Grijile dispărură şi în
curând percepţia lui reintră în starea aceea de repaus, acolo unde
stelele îl aşteptau…
Apoi, cu o trosnitură, gheaţa de sub picioarele lui Luo Ji se fisură şi
căzu cu tot trupul în apă.
În momentul exact în care apa îngheţată acoperi capul lui Luo Ji,
acesta văzu cum amorţirea stelelor se cutremura. Câmpul stelar se
încovoie într-un vortex şi se împrăştie în valuri agitate şi haotice de
argint. Frigul muşcător, asemenea unui trăsnet de cristal, explodă în
ceaţa conştientului său, iluminând totul. Continua să se scufunde.

 227 
Stelele agitate de deasupra se micşorară şi se transformară într-un
halou neclar acolo unde se spărsese gheaţa de deasupra capului său,
lăsând în urmă doar frigul şi un întuneric de cerneală în jurul lui, de
parcă nu s-ar fi scufundat în apa îngheţată, ci ar fi sărit în întunecimea
spaţiului.
În întunericul rece, singuratic şi mort, văzu adevărul universului.
Ieşi la suprafaţă repede. Capul îi ieşi din apă şi scuipă o gură
întreagă. Încercă să se târască pe gheaţă până la marginea găurii, dar
nu reuşi decât să-şi tragă trupul în sus pe jumătate înainte ca gheaţa să
se crape din nou. Se târî şi căzu, croindu-şi un drum prin gheaţă, dar
progresa lent şi începu să-şi piardă puterile din cauza frigului. Nu ştia
dacă echipa de securitate avea să observe ceva neobişnuit pe lac
înainte să se înece sau să moară îngheţat. Scoţând de pe el geaca cu
puf îmbibată cu apă pentru a fi mai uşor în mişcări, îi veni ideea s-o
întindă pe gheaţă ca ea să distribuie presiunea şi să-i permită să se
târască pe ea. Zis şi făcut şi apoi, cu ultimele puteri, mai încercă o
dată, şi-şi folosi ultima fărâmă de forţă să se târască pe geaca de puf
până la marginea gheţii. De data asta gheaţa nu se mai fisură şi acum,
cel puţin, întregul său corp era deasupra. Se târî încet înainte,
îndrăznind să se ridice în picioare doar după ce se îndepărtă destul de
gaură. Apoi văzu lanternele ce se legănau şi auzi strigăte de pe mal.
Stătea în picioare pe gheaţă, cu dinţii clănţănindu-i de frig, un frig
care părea că vine nu dinspre lac sau de la vântul îngheţat, ci de la o
transmisiune în direct din spaţiul extraterestru. Îşi plecă capul, ştiind
că din acel moment stelele nu vor mai fi cum fuseseră odată. Nu
îndrăzni să privească în sus. Dacă lui Rey Diaz îi era frică de soare, Luo
Ji se căptuşise cu o fobie de stele. Înclină capul şi deşi îi clănţăneau
dinţii, îşi spuse:
— Cel cu Faţa la Zid Luo Ji, eu sunt Spărgătorul tău de Zid.

— Părul tău a albit în toţi anii ăştia, îi spuse Luo Ji lui Kent.
— Mulţi ani, de-acum încolo, nu cred să mai albească, răspunse
Kent, râzând. În prezenţa lui Luo Ji, arborase mereu o faţă politicoasă
şi studiată. Era pentru prima oară când Luo Ji îl văzuse râzând atât de
sincer. În ochii lui, văzu cuvintele care rămăseseră nespuse: Aţi
început în sfârşit să lucraţi.

 228 
 — Am nevoie de un loc mai sigur, spuse el.
— Asta nu e o problemă, doctore Luo. Aveţi cerinţe speciale?
— Niciuna în afară de siguranţă. Trebuie să fie absolut securizat.
— Doctore, nu există un loc absolut sigur, dar ne putem apropia de
acest concept. Vă atrag atenţia, însă, că aceste locuri sunt de obicei
mereu în subteran. Cât despre confort…
— Putem ignora confortul. Dar ar fi bine să fie în China.
— Nicio problemă. Mă voi ocupa de asta imediat.
Când Kent era pe punctul să plece, Luo Ji îl opri. Arătând pe
fereastră Grădina Edenului, care acum era complet acoperită de
zăpadă, întrebă:
— Cum se cheamă acest loc? O să-mi fie dor de el.

Luo Ji călători mai mult de zece ore sub securitate maximă până să
ajungă la destinaţie. Când coborî din maşină, ştiu imediat unde se
află: de aici, din sala mare şi părăsită care părea un garaj cu parcare
subterană, pornise în fantastica lui viaţă nouă acum cinci ani. Acum,
după cinci ani de vise ce alternaseră cu coşmaruri, se întorsese la
punctul de plecare.
Îl salută un bărbat pe nume Zhang Xiang, acelaşi tânăr care –
împreună cu Shi Qiang – îl condusese cu cinci ani în urmă şi care
acum era şeful securităţii. Îmbătrânise considerabil în cei cinci ani şi
acum arăta ca un bărbat de vârstă mijlocie.
Liftul era acţionat tot de un soldat înarmat – nu acelaşi de demult,
desigur, dar Luo Ji simţi un soi de căldură cuprinzându-i inima. Liftul
pe stil vechi fusese înlocuit cu unul nou, complet automatizat şi care
nu avea nevoie de operator, aşa că soldatul apăsă doar pe butonul „-10”
şi liftul începu să coboare.
Structura subterană suferise o renovare recentă: Conductele de
ventilaţie din holuri fuseseră ascunse vederii, pereţii fuseseră acoperiţi
cu plăcuţe rezistente la umezeală şi toate urmele de lozinci ale apărării
civile dispăruseră.
Apartamentul lui Luo Ji ocupa întregul etaj 10 al subsolului. Deşi nu
se compara din punct de vedere al confortului cu casa pe care tocmai o
părăsise, era echipat cu echipamente de comunicaţii şi de computer
inteligente, împreună cu o sală de conferinţe ce conţinea un sistem de

 229 
conferinţă video la distanţă, dând locului aspectul unui centru de
comandă.
Administratorul ţinu neapărat să-i arate lui Luo Ji un set de
întrerupătoare din fiecare cameră, fiecare având câte un simbol al
soarelui. Administratorul le numea „lămpi solare” şi zicea că trebuie să
funcţioneze măcar cinci ore pe zi. Fuseseră iniţial concepute drept
produse de protecţie a muncii pentru mineri, deoarece simulau
lumina zilei, inclusiv a razelor ultraviolete, ca supliment de lumină
diurnă pentru oamenii care petreceau perioade îndelungate în
subteran.
A doua zi, aşa cum ceruse Luo Ji, astronomul Albert Ringier îl vizită
la etajul zece din subsol.
Când îl văzu, Luo Ji spuse:
— Aţi fost primul care a observat cursul de zbor al Flotei
Trisolariene?
Ringier nu păru prea încântat să audă asta:
— Am emis comunicate repetate pentru reporteri, dar ei au insistat
să-mi acorde onoarea aceasta. Ar trebui să-i fie acordată generalului
Fitzroy. El a fost acela care a cerut ca Hubble II să observe Trisolaris în
timpul testării. Altfel am fi ratat ocazia, deoarece urma din praful
interstelar s-ar fi şters.
— Ceea ce aş vrea să vă spun nu are legătură cu asta. Am făcut şi eu
puţină astronomie în trecut, dar nu am aprofundat studiul şi nu mai
sunt familiarizat cu acest subiect. Prima mea întrebare este aceasta:
Dacă, în univers, ar exista un alt observator în afară de Trisolaris, i-a
fost dezvăluită poziţia Terrei?
— Nu.
— Sunteţi sigur?
— Da.
— Dar Terra a reuşit să comunice cu Trisolaris.
— Acea comunicare de joasă-frecvenţă nu dezvăluie decât direcţia
generală a Terrei şi a planetei Trisolaris în Calea Lactee şi distanţa
dintre cele două lumi. Cu alte cuvinte, dacă mai există un al treilea
destinatar, comunicarea i-ar permite să afle despre existenţa a două
lumi civilizate la 4,22 ani-lumină distanţă una de alta în Braţul Orion
al Căii Lactee, dar acesta tot nu ar putea şti poziţia exactă a acestor

 230 
două lumi. De fapt, aflarea reciprocă a poziţiei prin acest mod de
comunicare este fezabilă doar pentru stelele aflate în imediata
apropiere, cum ar fi Soarele şi stelele planetei Trisolaris. Pentru un al
treilea observator un pic mai îndepărtat, totuşi, chiar dacă am
comunica direct cu el, nu ne-am putea afla poziţiile unii altora.
— De ce?
— Marcarea poziţiei unei stele pentru un alt observator din univers
nu este deloc atât de simplă pe cât îşi imaginează oamenii. Iată o
analogie: sunteţi într-un avion care zboară deasupra deşertului Sahara
şi un grăunte de nisip strigă: „Sunt aici!” Auziţi strigătul, dar oare
puteţi să aflaţi din avion poziţia exactă a grăuntelui de nisip? Sunt
aproape două sute de miliarde de stele în Calea Lactee. E practic un
deşert de stele.
Luo Ji încuviinţă aparent uşurat:
— Înţeleg. Atunci asta e.
— Ce e? întrebă Ringier, nedumerit.
Luo Ji nu răspunse, dar în schimb întrebă:
— Folosind nivelul nostru actual de tehnologie, există vreun mod
în care putem indica poziţia unei stele din univers?
— Da, prin folosirea undelor electromagnetice de foarte înaltă
frecvenţă, egale sau mai înalte în frecvenţă decât lumina vizibilă şi
apoi utilizând energia stelară pentru a transmite informaţia. Mai
simplu spus, aţi face ca steaua să clipească, ca un far cosmic.
— Depăşeşte cu mult capacitatea noastră tehnică actuală.
— O, îmi cer scuze. Nu am luat în considerare precondiţia
dumneavoastră. La nivelul capacităţii noastre tehnice actuale, ar fi
puţin cam dificil să arătăm poziţia unei stele din adâncurile
universului. Ar fi o modalitate, dar interpretarea informaţiei
poziţionale necesită un nivel de tehnologie mult superior celui al
umanităţii şi, bănuiesc, chiar al celor de pe Trisolaris.
— Mai spuneţi-mi despre această abordare.
— Informaţia-cheie este poziţia relativă a stelelor. Dacă specificaţi o
regiune din spaţiu din Calea Lactee care conţine un număr suficient de
stele – poate câteva zeci ar fi suficiente – dispunerea lor relativă în
spaţiul tridimensional ar fi complet unică, la fel ca o amprentă.
— Încep să înţeleg. Trimitem un mesaj ce conţine poziţia stelei pe

 231 
care dorim s-o scoatem în evidenţă, în raport cu stelele înconjurătoare
şi destinatarul compară datele cu harta stelară pentru a afla localizarea
stelei.
— Perfect. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Destinatarul
trebuie să posede un model tridimensional al întregii galaxii care
indică cu exactitate poziţia relativă a fiecăreia dintre cele o sută de
miliarde de stele. Apoi, după primirea mesajului, trebuie să caute prin
această bază de date enormă ca să găsească zona spaţială care se
potriveşte tiparului de poziţii pe care le-am trimis.
— Deci nu este simplu deloc. E ca şi cum ai înregistra poziţia
relativă a fiecărui grăunte de nisip din deşert.
— E chiar mai greu decât atât. Calea Lactee, spre deosebire de
deşert, e în mişcare, iar poziţiile relative ale stelelor se schimbă în mod
constant. Cu cât informaţia despre poziţie este primită mai târziu, cu
atât e mai mare eroarea produsă de aceste schimbări. Asta înseamnă că
baza de date trebuie să fie în stare să prezică schimbările în poziţia
fiecăreia dintre cele o sută de miliarde de stele. În teorie, nu e o
problemă, dar s-o facem efectiv… Dumnezeule…
— Ar fi greu să trimitem informaţia poziţională?
— Nu, fiindcă am avea nevoie doar de un tipar poziţional al unui
număr limitat de stele. Şi acum că am avut timp să mă gândesc mai
mult la asta, dată fiind densitatea stelară medie a braţului exterior al
galaxiei, un tipar poziţional cu mai puţin de treizeci de stele ar fi
suficient. Este o cantitate mică de informaţii.
— Bine. Acum voi pune a treia întrebare: În afara Sistemului Solar,
mai sunt alte stele cu planete. Aţi descoperit câteva sute, nu-i aşa?
— În acest moment mai mult de o mie.
— Şi care-i cea mai apropiată de Soare?
— 244J2E1, la şaisprezece ani-lumină de Soare.
— Dacă îmi aduc aminte bine, seria de cifre semnifică, după cum
urmează: cifrele de la început reprezintă ordinea de descoperire;
literele J, E şi X înseamnă planete de tip-Jupiter, planete de tip Terra şi,
respectiv alte planete; şi cifrele următoare indică numărul acelui tip de
planetă din sistem.
— Aşa este. 244J2E1 este o stea cu trei planete, două dintre ele sunt
de tip Jupiter şi una de tip Terra.

 232 
 Luo Ji se gândi un moment, apoi scutură din cap:
— Este prea aproape. Dar dacă ar fi mai departe… cam la cincizeci
de ani-lumină?
— 187J3X1, 49,5 ani-lumină de la Soare.
— Asta e bună. Puteţi să-mi desenaţi un tipar poziţional pentru
steaua aceasta?
— Sigur că da.
— Cât timp v-ar lua? Aveţi nevoie de ajutor?
— Pot să fac asta aici dacă am un computer cu legătură la Internet.
Pentru un tipar de, să zicem, treizeci de stele, pot să vi-l dau în seara
aceasta.
— Ce oră e acum? Nu e încă seară?
— Aş zice că e dimineaţă, doctore Luo.
Ringier se duse în sala de computer de alături şi Luo Ji îl chemă pe
Kent şi pe Zhang Xiang. Mai întâi îi explică lui Kent că dorea ca CAP să
organizeze următoarea audiere a Celor cu Faţa la Zid cât mai repede cu
putinţă.
Kent spuse:
— Sunt multe asemenea întruniri ale CAP zilele acestea. După
trimiterea cererii, probabil că durează câteva zile.
— Atunci va trebui să aştept. Dar mi-ar plăcea să fie cât mai repede
posibil. Şi mai am o cerere: aş vrea să particip la audiere de aici, prin
legătură video, şi nu să mă duc la ONU.
Kent păru că şovăie:
— Doctore Luo, nu credeţi că este puţin cam nepotrivit? Pentru o
asemenea întrunire la un nivel internaţional… Este o chestiune de
respect faţă de ceilalţi participanţi.
— Face parte din plan. Toate acele cereri bizare din trecut au fost
îndeplinite, dar cu aceasta întrec măsura?
— Ştiţi… făcu Kent, încurcat.
— Ştiu că statutul unuia cu Faţa la Zid nu mai e ce-a fost, dar
trebuie să insist în sensul ăsta. Continuă cu un glas mai blând, chiar
dacă ştia că sophonii din preajmă puteau încă să-l audă: Acum există
două posibilităţi: una, dacă totul este cum a fost, nu m-ar deranja să
merg la ONU. Dar mai există o posibilitate: aş putea fi într-o situaţie
foarte periculoasă şi nu pot risca.

 233 
 Apoi îi spuse lui Zhang Xiang:
— Iată de ce te-am adus aici. Am putea deveni ţinta unui atac
concertat al inamicului, aşa că securitatea trebuie întărită.
— Nu vă îngrijoraţi, doctore Luo. Suntem la două sute de metri sub
pământ. Zona de deasupra noastră se află în carantină, a fost instalat
un sistem antirachetă şi un sistem de alertă subteran ultramodern
pentru detectarea oricăror activităţi de săpare a unor tuneluri din orice
direcţie. Vă garantez că sistemul nostru de securitate este 100% sigur.
Când cei doi bărbaţi plecară, Luo Ji se plimbă pe culoar, cu
gândurile întorcându-se involuntar la Grădina Edenului (acum îi
cunoştea numele, dar continua să-i spună aşa în inima lui) cu lacul şi
cu vârful ei înzăpezit. Ştia că era foarte probabil să-şi petreacă restul
vieţii sub pământ.
Privi în jur la lămpile solare din tavanul culoarului. Lumina pe care
o răspândeau nu semăna deloc cu soarele.

Doi meteori se mişcau lent peste câmpul stelar. Totul era cufundat
în întuneric pe pământ şi orizontul îndepărtat se confunda cu cerul
nopţii. O explozie de şoapte se auzi prin întuneric, deşi cei care
vorbeau rămâneau nevăzuţi, de parcă vocile lor însele ar fi fost fiinţe
invizibile, care pluteau prin noapte.
După un clinchet, în beznă apăru o flăcăruie, lumina ei neclară
dezvăluind trei chipuri: Qin Shi Huang, Aristotel şi Von Neumann.
Flăcăruia venea de la o brichetă din mâna lui Aristotel. Când se
împărţiră câteva torţe, aprinse una, care le transmise apoi focul
celorlalte, creând în pustietate un şir de lumină tremurător, ce ilumina
un grup de oameni aduşi din fiecare epocă. Şuşotelile lor continuară.
Qin Shi Huang sări pe o stâncă şi-şi agită spada, iar atunci
mulţimea tăcu.
— Stăpânul ne-a dat un nou ordin: Distrugeţi-l pe Cel cu Faţa la Zid
Luo Ji, spuse el.
— Şi noi am primit acelaşi ordin. E al doilea ordin de asasinare pe
care Stăpânul ni l-a trimis pentru Luo Ji, comentă Mozi.
— Dar va fi greu să-l omorâm acum, vorbi cineva.
— Greu? E imposibil!
— Dacă Evans nu ar fi adăugat condiţia aceea pentru primul ordin

 234 
de asasinare, ar fi murit acum cinci ani.
— Poate că Evans a avut dreptate când a spus asta. În fond, nu-i
cunoaştem motivele. Luo Ji a avut mare noroc să scape şi a doua oară
în Piaţa de la ONU.
Qin Shi Huang opri dezbaterea cu o unduire a spadei:
— Hai să vorbim despre ce avem de făcut, da?
— Nu e nimic de făcut. Cine poate să se apropie măcar de buncărul
acela adânc de două sute de metri, ca să nu mai zic că nu se poate intra
în el? Este păzit mult prea bine.
— Să ne gândim la arme nucleare?
— Este un buncăr antinuclear din timpul Războiului Rece, la naiba!
— Singura opţiune viabilă este să trimitem pe cineva care să se
infiltreze în rândul pazei.
— Chiar putem face asta? Am avut la dispoziţie ani întregi. A reuşit
vreodată cineva să se infiltreze?
— Infiltraţi-vă în bucătărie! replica dădu naştere la câteva chicote.
— Terminaţi cu rahaturile. Stăpânul ar trebui să ne spună adevărul
şi poate am putea găsi o opţiune mai bună.
Qin Shi Huang îi răspunse ultimului vorbitor:
— Şi eu am adresat această rugăminte, dar Stăpânul a spus că
adevărul este cel mai important secret din univers şi că nu poate să mi-
l dezvăluie. Stăpânul a vorbit despre acest lucru cu Evans,
presupunând că umanitatea îl cunoştea deja, dar şi-a dat seama că
lucrurile nu stăteau aşa.
— Cereţi-i atunci Stăpânului să ne transfere tehnologie!
Mai multe voci repetară aceste cuvinte, entuziaste. Qin Shi Huang
explică:
— Am cerut şi acest lucru. Spre surprinderea mea, în mod absolut
necaracteristic, Stăpânul nu mi-a refuzat categoric cererea.
Mulţimea fu cuprinsă de tulburare, dar următoarele cuvinte ale lui
Qin Shi Huang liniştiră agitaţia:
— Dar imediat ce Stăpânul a aflat de amplasamentul ţintei, cererea
a fost respinsă rapid. Mi-a spus că în ceea ce priveşte locaţia ţintei,
orice tehnologie pe care Ar putea să ne-O transfere ar fi ineficientă.
— Dar e chiar atât de important? întrebă Von Neumann, incapabil
să ascundă o nuanţă de gelozie din glas. Ca prim Spărgător de Zid de

 235 
succes, urcase rapid în ierarhia organizaţiei.
— Stăpânul se teme de el.
Einstein spuse:
— M-am gândit mult timp la acest lucru şi cred că teama
Stăpânului de Luo Ji are doar un singur posibil motiv: El este
purtătorul de cuvânt al unei anumite forţe.
Qin Shi Huang opri discuţia pe acest subiect:
— Nu aduce vorba despre asta. Mai bine să ne gândim cum putem
îndeplini ordinul Stăpânului.
— Nu poate fi îndeplinit.
— Chiar nu poate fi îndeplinit. E o misiune care nu poate fi dusă la
bun sfârşit.
Qin Shi Huang lovi cu spada stânca de la picioarele lui:
— Misiunea este crucială. Stăpânul poate fi în mare pericol. Pe
urmă, dacă o ducem la bun sfârşit, organizaţia va creşte mult în ochii
Stăpânului! Iată-ne adunaţi aici, elita fiecărei sfere de activitate din
toată lumea, aşa că nu înţeleg, cum de nu ne putem gândi la ceva?
Mergeţi acasă, reflectaţi şi trimiteţi-mi planurile voastre prin alte
canale de comunicare. Trebuie să rezolvăm treaba asta!
Torţele se stinseră una după alta şi întunericul înghiţi totul. Doar
şuşotelile continuară.

Audierea Proiectului Celor cu Faţa la Zid de la CAP nu s-a convocat

timp de două săptămâni. După eşecul lui Tyler şi hibernarea Celorlalţi
doi cu Faţa la Zid, prioritatea numărul unu a CAP şi atenţia acestora se
orientaseră spre apărarea tradiţională.
Luo Ji şi Kent aşteptară începutul întrunirii din sala de
videoconferinţe. Legătura pentru conferinţa video se realiză şi ecranul
uriaş afişa auditoriumul CAP, unde masa circulară familiară din
vremea Consiliului de Securitate era în continuare absolut goală. Luo
Ji ajunsese devreme, ca un fel de scuză fiindcă nu se prezentase în
persoană.
În timp ce aşteptau, stătu de vorbă cu Kent şi-l întrebă cum se
descurca. Kent îi spuse că trăise în China trei ani când era mai tânăr,
aşa că era destul de obişnuit cu ţara şi o ducea bine. În orice caz, nu
trebuia să petreacă tot timpul în subteran ca Luo Ji şi chineza lui

 236 
ruginită îşi recâştigase fluenţa.
— Mi se pare că ai răcit, spuse Luo Ji.
— Am luat răceala de pat, răspunse el.
— Ce fel de răceală? întrebă Luo Ji, alarmat.
— Răceala de pat. Aşa îi zice mass-media. A început într-un oraş
din apropiere acum o săptămână. Este infecţioasă, dar simptomele
sunt uşoare. Nu se face febră, doar curge nasul şi pe unii pacienţi îi
doar gâtul. Nu e nevoie de medicamente şi dispare singură în trei zile
aproximativ după repausul la pat.
— Răceala e mult mai serioasă de atât de obicei.
— Nu şi de data asta. Deja au fost infectaţi o mulţime de soldaţi şi
mulţi din personal. Nu ai observat că ţi-au înlocuit menajera? A luat şi
ea răceala de pat şi i-a fost frică să nu ţi-o dea şi ţie. Dar ca persoană de
contact, nu pot fi înlocuit deocamdată.
Pe ecran, delegaţii naţionali începuseră să intre în auditorium. Se
aşezară şi începură să vorbească cu voci scăzute, de parcă n-ar fi
observat prezenţa lui Luo Ji. Preşedintele prin rotaţie al CAP deschise
şedinţa, spunând:
— Cel cu Faţa la Zid Luo Ji, Actul Celor cu Faţa la Zid a fost
amendat în cadrul sesiunii speciale a Adunării Generale a ONU care
tocmai a luat sfârşit. L-aţi văzut?
— Da, răspunse el.
— Atunci probabil că aţi remarcat că Actul întăreşte examinarea şi
restricţiile alocării de resurse pentru Cei cu Faţa la Zid. Sper că planul
pe care îl veţi prezenta astăzi spre audiere este conform cu cerinţele
Actului.
— Domnule Preşedinte, spuse Luo Ji, ceilalţi trei cu Faţa la Zid au
alocat o cantitate enormă de resurse pentru executarea planurilor lor
strategice. A limita resursele planului meu în acest mod nu este corect.
— Privilegiile de alocare a resurselor depind de planul în sine şi
dumneavoastră trebuie să fiţi conştient că ceilalţi trei cu Faţa la Zid nu
sunt în conflict cu sistemul de apărare tradiţional. Cu alte cuvinte,
cercetarea şi ingineria pe care le efectuează s-ar fi realizat şi fără
Proiectul Celor cu Faţa la Zid. Sper că şi planul dumneavoastră
strategic este de aceeaşi natură.
— Îmi pare rău, dar trebuie să spun că planul meu nu este de

 237 
această natură. Nu are absolut nimic de-a face cu apărarea
tradiţională.
— Atunci şi mie îmi pare rău. Conform noului Act, resursele pe
care le puteţi aloca acestui plan sunt foarte limitate.
— Chiar şi conform vechiului Act, nu aş fi putut aloca prea mult.
Totuşi, acest lucru nu reprezintă o problemă, domnule preşedinte.
Planul meu strategic nu consumă practic niciun fel de resurse.
— Exact ca planurile dumneavoastră anterioare?
Remarca preşedintelui stârni chicoteli printre cei câţiva
participanţi.
— Chiar mai puţin decât în trecut. Aşa cum am spus, nu consumă
practic niciun fel de resurse, spuse el cu simplitate.
— Atunci să aruncăm o privire, spuse preşedintele, încuviinţând.
— Detaliile specifice ale planului vor fi introduse de dr. Albert
Ringier, deşi presupun că aţi primit cu toţii dosarul respectiv. Pentru a
rezuma, prin folosirea capacităţilor soarelui de amplificare a undelor
radio, se va transmite un mesaj în cosmos care va conţine trei imagini
simple, împreună cu informaţii suplimentare care să demonstreze că
aceste imagini au fost trimise de către o fiinţă dotată cu inteligenţă şi
nu sunt doar ceva care are loc natural. Imaginile sunt incluse în dosar.
Sunetul hârtiilor care foşneau umplu auditoriumul în timp ce
participanţii căutau cele trei foi de hârtie. Imaginile erau afişate şi pe
ecran. Erau foarte simple. Fiecare consta din puncte negre, aparent
împrăştiate fără nicio ordine, dar observară cu toţii că fiecare imagine
conţinea un punct evident mai mare, marcat cu o săgeată.
— Ce este? întrebă reprezentantul SUA, care, la fel ca restul
participanţilor, inspecta imaginile cu atenţie.
— Cel cu Faţa la Zid Luo Ji, conform principiilor fundamentale ale
Proiectului Celor cu Faţa la Zid, nu trebuie să răspunzi la întrebare,
spuse preşedintele.
— Este o vrajă, spuse el.
Foşnitul şi murmurele din auditorium se opriră brusc. Fiecare
privea în aceeaşi direcţie, aşa că Luo Ji cunoştea acum localizarea
ecranului care-i transmitea fluxul web.
— Ce? întrebă preşedintele, cu ochii îngustaţi.
— A spus că e o vrajă, spuse tare cineva aşezat la masa circulară.

 238 
 — O vrajă împotriva cui?
Luo Ji răspunse:
— Împotriva planetelor stelei 187J3X1. Sigur, poate avea efecte şi
direct asupra stelei.
— Ce efect va avea?
— Nu ştim în acest moment. Dar un lucru este sigur. Efectul vrăjii
va fi catastrofal.
— Păi, există vreo şansă ca pe planete să existe viaţă?
— Am consultat în repetate rânduri comunitatea astronomică
asupra acestui punct. Din datele observaţionale actuale, răspunsul
este nu, spuse Luo Ji, îngustându-şi ochii la fel ca preşedintele. Se rugă
în sine: Dă Doamne să aibă dreptate.
— Şi după ce e trimisă vraja, cât timp îi va lua să-şi facă efectul?
— Steaua se află la aproximativ cincizeci de ani-lumină de soare,
aşa că vraja va fi executată în minimum cincizeci de ani. Este doar o
estimare timpurie, totuşi. Timpul real poate fi mult mai mare.
După un moment de tăcere în auditoriu, reprezentantul SUA fu
primul care se mişcă, aruncând cele trei foi şi punctele lor negre pe
masă:
— Excelent! Acum avem în sfârşit un zeu.
— Un zeu care se ascunde în subteran, adăugă reprezentantul Marii
Britanii, printre hohotele de râs.
— Mai degrabă un vrăjitor, pufni reprezentantul Japoniei, care nu
fusese niciodată admis la Consiliul de Securitate, dar fusese admis
imediat ce se înfiinţase CAP.
— Doctore Luo, aţi reuşit cel puţin să vă faceţi planul ciudat şi
derutant, spuse Garanin, reprezentantul rus care fusese preşedintele
prin rotaţie de mai multe ori în timpul perioadei de cinci ani de când
Luo Ji devenise Cel cu Faţa la Zid.
Preşedintele lovi cu ciocănelul, reuşind să facă linişte în
auditoriumul agitat.
— Cel cu Faţa la Zid, Luo Ji, am o întrebare pentru dumneavoastră.
Dat fiind că este o vrajă, de ce nu o dirijaţi spre lumea inamicului?
Luo Ji spuse:
— Este doar probarea unui concept. Implementarea lui efectivă va
trebui să aştepte până în ziua Bătăliei de Apoi.

 239 
 — Trisolaris nu poate fi folosită drept ţintă de testare?
Luo Ji scutură din cap cu fermitate:
— Nu, în niciun caz. Este prea aproape. Este destul de aproape ca
efectele vrăjii să ajungă până la noi. Din acest motiv am respins orice
stea cu sistem planetar mai apropiată de cincizeci de ani-lumină.
— Ultima întrebare: În următorii o sută de ani sau mai mult, ce
anume plănuiţi să faceţi?
— Vă voi scuti de prezenţa mea. Voi intra în hibernare. Treziţi-mă
când veţi detecta efectele vrăjii asupra 187J3X1.

În timp ce se pregătea de hibernare, Luo Ji se îmbolnăvi de răceala

de pat. La început, simptomele lui nu fuseseră diferite de ale altora, îi
curgea nasul şi avea o uşoară inflamaţie a gâtului, aşa că nici el, nici
altcineva din jur nu-i dădură prea mare atenţie. Dar după două zile,
starea lui se înrăutăţi şi începu să aibă febră. Doctorul consideră că nu
e normal şi luă o probă de sânge în oraş pentru analize.
Luo Ji îşi petrecu noaptea într-o toropeală febrilă, bântuit întruna
de vise agitate în care stelele de pe cerul nopţii se răsuceau şi dansau ca
grăunţele de nisip pe pielea unei tobe. Devenise chiar conştient de
interacţiunea gravitaţională dintre stele: nu era o mişcare a trei
corpuri, ci mişcarea a 200 de miliarde de corpuri cereşti ale tuturor
stelelor din galaxie! Apoi stelele rotitoare se strânseră într-un vortex
enorm şi în acea spirală nebună vortexul se transformă din nou într-un
şarpe uriaş format din argintiul congelat al fiecărei stele, care îi găuri
creierul, vuind…
Pe la ora 4 dimineaţa, Zhang Xiang a fost trezit de telefon. Era
chemat de conducerea Departamentului Securităţii Consiliului de
Apărare Planetară, care, pe un ton sever, îi cerea să prezinte un raport
urgent asupra stării lui Luo Ji şi ordona ca baza să fie pusă sub stare de
urgenţă. O echipă de experţi era pe drum.
Imediat ce închise telefonul, acesta sună din nou, de data asta era
doctorul de la etajul al zecelea care raporta că starea pacientului se
deteriorase rapid şi că acesta era acum în stare de şoc. Zhang Xiang
coborî imediat cu liftul şi doctorul şi asistenta, înspăimântaţi, îl
informară că Luo Ji începuse să scuipe sânge pe la miezul nopţii şi apoi
îşi pierduse cunoştinţa. Zhang Xiang îl văzu pe Luo Ji zăcând pe pat cu

 240 
o faţă palidă, cu buzele vinete şi fără niciun semn vital.
Echipa, formată din experţi de la Centrul Chinez pentru Controlul
şi Prevenirea Bolilor, doctori de la Spitalul General al Armatei de
Eliberare a Poporului şi o întreagă echipă de cercetare de la Academia
de Ştiinţe Medicale Militare, sosi curând.
În timp ce observau starea lui Luo Ji, un expert de la Academia de
Ştiinţe Medicale Militare îi luă pe Zhang Xiang şi pe Kent afară şi le
descrise situaţia:
— Această răceală ne-a atras atenţia de ceva timp. Am simţit că
originea şi caracteristicile ei erau foarte anormale şi acum a devenit
clar că este o armă genetică, o rachetă teleghidată genetică.
— O rachetă teleghidată?
— Este un virus modificat genetic care este extrem de infecţios, dar
care produce doar simptome uşoare la cei mai mulţi oameni. Cu toate
acestea, virusul are o capacitate de recunoaştere care îi permite să
identifice caracteristicile genetice ale unui individ anume. Odată ce
ţinta a fost infectată, creează toxine letale în sângele său. Acum ştim
cine este ţinta.
Zhang Xiang şi Kent se priviră unul pe celălalt, mai întâi cu
scepticism şi apoi cu disperare. Zhang Xiang păli şi-şi aplecă capul:
— Îmi asum toată responsabilitatea.
Cercetătorul, un general de brigadă, spuse:
— Directore Zhang, nu puteţi spune aşa ceva. Nu există protecţie
împotriva unui astfel de lucru. Deşi am început să suspectăm ceva
ciudat în legătură cu virusul, noi nici măcar nu am luat în consideraţie
o asemenea posibilitate. Conceptul de arme genetice a apărut mai
întâi în ultimul secol, dar nimeni nu a crezut că s-ar putea produce aşa
ceva. Şi deşi acesta este imperfect, este cu adevărat o unealtă
înspăimântătoare pentru un asasinat. Tot ce trebuie să faci este să
împrăştii virusul în vecinătatea generală a ţintei. Sau, mai bine zis, nici
măcar nu trebuie să ştii unde este ţinta: Se poate împrăştia de-a lungul
întregului glob şi pentru că virusul nu produce cine ştie ce boli la
oamenii obişnuiţi, se va răspândi repede şi va lovi şi ţinta în cele din
urmă.
— Nu. Vreau să accept întreaga responsabilitate, spuse Zhang,
acoperindu-şi ochii. Dacă căpitanul Shi ar fi fost aici, acest lucru nu s-

 241 
ar fi întâmplat. Îşi lăsă mâna să cadă şi ochii îi străluciră de lacrimi.
Ultimul lucru pe care mi l-a spus înainte de hibernare a fost să mă
avertizeze cu privire la ce aţi zis despre lipsa protecţiei. A spus: „Xiao
Zhang, în slujba asta a noastră trebuie să dormim cu un ochi deschis.
Nu există certitudinea succesului şi sunt unele lucruri de care nu ne
putem feri”.
— Atunci ce mai putem face acum? întrebă Kent.
— Virusul a pătruns adânc. Ficatul şi funcţiile cardio-respiratorii
ale pacientului au cedat şi medicina modernă este neputincioasă.
Hibernaţi-l cât mai repede posibil.
După o vreme, când Luo Ji îşi recăpătă un pic din conştiinţa care-i
dispăruse total, avu senzaţii de frig, un frig care părea că emană
dinăuntrul propriului corp şi se împrăştie în jur ca lumina pentru a
îngheţa întreaga lume. Văzu un petic alb ca zăpada în care nu mai era
nimic decât un alb infinit. Apoi apăru un punct mic şi negru chiar în
centru şi desluşi o figură cunoscută, pe Zhuang Yan, care ţinea în braţe
copilul lor. Păşea cu greu printr-o sălbăticie plină de zăpadă atât de
pustie, că-şi pierduse toate dimensiunile. Ea era înfăşurată cu o eşarfă
roşie, aceeaşi pe care o purtase cu ani în urmă, în noaptea înzăpezită
când o văzuse prima oară. Copilul, cu faţa roşie de frig, îi făcea semn
cu mânuţele din braţele mamei şi striga ceva ce nu putu să audă. Ar fi
vrut să alerge după ei prin zăpadă, dar tânăra mamă şi copilul
dispărură, de parcă s-ar fi topit în zăpadă. Apoi dispăru şi el însuşi, iar
lumea albă ca zăpada scăzu până se transformă într-un fir subţire,
argintiu, care în întunecimea nesfârşită era tot ce mai rămăsese din
conştiinţa lui. Era firul timpului, un fir subţire şi nemişcat, care se
întindea la nesfârşit în ambele direcţii. Sufletul său, întins pe acest fir,
aluneca încet la o viteză constantă, spre un viitor imposibil de
prevăzut.
Cu două zile mai târziu, un flux de unde radio de mare putere fu
trimis de pe Terra spre Soare, penetrând zona de convecţie şi ajungând
la oglinda de energie din zona de radiaţie, de unde reflectarea sa,
amplificată de sute de milioane de ori, transmise vraja Celui cu Faţa la
Zid Luo Ji în cosmos cu viteza luminii.

 242 
 ANUL 12, ERA DE CRIZĂ
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
4,18 ani-lumină

Mai apăruse o perie în spaţiu. Flota Trisolariană traversase al doilea

petic de praf interstelar şi, fiindcă Hubble II monitorizase îndeaproape
zona, siajul flotei fusese captat imediat ce apăruse. De data aceasta, nu
semăna deloc cu o perie. Părea mai degrabă un petic de iarbă care
tocmai ar fi răsărit în întunecatul abis al spaţiului. Acele mii de fire de
iarbă creşteau cu o viteză care putea fi percepută cu ochiul liber şi erau
mult mai clare decât urma pe care o văzuseră cu nouă ani în urmă,
datorită celor nouă ani de acceleraţie care crescuseră cu mult viteza
flotei şi făcuseră ca impactul ei asupra prafului interstelar să fie mai
dramatic.
— Generale, uitaţi-vă atent aici. Ce vedeţi? îi spuse Ringier lui
Fitzroy în timp ce arăta spre imaginea mărită de pe ecran.
— Tot par a fi o mie.
— Nu! Priviţi mai de-aproape.
Fitzroy se uită atent, mai mult timp, şi apoi arătă spre mijlocul
periei:
— Arată ca şi cum… una, două, trei, patru… zece perii ar fi mai
lungi decât celelalte. S-au extins.
— Corect. Cele zece urme sunt slabe. Se văd doar după ameliorarea
imaginii.
Fitzroy se întoarse spre Ringier, cu aceeaşi expresie pe care o
avusese atunci când se descoperise Flota trisolariană, cu un deceniu în
urmă:
— Doctore, asta înseamnă că cele zece nave de război accelerează?
— Toate accelerează. Dar acelea zece prezintă o acceleraţie mai
mare. Şi nu sunt zece astronave de război. Numărul urmelor a crescut
cu zece şi a devenit o mie şi zece. O analiză a morfologiei celor zece
urme arată că sunt mult mai mici decât navele de război din spatele
lor, aproape de zece mii de ori mai mici, sau aproximativ de mărimea
unui camion. Dar datorită vitezei mari, pot încă produce urme

 243 
detectabile.
— Atât de mici. Sunt sonde?
— Da, probabil că sunt sonde.
Aceasta era una dintre descoperirile şocante ale telescopului
Hubble II: umanitatea urma să aibă primul contact cu entităţile
trisolariene înainte de termen, chiar dacă erau doar nişte sonde de
mici dimensiuni.
— Când vor ajunge în Sistemul Solar? întrebă Fitzroy nervos.
— Nu putem fi siguri. Depinde de acceleraţie, dar vor sosi cu
siguranţă înainte de sosirea flotei. O estimare prudentă ar fi cu o
jumătate de secol mai devreme. Acceleraţia flotei este evident la
maximum, dar, dintr-un motiv pe care nu-l înţelegem, doresc să atingă
Sistemul Solar cât mai repede posibil, aşa că au lansat sonde care pot
accelera şi mai rapid.
— Dacă au sophoni, atunci ce nevoie mai au de sonde? întrebă un
inginer.
Această întrebare îi făcu pe toţi să se oprească şi să se gândească,
dar Ringier sparse tăcerea brusc:
— Lăsaţi-o baltă! Nu avem cum să ne dăm seama.
— Nu, spuse Fitzroy, ridicând o mână. Putem să ne dăm seama,
măcar parţial… Ne uităm la evenimente de acum patru ani. Puteţi să vă
daţi seama de data exactă când a lansat flota sondele?
— Avem noroc că flota le-a lansat pe zăpadă… Adică, vreau să spun,
în praf… aşa că am reuşit să descoperim timpul din observaţiile noastre
privitoare la intersecţia urmelor sondelor şi a urmelor flotei. Apoi
Ringier îi spuse data.
Fitzroy rămase mut pentru o clipă, apoi îşi aprinse o ţigară şi se
aşeză să fumeze. După un timp, spuse:
— Doctore, nu sunteţi politicieni. Aşa cum eu nu am reuşit să
disting cei zece peri mai lungi, nici voi nu vă daţi seama că acest lucru
este crucial.
— Dar ce este aşa de important la data asta? întrebă Ringier,
nesigur.
— În ziua aceea, acum patru ani de zile, am participat la Audierea
Celor cu Faţa la Zid a CAP, aceea la care Luo Ji a propus să folosim
Soarele pentru trimiterea unei vrăji în univers.

 244 
 Oamenii de ştiinţă şi inginerii se uitară unii la alţii.
Fitzroy continuă:
— Şi chiar în jurul acelei date, Trisolaris a trimis un al doilea ordin
către OTT în care le cerea eliminarea lui Luo Ji.
— A lui? E chiar atât de important?
— Aţi crezut cumva la început că e un afemeiat sentimental, şi pe
urmă că e un fals vrăjitor arogant? Aşa am crezut şi noi. Cu toţii am
crezut asta, cu excepţia Trisolaris.
— Ei bine… dumneavoastră ce credeţi că este, generale?
— Doctore, credeţi în Dumnezeu?
Bruscheţea întrebării îl lăsă pe Ringier mut preţ de o clipă:
— …Dumnezeu? Dumnezeu are o mulţime de înţelesuri la multiple
niveluri în ziua de azi şi nu ştiu la care dintre ele vă…
— Eu cred, nu pentru că am vreo probă, ci pentru că este relativ
sigur: dacă există Dumnezeu cu adevărat, atunci este bine să credem
în el. Iar dacă nu există, nu avem nimic de pierdut.
Vorbele Generalului stârniră râsete şi Ringier spuse:
— A doua parte nu e adevărată. Avem ceva de pierdut, cel puţin în
ce priveşte ştiinţa… Şi totuşi, ce dacă Dumnezeu există? Ce are el a face
cu ceea ce e chiar în faţa noastră?
— Dacă Dumnezeu chiar există, atunci poate că are un purtător de
cuvânt în lumea muritoare.
Rămaseră privindu-l fix, un timp îndelungat, până să înţeleagă
implicaţiile cuvintelor sale. Apoi un astronom spuse:
— Generale, despre ce vorbiţi? Dumnezeu nu ar alege un purtător
de cuvânt dintr-o naţiune atee.
Fitzroy îşi strivi ţigara şi-şi întinse braţele:
— Când ai eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de
improbabil ar fi, trebuie să fie adevărul. Puteţi găsi o explicaţie mai
bună?
Ringier reflectă:
— Dacă prin „Dumnezeu” aţi vrut să spuneţi o forţă a dreptăţii din
univers care transcende totul…
Fitzroy îl opri cu o ridicare de mână, de parcă puterea divină despre
care tocmai aflaseră s-ar fi putut micşora, dacă ar fi proclamată aşa, pe
faţă:

 245 
 — Aşa că credeţi, cu toţii! Puteţi începe să credeţi de-acum. Şi-şi
făcu semnul crucii.

Funcţionarea de probă a lui Tianti III era transmisă la televiziune.

Construcţia celor trei lifturi spaţiale începuse cu cinci ani în urmă şi
deoarece Tianti I şi Tianti II erau operaţionale de la începutul anului,
testarea lui Tianti III nu produse o agitaţie prea mare. Toate lifturile
spaţiale se construiau acum cu o singură şină primară, ceea ce le făcea
să aibă o capacitate de transport mult mai mică decât modelele pe
patru şine care erau încă în faza de proiectare, dar era deja o cu totul
altă lume faţă de aceea a rachetelor chimice, lăsând la o parte costurile
de construcţie, costul călătoriei spaţiale cu acest tip de lift era mult
mai scăzut decât costul unei călătorii cu un avion de linie. Acest lucru
condusese la rândul lui la o creştere a numărului de corpuri cereşti
care puteau fi văzute de pe Terra pe cerul nopţii. Acestea erau marile
structuri orbitale ale omenirii.
Tianti III era singurul lift spaţial care-şi avea baza pe ocean. Aceasta
era situată la Ecuator pe o insulă artificială plutitoare pe Oceanul
Pacific care putea naviga pe mare acţionată de propria energie
nucleară, ceea ce însemna că poziţia liftului la Ecuator putea fi reglată,
dacă era necesar. Insula plutitoare era o versiune reală a insulei cu elice
pe care o descrisese Jules Verne, aşa că o porecliseră „Insula lui Verne”.
Oceanul nici măcar nu se vedea la televizor, unde se arăta doar o
filmare a unei baze în formă de piramidă din metal, înconjurată de un
oraş de oţel şi se vedea – în josul şinei – cabina de transport cilindrică
gata de lansare. De la acea distanţă, şina de ghidare ce se extindea în
spaţiu era invizibilă datorită diametrului ei de doar şaizeci de
centimetri, deşi uneori puteai prinde o sclipire de lumină reflectată de
la soarele care asfinţea.
Trei bărbaţi în vârstă, Zhang Yuanchao şi bătrânii săi vecini, Yang
Jinwen şi Miao Fuquan, priveau toate acestea la televizor. Toţi
trecuseră acum de şaptezeci de ani şi deşi nimeni nu i-ar fi considerat
ramoliţi, erau cu siguranţă bătrâni. Pentru ei, să-şi amintească trecutul
şi să-şi închipuie viitorului era deopotrivă o povară şi, de vreme ce nu
puteau schimba prezentul, singura lor opţiune era să-şi trăiască anii
amurgului vieţii fără să-şi mai bată capul cu nimic din această eră atât

 246 
de neobişnuită.
Fiul lui Zhang Yuanchao, Zhang Weiming, îl conduse pe nepotul
acestuia Zhang Yan la uşă. Ducea o pungă de hârtie şi-i spuse:
— Tată, ţi-am luat cartela de raţie şi prima serie de tichete de
cereale. Apoi scoase un pachet de tichete colorate din pungă şi i le
dădu tatălui său.
— Ah, ca pe vremuri, spuse Yang Jinwen, uitându-se la ei dintr-o
parte.
— Am luat-o de la capăt. Mereu o luăm de la capăt, îşi murmură
Zhang Yuanchao cu emoţie în barbă, în timp ce luă tichetele.
— Ăştia sunt bani? întrebă Yan Yan, privind bucăţile de hârtie.
Zhang Yuanchao îi spuse nepotului său:
— Nu, nu sunt bani, copile. Dar, de acum, dacă vrei să cumperi
produse neraţionalizate din cereale, cum ar fi pâine sau prăjituri, sau
dacă vrei să mergi să mănânci la un restaurant, va trebui să foloseşti
tichetele acestea împreună cu banii.
— Ăsta e un pic altfel decât în trecut, spuse Zhang Weiming,
scoţând un card. Ăsta e un card de raţie.
— Cât ai pe el?
— Am douăzeci şi unu şi jumătate de kilograme sau patruzeci şi
trei jin31. Tu şi Xiaohong aveţi treizeci şi şapte jin, iar Yan Yan are
douăzeci şi unu jin.
— Aproape la fel ca altădată, spuse bătrânul.
— Ar trebui să ne ajungă o lună, spuse Yang Jinwen.
Zhang Weiming scutură din cap:
— Domnule Yang, aţi trăit în timpurile acelea. Nu vă mai amintiţi?
Poate că acum este bine, dar în curând vor fi din ce în ce mai puţine
alimente care nu sunt de bază şi veţi avea nevoie de tichete ca să
cumpăraţi legume şi carne. Aşa că această cantitate minusculă de
cereale nu va fi de ajuns absolut deloc!
— Nu e chiar aşa de grav, zise Miao Fuquan, dând din mână. Am
mai trecut prin timpuri din astea acum câteva zeci de ani. Nu vom
muri de foame. Nu te mai gândi la asta şi urmăreşte televizorul.

31 Jin-ul este o unitate de măsură chinezească oarecum standard şi egală cu 500 g (n.
tr.).
 247 
 — A, şi cupoanele industriale32, stai că vor veni şi alea, vorbi Zhang
Yuanchao, punând tichetele de cereale şi cardul de raţie pe masă şi
îndreptându-şi atenţia spre televizor.
Pe ecran, cabina cilindrică se ridica de la bază. Urcă iute şi acceleră
rapid, apoi dispăru în serul înserat. Deoarece şina de ghidare era
invizibilă, părea să se fi ridicat cu propriile forţe. Cabina putea atinge o
viteză maximă de cinci sute de kilometri pe oră, dar chiar şi la acea
viteză avea nevoie de şaizeci şi opt de ore ca să ajungă la punctul
terminus al liftului spaţial de pe orbita geostaţionară. Imaginea se
schimbă cu una filmată de o cameră de sub cabină, îndreptată în jos.
Aici, şina de şaizeci de centimetri ocupa o mare parte din ecran.
Suprafaţa ei ingenioasă se mişca practic pe nesimţite, cu excepţia
marcajelor care treceau rapid, arătând viteza ascendentă a camerei.
Şina se îngusta şi dispărea iute pe măsură ce se îndepărta în jos, dar
partea ei vizibilă indica spre un punct aflat mult mai jos unde Insula
Verne, vizibilă acum în întregime, părea un platou uriaş, suspendat la
celălalt capăt al şinei.
Lui Yang Jinwen îi trecu prin minte ceva:
— O să vă arăt o raritate adevărată, spuse el, ridicându-se şi păşind
ceva mai puţin vioi spre uşă, îndreptându-se poate spre propria casă.
Se întoarse repede cu o felie subţire de ceva de mărimea unei cutii
de ţigări şi o puse pe masă. Zhang Yuanchao o ridică şi o privi.
Obiectul era cenuşiu, translucid şi foarte uşor, ca o unghie.
— Acesta este materialul din care e făcut Tianti, spuse Yang Jinwen.
— Minunat! Fiul tău a furat materiale strategice din sectorul public,
zise Miao Fuquan, arătând spre felie.
— E doar un rest. Mi-a povestit că în timpul construcţiei lui Tianti,
mii şi mii de tone din acest material au fost aruncate în spaţiu şi acolo
s-a construit şina de ghidare şi apoi i s-a dat drumul să atârne în jos de
pe orbită… În curând călătoria spaţială va deveni populară. I-am cerut
fiului meu să-mi aranjeze o afacere pe zona asta.
— Vrei să mergi în spaţiu? întrebă Zhang Yuanchao surprins.
32 China a instituit un sistem de raţii pentru cereale şi pentru uleiul de gătit pe la
începutul anilor ’50 şi l-a extins până în 1961, incluzând şi bunuri, cum ar fi pantofii
şi foarfecile, sau aparatele casnice şi electronicele. După trecerea de la economia
planificată la economia de piaţă din anii ’80, folosirea sistemului raţiilor a decăzut şi
a fost încheiat pe la începutul anilor ’90 (n. tr. Joel Martinsen).
 248 
 — Nu e cine ştie ce. Am auzit că nu este nici hipergravitaţie când te
urci. E ca unul din trenurile acelea de mare distanţă, unde dormi,
spuse Miao Fuquan nepăsător.
În toţi anii în care nu reuşise să-şi conducă minele, familia sa
sărăcise. Cu patru ani în urmă îşi vânduse vila şi acum locuia doar aici.
Yang Jinwen, al cărui fiu lucra la proiectul liftului spaţial, devenise
deodată cel mai avut dintre cei trei şi asta stârnea uneori invidia
bătrânului Miao.
— Nu merg în spaţiu, spuse Yang Jinwen, privind în sus şi când
văzu că Weiming îşi dusese băiatul în altă cameră, continuă: Dar
rămăşiţele mele se vor duce. Hei, dragilor, sper că nu vă deranjează că
vorbim despre chestii din astea, nu?
— Şi ce mare lucru? Oricum, de ce vrei să-ţi trimiţi rămăşiţele acolo
sus? întrebă Zhang Yuanchao.
— Ştii că e un lansator electromagnetic la capătul lui Tianti. Când
va veni timpul, sicriul meu va fi lansat cu a treia velocitate cosmică şi
va zbura afară din Sistemul Solar. Se numeşte o înmormântare
cosmică, aşa să ştiţi. Nu vreau să rămân pe Terra ocupată de
extratereştri. Cred că este o formă de Escapism.
— Şi dacă extratereştrii vor fi înfrânţi?
— E imposibil. Totuşi, dacă se întâmplă, nu e nicio pierdere, voi
rătăci prin univers!
Zhuang Yuanchao scutură din cap:
— Voi, intelectualii, şi ideile voastre ciudate! N-au niciun rost.
Frunza căzută se întoarce la rădăcini. Voi fi înmormântat în pământul
galben al Terrei.
— Nu ţi-e teamă că trisolarienii îţi vor profana mormântul?
Auzind acestea, Miao Fuquan, care rămăsese tăcut până atunci,
deveni brusc agitat. Le făcu semn celorlalţi să se apropie şi coborî
vocea, de parcă i-ar fi fost teamă că-l aud sophonii:
— Nu spuneţi nimănui, dar m-am gândit la o chestie. Am o
mulţime de mine goale în Shanxi…
— Şi vrei să fii înmormântat acolo?
— Nu, nu. Sunt mine mici, de puţ. Cât de adânci pot fi? Dar în
diferite locuri se leagă de nişte mine mari de stat şi dacă mergi de-a
lungul lucrărilor abandonate, poţi să ajungi foarte jos, la patru sute de

 249 
metri sub suprafaţa pământului. Este destul de adânc pentru tine?
Apoi putem exploda peretele minei. Mă îndoiesc că trisolarienii vor
reuşi să sape până acolo.
— La naiba! Dacă pământenii pot săpa atât de adânc, de ce nu pot şi
trisolarienii? Găsesc o piatră de mormânt şi se apucă să sape.
Privindu-l pe Zhang Yuanchao, lui Miao Fuquan îi fu imposibil să se
abţină să nu râdă:
— Lao Zhang, te-ai prostit? Văzându-l aşa de neajutorat, arătă spre
Yang Jinwen, care se plictisise de conversaţia lor şi urmărea transmisia
de televiziune din nou: Uite, să-ţi spună mai multe un om educat.
Yan Jinwen chicoti:
— Lao Zhang, de ce ai nevoie de o piatră de mormânt? Pietrele de
mormânt sunt ca să le vadă oamenii. Până atunci, nu vor mai fi
oameni pe aici.

Pe tot drumul spre a Treia Bază de Testare a Fuziunii Nucleare,

maşina lui Zhang Beihai trecu printr-un strat gros de zăpadă. Dar
apropiindu-se de bază, zăpada se topi complet, drumul devenind
noroios şi aerul, din rece, cald şi umed, ca o briză de primăvară. Pe
pantele din jurul drumului zări petice de flori îmbobocite portocalii,
extrem de ciudate într-o perioadă de iarnă aspră ca aceasta. Conduse
spre clădirea albă din valea din faţa lui, o structură care reprezenta
doar intrarea în restul bazei, aflate în subteran. Apoi observă cum
cineva, pe deal, culegea florile portocalii. Uitându-se mai atent, văzu
că era chiar persoana pe care venise s-o vadă şi opri maşina.
— Doctore Ding! îi strigă el. Când Ding Yi se apropie de maşină cu
buchetul de flori, râse şi întrebă: Pentru cine sunt florile astea?
— Sunt pentru mine, bineînţeles. Sunt florile care au îmbobocit din
cauza căldurii de fuziune. Aproape că zâmbea larg sub reflecţia
florilor viu colorate. Se afla, evident, sub imperiul entuziasmului
datorat inovaţiei care tocmai fusese realizată.
— Este cam extravagant să laşi toată căldura aceea să se disperseze.
Zhang Beihai ieşi din maşină, îşi scoase ochelarii de soare şi încercă să
afle câte parale face această mini-primăvară. Nu mai scotea aburi pe
gură, şi continua să simtă căldura solului chiar şi prin tălpile
pantofilor.

 250 
 — Nu avem nici timp şi nici fonduri să construim o centrală
energetică. Dar nici nu mai are importanţă. De acum, energia nu mai
este ceva ce trebuie conservat pe Terra.
Zhang Beihai arătă spre florile din mâinile lui Ding Yi:
— Doctore Ding, chiar speram că aţi fost neatent. Această inovaţie
s-ar fi întâmplat mai târziu fără dumneavoastră.
— Fără prezenţa mea aici, s-ar fi întâmplat chiar mai devreme. Sunt
aproape o mie de cercetători la bază. Eu doar i-am îndrumat în
direcţia bună. Simţisem de mult timp că abordarea de tip tokamak 33
era o fundătură. Dar, cu abordarea corectă, inovaţia a devenit o
certitudine. Eu sunt teoretician. Nu înţeleg experimentele. Se poate ca
bâjbâiala mea chiar să fi întârziat progresul cercetărilor.
— N-aţi putea amâna anunţarea rezultatelor dumneavoastră?
Vorbesc foarte serios. Şi vă transmit neoficial dorinţa Comandantului
Spaţial.
— Cum am putea s-o amânăm? Mijloacele mass-media au urmărit
progresul celor trei baze de testare a fuziunii.
Zhang Beihai încuviinţă şi scoase un oftat:
— Asta-i o veste proastă.
— Ştiu câteva dintre motive, dar spune-mi totuşi de ce.
— Dacă se obţine fuziunea nucleară controlată, va începe imediat
cercetarea în domeniul navelor spaţiale. Doctore, cunoaşteţi cele două
tendinţe din cercetarea actuală: navele spaţiale propulsate cu emisie de
materie şi navele spaţiale acţionate de radiaţie fără emisie de materie.
Cele două facţiuni opuse s-au concentrat asupra acestor două direcţii
de cercetare: facţiunea aerospaţială susţine cercetarea navelor spaţiale
propulsate cu emisie de materie, în timp ce forţele spaţiale susţin
agresiv navele spaţiale acţionate de radiaţii. Proiectele vor consuma
resurse enorme şi dacă cele două tendinţe nu vor reuşi să progreseze
simultan pe picior de egalitate, atunci una dintre ele va deveni cea
principală.
— Oamenii din cercetarea fuziunii şi cu mine suntem în favoarea
acţionării prin radiaţii. În ceea ce mă priveşte, simt că e singurul plan
33 Într-un tokamak, plasma este redusă la o formă energetică a torului cu ajutorul
unui câmp electromagnetic toroidal care înconjoară torul şi al unui curent indus în
plasma însăşi. Dezvoltat de oamenii de ştiinţă sovietici în anii ’50, au produs
rezultate mai bune decât orice alte dispozitive de izolare (n. tr. Joel Martinsen).
 251 
care permite călătoriile cosmice interstelare. Sigur, sunt de acord că şi
navele aerospaţiale au logica lor. Nava propulsată cu mijloace proprii
este de fapt o variantă a rachetelor chimice care foloseau energia de
fuziune, aşa că perspectiva în această direcţie de cercetare e mai
sigură.
— Dar nimic nu e sigur în războiul spaţial din viitor! Aşa cum aţi
spus, navele propulsate cu mijloace proprii sunt doar nişte rachete
uriaşe. Trebuie să-şi dedice două treimi din capacitatea de transport
mijloacelor de propulsare şi capacitatea lor se consumă foarte rapid.
Acel tip de navă spaţială are nevoie de baze planetare pentru a naviga
în Sistemul Solar. Dacă facem aşa ceva, am repune în scenă tragedia
Războiului Sino-Japonez, cu Sistemul Solar în rolul lui Weihaiwei 34.
— Este o analogie foarte inspirată, comentă Ding Yi, ridicând
buchetul în direcţia lui Zhang Beihai.
— Este simplu. Prima linie de apărare a unei forţe navale trebuie să
se afle în porturile inamice. Nu putem face acest lucru, desigur, dar
linia noastră de apărare ar trebui împinsă cât mai departe, până la
Norul Oort, şi ar trebui să ne asigurăm că flota posedă suficiente
capacităţi de flancare în întinderile vaste de dincolo de Sistemul Solar.
Aceasta este concepţia fundamentală a strategiei forţelor spaţiale.
— Din punct de vedere intern, facţiune aerospaţială nu este chiar ca
un monolit, spuse Ding Yi. Doar vechea gardă rămasă de pe vremea
rachetelor chimice promovează navele spaţiale de propulsare cu
mijloace proprii, dar în sector au pătruns forţe din alte domenii de
specialitate. Să-i luăm pe oamenii din sistemul nostru de fuziune.
Susţin în majoritate navele spaţiale cu radiaţie. Aceste două forţe sunt
egale şi nu ar fi nevoie decât de trei sau patru oameni în poziţii cheie
care să strice echilibrul. Opiniile lor vor decide direcţia de acţiune
finală. Dar cei trei sau patru oameni de la vârf sunt, din păcate, cu toţii
parte din vechea gardă.
— Este cea mai critică decizie din întreaga strategie esenţială. Dacă

34 Bătălia de la Weihaiwei a fost ultima bătălie majoră din Primul Război Sino-
Japonez. În februarie 1895, navele Flotei Beiyang, forţele navale de nord ale Dinastiei
Qing, erau ancorate în portul Weihaiwei din Provincia Shandong, la baza lor,
protejându-se astfel de Forţele Navale Japoneze Imperiale care înaintau. Când forţele
terestre japoneze au cucerit fortificaţiile de pe ţărm, flota chineză a fost obligată să
se predea (n. tr. Joel Martinsen).
 252 
se face un singur pas greşit, flota spaţială se va construi pe o fundaţie
fragilă şi am putea irosi un secol sau două. Şi atunci, mi-e teamă că nu
vom mai putea schimba direcţia.
— Dar dumneavoastră şi cu mine nu suntem în poziţia să reparăm
treaba asta.
După prânzul cu Ding Yi, Zhang Beihai părăsi baza de fuziune. Nu
se îndepărtase prea mult, şi solul umed începu din nou să fie acoperit
cu zăpada care strălucea albă la soare. Şi, pe măsură ce temperatura
scădea, şi inima lui fu cuprinsă de răcoare.
Avea mare nevoie de o navă spaţială capabilă de efectuarea
călătoriilor interstelare. Dacă alte căi nu duceau nicăieri, atunci nu
mai rămânea decât o singură posibilitate. Oricât de periculoasă ar fi
fost, trebuia încercată.

Când Zhang Beihai intră în locuinţa colecţionarului de meteoriţi,

situată într-o clădire cu curte de pe o străduţă pierdută în abisul dintr-
un hutong35, i se păru că încăperea veche şi slab luminată semăna cu
un muzeu de geologie miniatural. Fiecare dintre cei patru pereţi era
căptuşit cu casete din sticlă în care spoturi profesionale luminau un şir
lung de roci absolut neinteresante. Proprietarul, pe la vreo cincizeci de
ani, posesorul unui caracter şi al unui chip tonic, stătea la un banc de
lucru şi examina o piatră mică cu o lupă şi-l salută cu căldură pe
vizitator, când îl văzu. Era, după cum îşi dădu imediat seama Zhang
Beihai, unul dintre acei norocoşi care sunt unici cetăţeni ai unor lumi
îndrăgite, şi numai ale lor. Indiferent de schimbările pe care le-ar fi
suferit lumea largă, putea oricând să se cufunde în el însuşi şi să-şi
găsească mulţumirea.
Această atmosferă demodată ce aparţine doar caselor vechi îi aminti
lui Zhang Beihai că, în timp ce el şi camarazii lui se luptau pentru
supravieţuirea rasei umane, majoritatea oamenilor tot se mai agăţau
de vieţile lor din prezent. Îl cuprinse un sentiment cald, de pace
sufletească.
Finalizarea liftului spaţial şi inovaţia ce avusese loc în domeniul
tehnologiei de fuziune controlată fuseseră două uriaşe încurajări

35 Hutong, cartier de străduțe înguste şi pasaje străjuite de case tradiţionale

chinezeşti, prezente mai ales în Beijing (n. tr.).
 253 
transmise lumii şi atenuaseră într-o mare măsură sentimentul defetist.
Dar liderii lucizi erau conştienţi că acesta era doar începutul. Dacă s-ar
fi păstrat analogia între construcţia flotei spaţiale şi flotele navale,
atunci umanitatea tocmai ajunsese la ţărmul mării, cu tot cu unelte.
Nici măcar docurile de construcţii navale nu se construiseră încă. Nu
numai construirea carcasei navei spaţiale principale, dar şi cercetarea
armelor spaţiale şi a ecosistemelor capabile de reciclare şi construirea
porturilor spaţiale reprezentau o frontieră tehnologică fără precedent
pentru umanitate. Dar numai clădirea fundaţiilor putea dura încă un
secol.
Societatea umană se confrunta cu o altă provocare, în afara abisului
înspăimântător: Construcţia unui sistem de apărare spaţială avea să
consume o cantitate enormă de resurse şi acest consum urma să dea
înapoi calitatea vieţii cu un secol, ceea ce însemna că spiritul uman
avea să fie pus la cea mai grea încercare abia de acum încolo. Ţinând
seama de asta, conducerea militară decisese să înceapă punerea în
aplicare a planului de folosire a cadrelor politice din forţele spaţiale ca
întăriri viitoare. Fiind cel care propusese primul acest plan, Zhang
Beihai fusese numit comandant al Contingentului Special al Întăririlor
Viitoare. Acceptând misiunea, acesta a propus ca toţi ofiţerii din
contingentul special să urmeze cel puţin un an de instruire şi de
muncă în spaţiu înainte de a intra în hibernare, pentru a le oferi
pregătirea necesară pentru munca lor viitoare din forţele spaţiale:
„Ofiţerii superiori nu vor dori ca aceşti comisari politici ai lor să fie
nişte marinari de uscat”, îi spusese el lui Chang Weisi. Această cerinţă
fu aprobată imediat, iar o lună mai târziu primul contingent special de
treizeci de tovarăşi plecă în spaţiu.
— Sunteţi soldat? întrebă colecţionarul, în timp ce-l servea cu ceai.
Când Zhang Beihai încuviinţă din cap, acesta continuă: Soldaţii din
zilele noastre nu mai sunt cum erau soldaţii odată, dar la
dumneavoastră mi-am dat seama din prima clipă.
— Aţi fost şi dumneavoastră soldat odată, spuse Zhang Beihai.
— Punct ochit, punct lovit! Mi-am petrecut toată viaţa în serviciul
Biroului de Topografiere şi Cartografiere a Statului-Major General.
— Cum aţi ajuns să fiţi interesat de meteoriţi? întrebă Zhang
Beihai, uitându-se cu apreciere la colecţia bogată.

 254 
 — Acum un deceniu m-am dus cu o echipă de topografi în
Antarctica în căutare de meteoriţi îngropaţi sub zăpadă şi acolo mi s-a
aprins pasiunea. Vin din afara Terrei, din spaţii îndepărtate, aşa că e
normal să-ţi insufle această atracţie. De câte ori ţin unul în mână, e ca
şi cum m-aş duce într-o lume nouă, extraterestră.
Zhang Beihai scutură din cap cu un zâmbet:
— E doar o senzaţie. Terra însăşi s-a format din materie interstelară
aglomerată, aşa că e şi ea practic un meteorit imens. Piatra de sub
picioarele noastre este din meteoriţi. Această ceaşcă de ceai pe care o
ţin în mână e un meteorit. Pe urmă, se spune că apa de pe Terra a fost
adusă aici de comete, aşa că – ridică ceaşca – ceea ce e în această ceaşcă
e tot un fel de meteorit. Nu e nimic special în tot ce aveţi aici.
Colecţionarul îl arătă cu mâna şi râse:
— Aveţi o minte ageră. Aţi început deja să vă tocmiţi… Dar eu am
încredere în senzaţiile mele.
Colecţionarul nu rezistă tentaţiei să-i prezinte lui Zhang Beihai
colecţia, şi chiar deschise un seif ca să-i arate comoara casei lui: un
acondrit marţian de dimensiunile unei unghii. Îi arătă adânciturile
rotunde şi mici de pe suprafaţa meteoritului şi-i spuse că ar putea fi
fosile microbiene:
— Acum cinci ani, Robert Haag a dorit s-o cumpere cu de o mie de
ori preţul aurului pur, dar nu am acceptat.
— Câte din ele le-aţi adunat personal? întrebă Zhang Beihai,
arătând prin cameră.
— Doar o mică parte. Majoritatea au fost cumpărate din sectorul
privat sau obţinute la schimb de la oameni din comunitatea de
pasionaţi… Dar hai să auzim! Ce tip v-ar interesa?
— Nimic prea costisitor. Ar trebui să aibă o densitate mare, să nu se
spargă cu uşurinţă la impact şi să poată fi prelucrat cu uşurinţă.
— Înţeleg. Doriţi să-l gravaţi.
Încuviinţă:
— Da, puteţi să-i spuneţi aşa. Ar fi grozav dacă aş putea folosi un
strung.
— Atunci poate că un meteorit de fier, spuse colecţionarul în timp
ce deschise o casetă de sticlă şi scoase o piatră de culoare închisă şi cât
o alună. Asta. Conţine mai ales fier şi nichel, cobalt, fosfor, silicon, sulf

 255 
şi cupru. O doriţi densă? Are opt grame la centimetrul cub. Este uşor
de prelucrat, foarte metalică, aşa că strungul nu ar pune probleme.
— E bine. Doar că este puţin prea mică.
Colecţionarul aduse o altă piesă de mărimea unui măr.
— Aveţi ceva şi mai mare?
Colecţionarul îl privi şi-i spuse:
— Lucrurile acestea nu se vând la kilogram. Cele mari sunt scumpe.
— Atunci, aveţi trei de mărimea aceasta?
Colecţionarul îi aduse trei meteoriţi de fier de aproximativ aceeaşi
mărime şi începu să-şi spună discursul care pregătea anunţarea
preţului:
— Meteoriţii de fier nu sunt foarte obişnuiţi. Ei reprezintă doar
cinci la sută dintre toţi meteoriţii şi aceste trei exemplare sunt
excelente. Uitaţi aici – acesta este un octahedrit. Priviţi tiparul cu linii
încrucişate de la suprafaţă. Se numesc tipare Widmanstätten. Şi acesta
e un ataxit bogat în nichel. Liniile acestea paralele se numesc liniile lui
Neumann. Această piesă conţine kamacit şi aceasta este un tenit, un
mineral care nu există pe Terra. Piesa aceasta am găsit-o prin deşert
folosind un detector de metale şi a fost ca şi cum aş fi pescuit un ac în
ocean. Maşina mi-a făcut pană în nisip şi mi s-a rupt arborele de
transmisie. Era să mor.
— Spuneţi preţul.
— Pe piaţa internaţională, un specimen de aceste dimensiuni şi
calitate s-ar putea vinde cu aproape 20 de dolari gramul. Dar iată ce vă
propun: şaizeci de mii de yuani pe bucată, sau trei pentru o sută
optzeci de mii?36
Zhang Beihai îşi scoase telefonul:
— Daţi-mi numărul dumneavoastră de cont. Vă plătesc chiar acum.
Colecţionarul nu spuse nimic pentru un timp destul de lung.
Când Zhang Beihai îl privi, râse uşor încurcat:
— De fapt mă aşteptam să veniţi cu o contra-ofertă.
— Nu, accept preţul.
— Uitaţi, acum, deoarece călătoria spaţială e la îndemâna oricui,
preţul de piaţă a scăzut oarecum chiar dacă nu a devenit uşor să găseşti

36 Aproximativ 10.000 de dolari americani bucata sau 30.000 de dolari americani

toate (n. tr. Joel Martinsen).
 256 
meteoriţi în spaţiu sau la sol. Acestea, vedeţi, valorează…
Zhang Beihai îi tăie, ferm, avântul:
— Nu. Acesta rămâne preţul. Ia-l ca pe o dovadă de preţuire pentru
beneficiari.

După ce ieşi din locuinţa colecţionarului, Zhang Beihai luă

meteoriţii şi-i duse la un atelier de modele de la un institut de
cercetare care aparţinea forţelor spaţiale. Programul de lucru se
încheiase şi atelierul care conţinea o freză controlată digital de un
computer de ultimă generaţie, era pustiu. Mai întâi folosi freza pentru
tăierea celor trei meteoriţi în cilindri de diametre egale, de grosimea
unei mine de creion şi apoi tăie aceşti cilindri în segmente mici de
aceeaşi lungime. Lucră foarte atent, încercând să irosească cât mai
puţin material şi obţinu treizeci şi şase de tije de meteorit mici. Când
termină, culese cu grijă rămăşiţele, scoase lama specială pe care o
selectase pentru tăierea pietrei din maşină şi apoi părăsi atelierul.
Se duse într-un subsol secret ca să-şi termine treaba. Aşeză treizeci
şi şase de cartuşe de pistol de 7,62 mm pe masă înaintea sa şi scoase pe
rând fiecare proiectil. Dacă ar fi fost cartuşe de alamă de stil vechi, ar fi
fost nevoie de mult mai mult efort, dar cu doi ani înainte, întreaga
armată îşi înnoise pistoalele standard cu muniţie fără tub cartuş, ale
căror proiectile erau lipite direct de tub şi erau uşor de scos. Apoi
folosi un adeziv special pentru a fixa câte o tijă de meteorit pe fiecare
tub. Adezivul, care iniţial fusese dezvoltat pentru a repara învelişul
capsulelor spaţiale, împiedica dezlipirea chiar şi în cazul
temperaturilor extrem de mari sau de joase din spaţiu. La sfârşit
obţinu treizeci şi şase de gloanţe de meteorit.
Inseră patru gloanţe de meteorit într-un încărcător, pe care apoi îl
introduse într-un pistol P224, şi trase într-un sac din colţ. Sunetul
produs de împuşcătură fu asurzitor în încăperea îngustă din subsol şi
lăsă în urmă un miros pătrunzător de praf de puşcă.
Examină cu grijă cele patru găuri din sac, observând că erau foarte
mici, ceea ce însemna că meteoritul nu se spărsese în momentul
tragerii. Deschise sacul şi scoase o halcă de carne de vacă proaspătă
din care, cu ajutorul unui cuţit, extrase cu grijă meteoriţii care
pătrunseseră în el. Cele patru tije de meteorit se distruseseră complet,

 257 
lăsând în urmă o grămăjoară de sfărâmături, pe care şi le turnă în
palmă. Nu prezentau practic niciun fel de urme de prelucrare. Acest
rezultat îl satisfăcu.
Sacul în care se afla halca era făcut din materiale folosite în
costumele spaţiale. Pentru a realiza o simulare cât mai realistă,
aranjase straturi-straturi din burete de izolaţie, ţevi de plastic şi alte
materiale.
Ambală atent restul de gloanţe de meteorit şi ieşi din subsol,
plecând să se pregătească pentru vizita sa în spaţiu.

Zhang Beihai atârna în spaţiu la cinci kilometri depărtare de Staţia

Fluviul Galben, o staţie spaţială în formă de roată care era situată la
trei sute de kilometri deasupra punctului terminus al liftului spaţial ca
o contragreutate. Era cea mai mare structură pe care o construise
umanitatea în spaţiu şi putea adăposti pe termen lung peste o mie de
locuitori.
În spaţiul aflat pe o rază de cinci kilometri în jurul liftului spaţial
existau şi alte facilităţi spaţiale, toate fiind mult mai mici decât Staţia
Fluviul Galben şi împrăştiate prin jur ca nişte corturi de nomazi care
erau presărate în prerie pe vremea când începuse cucerirea Vestului
American. Acestea reprezentau preludiul intrării la scară mare a
umanităţii în spaţiu. Şantierele a căror construcţie tocmai fusese
începută erau cele mai mari de până acum şi în cele din urmă aveau să
acopere o suprafaţă de zece ori mai mare decât Staţia Fluviul Galben,
dar, până acum, tot ce se crease fuseseră schelele care arătau ca un
schelet de leviatan. Zhang Beihai venise de la Baza 1, o staţia spaţială
aflată la optzeci de kilometri distanţă şi doar cât o cincime din
mărimea Staţiei Fluviul Galben, baza forţelor spaţiale de pe orbita
geostaţionară. Trăise şi lucrase cu ceilalţi membri ai primului
Contingent Special de Întăriri Viitoare timp de trei luni şi se întorsese
pe Terra o singură dată.
La Baza 1, aşteptase o ocazie şi acum se ivise: facţiunea aerospaţială
ţinea o conferinţă de lucru, de nivel înalt, la Staţia Fluviul Galben şi
toate cele trei ţinte pe care trebuia să le elimine urmau să participe.
Când Staţia Fluviul Galben intrase în funcţiune, Facţiunea
Aerospaţială organizase destule întruniri acolo, de parcă ar fi vrut să

 258 
compenseze situaţia regretabilă care făcuse ca majoritatea oamenilor
din sectorul aerospaţial să nu fi avut niciodată şansa de a ieşi în spaţiu.
Înainte de a părăsi Baza 1, Zhang Beihai îşi aruncase unitatea de
poziţionare a costumului spaţial în cabina proprie, aşa încât sistemul
de supraveghere nu avea să înregistreze faptul că părăsise baza şi n-
avea să existe nicio urmă a deplasărilor sale. Folosind propulsoarele de
la costumul său spaţial, zbură optzeci de kilometri prin spaţiu până la
poziţia pe care o alesese. Apoi aşteptă.
Întrunirea se încheiase, dar el aştepta participanţii să iasă şi să-şi
facă o fotografie de grup.
Fotografia de grup în spaţiu era o tradiţie a participanţilor la
întrunire. De obicei, fotografia se făcea în contralumină, pentru că
aceasta era singura modalitate de a obţine o imagine clară a staţiei
spaţiale. Deoarece fiecare persoană din fotografia de grup trebuia să-şi
seteze vizoarele căştilor pe „modul transparent” pentru a-şi face
vizibilă faţa în timpul realizării fotografiei, ar fi trebuit să-şi ţină ochii
închişi ca să se protejeze de razele intense ale soarelui dacă s-ar fi uitat
la soare direct, ca să nu mai vorbim de faptul că temperatura,
înăuntrul căştilor lor, ar fi devenit insuportabil de mare. Astfel încât
cel mai bun moment pentru fotografia de grup era când soarele se
pregătea să răsară sau să apună după orizontul Terrei. În orbita
geosincronă, la fiecare douăzeci şi patru de ore aveau loc un răsărit şi
un apus de soare, deşi noaptea era foarte scurtă. Zhang Beihai aştepta
apusul soarelui.
Ştia că sistemul de monitorizare al Staţiei Fluviul Galben era
capabil să-i detecteze prezenţa, dar aceasta nu ar fi atras atenţia
nimănui. Fiind punctul de unde avea să înceapă dezvoltarea spaţială,
regiunea era plină de materiale de construcţii folosite şi abandonate,
cât şi de o cantitate încă şi mai mare de gunoi. Mai toate aceste
materiale plutitoare aveau aproximativ dimensiunile unui trup
omenesc. Mai mult, relaţia între liftul spaţial şi facilităţile
înconjurătoare era ca aceea dintre o metropolă şi satele înconjurătoare,
pentru care proviziile necesare veneau în întregime de la aceasta, aşa
că traficul dintre ele era destul de intens. Când oamenii se obişnuiseră
cu mediul spaţial, aceştia adoptaseră treptat obiceiul de a face
traversări individuale. A folosi costumele spaţiale ca pe un soi de

 259 
biciclete spaţiale cu propulsoare care-i împingeau cu viteze de până la
cinci sute de kilometri pe oră reprezenta cel mai uşor mod de
deplasare la distanţe de câteva sute de kilometri de liftul spaţial. În
prezent oamenii zburau între liftul spaţial şi staţiile din jur tot timpul.
Dar, chiar în acel moment, Zhang Beihai ştia că spaţiul era pustiu.
În afara Terrei (care era vizibilă ca o sferă întreagă de pe orbita
geosincronă) şi Soare, gata să se scufunde sub marginea ei, totul, de
jur împrejur, era un abis negru ca smoala şi puzderia de stele erau un
praf strălucitor care nu putea să înlăture pustietatea universului. Ştia
că sistemul de menţinere a vieţii din costumul său avea să mai
funcţioneze doar pentru douăsprezece ore şi înainte de expirarea
acestui timp trebuia să se întoarcă, parcurgând cei optzeci de
kilometri până la Baza 1, care acum era doar un punct confuz şi
îndepărtat în abisul spaţial. Baza însăşi nu ar fi putut supravieţui prea
mult timp, dacă s-ar fi desprins de cordonul ombilical al liftului
spaţial. Însă acum, în timp ce plutea în vidul cel uriaş, simţi că
legătura sa cu lumea albastră de sub el fusese tăiată. Era o prezenţă
independentă din univers, neconectată la vreo lume anume, rătăcind
prin cosmos, fără pământ solid sub picioare şi înconjurat de spaţiul
pustiu din toate părţile, fără origini sau destinaţie, la fel ca Terra,
Soarele şi Calea Lactee. Exista, pur şi simplu, şi-i plăcea această
senzaţie.
Simţi, chiar, că şi spiritul plecat dintre cei vii al tatălui său ar putea
avea aceeaşi senzaţie.
Soarele atinsese marginea Terrei.
Zhang Beihai ridică o mână. Mănuşa costumului său ţinea o lunetă
pe care o folosea ca să observe una dintre ieşirile Staţiei Fluviul
Galben, aflată la zece kilometri depărtare. Pe peretele exterior mare,
din metal curbat, uşa rotundă cu închidere pneumatică nu se
deschisese încă.
Îşi întoarse capul spre Soare care asfinţise pe jumătate şi semăna cu
un inel strălucitor deasupra Terrei.
Privind înapoi la dimensiunile staţiei, văzu acum că raza de lumină
de lângă ieşire devenise, din roşie, verde, ceea ce însemna că aerul din
interiorul compartimentului pneumatic fusese scos. Imediat după
aceea, camera de depresurizare se deschise şi un grup de siluete cu

 260 
costume spaţiale ieşiră pe rând. Erau aproape treizeci. În timp ce
zburau în grup, umbra pe care o aruncau pe peretele exterior al Staţiei
Fluviul Galben se mări.
Trebuia să zboare o distanţă considerabilă pentru ca toată staţia să
poată fi prinsă în cadru, dar nu după mult timp încetiniră şi începură
să se alinieze, în lipsa gravitaţiei, urmând indicaţiile fotografului.
Acum două treimi din Soare se scufundaseră sub orizont. Restul arăta
un obiect luminos incrustat în Terra deasupra unei oglinzi marine
netede care era jumătate albastră şi jumătate portocalie, cu vârful
acoperit de nori scăldaţi în lumină, care păreau nişte pene trandafirii.
În timp ce lumina îşi pierdea din intensitate, oamenii din
îndepărtata fotografie de grup începură să-şi facă vizoarele
transparente, dezvăluindu-şi chipurile din căşti. Zhang Beihai mări
distanţa focală a lunetei şi-şi găsi iute ţintele. Aşa cum se aşteptase,
datorită rangului lor, acestea se aflau în mijlocul primului rând.
Dădu drumul lunetei, lăsând-o suspendată în faţa lui şi cu mâna
stângă răsuci inelul metalic care-i fixa mănuşa dreaptă, ca s-o poată
scoate. Acum mâna lui nu mai era acoperită decât de o mănuşă dintr-
un material textil subţire şi simţi imediat muşcătura frigului spaţial de
– 100° C, aşa că, pentru a evita o îngheţare rapidă îşi întoarse corpul la
un unghi care-i permitea luminii soarelui să-i cadă pe mână. Îşi băgă
mâna într-un buzunar lateral şi scoase un pistol şi două încărcătoare.
Apoi, cu mâna stângă, apucă luneta suspendată şi o fixă pe pistol.
Luneta fusese de la o puşcă, şi o modificase cu un ataşament magnetic
pentru a putea fi folosită la pistol.
Marea majoritate a armelor de pe Terra puteau trage în spaţiu. Vidul
nu reprezenta o problemă, deoarece propulsorul gloanţelor conţinea
propriul lui oxidant, dar trebuia să iei în calcul temperatura din spaţiu.
Ambele extreme erau complet diferite de temperaturile atmosferice şi
aveau potenţialul să afecteze pistolul şi muniţia, aşa că îi era teamă să
lase pistolul şi încărcătorul expuse pentru prea mult timp. Pentru a
scurta acel timp, în ultimele trei luni făcuse exerciţii repetate, scoţând
pistolul, montând luneta şi schimbând încărcătoare.
Începu să ţintească şi-şi captă prima ţintă în vizorul lunetei.
În atmosfera terestră, nici cele mai sofisticate puşti cu lunetă n-ar fi
putut lovi o ţintă aflată la o distanţă de cinci kilometri, dar în spaţiu

 261 
chiar şi un pistol obişnuit putea face asta. Gloanţele se mişcau într-un
vid cu zero gravitaţie, liber de orice interferenţe externe, şi atâta timp
cât se mişcau în direcţia corectă, urmau o traiectorie extrem de stabilă
drept la ţintă. În acelaşi timp, nu exista aer care să opună rezistenţă,
aşa că gloanţele nu-şi micşorau viteza în timpul zborului şi loveau
ţinta cu viteza cu care ieşeau pe ţeavă, asigurând o lovitură letală de la
o mare distanţă.
Apăsă pe trăgaci. Pistolul trase silenţios, dar văzu strălucirea în
capătul ţevii şi simţi reculul. Trase zece gloanţe spre prima ţintă, apoi
înlocui repede încărcătorul şi mai trase zece gloanţe spre a doua ţintă.
După ce înlocui din nou încărcătorul, trase zece gloanţe spre cea de-a
treia ţintă. Se văzură treizeci de străluciri în capătul ţevii. Dacă cineva
din direcţia Staţiei Fluviul Galben ar fi fost atent, ar fi văzut un licurici
zburând pe fundalul întunecat al spaţiului.
Acum cei treizeci de meteoriţi se grăbeau spre ţintele lor. Pistolul
tip 2010 avea o viteză a glonţului de cinci sute de metri pe secundă, aşa
că le trebuiau zece secunde să traverseze distanţa, iar lui Zhang Beihai
nu-i rămânea decât să se roage, în acest timp, că ţintele sale nu se vor
mişca din loc. Speranţa lui nu era lipsită de sens deoarece rândurile
din spate nu se formaseră încă pentru fotografia de grup şi chiar atunci
când s-ar fi format, fotograful trebuia să aştepte până când ceaţa
stropilor din propulsoarele costumelor spaţiale avea să se împrăştie,
aşa că liderii din primul rând trebuiau să aştepte. Dar fiindcă, în fond,
ţintele pluteau în spaţiu şi erau imponderabile, ele s-ar fi putut
deplasa cu uşurinţă, existând posibilitatea ca gloanţele nu numai să-şi
rateze ţintele, dar şi să lovească inocenţi.
Inocenţi? Cei trei oameni pe care avea să-i ucidă erau şi ei inocenţi.
În anii dinaintea Crizei trisolariene, făcuseră ceea ce acum, privind în
urmă, păreau doar nişte investiţii meschine şi se târâseră atenţi pe
gheaţa subţire de pe drumul spre zorii erei spaţiale. Experienţa aceea
capturase gândirea. Trebuiau să fie distruşi de dragul navelor spaţiale
capabile de zborul interstelar. Morţile lor puteau fi considerate ca
ultima lor contribuţie la cauza strădaniilor din spaţiu ale umanităţii.
De fapt, Zhang Beihai trimisese în mod deliberat câteva gloanţe şi
dincolo de ţinte, în speranţa de a lovi şi oameni în afara celor vizaţi.
Într-o situaţie ideală ar fi dorit doar să-i rănească, dar dacă omora o

 262 
persoană sau două în plus, nu avea nicio importanţă. Asta n-ar fi făcut
decât să adoarmă orice potenţiale bănuieli.
Ridică pistolul descărcat şi privi lucid prin lunetă. Era pregătit
pentru eşec. În eventualitatea unuia, avea să înceapă să caute, fără
patimă, o a doua şansă.
Timpul trecea, secundă după secundă, şi în cele din urmă apărură
semne că fusese lovită o ţintă. Zhang Beihai nu văzu gaura din
costumul spaţial, dar se văzu cum iese un gaz alb. Imediat după aceea,
un gaz alb şi mai consistent erupse între primul şi cel de al doilea rând,
poate din cauză că glonţul trecuse prin spatele ţintei şi intrase în setul
de propulsie. Avea încredere în puterea gloanţelor: când proiectilele de
meteorit lovesc ţintele cu aceeaşi viteză cu care au plecat din ţeavă,
este ca şi cum ai fi împuşcat de foarte aproape. Apărură brusc nişte
crăpături pe vizorul căştii uneia dintre ţinte, opacizându-l, dar apucă
să vadă sângele care ţâşnise înăuntru, înainte să se amestece cu gazele
scurse şi să fie pulverizat prin gaura făcută de glonţ în exterior, unde
îngheţă şi se transformă în cristale ca de zăpadă. Observaţiile sale
confirmară repede faptul că fuseseră loviţi cinci oameni, inclusiv cele
trei ţinte, şi că fiecare ţintă fusese lovită de cel puţin cinci ori.
Prin vizoare văzu că toţi din grup ţipau îngroziţi şi din forma
buzelor ghici că printre cuvintele spuse de ei erau şi cele pe care le
aştepta:
— Ploaie de meteoriţi!
Toţi cei din fotografia de grup îşi setară propulsoarele la capacitate
maximă şi se grăbiră să ajungă înapoi la staţie, lăsând în urmă dâre de
ceaţă albă şi apoi trecură dincolo de încuietoarea magnetică rotundă,
intrând astfel în Staţia Fluviul Galben. Zhang Beihai văzu că aceia
cinci dintre ei care fuseseră împuşcaţi fură duşi şi ei înăuntru.
Îşi activă propriul set propulsor şi acceleră spre Baza 1. Inima îi era
acum rece şi calmă ca spaţiul gol din jur. Ştia că moartea celor trei
figuri-cheie din facţiunea aerospaţială nu garanta că motorul cu
radiaţie fără emisie de materie avea să devină direcţia principală de
cercetare pentru navele spaţiale, însă făcuse tot ce putea. Nu conta ce
urma să se mai întâmple. Iar în privinţa ochilor vigilenţi ai tatălui său,
care-l priveau din înalturi, putea acum să se relaxeze.

 263 
 În acelaşi moment, practic, în care Zhang Beihai se întorcea la Baza
1, jos, pe Internetul de pe Terra, câţiva oameni se adunau grăbiţi în
sălbăticia lumii virtuale a celor Trei Corpuri pentru a discuta ce se
întâmplase.
— De data asta, informaţia transmisă cu ajutorul sophonului a fost
foarte detaliată, altfel nici nu am fi crezut că a făcut-o cu adevărat,
spuse Qin Shi Huang, în timp ce-şi agita nervos spada în jur: Uitaţi-vă
la ce-a făcut, şi apoi uitaţi-vă la cele trei încercări ale noastre de a-l
asasina pe Luo Ji. Oftă: Uneori prea ne comportăm ca nişte tocilari. Nu
avem genul acela de competenţă imperturbabilă.
— Şi pur şi simplu o să stăm aici liniştiţi, în timp ce ăsta îşi face de
cap? întrebă Einstein.
— În conformitate cu intenţiile Stăpânului, asta este tot ce putem
face. Omul este extrem de încăpăţânat şi un triumfalist şi Stăpânul nu
doreşte să interacţionăm inutil cu acest gen de oameni. Trebuie să ne
concentrăm atenţia asupra Escapismului. Stăpânul crede că defetismul
este mult mai periculos decât triumfalismul, spuse Newton.
— Dacă e să muncim cu loialitate şi seriozitate în slujba Stăpânului,
nu putem crede pe deplin în strategia Stăpânului. Până la urmă, nu
este vorba decât de sfatul unui copil, spuse Mozi.
Qin Shi Huang dădu cu spada de pământ:
— Cu toate acestea, nonintervenţia este corectă în această
chestiune. Hai să-i lăsăm să-şi îndrepte dezvoltarea în direcţia navelor
spaţiale acţionate de radiaţie. Cu cercetarea din fizică blocată de
sophoni, asta ar fi o realizare de vârf, care nu va mai putea fi depăşită.
Asta ca să nu mai spun că va fi o prăpastie fără fund în care umanitatea
îşi va arunca tot timpul şi energia, şi nu se va alege cu nimic în schimb.
— Suntem de acord asupra acestui punct. Dar cred că acest om este
de o importanţă critică. Este periculos, spuse Von Neumann.
— Exact! spuse Aristotel, dând din cap în mod repetat. Obişnuiam
să credem că e doar un soldat, dar oare comportamentul lui mai are
ceva de-a face cu cel al unui soldat care acţionează în conformitate cu
disciplina şi regulile stricte?
— Da, este periculos. Credinţa lui e tare ca stânca, este vizionar şi
necruţător, fără patimă, şi operează calm şi cu hotărâre. De obicei este
precis şi serios, însă, când e nevoie, poate depăşi limitele, acţionând

 264 
într-un mod ieşit din comun, spuse Confucius, cu un oftat. Cum a spus
şi Primul Împărat, este genul de om care ne lipseşte.
— Nu va fi greu să-l învingem. Tot ce avem de făcut este să-i
denunţăm crimele, spuse Newton.
— Nu e atât de simplu, spuse Qin Shi Huang, suflecându-şi
ameninţător o mânecă spre el. Totul e din vina ta. Ai folosit
informaţiile pe care le primeşti de la sophoni pentru a semăna
discordia în forţele spaţiale şi la ONU, deci cum a fost posibil să se
întâmple aşa ceva? Denunţul ar fi o chestiune de onoare, sau chiar un
simbol al loialităţii!
— Şi nu avem nicio dovadă concludentă, spuse Mozi. Planurile lui
au fost desăvârşite. Gloanţele s-au sfărâmat când au lovit, aşa că orice
autopsie n-ar scoate la iveală decât meteoriţi autentici din trupurile
celor morţi sau răniţi. Toţi vor crede că au murit de la o ploaie de
meteoriţi. Adevărul este atât de bizar încât nimeni nu l-ar crede.
— Este bine că se duce să creeze întăriri în viitor. Cel puţin nu ne va
deranja o vreme.
Einstein scoase un oftat prelung:
— S-au dus. S-au dus cu toţii. Ar trebui să ne ducem şi câţiva dintre
noi.

Deşi spuseseră că se vor întâlni din nou, ştiau cu toţii în inimile lor
că era un rămas-bun.
Când Contingentul Special al Întăririlor Viitoare se îndreptă spre
Centrul de Hibernare, Chang Weisi şi alţi generali superiori ai forţelor
spaţiale veniră la aeroport să-i conducă. Îi întinse o scrisoare lui Zhang
Beihai.
— Această scrisoare este pentru succesorul meu. În ea îi explic
despre tine şi îi recomand cu căldură să te numească Comandantul
Spaţial. Te vei trezi abia peste cincizeci de ani de acum încolo, posibil
chiar mai târziu decât atât, şi atunci probabil că te vei confrunta cu un
mediu de lucru şi mai dificil. Va trebui mai întâi să te adaptezi
viitorului şi în acelaşi timp să păstrezi spiritul soldaţilor timpului
nostru. Trebuie să fii informat despre metodele noastre de lucru de azi
şi să ştii care dintre ele sunt învechite şi care ar trebui continuate.
Acesta se va putea dovedi cel mai mare avantaj al tău din viitor.

 265 
 Zhang Beihai spuse:
— Comandante, pentru prima oară simt puţin regret că sunt ateu.
Altfel, am fi putut spera să ne întâlnim într-un alt timp şi loc.
Chang Weisi fu luat puţin prin surprindere de acest sentiment care
venea de la un om foarte sobru de obicei şi cuvintele lui răsunară şi în
inimile tuturor celor de faţă. Dar fiindcă erau soldaţi, îşi ţinură
ascunse adânc bătăile inimilor lor.
— Mă simt recunoscător că ne-am întâlnit în această viaţă. Te rog
să-i saluţi pe camarazii noştri viitori, spuse Chang Weisi.
După salutul final, contingentul special se urcă în avion.
Privirea lui Chang Weisi nu se dezlipi de spatele lui Zhang Beihai
pentru o clipă. Pleca un soldat de neclintit şi poate că nu avea să mai
existe niciodată un altul ca el. De unde venea credinţa aceasta
nestrămutată a lui? Întrebarea rămăsese dintotdeauna ascunsă în
adâncul minţii sale şi uneori chiar îl făcuse puţin invidios. Un soldat
cu credinţa în victorie era norocos. În Ziua Bătăliei de Apoi, acei
oameni norocoşi vor fi o marfă rară. În timp ce silueta înaltă a lui
Zhang Beihai dispărea pe uşa cabinei, Chang Weisi trebui să
recunoască că, de când îl cunoscuse până în ultimul moment, nu-l
înţelesese niciodată cu adevărat.
Avionul decolă, ducându-i pe cei care poate aveau şansa să vadă ce
se va alege până la urmă de umanitate, apoi dispăru în spatele norilor
subţiri şi palizi. Era o zi mohorâtă de iarnă. Soarele strălucea apatic în
spatele unui pâlc de nori cenuşii şi vântul răcoros care bătea prin
aeroportul pustiu împrăştia o senzaţie de cristal solidificat, dând
impresia că primăvara nu va mai veni niciodată. Chang Weisi îşi
îndreptă gulerul hainei lui de armată. Împlinea cincizeci şi patru de
ani astăzi şi în vântul acela deprimant de iarnă îşi văzu propriul sfârşit
şi pe acela al rasei umane.

 266 
 ANUL 20, ERA DE CRIZA
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
4,15 ani-lumină

Rey Diaz şi Hines fură treziţi din hibernare în acelaşi timp, cu

vestea că apăruse tehnologia pe care o aşteptau.
— Aşa de repede? exclamară ei după ce aflaseră că trecuseră doar
opt ani.
Fură informaţi că datorită unei investiţii fără precedent, tehnologia
progresase cu o viteză uluitoare în ultimii câţiva ani. Dar nu toate
veştile erau optimiste. Umanitatea făcea pur şi simplu un sprint final,
traversând distanţa dintre ea şi bariera sophonilor, aşa că progresele pe
care le făcea erau pur tehnologice. Fizica de vârf rămânea blocată şi
băltea ca un ochi de apă stătută, iar rezervorul teoriei era secat.
Progresul tehnologic urma să încetinească şi să se oprească definitiv în
cele din urmă. Dar, cel puţin pentru câtva timp, nimeni nu ştia când
avea să vină sfârşitul tehnologiei.

Cu picioarele încă amorţite de hibernare Hines păşi într-o structură

asemănătoare unui stadion, al cărei interior era învăluit într-o ceaţă
albă, deşi lui aerul i se părea uscat. Nu putu să-şi dea seama ce era. O
lumină de lună blândă ilumina ceaţa, care era destul de rară la
înălţimea unui om, dar devenea suficient de densă deasupra capului ca
acoperişul să rămână invizibil. Prin ceaţă, zări o siluetă minionă pe
care o recunoscu imediat: era soţia lui. Când fugi spre ea prin ceaţa
aceea, fu ca şi cum ar fi fugit după o fantomă, doar că în cele din urmă
totul sfârşi printr-o îmbrăţişare.
— Îmi pare rău, dragostea mea, am îmbătrânit cu opt ani, spuse
Keiko Yamasuki.
— Chiar şi aşa, eşti mai tânără decât mine, spuse el, în timp ce se
uita la ea din cap până în picioare.
Timpul nu părea să fi lăsat urme pe trupul ei, dar părea palidă şi
istovită în lumina apoasă a lunii din ceaţa aceea. Aşa cum stătea în
ceaţă şi în lumina lunii, îi amintea de noaptea aceea în tufişul de

 267 
bambuşi din curtea lor din Japonia.
— Nu ne înţeleseserăm că vei intra în hibernare la doi ani după
mine? De ce ai aşteptat tot timpul acesta?
— Am dorit să lucrez la pregătirile pentru munca noastră de după
hibernare, dar a fost prea mult de lucru, aşa că asta am făcut în tot
acest timp, spuse ea în timp ce-şi aranjă o şuviţă de păr pe frunte.
— Ţi-a fost greu?
— A fost foarte greu. Au fost lansate şase proiecte de cercetare
pentru crearea de supercomputere de nouă generaţie la puţină vreme
după ce ai intrat în hibernare. Trei dintre ele folosesc arhitectura
tradiţională, unul foloseşte arhitectura non-Von Neumann şi celelalte
două sunt proiecte de computere cuantice şi biomoleculare. Dar după
doi ani, savanţii de top ai acelor două proiecte mi-au spus că puterea
de calcul pe care ne-o doream era imposibilă. Proiectul de calcul
cuantic a fost primul abandonat, fiindcă nu avea destul sprijin în fizica
teoretică din prezent: cercetarea se lovise de bariera sophonică. Apoi,
proiectul biomolecular a fost şi el întrerupt. Au spus că nu era decât o
extravaganţă. Ultimul care a fost oprit a fost computerul non-Von-
Neumann. Arhitectura lui era de fapt o simulare a creierului uman, dar
au spus că era doar un ou fără o formă clară care nu s-ar fi transformat
niciodată într-un pui de găină. Doar cele trei proiecte cu arhitectură
tradiţională mai sunt funcţionale, dar pentru foarte mult timp nu s-a
înregistrat niciun progres.
— Deci aşa stau lucrurile… Ar fi trebuit să rămân şi eu lângă tine în
tot timpul acesta.
— N-ar fi avut niciun rost. Ţi-ai fi pierdut opt ani de viaţă şi atât.
Abia recent, într-o perioadă când eram complet descurajaţi, am reuşit
să venim cu ideea nebună de a simula creierul uman într-un mod
absolut barbar.
— Şi care e această idee?
— Să transformăm softul de simulare anterior în hardware folosind
un microprocesor care să simuleze un neuron, apoi să lăsăm toate
microprocesoarele să interacţioneze şi să permitem modificări
dinamice ale modelului de conexiune.
Hines se gândi la acest lucru preţ de câteva secunde, apoi îşi dădu
seama ce voia ea să spună:

 268 
 — Vrei să spui să fabricăm o sută de miliarde de microprocesoare?
Ea încuviinţă.
— Bine, dar asta este practic suma totală a tuturor
microprocesoarelor care au fost fabricate în toată istoria omenirii!
— Nu am făcut calculul, dar este probabil mult mai mult decât atât.
— Chiar dacă ai avea toate acele cipuri, cât ar dura să se conecteze
toate?
Keiko Yamasuki zâmbi istovită:
— Ştiam deja că nu va merge. Era doar o idee disperată. Dar ne-am
gândit serios s-o facem atunci şi să producem cât mai multe posibil.
Arătă în jur: Acesta de aici este unul dintre cele treizeci de ateliere de
asamblare a creierelor virtuale pe care le-am planificat. Dar n-a fost
construit decât acesta.
— Trebuia să fiu cu tine aici, repetă Hines, cu şi mai multă emoţie.
— Din fericire, am obţinut până la urmă computerul pe care ni l-am
dorit. Performanţa lui este de zece mii de ori mai bună decât când ai
intrat în hibernare.
— Arhitectură tradiţională?
— Arhitectură tradiţională. Câteva picături stoarse în plus din
lămâia Legii lui Moore. A uimit comunitatea de calcul – dar de data
aceasta, dragostea mea, chiar am ajuns la capăt.
Un computer fără pereche. Dacă umanitatea eşua, nu va avea să
mai fie egalat niciodată, gândi Hines, dar nu o spuse cu voce tare.
— Cu computerul acesta, cercetarea asupra Convertorului de
imagini cu putere de rezoluţie a devenit mult mai simplă. Apoi ea
întrebă brusc: Dragostea mea, ai idee cum arată o sută de miliarde?
Când el scutură din cap, ea zâmbi şi-şi întinse braţele, arătând în jur.
Uite, aşa arată o sută de miliarde.
— Cum? Rămas fără grai, Hines privi la ceaţa albă din jur.
— Suntem în inima afişajului holografic al supercomputerului,
spuse ea în timp ce manevra un mic dispozitiv ce-i atârna pe piept.
Hines observă că avea o rotiţă de derulare şi se gândi că poate era ceva
ca un mouse.
În timp ce-l regla, simţi o modificare în ceaţa din jur. Deveni mai
densă acolo unde apărea clar imaginea mărită a unei anumite regiuni.
Apoi observă că era formată dintr-un număr incalculabil de particule

 269 
minuscule strălucitoare şi aceste particule emiteau ele însele o
iluminare ca a luminii lunii, nu împrăştiau lumină dintr-o sursă
exterioară. În timp ce mărirea imaginii continua, particulele deveneau
stele strălucitoare, dar în loc să vadă cerul înstelat deasupra Terrei, era
ca şi cum ar fi privit din inima Căii Lactee, unde stelele erau dense şi
practic nu lăsau loc întunericului.
— Fiecare stea e un neuron, spuse ea. Trupurile le erau acum
argintate de către oceanul format dintr-o sută de miliarde de stele.
Pe măsură ce holograma continua să se mărească, observă
nenumărate tentacule subţiri care se extindeau radial de la fiecare stea
pentru a forma conexiuni complexe, ştergând câmpul stelar şi
situându-l şi pe el în structura infinită a reţelei.
Imaginea se mărea şi mai mult şi fiecare stea începu să prezinte o
structură care-i era familiară din microscopia electronică, şi anume
aceea a celulelor şi sinapselor creierului.
Ea apăsă mouse-ul şi imaginea reveni brusc la starea de ceaţă albă.
— Este o imagine generală a structurii creierului captată cu ajutorul
Convertorului de imagini cu putere de rezoluţie care a scanat trei
milioane de secţiuni transversale în mod simultan. Desigur, ceea ce
vedem noi acum este imaginea procesată – pentru confortul
observării, distanţa dintre neuroni a fost mărită cu patru sau cinci
ordine de mărime aşa că arată de parcă am fi vaporizat un creier. Cu
toate acestea, topologia conexiunilor dintre ele a fost conservată.
Acum, să privim o imagine dinamică…
Apărură tulburări ale ceţii, puncte sclipitoare din ceaţă care păreau
ca un pic de praf de puşcă presărat pe o flacără. Keiko Yamasuki mări
imaginea până când ajunse să semene cu un câmp stelar şi Hines văzu
creşterea fluxului stelar din creierul-univers, tulburările din oceanul
de stele apărând sub diferite forme în diferite locuri: unele ca nişte
pâraie, altele ca nişte vârtejuri şi altele ca nişte maree puternice, toate
mutabile instantaneu şi producând imagini uluitoare de auto-
organizare înăuntrul haosului abundent. Apoi imaginea se schimbă
din nou şi ajunse să semene cu o reţea şi văzu miriade de semnale ale
nervilor care transmiteau de zor mesaje de-a lungul sinapselor, ca
nişte perle sclipitoare în cadrul unei reţele complexe de conducte…
— Al cui creier este acesta? întrebă el cu uimire.

 270 
 — Al meu, spuse ea, privindu-l iubitoare. Când a fost captată
această imagine, mă gândeam la tine.

Reţineţi, vă rog: La aprinderea culorii verde va apărea al şaselea set

de propuneri test. Dacă propoziţia este adevărată, apăsaţi butonul din
dreapta. Dacă propoziţia este falsă, apăsaţi butonul din stânga.
Propoziţia 1: Cărbunele este negru.
Propoziţia 2: 1 + 1 = 2.
Propoziţia 3: Temperatura din timpul iernii este mai scăzută decât
cea din timpul verii.
Propoziţia 4: Bărbaţii sunt în general mai scunzi decât femeile.
Propoziţia 5: O linie dreaptă este distanţa cea mai scurtă dintre
două puncte.
Propoziţia 6: Luna este mai strălucitoare decât soarele.

Afirmaţiile erau afişate una după alta pe un ecran mic din faţa
subiectului testat. Fiecare propoziţie era afişată patru secunde şi
subiectul apăsa butonul din stânga sau din dreapta, după cum
considera necesar. Capul îi era acoperit de un înveliş metalic care
permitea Convertorului de imagini cu putere de rezoluţie să captureze
o vedere holografică a creierului său, pe care computerul urma s-o
proceseze şi să producă un model neural dinamic pentru analiză.
Aici, în stadiul iniţial al proiectului de cercetare al lui Hines,
subiectul era angajat doar în tipul de gândire critică cel mai simplu şi
propoziţiile testului aveau răspunsuri concise şi clare. În timpul unor
asemenea gânduri simple, modul de operare al reţelei neurale
cerebrale era uşor de identificat şi oferea un punct de pornire pentru
un studiu aprofundat al naturii gândului.
Echipele de cercetare conduse de Hines şi de Keiko Yamasuki
făcuseră un oarecare progres. Descoperiseră că gândirea critică nu
fusese produsă în niciun loc specific din reţeaua neurală cerebrală, ci
folosea un mod specific de transmisiune prin impulsuri nervoase şi că,
prin intermediul puternicului computer, acest model putea fi regăsit şi
localizat din vasta reţea de neuroni prin folosirea unei metode destul
de similare cu cea de poziţionare a stelelor pe care i-o oferise
astronomul Ringier lui Luo Ji. Dar, spre deosebire de găsirea unui tipar

 271 
de poziţii anume într-un câmp stelar, în universul creierului tiparul
era dinamic şi era identificabil doar prin caracteristicile sale
matematice. Era într-un fel ca o căutare a unui mic vârtej într-un
ocean imens, ceea ce însemna că puterea de calcul necesară era cu mai
multe ordine de mărime superioară aceleia a câmpului stelar şi era
fezabilă doar pe acest terminal recent.
Hines şi soţia sa se plimbară prin harta de nori a creierului din
afişajul holografic. De fiecare dată când identifica un punct de gândire
critică în creierul subiectului, computerul indica poziţia sa din
imagine cu o lumină intermitentă roşie. Nu era decât un mod de a
oferi o plăcere ochiului şi nu era absolut necesar pentru studiu. Lucrul
cel mai important era analiza structurii interne a transmisiunii prin
impulsuri nervoase în punctul gândului, pentru că acolo se ascundeau
misterele esenţei minţii.
Tocmai atunci intră directorul medical al echipei de cercetare şi
spuse că Subiectul 104 avea probleme.
Când Convertorul de imagini cu putere de rezoluţie abia fusese
implementat, scanarea unei cantităţi atât de uriaşe de secţiuni
transversale genera o radiaţie puternică, fatală oricărei fiinţe scanate,
dar îmbunătăţirile aduse ulterior reduseseră radiaţiile până sub limita
de pericol, şi un mare număr de teste demonstraseră, că atâta timp cât
filmarea se limita la o anumită durată de timp, Convertorul de imagine
cu putere de rezoluţie nu cauza deteriorări ale creierului.
— Pare să aibă hidrofobie, spuse directorul medical, în timp ce se
grăbeau să ajungă la centrul medical.
Hines şi Keiko Yamasuki se opriră brusc uluiţi. Hines se uită fix la
directorul medical:
— Hidrofobie? S-a infectat cu rabie?
Directorul medical ridică o mână şi încercă să-şi pună ordine în
gânduri:
— Ah, îmi cer scuze. Nu m-am exprimat exact. Nu are niciun fel de
probleme fizice şi creierul său şi alte organe nu au fost vătămate în
niciun fel. Doar că îi este frică de apă, aşa cum i-ar fi cuiva bolnav de
rabie. Refuză să bea apă şi nu se atinge nici de mâncarea umedă. Este
doar un efect psihologic. Crede, pur şi simplu, că apa e toxică.
— Mania persecuţiei? întrebă Keiko Yamasuki.

 272 
 Directorul medical ridică o mână:
— Nu, nici vorbă. Nu crede că a pus cineva otravă în apă. Crede
doar că apa însăşi e toxică.
Din nou, Hines şi soţia sa se opriră nemişcaţi şi directorul medical
scutură din cap, nedumerit.
— Dar psihologic, este complet normal din toate celelalte puncte de
vedere… Nu pot să-mi explic. Trebuie să-l vedeţi cu ochii
dumneavoastră.
Subiectul 104 era un student voluntar care venise ca să câştige nişte
bani de buzunar. Înainte să intre în camera pacientului, directorul îi
spuse lui Hines şi soţiei sale:
— Nu a băut nimic de două zile. Dacă o ţine tot aşa, va deveni
complet deshidratat şi va trebui să-l hidratăm cu forţa. Stând în
dreptul uşii arătă spre un cuptor cu microunde şi spuse: Vedeţi? Vrea
să-i uscăm complet pâinea şi alte mâncăruri, ca să le mănânce.
Hines şi soţia sa intrară în camera pacientului. Subiectul 104 se uită
la ei cu teamă în ochi. Avea buzele crăpate şi părul ciufulit, dar altfel
arăta complet normal. Îl trase pe Hines de mânecă şi-i spuse cu un glas
răguşit:
— Doctore Hines, vor să mă omoare. Nu înţeleg de ce. Arătă cu
degetul un pahar de apă care se afla pe noptiera de lângă patul său: Vor
să-mi dea să beau apă.
Hines privi paharul cu apă limpede, convins că subiectul nu avea
rabie, deoarece adevărata hidrofobie ar fi produs spasme de teroare la
simpla vedere a apei. Sunetul apei curgătoare i-ar fi produs nebunia şi
ar mai fi existat şi o reacţie de teamă intensă la simplul auz al
menţionării ei de către alţii.
— După privire şi din felul cum vorbeşte, consider că este într-o
stare normală din punct de vedere psihologic, îi spuse Keiko Yamasuki
lui Hines în japoneză. Avea o diplomă în psihologie.
— Chiar crezi că apa e toxică? întrebă Hines.
— Cum, nu e evident? La fel cum soarele dă lumină şi aerul conţine
oxigen. Nu puteţi nega acest fapt elementar, nu-i aşa?
Hines se sprijini pe un umăr şi spuse:
— Tinere, viaţa a apărut în apă şi nu poate exista fără ea. Propriul
tău corp este şaptezeci la sută apă.

 273 
 Ochii subiectului 104 se întunecară şi acesta se ghemui la loc în pat,
luându-se cu mâinile de cap:
— Ştiu. Problema asta mă torturează. Este cel mai incredibil lucru
din univers.
— Aş vrea să văd fişa de experiment a subiectului 104, vă rog, îi
spuse Hines directorului medical după ce părăsiră camera unde se afla
pacientul. Când ajunseră în biroul directorului, Keiko Yamasuki spuse:
— Uită-te mai întâi la propoziţiile din test.
Propoziţiile din test se afişară pe ecranul computerului, una câte
una:

Propoziţia 1: Pisicile au un număr total de trei picioare.

Propoziţia 2: Stâncile nu trăiesc.
Propoziţia 3: Soarele are o formă de triunghi.
Propoziţia 4: Fierul este mai greu decât bumbacul la acelaşi volum.
Propoziţia 5: Apa este toxică.

— Stop! zise Hines, arătând spre Propoziţia 5.

— Răspunsul lui e „fals”, spuse directorul.
— Priviţi toţi parametrii şi operaţiile după Propoziţia 5.
Înregistrările arătau că imediat ce s-a răspuns la Propoziţia 5,
Convertorul de imagini cu putere de rezoluţie a mărit puterea scanării
punctului de gândire critică din reţeaua neurală cerebrală a
subiectului. Pentru îmbunătăţirea acurateţei scanării acestei zone,
intensitatea radiaţiei şi a câmpului magnetic fuseseră mărite în această
mică regiune. Hines şi Keiko Yamasuki examinară atent lista lungă de
parametri înregistraţi de pe ecran.
— Scanarea aceasta mărită a fost făcută şi pentru alţi subiecţi şi
pentru alte propoziţii? întrebă Hines.
Directorul întrebă:
— Fiindcă efectul scanării mărite nu a fost prea bun, aceasta a fost
anulată după patru încercări, de teama radiaţiei localizate excesive. La
primele trei… (îşi consultă computerul şi apoi zise:) a fost vorba de
nişte propoziţii benigne, adevărate.
— Ar trebui să folosim aceiaşi parametri de scanare şi să repetăm
experimentul pentru Propoziţia 5, spuse Keiko Yamasuki.

 274 
 — Dar… cine îl va face? întrebă directorul.
— Îl fac eu, spuse Hines.

Apa este toxică.

Propoziţia 5 apăru în text negru pe fond alb. Hines apăsă pe

butonul „Fals” din stânga, dar nu simţi nimic în afară de o senzaţie
uşoară de căldură în zona cefei produsă de scanarea intensă.
Ieşi din laboratorul Convertorului de imagini cu putere de rezoluţie
şi se aşeză la o masă, în timp ce o mulţime ce o includea şi pe Keiko
Yamasuki, îl urmăreau. Pe masă era un pahar cu apă limpede. Ridică
paharul şi-l aduse încet la buze şi sorbi. Mişcările lui erau relaxate şi
avea o expresie de calm absolut, începură cu toţii să ofteze uşuraţi, dar
apoi îşi dădură seama că gâtul său nu se mişca să înghită apa. Muşchii
feţei se încleştară şi apărură nişte spasme şi-n ochi îi apăru aceeaşi
teamă pe care o prezenta Subiectul 104, de parcă spiritul lui s-ar fi
confruntat cu o forţă puternică şi invizibilă. În cele din urmă scuipă
toată apa din gură şi îngenunche să vomite, dar nu ieşi nimic. Chipul i
se învineţi. Luându-l pe Hines în braţe, Keiko Yamasuki îl bătu pe
spate cu o mână.
După ce-şi reveni, întinse o mână:
— Dă-mi nişte prosoape de hârtie! ceru el.
Le luă şi-şi şterse cu grijă cele câteva picături de apă care-i căzuseră
pe pantofi.
— Chiar crezi că apa este toxică, dragule? întrebă Yamasuki cu
lacrimi în ochi. Înaintea experimentului îl rugase în mod repetat să
înlocuiască propoziţia cu una falsă care era complet inofensivă, dar el
refuzase.
El încuviinţă:
— Da, cred. Privi mulţimea cu ochii plini de neputinţă şi tulburare:
Cred. Chiar cred.
— Hai să-ţi repet cuvintele tale, spuse ea, bătându-l pe umăr: Viaţa
a apărut în apă şi nu poate exista fără ea. Propriul tău corp este
şaptezeci la sută apă!
Hines îşi înclină capul şi privi petele de apă de pe podea. Apoi
scutură din cap:

 275 
 — Ai dreptate, dragă. Chestiunea asta mă torturează. Este cel mai
incredibil lucru din univers.

La trei ani după inovaţia din fuziunea nucleară controlată, noi şi

neobişnuite corpuri cereşti îşi ocupară locul pe bolta cerului nopţii de
pe Terra şi cinci dintre ele se puteau vedea simultan de pe o emisferă.
Corpurile îşi schimbau dramatic gradul de luminanţă, strălucind mai
puternic decât Venus în momentul maximei lor străluciri şi adesea
chiar clipeau rapid. Câteodată, unul dintre ele începea să erupă brusc
cu o creştere rapidă în strălucire, apoi se stingea după două sau trei
secunde. Erau reactoare de fuziune care erau testate pe orbita
geosincronă.
Propulsia radioactivă fără emisie de materie câştigase, fiind acum
considerată singura cale de cercetare pentru viitorul navelor spaţiale.
Acest tip de propulsie avea nevoie de reactoare de mare putere care nu
puteau fi testate decât în spaţiu şi aşa apăruseră aceste reactoare
strălucitoare din spaţiu, de la treizeci de mii de kilometri distanţă,
cunoscute drept stelele nucleare. De fiecare dată când erupea o stea
nucleară, asta reprezenta o înfrângere dezastruoasă. Dar spre
deosebire de ce credeau cei mai mulţi oameni, erupţiile stelelor
nucleare nu erau explozii din reactorul nuclear, ci expunerea miezului
când carcasa externă a reactorului se topea de la căldura produsă prin
fuziune. Miezul de fuziune era ca un soare mic şi fiindcă topea
materialele terestre cele mai rezistente la căldură ca pe ceară, trebuia
să fie conţinut de un câmp electromagnetic. Aceste limitări, deseori,
eşuau.
Pe balconul de la ultimul etaj al Comandamentului Spaţial, Chang
Weisi şi Hines tocmai asistaseră la o asemenea erupţie. Strălucirea ei,
asemănătoare luminii lunii, îşi aruncă umbrele pe zid înainte să
dispară. Hines era al doilea dintre Cei cu Faţa la Zid pe care Chang
Weisi îl întâlnise după Tyler.
— E pentru a treia oară luna asta, spuse Chang Weisi.
Hines privi la cerul care acum se întunecase:
— Puterea acestor reactoare abia ajunge la un procent din ce avem
nevoie pentru motoarele spaţiale viitoare şi nici măcar nu
funcţionează stabil. Şi chiar dacă reactoarele necesare ar fi create,

 276 
tehnologia motorului va fi şi mai dificilă. Precis că acolo ne vom
confrunta cu blocajul sophonilor.
— Aşa este. Sophonii ne blochează orice cale, spuse Chang Weisi,
privind în depărtare. Marea de lumini din oraş părea şi mai
strălucitoare, de când lumina din cer dispăruse.
— Orice scânteie de speranţă păleşte imediat ce apare, şi într-o zi va
fi distrusă pentru totdeauna. E aşa cum spui: Sophonii ne blochează
toate căile.
Chang Weisi spuse, râzând:
— Doctore Hines, sper că nu ai venit aici să-mi faci o demonstraţie
de defetism, nu?
— Tocmai despre asta vreau să vă vorbesc. Reapariţia defetismului
este diferită de data aceasta. Se bazează pe condiţiile de viaţă reduse
drastic în sânul întregii populaţii şi are un impact încă şi mai
important asupra armatei.
Chang Weisi privi înapoi de la distanţă, dar nu spuse nimic.
— Generale, vă înţeleg problemele şi aş dori să vă ajut.
Chang Weisi îl privi pe Hines în tăcere preţ de câteva secunde, cu o
expresie indescifrabilă pentru celălalt bărbat. Apoi, fără să răspundă
ofertei sale, spuse:
— Evoluţia creierului omenesc are nevoie de douăzeci de mii până
la două sute de mii de ani ca să ajungă la schimbări notabile, dar
civilizaţia umană are o istorie de doar cinci mii de ani. Aşa că ceea ce
folosim noi acum este creierul omului primitiv… Doctore îţi aplaud
ideile deosebite şi probabil că aici se află adevăratul răspuns.
— Mulţumesc. Suntem cu toţii, în fond, Familia Flintstone.
— Dar chiar ar fi posibil să folosim tehnologia pentru dezvoltarea
abilităţilor mentale?
Aici, Hines se entuziasmă:
— Generale, nu sunteţi atât de primitiv, cel puţin prin comparaţie
cu ceilalţi! Am remarcat că aţi spus „abilităţi mentale” şi nu
„inteligenţă”. Cele dintâi sunt mult mai cuprinzătoare decât ultima.
Pentru a învinge defetismul, de exemplu, nu ne putem baza doar pe
inteligenţă. Şi dat fiind blocajul sophonilor, cu cât inteligenţa este mai
înaltă, cu atât există mai multe greutăţi de a crede în victorie.
— Răspundeţi odată! E posibil?

 277 
 Hines scutură din cap:
— Cât de multe ştiţi despre munca mea şi a lui Keiko Yamasuki
dinaintea Crizei Trisolariene?
— Nu prea multe. Cred că era ceva de genul: esenţa gândului nu se
află la nivelul molecular, ci este efectuată la nivel cuantic. Mă întreb
dacă asta implică…
— Implică faptul că sophonii mă aşteaptă. Aşa cum îi aşteptăm şi
noi pe ei, spuse Hines, arătând spre cer: Dar în acest moment,
cercetarea noastră este încă departe de scopul propus. Cu toate acestea
am descoperit, ca produs secundar, ceva neaşteptat.
Chang Weisi zâmbi şi încuviinţă, arătând un interes prudent.
— Nu voi vorbi în detaliu. În esenţă, am descoperit mecanismul
mental de formare a judecăţilor în reţeaua neurală cerebrală, cât şi
abilitatea de a avea un impact decisiv asupra lor. Dacă comparăm
procesul prin care mintea umană face judecăţi cu procesele ce au loc
într-un computer, există introducerea de date externe, calculul şi apoi
rezultatul final. Ceea ce suntem capabili să facem este să omitem pasul
„calcul” din proces şi să producem un rezultat. Când o anume
informaţie intră în creier, exercită o influenţă asupra unei anumite
părţi din reţeaua neurală şi noi putem stimula creierul să emită o
judecată – să creadă că informaţia este autentică – fără să se mai
gândească măcar la asta.
— S-a realizat deja acest lucru? întrebă Chang Weisi încet.
— Da. Totul a început cu o descoperire întâmplătoare, pe care am
supus-o cercetării aprofundate şi acum am terminat-o. Am denumit-o
„sigiliul mental”.
— Dar dacă judecata – sau dacă vrei, credinţa – este în contradicţie
cu realitatea?
— Atunci credinţa va fi distrusă. Însă procesul va fi destul de
dureros, fiindcă judecata produsă în minte de către sigiliul mental este
foarte încăpăţânată. La un moment dat m-a convins că apa e toxică şi
doar după două luni de psihoterapie am fost în stare să beau fără
probleme. Acest proces este… ceva ce nu aş vrea să-mi amintesc. Dar
toxicitatea apei este o propoziţie falsă extrem de clară. Alte credinţe s-
ar putea să nu fie aşa de clare. Cum ar fi existenţa lui Dumnezeu, sau
dacă umanitatea va ieşi victorioasă din acest război. Acestea, de

 278 
exemplu, nu au un răspuns clar şi precis şi, în cursul normal al
stabilirii acestor credinţe, mintea poate fi uşor înclinată într-o direcţie
sau alta de către tot felul de alegeri. Dacă credinţa se stabileşte prin
sigiliul mental, va fi tare ca stânca şi absolut de neclintit.
— Este într-adevăr o realizare măreaţă, spuse Chang Weisi,
devenind serios. Vreau să spun, pentru neuroştiinţă. Dar pentru lumea
reală, doctore Hines, aţi creat un lucru realmente problematic. Chiar
aşa. E cel mai problematic lucru din istorie.
— Nu doriţi să folosiţi chestia asta, sigiliul mental, pentru a crea o
forţă spaţială cu o încredere de neclintit în victorie? În armată aveţi
comisarii politici, iar noi avem capelani. Sigiliul mental este doar un
mijloc tehnologic de realizare a muncii lor într-un fel mai eficient.
— Munca politică şi ideologică stabileşte încrederea prin gândirea
ştiinţifică, raţională.
— Dar e oare posibil să stabilim credinţa în victoria noastră din
acest război pe baza gândirii ştiinţifice, raţionale?
— Dacă nu, doctore, mai bine să avem o forţă spaţială fără
încredere în victorie, dar care şi-a păstrat o gândire independentă.
— În afara acestei unice credinţe, tot restul minţii va fi absolut
autonom, bineînţeles. Vom proceda la o minusculă intervenţie în
minte, folosindu-ne de tehnologie pentru a depăşi gândirea şi pentru a
implanta o concluzie – doar una singură – în minte.
— Dar una singură este de ajuns. Tehnologia este capabilă acum să
modifice gânduri aşa cum se modifică un program de computer. După
modificări, vor fi oamenii tot oameni, sau vor fi doar nişte automate?
— Probabil că aţi citit Portocala mecanică.37
— Este o carte profundă.
— Generale, mă aşteptam la atitudinea asta, spuse Hines cu un
oftat. Îmi voi continua eforturile în această direcţie, sunt eforturile pe
care trebuie să le depună Cel cu Faţa la Zid.

La următoarea Audiere a Proiectului Celor cu Faţa la Zid a CAP,

introducerea lui Hines referitoare la sigiliul mental produse o emoţie
profundă în rândul celor prezenţi. Evaluarea concisă a

37 Portocala mecanică, roman scris de Anthony Burgess (1917-1993) şi ecranizat de

Stanley Kubrick în anul 1971 (n. tr.).
 279 
reprezentantului SUA exprima sentimentele majorităţii celor prezenţi:
— Cu talentul lor extraordinar, dr. Hines şi dr. Yamasuki au deschis
pentru umanitate o poartă măreaţă spre întuneric.
Reprezentantul francez s-a ridicat de pe scaun, nervos:
— Ce este mai tragic pentru umanitate: lipsa capacităţii şi a
dreptului de a gândi liber, sau înfrângerea în acest război?
— Sigur că ultima este mai tragică! replică Hines, ridicându-se în
picioare. Pentru că, în cazul primei situaţii, umanitatea are cel puţin
şansa de a-şi regăsi gândirea independentă!
— Mă îndoiesc de acest lucru. Dacă se va folosi asta… Uitaţi-vă la
voi, Cei cu Faţa la Zid, spuse reprezentantul rus, ridicându-şi braţele
spre tavan: Tyler a dorit să-i lipsească pe oameni de vieţile lor şi
dumneavoastră doriţi să-i lipsiţi de minţile lor. Ce anume încercaţi să
faceţi?
Vorbele lui produseră agitaţie.
Reprezentantul Marii Britanii spuse:
— Azi noi doar propunem o moţiune, dar cred că guvernele tuturor
ţărilor vor fi solidare în a vota împotriva acestui lucru. Indiferent de ce
se întâmplă, nimic nu este mai malefic decât controlul gândurilor.
Hines spuse:
— De ce devin cu toţii atât de sensibili când vine vorba de controlul
asupra minţii? De la reclamele comerciale până la cultura Hollywood,
controlul asupra minţii este peste tot în societatea modernă. Ca să
folosesc o expresie chinezească, vă bateţi joc de oamenii care se retrag
o sută de paşi, când dumneavoastră v-aţi retras doar cincizeci.
— Doctore Hines, vorbi reprezentantul SUA, nu aţi făcut doar o
sută de paşi. V-aţi dus până la pragul întunericului şi ameninţaţi
bazele înseşi ale societăţii moderne.
Un alt val de agitaţie trecu printre cei prezenţi şi Hines ştiu că acum
era momentul să preia controlul. Îşi ridică vocea şi spuse:
— Învăţaţi de la băieţel!
Bineînţeles, agitaţia se domoli puţin după vorbele lui.
— Ce băieţel? întrebă preşedintele prin rotaţie.
— Cred că ştim cu toţii această poveste: În pădure, un băieţel şi-a
prins piciorul sub un copac căzut. Era singur în acel moment şi
piciorul îi sângera teribil. Ar fi putut muri, dar luă o decizie care i-ar

 280 
umili pe oricare dintre voi, stimaţi delegaţi: şi-a scos securea şi şi-a
tăiat piciorul care era prins sub copac, apoi s-a urcat în maşină şi a
găsit un spital. Şi-a salvat propria viaţă.
Hines observă cu satisfacţie că nimeni din sală nu încercase nici
măcar să-l întrerupă. Continuă:
— Umanitatea se confruntă acum cu o problemă de viaţă şi de
moarte. Viaţa sau moartea speciei şi a civilizaţiei noastre în ansamblul
ei. În aceste circumstanţe, chiar nu putem renunţa la câteva lucruri?
Se auziră două bufnituri uşoare, era prea mult zgomot în sală.
Participanţii îşi dădură seama că bărbatul german păstrase o linişte
neobişnuită pe tot parcursul acestei audieri. Cu o voce blândă,
preşedintele spuse:
— Mai întâi, sper ca fiecare dintre dumneavoastră să aprecieze
corect situaţia de faţă. Investiţiile în construirea sistemului de apărare
cresc întruna şi economia mondială trece printr-o recesiune dură în
aceste vremuri de tranziţie. Predicţia că standardul de viaţă va scădea,
ajungând la nivelul secolului trecut, se va împlini, se pare, nu peste
mult timp. Aceasta va produce un nou val de defetism în comunitatea
internaţională şi, de această dată, este posibil să conducă la prăbuşirea
totală a Programului de Apărare a Sistemului Solar.
Cuvintele preşedintelui liniştiră complet adunarea. După o tăcere
de aproape jumătate de minut, el continuă:
— Ca fiecare dintre dumneavoastră, atunci când am aflat de
existenţa sigiliului mental, am simţit tipul de teamă şi dezgust pe care
le simţi când vezi un şarpe veninos. Dar cea mai raţională abordare pe
care putem s-o avem acum este să ne calmăm şi să luăm serios în
considerare propunerea. Când apare într-adevăr un demon, cea mai
bună opţiune este să rămâi calm şi să fii raţional. În cursul acestei
audieri, stabilim doar o moţiune care se va vota.
Hines întrezări o fărâmă de speranţă:
— Domnule preşedinte, stimaţi reprezentanţi, deoarece
propunerea mea iniţială nu poate fi supusă la vot, poate ar trebui ca
noi toţi să reflectăm puţin.
— Nu are importanţă cât vom reflecta, controlul minţii este absolut
inacceptabil, spuse reprezentantul francez, dar pe un ton mai moale
decât înainte.

 281 
 — Şi dacă nu ar fi controlul minţii? Poate ceva între controlul
minţii şi libertate?
— Sigiliul mental este echivalent cu controlul minţii, spuse
reprezentantul japonez.
— Nu e aşa. În controlul minţii trebuie să existe cineva care
controlează şi un subiect. Dacă cineva plasează în mod voluntar un
sigiliu mental în propria minte, atunci vă rog să-mi spuneţi unde este
controlul?
Peste adunare se aşternu tăcerea din nou. Simţind că succesul este
aproape, Hines continuă:
— Propun ca sigiliul mental să fie deschis pentru toată lumea, ca un
serviciu de utilitate publică. Va avea o singură propoziţie: credinţa în
victoria în acest război. Oricine doreşte să câştige această încredere
prin folosirea sigiliului ar putea, în mod complet voluntar, să se
folosească de avantajul acestei utilităţi. Sigur, totul va fi efectuat sub
strictă supraveghere.
Adunarea deschise o discuţie şi adăugă la propunerea de bază a lui
Hines un număr destul de mare de noi restricţii asupra folosirii
sigiliului mental. Cea mai crucială dintre ele era aceea care limita
folosirea acestuia doar la forţele spaţiale, deoarece era relativ uşor
pentru oameni să accepte ideea gândirii uniformizate în rândul
militarilor. Audierea continuă pentru încă alte opt ore, devenind cea
mai lungă din istorie, şi, în cele din urmă, se formulă o moţiune care
trebuia să fie votată la următoarea şedinţă şi pe care statele membre
permanente urmau s-o prezinte propriilor guverne.
— N-ar trebui să venim cu o denumire pentru această utilitate?
întrebă reprezentantul american.
— Ce-ar fi să-i spunem Centrul de Asistenţă pentru Încredere?
spuse reprezentantul britanic. Umorul englezesc al acestei denumiri
caraghioase stârni un hohot de râs.
— Scoateţi Asistenţa şi ziceţi-i Centrul de Încredere, spuse Hines,
cu toată seriozitatea.

La poarta Centrului de Încredere era o replică la scară redusă a

Statuii Libertăţii. Scopul ei era necunoscut – poate că era o încercare
de a folosi „libertatea” pentru a dilua sentimentul de „control” –, dar

 282 
cel mai remarcabil lucru la statuie era poezia modificată de la baza ei:

Aduceţi-mi sufletele voastre pustiite de speranţă,

Mulţimile temătoare însetate de victorie,
Rămăşiţele năuce ale gloatei trădătoare.
Trimiteţi-i pe ei, pe cei descurajaţi, rătăcitori, la mine,
Căci, iată, cum făclia mea de încredere aurie îi alină.

Încrederea aurie a poeziei era înscrisă foarte vizibil în mai multe

limbi diferite pe o piatră de granit neagră intitulată Monumentul
Încrederii care se afla lângă statuie:

În războiul de rezistenţă împotriva Trisolaris, umanitatea va

învinge. Duşmanul care invadează Sistemul Solar va fi distrus. Terra va
exista în cosmos timp de zece mii de generaţii.

Centrul încrederii era deschis de trei zile, timp în care Hines şi

Keiko Yamasuki tot aşteptaseră în foaierul impresionant. Clădirea mai
curând mică, ridicată lângă Piaţa Naţiunilor Unite, devenise ultima
atracţie turistică şi oamenii veneau întruna să se fotografieze cu
Statuia Libertăţii şi cu Monumentul Încrederii, dar nimeni nu intrase
până acum. Păreau cu toţii să păstreze o distanţă prudentă.
— N-ai senzaţia că am deschis un magazin familial amărât? îl
întrebă ea.
— Draga mea, într-o bună zi acesta va fi un loc sacru, răspunse
Hines cu solemnitate.
În după-amiaza celei de-a treia zile, cineva intră în sfârşit în Centrul
Încrederii. Bărbatul între două vârste, chel şi cu o expresie
melancolică, păşea nesigur şi, când se apropie, mirosea a alcool:
— Am venit să primesc încredere, bolborosi el.
— Centrul Încrederii este deschis numai membrilor forţelor
spaţiale naţionale. Vă rugăm să ne arătaţi legitimaţia dumneavoastră,
spuse Keiko Yamasuki, înclinându-se. Lui Hines i se păru că seamănă
cu o chelneriţă de la Tokyo Plaza Hotel.
Bărbatul îşi scoase legitimaţia:
— Sunt membru al forţelor spaţiale. Personal civil. Este OK?

 283 
 După ce-i inspectă legitimaţia, Hines încuviinţă:
— Domnule Wilson, doriţi s-o faceţi acum?
— Ar fi grozav, spuse el şi încuviinţă. Chestia… Chestia asta pe care
o numiţi propoziţia încrederii. Am scris-o aici. Vreau s-o cred. Scoase
o bucată de hârtie frumos împăturită din buzunarul de la piept.
Keiko Yamasuki ar fi dorit să-i explice că, în conformitate cu
Rezoluţia CAP, sigiliul mental putea să funcţioneze doar cu o singură
propoziţie, cea scrisă pe monumentul de la poartă. Trebuia să fie făcut
exact cum era scris, şi orice modificare era interzisă. Dar Hines o opri
cu blândeţe. Dorea să se uite la propoziţia pe care bărbatul i-o
întinsese. Despături hârtia, citi ce scria pe ea:

Katherine mă iubeşte. Nu m-a înşelat şi nu o să mă înşele niciodată!

Keiko Yamasuki îşi înăbuşi un hohot de râs, dar Hines mototoli

furios hârtia şi i-o aruncă în faţă beţivanului:
— Ieşi naibii de aici!
După ce plecă Wilson, un alt bărbat trecu pe lângă Monumentul
Încrederii, ce marca graniţa pe care turiştii obişnuiţi evitau s-o treacă,
pentru a menţine distanţa. Deoarece bărbatul se plimba prin spatele
monumentului, îi atrase curând atenţia lui Hines. Acesta o chemă pe
Keiko Yamasuki mai aproape şi-i spuse:
— Uită-te la el! Probabil că e soldat!
— Pare epuizat, mental şi fizic, spuse ea.
— Dar e soldat, crede-mă, spuse el. Era pe punctul să iasă şi să
vorbească cu el când îl văzu că se îndreaptă spre trepte. Bărbatul părea
de vârsta lui Wilson şi, deşi trăsăturile lui asiatice erau atrăgătoare, era
exact cum spusese Keiko Yamasuki. Da, părea puţin melancolic, dar
într-un alt fel decât cazul lipsit de speranţă al celui dinaintea sa.
Melancolia lui era ceva mai diafană, dar şi mai adâncă, ca şi cum ar fi
purtat-o înăuntrul lui ani de zile.
— Mă numesc Wu Yue. Aş vrea să primesc credinţă, spuse
vizitatorul. Hines remarcă faptul că spusese „credinţă” şi nu
„încredere”.
Keiko Yamasuki se înclină şi repetă declaraţia de mai înainte:
— Centrul Încrederii este deschis doar membrilor din forţele

 284 
spaţiale ale fiecărei ţări. Vă rugăm să ne arătaţi legitimaţia
dumneavoastră.
Wu Yue nu se mişcă, dar spuse:
— Acum şaisprezece ani, am petrecut o lună în serviciul forţelor
spaţiale şi apoi m-am pensionat.
— Aţi lucrat doar o lună? Ei bine, dacă-mi permiteţi să vă întreb,
care a fost motivul pentru care v-aţi pensionat? întrebă Hines.
— Sunt un defetist. Superiorii mei şi cu mine am simţit că nu mai
sunt potrivit muncii în cadrul forţelor spaţiale.
— Defetismul este o mentalitate comună. Sunteţi, evident, un
defetist sincer şi v-aţi afirmat părerea într-un mod deschis. Colegii
dumneavoastră care continuă să lucreze acolo poate că aveau un
complex defetist şi mai puternic, dar l-au ţinut ascuns, spuse Keiko
Yamasuki.
— Probabil. Dar simt că am fost pierdut toţi anii aceştia.
— Fiindcă aţi părăsit serviciul activ?
Wu Yue scutură din cap:
— Nu. M-am născut într-o familie de oameni de ştiinţă şi educaţia
pe care am primit-o m-a făcut să văd umanitatea ca o singură entitate,
chiar şi după ce am devenit soldat. Am simţit mereu că onoarea cea
mai de seamă a unui soldat ar fi să lupte pentru întreaga rasă umană.
Această şansă mi s-a oferit, dar într-un război pe care eram sortiţi să-l
pierdem.
Hines fu gata să zică ceva, dar fu întrerupt de Keiko Yamasuki:
— Iertaţi-mă, pot să vă întreb ceva? Ce vârstă aveţi?
— Cincizeci şi unu.
— Dacă v-aţi putea întoarce în forţele spaţiale după obţinerea
credinţei în victorie, nu credeţi că la vârsta dumneavoastră este un pic
cam târziu să vă reluaţi cariera?
Hines îşi dădea seama că n-o lăsa inima să-l refuze în mod direct.
Fără îndoială, tipul acesta melancolic era foarte atrăgător în ochii unei
femei. Dar asta nu-l îngrijoră, pentru că omul era, evident, atât de ros
de disperare încât nimic altceva nu avea sens pentru el.
Wu Yue scutură din cap:
— M-aţi înţeles greşit. Nu doresc să câştig credinţa în victorie, îmi
doresc doar pace pentru sufletul meu.

 285 
 Hines dori să vorbească, dar Keiko îl opri din nou.
Wu Yue continuă:
— Mi-am întâlnit soţia când studiam la academia navală din
Annapolis. Era o creştină ferventă şi calmul cu care întâmpina viitorul
mă făcea s-o invidiez. Mi-a spus că Dumnezeu a planificat totul,
trecutul şi viitorul. Noi, copiii lui Dumnezeu, nu aveam nevoie să
înţelegem planurile Lui. Trebuia doar să credem cu fermitate că planul
Lui este cel mai rezonabil din univers şi apoi să ne ducem vieţile în
mod paşnic conform voii Sale.
— Deci vreţi să spuneţi că aţi venit să căpătaţi credinţa în
Dumnezeu?
Wu Yue încuviinţă:
— Mi-am scris propoziţia de credinţă. Uitaţi-vă, vă rog.
În timp ce vorbea, căută în buzunarul cămăşii.
Din nou, Keiko Yamasuki îi făcu lui Hines semn să tacă. Îi spuse lui
Wu Yue:
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci mergeţi şi credeţi. Nu este cazul
să recurgeţi la mijloace tehnologice atât de extreme.
Pe faţa fostului căpitan din forţele spaţiale apăru umbra unui
zâmbet încurcat:
— Am fost educat într-un mediu materialist. Sunt ateu convins.
Credeţi că mi-ar fi uşor să câştig această credinţă?
— Bineînţeles că nu! spuse Hines, aşezându-se în faţa lui Keiko
Yamasuki. Hotărî să clarifice lucrurile cât mai rapid posibil: Ar trebui
să ştiţi că în conformitate cu rezoluţia ONU, sigiliul mental nu poate
funcţiona decât cu o singură propoziţie. În timp ce vorbea, scoase o
casetă roşie cu un aspect elegant şi o deschise s-o vadă Wu Yue. Acolo,
pe căptuşeala de catifea neagră, cu litere gravate în aur, era jurământul
victoriei de pe Monumentul Încrederii. Spuse: Aceasta este cartea
încrederii. Luă un set de casete de diferite culori: Acestea sunt cărţile
încrederii în diferite limbi. Domnule Wu, aş vrea să vă asigur de
fermitatea supravegherii folosirii sigiliului mental. Pentru a garanta
funcţionarea lui sigură şi eficientă, propoziţia nu este afişată pe un
monitor, ci îi este oferită voluntarului s-o citească din această primitivă
carte a încrederii. Pentru a reflecta principiul voluntariatului,
procedura specifică se efectuează de către voluntar. Acesta deschide

 286 
cartea încrederii, apoi apasă el însuşi butonul de pornire de pe
dispozitivul sigiliului mental. Înainte de a efectua în mod real
procedura, sistemul oferă trei oportunităţi de confirmare. Şi înainte de
fiecare procedură, cartea încrederii este inspectată de o comisie de
zece comisari speciali dintre membrii Comisiei Drepturilor Omului de
la ONU şi din statele care sunt membre permanente ale CAP. În
timpul operaţiunii de aplicare a sigiliului mental, comisia aceasta de
zece membri va fi prezentă pentru a supraveghea cu stricteţe întregul
proces. Aşa că, domnule, cererea dumneavoastră nu poate fi
îndeplinită. Uitaţi de propoziţia dumneavoastră cu credinţa religioasă.
A schimba chiar şi un singur cuvânt din cartea încrederii constituie un
delict.
— Atunci îmi cer scuze că v-am deranjat, spuse Wu Yue,
încuviinţând. Păru că anticipase deznodământul. Când se întoarse să
plece, păru, privit din spate, însingurat şi bătrân.
— Restul vieţii lui va fi foarte dur, spuse Keiko Yamasuki încet, cu o
voce plină de tandreţe.
— Domnule! strigă Hines, oprindu-l pe Wu Yue chiar în faţa uşii.
Alergă până acolo unde lumina asfinţitului se reflecta ca un foc în
Monumentul Încrederii şi în clădirea cu ziduri de sticlă a ONU din
depărtare. Se încruntă în văpaia soarelui, şi spuse: Poate n-o să vă vină
să credeţi, dar eu era să fac exact lucrul opus.
Wu Yue îl privi descumpănit. Hines privi în spate, şi văzând că
Keiko Yamasuki nu-l urmase, scoase o bucată de hârtie din buzunar şi
o deschise pentru Wu Yue:
— Acesta este sigiliul mental pe care am dorit să mi-l aplic mie. Am
ezitat, desigur, şi în cele din urmă nu am mai făcut-o.
Textul cu caractere aldine era:

Dumnezeu a. Murit.

— De ce? întrebă Wu Yue, ridicând capul.

— Nu e evident? N-a murit Dumnezeu? La naiba cu planul lui
Dumnezeu. La naiba cu blândul lui jug!
Wu Yue îl privi pe Hines în tăcere pentru o clipă, apoi se întoarse şi
coborî treptele.

 287 
 Când Wu Yue ajunse în umbra aruncată de Monumentul Încrederii,
Hines strigă după el:
— Domnule, aş vrea să-mi ascund dispreţul pentru tine, dar nu pot.
A doua zi, oamenii pe care Hines şi Keiko Yamasuki îi aşteptau
începură în sfârşit să apară. În lumina strălucitoare a dimineţii aceleia,
intrară patru oameni, trei bărbaţi cu chipuri europene şi o femeie cu
trăsături asiatice. Tineri, cu o ţinută frumoasă şi înalţi, mergeau cu un
pas măsurat, păreau siguri pe sine şi maturi. Dar Hines şi Keiko
Yamasuki văzură pe feţele lor ceva familiar, aceeaşi confuzie
melancolică pe care o văzuseră în ochii lui Wu Yue.
Aranjară documentele cu grijă pe biroul de la recepţie şi liderul lor
spuse solemn:
— Suntem cu toţii ofiţeri ai forţelor spaţiale şi am venit să căpătăm
încredere în victorie.
Procesul sigiliului mental fu destul de rapid. După ce cărţile
încrederii fură date din mână în mână printre cei zece membri ai
comisiei de supraveghere, care verificară, fiecare, conţinutul, aceştia
semnară certificatul notarial. Apoi, sub atenta lor supraveghere,
primul voluntar primi cartea încrederii şi se aşeză în faţa scanerului
sigiliului mental. În faţa lui era o platformă mică pe care puse cartea şi
care avea un buton roşu în colţul din dreapta jos. După ce deschise
cartea încrederii, un glas întrebă:
— Sunteţi sigur că doriţi să obţineţi credinţa în această propoziţie?
Dacă da, vă rugăm apăsaţi butonul. Dacă nu, vă rugăm să părăsiţi zona
de scanare.
Întrebarea fu repetată de trei ori şi, de fiecare dată, butonul clipi
roşu. Un aparat de poziţionare se contractă lent pentru a fixa capul
voluntarului în loc, apoi vocea spuse:
— Procedura sigiliului mental este gata să înceapă. Vă rugăm să
citiţi propoziţia în tăcere şi apoi să apăsaţi pe buton.
După ce butonul fu apăsat, deveni verde şi, după aproximativ
jumătate de minut, se stinse. Vocea spuse:
— Procedura sigilării mentale s-a încheiat.
Aparatul de poziţionare se îndepărtă şi apoi voluntarul se ridică şi
plecă.
După ce toţi cei patru ofiţeri trecură prin procedură şi reveniră în

 288 
foaier, Keiko Yamasuki îi măsură din cap în picioare, confirmându-i-se
aproape imediat că percepţia dispoziţiei lor îmbunătăţite nu era doar
în imaginaţia ei. Melancolia şi confuzia dispăruseră din cele patru
perechi de ochi, care acum erau senini ca apa.
— Cum vă simţiţi? întrebă ea, zâmbind.
— Excelent, spuse un ofiţer, zâmbind la rându-i. Aşa cum trebuie.
După ce plecară, femeia asiatică se întoarse şi adăugă:
— Doctore, chiar mă simt grozav. Vă mulţumesc.
În acea clipă viitorul deveni sigur, cel puţin în minţile celor patru
tineri ofiţeri.
Din acea zi, membrii forţelor spaţiale veniră întruna pentru a căpăta
încredere – la început mai ales unul câte unul, şi apoi, nu după mult
timp, în grupuri mari. La început obişnuiau să vină în civil, dar mai
târziu majoritatea purtau uniforme militare. Dacă veneau mai mult de
cinci oameni odată, comisia de supraveghere organiza o şedinţă de
evaluare pentru a verifica că nimeni nu fusese obligat.
După o altă săptămână, mai mult de o sută de membri ai forţelor
spaţiale obţinuseră încredere în victorie prin sigiliul mental. Pe scara
ierarhiei militare, rangurile lor erau cuprinse între cel de simplu soldat
şi cel de general de brigadă, cel mai înalt grad al forţelor spaţiale ce
putea fi sigilat mental conform regulamentului lor.
În noaptea aceea, în lumina lunii de la Monumentul Încrederii,
Hines îi spuse lui Keiko Yamasuki:
— Dragă, trebuie să plecăm.
— În viitor?
— Da. Nu suntem cu nimic mai buni decât alţi savanţi care studiază
mintea şi am realizat tot ce trebuia. Am împins înainte roata istoriei
aşa că hai să mergem acum în viitor s-o aşteptăm.
— Cât de departe?
— Foarte departe, Keiko. Foarte departe. Până în ziua când sondele
trisolariene vor ajunge în Sistemul Solar.
— Înainte de asta, hai să mergem la casa noastră din Tokyo pentru
un timp. În fond, perioada asta va fi înmormântată pentru totdeauna.
— Sigur, draga mea, şi mie îmi lipseşte.

Peste şase luni, în timp ce Keiko Yamasuki se scufunda în frigul

 289 
adânc şi era pe punctul să intre în hibernare, frigul îi îngheţă şi îi filtră
haosul de zgomote din minte. Aceasta făcu ca firul gândurilor ei
concentrate să se reliefeze acut în singurătatea întunecată, ca în clipa
în care, cu zece ani înainte, Luo Ji plonjase în lacul îngheţat. Deodată,
gândurile ei înceţoşate deveniră neobişnuit de limpezi, la fel ca cerul
îngheţat din crucea iernii.
Dori să strige să-i oprească hibernarea, dar era prea târziu.
Temperaturile extrem de scăzute i se insinuaseră în trup şi-şi pierduse
puterea de a scoate sunete.
Operatorii şi doctorii văzură că, exact când intra în hibernare, ochii
ei, brusc, se deschiseseră puţin, dezvăluind o expresie plină de groază
şi de disperare. Dacă frigul nu i-ar fi îngheţat pleoapele, i-ar fi rămas
complet deschişi. Dar era doar un reflex normal din timpul procesului
care fusese observat şi la procedurile de hibernare anterioare, aşa că
nu-i dădură nicio atenţie.

Audierea Proiectului Celor cu Faţa la Zid de la CAP şi ONU delibera

testarea bombei cu hidrogen stelare.
Uriaşa inovaţie în tehnologia de calcul însemna că ordinatoarele
erau în sfârşit capabile de a coordona modelul stelar teoretic al unei
explozii nucleare dezvoltat în deceniul trecut, şi că producţia de mare
randament a bombelor cu hidrogen stelare putea începe imediat.
Randamentul preconizat al primei bombe echivala cu 350 megatone
de TNT, adică de şapte ori mai puternică decât cea mai mare bombă cu
hidrogen produsă vreodată de umanitate. Era imposibil ca această
superbombă să fie testată în atmosferă şi o detonare în puţul ultra-
adânc ce fusese folosit anterior ar fi aruncat stâncile din jur în aer, aşa
că testarea pe Terra ar fi necesitat un puţ cu mult mai adânc. Dar chiar
şi detonarea într-un astfel de puţ ultra-adânc ar fi cauzat unde de şoc
puternice în toată lumea şi ar fi putut avea un efect neaşteptat asupra
unor structuri geologice care puteau declanşa dezastre precum
cutremurele şi tsunami-urile. De aceea, bomba cu hidrogen stelar nu
putea fi testată decât în spaţiu. Totuşi ar fi fost imposibil de testat pe
orbita înaltă, deoarece, la acea distanţă, pulsul electromagnetic
generat de bombă putea avea un efect catastrofic asupra
telecomunicaţiilor şi sistemelor energetice ale Terrei. Locaţia de

 290 
testare ideală, atunci, era pe faţa nevăzută a Lunii. Dar Rey Diaz
alesese altceva.
— Am hotărât să efectuez aceste teste pe planeta Mercur, spuse el.
Propunerea îi surprinse pe reprezentanţii prezenţi şi aceştia îi
adresară întrebări despre sensul acestui plan.
— Conform principiilor de bază ale Planului Celor cu Faţa la Zid,
nu am nimic de explicat, răspunse el rece. Testele trebuie realizate în
subsol. Trebuie să săpăm puţuri ultra-adânci pe Mercur.
Reprezentantul rus spuse:
— Putem lua în consideraţie testarea pe suprafaţa planetei Mercur,
dar testele subterane sunt prea costisitoare. Săparea de puţuri adânci
acolo ar costa de o sută de ori mai mult decât un proiect de inginerie
similar de pe Terra. Şi pe urmă, efectele unei bombe nucleare asupra
mediului de pe planeta Mercur nu ne-ar spune nimic folositor.
— Nici chiar un test de suprafaţă n-ar fi posibil pe Mercur! spuse
reprezentantul american. Până azi, Rey Diaz a consumat cele mai
multe resurse dedicate Celor cu Faţa la Zid. A venit timpul să-l oprim!
Această opinie fu susţinută şi de reprezentanţii din marea Britanie,
Franţa şi Germania.
Rey Diaz spuse, râzând:
— Chiar dacă aş fi folosit la fel de puţine resurse ca dr. Luo, tot aţi fi
nerăbdători să votaţi împotriva planului meu. Se întoarse spre
preşedintele prin rotaţie: Aş dori să-i cer preşedintelui şi fiecărui
reprezentant să-şi aducă aminte că din toate strategiile propuse de Cei
cu Faţa la Zid, planul meu este cel mai armonizat cu apărarea
tradiţională. În cifre absolute, consumul de resurse poate părea mare,
dar o porţiune considerabilă dintre acestea se suprapune cu apărarea
tradiţională. Prin urmare…
Reprezentantul britanic îl întrerupse:
— Tot ar trebui să ne explicaţi de ce aveţi nevoie să conduceţi teste
subterane pe planeta Mercur. Dacă n-o faceţi, desigur, doar ca să
cheltuiţi bani. Nu reuşim să găsim o explicaţie pentru acest lucru.
— Domnule preşedinte, stimaţi reprezentanţi, replică Rey Diaz
calm, poate aţi observat că CAP nu mai are nicio urmă de respect
pentru Cei cu Faţa la Zid sau pentru principiul Celui cu Faţa la Zid.
Dacă trebuie să explicăm fiecare detaliu al planului nostru, atunci cum

 291 
va avea sens Proiectul Celor cu Faţa la Zid? Îşi întoarse privirea
arzătoare spre fiecare reprezentant, unul câte unul, forţându-i să
privească în altă parte.
Continuă:
— Chiar şi aşa, sunt dispus să ofer o explicaţie a chestiunii în
discuţie. Scopul conducerii de teste adânc în subteranul planetei
Mercur este crearea unei peşteri mari pe planetă care va servi în viitor
de bază. Acesta este modul cel mai economic de a efectua un proiect
de acest tip.
Cuvintele lui stârniră şuşoteli şi un reprezentant întrebă:
— Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz, vreţi să spuneţi că veţi folosi planeta
Mercur drept bază de lansare a bombelor cu hidrogen stelare?
Sigur pe sine, Rey Diaz răspunse:
— Da. Teoria strategică curentă din apărarea tradiţională susţine că
trebuie să ne concentrăm asupra planetelor exterioare 38 aşa că
planetelor interioare, care nu sunt considerate semnificative din punct
de vedere defensiv, nu li s-a acordat suficientă atenţie. Baza de pe
Mercur pe care am planificat-o va repara această verigă slabă din lanţul
sistemului de apărare tradiţional.
— Îi e teamă de Soare, dar doreşte să se ducă pe o planetă care e mai
aproape de el. Nu e cam ciudat? spuse reprezentantul american.
Urmară hohote de râs şi un avertisment din partea preşedintelui.
— Nu-i nimic, domnule preşedinte. M-am obişnuit cu lipsa de
respect. M-am obişnuit încă dinainte să devin Cel cu Faţa la Zid, spuse
Rey Diaz gesticulând. Dar dumneavoastră toţi ar trebui să respectaţi
faptele cu care ne confruntăm. Când planetele exterioare şi Terra vor fi
căzut, baza de pe Mercur va rămâne ultimul bastion al umanităţii. La
adăpostul Soarelui şi situat sub acoperământul radiaţiilor, va fi cel mai
38 Planetele exterioare și planetele interioare: Cele opt planete din sistemul nostru
solar sunt împărțite în două grupuri: planete interioare şi exterioare. Planetele
interioare sunt primele patru planete aflate cel mai aproape de Soare, adică: Mercur,
Venus, Pământ şi Marte. Planetele exterioare sunt: Jupiter, Saturn, Uranus şi
Neptun. Planetele interioare şi exterioare sunt despărţite de centura de asteroizi,
care este o regiune a spaţiului unde pot fi găsiţi mii de asteroizi. Planetele interioare
şi cele exterioare sunt caracterizate de diverse trăsături. Cele patru planete interioare
sunt numite planete terestre deoarece au o suprafaţă solidă şi sunt asemănătoare cu
Pământul. Aceste planete sunt compuse din metale grele, cum ar fi nichel şi fier, şi
au sateliţi puţini sau deloc (n. tr.).
 292 
aspru loc.
— Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz, vreţi să spuneţi că întreaga
semnificaţie a planului dumneavoastră este o ultimă redută, şi asta
când situaţia umanităţii este oricum lipsită de speranţă? Este ceva ce
se potriveşte perfect caracterului dumneavoastră, spuse
reprezentantul francez.
— Domnilor, nu putem refuza să luăm în consideraţie ultima
rezistenţă, spuse Rey Diaz cu gravitate.
— Foarte bine, Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz, spuse preşedintele prin
rotaţie. Acum, aţi putea să ne spuneţi, în cadrul scenariului
dumneavoastră de amplasare a forţelor, de câte bombe cu hidrogen
stelare veţi avea nevoie în total?
— Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Fabricaţi oricâte poate
fabrica Terra. Numărul specific depinde de randamentul pe care
bombele cu hidrogen vor reuşi să-l obţină în viitor, dar conform
cifrelor curente, primul set din planul de amplasare are nevoie de cel
puţin un milion.
La auzul cuvintelor lui Rey Diaz, auditoriul fu zguduit de hohotele
de râs ale celor prezenţi
— În mod evident, Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz nu se mulţumeşte să
dea naştere unui soare mic. Intenţionează să creeze o galaxie mai
mică! spuse reprezentantul SUA cu glasul ridicat. Apoi se aplecă spre
Rey Diaz: Chiar credeţi că protiul, deuteriul şi tritiul din oceane au fost
create doar pentru dumneavoastră? Din cauza afecţiunii
dumneavoastră perverse faţă de bombă, Terra ar trebui transformată
într-un atelier de fabricare a bombelor?
În acest moment, Rey Diaz era singurul din adunare care rămăsese
serios. Aşteptă liniştit ca agitaţia pe care o stârnise să se calmeze şi
atunci spuse, cuvânt cu cuvânt:
— Este ultimul război al rasei umane, aşa că numărul pe care îl cer
nu este prea mare. Dar am anticipat rezultatul de azi. Totuşi, voi
munci din greu. Voi construi bombe. Voi construi atâtea câte voi
putea, vă asigur. Voi munci din greu şi nu mă voi opri.
Drept răspuns, reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei
depuseră o propunere comună, P269, de întrerupere a planului
strategic al Celui cu Faţa la Zid Rey Diaz.

 293 
 Doar două culori erau vizibile pe suprafaţa planetei Mercur: negru
şi auriu. Negru era solul planetei şi reflexia lui scăzută însemna că şi
chiar sub slaba iluminare de la soarele cel arzător, rămânea doar o
foaie de culoare neagră. Auriu era Soarele care ocupa o considerabilă
porţiune din cer. Pe discul lui amplu puteai vedea limpede cum se
ridicau mările lui de foc şi cum se deplasau petele solare ce alunecau
ca nişte nori negri şi, la marginile sale, dansul graţios al
proeminenţelor solare.
Şi pe această bucată dură de rocă suspendată deasupra mării de foc
a Soarelui, umanitatea planta un alt soare mic.
După încheierea proiectului liftului spaţial, umanitatea începuse
explorarea la scară mare a celorlalte planete din Sistemul Solar.
Aterizările de nave spaţiale de pe Marte şi de pe lunile lui Jupiter nu
cauzaseră prea multă uimire deoarece oamenii ştiau că scopul acestor
expediţii era mult mai clar şi mai practic decât în trecut: singura lor
menire era să înfiinţeze acolo baze de apărare a Sistemului Solar.
Aceste călătorii, care se bazau în principal pe rachetele şi pe
astronavele cu propulsie chimică, erau doar nişte paşi minusculi spre
acel scop. Explorările iniţiale se concentraseră mai mult asupra
planetelor exterioare, dar în timp ce studiul spaţiului se aprofunda,
neglijarea valorii strategice a planetelor interioare era pusă la îndoială
din ce în ce mai des. De aceea, explorarea planetelor Venus şi Mercur
se intensificase şi tot de aceea CAP votase la limită planul lui Rey Diaz
de a testa bomba cu hidrogen stelar pe Mercur.
Excavarea puţului prin roca planetei Mercur era primul proiect la
scară mare al umanităţii implementat pe o altă planetă a Sistemului
Solar. Deoarece construcţia nu putea avea loc decât în timpul nopţii
mercuriene, în intervale de câte optzeci şi opt zile terestre, proiectul
avea să dureze trei ani. Cu toate acestea, până la urmă, ajunse doar la o
treime din adâncimea proiectată, datorită descoperirii unui strat
extrem de dur aflat mai jos, un amestec de metal şi rocă. Continuarea
excavării ar fi fost mult mai lentă şi mult mai scumpă. În cele din urmă
se hotărî întreruperea proiectului. Dacă testele ar fi fost efectuate la
adâncimea atinsă, roca din jur ar fi fost ejectată de explozie şi ar fi
format un crater, transformând, practic, testul într-o variantă atenuată

 294 
a unui test atmosferic. Şi, datorită interferenţei scoarţei dimprejur, ar
fi fost mult mai greu să se observe rezultatul decât în cazul unui test
pur atmosferic. Dar Rey Diaz se gândi că dacă s-ar fi montat un
acoperiş deasupra acestui crater, acesta ar fi putut servi drept bază şi
în aceste condiţii şi insistă ca testarea să se facă în subsol, la
adâncimea atinsă.
Testul fu efectuat în zorii zilei. Răsăritul Soarelui pe planeta Mercur
este un proces care durează peste zece ore şi la orizont tocmai apăruse
o lumină slabă. Când numărătoarea inversă a detonării ajunse la cifra
zero, inelele de unde pornite din centrul ei se extinseră spre exterior, şi
solul de pe Mercur păru pentru o clipă să devină moale ca mătasea.
Apoi, la locul exploziei, se ridică încet un munte ca spatele unui uriaş
care se trezeşte. Când vârful se ridicase la trei mii de metri, întregul
munte explodă, trimiţând miliarde de tone de noroi şi de rocă prin aer
ca o falnică demonstraţie de furie a solului faţă de cer. Şi lângă solul
care se înălţa veni şi lumina radiantă a mingii de foc nucleare din
subteran care străluci pe rocă şi pe pământ, zburând prin aer şi
producând un spectacol măreţ de artificii pe cerul negru al planetei
Mercur. Mingea de foc dură cinci minute, în timp ce bucăţi de rocă
căzură la sol în mijlocul unei luciri nucleare, înainte să se stingă.
La zece ore după încheierea exploziei, observatorii zăriră un inel
care apăruse în jurul planetei Mercur. Acesta se crease datorită
cantităţii considerabile de rocă ce ajunsese la prima viteză cosmică în
explozia violentă şi se transformase în miriade de sateliţi de diferite
mărimi. Se împrăştiaseră în mod egal pe orbită, făcând din Mercur
prima planetă terestră dotată cu inel. Inelul era subţire şi, cum
strălucea în lumina necruţătoare a Soarelui, aproape că arăta ca şi cum
cineva ar fi făcut un cerc cu carioca în jurul planetei.
O altă parte dintre roci ajunseseră la a doua viteză cosmică şi
părăsiseră planeta Mercur cu totul, devenind sateliţi ai Soarelui de sine
stătători şi formând o centură de asteroizi extrem de rară pe orbita
planetei Mercur.

Rey Diaz trăia sub pământ, nu din considerente de securitate

personală, ci din cauza heliofobiei. Mediul claustrofobic, departe de
lumina soarelui, îl făcea să se simtă mai confortabil. Urmărea

 295 
transmisia testării de pe Mercur în direct din subsolul unde locuia. Nu
era chiar în direct, deoarece imaginile aveau nevoie de şapte minute
pentru a ajunge pe Terra. După ce se încheiase explozia de pe Mercur şi
ploaia de rocă mai cădea încă în întunericul de după mingea de foc,
primi un telefon de la preşedintele prin rotaţie de la CAP, care-i spuse
că puterea uriaşă a bombelor cu hidrogen stelare impresionase
profund conducerea CAP şi că statele membre permanente au cerut ca
următoarea audiere a Celor cu Faţa la Zid să fie ţinută cât mai repede
posibil pentru a discuta despre fabricarea bombelor şi amplasarea lor.
Preşedintele prin rotaţie a spus că deşi numărul de bombe pe care le
ceruse Rey Diaz era o imposibilitate, marile puteri erau interesate de
producerea armei.
La peste zece ore de la terminarea testului de pe planeta Mercur, în
timp ce urmărea la televizor noul inel strălucitor al acesteia, se auzi la
interfon vocea gardianului care-l anunţă că sosise în vizită psihiatrul
său.
— Nu am cerut niciun psihiatru. Spune-i să plece! Se simţi
exasperat, ca şi cum ar fi suferit o mare nedreptate.
— Nu fiţi aşa, domnule Rey Diaz, spuse un alt glas, mai calm,
evident al vizitatorului. Pot să vă las să vedeţi Soarele…
— Cară-te naibii, strigă el, dar apoi se răzgândi: Nu. Pune mâna pe
idiotul ăla şi află de unde vine.
— …deoarece cunosc cauza stării dumneavoastră, continuă glasul,
în continuare calm. Domnule Rey Diaz, vă rog să mă credeţi.
Dumneavoastră şi cu mine suntem singurii din lume care ştiu.
Auzind aceste cuvinte, Rey Diaz deveni brusc atent şi spuse:
— Lasă-l să intre. Se uită fix la tavan pentru câteva secunde, cu ochi
rătăciţi, apoi se ridică încet şi culese o cravată de pe canapeaua
încărcată, pe care o aruncă imediat la loc. Se îndreptă spre oglindă, îşi
aranjă gulerul şi-şi pieptănă părul cu mâinile, de parcă s-ar fi pregătit
pentru un eveniment solemn.
Ştia că avea să fie într-adevăr un eveniment solemn.
Vizitatorul era un bărbat arătos între două vârste care intră, dar nu
se prezentă. Se încruntă uşor când simţi mirosul greu de havane şi de
alcool, apoi rămase, calm, acolo, în timp ce Rey Diaz îl măsura din cap
până în picioare.

 296 
 — De ce am senzaţia că v-am mai văzut? spuse el, în timp ce se uita
la vizitator.
— Nu e un lucru ciudat, domnule Rey Diaz. Toată lumea îmi zice că
semăn cu Superman din filmele vechi.
— Chiar vă credeţi Superman? spuse Rey Diaz.
Se aşeză pe canapea, luă o havană, îi muşcă capătul şi o aprinse.
— Această întrebare arată că ştiţi deja ce fel de om sunt. Nu sunt
Superman, domnule Rey Diaz. Şi nici dumneavoastră. În timp ce
vorbea, bărbatul mai tânăr mai făcu un pas înainte. Rey Diaz se trezi
că bărbatul se află exact în faţa lui, privindu-l de sus prin norul de fum
pe care tocmai îl exhalase. Aşa că se ridică.
Vizitatorul spuse:
— Cel cu Faţa la Zid Manuel Rey Diaz, eu sunt Spărgătorul tău de
Zid.
Mohorât, Rey Diaz încuviinţă.
— Pot să mă aşez? spuse Spărgătorul de Zid.
— Nu, nu puteţi, replică Rey Diaz, suflând fumul direct în faţa
bărbatului.
— Nu fiţi dezamăgit! spuse Spărgătorul de Zid cu un zâmbet plin
de consideraţie.
— Nu sunt, răspunse Rey Diaz cu un glas rece şi dur ca piatra.
Spărgătorul de Zid se îndreptă spre perete şi apăsă pe un
întrerupător. Undeva, ventilatoarele începură să murmure.
— Nu-mi strica lucruri pe aici, avertiză Rey Diaz.
— Aveţi nevoie de puţin aer curat. Şi, mai mult decât atât, aveţi
nevoie de soare. Sunt destul de familiarizat cu această cameră, Cel cu
Faţa la Zid Rey Diaz. În imaginile trimise de sophoni, v-am urmărit
adesea măsurând încăperea în sus şi-n jos ca o fiară în cuşcă. Nimeni
din lume nu s-a holbat atât de mult timp la dumneavoastră ca mine şi
în zilele acelea, credeţi-mă, nu mi-a fost uşor.
Spărgătorul de Zid se uită la Rey Diaz, a cărui faţă era tot atât de
inexpresivă ca o sculptură de gheaţă şi continuă:
— În comparaţie cu Frederick Tyler, dumneavoastră sunteţi un
strateg strălucit. Un Cel cu Faţa la Zid remarcabil! Vă rog să mă credeţi
că nu vreau să vă flatez. Trebuie să recunosc că o vreme, aproape zece
ani, m-aţi păcălit. Mania dumneavoastră pentru superbombă, o armă

 297 
atât de ineficientă în lupta spaţială, a ascuns cu succes propria direcţie
strategică şi mult timp n-am putut repera niciun indiciu ca să vă sparg
zidul şi să aflu adevărata strategie. M-am tot luptat în labirintul pe
care l-aţi construit pentru mine şi, la un moment dat, aproape am
disperat. Spărgătorul de Zid se uită în tavan, copleşit de amintirea
acelor momente dificile:
— Mai târziu, m-am gândit să verific informaţiile de dinainte să
deveniţi Cel cu Faţa la Zid, dar nu a fost uşor, fiindcă sophonii n-au
putut să mă ajute. Ştiţi, în zilele alea, doar câţiva sophoni ajunseseră
pe Terra şi, ca şef al statului sud-american, nu atrăseserăţi atenţia. Aşa
că a trebuit să recurg la mijloace convenţionale ca să adun materiale.
Mi-a luat trei ani. În materialele respective, un singur om ieşea în
evidenţă: William Cosmo. V-aţi întâlnit în secret de trei ori. Sophonii
nu înregistraseră conţinutul conversaţiilor, aşa că nu-l voi afla
niciodată, dar mi s-a părut foarte neobişnuit ca şeful unui stat mic şi în
curs de dezvoltare să se întâlnească de trei ori cu un astrofizician
occidental. Acum ştim că la momentul respectiv vă pregăteaţi deja să
deveniţi Cel cu Faţa la Zid. Desigur, v-au interesat roadele cercetării
doctorului Cosmo. Nu-mi dau seama cum v-au parvenit prima oară
acele rezultate, dar aveţi o pregătire în inginerie şi aţi avut şi
experienţa de succes a predecesorului dumneavoastră îndrăgostit de
socialism, care nutrea acelaşi entuziasm pentru ideea unei naţiuni
conduse de ingineri. Acesta a fost motivul principal pentru care aţi
devenit succesorul lui. Ar fi fost cazul să aveţi capacitatea şi
sensibilitatea de a observa semnificaţia potenţială a cercetărilor
doctorului Cosmo.
— Echipa de cercetare a lui Cosmo a lucrat la studierea atmosferei
sistemului solar trisolarian, odată ce s-a declanşat Criza Trisolariană.
Au speculat că atmosfera fusese produsă de o fostă planetă care intrase
în coliziune cu o stea. În timpul impactului, îi spărsese acesteia
straturile exterioare, fotosfera şi troposfera, făcând ca materia stelară
dinăuntru să fie ejectată în spaţiu şi să formeze o atmosferă
înconjurătoare. Datorită completei neregularităţi a mişcării
sistemului, există momente când stelele trec una pe lângă cealaltă
destul de aproape şi, în acele momente, atmosfera unei stele este
dispersată de gravitaţia celeilalte stele, doar pentru a fi reaprovizionată

 298 
de erupţiile de pe suprafaţa stelară. Acestea nu sunt erupţii constante,
ci sunt mai degrabă ca cele ale vulcanilor care erup brusc. Acesta este
motivul pentru permanenta contracţie şi expansiune a atmosferei
stelei. Pentru a dovedi această ipoteză, Cosmo a căutat în tot universul
o altă stea cu o atmosferă care să fi fost ejectată după coliziunea cu o
planetă. În cel de-al treilea an al Erei de Criză, a reuşit.
— Echipa doctorului Cosmo a descoperit sistemul planetar 275E1, la
aproximativ optzeci şi patru de ani-lumină de Sistemul Solar. Hubble
II nu era încă funcţional pe atunci, aşa că au folosit metoda vitezei
radiale39. Prin observarea şi calcularea frecvenţei de vobulare şi a
măştii luminozităţii, au aflat că planeta era destul de apropiată de
steaua ei mamă. La început, această descoperire nu a atras atenţia prea
mult deoarece comunitatea astronomică descoperise până atunci mai
mult de două sute de sisteme planetare, dar observaţiile ulterioare au
dezvăluit un fapt şocant. Distanţa dintre planetă şi stea se micşora
continuu şi ritmul micşorării era accelerat. Asta însemna că
umanitatea urma să asiste pentru prima oară la căderea unei planete
pe steaua ei. Un an mai târziu – sau, de fapt, cu optzeci şi patru de ani
înainte de observare – s-a întâmplat. Condiţiile observaţionale din acel
moment au făcut ca acea coliziune să nu poată fi determinată decât
conform vobulării gravitaţionale şi a măştii luminozităţii periodice.
Dar apoi se întâmplă ceva uimitor: în jurul stelei apăru o spirală de
materie şi această scurgere spiralată continuă să se extindă. Arăta ca
un arc de ceasornic care se desfăcea lent, cu steaua în centrul lui.
Cosmo şi colegii săi îşi dădură seama că scurgerea de materie fusese
ejectată din punctul de impact al prăbuşirii planetei. Bucata de rocă se
prăbuşise prin învelişul soarelui îndepărtat şi-şi ejectase materia
stelară în spaţiu, unde, datorită rotirii proprii a stelei, formase o
spirală.
— Erau mai multe date de importanţă majoră aici, domnule. Este o
stea galbenă din clasa G2 cu o magnitudine absolută de 4,3 şi un

39 Wobbler Method, metoda vitezei radiale. Viteza radială este principala metodă
folosită de oamenii de ştiință: clătinări uşoare ale orbitei unei stele datorită atracţiei
jur-împrejur a forţei gravitaţionale a planetei, din care cercetătorii pot deduce
raportul masei planetei faţă de cea a stelei. Pentru planete foarte mari, comparabile
cu Neptun, sau pentru cele mai mici de dimensiunile Pământului, orbitând foarte
aproape de stele fierbinţi, metoda vitezei radiale funcţionează destul de bine (n. tr.).
 299 
diametru de 1,2 milioane de kilometri. Foarte asemănătoare cu soarele
nostru. Planeta era cât 4% din masa Terrei, sau mai mică decât Mercur
şi norul spiralat de material produs de coliziune avea o rază de până la
3 AU, mai mare decât distanţa dintre Soare şi centura de asteroizi.
— Şi atunci am găsit, în această descoperire, fisura pe care o
puteam folosi ca să sparg planul dumneavoastră strategic. Acum, ca
Spărgător de Zid al dumneavoastră, vă voi explica măreaţa
dumneavoastră strategie.
— Presupunând că sunteţi până la urmă în stare să obţineţi acele
un milion sau mai multe bombe cu hidrogen stelare, le veţi depozita
pe toate, aşa cum aţi promis CAP, pe planeta Mercur. Dacă bombele
sunt detonate în roca planetei Mercur, vor fi ca un turbo-motor care
micşorează viteza de rotaţie a planetei. În final viteza ei nu va mai fi
capabilă s-o menţină pe orbita joasă şi va cădea în Soare. Apoi, ceea ce
s-a întâmplat pe 275E1 acum optzeci şi patru de ani-lumină se va
repeta şi aici: Mercur va perfora învelişul convectiv al Soarelui şi va
ejecta o cantitate uriaşă de materie stelară din stratul său de radiaţie în
spaţiu la viteză înaltă; aceasta, datorită rotaţiei soarelui, va forma o
atmosferă spirală similară cu cea din 275E1. Soarele diferă de sistemul
trisolarian prin faptul că, fiind o stea singuratică, nu se va întâlni
niciodată cu o altă stea, şi deci atmosfera sa va continua să crească
liber până când va deveni şi mai densă decât atmosfera acelor stele.
Acest fapt a fost şi el confirmat de observaţiile de pe 275E1. Când
scurgerea spiralată de materie ejectată se va extinde în exterior de la
Soare ca un arc de motor desfăşurat, densitatea ei va depăşi, în cele din
urmă, orbita planetei Marte şi atunci va începe o reacţie în lanţ absolut
magnifică.
Mai întâi, cele trei planete terestre – Venus, Terra şi Marte – vor
trece prin atmosfera spiralată a Soarelui, pierzând viteză datorită
frecării atmosferice şi transformându-se în trei meteoriţi uriaşi care
până la urmă se vor prăbuşi în Soare. Dar cu mult înainte să se
întâmple asta, atmosfera Terrei va fi smulsă de frecarea intensă cu
materia solară. Oceanele se vor evapora, iar atmosfera pierdută şi
oceanele evaporate vor transforma Terra într-o cometă uriaşă a cărei
coadă se va întinde de-a lungul propriei orbite şi va acoperi toată
distanţa din jurul Soarelui. Suprafaţa Terrei va reveni la starea ei de

 300 
magmă arzătoare de la naşterea sa, când nu putea exista viaţă.
După ce Venus, Terra şi Marte se vor fi prăbuşit în Soare, ejectarea
materiei solare în spaţiu se va amplifica. Scurgerea spiralată unică de
materie va creşte prin formarea a încă trei scurgeri. Fiindcă masa totală
a celor trei planete este de patruzeci de ori mai mare decât cea a
planetei Mercur şi deoarece, din cauza orbitelor lor înalte, ele vor
impacta Soarele cu o viteză cu mult mai mare, fiecare nouă spirală va
fi ejectată cu o ferocitate de zeci de ori mai mare decât în cazul lui
Mercur. Atmosfera spiralată existentă se va extinde rapid până când
marginea ei se va apropia de orbita lui Jupiter.
Fricţiunea va produce doar un efect de deceleraţie foarte scăzut
asupra masei uriaşe a planetei Jupiter, aşa că va dura ceva timp până
când spirala va avea un efect vizibil asupra orbitei lui Jupiter. Dar
sateliţii lui Jupiter vor avea unul dintre următoarele două destine: fie
frecarea îi smulge de pe lângă Jupiter şi ei îşi pierd viteza şi cad în
Soare, fie vor pierde viteză pe orbita jupiteriană şi cad pe planeta
lichidă.
În timp ce reacţiile în lanţ continuă, descreşterea vitezei din cauza
atmosferei spiralate, deşi mică, rămâne prezentă şi orbita lui Jupiter
decade treptat. Acest lucru îl face să treacă printr-o atmosferă din ce în
ce mai densă a cărei frecare accelerează pierderea de viteză, producând
decăderea şi mai rapidă a orbitei… Şi astfel, Jupiter va cădea în cele din
urmă şi ea în Soare. Masa ei este de şase sute de ori mai mare ca cea a
celorlalte patru planete dinainte şi impactul pe care un asemenea corp
masiv îl are asupra Soarelui va produce, chiar conform celor mai
prudente raţionamente, o şi mai violentă ejectare a materiei stelare,
crescând densitatea atmosferei spirale şi exacerbând frigul adânc de pe
Uranus şi Neptun. Dar este şi mai probabil să se întâmple altceva:
Căderea uriaşului Jupiter va împinge limitele atmosferei spiralate
dincolo de orbita lui Uranus sau chiar Neptun şi deşi atmosfera va fi
destul de rarefiată deasupra, efectele deceleraţiei produse de fricţiune
vor trage şi aceste două planete şi sateliţii acestora în Soare. În ce stare
va mai fi Soarele şi cum se va transforma Sistemul Solar după ce se
încheie reacţiile în lanţ şi cei patru giganţi dispar complet în Soare,
asta nu putem şti. Un lucru, însă, este sigur: pentru viaţă şi pentru
civilizaţie, va fi un iad cu mult mai crud decât atacul Trisolarienilor.

 301 
 Cât despre Trisolaris, Sistemul Solar este singura lor speranţă
înainte ca planeta lor să fie înghiţită de stelele ei. Nu mai există nicio
altă lume unde să migreze în timp util şi, de aceea, după umanitate, şi
civilizaţia va fi cu totul distrusă.
Aceasta este strategia dumneavoastră: moarte pentru ambele părţi.
Şi atunci când totul va fi pregătit, când toate bombele cu hidrogen
stelare vor fi amplasate pe Mercur, veţi folosi asta pentru a constrânge
Trisolaris să se predea şi să câştigaţi cea mai de preţ victorie a
umanităţii.
Ceea ce v-am prezentat acum este rezultatul multor ani de muncă
pe care eu, Spărgătorul dumneavoastră de Zid, am depus-o. Nu aştept
opinia sau critica dumneavoastră, pentru că ştiu că toate acestea sunt
adevărate.
În timp ce Spărgătorul de Zid vorbea, Rey Diaz ascultase liniştit.
Havana din mâna sa era fumată pe jumătate şi acum o întoarse, de
parcă voia să-i aprecieze lucirea capătului ei de jar.
Spărgătorul de Zid se aşeză pe canapea aproape de el. Ca un
profesor care evaluează tema elevului său, continuă neobosit:
— Domnule Rey Diaz, am spus că sunteţi un strateg strălucit, sau,
cel puţin că aţi demonstrat multe calităţi excelente în formularea şi
implementarea acestui plan.
În primul rând aţi beneficiat de cunoştinţele propriei
dumneavoastră pregătiri. Chiar şi acum, oamenii îşi mai amintesc cu
limpezime umilinţele pe care dumneavoastră şi ţara dumneavoastră
le-aţi suferit când centrala nucleară de la Orinoco a fost obligată să se
închidă tocmai când începuserăţi să dezvoltaţi energie nucleară.
Întreaga lume v-a văzut faţa mohorâtă şi v-aţi folosit de percepţiile
celorlalţi în legătură cu paranoia dumneavoastră despre armele
nucleare pentru a reduce sau chiar pentru a elimina orice bănuială
posibilă.
Însă fiecare detaliu din executarea planului dumneavoastră
demonstrează în acelaşi timp talentul dumneavoastră. Voi da doar un
exemplu: în timpul testului de pe Mercur, aţi dorit ca roca să fie
proiectată în sus pe cer, dar aţi insistat să excavaţi un puţ extrem de
adânc, într-o mişcare de sacrificiu strategic vizionar. Aţi înţeles precis
până unde ar putea merge toleranţa statelor membre permanente ale

 302 
CAP pentru costul acestei întreprinderi uriaşe şi acesta este un lucru
admirabil.
Dar aţi făcut o singură eroare, însă una gravă. De ce a trebuit să fie
făcut testul pe Mercur? Ar fi fost destul timp ca bombele să fie aduse
acolo într-o fază ulterioară, dar probabil că aţi devenit nerăbdător şi
aţi dorit să vedeţi acolo rezultatul exploziei bombei cu hidrogen
stelare. Şi l-aţi văzut: tone de materie bombardată pentru a scăpa de
viteză, care poate chiar v-a depăşit aşteptările. Aţi fost satisfăcut. Dar
acest lucru mi-a oferit confirmarea finală a ipotezei mele.
Da, Domnule Rey Diaz, cu toată munca mea depusă anterior, fără
acest eveniment final nu aş fi putut niciodată să vă aflu adevăratele
dumneavoastră intenţii strategice. Ideea era prea nebunească. Era
măreaţă însă şi chiar frumoasă. Dacă reacţiile în lanţ provocate de
căderea planetei Mercur chiar ar fi avut loc, aceasta ar fi fost cea mai
magnifică mişcare din întreaga simfonie a Sistemului Solar… deşi, din
păcate, umanitatea nu s-ar fi putut bucura decât de prima mişcare a ei.
Domnule Rey Diaz, sunteţi Cel cu Faţa la Zid care are potenţialul unui
Dumnezeu. Mă simt onorat să vă fiu Spărgător de Zid.
Spărgătorul de Zid se ridică şi-i oferi lui Rey Diaz o reverenţă
jucăuşă.
Rey Diaz nu se uită la el. Trase un fum din havană şi-l suflă,
continuând s-o examineze:
— Perfect. Atunci o să pun întrebarea pe care a pus-o şi Tyler.
Spărgătorul de Zid o puse în locul lui:
— Şi dacă ce spun este adevărat, ce-i cu asta?
Rey Diaz se uită fix la capătul aprins al havanei şi încuviinţă.
— Răspunsul meu este acelaşi cu cel a Spărgătorului de Zid al lui
Tyler: Stăpânului nu-i pasă câtuşi de puţin.
Rey Diaz îşi ridică ochii de la havană şi îl privi întrebător pe
Spărgătorul său de Zid.
— Arătaţi ca un tip grosolan, dar aveţi o minte ascuţită. Totuşi în
adâncurile sufletului, sunteţi un bădăran. Aveţi natura unuia. Şi
această grosolănie este dezvăluită de esenţa acestui plan strategic. Este
un plan lacom. Umanitatea nu are capacitatea de a fabrica atât de
multe bombe cu hidrogen stelare. Nici dacă ar fi epuizate toate
resursele industriale ale Terrei, nu s-ar putea produce nici măcar o

 303 
zecime din acea cantitate. Iar un milion de bombe cu hidrogen stelare
sunt mult prea multe pentru a încetini viteza lui Mercur ca să cadă în
Soare. Aţi formulat acest plan imposibil cu nesăbuinţa unui soldat, şi
apoi l-aţi pus în aplicare cu încăpăţânare, cu şiretenia unui strateg
înalt. Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz, toate astea sunt o adevărată tragedie.
În timp ce Rey Diaz se uita la Spărgătorul de Zid, expresia i se
umplu treptat de o blândeţe înşelătoare şi pe faţa sa ridată adânc se
iviră urme de spasme, din ce în ce mai definite, până când în cele din
urmă erupseră într-un hohot de râs prea mult reţinut.
— Ha, ha, ha, ha, ha… râse el, arătându-l cu mâna pe Spărgătorul
de Zid. Superman! Ha, ha, ha, ha. Acum îmi aduc aminte. Superman
ăla… ăla vechi… Putea să zboare şi să inverseze rotaţia Terrei, dar când
a călărit un cal, a căzut şi şi-a rupt gâtul… ha, ha, ha, ha…
— Era Christopher Reeve, actorul care-l interpreta pe Superman. El
a căzut şi şi-a rupt gâtul, spuse Spărgătorul de Zid, corectându-l încet.
— Şi îţi imaginezi… chiar îţi imaginezi că soarta ta va fi mai bună?
Ha, ha, ha, ha…
— De când am venit aici, puţin îmi pasă de destinul meu. Mi-am
trăit viaţa din plin, spuse Spărgătorul de Zid, indiferent. Dar
dumneavoastră, domnule Rey Diaz, ar trebui să vă gândiţi la propriul
dumneavoastră destin.
— Tu o să mori întâi, spuse Rey Diaz, zâmbindu-i cu toată faţa şi-şi
stinse havana direct între ochii Spărgătorului de Zid. Apoi, când
Spărgătorul de Zid îşi acoperi faţa cu mâinile, Rey Diaz luă o curea
militară de pe canapea, o strânse în jurul gâtului Spărgătorului de Zid
şi-l strangulă cu fiecare dram de putere de care era capabil. Deşi
Spărgătorul de Zid era tânăr, nu reuşi să se apere de puterea agilă a lui
Rey Diaz şi fu luat de gât şi aruncat la podea. Rey Diaz urlă: O să-ţi
sucesc gâtul! Nenorocitule! Cine te-a trimis aici să faci pe nebunul?
Cine dracu’ te crezi? Nenorocitule! Îţi sucesc gâtul! Strânse şi mai tare
cureaua şi-i lovi capul Spărgătorului de Zid de podea, de mai multe
ori, în sunetul dinţilor spărgându-i-se de pardoseală. Când gărzile
intrară să-i separe, Spărgătorul de Zid era vânăt la faţă, avea spume la
gură şi ochii îi ieşeau din orbite ca la peştişorii aurii.
Rey Diaz, încă furios, se luptă cu gărzile, strigând în continuare:
— Suciţi-i gâtul! Prindeţi-l şi spânzuraţi-l! Chiar acum! Face parte

 304 
din plan! Ce dracu’, nu mă auziţi??? Face parte din plan!
Dar cele trei gărzi nu-i urmară ordinul. Unul dintre ei îl ţinu strâns
pe Rey Diaz, în timp ce ceilalţi doi îl ridicară pe Spărgătorul de Zid,
care-şi recăpătase suflul, într-o oarecare măsură şi începu să-l ducă
spre uşă.
— Aşteaptă numai, nenorocitule! Nu vei muri uşor, spuse el,
renunţând să mai încerce să scape din strânsoarea gărzii şi să-i mai
dea una Spărgătorului de Zid. Scoase un oftat prelung.
Spărgătorul de Zid îl privi peste umărul gărzii, cu un zâmbet pe
chipul lui învineţit şi umflat. Deschise gura, din care acum lipseau mai
mulţi dinţi, şi spuse:
— Mi-am trăit viaţa din plin.

Audierea Celor cu Faţa la Zid de la CAP

Încă de la începutul şedinţei, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa

şi Germania veniră cu o nouă propunere, care cerea suspendarea
imediată a poziţiei de Cel cu Faţa la Zid pentru Rey Diaz şi judecarea
lui în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pentru crime împotriva
umanităţii.
Reprezentantul SUA declară:
— După o investigaţie substanţială, considerăm că intenţia
strategică a lui Rey Diaz aşa cum a fost dezvăluită de Spărgătorul de
Zid este credibilă. Noi ne confruntăm acum cu o persoană a cărei
crimă face să pălească toate crimele comise vreodată în istoria
umanităţii. Nu am reuşit nici măcar să găsim o lege aplicabilă acestei
crime, aşa că recomandăm ca această crimă, de Extincţie a Vieţii pe
Terra, să fie adăugată legilor internaţionale şi că Rey Diaz să fie
judecat pentru ea.
Rey Diaz apăru destul de calm la audiere. Îi răspunse dispreţuitor
reprezentantului american:
— Aţi încercat să scăpaţi de mine, nu-i aşa? Încă de la începerea
Proiectului Celor cu Faţa la Zid, aţi aplicat mereu un dublu standard
Celor cu Faţa la Zid. Şi eu sunt cel care v-a plăcut cel mai puţin.
Reprezentantul Marii Britanii replică:
— Argumentul Celui cu Faţa la Zid Rey Diaz este lipsit de orice

 305 
fundament. De fapt, ţările pe care le acuză sunt cele care au investit cei
mai mulţi bani în planul lui, mult mai mulţi decât pentru restul Celor
cu Faţa la Zid.
— Sigur, spuse Rey Diaz, încuviinţând, dar adevăratul motiv pentru
care aţi investit atât de mult în planul meu este că aţi dorit să puneţi
mâna pe bombele cu hidrogen stelare.
— Este ridicol! Ce să facem cu ele? replică reprezentantul SUA:
Sunt arme incredibil de ineficiente într-o bătălie spaţială şi aici pe
Terra, nu mai au nicio importanţă nici măcar bombele acelea cu
hidrogen vechi de douăzeci de megatone, darmite un monstru de trei
sute de megatone.
Rey Diaz răspunse calm:
— Dar bombele vor fi armele cele mai eficiente în bătăliile de pe
alte planete, mai ales în războaiele dintre fiinţele umane. Pe suprafaţa
pustiită a altor planete, nu va mai fi cazul să te îngrijorezi de pierderile
de vieţi ale civililor sau de vătămarea mediului, aşa că veţi putea
distruge în stil mare, sau chiar aţi putea devasta suprafeţe planetare
întregi. Iată la ce pot folosi bombele cu hidrogen stelare. Sunt sigur că
aţi anticipat faptul că, pe măsură ce umanitatea se va extinde în
Sistemul Solar, conflictele de pe Terra se vor extinde şi ele în exterior.
Şi asta se va întâmpla indiferent dacă-i avem sau nu pe trisolarieni
drept duşman comun, iar voi vă pregătiţi deja. În clipa asta, a dezvolta
superarme pentru a le folosi contra fiinţelor omeneşti este
inacceptabil din punct de vedere politic, aşa că aţi profitat de mine ca
să le produceţi.
Reprezentantul SUA spuse:
— Aceasta este logica absurdă a unui terorist şi a unui dictator. Rey
Diaz este genul de om care, după ce i s-a dat statutul de Cel cu Faţa la
Zid, a transformat Proiectul Celor cu Faţa la Zid într-un pericol tot atât
de mare ca invazia trisolariană. Trebuie să acţionăm hotărât pentru a
corecta această greşeală.
— Sunt oameni de cuvânt, spuse Rey Diaz, întorcându-se spre
Garanin, preşedintele prin rotaţie. CIA are oameni care aşteaptă afară
să mă aresteze imediat ce voi ieşi de la această audiere.
Preşedintele prin rotaţie îi aruncă o privire reprezentantului SUA
care se juca intens cu pixul. Garanin îşi servise primul mandat la

 306 
începutul Proiectului Celor cu Faţa la Zid şi nici măcar el nu mai ştia
numărul de mici mandate pe care le avusese în timpul acestor două
decenii. Dar acesta era ultimul. Albise şi se pregătea să se pensioneze.
— Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz, dacă este într-adevăr aşa cum
spuneţi, este un lucru inacceptabil. Atâta timp cât principiile
Proiectului Celor cu Faţa la Zid sunt valabile, Cei cu Faţa la Zid au
imunitate juridică şi niciuna dintre vorbele sau acţiunile lor nu poate
fi folosită ca dovadă pentru acuzarea lor în legătură cu un delict, spuse
el.
— În plus, vă rog să vă aduceţi aminte că suntem pe teritoriu
internaţional, spuse reprezentantul japonez.
— Atunci acest lucru înseamnă, spuse reprezentantul SUA,
ridicând un creion, că nici măcar atunci când Rey Diaz va fi pe
punctul de a detona cele un milion de superbombe pe care le-a
îngropat pe planeta Mercur, societatea nu va fi în stare să-l acuze de
vreo crimă?
— Conform prevederilor relevante din Actul Celor cu Faţa la Zid,
plasarea de restricţii şi devieri de la planurile strategice ale Celor cu
Faţa la Zid care dovedesc tendinţe periculoase reprezintă o chestiune
cu totul separată, fără legătură cu imunitatea juridică a Celui cu Faţa
la Zid, spuse Garanin.
— Crimele lui Rey Diaz au depăşit graniţa imunităţii juridice.
Trebuie pedepsit. Aceasta este precondiţia necesară pentru existenţa
în continuare a Proiectului Celor cu Faţa la Zid, spuse reprezentantul
Marii Britanii.
— Îmi este permis să le reamintesc preşedintelui şi stimaţilor
reprezentanţi, spuse Rey Diaz, ridicându-se de pe scaun, că participăm
la o audiere a Celui cu Faţa la Zid a CAP şi că nu este vorba de procesul
meu?
— Veţi apărea la tribunal în curând, spuse reprezentantul SUA, cu
un zâmbet îngheţat.
— Sunt de acord cu Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz. Ar trebui să ne
întoarcem la discutarea planului său strategic, spuse Garanin,
prinzând din zbor ocazia de a devia temporar de la discuţia spinoasă.
Reprezentantul japonez luă cuvântul:
— Aşa cum se prezintă lucrurile în acest moment, reprezentanţii au

 307 
ajuns la un consens asupra următorului punct: Planul strategic al lui
Rey Diaz prezintă tendinţe periculoase spre evidente violări ale
drepturilor omului şi, conform principiilor relevante din Actul Celor
cu Faţa la Zid, ar trebui oprit.
— Înseamnă că Propunerea P269, de la audierea anterioară a Celor
cu Faţa la Zid, privind oprirea planului strategic al lui Rey Diaz, poate
fi supusă acum la vot, spuse Garanin.
— Domnule preşedinte, doar un moment, vă rog, ridică mâna Rey
Diaz. Înainte de vot, sper că pot avea dreptul să vă ofer o explicaţie
finală a câtorva detalii ale planului meu.
— Dacă e vorba numai despre detalii, chiar este necesar? întrebă
cineva.
— Lăsaţi-le pentru tribunal, spuse sarcastic reprezentantul Marii
Britanii.
— Nu, aceste detalii sunt importante, insistă Rey Diaz. Să ne
imaginăm chiar acum că ceea ce a dezvăluit Spărgătorul de Zid despre
intenţiile mele strategice este adevărat. Un reprezentant a vorbit
despre momentul când un milion de bombe cu hidrogen desfăşurate
pe Mercur ar fi gata să fie detonate, clipă în care eu i-aş înfrunta pe
sophonii omniprezenţi şi le-aş declara trisolarienilor intenţia
umanităţii de a muri odată cu ei. Ce se va întâmpla atunci?
— Reacţia trisolarienilor nu poate fi prognosticată, dar sunt convins
că aici, pe Terra, miliarde de oameni vor dori să vă sucească gâtul, la fel
cum i-aţi făcut dumneavoastră acelui Spărgător de Zid, spuse
reprezentantul francez.
— Exact. Aşa că am luat anumite măsuri ca să previn o asemenea
situaţie. Uitaţi-vă aici, Rey Diaz îşi ridică mâna stângă şi-şi arătă
întregii adunări ceasul de mână. Era complet negru, iar cadranul era
de două ori mai mare şi mai gros ca un ceas obişnuit bărbătesc, deşi nu
părea atât de mare pe încheietura groasă a mâinii lui: E un
transmiţător care trimite printr-un releu din spaţiu un semnal direct
spre Mercur.
— Îl veţi folosi pentru a transmite semnalul detonării? întrebă
cineva.
— Din contră. Trimite semnalul de ne-detonare.
Cuvintele sale captară atenţia întregii adunări. Continuă:

 308 
 — Sistemul acesta are ca nume de cod „leagănul”, ceea ce vrea să
spună că, atunci când leagănul se va opri din legănat, pruncul se va
trezi. Trimite un semnal continuu, pe care Mercur îl primeşte în
permanenţă. Dacă semnalul este întrerupt, atunci sistemul detonează
imediat bomba cu hidrogen.
— Se numeşte comutatorul mortului, spuse reprezentantul SUA,
stoic. În timpul Războiului Rece s-au făcut cercetări pentru folosirea
antidetonatoarelor şi a comutatoarelor „mortului” pe armele nucleare
strategice, dar acestea nu au fost niciodată implementate. Doar un
nebun ar putea face aşa ceva.
Rey Diaz îşi coborî mâna stângă şi acoperi leagănul cu mâneca:
— Am preluat această minunată idee nu de la vreun expert în
strategia nucleară, ci dintr-un film american. În acest film, un tip are
unul din aceste gadgeturi care trimite un semnal continuu, dar dacă
inima i se opreşte, semnalul se termină. Un alt tip are o bombă fixată
pe el, imposibil de scos, iar dacă bomba nu primeşte semnalul, va
exploda. Aşa că, deşi nenorocitul ăsta nu-l place pe primul tip, trebuie
să facă tot posibilul pentru a-l proteja… Îmi plac filmele americane de
succes. Chiar şi azi pot recunoaşte vechea versiune a lui Superman.
— Vreţi să spuneţi că acest dispozitiv este legat la ritmul
dumneavoastră cardiac? întrebă reprezentantul japonez. Se duse spre
Rey Diaz, care stătea în picioare lângă el şi încercă să-i atingă
dispozitivul de sub mânecă, dar Rey Diaz îşi mişcă braţul şi se mută
puţin mai departe.
— Sigur. Dar leagănul este mult mai avansat şi rafinat decât atâta.
Nu monitorizează numai bătăile inimii, ci şi mulţi alţi indicatori
fiziologici, cum ar fi tensiunea, temperatura corpului şi aşa mai
departe şi face o analiză cuprinzătoare a acestor parametri. Dacă nu
sunt normali, atunci va opri imediat semnalul antidetonare din
comutatorul mortului. Şi poate recunoaşte multe dintre comenzile
mele vocale simple.
Un bărbat ce părea nervos intră chiar atunci în auditoriu şi îi şopti
ceva lui Garanin la ureche. Înainte ca omul să termine ce avea de
şuşotit, Garanin se uită la Rey Diaz cu o expresie ciudată în ochi, care
nu le scăpă reprezentanţilor cu ochi ageri.
— Există o modalitate de dezarmare a leagănului dumneavoastră.

 309 
În timpul Războiului Rece au fost studiate şi contramăsuri pentru
antidetonatoare, spuse reprezentantul SUA.
— Nu e leagănul meu. Este leagănul pentru bombele acelea cu
hidrogen. Dacă leagănul se opreşte din legănat, se trezesc, spuse Rey
Diaz.
— M-am gândit la aceeaşi tehnică, spuse reprezentantul german.
Pentru ca semnalul să se transmită de la ceasul dumneavoastră la
Mercur, trebuie să treacă printr-o legătură complicată de comunicaţii.
Dacă distrugem sau ecranăm orice nod, apoi folosim o sursă de semnal
falsă pentru a continua să transmitem semnalul antidetonare mai
departe pe lanţul de reacţii, am face sistemul leagănului
dumneavoastră absolut inofensiv.
— Asta este într-adevăr o problemă, spuse Rey Diaz, făcând semn
spre reprezentantul Germaniei. Fără sophoni, problema s-ar rezolva cu
uşurinţă. Toate nodurile sunt încărcate cu algoritmi de codificare
identici care generează fiecare semnal trimis. Pentru lumea din
exterior valorile semnalelor vor părea de fiecare dată aleatorii şi
diferite, dar emiţătorul leagănului şi recipientul produc o secvenţă de
valori care sunt identice. Numai când recipientul primeşte un semnal
corespunzător propriei secvenţe acel semnal va fi considerat valid.
Fără acest algoritm de codificare, semnalul trimis în afară de sursa
dumneavoastră falsă nu se va potrivi cu secvenţa recipientului. Doar că
ai naibii sophoni pot detecta algoritmul.
— Aţi găsit poate o altă soluţie? întrebă cineva.
— O abordare grosolană. În cazul meu, abordările nu pot fi decât
grosolane şi din topor, spuse Rey Diaz, cu un râs autobatjocoritor. Am
mărit acurateţea cu care fiecare nod îşi monitorizează propria stare.
Ca să fiu mai specific, fiecare nod de comunicaţie este compus din mai
multe unităţi care, deşi separate de o distanţă mare, sunt conectate
într-un întreg printr-o comunicare continuă. Dacă o singură unitate
cade, întregul nod va emite o comandă care va anula antidetonatorul,
după care, chiar dacă sursa de semnal falsă reia transmiterea
semnalului spre nodul următor, aceasta nu va fi recunoscută.
Monitorizarea fiecărei unităţi poate realiza un nivel de acurateţe de o
microsecundă, ceea ce înseamnă că – pentru a folosi abordarea
reprezentantului german – fiecare unitate a nodului ar trebui să fie

 310 
distrusă în mod simultan şi semnalul ar trebui reluat de la sursa de
semnal falsă în cadrul unei microsecunde. Fiecare nod este compus
din cel puţin trei unităţi, dar poate avea zeci de asemenea unităţi.
Aceste unităţi sunt separate printr-o distanţă de aproximativ trei sute
de kilometri. Fiecare este construită ca o structură foarte rezistentă şi
îşi va emite avertizarea la orice atingere externă. A face ca aceste
unităţi să cadă în cadrul spaţiului unei microsecunde ar putea fi
posibil pentru trisolarieni, dar, în acest moment, nu şi pentru oameni.
Ultima lui frază îi puse pe toţi în alertă.
— Tocmai mi s-a raportat că lucrul acela de pe încheietura lui Rey
Diaz transmite un semnal electromagnetic, spuse Garanin. Atmosfera
adunării deveni tensionată la auzul acestei veşti: Aş vrea să vă întreb,
Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz: Semnalul de la ceasul dumneavoastră este
transmis spre Mercur?
Rey Diaz chicoti de câteva ori, apoi spuse:
— De ce aş transmite un semnal spre planeta Mercur? Acolo nu este
decât o imensă groapă. Pe urmă, releul comunicaţie spaţială a
leagănului nici nu a fost încă pus la punct. Nu, nu, nu. Nu trebuie să
vă îngrijoraţi. Semnalul nu se duce spre Mercur. Se duce undeva aici,
prin New York City, foarte aproape de noi.
Atmosfera îngheţă şi toţi din adunare, cu excepţia lui Rey Diaz, se
ridicară şocaţi ca nişte pui de lemn.
— Dacă semnalul care susţine leagănul se va opri, ce anume va
detona? întrebă tăios reprezentantul Marii Britanii care nu mai
încerca să-şi ascundă agitaţia.
— O, va detona ceva, cu siguranţă, îi spuse Rey Diaz râzând cu toată
gura. Am fost Cel cu Faţa la Zid mai mult de douăzeci de ani şi am
putut să păstrez mereu anumite lucruri pentru mine însumi.
— Ei bine, atunci, Domnule Rey Diaz, aţi putea să răspundeţi la o
întrebare şi mai directă? spuse reprezentantul Franţei. Părea absolut
calm, dar avea un tremur în glas: Pentru pierderea a câte vieţi veţi –
sau vom – răspunde?
Rey Diaz făcu ochii mari la francez, întrebarea i s-ar fi părut bizară:
— Cum? Numărul de oameni are vreo importanţă? Am crezut că
toţi cei prezenţi aici sunteţi nişte domni respectabili, care preţuiesc
mai presus de orice drepturile omului. Care e diferenţa dintre o viaţă şi

 311 
8,2 milioane de vieţi? Dacă ar fi vorba doar despre o viaţă, atunci nu ar
fi cazul s-o respectaţi?
Reprezentantul SUA se ridică şi spuse:
— Acum mai bine de douăzeci de ani, când a început Proiectul
Celor cu Faţa la Zid, v-am arătat clar ce este el. Îl arătă pe Rey Diaz,
scuipând în timp ce vorbea, se chinui să se abţină, dar sfârşi prin a-şi
pierde controlul: Este un terorist. Un terorist nenorocit şi satanic!
Dracul gol! Aţi deschis sticla şi i-aţi dat drumul şi trebuie să vă
asumaţi această responsabilitate! ONU trebuie să fie considerat
responsabil! urlă el isteric, aruncându-şi hârtiile în jur.
— Calmaţi-vă, domnule reprezentant! vorbi Rey Diaz cu un zâmbet
subţire. Leagănul este foarte sensibil la indicii mei fiziologici. Dacă aş
face şi eu o criză de isterie ca dumneavoastră, dacă mi-ar oscila aşa
dispoziţia, s-ar opri instantaneu transmiterea semnalului
antidetonare. Aşa că nici dumneavoastră, nici toţi cei prezenţi aici nu
ar trebui să mă supăraţi prea mult. Ar fi mai bine pentru noi toţi dacă
aţi încerca să mă menţineţi fericit.
— Care sunt condiţiile dumneavoastră? întrebă Garanin moale.
O umbră de tristeţe se insinuă în zâmbetul de pe chipul lui Rey
Diaz în timp ce se întoarse spre Garanin şi-şi scutură capul:
— Domnule preşedinte, ce alte condiţii aş putea declara? Să plec de
aici şi să mă pot întoarce în ţara mea. La Aeroportul Kennedy mă
aşteaptă un avion charter.
Adunarea rămase tăcută. În mod inconştient, îşi întorseseră cu toţii
privirile de la Rey Diaz la reprezentantul SUA care, incapabil să mai
suporte toţi ochii îndreptaţi asupra lui, se aruncă înapoi în scaun şi
şuieră:
— Ieşi dracului de aici!
Rey Diaz încuviinţă lent, apoi se ridică în picioare şi ieşi.
— Domnule Rey Diaz, vă voi conduce eu acasă, spuse Garanin,
părăsind tribuna.
Rey Diaz se opri să-l aştepte pe Garanin care venea spre el mai puţin
agil ca înainte.
— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Mă gândeam eu că poate
vreţi şi dumneavoastră să scăpaţi de aici.
Cei doi se aflau la uşă când Rey Diaz îl înşfăcă pe Garanin şi se

 312 
întoarse împreună cu el în direcţia auditoriului:
— Domnilor, n-o să-mi lipsească acest loc. Am pierdut aici aceste
două decenii şi nimeni de aici nu mă înţelege. Vreau să mă întorc în
patria mea, înapoi la poporul meu. Da, patria şi poporul meu. Mi-e
dor de ei.
Spre uimirea tuturor, ochii acestui bărbat masiv se umplură de
lacrimi. În cele din urmă spuse:
— Vreau să mă întorc în patria mea. Şi asta nu face parte din plan.
Când ieşi pe uşa clădirii Adunării Generale ONU, Rey Diaz îşi
deschise braţele larg spre soare şi strigă cu încântare:
— Ah, Soarele meu!
Heliofobia lui veche de două decenii dispăruse cu desăvârşire.
Zborul lui Rey Diaz începu şi traversă Coasta de Est pentru a
parcurge distanţa pe deasupra Oceanului Atlantic.
În cabină Garanin îi spuse:
— Cât timp sunt eu aici, acest avion este în siguranţă. Vă rog să-mi
spuneţi amplasamentul dispozitivului pe care l-aţi conectat la
comutatorul mortului.
— Nu-i niciun dispozitiv. Nu e nimic. A fost doar un truc ca să scap.
Rey Diaz îşi scoase ceasul şi i-l dădu lui Garanin: E doar un simplu
transmiţător făcut dintr-un telefon Motorola transformat. Şi nici nu e
conectat la bătăile inimii mele. A fost închis. Puteţi să-l păstraţi ca
suvenir.
Rămaseră amândoi tăcuţi pentru mai mult timp. Apoi Garanin oftă
şi spuse:
— Cum s-a ajuns aici? Privilegiul Celor cu Faţa la Zid, acela al
gândirii strategice sigilate, era menit să fie folosit împotriva sophonilor
şi a trisolarienilor. Dar dumneavoastră şi Tyler l-aţi folosit împotriva
umanităţii.
— Nu e nimic ciudat în asta, spuse Rey Diaz. Stătea aşezat la
fereastră, bucurându-se de lumina soarelui care pătrundea înăuntru.
Acum, cel mai mare obstacol în calea supravieţuirii umanităţii vine de
la ea însăşi.
Peste şase ore, avionul ateriză la Aeroportul Internaţional din
Caracas de pe Coasta Caraibiană. Garanin nu coborî din avion. Urma
să ia avionul înapoi spre ONU.

 313 
 La despărţire, Rey Diaz îi spuse:
— Nu renunţaţi la Proiectul Celor cu Faţa la Zid. E cu adevărat o
speranţă în tot războiul acesta. Mai sunt doi dintre Cei cu Faţa la Zid.
Vă rog să le uraţi toate cele bune din partea mea.
— Nici eu nu-i voi mai vedea vreodată, spuse Garanin, emoţionat.
Când Rey Diaz plecă, lăsându-l singur în cabină, ochii lui erau
înlăcrimaţi.
Cerul de deasupra oraşului Caracas era tot atât de limpede ca la
New York. Rey Diaz coborî pe scara avionului şi adulmecă atmosfera
tropicală familiară, apoi se înclină şi sărută pământul natal. Apoi,
păzit de un detaşament considerabil al poliţiei militare, se urcă într-o
maşină din coloana oficială care se îndreptă spre oraş. După o
jumătate de oră pe un drum de munte şerpuitor, intrară în capitală şi o
luară spre centrul oraşului, la Plaza Bolivar. În faţa statuii lui Simon
Bolivar, Rey Diaz coborî din maşină şi se opri la baza statuii. Deasupra
lui, călare, se afla eroul în armura măreaţă care-i înfrânsese pe spanioli
şi încercase să înfiinţeze Republica Gran Colombia din America de
Sud. În faţa lui, o mulţime frenetică fierbea la soare, înaintând spre el
şi întâmpinând rezistenţa poliţiei militare. Se traseră focuri în aer, dar
valul de oameni străpunse, în cele din urmă, lanţul de poliţişti şi
începu să se scurgă spre Bolivarul cel viu de la picioarele statuii.
Rey Diaz îşi ridică ambele braţe şi, cu lacrimi în ochi, strigă spre
mulţime cu un glas înecat de emoţie:
— Ah, poporul meu!
Prima piatră aruncată de poporul lui îl nimeri în mâna stângă
deschisă, a doua în piept şi a treia îi zdrobi fruntea şi aproape îl
doborî. După aceea, pietrele oamenilor veniră ca picăturile de ploaie şi
practic îi înmormântară, până la urmă, trupul lipsit de viaţă. Ultima
piatră care îl lovi pe Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz fu aruncată de o femeie
bătrână, care se chinui s-o aducă până la cadavrul lui, şi care apoi
spuse în spaniolă:
— Răufăcătorule! Tu i-ai fi omorât pe toţi. Nepotul meu ar fi fost
acolo. Tu mi-ai fi omorât nepotul!
Apoi, folosind toată puterea de care erau în stare mâinile ei
tremurânde, trânti piatra de craniul spart al lui Rey Diaz, acolo unde
se mai vedea sub o grămadă de pietre.

 314 
 Timpul este singurul lucru care nu poate fi oprit. Ca o lamă
ascuţită, el taie şi prin tare, şi prin moale, avansând constant. Nimic
nu e capabil să-l facă să se oprească nici măcar o singură clipă, dar el le
schimbă pe toate.
În anul testului de pe Mercur, Chang Weisi se pensionă. În ultima
sa apariţie de presă, recunoscu că el personal nu credea în victorie, dar
asta nu afectase înalta preţuire a istoriei faţă de primul comandant al
forţelor spaţiale. Starea de anxietate în care lucrase atâţia ani îi
deteriorase sănătatea, şi muri la vârsta de şaizeci şi opt de ani.
Generalul fusese lucid pe patul de moarte şi menţionase de multe ori
numele lui Zhang Beihai.
După ce-şi terminase cel de-al doilea mandat, secretarul general
Say lansase Proiectul Memorial Uman, al cărui scop era colectarea
cuprinzătoare de date şi artefacte comemorative ale civilizaţiei umane,
care aveau să fie trimise în spaţiu, până la urmă, într-o astronavă fără
pilot uman. Componenta cea mai importantă a proiectului a fost
denumită Jurnalul Uman, un site web care fusese proiectat pentru a le
permite cât mai multor oameni să-şi înregistreze vieţile sub formă de
text şi imagini din viaţa lor de zi cu zi, ca ele să devină parte din datele
civilizaţiei. Site-ul web Jurnalul Uman crescu până la două miliarde de
utilizatori, ajungând să aibă cel mai mare volum de informaţii de pe
Internet. Mai târziu, CAP, considerând că Proiectul Memorial Uman
contribuia la defetism, adoptă o rezoluţie care întrerupse dezvoltarea
sa pe mai departe şi chiar îl asimilă cu Escapismul. Dar Say continuă
să-şi concentreze eforturile individuale asupra acestui proiect până
când muri, la vârsta de optzeci şi patru de ani.
După pensionare, Garanin şi Kent au făcut amândoi aceeaşi alegere:
să se izoleze în acea Grădină a Edenului din Europa de Nord unde Luo
Ji trăise vreme de cinci ani. Nu mai fură văzuţi de restul lumii şi
nimeni nu mai află exact când muriseră. Dar un lucru era cert: trăiseră
o viaţă lungă. Unii spuneau că cei doi ajunseseră centenari înainte de a
muri din cauze naturale.
Wu Yue, exact aşa cum prezisese Keiko Yamasuki, îşi petrecu restul
vieţii în depresie şi confuzie. Muncise mai mult de un deceniu la
Proiectul Memorialului Uman, dar nu reuşise să-şi găsească vreo

 315 
alinare în asta şi muri în singurătate la vârsta de şaptezeci şi şapte de
ani. La fel ca Chang Weisi, Wu Yue rosti numele lui Zhang Beihai în
ultimele sale clipe. Îşi puseseră toate speranţele lor comune de viitor în
războinicul hotărât care acum hiberna, trecând prin timp.
Doctorul Albert Ringier şi generalul Fitzroy trăiră până pe la optzeci
de ani şi apucară să vadă realizarea Telescopului Spaţial Hubble III de
o sută de metri, pe care îl folosiră pentru a privi planeta Trisolaris. Dar
nu mai văzură niciodată Flota Trisolariană sau sondele care zburau
înaintea ei. Nu trăiră îndeajuns încât să le vadă traversând al treilea
petic de zăpadă.
Şi vieţile oamenilor obişnuiţi continuară şi se sfârşiră. Dintre cei trei
vecini vârstnici din Beijing, Miao Fuquan fu primul care-i părăsi pe
ceilalţi, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Într-adevăr, i-a cerut
fiului său să-l înmormânteze la două sute de metri adâncime sub
pământ într-o mină părăsită şi fiul lui i-a îndeplinit ultima dorinţă,
aceea de a arunca în aer zidul minei şi de a pune o piatră de mormânt
ca să i se păstreze amintirea. Conform dorinţei tatălui său, ultima
generaţie dinainte de Bătălia de Apoi ar fi trebuit să ia de acolo piatra
de mormânt şi dacă umanitatea câştiga, atunci puteau s-o pună la loc.
Dar, de fapt, la mai puţin de cincizeci de ani după moartea lui, puţul
de mină a devenit un deşert. Piatra de mormânt a dispărut, zona de
deasupra a devenit un deşert. Piatra de mormânt a dispărut,
amplasamentul minei a fost uitat şi descendenţii familiei Miao nu s-au
mai obosit s-o mai caute.
Zhang Yuanchao a murit de boală ca orice persoană în vârstă de
optzeci de ani şi, ca orice persoană obişnuită, a fost dus la crematoriu.
Cenuşa lui a fost a aşezată într-o urnă pe un raft lung dintr-un cimitir
public.
Yang Jinwen a trăit până la nouăzeci şi doi de ani şi vasul de aliaj
conţinând rămăşiţele lui pământeşti a plecat prin Sistemul Solar şi în
spaţiul cosmic infinit la a treia viteză cosmică. Asta i-a consumat toate
economiile.
Ding Yi, în schimb, trăia în continuare. După inovaţia din
tehnologia de fuziune controlată, şi-a concentrat atenţia asupra fizicii
teoretice, căutând modalităţi de a scăpa de intervenţia sophonilor în
experimentele fizicii cu particule dotate cu energie înaltă. Nu a avut

 316 
succes. Odată ajuns la vârsta de şaptezeci de ani, a abandonat şi el, ca
şi alţi fizicieni, speranţa oricărei posibilităţi de inovare. A intrat în
hibernare şi şi-a planificat să se trezească în ziua Bătăliei de Apoi.
Singura lui dorinţă era să poată vedea cu propriii ochi tehnologia
superioară trisolariană.
În secolul ce a urmat începutului Crizei Trisolariene, toţi cei care
apucaseră să trăiască în Epoca de Aur muriră. Era o epocă despre care
se amintea întruna şi cei în vârstă care trăiseră în acele timpuri măreţe
le tot pomeneau, ca nişte rumegătoare care-şi degustă hrana. Încheiau
mereu cu fraza: „Ah, dacă am fi ştiut să ne bucurăm de viaţă atunci!”
Tinerii le ascultau poveştile cu un amestec de invidie şi de scepticism.
Pacea aceea, prosperitatea şi fericirea, utopia aceea ideală, fără griji…
Oare toate astea chiar existaseră?
Pe măsură ce bătrânii mureau, pierdutul Ţărm de Aur dispărea în
fumul istoriei. Nava civilizaţiei umane plutea singură pe oceanul vast,
înconjurată din toate părţile de valuri sinistre, nesfârşite şi nimeni nu
ştia nici măcar dacă mai exista un alt ţărm.

 317 
 Partea a treia
PĂDUREA ÎNTUNECATĂ

 318 
 ANUL 205, ERA DE CRIZA
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
2,10 ani-lumină

Întuneric. Înainte de întuneric nu a fost decât nimicnicia şi

nimicnicia nu avea culoare. Nimicul nu exista în nimicnicie.
Întunericul, măcar, ar fi însemnat că exista spaţiu. Curând, în
întunecimea spaţiului apărură anomalii ce pătrundeau în toate ca o
briză blândă. Era senzaţia timpului care trece, fiindcă nimicnicia era
lipsită de timp, dar acum timpul prindea contur într-un dezgheţ
glacial. Abia mai târziu se făcu şi lumină, la început ca o bulă
strălucitoare şi apoi, după o aşteptare îndelungată, apăru treptat şi
forma lumii. Conştiinţa proaspăt renăscută se luptă să înţeleagă, mai
întâi reuşind să creeze câteva tuburi subţiri şi transparente, apoi o faţă
umană în spatele lor, care dispăru iute, dezvăluind lumina alb-
cremoasă a tavanului.
Luo Ji se trezi din hibernare.
Faţa apăru din nou. Era a unui om cu o expresie blândă, care-l
privea pe Luo Ji şi care-i spuse:
— Bine aţi venit în era noastră!
În timp ce vorbea, un câmp de trandafiri roşii viu coloraţi licări pe
halatul său alb de laborator, apoi păli treptat şi dispăru. În timp ce
continua să vorbească, halatul afişă un şir de imagini minunate care i
se potriveau expresiei şi emoţiilor sale: mări, asfinţituri şi păduri sub
burniţă. Îi spuse lui Luo Ji că boala lui fusese tratată în timpul
hibernării şi că deşteptarea se petrecuse bine. Recuperarea urma să
dureze doar aproximativ trei zile şi apoi avea să-şi recâştige funcţiile
corporale normale…
Mintea lui Luo Ji, încă inertă şi doar parţial trezită, prinse doar o
frântură din informaţiile pe care i le oferise doctorul: se aflau în anul
205 al Erei Crizei şi fusese în hibernare vreme de 185 de ani.
Iniţial simţi că accentul doctorului era ciudat, dar îşi dădu seama
repede că deşi sunetele din limba mandarină standard nu se
schimbase prea mult, era acum plină de cuvinte englezeşti. În timp ce

 319 
vorbea doctorul, textul celor spuse de el era afişat pe tavan, aparent
printr-un sistem de recunoaştere vocală. Probabil pentru a-i ajuta pe
cei proaspăt treziţi să înţeleagă mai bine, cuvintele englezeşti erau
înlocuite de caractere chinezeşti.
În cele din urmă doctorul spuse că Luo Ji putea fi transferat din
camera de redeşteptare în salonul secţiei generale. Halatul înfăţişă o
scenă vesperală în care asfinţitul soarelui se transforma rapid într-un
cer înstelat pentru rămas-bun. În timp ce se petreceau toate acestea,
Luo Ji simţi că începe să i se mişte patul. Abia ieşit pe uşă, îl auzi pe
doctor spunând: „Următorul!” Răsucindu-şi capul ca să privească, văzu
cum în camera de redeşteptare intra alt pat, purtând pe cineva care, în
mod evident, fusese scos din camera de hibernare. Patul fu conectat
rapid la un set de monitoare şi doctorul, cu un halat care era acum de
un alb pur, bătu în perete cu un deget şi o treime din acesta începu să
afişeze curbe complexe şi date pe care doctorul începu să le
manipuleze intens.
Luo Ji îşi dădu seama că propria lui revenire la viaţă nu era deloc un
eveniment major, ci doar o parte din munca zilnică de aici. Doctorul
era prietenos, dar, în ochii lui, Luo Ji nu era nimic mai mult decât un
om obişnuit care ieşise din hibernare.
La fel ca în camera de redeşteptare, nici pe culoar nu erau lămpi.
Pereţii emiteau ei înşişi lumină şi, deşi era blândă, Luo fu nevoit să-şi
închidă pe jumătate ochii. Dar chiar în acest timp pereţii din secţiunea
de coridor unde se afla îşi slăbiră din intensitatea luminii şi segmentul
mai puţin iluminat îl urmări în ritmul deplasării patului. Odată ce
ochii i se obişnuiră cu lumina, îi deschise din nou şi atunci lumina de
pe culoar crescu în intensitate, rămânând în zona lui de confort.
Evident că sistemul de reglare a strălucirii luminii de pe culoar era
capabil să monitorizeze modificările din pupile.
Judecând asta, era clar că ajunsese într-o epocă a personalizării.
Aceasta îi depăşea cu mult aşteptările.
În timp ce pereţii treceau încet pe lângă el, văzu o mulţime de
monitoare de diferite mărimi plasate aleatoriu pe ei. Unele dintre ele
arătau imagini mişcătoare pe care nu le putu urmări clar şi care
probabil fuseseră lăsate acolo de utilizatori care uitaseră să le închidă.
Uneori, patul său automat se întâlnea cu oameni care mergeau de-a

 320 
lungul culoarului. Observă că atât tălpile picioarelor lor cât şi roţile
patului său erau luminoase şi produceau valuri luminoase şi apoase de
presiune când atingeau podeaua, cum se întâmpla pe vremea lui când
apăsai un ecran LED cu degetul. Coridorul lung îi dădea o senzaţie
intensă de curăţenie, era tot atât de curat ca o animaţie
tridimensională pe computer, deşi ştia că toate acestea erau cât se
poate de reale. Îl traversa cu o senzaţie de linişte şi confort pe care nu o
cunoscuse până acum.
Dar ceea ce-l impresionă cel mai mult la oamenii pe care-i vedea era
că fiecare dintre ei – doctori, asistente şi personalul ne-medical –
păreau curaţi şi eleganţi şi zâmbeau cald spre el sau îi făceau cu mâna
când se apropiau. Hainele lor înfăţişau imagini minunate, fiecare
persoană avea un stil aparte, unele erau abstracte, altele concrete. Fu
cucerit de expresiile lor, fiindcă ştia că ochii oamenilor obişnuiţi
reprezentau cea mai bună reflexie a nivelului de civilizaţie dintr-un
anume timp sau loc. Văzuse odată un set de fotografii făcute de
fotografi europeni la sfârşitul Dinastiei Qing, şi cel mai tare îl
impresionaseră expresiile mohorâte ale oamenilor din fotografii. Atât
oficialii cât şi oamenii din popor aveau ochi care transmiteau doar
amorţire şi stupiditate, cărora le lipsea cea mai slabă fărâmă de
vitalitate. Când oamenii acestei noi ere priveau ochii lui Luo Ji,
probabil că aveau despre el aceeaşi impresie. Privirile care se
încrucişau cu a lui erau pline de o înţelepciune viguroasă şi de o
sinceritate, o înţelegere şi o iubire pe care nu o întâlnise decât arareori
în propria lui epocă. Dar ceea ce-l impresionă cel mai mult era
încrederea din expresiile lor. Încrederea solară care umplea fiecare
pereche de ochi devenise, fără îndoială, fundalul spiritual pentru
oamenii din această nouă eră.
Nu părea să fie o eră a disperării şi aceasta era o nouă surpriză.
Patul lui Luo Ji intră fără zgomot în secţia generală care mai
conţinea doi hibernatori proaspăt deşteptaţi. Unul dintre ei era pe un
pat. Celălalt, de lângă uşă, îşi împacheta lucrurile cu ajutorul unei
asistente şi părea gata să plece. Din privirea ochilor lui, Luo Ji îşi dădu
seama că veneau amândoi din aceeaşi epocă cu el. Ochii lor erau ca
nişte ferestre în timp, şi prin ei putea arunca din nou o privire la epoca
cenuşie din care venise.

 321 
 — Cum pot să se comporte aşa? Sunt străbunicul lor! îl auzi Luo Ji
văicărindu-se pe hibernatorul care se pregătea să plece.
— Nu puteţi să vă folosiţi de avantajul vârstei în faţa lor. Aşa spune
legea: hibernarea nu contează în termeni de vârstă, aşa că, în prezenţa
celor vârstnici, dumneavoastră sunteţi generaţia mai tânără… Să
mergem. V-au aşteptat destul în salonul de primire, spuse asistenta.
Deşi încerca să evite cuvintele englezeşti, se încurca câteodată la
cuvintele chinezeşti, ca şi cum ar fi vorbit o limbă străveche, şi era
nevoită să revină la limbajul modern. Atunci peretele afişa o traducere
în limba chineză.
— Nici nu pot să-i înţeleg când vorbesc. Toată păsăreasca asta
amestecată! spuse hibernatorul, în timp ce el şi asistenta luară câte o
pungă şi se îndreptară spre uşă.
— În era aceasta trebuie să tot învăţaţi. Altfel va trebui să vă duceţi
să trăiţi deasupra, o auzi Luo Ji pe asistentă spunând. De acum
înţelegea limbajul modern fără dificultate, dar tot îi fu neclar ce voise
să spună asistenta cu ultima ei frază.
— Bună ziua. Aţi hibernat din cauza bolii? îl întrebă hibernatorul
din patul de lângă el. Era tânăr, părea să aibă cam douăzeci şi ceva de
ani.
Luo Ji deschise gura, dar nu scoase niciun sunet. Tânărul îi zâmbi
şi-i spuse încurajator:
— Puteţi vorbi. Mai încercaţi!
— Bună ziua, reuşi să spună Luo Ji cu glas răguşit.
Tânărul încuviinţă:
— Cel care tocmai a plecat fusese bolnav. Eu nu. Eu am venit aici ca
să scap de realitate. Ah, şi mă cheamă Xiong Wen.
— Şi… cum e aici? întrebă Luo Ji, de data asta cu mult mai multă
uşurinţă.
— Nu ştiu. Sunt aici doar de cinci zile. Totuşi este o eră bună, sunt
sigur. Atâta doar că nouă ne va fi greu să ne integrăm în societate. Mai
ales pentru că ne-am trezit prea repede. Era mai bine să ne trezim
peste câţiva ani.
— Peste câţiva ani? De ce? Nu ar fi fost şi mai greu?
— Nu. Ne aflăm încă în război, aşa că societatea nu poate să aibă
grijă de noi. În câteva decenii, după tratativele de pace, va fi pace şi

 322 
prosperitate.
— Tratative de pace? Cu cine?
— Cu Trisolaris, desigur.
Tulburat de ultima afirmaţie a lui Xiong Wen, Luo Ji se chinui să se
ridice în capul oaselor. Apoi intră o asistentă şi-l ajută să stea în pat
într-o poziţie semi-aşezată.
— Au spus că vor tratative de pace? întrebă el neliniştit.
— Nu încă. Dar nu vor avea altă opţiune, spuse Xiong Wen,
ridicându-se cu agilitate din pat şi apropiindu-se ca să stea pe patul lui
Luo Ji. Anticipase desigur plăcerea de a-i prezenta această nouă eră
unuia proaspăt deşteptat: Nu ştiţi? Umanitatea este uimitoare acum. E
pur şi simplu uimitoare!
— Cum aşa?
— Astronavele noastre sunt incredibil de puternice. Mult mai
puternice decât cele ale trisolarienilor!
— Cum e posibil?
— De ce să nu fie posibil? Uită de superarme, şi ia în consideraţie
doar viteza. Navele pot atinge cincisprezece la sută din viteza luminii!
De-o tonă de ori mai rapide decât ale trisolarienilor!
Când Luo Ji se întoarse privind-o sceptic pe asistentă, observă că era
nemaipomenit de frumoasă. Toţi cei din epoca asta erau deosebit de
atrăgători. Ea încuviinţă cu un zâmbet:
— Este adevărat.
Xiong Wen continuă:
— Şi ştiţi câte nave sunt în flota spaţială? Vă spun eu: două mii! De
două ori mai multe decât ale trisolarienilor! Şi numărul lor creşte în
continuare!
Luo Ji privi iar spre asistentă care încuviinţă.
— Ştiţi în ce hal e Flota Trisolariană acum? În două secole au trecut
prin, cum să spun, praful spaţial denumit peticul de zăpadă de trei ori.
Am auzit pe cineva spunând că ultima oară a fost acum patru ani şi că
telescopul a observat că formaţiunea lor a devenit mai rară. Nu mai
stau adunaţi. Mai mult de jumătate din nave s-au oprit din accelerare
cu mult timp în urmă şi au încetinit şi mai mult de când au traversat
praful spaţial. Acum se târăsc şi nu vor ajunge la Sistemul Solar decât
peste 800 de ani sau mai târziu. Probabil că sunt deja un soi de epave.

 323 
Dacă ne luăm după viteza lor curentă, în două secole de-acum înainte
nu vor ajunge mai mult de trei sute de nave. Cu toate acestea, o sondă
trisolariană va ajunge în Sistemul Solar în curând. Anul acesta.
Celelalte nouă vin după ea şi vor sosi şi ele aici peste încă trei ani.
— Sonda… Ce-i aia? întrebă Luo Ji încurcat.
Asistenta spuse:
— Nu încurajăm schimbul de informaţii practice. Când
hibernatorul care s-a deşteptat înainte a aflat despre aceste lucruri, i-
au trebuit zile întregi să se calmeze. Nu ajută la recuperare.
— Pe mine m-au făcut fericit, aşa că de ce vă pasă? spuse Xion Wen,
dând din umeri. Apoi se întoarse spre propriul pat ca să se întindă. În
timp ce urmărea lumina blândă emisă de tavan, oftă: Copiii sunt în
regulă. Chiar sunt în regulă.
— Pe cine faceţi copil? pufni asistenta. Hibernarea nu contează ca
vârstă. Dumneavoastră sunteţi copilul. În ochii lui Luo Ji, ea chiar
părea mai tânără decât Xiong Wen, deşi ştia că, în epoca asta,
estimarea lui bazată pe aspect ar fi putut să nu fie prea precisă.
Asistenta îi spuse:
— Oamenii din epoca dumneavoastră sunt cu toţii destul de
disperaţi. Dar lucrurile nu sunt deloc atât de grave.
Lui Luo Ji glasul ei îi părea vocea unui înger. Avu impresia că se
transformase într-un copil şi tocmai se trezise dintr-un coşmar, iar
toate lucrurile înspăimântătoare pe care le trăise se rezolvau acum
prin zâmbetul unui adult. Când asistenta vorbea, pe uniforma ei
apărea un soare care răsărea iute şi, sub lumina lui aurie, pământul
galben şi uscat se făcea verde şi florile îmboboceau într-un delir
sălbatic…
Când asistenta plecă, Luo Ji îl întrebă pe Xiong Wen:
— Şi ce ştii de Proiectul Celor cu Faţa la Zid?
Xiong Wen îşi scutură capul jenat:
— Cei cu Faţa la Zid…? Nu am auzit de asta niciodată.
Luo Ji îl întrebă pe Xiong Wen când intrase în hibernare. Intrase
înainte de începerea Proiectului Celor cu Faţa la Zid, când hibernarea
era foarte costisitoare. Probabil că familia lui era foarte bogată. Dar
dacă nu auzise nimic despre Proiectul Celor cu Faţa la Zid în cinci zile
de când se deşteptase, asta însemna că dacă programul fusese uitat în

 324 
era aceasta, nu mai era important.
Apoi Luo Ji simţi pe pielea lui nivelul de tehnologie al acestei noi
ere în două zone foarte comune.
Curând după ce intrase în secţie, asistenta îi adusese prima lui masă
de când se trezise, o cantitate mică de lapte, de pâine şi de gem,
fiindcă funcţiile stomacului său erau încă în stare de recuperare. Luă o
gură de pâine şi simţi că mestecă rumeguş.
— Şi simţul gustului dumneavoastră se reface, spuse asistenta.
— După ce se va reface complet va fi şi mai rău, spuse Xiong Wen.
Asistenta râse:
— Sigur, nu e atât de bună cum era mâncarea pregătită din lucruri
cultivate la suprafaţă de pe vremea dumneavoastră.
— Atunci de unde vin toate astea? întrebă Luo Ji, cu gura plină.
— Sunt produse într-o fabrică.
— Puteţi sintetiza cerealele?
Xiong Wen răspunse în locul asistentei:
— Nu se mai poate altfel. Pământul nu mai poate fi folosit pentru
recolte.
Lui Luo Ji îi fu milă de Xiong Wen. În epoca lui existaseră oameni
care deveniseră imuni la tehnologie şi erau indiferenţi faţă de orice
minune tehnologică şi Xiong Wen era, se pare, unul dintre ei. Era
incapabil să aprecieze cum se cuvenea această eră nouă.
Următoarea descoperire fu un şoc incredibil pentru Luo Ji, deşi
lucrul în sine era destul de comun. Asistenta arătă spre lapte şi-i spuse
că fusese pus într-o ceaşcă de încălzire specială pentru hibernatori,
fiindcă oamenii din era aceasta nu obişnuiau să bea lichide fierbinţi.
Chiar şi cafeaua era băută rece. Dacă nu era obişnuit să bea lapte rece,
putea să-l încălzească mişcând glisorul de lângă fundul ceştii până la
temperatura dorită. Când termină de băut, inspectă ceaşca. Părea o
ceaşcă obişnuită de sticlă cu excepţia bazei opace care probabil
conţinea sursa de căldură. Dar oricât de mult s-ar fi uitat, nu găsi alte
butoane în afara glisorului, şi când încercă să rotească baza, descoperi
că era integrată cu restul corpului ceştii.
— Nu vă jucaţi cu obiectele de inventar. Nu le puteţi înţelege încă.
Este periculos, spuse asistenta după ce urmări eforturile lui Luo Ji.
— Aş vrea să ştiu pe unde se reîncarcă.

 325 
 — Re… încarcă? Asistenta repetă stângace cuvântul, şi era evident
că-l auzea pentru prima oară.
— Încărcare. Reîncărcare, spuse Luo Ji în limba engleză, dar
asistenta îşi scutură capul, nedumerită.
— Ce se întâmplă când se descarcă bateriile?
— Bateriile?
— Bateriile, spuse el în engleză. Nu mai aveţi baterii? Când
asistenta scutură iar din cap, el spuse: Atunci de unde vine
electricitatea din ceaşcă?
— Electricitate? Electricitatea este peste tot, spuse asistenta cu
reproş.
— Electricitatea din ceaşcă nu se consumă?
— Nu se consumă.
— Este inepuizabilă?
— Da, inepuizabilă. Cum să se consume electricitatea?
Asistenta plecă, dar Luo Ji tot nu reuşi să lase ceaşca din mână.
Ignoră glumele lui Xion Wen, pentru că senzaţiile proprii îi spuneau
că ţine în mână un obiect sacru, visul vechi de milenii al umanităţii: o
maşină cu mişcare perpetuă. Dacă umanitatea chiar atinsese nivelul
energiei inepuizabile, atunci putea atinge practic orice nivel. Acum
credea cuvintele asistentei celei drăguţe: Era posibil ca lucrurile să nu
fie atât de grave.
Când doctorul intră în secţie pentru vizita de rutină, Luo Ji îl
întrebă despre Proiectul Celor cu Faţa la Zid.
— Am auzit. Este o glumă străveche, răspunse doctorul senin.
— Ce s-a întâmplat cu ei?
— Cred că unul dintre ei s-a sinucis şi altul a fost lapidat şi a murit…
Toate astea s-au întâmplat pe la începutul proiectului şi au trecut două
secole de atunci.
— Şi ceilalţi doi?
— Nu ştiu. Poate că sunt încă în hibernare.
— Unul dintre ei era chinez. Vi-l amintiţi? Încercă marea cu degetul
Luo Ji, privindu-l fix şi nervos pe doctor.
— Vreţi să spuneţi cel care a făcut o vrajă asupra unei stele? Cred că
era menţionat la ora de istorie premodernă, interveni asistenta.
— Exact. Şi acum e… spuse Luo Ji.

 326 
 — Nu ştiu. Cred că e încă în hibernare. Nu prea dau mare atenţie
chestiilor astea, spuse doctorul absent.
— Şi steaua? Cea pe care a blestemat-o, steaua cu o planetă? Ce i s-a
întâmplat? întrebă el, cu inima strânsă.
— Ei, ce voiai să i se întâmple? Probabil e încă acolo. O vrajă, ce
glumă bună!
— Deci nu s-a întâmplat nimic cu steaua aceea?
— Eu, cel puţin, n-am auzit nimic. Tu ai auzit ceva? o întrebă el pe
asistentă.
— Nici eu, spuse ea, scuturând din cap. Lumea era speriată de
moarte pe vremea aia, şi s-au întâmplat o groază de lucruri prosteşti.
— Şi pe urmă? spuse Luo Ji cu un oftat.
— Apoi a fost Marea Ravenă, spuse doctorul.
— Marea Ravenă? Ce a fost asta?
— Veţi afla mai târziu. Deocamdată, odihniţi-vă, spuse doctorul cu
un oftat blând. Deşi probabil că ar fi mai bine să nu ştiţi nimic despre
asta. Pe când dădu să plece, halatul lui afişă nori întunecaţi de furtună
şi uniforma asistentei afişa grămezi de perechi de ochi, unii
înspăimântaţi, alţii plini de lacrimi.
După ce plecă doctorul, Luo Ji rămase nemişcat în patul său pentru
mai mult timp, murmurând către sine:
— O glumă. O glumă străveche. Apoi se porni să râdă, mai încet la
început, apoi în hohote năvalnice, de se scutura patul cu el,
îngrozindu-l pe Xiong Wen, care voia să cheme doctorul.
— Mi-e bine. Du-te să te culci, îi spuse Luo Ji. Apoi se întinse şi se
prăbuşi într-un somn adânc pentru prima oară de când fusese
deşteptat.
Visă despre Zhuang Yan şi despre copil. La fel ca în visul de mai
demult, Zhuang Yan păşea prin zăpadă cu copilul adormit în braţe.
Când se trezi, asistenta intră şi-i ură bună dimineaţa. Vorbea încet,
ca să nu-l trezească pe Xiong Wen, care încă dormea.
— E dimineaţă? De ce nu e nicio fereastră în camera asta? întrebă
Luo Ji, privind prin jur.
— Orice loc de pe perete poate deveni transparent. Dar doctorii
consideră că nu sunteţi pregătit să priviţi afară. Este prea neobişnuit şi
v-ar distrage şi v-ar afecta odihna.

 327 
 — Am fost deşteptat de suficient de mult timp, dar tot nu ştiu cum
arată lumea din exterior. Asta îmi afectează odihna. Apoi Luo Ji i-l
arătă pe Xiong Wen: Nu sunt genul acesta de persoană.
Asistenta râse:
— Nu-i nimic. Îmi termin acum schimbul. Vreţi să vă iau puţin pe
afară să vă arăt cum e? Puteţi lua micul dejun la întoarcere.
Entuziasmat, Luo Ji o urmă pe asistentă până la camera de gardă.
Privind în jur, putu ghici ce reprezentau jumătate dintre obiecte, dar
nu avea absolut nicio idee la ce foloseau celelalte. Nu erau computere
sau echipamente asemănătoare, dar asta era de aşteptat, fiindcă se
puteau afişa lucruri pe orice perete. Trei umbrele aliniate dincolo de
uşă îi atraseră privirea. Erau diferite ca stil, dar după formă, erau
evident umbrele. Ce îl surprinse era mărimea lor. În era asta nu existau
umbrele pliabile?
Asistenta ieşi din vestiar, îmbrăcată în hainele ei de oraş. În afara
filmelor viu colorate de pe ţesătură, moda femeilor din era aceasta nu
era ceva ce nu şi-ar fi putut imagina. Prin comparaţie cu propria epocă,
diferenţa majoră consta în asimetria lor ostentativă. Fu încântat că
după 185 de ani, putea încă să descopere frumuseţe în hainele femeilor.
Asistenta luă una dintre umbrele, care trebuie că era destul de grea,
deoarece trebui să şi-o pună pe un umăr.
— Plouă afară?
Ea scutură din cap:
— Credeţi că e o… umbrelă? spuse ea, nefamiliarizată cu ultimul
cuvânt.
— Dacă nu e o umbrelă, atunci ce e? arătă Luo Ji spre echipamentul
de pe umărul ei, imaginându-şi că va rosti un nume ciudat.
Dar ea nu făcu asta.
— Este bicicleta mea, spuse ea.
Când ajunseră pe coridor, Luo Ji întrebă:
— Casa dumneavoastră e departe?
— Dacă mă întrebaţi unde locuiesc, nu locuiesc departe. Zece sau
douăzeci de minute de mers cu bicicleta, spuse ea. Apoi, stând aşa în
picioare şi fixându-l cu privirea ochilor ei fermecători, îi spuse ceva
care-l şocă: Nu mai există cămine acum. Nimeni nu mai locuieşte în
aşa ceva. Căsnicia, familia, toate acestea au dispărut după Marea

 328 
Ravenă. Acesta este primul lucru cu care trebuie să vă obişnuiţi.
— Acest prim lucru este ceva cu care nu mă voi putea obişnui.
— O, ştiu şi eu… La ora de istorie am învăţat că mariajul şi familia
începuseră să se dezintegreze încă din epoca dumneavoastră. Mulţi
oameni nu mai doreau să se simtă prizonieri. Doreau să-şi trăiască
vieţile în libertate. Era a doua oară când menţiona ora de istorie.
Aşa era odată, dar apoi… îşi spuse Luo Ji. Din momentul
redeşteptării, Zhuang Yan şi copilul nu-i mai ieşiseră din minte. Erau
imaginea de fundal a conştientului său, care se afişa în mod
permanent. Dar nimeni de aici nu-l recunoscuse şi situaţia fiind atât
de nesigură, nu putea să facă imprudenţa de a întreba în stânga şi în
dreapta despre ele, deşi era chinuit de dor.
Continuară să meargă un timp de-a lungul coridorului. Apoi, după
ce trecură de o uşă automată, ochii lui Luo Ji se luminară când văzu o
platformă îngustă care se întindea până departe şi simţi aerul proaspăt
venind înspre el. Ştia că acum era afară.
— Ce albastru e cerul! fură primele cuvinte pe care le strigă lumii
din exterior.
— Chiar aşa? Nu se compară cu cerul albastru din epoca
dumneavoastră.
Evident, mai albastru. Mult mai albastru. Luo Ji nu spuse asta cu
voce tare, doar se bucură de îmbrăţişarea albastră infinită şi-şi lăsă
sufletul să se topească de fericire. Apoi, avu brusc o îndoială: Se afla
oare în Rai? Din câte îşi amintea nu văzuse un cer atât de albastru
decât în cei cinci ani cât trăise izolat de lume în Grădina sa din Eden.
Dar acest cer albastru avea mai puţini nori albi, doar nişte urme palide
pe la apus, ca şi cum cineva ar fi lăsat din greşeală nişte dâre. Soarele
tocmai răsărise la est şi strălucea asemenea unui cristal în acest aer
perfect transparent, cu marginile conturate de rouă.
Luo Ji îşi întoarse privirea în jos şi ameţi imediat. Era foarte sus, şi îi
luă mai mult timp să-şi dea seama că ceea ce vedea de aici era oraşul.
La început se gândi că se uita la o pădure imensă, la nişte trunchiuri
zvelte de copaci întinzându-şi vârfurile drept spre cer, din fiecare
răsărind ramuri perpendiculare de diferite lungimi. Clădirile oraşului
erau frunzele ce atârnau de pe aceste ramuri. Dispunerea oraşului
părea aleatorie şi diferiţi copaci aveau diferite densităţi de frunze.

 329 
Centrul de Hibernare şi Reînviorare făcea parte dintr-unul din acei
copaci mari şi frunza care conţinea patul său atârna de platforma
îngustă care se întindea în faţa lui.
Privind înapoi, trunchiul copacului la care era conectată ramura sa
se întindea atât de mult în sus, că dispărea dincolo de zona vizibilă.
Ramura pe care se aflau era localizată în mijlocul secţiunii superioare
a copacului, iar deasupra acesteia şi dedesubtul ei putea să vadă alte
ramuri şi frunzele structurale care atârnau din ele. La o privire mai
atentă, ramurile formau o reţea complicată de punţi în spaţiu, punţi cu
un capăt lăsat să plutească în aer.
— Ce este locul ăsta? întrebă Luo Ji.
— Beijing.
Privi asistenta care era acum şi mai frumoasă în lumina soarelui
dimineţii. Privind înapoi la locul pe care ea îl numea Beijing, întrebă:
— Unde se află centrul oraşului?
— În direcţia aceea. Ne aflăm în afara celui de-al Patrulea Inel
Vestic, din Copacul 179, Ramura 23, Frunza 18, aşa că de aici puteţi
vedea aproape tot oraşul.
Luo Ji privi pentru o clipă în depărtare acolo unde arătă ea, apoi
exclamă:
— Imposibil! Cum de nu a mai rămas nimic?
— Ce să mai rămână? Pe vremea dumneavoastră, nu era absolut
nimic aici!
— Nimic? Palatul Imperial? Parcul Jingshan? Tiananmen? Centrul
Comercial Internaţional Chinez? Nu au trecut nici două sute de ani.
Nu se poate să fi fost totul demolat.
— Toate acele lucruri sunt încă acolo.
— Unde?
— La suprafaţă.
Văzând privirea înspăimântată a lui Luo Ji, ea izbucni în hohote
atât de puternice de râs, că trebui să se rezeme de balustradă ca să nu
cadă:
— Ah, ha, ha. Am uitat. Îmi pare foarte rău. Am uitat asta de atâtea
ori. Vedeţi, noi ne aflăm aici în subteran. La o mie de metri sub
suprafaţa pământului… Dacă voi putea călători vreodată în timp în
epoca dumneavoastră, aveţi tot dreptul să mi-o plătiţi cu vârf şi

 330 
îndesat şi să uitaţi să-mi spuneţi că oraşul se află la suprafaţă şi mă voi
înspăimânta tot atât de mult ca dumneavoastră. Ha, ha, ha…
— Bine, dar… asta… Arătă cu mâinile ridicate în jur.
— Cerul este fals. Şi Soarele e fals, spuse femeia, încercând să-şi
reţină un zâmbet. Sigur, nici a spune că sunt false nu este cu totul
exact, deoarece este o imagine luată de la o altitudine de zece mii de
metri şi afişată aici, jos, aşa că o putem considera reală.
— De ce să construieşti un oraş subteran? Şi încă la o mie de metri
adâncime – e foarte adânc.
— Din cauza războiului, desigur. Gândiţi-vă puţin. Când va sosi
Ziua Bătăliei de Apoi, nu va deveni suprafaţa un ocean de foc? Da,
bătălia aceea a devenit şi ea acum una dintre ideile învechite, dar, după
ce s-a încheiat Marea Ravenă, toate oraşele din lume au fost construite
sub pământ.
— Deci acum toate oraşele lumii sunt subterane?
— Majoritatea.
Luo Ji reflectă din nou asupra acestei lumi. Acum înţelese că
trunchiurile marilor copaci erau stâlpi care susţineau bolta lumii
subterane şi că serveau drept coloane de care erau suspendate clădirile
oraşului.
— Nu veţi deveni claustrofob. Priviţi cât de mare e cerul! La
suprafaţă, cerul nu este nici pe departe atât de minunat!
Luo Ji privi din nou la cerul albastru, sau mai degrabă la proiecţia
cerului albastru. De data asta observă câteva obiecte mici – doar câteva
bucăţi împrăştiate la început, dar după aceea ochii lui se obişnuiră şi
văzu că erau atât de multe, încât acopereau tot cerul. În mod ciudat
obiectele din cer îi aminteau de un loc complet lipsit de legătură cu
acesta, vitrina unei bijutierii. Înainte de a deveni Cel cu Faţa la Zid, pe
vremea când se îndrăgostise de acea Zhuang Yan din imaginaţia lui,
devenise atât de obsedat de ea încât dorise să-i cumpere îngerului său
un cadou. Se dusese la magazinul de bijuterii şi privise toate
pandantivele de platină din vitrină, unul mai sofisticat ca altul, cum
stăteau aşezate pe catifeaua neagră şi sclipeau sub spoturi. Dacă
catifeaua neagră ar fi fost albastră, atunci ar fi semănat cu cerul pe
care-l văzuse astăzi.
— Aceea este flota spaţială? întrebă el entuziasmat.

 331 
 — Nu. Flota nu este vizibilă de aici. Se află dincolo de centura de
asteroizi. Astea… ei bine, sunt de toate. Unele, cele cu o formă vizibilă,
sunt oraşe spaţiale iar punctele de lumină sunt nave spaţiale civile. Dar
uneori pe orbită sunt şi nave de război. Motoarele lor sunt foarte
strălucitoare şi nu te poţi uita la ele… Bine, acum trebuie să plec.
Trebuie să vă întoarceţi. Începe să cam bată vântul pe aici.
Luo Ji se întoarse să-şi ia rămas-bun, dar fu atât de surprins încât
rămase cu gura căscată. Femeia îşi fixase umbrela – adică bicicleta – pe
spate ca un rucsac şi aceasta se ridicase în spatele ei şi i se deschisese
deasupra capului, formând două propulsoare coaxiale care porniră fără
un zgomot, răsucindu-se în sensuri opuse pentru a compensa efortul
de torsiune. Apoi, asistenta se ridică încet în aer şi sări peste
balustrada de lângă ea în abisul care-l uimise atât de mult.
De unde era suspendată, îi strigă:
— Vă daţi seama, acum, că este o eră destul de decentă. Gândiţi-vă
la trecutul dumneavoastră ca la un vis. Pe mâine!
Zbură graţios, cu propulsoarele mici învolburând lumina soarelui,
până când se transformă într-o libelulă care zbura între doi copaci
uriaşi din depărtare. Roiuri de asemenea libelule zburau între copacii
uriaşi ai oraşului. Şi mai remarcabile erau şuvoaiele de aparate
zburătoare ca nişte bancuri de peşti navigând fără oprire printre
plantele de pe fundul oceanului. Soarele strălucea peste oraş şi lumina
lui era tăiată în suliţe de raze de copaci, acoperind traficul cu un strat
de aur.
Pe Luo Ji îl podidiră lacrimile la vederea acestei brave lumi noi şi
senzaţia de viaţă nou-născută îi pătrunse în fiecare celulă. Trecutul
chiar era un vis.

Când îl văzu pe bărbatul european din sala de recepţie, Luo Ji avu

senzaţia că era ceva foarte diferit la el. Mai târziu îşi dădu seama că era
din cauza costumului tip office care nu clipea şi nici nu afişa nicio
imagine, ci semăna cu hainele dintr-o vreme demult apusă. Poate că
asta era o expresie a solemnităţii.
După ce Luo Ji îi strânse mâna vizitatorului, acesta se prezentă:
— Sunt comisarul Ben Jonathan de la Conferinţa Comună a Flotei
Solare. Eu sunt cel care v-a aranjat ieşirea din hibernare, la cererea

 332 
comitetului, şi acum vom merge să participăm la audierea finală a
Proiectului Celor cu Faţa la Zid. Ah, mă înţelegeţi? Engleza s-a mai
schimbat între timp.
Luo Ji putea înţelege ce-i spunea Jonathan, dar ascultându-l
vorbind, sentimentul invaziei culturale occidentale pe care Luo Ji îl
avusese în ultimele câteva zile din cauza schimbărilor din chineza
modernă dispăru, fiindcă engleza lui Jonathan era condimentată cu
vocabular chinezesc. Spusese „Proiectul Celor cu Faţa la Zid” în
chineză, de exemplu. Engleza, care fusese cea mai răspândită limbă de
pe glob şi chineza, vorbită de către cea mai mare populaţie din lume,
se amestecaseră una cu alta fără nicio regulă şi deveniseră cea mai
puternică limbă vorbită în lume. Mai târziu Luo Ji află că celelalte
limbi ale lumii sufereau aceeaşi fuziune.
Trecutul nu e un vis, gândi Luo Ji. Trecutul te ajunge din urmă. Apoi
îşi aminti că Jonathan spusese cuvântul „final” şi se întrebă dacă era
vreo speranţă de rezolvare la urma urmei.
Jonathan privi înapoi, de parcă ar fi vrut să se asigure că uşa se
închisese şi se duse la perete, activând o interfaţă. Bătu de câteva ori
pe suprafaţă şi apoi toţi cei patru pereţi şi tavanul dispărură şi se
transformară într-o imagine holografică.
Acum Luo Ji se trezi în auditoriu. Deşi totul se schimbase mult şi
pereţii şi masa luminau uşor, proiectanţii încercaseră să redea stilul
vechii epoci. Totul, de la marea masă circulară şi tribună şi până la
designul general, respira o nostalgie care-i permise să-şi dea seama
imediat unde se afla. Auditoriul era gol, cu excepţia a doi membri ai
personalului care aşezau documente pe masă. Luo Ji fu uimit să vadă
că se mai foloseau documentele de hârtie. Ca şi hainele lui Jonathan,
păreau şi ele să fie o expresie a solemnităţii.
— Şedinţele la distanţă sunt acum o practică curentă. Faptul că
luăm parte astfel nu afectează importanţa sau gravitatea şedinţei,
spuse Jonathan. Mai e ceva timp până când începe audierea şi îmi daţi
impresia că n-aţi şti prea multe despre ce se întâmplă în lumea
exterioară. Doriţi să vă pun la curent cu elementele principale?
Luo Ji încuviinţă:
— Sigur. Vă mulţumesc!
Jonathan arătă spre auditoriu şi spuse:

 333 
 — O să fiu succint. În primul rând, despre ţări. Europa este o
singură ţară care se numeşte Comunitatea Europeană şi include atât
Europa de Est, cât şi Europa de Vest, dar nu şi Rusia. Rusia şi Belarus s-
au unificat şi au devenit o singură ţară care se numeşte tot Federaţia
Rusă, comunităţile francofonă şi cea de limbă engleză din Canada s-au
despărţit şi au devenit două ţări diferite. Au mai fost schimbări şi în
alte regiuni, dar acestea sunt cele mai importante.
Luo Ji era şocat:
— Astea sunt singurele schimbări? Au trecut aproape două secole.
Aş fi zis că schimbările vor fi făcut lumea de nerecunoscut.
Jonathan se întoarse cu spatele spre auditoriu şi încuviinţă spre Luo
Ji cu solemnitate.
— De nerecunoscut, doctore Luo. Lumea este într-adevăr de
nerecunoscut.
— Nu, existau semnale în legătură cu aceste schimbări încă din
epoca noastră.
— Dar mai este un lucru, pe care nu l-aţi anticipat. Nu mai există
mari puteri. Toate ţările şi-au diminuat puterea politică.
— Toate ţările? Atunci cine a devenit o mare putere?
— O entitate suprastatală: flota spaţială.
Luo Ji medită puţin, înainte să realizeze ce voia să spună Jonathan:
— Vreţi să spuneţi că flota spaţială a devenit independentă?
— Da. Flotele nu mai aparţin niciunei ţări. Ele formează entităţi
independente politic şi economic care, la fel ca ţările, sunt membre ale
ONU. În acest moment, sunt trei flote majore în Sistemul Solar: Flota
Asiatică, Flota Europeană şi Flota Americii de Nord. Numele lor se
referă doar la regiunea iniţială de unde provin, dar flotele în sine nu se
mai subordonează acelor regiuni. Sunt complet independente. Fiecare
posedă forţa politică şi economică a unei supraputeri din epoca
dumneavoastră,
— Doamne! exclamă Luo Ji.
— Dar, vă rog, nu mă înţelegeţi greşit, Terra nu este guvernată de un
guvern militar. Teritoriul şi suveranitatea acestor flote spaţiale se află
doar în spaţiu şi nu interferează decât arareori cu afacerile interne ale
societăţii terestre. Acest lucru este stipulat în Carta ONU. Aşa că în
prezent lumea umană se împarte în două sfere internaţionale: cea

 334 
tradiţională a Internaţionalei Terrei şi cea a nou-apărutei Flote
Internaţionale. Cele trei flote internaţionale – cea Asiatică, cea
Europeană şi cea Nord-Americană – formează Flota Solară şi fostul
Consiliu de Apărare Planetară s-a transformat în Conferinţa Comună a
Flotei Solare40, oficial cea mai înaltă autoritate de comandă din Flota
Solară. Cu toate acestea, ca şi ONU, are o funcţie de coordonare, fără
putere reală. De fapt, este o Flotă Solară doar cu numele. Puterea
efectivă a forţelor armate din spaţiu îi revine comandamentului
suprem al celor trei flote majore.
— Ei bine, acum ştiţi destul pentru a lua parte la audierea de azi. A
fost convenită de CCFS, care a moştenit Proiectul Celor cu Faţa la Zid.
Apoi se deschise o fereastră pe imaginea holografică şi apărură
Hines şi Keiko Yamasuki. Păreau schimbaţi. Hines îl salută pe Luo Ji
cu un zâmbet, dar Yamasuki stătea impasibilă lângă el şi răspunse la
salutul lui Luo Ji doar cu o scurtă aplecare a capului.
Hines spuse:
— Abia m-am deşteptat, doctore Luo. Mi-a părut rău să aflu că
planeta pe care aţi blestemat-o orbitează în continuare în jurul stelei
sale la cincizeci de ani-lumină depărtare.
— Hm. A fost o glumă. O glumă străveche, spuse Luo Ji, zâmbind
cu falsă naivitate şi dând din mână.
— Dar prin comparaţie cu Tyler şi Rey Diaz, sunteţi destul de
norocos.
— Păreţi să fiţi singurul Cu Faţa la Zid învingător. Poate că
adevărata dumneavoastră strategie a ridicat inteligenţa umană pe noi
culmi.
Hines afişă acelaşi zâmbet plin de falsă naivitate pe care Luo Ji
tocmai îl afişase şi-şi scutură capul:
— Nu, de fapt nu a fost aşa. Acum ştiu că, după ce am intrat în
hibernare, cercetarea minţii umane s-a lovit de un obstacol
insurmontabil. Evoluţia necesita atingerea nivelului cuantic al
mecanismelor de gândire ale creierului. Dar în acel moment, la fel ca
în celelalte ştiinţe, s-au lovit de bariera de netrecut a sophonilor. Nu
am dezvoltat inteligenţa umană. Dacă am reuşit ceva, atunci am reuşit

40 CCFS – Spatial Fleet Joint Conference: Conferinţa Comună A Flotei Spaţiale (n.
tr.).
 335 
să creştem încrederea unor oameni.
Când Luo Ji intrase în hibernare, sigiliul mental nu fusese încă
dezvoltat, aşa că nu înţelese prea bine ce voia să spună Hines. Dar
observă că atunci când Hines spusese asta, peste faţa îngheţată a lui
Keiko trecuse un zâmbet misterios.
Fereastra dispăru şi apoi Luo Ji îşi dădu seama că auditoriul era plin
de lume. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în uniforme militare ale căror
stiluri nu se schimbaseră prea mult. Niciunul dintre participant nu
avea imagini pe haine, dar toate insignele şi epoleţii luminau.
CCFS folosea în continuare sistemul preşedinţilor prin rotaţie. Era
un post deţinut de un ofiţer civil. Privindu-l, Luo Ji îşi aminti de
Garanin. Îşi dădu seama că era un om străvechi, de acum două secole,
dar măcar era norocos în comparaţie cu cei din epoca sa care fuseseră
anihilaţi de fluviul timpului.
Odată începută şedinţa, preşedintele spuse:
— Stimaţi reprezentanţi, la această audiere, vom da votul final
asupra Propunerii 649, iniţiată de Flota Nord-Americană şi de Flota
Europeană la cea de-a patruzeci şi şaptea Conferinţă Comună din anul
acesta. Mai întâi, permiteţi-mi să dau citire propunerii.
În al doilea an al Crizei Trisolariene, Consiliul de Apărare Planetară
al ONU a înfiinţat Proiectul Celor cu Faţa la Zid. A fost adoptat în
unanimitate de către membrii permanenţi ai ONU şi a fost
implementat în anul următor. În esenţă, Proiectul Celor cu Faţa la Zid
a încercat să dezvolte strategii ascunse de rezistenţă împotriva invaziei
trisolariene prin însărcinarea a patru oameni nominalizaţi de satele
membre permanente cu formularea şi executarea planurilor strategice
în izolarea propriilor minţi, dincolo de supravegherea omniprezentă a
sophonilor. ONU a promulgat Actul Celor cu Faţa la Zid pentru a
garanta privilegiile Celor cu Faţa la Zid în formularea şi executarea
planurilor lor.
Proiectul Celor cu Faţa la Zid a funcţionat vreme de două sute de
ani până acum, o perioadă de timp care a inclus o întrerupere de mai
mult de un secol. În tot acest timp conducerea proiectului a trecut de
la fostul CAP la actualul CCFS.
Proiectul Celor cu Faţa la Zid s-a născut într-un context istoric unic.
Criza Trisolariană tocmai începuse şi, în faţa unei crize devastatoare

 336 
nemaipomenită în istoria omenirii, comunitatea internaţională
coborâse la niveluri nemaiauzite de frică şi de disperare. Acesta a fost
climatul în care s-a născut Proiectul Celor cu Faţa la Zid. Nu a fost o
alegere raţională, ci o luptă disperată.
Faptele istorice au dovedit că, din punctul de vedere al planurilor
lor strategice, Proiectul Celor cu Faţa la Zid a fost un eşec complet şi
absolut. Nu exagerez dacă spun că a fost cea mai naivă şi mai
prostească acţiune pe care umanitatea în întregul ei a ales s-o facă.
Celor cu Faţa la Zid li s-a garantat o putere nemaipomenită fără niciun
fel de supraveghere juridică şi chiar au avut libertatea de a înşela
comunitatea internaţională. Acest fapt a încălcat normele elementare
juridice şi morale ale societăţii umane.
În timpul efectuării Proiectului Celor cu Faţa la Zid, cantităţi
enorme de resurse strategice au fost cheltuite fără niciun rost. S-a
dovedit că roiul de ţânţari al Celui cu Faţa la Zid Frederick Tyler nu a
avut nicio semnificaţie strategică, iar planul reacţiei în lanţ de pe
Mercur a Celui cu Faţa la Zid Manuel Rey Diaz a fost irealizabil, date
fiind capacităţile prezente ale umanităţii. Mai mult, ambele aceste
planuri erau criminale. Tyler a încercat să atace şi să elimine flota
terestră, în timp ce scopul şi mai sinistru al lui Rey Diaz era să
transforme fiecare formă de viaţă de pe planetă într-un ostatic.
Ceilalţi doi cu Faţa la Zid au fost, şi ei, la fel de dezamăgitori.
Adevărata intenţie strategică a planului de actualizare mentală a Celui
cu Faţa la Zid Hines nu a fost încă dezvăluită, dar folosirea în cadrul
forţelor spaţiale a rezultatului preliminar, sigiliul mental, reprezintă şi
ea o crimă. Este o încălcare gravă a libertăţii de gândire, care stă la
baza supravieţuirii şi a evoluţiei viitoare a civilizaţiei umane. Cât
despre Cel cu Faţa la Zid Luo Ji, mai întâi a risipit în mod iresponsabil
fonduri publice pe stilul său de viaţă hedonist şi apoi a vrut să
impresioneze mulţimile cu misticismul său ridicol.
Considerăm că, datorită creşterii decisive a forţei umanităţii şi a
preluării iniţiativei în război, Proiectul Celor cu Faţa la Zid nu mai are
niciun sens. A venit timpul să punem capăt acestei probleme pe care
istoria ne-a transmis-o. Propunem ca CCFS să încheie Proiectul Celor
cu Faţa la Zid şi să abolească Actul ONU pentru Cei cu Faţa la Zid.
Aici se încheie propunerea.

 337 
 Preşedintele puse încet documentul propunerii pe masă şi, privind
în jur spre cei din auditoriu, spuse:
— Vom începe votul pentru Propunerea CCFS 649. Cine e pentru?
Toţi reprezentanţii şi-au ridicat mâinile.
Votarea din era aceasta se făcea tot cu metode primitive. Personalul
se plimba în jurul auditoriului pentru verificarea numărului de voturi
şi după ce raportă rezultatul Preşedintelui, acesta anunţă:
— Propunerea 649 a fost votată în unanimitate şi va intra în vigoare
imediat. Preşedintele îşi ridică capul. Luo Ji nu ştiu dacă se uita la
Hines sau la el, fiindcă, la fel ca la prima audiere de la distanţă la care
participase cu 185 de ani în urmă, nu ştia unde se transmiteau, în
auditoriu, imaginile lui şi ale lui Hines. Acum că Proiectul Celor cu
Faţa la Zid s-a încheiat, Actul Celor cu Faţa la Zid este şi el abrogat. În
numele CCFS, îi anunţ prin prezenta că Cei cu Faţa la Zid Bill Hines şi
Luo Ji că statutul dumneavoastră de Cei cu Faţa la Zid a fost revocat.
Toate drepturile asociate ce v-au fost garantate prin Actul Celor cu
Faţa la Zid, cât şi imunitatea legală corespunzătoare, nu mai sunt în
vigoare. V-aţi recuperat identitatea de cetăţeni obişnuiţi ai ţării
dumneavoastră.
Preşedintele declară audierea închisă. Jonathan se ridică în picioare
şi închise imaginea holografică, încheind astfel şi coşmarul lung de
două secole al lui Luo Ji.
— Doctore Luo, din câte îmi imaginez, acesta e rezultatul pe care îl
speraţi, îi spuse Jonathan cu un zâmbet.
— Da, este exact ce-mi doream. Vă mulţumesc, domnule Comisar.
Şi mulţumesc şi CCFS pentru revenirea mea la statutul de simplu
cetăţean, spuse Luo Ji, din adâncul inimii.
— Audierea a fost simplă. A fost doar un vot pentru o propunere.
Am fost însărcinat să discut cu dumneavoastră chestiunile mai în
amănunt. Puteţi începe cu îngrijorarea dumneavoastră cea mai mare.
— Ce se întâmplă cu soţia şi cu copilul meu? întrebă Luo Ji,
incapabil să-şi mai reţină întrebarea care-l torturase de când fusese
deşteptat. Era o întrebare pe care dorise s-o pună de când îl întâlnise
pe Jonathan, dinainte ca şedinţa să înceapă.
— Nu vă îngrijoraţi! Sunt amândouă bine. Sunt încă în hibernare.
Pot să vă dau dosarele lor şi puteţi face cerere să le deştepte oricând

 338 
doriţi.
— Mulţumesc. Mulţumesc. Ochii lui Luo Ji se umeziră şi avu din
nou senzaţia că a ajuns în Rai.
— Cu toate astea, doctore Luo aş dori să vă ofer un mic sfat, spuse
Jonathan, în timp ce se strecură mai aproape de Luo Ji pe canapea: Nu
e uşor pentru un hibernator să se obişnuiască cu viaţa din era aceasta.
Vă sfătuiesc să vă consolidaţi propria viaţă înainte de a le deştepta.
Fondurile ONU sunt suficiente pentru a le păstra în hibernare pentru
încă două sute treizeci de ani.
— Ei bine, cum se presupune că voi trăi în epoca asta?
Comisarul râse de întrebarea lui:
— Nu vă faceţi griji. Poate că nu sunteţi obişnuit cu timpurile astea,
însă trăitul nu va reprezenta o problemă. În era aceasta, bunăstarea
socială este excelentă şi o persoană se poate bucura de o viaţă
confortabilă chiar dacă nu face absolut nimic. Universitatea la care aţi
lucrat este tot acolo, chiar în acest oraş. Au spus că vor lua în
considerare problema muncii dumneavoastră şi că vă vor contacta mai
târziu.
Un gând îi trecu brusc prin minte lui Luo Ji şi aproape că-l făcu să
se cutremure:
— Dar cum va fi cu siguranţa mea când voi ieşi în lume? OTT vor să
mă omoare!
— OTT? făcu Jonathan, izbucnind în râs. Organizaţia Terra
Trisolaris a fost complet lichidată acum un secol. Nu mai au nicio
raţiune socială să existe în lume. Sigur, mai sunt oameni care mai au
tendinţele astea ideologice, dar nu mai sunt în stare să se organizeze.
Veţi fi în absolută siguranţă afară.
În timp ce se pregătea să plece, Jonathan renunţă la atitudinea lui
oficială şi pe costum începu să-i strălucească o imagine exagerată,
distorsionată a cerului. Zâmbi şi-i spuse lui Luo Ji:
— Doctore, dintre toate figurile istorice pe care le-am întâlnit, aveţi
cel mai tare simţ al umorului. O vrajă. O vrajă asupra unei stele. Ha,
ha, ha…
Luo Ji rămase singur în sala de recepţie, meditând în tăcere la
realitatea din faţa lui. După două secole în care fusese un Mesia, acum
era din nou o persoană obişnuită. Îl aştepta o viaţă nouă.

 339 
 — Eşti un om simplu, băiete, se auzi un glas răguşit care-i deranjă
zgomotos gândurile lui Luo Ji. Când privi înapoi spre uşă, îl văzu
intrând pe Shi Qiang: Na, am auzit asta de la tipul care tocmai a
plecat.
A fost o revedere fericită. Şi-au povestit întâmplările prin care
trecuseră şi Luo Ji află că Shi Qiang fusese deşteptat cu două luni
înainte. Leucemia lui se vindecase. Doctorii descoperiseră că era pe
punctul să facă o boală de ficat, datorată probabil băuturii, aşa că se
ocupaseră şi de asta. Celor doi nu li se părea că fuseseră despărţiţi de
prea mult timp. Nu mai mult de patru sau cinci ani, de vreme ce în
timpul hibernării timpul nu trecea. Dar revederea într-o eră nouă,
peste două secole, adăuga un nou sens prieteniei lor.
— Am venit să te preiau după externare. Nu mai ai niciun motiv să
stai aici, spuse Shi Qiang, în timp ce luă un set de haine din rucsacul
lui şi i le dă lui Luo Ji să se îmbrace.
— Nu sunt… puţin cam mari? întrebă Luo Ji, deschizând jacheta.
— Uită-te la tine. Te-ai deşteptat cu două luni mai târziu şi faţă de
mine eşti un ţărănoi. Încearc-o.
Shi Qiang arătă spre un obiect de pe pieptul cămăşii şi-i spuse să-l
folosească pentru a regla mărimea. Când Luo Ji îşi puse hainele pe el,
auzi un fâsâit şi haina se micşoră, pliindu-se pe dimensiunile corpului
său. Se întâmplă la fel şi cu pantalonii.
— Hei, nu mai porţi aceleaşi haine pe care le-ai purtat acum două
secole, nu-i aşa? întrebă Luo Ji, uitându-se la Shi Qiang. Îşi amintea cu
claritate geaca de piele pe care o purta acum Shi Qiang, era aceeaşi pe
care o purtase când îl văzuse ultima oară.
— Mi-am pierdut majoritatea bunurilor în Marea Ravenă, dar
familia mi-a păstrat rândul acela de haine pentru mine. Dar nu se mai
puteau purta. Ai şi tu nişte lucruri din epoca aceea şi când te vei fi
aşezat şi tu la casa ta poţi să te duci să ţi le iei. Să ştii, băiete, când o să
vezi cum s-au schimbat lucrurile alea, atunci vei şti cu adevărat că
două secole nu sunt o perioadă scurtă. În timp ce vorbea, Shi Qiang
apăsă ceva undeva pe geacă şi ţinuta sa deveni în întregime albă.
Textura de piele fusese doar o imagine. Îmi place cum era în trecut.
— Pot şi ale mele să facă asta? Pot să aibă şi ale mele imagini ca ale
celorlalţi? întrebă Luo Ji, uitându-se la propriile haine.

 340 
 — Da, pot, dar e un pic cam greu să le configurez. Hai să mergem.
Luo Ji şi Shi Qiang luară liftul din trunchi în jos până la parter,
trecură prin foaierul mare al copacului şi apoi ieşiră afară în lumea cea
nouă.

În momentul când comisarul oprise imaginea holografică a

audierii, şedinţa nu se încheiase încă. De fapt, Luo Ji observase că,
atunci când preşedintele declarase încheiată şedinţa, se auzise brusc o
voce. Era vocea unei femei şi, deşi nu reuşise s-o audă clar, toţi cei
prezenţi se întorseseră într-o direcţie anume. Apoi Jonathan oprise
imaginea. Probabil că o observase şi el, dar de vreme ce preşedintele
declarase şedinţa încheiată, Luo Ji, care era acum un cetăţean obişnuit,
fără statutul Celui cu Faţa la Zid, nu mai era eligibil să participe la
şedinţă, chiar dacă aceasta nu se încheiase.
Vorbitorul era Keiko Yamasuki.
— Domnule preşedinte, am ceva de spus, anunţă ea.
— Doctore Yamasuki, nu sunteţi Cel cu Faţa la Zid, răspunse
preşedintele. Aveţi voie să participaţi la şedinţa de azi datorită
statutului dumneavoastră special, dar nu aveţi dreptul să vorbiţi.
Niciunul dintre reprezentanţi nu părea interesat de ea. Se ridicau să
plece. Pentru ei, întregul Proiect al Celor cu Faţa la Zid nu era decât o
notă de subsol a istoriei căreia fuseseră nevoiţi să-i acorde un timp
oarecare. Dar ceea ce spuse ea după aceea îi făcu să se oprească brusc.
Se întoarse spre Hines şi-i spuse:
— Cel cu Faţa la Zid Bill Hines, eu sunt Spărgătorul tău de Zid.
Hines, care se ridicase şi el să plece, simţi că i se taie picioarele când
auzi cuvintele lui Yamasuki şi se aşeză la loc pe scaun. Oamenii din
auditoriu se priviră unii pe alţii şi apoi începură să şuşotească, în timp
faţa lui Hines se albea.
— Sper că nu aţi uitat de tot semnificaţia acestui titlu, spuse
Yamasuki imperativ adunării.
Preşedintele zise:
— Da, ştim ce este un Spărgător de Zid. Dar organizaţia
dumneavoastră nu mai există.
— Ştiu. Ea părea cât se poate de calmă. Dar ca ultim membru al
OTT, îmi voi face datoria faţă de Stăpân.

 341 
 — Ar fi trebuit să-mi dau seama, Keiko. Ar fi trebuit să-mi dau
seama, spuse Hines cu vocea tremurândă. Părea slăbit. Ştiuse că soţia
sa era o mare admiratoare a lui Timothy Leary 41 şi văzuse dorinţa ei
fanatică de a altera mintea umană prin mijloace tehnologice, dar nu
făcuse niciodată legătura între asta şi vreo ură a ei adânc ascunsă faţă
de umanitate.
— Mai întâi, aş dori să spun că adevăratul scop al planului tău
strategic nu era sporirea inteligenţei umane. Tu, mai mult ca oricine,
eşti conştient că este absolut imposibil pentru tehnologia umană să
realizeze acest lucru într-un viitor previzibil, fiindcă ai fost cel care a
descoperit structura cuantică a creierului. Ştii că atunci când studiul
minţii atinge nivelul cuantic, blocajul sophonic asupra fizicii
fundamentale înseamnă că cercetarea ştiinţifică va fi ca apa fără izvor:
nu are bază şi nu va reuşi. Sigiliul mental nu a fost doar un produs
secundar întâmplător al studiului tău despre minte. A fost lucrul pe
care ţi l-ai dorit dintotdeauna. Acesta a fost scopul ultim al cercetării
tale. Se întoarse spre adunare: Acum, ceea ce aş vrea să ştiu de la voi
toţi este: În anii cât am fost în hibernare, ce s-a întâmplat cu sigiliul
mental?
— Nu a avut cine ştie ce istorie, spuse reprezentantul Flotei
Europene. Aproape cincizeci de mii de oameni din forţele spaţiale
naţionale au acceptat credinţa în victorie cu ajutorul sigiliului mental
şi au format o clasă specială a militarilor, cunoscută sub numele
„Amprentaţii”. Mai târziu, la vreo zece ani după ce aţi intrat în
hibernare, folosirea sigiliului mental a fost declarată de către Curtea
Internaţională de Justiţie drept o crimă, o încălcare a libertăţii de
gândire şi unicul dispozitiv de sigilare mentală – cel din Centrul
Încrederii – a fost pus la păstrare. Fabricarea şi folosirea acestui tip de
echipament a fost plasată, la nivel mondial, sub o interdicţie aproape
la fel de strictă ca aceea privind neproliferarea armelor nucleare, în
principal datorită computerului folosit. Atunci când aţi intrat în
hibernare, evoluţia tehnologiei computerizate, de fapt, încetase.
Computerul folosit pentru sigilarea mentală este şi azi un
supercomputer şi este inaccesibil indivizilor şi organizaţiilor

41 Timothy Francis Leary, psiholog american şi scriitor, fost susţinător fervent al

folosirii LSD-ului și al altor droguri psihoactive (n. tr.).
 342 
obişnuite.
Atunci Keiko Yamasuki dezvălui prima informaţie substanţială:
— Ceea ce nu ştiţi este că nu exista doar un singur dispozitiv de
sigilare mentală. Au fost realizate cinci dispozitive şi fiecare dintre ele
avea propriul lui supercomputer. Celelalte patru au fost înmânate în
secret de Hines oamenilor care acceptaseră sigilarea mentală, cei pe
care îi numiţi „Amprentaţi”. Pe vremea aceea erau doar în jur de trei
mii, însă formaseră deja o organizaţie supranaţională în cadrul
armatelor diverselor ţări. Hines nu mi-a spus nimic despre acest lucru.
L-am aflat de la sophoni. Stăpânului nu-i pasă de triumfalismul
înverşunat, aşa că nu am întreprins nimic.
— Şi de ce ar avea vreo importanţă acest lucru? întrebă
preşedintele.
— Păi, hai să ne imaginăm! Dispozitivul sigiliului mental nu este
un echipament care să funcţioneze încontinuu. Este activat doar
atunci când este necesar. Fiecare dispozitiv poate fi folosit timp
îndelungat şi, dacă sunt întreţinute cum trebuie, pot funcţiona fără
probleme timp de cincizeci de ani. Dacă cele patru dispozitive au fost
folosite rând pe rând, aşteptând ca unul din ele să cedeze înainte ca
următorul să fie pus în funcţiune, atunci se prea poate ca împreună să
fi durat două secole. Ceea ce înseamnă că Amprentaţii nu au dispărut,
ci au dăinuit din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Este o
religie fondată pe credinţă întărită cu sigiliul mental, iar ceremonia de
iniţiere o reprezintă folosirea voluntară a sigiliului mental asupra
propriei minţi.
Reprezentantul Flotei Nord-Americane spuse:
— Doctore Hines, v-aţi pierdut statutul de Cel cu Faţa la Zid şi nu
mai deţineţi puterea legală de a înşela lumea. Vă rugăm să spuneţi
Conferinţei Comune adevărul: Soţia dumneavoastră, sau, de fapt,
Spărgătorul dumneavoastră de Zid spune adevărul?
— Da, spune adevărul, răspunse Hines, încuviinţând puternic.
— Este o crimă! spuse reprezentantul Flotei Asiatice.
— Poate că este, comentă Hines şi încuviinţă din nou. Dar, exact la
fel ca voi toţi, nu ştiu dacă Amprentaţii au dăinuit până în prezent.
— Asta nu este important, replică reprezentantul Flotei Europene.
Cred că următorul pas ar trebui să fie găsirea dispozitivelor de sigilare

 343 
mentală care mai sunt funcţionale, şi sigilarea sau distrugerea lor. Cât
despre Amprentaţi, dacă au acceptat în mod voluntar sigiliul mental,
acest lucru nu pare să fi încălcat legile din vremurile acelea. Dacă au
aplicat sigiliul mental altor voluntari, atunci erau sub stăpânirea unei
credinţe sau încrederi căpătate prin mijloace tehnice, aşa că n-ar
trebui să fie pedepsiţi. În concluzie, singurul lucru care ne rămâne de
făcut este să găsim sigiliile mentale. Cât despre chestiunea
Amprentaţilor, aceasta ar putea să nu mai fie cercetată deloc.
— Aşa este. Nu e un lucru rău că sunt câţiva oameni în Flota Solară
care au încredere absolută în victorie. Sau, cel puţin, nu strică
nimănui. Dar ar trebui să rămână o chestiune de intimitate individuală
şi nimeni n-ar trebui să ştie cine sunt. Deşi este greu de înţeles de ce ar
accepta oricine, în mod voluntar, sigiliul mental azi, când victoria
umanităţii este atât de evidentă, spuse reprezentantul Flotei
Europene.
Keiko Yamasuki zâmbi dispreţuitor, dezvăluind o expresie arareori
observată care le evocă celor prezenţi imaginea străveche a clarului de
lună reflectată de solzii unui şarpe din iarbă.
— Sunteţi naivi, spuse ea.
— Sunteţi naivi, răspunse Hines ca un ecou, înclinându-şi capul
adânc.
Ea se întoarse brusc spre soţul ei:
— Hines, ţi-ai ascuns mereu gândurile de mine. Chiar dinainte să
devii Cel cu Faţa la Zid.
— Mi-era teamă că mă vei dispreţui, spuse el, tot cu capul plecat.
— De câte ori nu ne-am uitat în tăcere în ochii celuilalt în tufişul de
bambuşi în liniştea nopţii din Kyoto? În privirea ochilor tăi am văzut
singurătatea Celui cu Faţa la Zid şi am văzut dorinţa ta să vorbeşti. De
câte ori aproape că mi-ai spus adevărul? Doreai să-ţi afunzi capul în
braţele mele şi să-mi mărturiseşti totul printre lacrimi şi să te eliberezi
în sfârşit. Dar datoria Celui cu Faţa la Zid te împiedica. Înşelăciunea,
chiar faţă de cea pe care o iubeai cel mai mult, făcea parte dintre
responsabilităţile tale. Aşa că nu puteam decât să mă uit în ochii tăi,
sperând să găsesc vreo urmă a gândurilor tale adevărate. Nu ai idee
câte nopţi nedormite am petrecut aşteptând lângă tine în timp ce
dormeai buştean, aşteptând să vorbeşti în somn… Şi mai adesea, te

 344 
observam cu grijă, studiindu-ţi fiecare mişcare şi prinzându-ţi fiecare
privire, chiar şi în anii când ai fost prima oară în hibernare. Îmi
aminteam fiecare amănunt despre tine, şi nu din dor, ci fiindcă
doream să-ţi aflu adevăratele gânduri. Mult timp, n-am reuşit nimic.
Ştiam că porţi o mască, dar nu ştiam nimic din ce se afla sub ea. Şi anii
treceau, până când, în final, când abia te deşteptaseră şi te plimbai
prin norul de reţea neurală şi ţi-am privit ochii, am înţeles în sfârşit
totul. Eu mă maturizasem cu opt ani, în timp ce tu rămăseseşi tot tu,
cel din urmă cu opt ani. Şi astfel te-ai dat de gol.
Şi din acel moment, am ştiut cine eşti cu adevărat: un defetist cu
convingeri adânc înrădăcinate şi un escapist înverşunat. Atât înainte,
cât şi după ce ai devenit Cel cu Faţa la Zid, singurul tău ţel a fost
realizarea exodului umanităţii. Prin comparaţie cu ceilalţi cu Faţa la
Zid, geniul tău nu consta în înşelarea strategică, ci în ascunderea şi
deghizarea adevăratei tale concepţii despre lume.
Dar tot nu ştiam cum voiai să-ţi atingi scopul prin cercetarea
creierului şi a gândurilor. Eram nedumerită chiar şi când a apărut
sigiliul mental, până chiar în momentul când am intrat în hibernare şi
mi-am amintit ochii lor. Ochii acelor oameni care primiseră sigiliul
mental… erau ca ai tăi. Şi deodată am înţeles o expresie a ta pe care nu
reuşisem s-o descifrez până atunci. Abia atunci am reuşit să-ţi
descopăr strategia reală, dar era prea târziu ca să mai pot spune ceva.
Reprezentantul Flotei Nord-Americane spuse:
— Doamnă Keiko Yamasuki, nu cred că e nimic neobişnuit aici.
Cunoaştem istoria sigiliului mental. În primul grup de cincizeci de mii
de voluntari procedura a fost efectuată sub o supraveghere extrem de
strictă.
— Aşa este, spuse ea, dar supravegherea a fost absolut eficientă
numai din punctul de vedere al conţinutului propoziţiei de încredere.
Sigiliul mental însuşi era mai greu de supravegheat.
— Dar literatura din domeniu arată că supravegherea detaliilor
tehnice ale sigiliului mental a fost şi ea foarte strictă şi că a fost supus
la un număr mare de teste înainte să fie pus în funcţiune, spuse
preşedintele.
Yamasuki scutură din cap:
— Sigiliul mental este un tip de echipament incredibil de

 345 
complicat. Orice supraveghere are lacune. În mod specific, un semn de
minus din sute de milioane de linii de cod. Nici chiar sophonii nu l-au
detectat.
— Un semn de minus?
— Când a fost descoperit modelul de circuit neural pentru
judecarea ca adevărată a unei propoziţii, Hines a descoperit şi modelul
de judecare a propoziţiei ca fiind falsă. De asta avea nevoie. A ascuns
descoperirea asta de toţi, inclusiv de mine. Nu a fost dificil, fiindcă
cele două modele erau foarte similare. Diferenţa se manifesta prin
direcţia fluxului unui semnal cheie din modelul de transmisie
neuronică şi, în modelul matematic al sigiliului mental, era
reprezentată printr-un semn. Pozitiv pentru adevărat şi negativ pentru
fals. Lucrând într-un secret absolut, Hines a manipulat acest semn din
softurile de control ale sigiliului mental. La toate dispozitivele, semnul
era negativ.
O tăcere mormântală se aşternu peste auditoriu, o tăcere care se
mai manifestase doar o singură dată în timpul Audierii Celor cu Faţa la
Zid a CAP cu două secole înainte, când Rey Diaz le arătase „leagănul”
de la încheietura mâinii şi spusese adunării că dispozitivul ce primea
semnalul antidetonare era prin preajmă.
— Doctore Hines, ce aţi făcut? Preşedintele se întoarse spre el,
mânios.
Hines îşi ridică capul şi văzură cu toţii că faţa lui nu mai era palidă
şi îşi reluase culoarea normală. Vocea îi era calmă şi egală.
— Recunosc că am subestimat puterea umanităţii. Progresul pe
care l-aţi făcut este într-adevăr remarcabil. L-am văzut cu ochii mei şi
pot crede în el acum, şi mai cred şi că victoria în război va fi a
umanităţii. Această credinţă este tot atât de puternică, de parcă aş fi
fost şi eu amprentat cu o ştampilă mentală. Defetismul şi Escapismul
de acum două secole sunt absolut ridicole. Cu toate acestea, Domnule
preşedinte şi stimaţi reprezentanţi, aş dori să spun lumii întregi că este
imposibil să mă facă să regret ce am făcut.
— Consideraţi în continuare că n-ar trebui să vă căiţi? întrebă furios
reprezentantul Flotei Asiatice.
Hines ridică capul:
— Nu este vorba despre ce „ar trebui”. Este o imposibilitate. Am

 346 
folosit sigiliul mental să-mi amprentez această propoziţie pe mine
însumi: Totul despre planul meu de Cel cu Faţa la Zid este absolut
corect.
Cei prezenţi schimbară priviri uimite şi Yamasuki se întoarse chiar
şi ea spre soţul ei cu aceeaşi privire mirată.
Hines îi aruncă un zâmbet fugar şi încuviinţă:
— Da, dragă, dacă-mi permiţi să-ţi spun aşa. Doar astfel puteam să-
mi obţin puterea spirituală necesară pentru executarea planului. Da,
în acest moment consider că tot ce am făcut a fost corect. Şi o cred cu
hotărâre, indiferent de ce ne arată realitatea. Am folosit sigiliul mental
să mă transform în propriul meu Dumnezeu şi Dumnezeu nu se poate
căi.
— În viitorul nu prea îndepărtat, când invadatorii trisolarieni se vor
preda unei civilizaţii umane mult mai dezvoltate, veţi mai gândi la fel?
întrebă preşedintele cu o privire în ochi care era mai mult curioasă,
decât uimită.
Hines încuviinţă sincer:
— Tot voi crede că am dreptate. Întreg planul meu de Cel cu Faţa la
Zid este în întregime corect. Sigur, în faţa faptelor, voi fi supus unei
torturi oribile. Se întoarse spre soţia sa: Iubito, ştii că am suferit
tortura aceea în trecut, când am crezut că apa era toxică.
— Să ne întoarcem la prezent, spuse reprezentantul Flotei Nord-
Americane, întrerupând discuţiile şuşotite ale celor prezenţi. Faptul că
mai sunt Amprentaţi printre noi este o speculaţie. Au trecut peste o
sută şaptezeci de ani, în fond. Dacă există o clasă sau organizaţie care
are o asemenea încredere absolută în defetism, de ce nu am văzut
niciun fel de semn din partea ei?
— Sunt două posibilităţi, spuse reprezentantul Flotei Europene.
Una ar fi ca sigiliul mental să fi dispărut de mult timp şi toate astea să
fie doar o alarmă falsă…
Reprezentantul Flotei Asiatice a completat gândul:
— Dar mai e o posibilitate: ca lucrul cel mai îngrozitor în legătură
cu situaţia noastră să fie faptul că nu există niciun fel de semne.

Luo Ji şi Shi Qiang se plimbau prin oraşul subteran la umbra

structurilor arboricole în timp ce fluxul maşinilor trecea prin

 347 
deschizăturile de cer de deasupra lor. Deoarece clădirile erau „frunze”
ce atârnau în aer, spaţiile erau larg deschise, iar distanţa mare dintre
trunchiurile copacilor făcea să nu existe nimic asemănător străzilor, ci
doar o piaţă în continuă mişcare presărată cu trunchiuri de copaci.
Împrejurimile erau minunate: întinderile mari de iarbă, pădurile de
copaci adevăraţi şi aerul proaspăt te făceau să crezi, la prima vedere, că
e o adevărată imagine fermecătoare de la ţară. Pietonii treceau prin ea
în haine strălucitoare, ca nişte furnici sclipitoare. Luo Ji fu adânc
impresionat de designul urban care împrăştiase zgomotul modern şi
agitaţia în aer şi lăsase solul să revină la natură. Aici nu exista nicio
umbră a războiului, ci doar confortul şi plăcerile oamenilor.
Înainte să ajungă mai departe, auziră vocea blândă a unei femei:
— Sunteţi domnul Luo Ji?
Privi în jur şi văzu că vocea venea de la un panou stradal de pe
gazonul de la marginea străzii. O femeie atrăgătoare, îmbrăcată în
uniformă îl privea din imaginea mişcătoare.
— Da, eu sunt, răspunse el.
— Salut! Eu sunt Consilierul Financiar 8065 de la Sistemul Bancar
General. Bine aţi venit în era noastră! Vă voi informa acum despre
situaţia dumneavoastră financiară. În timp ce vorbea, în lateral apăru
un tabel cu date. Acestea sunt datele dvs. financiare pentru Anul 9 din
Era de Criză, inclusiv depunerile de la Industrial and Commercial
Bank of China şi de la China Construction Bank. Sunt investiţii cotate
şi în hârtii de valoare, dar acelea e posibil să se fi pierdut în perioada
Marei Ravene.
— De unde ştie că sunt aici? şopti el.
Shi Qiang spuse:
— Fiindcă ţi s-a implantat un cip în braţul stâng. Nu te îngrijora,
azi toată lumea are câte unul. E ca un buletin de identitate. Toate
panourile publicitare te vor recunoaşte. Toate anunţurile publicitare
sunt acum personalizate, aşa că oriunde ai merge, tot ce apare pe
panouri este pentru tine.
Aparent după ce auzise cuvintele lui Shi Qiang, consiliera spuse:
— Domnule, aceasta nu este o reclamă. Este un serviciu oferit de
Sistemul Bancar General.
— Câţi bani am pe contul de depozit? întrebă Luo Ji.

 348 
 Apăru o diagramă extrem de complicată lângă imaginea consilierei:
— Aceasta este situaţia tuturor conturilor dumneavoastră care au
dobândă începând cu Anul 9 din Era de Criză. Este destul de
complicat, dar o puteţi accesa din zona dumneavoastră de informaţii
personale de acum înainte. Apăru o diagramă mai simplă: Aceasta este
situaţia dumneavoastră financiară curentă din toate diversele
subsisteme ale Sistemului Bancar General.
Luo Ji nu avea idee ce însemnau toate cifrele şi întrebă pierdut:
— Adică… cât?
— Băiete, eşti un om bogat! spuse Shi Qiang, bătându-l pe spate cu
putere. Probabil că nu am atâţia ca tine, dar am şi eu bani. Ca să vezi,
două secole de dobândă – o adevărată investiţie pe termen lung. Dintr-
un biet amărât, am ajuns magnat. Regret că nu am pus mai mulţi bani
deoparte.
— Ei bine… eşti sigur că nu este vreo greşeală? întrebă Luo Ji
sceptic.
— Poftim?
Ochii mari ai consilierei îl priviră curioşi şi ironici.
— Au trecut mai mult de o sută optzeci de ani. Nu aţi avut inflaţie?
Sistemul financiar a evoluat fără sincope?
— Îţi baţi prea mult capul, zise Shi Qiang, scoţând un pachet de
ţigări din buzunar.
Luo Ji ştia că încă mai exista tutun. Dar când Shi Qiang scoase una
din pachet, începu să scoată norişori de fum, fără să o aprindă.
Consiliera răspunse:
— Au fost multe perioade de inflaţie în timpul Marii Ravene şi
sistemele financiare şi de credit au ajuns aproape de colaps. Dar
conform legilor în vigoare, dobânda la depozitele hibernatorilor se
calculează conform unei formule speciale care exclude Marea Ravenă
şi, astfel, transferă suma depusă la nivelul financiar de după Marea
Ravenă şi reia calcularea dobânzii din acest moment.
— Grozav! Ăsta chiar că e un tratament preferenţial! exclamă Luo Ji.
— Băiete, acum trăim vremuri bune, spuse Shi Qiang, suflând
fumul.
Apoi, ridicând ţigara încă aprinsă, adăugă:
— Doar că ţigările sunt oribile.

 349 
 — Domnule Luo Ji, aceasta este doar o bună ocazie să ne
cunoaştem. Când doriţi, putem discuta aranjamente financiare
personale şi un plan de investiţii. Dacă nu mai e şi altceva, la revedere.
Consiliera zâmbi şi-i făcu cu mâna un semn de „la revedere”.
— Am o întrebare, zise el repede.
Nu ştia cum să se adreseze tinerelor din era aceasta şi nu dorea să
rişte să facă o greşeală, adresându-i-se necuvenit. Aşa că-i spuse, pur şi
simplu:
— Nu sunt prea familiarizat cu această eră, aşa că vă rog să mă
iertaţi dacă întrebarea vi se pare jignitoare.
Consilierul zâmbi şi spuse:
— Nicio problemă. Responsabilitatea noastră este să vă ajutăm să vă
adaptaţi cât mai repede posibil la era noastră.
— Sunteţi o persoană reală sau un robot? Sau un program?
Întrebarea nu o deranjă deloc pe consilieră. Răspunse:
— Sigur că sunt o persoană reală. Cum ar putea un computer să
gestioneze servicii atât de complicate ca acesta?
După ce femeia de pe panoul publicitar dispăru, Luo Ji îi spuse lui
Shi Qiang:
— Da Shi, sunt unele lucruri pe care nu prea le înţeleg. E o eră care
a inventat perpetuum mobile şi poate sintetiza cerealele, dar
tehnologia informaţiei nu pare să fi avansat deloc. Inteligenţa
artificială nu poate nici măcar gestiona finanţele personale.
— Ce perpetuum mobile? Vrei să spui o maşină de mişcare
perpetuă? spuse Shi Qiang.
— Da. Asta înseamnă energie infinită.
Shi Qiang privi în jurul lui:
— Unde?
Luo Ji arătă spre şuvoiul de trafic:
— Maşinile acelea zburătoare. Consumă benzină sau merg pe
baterii?
Shi Qiang clătină din cap:
— Nici, nici. Petrolul de pe Terra a secat. Maşinile acelea merg
permanent fără baterii şi nu se vor opri niciodată. Sunt chiar grozave.
Mă bate gândul să-mi iau şi eu una.
— Cum poţi să fii atât de puţin impresionat în faţa unui miracol

 350 
tehnologic? Puterea nelimitată a umanităţii. Este un eveniment tot
atât de măreţ ca atunci când Pangu a creat cerurile şi Terra! Chiar nu
realizezi ce eră magnifică e asta?
Shi Qiang aruncă chiştocul, apoi, gândindu-se mai bine, îl ridică de
pe iarbă şi-l azvârli într-un coş de gunoi din apropiere:
— Nu sunt impresionat? Eşti un intelectual a cărui imaginaţie a
luat-o razna. Tehnologia asta e ceva ce aveam deja în epoca noastră.
— Glumeşti, desigur.
— Nu înţeleg majoritatea chestiilor tehnice, dar ştiu ceva despre
acest lucru anume fiindcă, din întâmplare, am avut ocazia o dată să
folosesc un microfon poliţienesc care nu se oprea niciodată. Ştii cum
funcţiona? Era operat de la distanţă, de microunde. Asta este
electricitatea de azi, deşi metodele sunt puţin mai diferite acum.
Luo Ji se opri şi se uită fix la Shi Qiang pentru mai mult timp, apoi
privi din nou în sus la maşinile care zburau prin aer. Se gândi la sticla
încălzită şi, în cele din urmă înţelese: era vorba doar despre energia
fără fir. Sursa de energie emitea electricitate sub forma de microunde
sau alte radiaţii electromagnetice, formând un câmp electric deasupra
unui anume spaţiu, permiţând oricărui echipament dinăuntrul lui să-
şi extragă curentul printr-o antenă sau printr-o bobină de rezonanţă.
Aşa cum spusese Shi Qiang, chiar şi cu două secole înainte, această
tehnologie era cât se poate de obişnuită. Singurul motiv pentru care
nu devenise un loc comun era acela că pierderea de energie era prea
mare. Doar o mică parte din curentul emis în spaţiu putea fi folosită, şi
cea mai mare parte se pierdea. În era aceasta însă, tehnologia fuziunii
controlate mature însemna că sursele de energie fuseseră mult
îmbogăţite, până la punctul în care pierderile de energie fără fir de la
surse deveniseră acceptabile.
— Şi cerealele sintetice? Nu-i aşa că sintetizează cerealele? întrebă
Luo Ji.
— Nu sunt prea sigur. Cerealele cresc tot din seminţe, doar că sunt
cultivate în fabrici, în chestiile alea, incinte de cultivare. Recoltele sunt
toate modificate genetic şi am auzit că grâul produce doar un spic şi
nu are tulpină. Şi creşte repede datorită luminii artificiale puternice şi
a altor lucruri, cum ar fi radiaţia intensă, care induce creşterea. Recolta
de grâu sau de orez poate fi culeasă într-o săptămână, aşa că pentru

 351 
noi, cei de afară e ca şi cum ar fi produse pe o bandă rulantă.
— Ah, îşi accentuă Luo Ji gândul cu un oftat, în timp ce bulele de
imaginaţie din mintea lui se spărgeau, dezvăluind adevăratul chip al
lumii şi înţelese că în această eră nouă minunată, sophonii încă mai
pluteau peste tot şi ştiinţa umană era încă închisă cu lacătul.
Tehnologia existentă nu avea să treacă niciodată de linia trasată de
sophoni.
— Şi nava spaţială care poate atinge cincisprezece la sută din viteza
luminii?
— Acest lucru este adevărat. Când navele de război se mobilizează,
arată ca un mic soare pe cer. Şi armele lor spaţiale – alaltăieri am văzut
un reportaj la televizor despre exerciţiul Flotei Asiatice. Un tun cu
laser a făcut praf o navă ţintă mare cât un transportor. Jumătate din
chestia aia mare de oţel s-a evaporat ca un cub de gheaţă şi cealaltă
jumătate a explodat ca nişte artificii, transformându-se într-o ploaie
de bucăţi de oţel topit sclipitoare. Şi mai sunt şi tunurile orbitale care
pot trage o sută de sfere de oţel pe secundă, fiecare de mărimea unei
mingi de fotbal la zeci de kilometri pe secundă. În câteva minute pot
aplatiza un munte de pe Marte… Aşa că, deşi niciunul din toate astea
nu are vreun perpetuum mobile de-al tău, cu tehnologiile astea,
umanitatea este mai mult decât capabilă să dea de pământ cu Flota
Trisolariană.
Shi Qiang îi oferi lui Luo Ji o ţigară şi-l învăţă cum să răsucească
capătul filtrului pentru a o aprinde. Fumară şi urmăriră rotocoalele
albe ca zăpada ridicându-se în aer.
— Oricum, băiete, sunt timpuri frumoase.
— Da, vremuri frumoase.
Luo Ji abia terminase de vorbit când Shi Qiang se aruncă peste el şi
amândoi se rostogoliră pe iarbă la câţiva metri mai departe, auzind un
zgomot puternic la călcâie, în timp ce un automobil se prăbuşi exact
unde stătuseră ei. Luo Ji simţi impactul exploziei şi resturile de metal
zburară deasupra, spulberând jumătate din panoul publicitar şi
proiectând tuburile de sticlă transparentă ale monitorului pe jos. În
timp ce se afla încă la sol, ameţit şi cu un ochi vânăt, Shi Qiang sări în
picioare şi alergă la automobilul zburător. Carcasa lui în formă de disc
era sfărâmată complet şi deformată, dar datorită lipsei de combustibil

 352 
la bord, nu luase foc. Se auzea doar sunetul scânteilor pocnind în
metalul răsucit.
— Nu e nimeni înăuntru, îi spuse Shi Qiang lui Luo Ji, care venea şi
el, şchiopătând.
— Da Shi, iar mi-ai salvat viaţa, zise Luo Ji, lăsându-se pe umărul
lui şi masându-şi piciorul rănit.
— Nu ştiu de câte ori va mai trebui s-o fac. Ar trebui să fii mai atent
şi cu ochii-n patru. Îi arătă vehiculul distrus: Nu-ţi aduce aminte de
nimic?
Luo Ji se gândi la întâmplarea veche de două secole şi se înfioră, fără
să vrea.
Se strânseră mulţi trecători şi pe hainele lor clipeau scene oribile.
Sosiră două maşini de poliţie cu sirenele lor asurzitoare şi mai mulţi
ofiţeri ieşiră şi formară un rând în jurul maşinii accidentate.
Uniformele lor clipeau asemenea luminii girofarurilor, înecând
hainele mulţimii cu strălucirea lor. Ofiţerul care veni la Shi Qiang şi
Luo Ji avea haine atât de strălucitoare, că trebuiră să închidă ochii.
— Eraţi aici când a căzut maşina. Nu sunteţi răniţi, nu? întrebă el
îngrijorat.
Văzuse cu siguranţă că erau amândoi hibernatori, fiindcă se chinuia
să vorbească „chineza veche”.
Mai înainte ca Luo Ji să poată răspunde, Shi Qiang îl trase pe
ofiţerul care pusese întrebarea dincolo de banda de siguranţă şi
departe de mulţime. Odată ajunşi mai departe, uniforma ofiţerului se
opri din clipit.
— Trebuie să cercetezi bine. S-ar putea să fie vorba despre o
tentativă de asasinat, spuse el.
Ofiţerul râse:
— Chiar aşa? E doar un accident de trafic.
— Dorim să-l reclamăm.
— Sunteţi sigur?
— Bineînţeles. Îl reclamăm.
— Faceţi prea mult caz de toată istoria asta. Poate că v-a speriat, dar
nu a fost decât un accident de circulaţie. Cu toate acestea, în temeiul
legii, dacă insistaţi să-l reclamaţi…
— Insistăm.

 353 
 Ofiţerul apăsă o zonă de afişare de pe mânecă. Zona se ilumină şi
apăru o fereastră de informaţii pe care o citi şi apoi spuse:
— S-a înregistrat. Timp de patruzeci şi opt de ore veţi fi
monitorizaţi de poliţie, dar avem nevoie de aprobarea dumneavoastră.
— Suntem de acord. E posibil să mai fim încă în pericol.
Ofiţerul râse din nou:
— Dar este o întâmplare cât se poate de obişnuită.
— O întâmplare obişnuită? Aş dori să vă întreb: În medie, câte
accidente de circulaţie de genul acesta au loc în oraş în fiecare lună?
— Au fost doar şase sau şapte tot anul trecut!
— Permiteţi-mi să vă anunţ, domnule ofiţer: Pe vremea noastră,
oraşul acesta avea mai multe în fiecare zi.
— Maşinile circulau pe pământ pe vremea dumneavoastră. Nici nu
pot să-mi închipui cât de periculos era. Ei bine, acum sunteţi
înregistraţi în sistemul de monitorizare al poliţiei. Veţi fi anunţaţi cu
orice aflăm în cazul dumneavoastră, dar, credeţi-mă, este un accident
de circulaţie cât se poate de obişnuit. Chiar dacă nu aţi fi reclamat
accidentul, tot aţi fi primit compensaţie.
După ce-i părăsiră pe poliţişti şi scena accidentului, Shi Qiang îi
spuse lui Luo Ji:
— Ar fi mai bine să mergem la mine. Nu mă simt în siguranţă când
sunt pe stradă. Nu stau departe. Probabil că putem merge pe jos până
acolo. Taxiurile nu au şofer, aşa că nu sunt sigure.
— Dar parcă OTT fusese distrusă! spuse Luo Ji, uitându-se în jur.
Departe, maşina căzută fusese ridicată de un vehicul mare zburător.
Mulţimea se împrăştiase şi maşina poliţiei plecase. Un vehicul de
lucrări al municipalităţii aterizase şi mai mulţi lucrători ieşiseră şi
începuseră să cureţe resturile accidentului şi să repare zona distrusă de
accident. După micul accident, oraşul revenea la pacea lui obişnuită şi
plăcută.
— Poate că a fost. Dar trebuie să te încrezi în intuiţia mea, băiete.
— Nu mai sunt Cel cu Faţa la Zid.
— Maşina aia nu părea să creadă asta… În timp ce mergem, te rog să
fii atent la maşinile de deasupra ta.
Încercară să meargă în „umbra” clădirilor în formă de copaci cât mai
mult posibil, şi traversară toate spaţiile deschise în fugă. Nu după mult

 354 
timp ajunseră într-o piaţă largă şi Shi Qiang spuse:
— Casa mea este vizavi. E prea departe să mergem ocolit, aşa că va
trebui s-o luăm la fugă.
— Nu cumva suntem cam paranoici? Poate că a fost doar un
accident de maşină.
— Dar avem un „poate”, nu? Nu strică să fim atenţi… Vezi sculptura
aceea din mijlocul pieţei? Dacă se întâmplă ceva, ne ascundem acolo.
În centrul pieţii era un pătrat de nisip ca un deşert în miniatură.
Sculptura pe care o menţionase Shi Qiang, situată chiar în mijlocul
porţiunii de nisip, era un grup de obiecte ca nişte stâlpi negri, fiecare
având o înălţime de doi sau trei metri. De la distanţă, părea un crâng
de copaci negri veştejiţi.
Luo Ji alergă prin piaţă în spatele lui Shi Qiang. Când ajunseră la
porţiunea de nisip, îl auzi pe Shi Qiang, strigând:
— Repede, hai aici! şi se simţi tras, alunecând pe nisip şi apoi cu
capul înainte prin crângul veştejit. Aşa cum zăcea pe nisipul cald de
sub crâng, privi în sus printre stâlpii negri la cer şi văzu o maşină care
acceleră în jos, cu zgomot până la crâng, înainte de a se opri şi a
accelera, plecând mai departe. Pala de vânt pe care o produsese, iscă
un nor de nisip prin aer care se izbi de stâlpi cu un fâsâit.
— Poate că nu venea spre noi.
— Hm. Poate, spuse Shi Qiang, ridicându-se în capul oaselor şi
scoţându-şi nisipul din pantofi.
— Crezi că o să râdă de noi?
— Nu te teme de rahaturi din astea. Cine naiba o să te recunoască?
În fond venim din trecutul de acum două secole, aşa că şi dacă am fi
perfect normali, oamenii ar continua să râdă de noi. Băiete, chiar
merită să fii prudent. Şi dacă maşina aia chiar venea spre tine?
Abia atunci Luo Ji îşi îndreptă atenţia către sculptura în care se
aflau. Observă că stâlpii nu erau nişte copaci veştejiţi, ci nişte braţe
care ieşeau din deşert. Braţele subţiri erau doar piele şi os, aşa că la o
primă vedere, păreau doar nişte trunchiuri moarte de copaci. Mâinile
de deasupra lor făceau diverse gesturi spre cer şi păreau să exprime un
soi de durere nesfârşită.
— Ce soi de sculptură mai e şi asta? În grupul acesta de braţe
chinuite, Luo Ji simţi că-l ia cu răcoare, deşi transpirase de la

 355 
alergătură. La marginea sculpturii, văzu un obelisc solemn pe care era
gravat un rând de caractere mari şi aurii: FACEŢI-VĂ TIMP PENTRU
CIVILIZAŢIE, PENTRU CĂ CIVILIZAŢIA NU-ŞI VA FACE TIMP
PENTRU VOI.
— Memorialul Marii Ravene, spuse Shi Qiang. Nu păru interesat să
dea mai multe explicaţii, dar îl conduse pe Luo Ji afară din sculptură şi
de-a lungul celeilalte jumătăţi de piaţă într-un ritm rapid. Ei bine,
băiete eu locuiesc la copacul acesta, spuse Shi Qiang, arătând spre
copacul arhitectural masiv din faţa lor.
Luo Ji privi în jur în timp ce mergea. Deodată auzi cum scârţâie
solul şi apoi pământul îi fugi de sub picioare şi căzu undeva în jos. Shi
Qiang îl înşfăcă atunci când pieptul îi ajunsese la nivelul solului şi se
chinui să-l tragă sus. După ce reuşi să ajungă iar pe pământ, cei doi se
holbară la gaura din pământ. Era o gură de canal şi capacul fusese tras
la o parte chiar în momentul când Luo Ji era gata să calce pe el.
— Doamne! Cum vă simţiţi, domnule? E foarte periculos! se auzi
un glas care venea de pe un panou publicitar de lângă ei. Panoul era
fixat de un mic pavilion ce conţinea un automat de băuturi şi alte
asemenea şi cel care vorbea era un tânăr îmbrăcat într-o uniformă
albastră. Faţa lui era palidă şi părea chiar şi mai speriat decât Luo Ji.
Sunt de la Biroul de Evacuare şi Canalizare al Companiei de
Administraţie Municipală. Capacul acela s-a deschis automat.
Probabil că a fost o eroare de soft.
— Se întâmplă des? întrebă Shi Qiang.
— Vai, nu, nu, nu. Cel puţin asta este prima oară când văd aşa ceva.
Shi Qiang ridică o piatră mică din iarba de lângă drum şi o aruncă
în gaură. După ceva mai mult timp se auzi un sunet.
— Dumnezeule! Dar cât de adâncă este? îl întrebă el pe bărbatul de
pe panou.
— Cam treizeci de metri. De aceea am spus că este foarte periculos!
Am studiat sistemul de canalizare. Canalele de pe vremea
dumneavoastră erau foarte puţin adânci. Acest accident a fost
înregistrat. Puteţi… Îşi privi mâneca în timp ce vorbea: Ah, domnule
Luo. Puteţi să mergeţi la TMAC pentru a cere compensaţii.
În cele din urmă ajunseră la holul ce ducea spre copacul lui Shi
Qiang cu numărul 1863. Îi spuse că locuia pe ramura 106, aproape de

 356 
vârf şi-l sfătui pe Luo Ji să ia masa la parter înainte de a urca. Intrară
într-un restaurant de pe una din lateralele holului. În afara faptului că
sclipea de curăţenie ca o imagine tridimensională, această eră mai avea
şi altă caracteristică, una care era şi mai evidentă aici decât atunci
când o văzuse din centrul de reînviorare: ferestre de informaţii
dinamice peste tot, pe pereţi, pe mese, pe scaune, pe podea şi pe tavan
şi chiar pe obiecte mici, cum ar fi paharele şi suporturile de şerveţele
de pe mese. Totul avea o interfaţă şi afişaj cu derularea textului sau
imagini mişcătoare. Întregul restaurant părea un monitor de computer
gigant, înfăţişând ostentativ o splendoare strălucitoare şi plină de
varietate.
Nu erau mulţi oameni la mese. Aleseră o masă de lângă fereastră şi
se aşezară. Shi Qiang lovi uşor suprafaţa mesei pentru a activa o
interfaţă şi apoi comandă câteva feluri de mâncare:
— Nu pot citi scrisul străin, aşa că am comandat doar mâncare
chinezească.
— Lumea pare că ar fi construită din cărămizi făcute din monitoare,
oftă Luo Ji.
— Ai dreptate. Orice suprafaţă netedă poate să afişeze. În timp ce
vorbea, Shi Qiang îşi scoase pachetul de ţigări şi-l împinse spre Luo Ji.
Uite, e doar un pachet de ţigări ieftine.
Imediat ce Luo Ji luă pachetul în mână, începu să se afişeze o
imagine animată a mai multor imagini miniaturale care păreau să fie
un meniu de opţiuni.
— Acesta… e doar un film care poate derula imagini, comentă Luo Ji
în timp ce se uita la pachetul de ţigări.
— Un film? Cu chestia asta poţi să intri pe Internet! spuse Shi
Qiang, aplecându-se şi lovind uşor pachetul şi una dintre miniaturi
dispăru ca un buton. Apoi reclama pe care o selectase se extinse pe
întregul pachet.
În imagine Luo Ji văzu o familie cu un copil care stăteau într-o
cameră de zi. Imaginea era evident o imagine din trecut şi o voce
stridentă se auzi din pachet: „Domnule Luo, asta este epoca din care
veniţi. Ştim că pe vremea aceea, fiecare îşi dorea din adâncul inimii să
cumpere o casă în capitală. Acum, Greenleaf Group vă poate ajuta să
vă îndepliniţi visul. După cum vedeţi, este o eră minunată. Casele s-au

 357 
transformat în frunzele unui copac şi Greenleaf Group 42 vă poate oferi
orice fel de frunză.” Aici, filmul arăta o scenă cu frunze care se adăugau
la o ramură de copac şi apoi o varietate uimitoare de case suspendate,
una dintre ele era complet transparentă, iar mobilierul dinăuntru
părea că stă suspendat în aer. „Sigur, putem să vă construim şi o casă
tradiţională pe suprafaţă ca să vă puteţi întoarce la căldura Vârstei de
Aur şi să vă puteţi construi o… familie… caldă”. Pe ecran apăru o altă
casă separată, cu gazon, probabil tot dintr-o fotografie veche. Vocea
actorului din reclamă vorbea într-o chineză „veche” fluentă, dar făcea
cu regularitate o pauză înaintea cuvântului „familie” pe care apoi îl
rostea cu emfază. În fond era ceva ce vorbitorul nu avea, ceva ce
aparţinea trecutului.
Shi Qiang luă pachetul de ţigări din mâinile lui Luo Ji, scoase
ultimele două ţigări, îi oferi una, apoi mototoli pachetul gol şi-l făcu
minge, aruncând-o pe masă. Pe mingea mototolită mai clipeau
imagini, dar sunetul dispăruse.
— Oriunde mă duc, primul lucru pe care-l fac este să închid toate
ecranele din jurul meu. Sunt groaznic de enervante. Acum nu mai
există computere. Oricine doreşte să navigheze pe Internet sau să
lucreze la ceva poate lovi uşor o suprafaţă. Hainele şi pantofii pot fi
folosite drept computere şi ele. Mă crezi sau nu, am văzut până şi
hârtie igienică cu care puteai să intri pe Internet.
Luo Ji scoase un şerveţel. Era obişnuit, neconectat, dar cutia de
şerveţele se activase, şi o femeie drăguţă de pe ea îi oferi bandaje de tot
felul lui Luo Ji, evident în cunoştinţă de cauză despre experienţele din
cursul zilei şi ghicind că braţele şi picioarele îi erau probabil zgâriate.
— Doamne fereşte, oftă Luo Ji şi îndesă şerveţelul la loc în cutie.
— Asta e era informaţională. Vremea noastră era al naibii de
primitivă, spuse Shi Qiang, râzând.
În timp ce aşteptau mâncarea, Luo Ji îl întrebă pe Shi Qiang despre
viaţa sa. Se simţise un pic vinovat că întreba asta de-abia acum, dar
privind înapoi cum se desfăşurase ziua asta, i se părea că fusese ca un
ceas dat înainte care ticăia întruna. Doar acum avea un pic de timp
liber.
— M-au pensionat. Nu e prea rău, spuse Shi Qiang, cu simplitate.

42 Grupul Frunzelor Verzi (n. tr.).

 358 
 — De la Biroul de Securitate Publică sau de la unitatea la care ai fost
mai târziu? Mai există?
— Mai există. Şi BSP este tot BSP. Dar chiar înainte de hibernare, nu
mai aveam nimic de-a face cu ei. Unitatea la care am fost mai târziu
ţine acum de Flota Asiatică. Ştii, flota este ca o ţară mare, aşa că eu
sunt acum un străin. Spunând acestea, trimise un nor lung de fum şi
urmări cum coboară norul, de parcă ar fi încercat din greu să
descifreze un mister.
— Ţările nu mai au semnificaţia pe care o aveau… Întreaga lume s-a
schimbat. Este greu de înţeles. Din fericire, Da Shi, dumneata şi cu
mine suntem acel gen de oameni indiferenţi care trăiesc, şi trăiesc
bine, orice s-ar întâmpla.
— Luo, băiete, ca să fiu sincer, nu sunt atât de deschis la minte ca
tine cu privire la anumite lucruri. Nu sunt atât de neimplicat. Dacă aş
fi trăit tot ce ai trăit tu, m-ar fi distrus demult.
Luo Ji luă pachetul de ţigări mototolit de pe masă, deschizându-l
pentru a dezveli imaginea care încă se mai afişa, doar că un pic
decolorată. Înfăţişa reclama de la Greenleaf Group. Spuse:
— Fie că sunt Mesia, fie că sunt un refugiat, întotdeauna pot să mă
folosesc de resursele de care dispun şi încerc să am o viaţă fericită. Ai
putea să-ţi închipui că sunt egoist, dar ca să fiu sincer, este singurul
lucru pe care-l respect la mine. Da Shi, aş vrea să-ţi spun ceva despre
dumneata. Arăţi ca o persoană indiferentă, dar în adâncul fiinţei tale
eşti un om care preţuieşte responsabilitatea. Acum poţi să laşi
responsabilitatea asta în urmă. Priveşte era asta. Cine mai are nevoie
de noi? Carpe diem este îndatorirea noastră cea mai sfântă.
— Sigur, dar, dacă aş fi renunţat la orice datorie, n-ai mai avea prea
multă poftă de mâncare acum, nu?
Shi Qiang aruncă ţigara în scrumieră şi activă o reclamă la ţigări.
Luo Ji îşi dădu seama că vorbise aiurea:
— O, nu, Da Shi, tot trebuie să-ţi faci datoria faţă de mine. Dacă te-
aş părăsi, aş muri. Azi m-ai salvat de una, două, trei ori. Sau cel puţin
de două ori şi jumătate!
— Ah, vrei să spui că pur şi simplu nu pot lăsa pe cineva să moară,
nu? Asta e viaţa ce mi-a fost dată, o viaţă de salvare a vieţii tale, explică
Shi Qiang, în mod dezaprobator în timp ce se uita prin jur, căutând

 359 
probabil un loc de unde să cumpere ţigări. Apoi privi în spate, se
aplecă spre Luo Ji şi-i şopti: Dar ai fost într-adevăr un Mesia câtva
timp, băiete.
— E imposibil ca cineva să ocupe acel post şi să rămână sănătos la
cap. Din fericire, acum sunt din nou normal.
— Cum ţi-a venit ideea să vrăjeşti steaua aia?
— Pe vremea aceea eram cam paranoic. Nici nu vreau să mă mai
gândesc la asta. Poate nu o să crezi, Da Shi, sunt sigur că în timp ce
dormeam, nu numai că mi-au vindecat boala, dar mi-au făcut şi un
tratament psihiatric. Îţi dau cuvântul meu, nu mai sunt aceeaşi
persoană de atunci. Cum am putut să fiu atât de stupid, încât să-mi
vină o asemenea idee? O asemenea iluzie!
— Ce iluzie? Spune-mi mai multe.
— Este greu de explicat pe scurt. Pe urmă nu are niciun rost. În
munca ta, trebuie că te-ai lovit de pacienţi cu halucinaţii, oameni care
credeau mereu că cineva vrea să-i omoare. Are vreun rost să-i asculţi
vorbind? Luo Ji rupse pachetul de ţigări în bucăţi în mod metodic. De
data aceasta afişajul fu distrus, dar bucăţelele încă mai clipeau într-o
grămadă colorată grotesc.
— Bine. Să vorbim despre ceva mai vesel. Fiul meu trăieşte încă.
— Poftim? întrebă Luo Ji, atât de surprins încât sări de pe scaun.
— Am aflat abia acum două zile despre asta. El m-a căutat. Nu ne-
am întâlnit, doar am vorbit la telefon.
— El nu e…
— Nu ştiu cât timp a fost la închisoare, dar după aceea a intrat în
hibernare. A spus că a făcut asta ca să vină în viitor, să mă vadă. Cine
ştie de unde a avut bani flăcăul acesta al meu. Acum e pe suprafaţă şi a
aranjat să vină mâine.
Luo Ji se ridică entuziasmat, măturând bucăţelele clipitoare de
hârtie pe jos.
— Ah, Da Shi, este atât de… Trebuie să bem pentru asta!
— Să bem atunci. Alcoolul din era asta are un gust oribil, dar măcar
este tot tare.
Apoi sosi mâncarea. Luo Ji nu recunoscu absolut nimic şi Shi Qiang
spuse:
— Nimic nu-i bun. Există restaurante aprovizionate de ferme

 360 
tradiţionale, dar toate acele restaurante sunt exclusiviste. Vom mânca
acolo când vine Xiaoming.
Dar atenţia lui Luo Ji se concentrase asupra chelneriţei. Faţa şi
trupul său erau nerealist de frumoase, şi văzu că celelalte chelneriţe
care se mişcau printre mese aveau aceeaşi înfăţişare angelică.
— Hei, nu te mai holba ca un idiot. Nu sunt adevărate, spuse Shi
Qiang, fără să se uite în sus.
— Roboţi? întrebă Luo Ji. În sfârşit, viitorul avea ceva ce văzuse în
povestirile SF din copilărie.
— Cam aşa ceva.
— Ce vrei să zici, cu „cam aşa ceva”?
Shi Qiang arătă spre o chelneriţă şi spuse:
— Prostuţa asta nu ştie decât să servească mâncarea. Se mişcă pe
traiectorii fixe. Ce prostie! Odată am văzut o masă care fusese mutată
temporar, dar ele aduceau farfurii tot în locul acela, aşa că totul
ajungea pe jos în fărâme.
După ce robotul le servi mâncarea, le zâmbi drăguţ şi le ură poftă
bună. Glasul ei nu suna robotic şi era incredibil de plăcut. Apoi,
întinse o mână zveltă şi culese cuţitul din faţa lui Shi Qiang…
Ca fulgerul, ochii lui Shi Qiang trecură de la cuţitul din mâinile
chelneriţei la Luo Ji care stătea la masă vizavi de el. Se ridică, sări peste
masă şi-l trase cu putere pe Luo Ji de pe scaun, trântindu-l la pământ.
Aproape simultan, robotul înfipse cuţitul exact acolo unde ar fi fost
inima lui Luo Ji. Cuţitul intră în speteaza scaunului, activând interfaţa
ei de informaţie. Robotul scoase cuţitul şi rămase lângă masă cu o tavă
în cealaltă mână, cu acelaşi zâmbet drăguţ pe faţa ei ireal de frumoasă.
Panicat, Luo Ji încercă să se ridice în picioare, apoi se ascunse în
spatele lui Shi Qiang. Dar Shi Qiang se mulţumi să dea din mână,
spunând:
— Nu-ţi face probleme, nu e atât de agilă.
Robotul stătea nemişcat, cu cuţitul în mână, zâmbind şi le ură din
nou poftă bună cu un glas plăcut.
Clienţii speriaţi se strânseseră roată în jurul lor privind scena uluiţi.
Apoi sosi în grabă şefa de tură. Când auzi că Shi Qiang acuza robotul
pentru tentativa de asasinat, dădu din cap:
— Domnule, aşa ceva este imposibil! Ochii lor nu văd oameni. Ei

 361 
văd doar senzorii de pe mese şi de pe scaune!
— Voi depune mărturie că a luat un cuţit şi a încercat să-l omoare
pe omul acesta. Am văzut totul cu ochii noştri, spuse un bărbat cu
glasul ridicat. Ceilalţi martori îşi oferiră şi ei mărturia.
În timp ce şefa de tură se gândea cum să riposteze, robotul mai
înjunghie speteaza scaunului din nou, plasând cuţitul precis în gaura
făcută prima oară şi iscând câteva ţipete.
— Poftă bună! spuse zâmbind.
Veniră şi alţi oameni, inclusiv inginerul restaurantului. Când apăsă
spatele capului robotului, zâmbetul de pe faţă îi dispăru şi spuse:
— Închidere forţată. Datele în punctul de oprire salvate. Apoi se
opri nemişcată acolo unde se afla.
— Este probabil o eroare de sistem, spuse inginerul, ştergându-şi
sudoarea rece de pe faţă.
— Se întâmplă des? întrebă Shi Qiang cu un zâmbet sarcastic.
— Nu, nu. Vă dau cuvântul meu că nu am mai auzit niciodată de
aşa ceva, spuse inginerul, apoi le spuse celor doi asistenţi ai lui să
scoată robotul de acolo.
Şefa de tură explică cu convingere clienţilor că până la aflarea cauzei
defecţiunii, restaurantul va folosi chelneri umani, dar aproape
jumătate dintre clienţi plecară oricum.
— Aţi reacţionat amândoi extrem de rapid, spuse un spectator cu
admiraţie.
— Sunt hibernatori. Pe vremea lor, oamenii aveau experienţă cu
acest tip de incident brusc, spuse altcineva. Hainele lui afişau un
spadasin.
Şefa de tură le spuse lui Luo Ji şi lui Shi Qiang:
— Domnilor, a fost, pur şi simplu… Oricum, vă asigur că veţi primi
o compensaţie.
— Perfect. Acum hai să mâncăm. Shi Qiang îi făcu semn lui Luo Ji
să se aşeze şi un chelner uman le aduse noi farfurii cu mâncare pentru
a le înlocui pe cele care fuseseră împrăştiate pe jos.
Cum stătea acolo, încă tulburat, Luo Ji simţea încă gaura neplăcută
din speteaza scaunului:
— Da Shi, se pare că lumea întreagă e împotriva mea. Credeam că e
o lume frumoasă.

 362 
 Shi Qiang privi cu atenţie una dintre farfuriile din faţa sa şi apoi
spuse:
— Am câteva idei despre toate astea. Privi în sus şi-i turnă de băut
lui Luo Ji. Nu te mai gândi la asta acum. O să-ţi explic pe urmă în
detaliu.
— Hai, carpe diem, să trăim în fiecare zi, rând pe rând! Chiar şi
fiecare oră, rând pe rând, spuse Luo Ji, ridicând paharul: În cinstea
fiului tău care încă trăieşte!
— Eşti bine cu adevărat? întrebă Shi Qiang, zâmbindu-i.
— Am fost un Mesia. Nu mă mai tem de nimic. Scutură din umeri,
apoi îşi goli paharul. Gustul alcoolului îl făcu să se strâmbe: Are gust
de carburant de rachetă.
— Mă omori cu zile, băiete. Atitudinea asta a ta m-a terminat de
fiecare dată, zise Shi Qiang, ridicând degetul mare în semn de
apreciere.
Frunza unde locuia Shi Qiang se afla la vârful copacului. Era o casă
spaţioasă şi era echipată complet cu toate utilităţile necesare unei vieţi
confortabile. Avea o sală de gimnastică şi chiar o grădină interioară cu
o fântână.
El spuse:
— Flota mi-a dat această locuinţă temporară. Au spus că pot să-mi
cumpăr o frunză mai bună cu banii mei de pensionare.
— Toţi au aşa mult spaţiu de locuit în epoca asta?
— Probabil. Genul acesta de structură este cel mai bun mod de
utilizare a spaţiului. O frunză mare este echivalentă cu o clădire
întreagă din epoca noastră. Însă principalul motiv este că sunt mai
puţini oameni. Cu mult mai puţini, încă de la Marea Ravenă.
— Dar Da Shi, ţara ta e în spaţiu.
— N-o să mă duc acolo. M-am pensionat, ştii.
Ochii lui Luo Ji se simţeau mai bine aici, în mare parte din cauză că
ferestrele de informaţie erau închise în locuinţa lui Shi Qiang, deşi
mai erau nişte sclipiri răzleţe pe pereţi şi pe tavan. Shi Qiang lovi uşor
o interfaţă de pe podea cu piciorul, făcând ca un perete să devină
complet transparent şi dezvăluind astfel oraşul în noapte în faţa
ochilor lor. Era o pădure uriaşă şi impresionantă de pomi de Crăciun,
înlănţuiţi unul de celălalt de luminile traficului.

 363 
 Luo Ji se îndreptă spre canapea, care era tare ca marmura la
atingere.
— Este pentru stat pe ea? întrebă el. Când Shi Qiang dădu din cap
afirmativ, se aşeză cu băgare de seamă, dar simţi imediat că se
scufundă ca într-o argilă moale. Pernele şi speteaza canapelei se
mulau pe corpul celui aşezat, formând un mulaj sincronizat cu forma
trupului şi păstrând presiunea la minimum.
Viziunea lui despre bucata de minereu de fier din Camera de
Meditaţie din clădirea ONU de acum două secole devenise realitate.
— Ai cumva nişte pilule de somn? întrebă el. Acum că se afla într-
un loc care părea sigur, epuizarea puse stăpânire pe el.
— Nu, dar poţi să le cumperi aici, spuse Shi Qiang şi acţionă
peretele din nou. Aici. Pilule somnifere fără reţetă. Uite astea, de
exemplu, Râul Viselor.
Deşi Luo Ji credea că va asista la cine ştie ce transmisie realizată cu
ajutorul unui hardware de reţea special, realitatea era mult mai simplă
decât îşi imaginase. În câteva minute, o furgonetă de livrări zburătoare
se opri în spatele peretelui transparent şi, cu un braţ mecanic subţire,
livră medicamentul printr-un orificiu care se deschisese. Luo Ji luă
medicamentul de la Shi Qiang. Era o cutie tradiţională, fără ecran
activ. Instrucţiunile spuneau că doza e de o pastilă, aşa că deschise
pachetul, luă una şi se întinse după paharul cu apă de pe măsuţa de
cafea.
— Aşteaptă puţin! ceru Shi Qiang, luând cutia din mâinile lui Luo Ji
şi citind cu atenţie înainte de a i-o da înapoi:
— Ce spune? Cea pe care am cerut-o se numea Râul Viselor.
Luo Ji văzu un şir lung de denumiri farmaceutice complicate în
limba engleză:
— Nu recunosc medicamentul, dar cu siguranţă nu e Râul Viselor.
Shi Qiang activă o fereastră pe măsuţa de cafea şi începu să caute un
consult medical. Cu ajutorul lui Luo Ji, găsiră un doctor îmbrăcat în
alb care examină cutia, apoi privirea i se mută de la aceasta la Shi
Qiang, cu o expresie ciudată.
— De unde a venit asta? întrebă doctorul precaut.
— Am cumpărat-o de aici.
— Imposibil. Este un medicament care se dă doar cu reţetă. Se

 364 
foloseşte doar la centrul de hibernare.
— Dar ce legătură are cu hibernarea?
— Este un medicament pentru hibernarea pe termen scurt. Poate
să facă pe cineva să hiberneze între zece zile şi un an.
— E de ajuns să fie înghiţit?
— Nu. Trebuie o serie întreagă de sisteme externe care să susţină
funcţiile circulatorii interne ale corpului înainte ca hibernarea pe
termen scurt să poată fi obţinută.
— Şi dacă se ia fără toate acestea?
— Atunci, cu siguranţă, mori. Dar ai muri în mod plăcut. Aşa că
este folosit adesea pentru sinucideri.
Shi Qiang închise fereastra şi aruncă cutia pe masă. Îl privi fix pe
Luo Ji pentru un timp şi apoi spuse:
— La dracu’!
— La dracu’! spuse şi Luo Ji, trântindu-se înapoi pe canapea.
Apoi fu supus ultimului atentat la viaţa lui din acea zi.
Când capul său atinse din nou canapeaua, rezemătoarea de cap se
adaptă rapid cefei capului şi începu să formeze un mulaj al formei
sale. Dar procesul nu se opri acolo. Capul său şi gâtul continuară să se
scufunde, până când rezemătoarele de cap de pe fiecare parte formară
o pereche de tentacule care i se încolăciră strâns în jurul gâtului. Nu
avu timp să ţipe, şi nu putu decât să-şi deschidă gura şi ochii şi să-şi
mişte puternic mâinile.
Shi Qiang se repezi în bucătărie şi se întoarse cu un cuţit pe care-l
folosi pentru a tăia tentaculele de câteva ori, apoi îşi folosi mâinile ca
să i le scoată de pe gâtul lui Luo Ji. Când Luo Ji se ridică de pe canapea
şi se aplecă spre podea, suprafaţa canapelei se ilumină, afişând un şir
lung de mesaje de eroare.
— De câte ori ţi-am salvat viaţa astăzi, băiete? întrebă Shi Qiang,
frecându-şi mâinile.
— Cred că asta… e… a şasea oară, spuse Luo Ji icnind.
Vomită pe podea. Când termină de vomitat, se sprijini slăbit de
canapea, dar imediat se trase înapoi, de parcă era şocat. Nu ştia unde
să pună mâinile.
— Când voi fi tot aşa de iute ca dumneata şi să-mi salvez singur
viaţa?

 365 
 — Probabil niciodată, răspunse Shi Qiang. O maşină asemănătoare
cu un aspirator alunecă spre ei şi curăţă voma de pe podea.
— Atunci, sunt ca şi mort. Ce lume perversă!
— Nu e chiar aşa de rău. Am o idee despre toată povestea asta, cel
puţin. Prima încercare de asasinare a eşuat şi pe urmă au mai fost încă
cinci. Asta este prostie, nu comportament profesionist. Ceva, undeva,
n-a funcţionat cum trebuie… Hai să contactăm imediat poliţia. Deşi
nu putem să-i aşteptăm pe ei să rezolve cazul.
— Cine a greşit şi unde? Da Shi, au trecut două sute de ani. Nu
gândi ca în vremea noastră.
— E absolut la fel, dragul meu. Anumite lucruri sunt la fel,
indiferent de epocă. Cât despre cine a greşit, habar nu am. Chiar mă
gândesc dacă există un „cineva”…
Se auzi soneria de la intrare. Shi Qiang deschise şi văzu mai multe
persoane care aşteptau afară. Purtau haine civile, dar Shi Qiang îi
identifică înainte ca liderul lor să-şi fi arătat legitimaţia.
— Grozav. Deci mai există chiar şi patrularea pe jos în societatea
asta. Intraţi, domnilor ofiţeri.
Trei dintre ei intrară înăuntru, lăsându-i pe ceilalţi doi afară, de
pază la uşă. Ofiţerul responsabil, care părea de vreo treizeci de ani,
supraveghe încăperea. La fel ca Shi Qiang şi Luo Ji, îşi oprise toate
afişările de pe haine, ceea ce îi linişti, şi vorbea într-o limbă „chineză
antică” fără niciun cuvânt englezesc.
— Sunt Ofiţerul Guo Zhengming de la Departamentul de realitate
digitală al Biroului de Securitate Publică. Îmi cer scuze pentru
întârziere. A fost o dovadă de neglijenţă. Ultima oară când am avut un
asemenea caz a fost acum o jumătate de secol. Se înclină spre Shi
Qiang: Respectele mele ofiţerului meu superior. Aptitudini ca ale
dumneavoastră sunt foarte rare în zilele noastre.
În timp ce vorbea ofiţerul Guo, Luo Ji şi Shi Qiang observară că
toate ferestrele de informaţii din casă fuseseră oprite. Frunza fusese
evident tăiată de la lumea hiper-informaţiilor externe. Ceilalţi doi
ofiţeri erau foarte ocupaţi. Ţineau în mâini ceva ce el nu mai văzuse
din vremurile străvechi: laptopuri. Dar laptopurile erau tot atât de
subţiri ca foaia de hârtie.
— Instalează un paravan de protecţie pentru frunza aceasta, explică

 366 
Ofiţerul Guo. Fiţi liniştiţi, acum sunteţi în siguranţă. Şi vă voi garanta
că veţi primi compensaţii de la sistemul BSP municipal.
— Azi, vorbi Shi Qiang, numărând pe degete, ni s-au garantat
compensaţii de patru ori.
— Ştiu. Şi multe persoane din multe departamente şi-au pierdut
locurile de muncă din acest motiv. Vă rog să cooperaţi ca să nu mă
alătur lor. Vă mulţumesc anticipat, spuse el, înclinându-se.
Shi Qiang spuse:
— Înţeleg. Am fost şi eu în această situaţie. Doriţi să vă informăm
asupra celor întâmplate.
— Nu. De fapt v-am urmărit tot timpul. Este pură neglijenţă.
— Puteţi să ne spuneţi ce s-a întâmplat?
— Killer 5.2.
— Cum?
— Este un virus de reţea. OTT l-a emis prima oară acum un secol în
timpul Erei Crizei şi apoi au mai fost multe alte variante şi actualizări
succesive. Este un virus al crimei. Mai întâi stabileşte identitatea ţintei
printr-o varietate de metode inclusiv a cipului implantat în corpul
acesteia. Când localizează ţinta, virusul Killer manipulează fiecare
piesă posibilă de echipament extern pentru a-şi duce la îndeplinire
crima. Manifestarea lui concretă aţi putut s-o simţiţi pe pielea
dumneavoastră astăzi. Se pare că toate din lume vor să vă ucidă. Aşa
că, în acele vremuri, oamenii îl denumeau „Blestemul Contemporan”.
Pentru un timp, softul Killer a fost comercializat şi vândut pe piaţa
neagră a Internetului. Formai codul numeric personal al ţintei şi
încărcai virusul. Apoi, chiar dacă persoana era capabilă să scape de
moarte, urma să-i fie extrem de dificil să trăiască în societate.
— Industria s-a dezvoltat atât de mult? Incredibil! exclamă Shi
Qiang.
— Softurile de acum un secol mai pot fi rulate azi? întrebă Luo,
nedumerit.
— Bineînţeles. Tehnologia computerelor s-a oprit din progres cu
mult timp în urmă. Când a apărut prima oară virusul Killer, a omorât
destul de mulţi oameni, inclusiv un şef de stat, dar în cele din urmă a
putut fi controlat cu ajutorul paravanelor de protecţie şi a softurilor
antivirus şi cu timpul a dispărut. Această versiune de Killer este

 367 
programată special pentru a-l ataca pe dr. Luo, dar fiindcă ţinta a fost
în hibernare, nu a avut niciodată ocazia să treacă la acţiune concretă.
A rămas în adormire şi nu a fost detectată sau înregistrată de sistemul
de securitate a informaţiilor. S-a activat doar azi, când dr. Luo a ieşit în
lume, şi a trecut la îndeplinirea misiunii. Doar că cei care l-au creat au
fost eliminaţi acum un secol.
— Tot mai încercau să mă omoare acum un secol? întrebă Luo Ji. O
stare de spirit pe care o credea dispărută pentru totdeauna revenea şi
se luptă să scape de ea.
— Da. Lucrul cel mai important la versiunea asta de Killer este că a
fost programată special pentru dumneavoastră Nu a fost activată
niciodată, şi de aceea stă în aşteptare şi azi.
— Păi atunci ce ar trebui să facem? întrebă Shi Qiang.
— Întregul sistem va fi curăţat de Killer 5.2, dar va dura ceva.
Înainte să terminăm, aveţi două posibilităţi, mai întâi, Doctorului Luo
trebuie să i se dea în mod temporar o falsă identitate, dar aceasta nu va
garanta în totalitate siguranţa sa şi ar putea duce la alte consecinţe mai
grave. Datorită sofisticării tehnologice a soft-ului OTT, Killer 5.2 s-ar
putea să fi înregistrat deja alte caracteristici ale ţintei sale. Într-unul
din cazuri care a creat o mare senzaţie în secolul trecut, când unui
individ protejat i s-a dat o identitate falsă, Killer a folosit
recunoaşterea neclară pentru a ucide, simultan, o sută de oameni,
inclusiv ţinta sa. Cealaltă posibilitate, şi recomandarea mea personală,
ar fi să trăiţi la suprafaţă pentru un timp. Killer 5.2 nu dispune de un
echipament pe care să-l poată manipula, acolo sus.
Shi Qiang spuse:
— Sunt de acord. Chiar şi fără situaţia asta, mi-aş fi dorit să ajung la
suprafaţă.
— Ce e la suprafaţă? întrebă Luo Ji.
Shi Qiang explică:
— Majoritatea hibernatorilor deşteptaţi trăiesc la suprafaţă. Le este
greu să se adapteze aici, jos.
— Aşa este. Aşa că ar trebui să petreceţi măcar o perioadă acolo sus,
spuse Ofiţerul Guo. Multe aspecte ale societăţii moderne – politica,
economia, cultura, stilul de viaţă şi relaţiile dintre sexe – s-au schimbat
mult în două sute de ani, aşa că durează până să ne adaptăm.

 368 
 — Dar văd că v-aţi adaptat destul de bine, spuse Shi Qiang,
măsurându-l cu privirea. El şi cu Luo Ji remarcaseră amândoi că
Ofiţerul spusese „noi”.
— Am intrat în hibernare din cauza leucemiei şi eram destul de
tânăr când m-am deşteptat, aveam doar treisprezece ani, spuse Guo
Zhengming, râzând. Dar oamenii tot nu înţeleg greutăţile prin care am
trecut. Nici nu mai ştiu de câte ori a trebuit să urmez un tratament la
psiholog.
— Mai sunt mulţi hibernatori ca tine care s-au adaptat complet
vieţii moderne? întrebă Luo Ji.
— Foarte mulţi. Dar puteţi trăi foarte bine la suprafaţă.

— Comandantul Contingentului Special al Întăririlor Viitoare

Zhang Beihai, raportez, spuse Zhang Beihai şi salută.
În spatele comandantului Flotei Asiatice flutura strălucitoare Calea
Lactee. Comandamentul Flotei se afla pe orbita lui Jupiter şi se rotea
continuu pentru a produce o gravitaţie artificială. Zhang Beihai
observă că luminile din încăpere erau destul de palide şi că ferestrele
mari păreau menite să integreze mediul din interior spaţiului exterior
cât mai mult posibil.
Comandantul salută, la rându-i:
— Te salut, predecesorule. Părea destul de tânăr şi trăsăturile lui
asiatice erau iluminate de strălucirea epoleţilor şi a însemnului de pe
beretă. Atunci când primise uniforma, în cea de a şasea zi după
deşteptare, Zhang Beihai observase emblema familiară a flotei
spaţiale: steaua argintie care strălucea cu raze în toate direcţiile, cu
raze în formă de săbii. Trecuseră două secole şi, deşi însemnele nu se
schimbaseră mult, flota devenise o ţară independentă, cu un
preşedinte ca lider suprem. Comandantul era doar conducătorul
militar.
Zhang Beihai spuse:
— E prea mult, Comandante. Suntem cu toţii doar nişte recruţi
proaspeţi acum şi trebuie să învăţăm totul.
Comandantul zâmbi şi scutură din cap:
— Nu poţi spune asta. Ai învăţat deja tot ce trebuia să ştii despre
cum stau lucrurile pe aici. Iar noi nu vom putea niciodată să

 369 
deprindem cunoştinţele dobândite de tine. Ăsta e motivul pentru care
te-am deşteptat acum.
— Comandantul Chang Weisi al Forţelor Spaţiale Chineze m-a
rugat să vă transmit salutările sale.
Cuvintele lui Zhang Beihai atinseră o coardă sensibilă în inima
comandantului. Se întoarse şi privi afară pe fereastră la fluviul de stele
ce semăna cu un râu lung, în amonte.
— A fost un general de excepţie, unul dintre fondatorii Flotei
Asiatice. Strategia spaţială de azi foloseşte încă un cadru de lucru
stabilit de domnia sa acum două secole. Mi-aş dori să fi putut vedea şi
el ziua asta.
— Realizările de azi depăşesc orice ar fi putut visa.
— Dar toate astea au început în timpul lui… al tău.
Apoi se arătă Jupiter, mai întâi ca o coardă de arc ce puse rapid
stăpânire pe tot câmpul vizual al ferestrei, scăldând biroul cu lumina
lui portocalie. Tiparele de vis ale hidrogenului şi heliului din imensul
ocean gazos erau la o scară care-ţi tăia respiraţia şi erau absolut
fascinante prin detaliile lor. Marea Pată Roşie apăru şi ea.
Superfurtuna, care putea susţine două Terre, părea un ochi uriaş, lipsit
de pupilă, al acestei lumi înceţoşate. Cele trei flote îşi stabiliseră baza
lor principală pe Jupiter deoarece oceanul de hidrogen-heliu conţinea
o rezervă inepuizabilă de carburant de fuziune.
Zhang Beihai fu transfigurat de priveliştea jupiteriană. Visase de
nenumărate ori la noul spaţiu care i se înfăţişa acum ochilor. Aşteptă
până când Jupiter dispăru din faţa ferestrei, înainte de a vorbi:
— Comandante, măreţele realizări ale acestei ere fac misiunea
noastră inutilă.
Comandantul se întoarse spre el şi-i spuse:
— Nu, nu este adevărat. Planul Întăririlor Viitoare este o iniţiativă
cu viziune. În timpul Marii Ravene, când forţele armate spaţiale erau
pe marginea prăpastiei, contingentele de întăriri speciale au jucat un
rol major în stabilizarea situaţiei globale.
— Dar contingentul nostru a ajuns prea târziu pentru a putea fi de
ajutor.
— Îmi pare rău, dar aşa stau lucrurile, spuse comandantul. Ridurile
de pe faţă i se îmblânziră. După ce ai plecat, au trimis mai multe

 370 
contingente speciale de întăriri în viitor şi ultimul pe care l-au trimis a
fost şi primul pe care l-au deşteptat.
— Este de înţeles, comandante, de vreme ce cadrul lor de
cunoştinţe era mai apropiat de era aceea.
— Sigur. În cele din urmă contingentul tău a fost singurul lăsat să
hiberneze. Marea Ravenă a luat sfârşit şi lumea a intrat într-o perioadă
de dezvoltare rapidă. Defetismul dispăruse, aşa că nu mai era nevoie să
te deşteptăm. Pe vremea aceea, flota a luat hotărârea să te păstreze în
hibernare până la Ziua Bătăliei de Apoi.
— Comandante, asta era de fapt ceea ce speram cu toţii, spuse
Zhang Beihai, entuziasmat.
— Şi este cea mai înaltă onoare a tuturor militarilor spaţiali. Erau cu
toţii conştienţi de asta când au luat hotărârea respectivă. Dar
circumstanţele actuale sunt complet diferite, aşa după cum ştii,
probabil. Comandantul arătă spre râul de stele din spatele lui: Ziua
Bătăliei de Apoi s-ar putea să nici nu mai aibă loc.
— Excelent, comandante! Micul meu regret ca soldat nu are nicio
importanţă prin comparaţie cu măreaţa victorie pe care urmează s-o
întâmpine umanitatea. Sper doar că veţi putea să-mi îndepliniţi o
rugăminte: să ne lăsaţi să ne alăturăm flotei la cel mai scăzut rang, ca
simpli soldaţi şi să facem orice muncă putem face.
Comandantul scutură din cap:
— Vechimea în muncă pentru tot personalul contingentului special
va fi reluată de la data deşteptării şi rangurile vor fi înălţate cu una sau
două trepte.
— Comandante, n-ar trebui să fie aşa. Nu vrem să ne petrecem anii
ce ne rămân de trăit într-un birou. Am vrea să fim în prima linie a
flotei. Acum două secole, forţele spaţiale erau visul nostru. Iar fără el,
vieţile noastre nu au niciun sens. Dar nici măcar cu gradele noastre
actuale nu suntem calificaţi pentru a munci în cadrul flotei.
— Nu am spus niciun moment că vreau să părăsiţi flota. Din
contră. Veţi munci cu toţii în cadrul flotei pentru îndeplinirea unei
misiuni extrem de importante.
— Vă mulţumesc, comandante! Dar ce misiune poate fi potrivită
pentru noi în ziua de azi?
Comandantul nu-i răspunse imediat. În schimb, de parcă tocmai i-

 371 
ar fi trecut ceva prin minte, îi spuse:
— Nu te deranjează să vorbeşti în timp ce stai în picioare?
Biroul Comandantului nu avea scaune şi masa fusese proiectată să
fie suficient de înaltă pentru a se putea lucra din picioare. Rotaţia
Comandamentului Flotei producea o şesime din gravitaţia Terrei şi nu
era prea mare diferenţă între a sta jos şi a sta în picioare.
Zhang Beihai zâmbi şi încuviinţă:
— Nu mă deranjează. Am petrecut un an în spaţiu.
— Cum stai cu limba? Ai probleme de comunicare cu membrii
Flotei?
Comandantul vorbea chineza standard, dar cele trei flote îşi
formaseră o limbă a lor, similară chinezei moderne şi englezei
moderne de pe Terra, dar care se îmbinau mult mai strâns. Cuvintele
din chineză şi din engleză îşi împărţeau în mod egal vocabularul
acestei limbi.
— Am avut, la început – mai ales fiindcă nu puteam distinge
cuvintele din vocabularul chinezei de cele al englezei –, dar am reuşit
să înţeleg limba destul de repede. S-o vorbesc, îmi e mai greu.
— Nu are importanţă. Dacă foloseşti doar engleza sau chineza când
vorbeşti, vom reuşi să te înţelegem. Înseamnă că Departamentul
Statului-Major te-a pus la curent?
— Bineînţeles. Din primele zile la bază, mi-au făcut o prezentare
cuprinzătoare despre toate.
— Atunci probabil că ştii despre sigiliul mental.
— Sigur.
— Investigaţiile recente tot nu au descoperit urme ale
Amprentaţilor. Tu ce crezi?
— Cred că este posibil ca Amprentaţii să fi dispărut. O altă
posibilitate ar fi că se ascund bine. Dacă o persoană are o mentalitate
defetistă obişnuită, le va vorbi şi altora despre asta. Dar o credinţă de
nestrămutat, care a fost indusă tehnologic va produce inevitabil un
spirit al misiunii corespunzător. Defetismul şi Escapismul sunt strâns
legate şi, dacă Amprentaţii există cu adevărat, atunci ultima lor
misiune e cu siguranţă îndeplinirea evadării în univers. Dar pentru a
atinge un asemenea scop, trebuie să-şi ascundă extrem de bine
adevăratele lor gânduri.

 372 
 Comandantul încuviinţă:
— O analiză excelentă! Aceasta este şi opinia Statului-Major.
— Comandante, a doua posibilitate este foarte periculoasă.
— Da, aşa este, mai ales acum când sonda trisolariană se apropie de
Sistemul Solar. Flota este împărţită cu ajutorul clasificărilor sistemului
de comandă în două grupuri majore. Primul, un sistem de comandă
distribuită reprezintă o structură tradiţională asemănătoare navei
militare pe care ai comandat-o. Ordinele căpitanului sunt îndeplinite
de diferiţi subordonaţi. Al doilea este un sistem de comandă
centralizat. Ordinele căpitanului sunt îndeplinite automat de
computerul navei. Navele de război spaţiale construite recent, cât şi
cele care se construiesc acum, fac parte din această categorie. Sigiliul
mental reprezintă o ameninţare tocmai împotriva acestei categorii de
nave de război, deoarece căpitanul are o putere uriaşă în cadrul
sistemului de comandă. El poate controla unilateral momentul când
nava pleacă sau se întoarce în port, viteza şi traseul ei şi chiar o
porţiune mare a sistemelor ei de arme. Conform acestui sistem de
comandă, poţi considera nava un fel de extensie a corpului
căpitanului. În acest moment 179 dintre cele 695 de nave de război
stelare ale flotei deţin sisteme de comandă centralizate. Ofiţerii
comandanţi de la bordul acestor nave vor face obiectul unor evaluări.
Iniţial, toate navele de război implicate în procesul de evaluare
trebuiau să fie andocate şi sigilate, dar circumstanţele actuale nu mai
permit acest lucru, fiindcă cele trei flote se pregătesc să intercepteze
proba trisolariană atunci când va sosi. Acesta va fi prima angajare
efectivă dintre Flota Spaţială şi invadatorii trisolarieni, aşa că toate
navele de război trebuie să fie gata de intervenţie.
— Prin urmare, comandante, autoritatea de comandă pentru navele
de război comandate centralizat trebuie predate unor oameni de
încredere, spuse Zhang Beihai. Se întrebase care ar putea fi misiunea
lui, dar nu o ghicise încă.
— Cine este de încredere? întrebă comandantul. Nu cunoaştem
exact câţi amprentaţi sunt şi nu avem nicio informaţie despre
amprentaţi. În aceste circumstanţe, nimeni nu mai poate fi de
încredere, nici măcar eu însumi.
Soarele apăru în spatele ferestrei. Deşi lumina lui era mult mai

 373 
slabă decât pe Terra de la această distanţă, trupul comandantului fu
ascuns de strălucirea ei atunci când discul solar trecu prin spatele lui,
şi-i auzi doar glasul:
— Dar voi toţi sunteţi de încredere. Când aţi intrat în hibernare,
sigiliul mental nici nu exista. Şi unul dintre factorii cei mai importanţi
pentru selectarea voastră acum două secole a fost loialitatea şi credinţa
voastră. Sunteţi singurul grup de încredere disponibil din flotă în acest
moment. Aşa că flota a hotărât să acorde autoritatea sistemului de
comandă centralizată în mâinile vostru, să vă numească căpitani
interimari, prin care va trebui să treacă fiecare ordin dat de către foştii
căpitani înainte să fie introduse în sistemul de comandă.
Doi sori minusculi se aprinseră în ochii lui Zhang Beihai, care
spuse:
— Comandante, mă tem că nu este posibil.
— Refuzarea unui ordin nu intră în tradiţia noastră.
Folosirea de către comandant a cuvintelor „noastră” şi „tradiţie” i-au
încălzit inima lui Zhang Beihai, convingându-l că linia de sânge a
militarilor de acum două secole se continuase în flota spaţială de
acum.
— Comandante, venim de acum două secole, în fond. În contextul
forţelor navale ale timpului nostru, e ca şi cum aţi folosi un ofiţer din
Flota Beiyang43 şi l-aţi pune să comande un distrugător din secolul
XXI.
— Eşti convins că amiralii dinastiei Qing, Deng Shichang şi Liu
Buchan44 nu ar fi fost în stare să comande distrugătoarele tale? Erau
educaţi şi vorbeau bine engleza. Ar fi învăţat. Azi, comandarea unei
nave de război nu constă în detalii tehnice. Căpitanii dau comenzi
generale, dar nava de război este o cutie neagră pentru ei. Şi apoi,
navele de război vor fi andocate la bază, în timp ce dumneata vei servi
în postul de căpitan interimar. Navele nu vor naviga. Datoria dumitale
va fi să transmiţi comenzile foştilor căpitani sistemului de control
imediat ce ai hotărât că acele comenzi sunt normale. Veţi reuşi să vă
43 Una dintre cele patru flote modernizate din perioada Dinastiei Qing târzii (flota
a fost activă în perioada 1871-1909) (n. tr.).
44 Liu Buchan a comandat nava-amiral din Flota Beiyang şi nava de război
Dingyuan în bătălia de la Weihaiwei deja menţionată, din februarie 1895 (n. tr. Joel
Martinsen).
 374 
daţi seama de asta în timp ce învăţaţi.
— Vom avea prea multă putere. Aţi putea să le lăsaţi foştilor
căpitani o parte din ea şi noi am putea să le monitorizăm ordinele.
— Dacă te gândeşti bine îţi vei da seama că nu va merge aşa. Dacă
Amprentaţii ocupă efectiv posturi-cheie în luptă, vor lua toate
măsurile necesare pentru a scăpa de monitorizarea voastră, inclusiv
prin asasinarea monitorilor. O navă gata de intervenţie monitorizată
de la centru are nevoie de doar trei comenzi pentru a-şi lua zborul,
după care va fi prea târziu să mai faci orice. Sistemul trebuie să accepte
comenzi doar de la căpitanul interimar.

În timp ce nava ce transporta personal zbura dincolo de baza Flotei

Asiatice de pe Jupiter, lui Zhang Beihai i se păru că zboară peste un
lanţ de munţi falnici, doar că fiecare dintre ei era o navă de război
andocată.
Baza navală intrase pe orbita de noapte din jurul planetei Jupiter şi
ciorchinii de munţi de oţel dormeau tăcute sub fosforescenţa
suprafeţei şi lumina argintie, lunară, de la Europa de deasupra lor. O
clipă mai târziu, o minge de lumină albă se ridică de la marginea
lanţului muntos, iluminând navele ancorate cu o claritate perfectă,
instantaneu. Lui Zhang Beihai i se păru că arată ca un răsărit peste
munţi, ce arunca umbra mişcătoare a flotei peste atmosfera
jupiteriană turbulentă de dedesubt. Când o a doua lumină răsări
deasupra celeilalte părţi a flotei, îşi dădu seama că nu era soarele, ci
două nave de război care intrau în docuri şi-şi întorseseră motoarele
de fuziune spre bază pentru a încetini.
Şeful Statului-Major al Flotei, care-l conducea pe Zhang Beihai la
noul său post, îi spuse că acum erau andocate la bază mai mult de
patru sute de nave de război care reprezentau două treimi ale Flotei
Asiatice. Restul navelor flotei patrulau în Sistemul Solar şi mai
departe, şi erau şi ele aşteptate să se întoarcă în port.
Zhang Beihai trebui să se smulgă din admiraţia pentru măreţul
spectacol al flotei şi să revină la realitate:
— Domnule, dar chemarea la bază a navelor nu va provoca
eventualii Amprentaţi de acolo să treacă direct la acţiune?
— Hm, nu, ordinul de rechemare a navelor a fost emis pentru un alt

 375 
motiv – unul real, nu o scuză, deşi sună un pic ridicol, înţeleg că nu aţi
prea urmărit ştirile în ultimul timp?
— Nu. Am citit doar materiale despre Selecţia naturală.
— Nu vă faceţi griji. Aveţi o înţelegere corectă a lucrurilor, judecând
după ultima fază a instruirii dumneavoastră. Sarcina dumneavoastră
de acum este să vă familiarizaţi cu sistemele, aşa încât totul să curgă
lin imediat ce vă urcaţi la bord. Nu este atât de greu cum vă
imaginaţi… Competiţia dintre cele trei flote pentru sarcina de
interceptare a probei trisolariene s-a transformat într-o ciorovăială
fără sens, dar s-a ajuns cu greu la un acord preliminar la Conferinţa
Comună de ieri: Navele fiecărei flote se vor întoarce înapoi la baze. Un
comitet special va supraveghea executarea manevrei pentru evitarea
trimiterii oricărei nave fără autorizaţia de interceptare.
— De ce s-a ajuns aici? Orice informaţii tehnologice şi orice
informaţii secrete obţinute în urma unei interceptări reuşite ar trebui
împărtăşite.
— Da, dar este o chestiune de onoare. E vorba de tot capitalul
politic ce poate fi câştigat de către flota care va realiza primul contact
cu Trisolaris. De ce am zis că e ridicol? Pentru că e meschin şi absolut
lipsit de riscuri. Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla este ca
sonda să se autodistrugă în timpul procesului de interceptare, aşa că
toţi şi-o doresc pentru ei. Dacă ar fi vorba de o luptă cu Flota
Trisolariană principală, atunci toate părţile ar încerca să-şi conserve
puterea. Politica din zilele noastre nu este atât de diferită de cea din
timpul dumneavoastră… Uitaţi, Selecţia naturală.
În timp ce nava de personal se apropia de Selecţia naturală şi
adevăratele dimensiuni ale muntelui de fier i se înfăţişau în mod clar,
în mintea lui Zhang Beihai plutea imaginea vasului Tang. Selecţia
naturală, compusă dintr-un corp în formă de disc şi un motor cilindric
separat, arăta cu totul altfel decât portavionul maritim de acum două
secole. Când Tang fusese distrus înainte de vreme, se simţise ca şi cum
şi-ar fi pierdut căminul spiritual, deşi nu se mutase în el vreodată.
Acum, această navă spaţială uriaşă îi dădea din nou senzaţia că se afla
acasă. Pe carena solidă a Selecţiei naturale, spiritul său găsi locul unde
putea să trăiască după două secole de rătăcire, ca un copil învăluit de
îmbrăţişarea unei forţe enorme.

 376 
 Selecţia naturală era nava amiral a celei de-a treia escadrile a Flotei
Asiatice şi în ce privea tonajul brut şi performanţa era unică. Posesoare
a celui mai nou sistem de propulsie prin fuziune fără emisie de
materie, putea accelera, la puterea maximă, până la 15% din viteza
luminii şi sistemele sale ecologice interne impecabile puteau susţine
viaţa în timpul unei călătorii lungi. De fapt, o versiune experimentală
a acestui sistem fusese folosită pe lună cu şaptezeci şi cinci de ani în
urmă şi nu prezentase niciun defect sau eroare majore. Armele
Selecţiei naturale erau, în acelaşi timp, cele mai puternice arme ale
Flotei. Laserele gamma, tunurile spaţiale, fasciculele cu particule de
energie înaltă şi torpilele stelare creau un sistem armat cvadruplu care
ar fi putut nimici suprafaţa oricărei planete de dimensiunile Terrei.
Selecţia naturală ocupa acum întregul câmp vizual al lui Zhang
Beihai aşa că doar o parte din ea era vizibilă dinspre nava de transport
de personal. Observă că pereţii exteriori ai navei erau netezi ca
oglinda, ca o oglindă largă ce reflecta perfect oceanul atmosferic de pe
Jupiter, cât şi apropierea treptată a navei de transport de personal.
Pe peretele exterior al navei apăru un orificiu oval. Nava lor de
transport zbură direct înăuntru şi se opri. Şeful Statului-Major
deschise uşa cabinei şi ieşi primul. Deşi Zhang Beihai era puţin nervos
deoarece nu văzuse nava trecând printr-o cameră de depresurizare,
simţi imediat fluxul de aer proaspăt de afară. Nu mai văzuse la lucru
până atunci tehnologia care permitea compartimentului presurizat să
se deschidă direct în spaţiu fără ca aerul să se scurgă afară.
Acum Zhang Beihai şi Şeful Statului-Major se aflau înăuntrul unei
sfere uriaşe, cu diametrul unui teren de fotbal. Compartimentele
navelor adoptau în mod tipic o structură sferică, deoarece astfel, în
timpul accelerării, decelerării, sau schimbării direcţiei, orice punct din
sferă putea servi de podea sau tavan, iar în timpul imponderabilităţii,
centrul sferei era spaţiul de activitate principal al echipajului. Pe
vremea lui Zhang Beihai, cabinele erau modelate pe structura
clădirilor terestre, aşa că nu era deloc obişnuit cu această structură
complet diferită a cabinei. Şeful Statului-Major îl informă că acesta e
hangarul navelor de luptă, dar pentru că acum nu era niciuna, o
formaţie de două mii de ofiţeri şi soldaţi ai Selecţiei naturale plutea în
centrul sferei.

 377 
 Înainte ca Zhang Beihai să intre în hibernare, forţele spaţiale
naţionale începuseră să organizeze exerciţii de imponderabilitate în
spaţiu. Creaseră specificaţii şi manuale de exerciţii în acest scop, dar
implementarea fusese deosebit de dificilă. Personalul putea să-şi
folosească micropropulsoarele costumelor spaţiale pentru a se mişca
în afara cabinei, dar fiindcă nu dispuneau de echipamente de
propulsie la interior, trebuiau să manevreze împingându-se în pereţi şi
înotând prin aer. Şi în asemenea condiţii era destul de dificil să
formezi rânduri ordonate. Acum era uimit să vadă mai mult de două
mii de oameni plutind în spaţiu într-o formaţie atât de ordonată fără
niciun fel de suport. În zilele de azi personalul se mişca prin cabine
aflate în imponderabilitate mai ales prin folosirea centurilor
magnetice, fabricate din supraconductori şi care conţineau un circuit
care genera un câmp magnetic care interacţiona cu câmpul magnetic
care era mereu prezent în cabinele şi coridoarele navei spaţiale.
Ţinând în mână o comandă de mici dimensiuni, puteau să se mişte
liber prin navă. Zhang Beihai îşi puse şi el o asemenea centură, dar îi
trebuia mai multă îndemânare pentru a o folosi ca lumea.
Urmări formaţia soldaţilor spaţiali, o generaţie care crescuse în
flotă. Trupurile lor înalte şi zvelte nu aveau nimic din robusteţea
neîndemânatică a oamenilor care crescuseră cu gravitaţia terestră, în
schimb aveau agilitatea diafană a astronauţilor. În faţa formaţiunii se
aflau trei ofiţeri şi privirea lui se opri în cele din urmă asupra tinerei
femei din mijloc care avea patru stele lucitoare pe umăr – era, fără
îndoială, căpitanul Selecţiei naturale. Aceasta, o reprezentantă tipică a
noii umanităţi din spaţiu, era mai înaltă şi decât Zhang Beihai, care era
el însuşi destul de înalt. Se mişca cu uşurinţă deasupra formaţiunii şi
corpul ei zvelt plutea prin spaţiu ca o notă muzicală plină de eleganţă.
Când ajunse la Zhang Beihai şi la şeful Statului-Major se opri şi părul
care-i fluturase în spate undui în jurul pielii albe a gâtului ei. Ochii îi
erau plini de soare şi de vitalitate şi Zhang Beihai se încrezu în ea
imediat, fiindcă Amprentaţii nu ar fi putut să aibă niciodată o
asemenea expresie a ochilor.
— Dongfang Yanxu, căpitan al Selecţiei naturale, spuse ea,
salutându-l. O notă de provocare jucăuşă apăru în ochii ei. În numele
întregului echipaj aş dori să-i ofer un dar strămoşului meu. Îşi întinse

 378 
mâna şi el văzu că, deşi obiectul pe care-l ţinea în mână îşi schimbase
în timp înfăţişarea, era totuşi cât se poate de evident, un pistol. Dacă
într-adevăr aflaţi că am gânduri defetiste şi scopuri escapiste, puteţi să
vă folosiţi de asta ca să mă ucideţi.

Drumul până la suprafaţă de dovedi uşor. Trunchiul fiecărui copac-

clădire uriaş era un stâlp care susţinea bolta oraşului subteran şi din
trunchi puteai să iei un lift direct până la suprafaţă, trecând prin mai
mult de trei sute de metri de stâncă. Ieşind din lift, Luo Ji şi Shi Qiang
se simţiră nostalgici, dintr-un singur motiv: pereţii şi podeaua holului
de ieşire nu aveau ferestre de afişare. Informaţiile erau afişate pe
ecrane de monitoare care atârnau din tavan. Totul arăta ca o staţie
veche de metrou şi majoritatea celor câţiva oameni de acolo purtau
haine care nu clipeau.
La ieşirea pe uşa camerei de depresurizare a holului, fură salutaţi de
un vânt fierbinte care sufla un aer prăfos.
— Uite-l pe băiatul meu! strigă Shi Qiang, arătând spre un bărbat
care urca scările în întâmpinarea lui.
De la distanţă, Luo Ji nu văzu decât că era un om de patruzeci de
ani, aşa că fu puţin surprins de siguranţa lui Shi Qiang. În timp ce Shi
Qiang se grăbea să coboare scările ca să-şi salute fiul, Luo Ji îşi întoarse
ochii de la revederea dintre cei doi spre lumea de la suprafaţă din faţa
sa.
Cerul era galben. Îşi dădu seama de ce imaginea cerului care se
vedea în oraşul subteran fusese luată de la o înălţime de zece mii de
metri. De la nivelul solului, Soarele se vedea doar ca un contur
înceţoşat. Nisipul acoperea totul, şi maşinile treceau pe stradă
stârnind valuri de praf. Era o altă imagine din trecut pentru Luo Ji:
maşini care merg pe pământ. Nu păreau să funcţioneze cu benzină.
Erau de toate felurile şi aveau forme ciudate, iar unele erau vechi şi
altele noi, dar cu toatele aveau o trăsătură comună: Fiecare maşină
avea câte un panou instalat pe acoperiş, ca o copertină. Vizavi zări o
clădire de pe vremuri cu pervazurile ferestrelor acoperite de nisip şi
ferestre care erau fie acoperite cu scânduri, fie erau doar nişte găuri
negre lipsite de geamuri. Totuşi, oamenii trăiau în unele dintre
camere, deoarece văzu haine atârnate la uscat afară şi chiar câteva

 379 
ghivece cu flori pe pervazuri. Deşi nisipul zburător şi praful creau o
vizibilitate redusă, văzu nu după mult timp două clădiri familiare
profilându-se în distanţă şi ştiu cu siguranţă că se afla în acelaşi oraş
unde-şi petrecuse jumătate din viaţă cu două secole în urmă.
Coborî pe trepte spre cei doi bărbaţi care se strângeau în braţe şi se
băteau pe umeri bucuroşi. Văzându-l de aproape pe bărbatul între
două vârste ştiu că Shi Qiang nu făcuse nicio greşeală.
— Tată, dacă stai şi te gândeşti, sunt doar cu cinci ani mai tânăr
decât tine, spuse Shi Xiaoming, ştergându-şi lacrimile din colţurile
ochilor.
— Nu-i nimic, copile. Mi-a fost frică să nu-mi zică tată un afurisit
de moşneag cu barba albă, spuse Shi Qiang, chicotind. Apoi îl
prezentă pe Luo Ji fiului său.
— Ah, doctore Luo, aţi fost celebru în toată lumea, spuse Shi
Xiaoming, măsurându-l din cap până-n picioare.
Cei trei se îndreptară spre maşina lui Shi Xiaoming, care era parcată
pe o margine a drumului. Înainte de a intra, Luo Ji întrebă despre
chestia de pe acoperişul maşinii.
— E o antenă. Aici la suprafaţă, trebuie să folosim orice pierdere de
electricitate din oraşul subteran, aşa că antenele sunt puţin mai mari şi
puterea lor este de ajuns ca maşinile să meargă pe sol, nu să şi zboare.
Maşina nu era rapidă, datorită fie puterii, fie nisipului de pe drum.
Luo Ji privi pe fereastră la oraşul nisipos. Avea pe limbă o groază de
întrebări, dar Shi Xiaoming şi tatăl său continuau să vorbească şi nu
reuşea să strecoare nicio vorbuliţă.
— Mama a murit în Anul 34 al Crizei. Eu şi nepoata ta am fost lângă
ea atunci.
— Bine… Nu ai adus-o şi pe nepoata mea cu tine?
— După divorţ, s-a dus la mama ei. M-am uitat pe dosarul ei. A trăit
până la optzeci de ani şi ceva şi a murit în Anul 105.
— Păcat că n-am cunoscut-o… Câţi ani aveai când ţi s-a terminat
pedeapsa?
— Nouăsprezece.
— Şi ce-ai făcut de atunci?
— De toate. La început, neavând încotro, am continuat cu
escrocheriile, dar pe urmă m-am apucat de afaceri legale. După ce am

 380 
făcut rost de bani, am văzut semnele Marii Ravene şi am intrat în
hibernare. Nu ştiam dacă lucrurile vor merge mai bine mai târziu, pur
şi simplu voiam să te văd.
— Casa noastră mai e tot acolo?
— Drepturile de proprietate au fost extinse mult după perioada
iniţială de şaptezeci de ani, dar nu am putut sta acolo decât o perioadă
scurtă înainte să fie demolată. Cea pe care am cumpărat-o mai târziu e
tot acolo, dar nu am fost s-o văd, spuse Shi Xiaoming arătând afară pe
geam. Populaţia oraşului nu mai reprezintă nici măcar unu la sută din
ce era pe vremea noastră. Ştii care este chestia cea mai inutilă? Casa
aia. I-ai dedicat toată viaţa ta, tată, dar totul e pustiu acum. Poţi trăi
absolut unde doreşti.
În cele din urmă Luo Ji reuşi să prindă o pauză din conversaţie şi
întrebă:
— Toţi hibernatorii deşteptaţi trăiesc în oraşul vechi?
— Nici pomeneală! Trăiesc în afara lui. E prea mult nisip în oraş.
Dar, în general, nu-i nimic de făcut. Sigur, nu te poţi îndepărta prea
mult de oraşul subteran, altfel nu mai ai electricitate.
— Dar ce faceţi aici cu toţii? întrebă Shi Qiang.
— Gândiţi-vă: Ce putem face noi şi copiii nu pot? Agricultură! Shi
Xiaoming, la fel ca alţi hibernatori, indiferent de vârstă, obişnuiau să-i
poreclească pe oamenii moderni „copii”.
Maşina părăsi oraşul şi se îndreptă spre Est. În timp ce nisipul se
retrăgea, dezvăluind autostrada, Luo Ji o recunoscu: era vechea
autostradă dintre Beijing şi Shijiazhuang, deşi acum ambele părţi erau
acoperite de grămezi înalte de nisip. Clădirile vechi încă mai stăteau în
picioare în mijlocul nisipului, dar ceea ce aducea o scânteie de viaţă în
mijlocul acestei câmpii deşertificate a Chinei de Nord erau oazele
minuscule presărate cu copaci rari, despre care Shi Xiaoming le spuse
că erau aşezări ale hibernatorilor.
Ajunseră cu maşina până la una dintre aceste oaze, o comunitate
rezidenţială înconjurată de o perdea de copaci ce stătea pavăză
împotriva nisipului, şi pe care Shi Xiaoming o numi Satul Noii Vieţi nr.
5. Când coborî din maşină, Luo Ji simţi cum timpul începea să curgă
invers: văzu şiruri de blocuri cu şase etaje înconjurate de spaţii
deschise, bătrânei jucând şah pe mese de piatră, mame plimbându-şi

 381 
pruncii în cărucioare şi câţiva copii jucând fotbal pe pajiştea rară ce
creştea peste nisip…
Shi Xiaoming locuia la etajul şase cu o soţie cu nouă ani mai tânără
decât el. Aceasta intrase în hibernare în Anul 21 din cauza unui cancer
la ficat, dar acum era complet vindecată. Aveau un băiat de patru ani
care-i spunea lui Shi Qiang „bunicule”.
În cinstea lui Luo Ji şi Shi Qiang, pe masă fusese aşezat un prânz
somptuos: produse locale din ferma locală, pui şi carne de porc
produsă la fermele din apropiere şi chiar băuturi alcoolice făcute în
casă. Îi chemară şi pe trei dintre vecini să li se alăture, trei bărbaţi care
– la fel ca Shi Xiaoming – intraseră în hibernare relativ devreme,
atunci când era foarte scumpă şi disponibilă doar oamenilor bogaţi din
elita societăţii sau fiilor şi fiicelor lor. Acum, se adunaseră aici după
mai mult de o sută de ani şi nu mai erau decât nişte oameni obişnuiţi.
Shi Xiaoming li-l prezentă pe unul dintre vecini drept Zhang Yan,
nepotul lui Zhang Yuanchao, bărbatul pe care îl înşelase în trecut.
— Îţi mai aduci aminte cum m-ai obligat să-i înapoiez banii cu care
îl înşelasem? M-am apucat de treaba asta imediat ce m-am liberat şi
aşa l-am cunoscu pe Yan. Tocmai terminase facultatea. Inspirându-se
de la cei doi vecini de ai lui, ne-am lansat în afacerea funerară şi am
denumit firma noastră Compania Înaltă şi Adâncă, „Înaltă” pentru că
făceam înmormântări spaţiale. Aruncam cenuşa în Sistemul Solar şi
mai târziu am ajuns chiar şi să lansăm în spaţiu trupuri întregi. La un
preţ pe măsură, desigur. „Adâncă” pentru înmormântările adânci în
mine. La început am folosit puţurile abandonate, mai târziu am săpat
unele noi, fiindcă se puteau întrebuinţa şi ca morminte anti-Trisolaris.
Bărbatul pe nume Yan era ceva mai în vârstă – părea să aibă între
cincizeci şi şaizeci de ani. Shi Xiaoming spuse că Yan fusese deşteptat
şi mai înainte şi trăise mai mult de treizeci de ani înainte să intre iar în
hibernare.
— Care este statutul nostru legal aici? îl întrebă Luo Ji.
Shi Xiaoming spuse:
— Absolut echivalent zonelor rezidenţiale moderne. Suntem
consideraţi suburbiile îndepărtate ale oraşului şi avem un guvern
districtual corespunzător. Aici nu trăiesc numai hibernatori. Avem şi
oameni moderni, iar oamenii vin deseori aici ca să petreacă.

 382 
 Zhang Yan preluă cuvântul:
— Oamenilor moderni le zicem „Lovitori de Perete”, pentru că
atunci când ajung aici pentru prima oară, tot ating pereţii din
obişnuinţă, încercând să activeze ceva.
— Deci viaţa e OK? întrebă Shi Qiang.
Cu toţii spuseră că era o viaţă destul de bună.
— Dar pe drum am văzut câmpurile cultivate de voi. Chiar puteţi să
vă întreţineţi din recoltele astea?
— De ce nu? În oraşele de azi, produsele agricole sunt articole de
lux… Guvernul chiar se poartă foarte frumos cu hibernatorii. Chiar
dacă nu faci absolut nimic, poţi să trăieşti confortabil din alocaţiile de
stat. Dar n-ai cum să nu te apuci de ceva. Ideea că toţi hibernatorii ştiu
să facă agricultură este o prostie. Nimeni nu a venit aici cu cunoştinţe
despre agricultură, dar asta e tot ce putem face!
Conversaţia ajunse iute spre poveşti de acum două sute de ani.
— Deci cum a fost treaba cu Marea Ravenă? puse Luo Ji întrebarea
care-l ardea de mai mult timp.
Imediat chipurile tuturor deveniră grave. Văzând că terminaseră
aproape de mâncat, Shi Xiaoming lăsă discuţia să continue:
— Probabil că aţi auzit câte ceva în ultimele zile. Este o poveste
lungă. Mai mult de zece ani după ce aţi intrat în hibernare, viaţa a fost
destul de bună. Dar după aceea ritmul schimbărilor economice s-a
înteţit, standardul de viaţă scădea pe zi ce trecea şi climatul politic s-a
înrăutăţit. Era ca şi cum ne-am fi aflat în plin război.
Un vecin spuse:
— Şi nu se întâmpla doar în câteva ţări. Era la fel peste tot pe Terra.
Societatea ajunsese pe marginea prăpastiei şi dacă spuneai ceva greşit,
spuneau că eşti de la OTT, sau că ai trădat umanitatea, aşa că nimeni
nu se simţea în siguranţă. Apoi filmele şi emisiunile de televiziune din
Epoca de Aur începură să fie cenzurate, şi apoi fură interzise la nivel
internaţional. Sigur, era un pic cam mult de interzis aşa că interdicţia
nu a fost chiar complet eficientă.
— De ce?
— Le era frică de erodarea spiritului combativ, spuse Shi Xiaoming.
Totuşi, atâta vreme cât era destulă hrană, te puteai descurca. Dar mai
târziu, lucrurile s-au înrăutăţit mult şi lumea a început să facă foamea.

 383 
Asta s-a întâmplat cam la douăzeci de ani de la intrarea în hibernare a
doctorului Luo.
— Din cauza tranziţiei economice?
— Da. Dar deteriorarea mediului a jucat şi ea un rol major. Legile
ecologice existau, dar în vremurile acelea pesimiste, atitudinea
generală era: „La ce dracu’ serveşte protecţia mediului? Chiar dacă
transformăm Terra într-o grădină, nu vor beneficia de ea trisolarienii
oricum?” În cele din urmă protecţia mediului începu să fie văzută ca o
trădare a umanităţii, la fel de rea ca OTT. Organizaţii ca Greenpeace
erau tratate ca filiale ale OTT şi erau interzise. Munca pentru
construcţia forţelor spaţiale accelera dezvoltarea unei industrii grele
foarte poluante ceea ce duse la o poluare de neoprit a mediului. Efectul
de seră, anomalii climatice, deşertificarea… Oftă.
— Când am intrat în hibernare, deşertificarea doar începuse, spuse
un alt vecin. Nu era cum v-aţi închipui, deşertul care înaintează
dinspre Marele Zid45 Nu! Era o eroziune regională. Parcele de pământ
absolut fertile din interior începură să se transforme în deşert în mod
simultan şi uscăciunea se răspândea din acele puncte, aşa cum se
usucă o rufă udă la soare.
Atunci producţia agricolă a scăzut şi rezervele de grâne s-au
epuizat. Şi apoi… apoi a venit Marea Ravenă.
— Predicţia că standardul de viaţă va regresa cu o sută de ani s-a
adeverit? întrebă Luo Ji.
Shi Xiaoming chicoti amar:
— Ah, doctore! O sută de ani? Visezi! O sută de ani de atunci ar fi
însemnat… în jur de 1930 sau cam aşa. Un paradis în comparaţie cu
Marea Ravenă! Nu seamănă defel. În primul rând, acum erau mult mai
mulţi oameni decât pe vremea Marii Crize Economice 46 – 8,3 miliarde!
arătă spre Zhang Yan: El a trăit Marea Ravenă când s-a deşteptat un
timp. Spune-le tu!
Zhang Yan îşi goli paharul. Cu ochii goi, spuse:
— Am văzut marele marş al foamei. Milioane de oameni fugeau de
foamete pe marile câmpii, prin nisipul care înnegrea cerul. Un cer
45 Marele Zid Chinezesc (n. tr.)
46 Marea Depresiune a fost criza lumii capitaliste din cauza supraproducţiei, între
anii 1929 şi 1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activităţii economice
mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928 (n. tr.).
 384 
fierbinte, un sol fierbinte şi un soare fierbinte. Când mureau erau
tranşaţi pe loc… A fost iadul pe Terra. Sunt tone de videoclipuri pe care
le puteţi urmări dacă doriţi. Te gândeşti la vremurile acelea, şi te simţi
norocos că eşti în viaţă.
Marea Ravenă a durat aproape jumătate de secol şi în cei mai mult
de cincizeci de ani populaţia Terrei a scăzut de la 8,3 miliarde la 3,5
miliarde. Gândiţi-vă la ce înseamnă asta!
Luo Ji se ridică în picioare şi se duse la fereastră. De acolo putea să
vadă deşertul de dincolo de perdeaua de copaci protectoare, cu
cuvertura lui galbenă de nisip întinzându-se în linişte până la orizont
sub lumina soarelui de la amiază. Mâna timpului nivelase totul.
— Şi apoi? întrebă Shi Qiang.
Zhang Yan scoase un oftat prelung, de parcă faptul că nu mai
trebuia să vorbească despre perioada aceea de timp îi luase o mare
greutate de pe suflet:
— După aceea, ei bine, unii oameni au început să accepte realitatea,
apoi şi alţii, tot mai mulţi. S-au întrebat dacă merita să plătească un
preţ atât de mare, chiar dacă era pentru a fi victorioşi în Ziua Bătăliei
de Apoi. Gândiţi-vă la ce e mai important: copilul care vi se stinge în
braţe de foame, sau continuarea civilizaţiei umane? Acum aţi putea să
vă gândiţi că ultima opţiune este mult mai importantă, dar pe vremea
aceea n-aţi fi crezut aşa. Orice ne-ar fi adus viitorul, prezentul era
mult mai important. Sigur, acea stare de spirit a fost considerată
revoltătoare la început, era gândirea clasică a trădătorului umanităţii,
dar nu puteai să-i opreşti pe oameni să gândească în acest mod. Şi în
cele din urmă întreaga lume a ajuns să gândească aşa. A existat atunci
o lozincă populară, care a devenit curând un citat istoric celebru.
— „Daţi timpului vostru civilizaţie atunci când nu-i mai puteţi da
civilizaţiei timp”, se grăbi Luo Ji să-l completeze, fără să-şi întoarcă
privirea de la fereastră.
— Da, la asta mă refeream. Civilizaţia este pentru noi.
— Şi pe urmă? întrebă Shi Qiang.
— Un al doilea Iluminism, o a doua Renaştere, o a doua Revoluţie
Franceză… Puteţi găsi toate acestea în cărţile de istorie.
Luo Ji se întoarse surprins. Predicţiile pe care i le făcuse lui Zhang
Yan cu două secole în urmă fuseseră precise:

 385 
 — O a doua Revoluţie Franceză în Franţa?!
— Nu, nu. E doar un fel de a zice. S-a întâmplat în toată lumea!
După revoluţie, noile guverne naţionale şi-au întrerupt strategiile lor
spaţiale şi şi-au concentrat atenţia asupra vieţii oamenilor. Şi apoi a
apărut tehnologia esenţială: ingineria genetică şi tehnologia fuziunii
au fost puse la lucru pentru producţia de hrană la scară mare,
încheind astfel era producerii hranei în funcţie de vreme. De atunci
lumea nu mai avea să flămânzească. Totul s-a petrecut foarte repede
apoi – eram mai puţini oameni, în fond – şi în două decenii viaţa a
revenit la standardele de dinainte de Marea Ravenă. Apoi am ajuns şi
la standardele de viaţă din perioada Epocii de Aur. Oamenilor le plăcea
această cale a confortului şi niciunul nu mai voia să se întoarcă în
trecut.
— Ar mai fi un termen pe care l-aţi putea găsi interesant, doctore
Luo, spuse primul vecin, apropiindu-se de el. Fiindcă înainte de a intra
în hibernare fusese economist, avea o înţelegere profundă a
problemelor. Vorbesc de imunitatea civilizaţiei. Înseamnă că atunci
când lumea suferă o boală serioasă, aceasta activează sistemul
imunitar al civilizaţiei, aşa încât ceva ca Era timpurie a Crizei să nu se
mai întâmple. Umanismul se află pe primul loc şi perpetuarea
civilizaţiei pe al doilea. Acestea sunt conceptele pe care se bazează
societatea noastră de azi.
— Şi după aceea? întrebă Luo Ji.
— După aceea a avut loc chestia trăsnită, spuse Shi Xiaoming
înfierbântat. Iniţial, ţările lumii plănuiseră să trăiască în pace şi să
pună Criza Trisolariană pe planul doi, dar ştiţi ce s-a întâmplat? Au
avut loc progrese rapide peste tot. Tehnologia s-a dezvoltat iute şi a
doborât, unul după altul, toate obstacolele tehnice care stătuseră în
faţa strategiei spaţiale dinaintea Marii Ravene!
— Asta nu e ciudat, spuse Luo Ji. Emanciparea naturii omeneşti
aduce inevitabil şi progresul ştiinţific şi tehnologic.
— După aproape o jumătate de secol de pace de la Marea Ravenă,
lumea şi-a îndreptat gândurile spre invazia trisolariană şi a simţit că
trebuie să reconsidere acest război. Acum că puterea umanităţii se afla
pe un cu totul alt plan decât înainte de Marea Ravenă, se declară din
nou la nivel mondial starea de război şi începu formarea flotei

 386 
spaţiale. Dar spre deosebire de prima oară, constituţiile naţionale au
menţionat în mod clar un lucru: cheltuielile de resurse pentru
strategia spaţială trebuiau menţinute la un nivel anume şi nu trebuiau
să aibă un impact dezastruos asupra economiei mondiale şi asupra
vieţii comunităţii. Şi atunci a fost momentul când flotele spaţiale au
devenit ţări independente…
— Dar nu mai are rost să vă gândiţi prea mult la toate astea, în fond,
spuse economistul. De acum înainte, nu mai trebuie decât să vă
gândiţi cum să trăiţi cât mai bine. Lozinca revoluţionară din trecut
este doar o adaptare a unei ziceri străvechi din Epoca de Aur: Fă-ţi
timp pentru viaţă, că viaţa nu-şi va face timp. În cinstea noii noastre
vieţi!
După ce-şi goliră ultimul pahar, Luo Ji îl lăudă pe economist pentru
prezentarea atât de bună a stării de lucruri. Acum în mintea lui nu mai
era loc decât pentru Zhuang Yan şi pentru copil. Dorea să se aşeze la
casa lui cât mai repede posibil şi să se ducă să le trezească.
Dă-i timpului civilizaţie, dă-i timpului viaţă.

După urcarea la bordul Selecţiei naturale, Zhang Beihai a descoperit

că sistemul de comandă modern evoluase dincolo de tot ce-şi
închipuise. Uriaşa astronavă, echivalentul, ca volum, a trei dintre cele
mai mari transportoare marine din secolul XXI, era practic un mic
oraş, dar nu avea niciun fel de punte de comandă, sau măcar un birou
al căpitanului sau un centru operativ. De fapt, nu avea niciun fel de
compartimente funcţionale specifice. Toate erau sfere identice,
obişnuite, şi diferite una de alta doar prin dimensiuni. În orice loc te-ai
fi aflat pe navă, puteai folosi o mănuşă de date pentru a activa un
ecran holografic, care, datorită costului mare, era o raritate chiar şi în
societatea superconectată a Terrei. Şi, indiferent unde te aflai, dacă
aveai autorizarea adecvată a sistemului, puteai derula consola de
comandă întreagă, inclusiv interfaţa căpitanului, care controla efectiv
întreaga navă, chiar şi culoarele de trecere şi băile, puntea, modulul de
comandă, cabina căpitanului şi centrul de comandă! Lui Zhang Beihai,
asta îi aminti de evoluţia de la modelul client-server la modelul motor
de căutare-server al reţelelor de computer de pe la sfârşitul secolului
XX. Cu primul model puteai accesa serverul doar cu ajutorul

 387 
programului informatic specific instalat pe un computer, dar
folosindu-l pe cel de-al doilea, puteai accesa serverul de la orice
computer din reţea atâta vreme cât aveai toate autorizările
corespunzătoare.
Zhang Beihai şi Dongfang Yanxu se aflau într-o cabină obişnuită
care, la fel ca oricare alta, nu avea instrumente sau ecrane speciale. Era
doar un compartiment sferic ai cărui pereţi erau albi mai tot timpul,
făcându-te să te simţi ca într-o minge de ping-pong uriaşă. Când se
producea gravitaţie, prin acceleraţia navei, orice parte a pereţilor se
putea transforma într-o formă potrivită pentru a fi folosită drept
scaun.
Pentru Zhang Beihai, acesta era un alt aspect al tehnologiei
moderne pe care puţini şi-ar fi imaginat-o: eliminarea facilităţilor cu
unică folosinţă. Pe Terra apăruseră doar nişte lăstari timizi ai acestei
tendinţe, dar aici era parte din structura esenţială a lumii mult mai
avansate a flotei. Această lume era frugală şi simplă. Dispozitivele nu
mai erau instalate în mod permanent, ci apăreau doar atunci când era
nevoie de ele în orice loc posibil. Lumea, devenită complexă prin
tehnologie, se simplificase din nou, iar tehnologia ei era ascunsă adânc
sub pojghiţa vizibilă a realităţii.
— Şi iată-ne la prima lecţie de la bord, spuse Dongfang Yanxu.
Sigur, de fapt nu ar trebui să vă ţină lecţia asta un căpitan care este în
curs de evaluare, dar nimeni din flotă nu este mai de încredere decât
mine. Azi vom demonstra cum se lansează Selecţia naturală şi cum se
pune în modul de navigaţie. Şi, de fapt, atâta timp cât veţi reţine ce
vedeţi azi, veţi fi blocat prima cale de acces pentru Amprentaţi. În
timp ce vorbea, îşi folosea mănuşa cu date pentru a afişa o diagramă
holografică a stelelor în aer: Chestia asta s-ar putea să difere puţin de
hărţile spaţiale din timpul dumneavoastră, dar foloseşte încă Soarele
drept punct de plecare.
— Am studiat asta la instructaj, aşa că o pot citi bine, explică Zhang
Beihai, privind diagrama stelară.
Amintirea lui despre vechea hartă a Sistemului Solar în faţa căreia
stătuse cu Chang Weisi în urmă cu două secole era încă vie. Această
diagramă însă arăta precis poziţiile tuturor corpurilor cereşti de pe o
rază de o sută de ani-lumină în jurul Soarelui, la o scară mai mare de o

 388 
sută de ori decât cea veche.
— De fapt, nu trebuie să înţelegeţi prea mult. În situaţia actuală,
navigarea spre oricare poziţie de pe hartă este interzisă… Dacă aş fi o
Amprentată şi aş dori să deturnez Selecţia naturală ca să zbor în
cosmos, ar trebui mai întâi să selectez un cap-compas, aşa. Activă un
punct pe hartă care se făcu verde. Sigur, suntem acum în modul de
simulare, fiindcă nu mai am autorizările necesare. Când veţi obţine
autorizările de căpitan, va trebui să vă cer autorizarea pentru a executa
operaţiunile. Dar dacă chiar aş trimite această cerere de operaţiune, ar
fi un act periculos şi dumneavoastră l-aţi refuza. Şi ar mai trebui şi să
mă raportaţi.
Odată cap-compasul activat, în aer apăru o interfaţă. Zhang Beihai
era deja familiarizat cu aspectul şi operaţiunile din instructaj, dar
ascultă răbdător explicaţiile lui Dongfang Yanxu şi o urmări cum
aducea uriaşa navă de la oprirea tuturor sistemelor la hibernare, apoi
la starea de aşteptare (gata de intervenţie) şi în cele din urmă la
comanda de încet înainte.
— Dacă acestea ar fi fost operaţiuni reale, Selecţia naturală ar fi
plecat acum din port. Ce părere aveţi? Este mai simplu decât
operaţiunile astronavelor din vremea dumneavoastră?
— Da, mult mai simplu. Când el şi cu alţi membri ai contingentului
special văzuseră pentru prima oară interfaţa, fuseseră surprinşi de
simplitatea ei şi de lipsa totală de detalii tehnice.
— Funcţionarea este complet automată, ceea ce face ca procesul
tehnic să-i fie cu totul ascuns căpitanului.
— Acest ecran arată doar parametri generali. Cum poţi vedea starea
de funcţionare a navei?
— Starea de funcţionare este monitorizată de ofiţeri şi de subofiţeri
de la nivelurile inferioare. Ecranele lor sunt mult mai complexe – şi cu
cât vă duceţi mai jos, interfaţa devine cu atât mai complicată. Noi,
căpitanul şi vicecăpitanul, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra
unor chestiuni mult mai importante… Foarte bine, să continuăm.
Dacă aş fi Amprentată… Of, iar vin cu ipoteza asta. Ce părere aveţi?
— Având în vedere poziţia pe care o ocup, orice răspuns ar fi
iresponsabil.
— Perfect. Dacă aş fi Amprentată, atunci aş seta acceleratorul direct

 389 
la comanda de Înainte Patru. Nicio altă navă din flotă nu poate ajunge
Selecţia naturală dacă zboară la viteza Înainte Patru.
— Dar n-aţi putea face asta, nici dacă aţi avea autorizările, deoarece
sistemul este setat să treacă la Înainte Patru doar dacă detectează
faptul că toţi pasagerii se află într-o stare de mare adâncă.
La o propulsie maximă, acceleraţia navei putea atinge 120 gs, dar
acest lucru exercita o forţă de peste zece ori mai mare decât ceea ce
poate suporta o fiinţă umană în condiţii normale. Pentru a ajunge la
maximum, echipajul trebuia să intre într-o stare de „mare adâncă”,
care constă în umplerea cabinelor cu oxigen îmbogăţit cu „fluid de
acceleraţie de mare adâncă” pe care personalul instruit îl poate respira
direct. În timp ce-l respirau, acesta avea să le umple plămânii şi apoi
restul organelor. Iniţial imaginat doar în visele celor din prima
jumătate a secolului XX, lichidul fusese menit pe atunci să faciliteze
scufundările la mari adâncimi. Presiunea între interiorul şi exteriorul
corpului omenesc era echilibrată prin acest lichid de acceleraţie de
mare adâncă şi asta însemna că putea ajuta organismul să suporte
presiuni la fel de înalte ca un peşte de mare adâncă. Mediul dintr-o
cabină umplută cu acest lichid într-o astronavă care accelerează rapid
este la fel ca într-o mare adâncă, aşa că lichidul era acum folosit
pentru protejarea corpurilor omeneşti împotriva accelerării ultra-
rapide a călătoriei spaţiale. De aici termenul de „stare de mare adâncă”.
Dongfang Yanxu încuviinţă:
— Dar ar trebui să ştiţi că există un mod de a ocoli asta. Dacă setaţi
astronava pentru comanda la distanţă, atunci sistemul va presupune
că nu e nimeni la bord şi nu va executa verificarea. Această configurare
face parte dintre autorizările căpitanului.
— Aş vrea să încerc şi te rog să-mi spui dacă am înţeles bine. Zhang
Beihai activă o interfaţă din faţa lui şi începu să configureze modul de
comandă de la distanţă pentru astronavă, în timp ce consulta din când
în când o agendă mică.
Dongfang Yanxu zâmbi, văzând agenda:
— Avem metode mult mai eficiente de înregistrare a metodelor
acum.
— A, e doar din pură obişnuinţă. Pentru lucrurile cu adevărat
importante, este întotdeauna mai reconfortant pentru mine să mi le

 390 
scriu aşa. Doar că acum nu pot găsi un stilou. Am adus două cu mine
în timpul hibernării, dar doar un creion mai este utilizabil.
— Aţi învăţat repede.
— Pentru că sistemul de comandă păstrează mult din stilul
marinei. După toţi aceşti ani, numele lucrurilor nici măcar nu s-au
schimbat. Comenzile pentru motoare, de exemplu.
— Flota spaţială şi-a avut rădăcinile în marina militară… OK, veţi
primi în curând autorizările de sistem pentru poziţia de căpitan
interimar al Selecţiei naturale. Această navă de război este în starea de
aşteptare clasa A, sau, aşa cum se spunea pe vremea dumneavoastră:
„motoarele încălzite şi gata de plecare”. Îşi întinse braţele zvelte şi se
roti în aer la 360°.
Zhang Beihai nu reuşise să afle cum se poate executa o asemenea
acţiune cu ajutorul centurii sale supraconductoare:
— Pe vremea aceea nu mai „încălzeam” motoarele. Dar este clar că
ştii multe despre istoria navală, spuse el, schimbând vorba, ca să evite
un subiect delicat care i-ar fi putut-o face ostilă.
— O veche unitate măreaţă a armatei.
— Şi flota spaţială nu-i moşteneşte măreţia?
— Ba da. Dar o voi părăsi. M-am hotărât să demisionez.
— Din cauza evaluării?
Ea se întoarse să-l privească şi părul ei negru şi des se ridică din nou
din cauza lipsei gravitaţiei:
— Vă loveaţi tot timpul de genul acesta de lucruri pe vremea
dumneavoastră, nu?
— Nu neapărat. Dar dacă se întâmpla, fiecare camarad înţelegea,
pentru că să fii la dispoziţia evaluatorului este una dintre îndatoririle
soldatului.
— Au trecut două secole. Nu mai e ca pe vremea dumneavoastră.
— Dongfang, nu mări în mod deliberat prăpastia dintre noi. Există
similitudini între noi doi. Soldaţii din toate epocile trebuie să suporte
umilinţa.
— Mă sfătuiţi să rămân?
— Nu.
— Munca ideologică. Aşa se numeşte, nu? Nu cu asta v-aţi ocupat
înainte?

 391 
 — Nu mă mai ocup de asta. Am o nouă sarcină.
Ea plutea cu îndemânare în jurul lui, de parcă l-ar fi studiat cu
atenţie:
— Vi se pare că suntem copii faţă de dumneavoastră? Acum o
jumătate de an m-am dus pe Terra şi într-un district de hibernatori, un
băiat de şase sau şapte ani m-a făcut copilă.
— Suntem nişte copii pentru dumneavoastră? râse el.
— Pe vremea mea, rangul era foarte important. La ţară, erau adulţi
care le spuneau unor copii „mătuşă” şi „unchiule” din cauza rangului
de importanţă al familiei respective.
— Dar rangul dumneavoastră nu are importanţă pentru mine.
— Pot vedea asta în ochii tăi.
— Fiica dumneavoastră şi soţia dumneavoastră nu au venit şi ele
aici? Membrilor de familie ai celor din Contingentul Special li s-a
permis să hiberneze, din câte ştiu.
— Nu au venit, şi nici n-au vrut ca eu să plec. Ştii, estimările de pe
atunci indicau un viitor foarte sumbru. M-au criticat, mi-au spus că
sunt iresponsabil. Ea şi cu mama ei s-au mutat din casă şi la o zi după
ce au plecat, în miez de noapte Contingentul Special a primit ordinul
de plecare. Nici măcar nu am mai avut timp să le mai văd o dată. Era
târziu într-o noapte de iarnă, o noapte rece, când am plecat de acasă
cu bagajele după mine… Sigur, nu mă aştept să înţelegi ceva din ce îţi
spun.
— Ba înţeleg… Ce s-a întâmplat cu ele?
— Soţia mea a murit în Anul 47. Fiica mea a murit în Anul 81.
— Au trecut prin Marea Ravenă. Îşi coborî privirea şi rămase tăcută
preţ de un timp. Apoi activă o fereastră holografică şi comută pe
modul de afişare externă.
Pereţii sferei albe se topiră ca ceara şi Selecţia naturală dispăru,
lăsându-i suspendaţi în spaţiul infinit, în faţa câmpului stelar ceţos al
Căii Lactee. Acum erau două fiinţe independente din Univers, fără
nicio legătură cu lumea, care n-aveau nimic decât abisul ce-i
înconjura. Pluteau în Univers, la fel ca Terra, ca Soarele şi ca Galaxia
însăşi, fără început sau destinaţie. Existau, pur şi simplu…
Zhang Beihai mai simţise asta cu 190 de ani înainte, când plutise în
spaţiu fără să poarte altceva decât un costum spaţial şi ţinuse în mână

 392 
un pistol cu gloanţe de meteorit.
— Îmi place aşa, poţi să ignori astronava şi flota şi orice se află în
afara minţii, spuse ea.
— Dongfang, spuse el încetişor.
— Hm? Căpitanul se roti la 360°, cu ochii strălucind de lumina Căii
Lactee.
— Dacă va veni ziua când va trebui să te omor, te rog iartă-mă, îi
spuse el dulce.
Ea îi primi cuvintele cu un zâmbet:
— Chiar ţi se pare că arăt a Amprentată?
El o privi în lumina solară ce venea de la cinci AU distanţă. Era o
pană uşoară ce plutea pe fundalul unui câmp de stele.
— Aparţinem Terrei şi mării, tu aparţii stelelor.
— E un lucru rău?
— Nu. E foarte bine.

— A dispărut sonda!
Raportul venit de la ofiţerul de gardă sosi ca un şoc pentru doctorul
Kuhn şi pentru generalul Robinson. Ştiau că imediat ce ştirea era
difuzată în lume avea să facă valuri atât la Internaţionala Terrei, cât şi
la Internaţionala Flotei, mai ales fiindcă ultimele observaţii despre
viteza sondei dădeau de înţeles că va traversa orbita planetei Jupiter în
numai şase zile.
Kuhn şi Robinson se aflau pe Staţia Ringier-Fitzroy care orbita
Soarele de-a lungul marginii exterioare a Centurii de Asteroizi. În
spaţiu, la cinci kilometri de staţie, pluteau obiectele cele mai
neobişnuite din Sistemul Solar: un set de şase lentile gigant, cea de sus
de 1.200 de metri în diametru şi celelalte cinci de jos un pic mai mici
ca dimensiuni. Acestea erau cea mai recentă reîncarnare a telescopului
spaţial, dar spre deosebire de cele cinci generaţii anterioare ale
Telescopului Hubble, acest telescop spaţial nu avea ţeavă, sau orice alt
material de conexiune între cele şase lentile gigantice. Pluteau
independent, marginea fiecărei lentile echipată cu multiple
propulsoare ionice care puteau regla precis distanţa dintre ele sau
schimba orientarea întregului grup. Staţia Ringier-Fitzroy reprezenta
centrul de comandă al telescopului, dar chiar de atât de aproape,

 393 
lentilele transparente erau practic invizibile. Când tehnicienii şi
inginerii zburau printre ele pentru întreţinere, vedeau Universul de pe
fiecare parte extrem de distorsionat şi, atunci când ajungeau la
unghiul potrivit, irisul protector de pe suprafaţă reflecta lumina
soarelui şi dezvăluia întreaga lentilă gigant, ale cărei suprafeţe curbate
semănau atunci cu o planetă acoperită de curcubeie fascinante. Cu
acest telescop se întrerupsese tradiţia seriei Hubble, a păstrării
denumirii, şi fusese denumit Telescopul Ringier-Fitzroy pentru a
comemora pe cei doi bărbaţi care descoperiseră urmele Flotei
Trisolariene. Deşi descoperirea lor nu avusese nicio semnificaţie
ştiinţifică, denumirea era potrivită, deoarece principalul scop al
masivului telescop, un proiect comun al celor trei flote majore, era
monitorizarea permanentă a Flotei Trisolariene.
O echipă formată la fel ca aceea a lui Ringier şi Fitzroy – un savant
de renume de pe Terra şi un şef al afacerilor militare ale Flotei – fusese
mereu responsabilă pentru telescop şi în fiecare asemenea echipă
existaseră aceleaşi diferenţe de opinie pe care le avuseseră şi Ringier cu
Fitzroy. Chiar în acest moment, Kuhn dorea să obţină mai mult timp
de observaţie pentru propriul său studiu al cosmosului, în timp ce
Robinson se chinuia să-l oprească pentru a proteja interesele flotei. Se
certau asupra multor alte lucruri. De exemplu, Kuhn povestea deseori
despre maniera frumoasă în care supraputerile Terrei, conduse de
Statele Unite, conduceau odinioară lumea, în contrast cu birocraţia
ineficientă a flotei din prezent; dar de fiecare dată când făcea asta,
Robinson îi desfiinţa necruţător aceste fantezii istorice ridicole. Dar
cea mai înfierbântată dispută fusese asupra vitezei de rotaţie a staţiei.
Generalul insista asupra rotaţiei lente pentru o gravitaţie minimă,
chiar şi până la menţinerea staţiei într-o stare de completă
imponderabilitate, fără niciun fel de rotaţie, în timp ce Kuhn pleda
pentru rotaţia rapidă şi gravitaţia terestră standard.
Dar ceea ce se întâmpla acum era copleşitor, depăşind aceste
discuţii. „Dispariţia” sondei însemna că motoarele ei fuseseră oprite.
Cu doi ani înainte, la mare distanţă dincolo de Norul Oort, sonda
începuse să încetinească, ceea ce însemna că pornise motorul
îndreptat spre Soare, permiţând astfel telescopului spaţial să
urmărească sonda cu ajutorul luminii motorului. Acum că lumina

 394 
dispăruse, urmărirea nu mai era posibilă, deoarece sonda însăşi era
prea mică – probabil nu mai mare decât un camion, după urma pe care
o lăsase în timp ce traversa praful interstelar. Un obiect atât de mic de
la periferia Centurii Kuiper, care nu mai emitea lumină proprie şi care
reflecta slab lumina palidă a soarelui îndepărtat… nici măcar un
telescop puternic ca Ringier-Fitzroy nu putea să vadă un asemenea
obiect minuscul şi întunecat, atât de îndepărtat în întunericul
spaţiului.
— Cele trei flote nu ştiu decât să se lupte pentru putere. Este pur şi
simplu perfect – ţinta s-a pierdut… mormăi Kuhn, fluturându-şi
braţele pentru a-şi sublinia spusele. Uitase că acum staţia se afla într-o
stare de imponderabilitate, şi mişcările lui îl rostogoliră într-un fel de
tumbă.
Pentru prima oară, generalul Robinson nu ţinu partea flotei. Iniţial,
Flota Asiatică trimisese trei nave uşoare, de mare viteză, pentru a
urmări sonda de la mică distanţă, dar după ce apăruse disputa dintre
cele trei flote asupra dreptului de interceptare, Conferinţa Comună a
emis o rezoluţie care rechema toate navele la bază. Flota Asiatică a
protestat în mod repetat împotriva faptului că cele trei astronave din
clasa de război fuseseră golite de orice tip de armă şi echipament
exterior şi transportau doar câte un echipaj de doi oameni pentru a
atinge maximum de acceleraţie pentru urmărirea ţintei şi chiar şi aşa,
nu ar fi putut în niciun caz să intercepteze sonda. Cu toate acestea,
Flota Europeană şi cea Nord-Americană rămâneau sceptice şi au
insistat că toate astronavele în tranzit să fie rechemate şi înlocuite cu
trei astronave trimise de Internaţionala Terra ca o a patra parte. Dacă
nu s-ar fi întâmplat toate acestea, navele flotei s-ar fi întâlnit cu sonda
şi ar fi început s-o urmărească. Navele Terrei, trimise de Comunitatea
Europeană şi China, nu trecuseră până acum nici măcar mai departe
de orbita planetei Neptun.
— Probabil. Motoarele ei ar putea să pornească din nou, spuse
generalul. Înaintează încă destul de repede şi, dacă nu încetineşte, nu
va reuşi să intre pe orbita solară. Va trece direct prin Sistemul Solar.
— Eşti Comandantul trisolarian? Poate că sonda nici măcar nu era
menită să rămână în Sistemul Solar, ci trebuia doar să treacă prin el!
spuse Kuhn. Apoi, brusc, îi veni în minte un gând: Dacă motoarele s-

 395 
au oprit, atunci nu pot să-şi schimbe direcţia! Nu ai putea, pur şi
simplu, să-ţi dai seama încotro se îndreaptă şi să trimiţi nava s-o
aştepte?
Generalul scutură din cap:
— Nu este destul de precis. Nu e ca o căutare de forţe aeriene în
atmosfera Terrei. O eroare minusculă şi vă veţi trezi cu o abatere de la
traiectorie de sute de mii sau poate chiar de milioane de kilometri.
Într-o zonă atât de uriaşă, nava de urmărire nu va reuşi să găsească o
ţintă atât de minusculă şi de întunecată… Dar trebuie să găsim o cale,
într-un fel sau altul.
— Ce putem face? Să lăsăm flota să găsească soluţia.
Generalul deveni dur:
— Doctore, trebuie să-ţi dai seama de natura situaţiei. Deşi nu este
greşeala noastră, presa nu se va sinchisi. Sistemul Ringier-Fitzroy a
fost în fond, responsabil pentru urmărirea sondei în spaţiul
îndepărtat, aşa că o mare parte din vasele sparte le vom plăti noi.
Kuhn nu spuse nimic, dar rămase cu trupul perpendicular pe cel al
generalului pentru un timp. Apoi întrebă:
— Mai este altceva în exteriorul orbitei lui Neptun care ne-ar putea
fi de folos?
— Pentru flotă, probabil nimic. Pentru Terra… Generalul se
întoarse să-l întrebe pe ofiţerul de gardă şi află în curând că
Organizaţia de Protecţie a Mediului a ONU avea patru nave mari lângă
Neptun, lucrând la etapele iniţiale ale Proiectului Umbrela de Ceaţă.
Cele trei nave mici proaspăt însărcinate cu urmărirea sondei fuseseră
trimise de pe acele nave mari.
— Şi se află acolo pentru a exploata pelicula de ulei? întrebă Kuhn.
Răspunsul fu afirmativ. Pelicula de ulei era o substanţă găsită în inelele
lui Neptun. La temperaturi înalte se transforma într-un gaz care se
difuza rapid şi apoi se condensa în nanoparticule în spaţiu, formând
praf stelar. Era numit aşa deoarece atunci când se evapora, devenea
foarte difuzabil, aşa că o cantitate mică de substanţă putea forma un
petic mare de praf, ca o picătură minusculă de ulei ce se împrăştie,
devenind o peliculă de ulei cu densitate moleculară de-a lungul unei
suprafeţe mari de apă. Praful format din această peliculă de ulei mai
avea o proprietate: spre deosebire de alte tipuri de praf stelar, „praful

 396 
peliculei de ulei” nu era dispersat cu uşurinţă de vântul solar.
Descoperirea peliculei de ulei făcuse posibil Proiectul Umbrela de
Ceaţă. Planul era să se folosească explozii nucleare în spaţiu pentru
evaporarea şi împrăştierea substanţei peliculei de ulei într-un nor de
praf de peliculă de ulei între Soare şi Terra ca un mijloc de reducere a
radiaţiei Soarelui pe Terra şi de atenuare a încălzirii globale.
— Îmi amintesc că ar fi trebuit să fi rămas o bombă stelară lângă
orbita lui Neptun de dinainte de războaie, spuse Kuhn.
— Este acolo. Şi Astronavele Umbrelei de Ceaţă au mai adus şi ele
câteva pentru a face să explodeze Neptun şi sateliţii săi. Nu sunt sigur
câte anume.
— Aş zice că şi una e suficientă, spuse Kuhn entuziasmat.
Aşa cum prezisese Cel cu Faţa la Zid Rey Diaz cu două secole
înainte, când dezvoltase bomba stelară cu hidrogen pentru planul lui
de Cel cu Faţa la Zid, deşi arma ar fi avut o utilizare limitată în Ziua
Bătăliei de Apoi, marile puteri doreau să se pregătească pentru
posibila izbucnire a unui război interplanetar între oameni. Fuseseră
fabricate mai mult de cinci mii de bombe, cele mai multe dintre ele în
timpul Marii Ravene, când relaţiile internaţionale deveniseră volatile
din cauza lipsei de resurse şi umanitatea fusese împinsă în pragul
războiului. Apoi, în zorii unei noi ere, armele acestea oribile
deveniseră inutilităţi periculoase care erau păstrate în spaţiul
extraterestru, deşi încă mai aparţineau ţărilor de pe Terra. Câteva
dintre ele fuseseră detonate în cadrul unor proiecte de inginerie
planetară şi un alt set fusese trimis pe orbită la marginile Sistemului
Solar în ideea că materialele de fuziune ar fi putut suplini carburantul
unei astronave pentru călătorii spaţiale lungi. Cu toate acestea, din
cauza dificultăţii dezmembrării bombelor, această idee nu mai fusese
pusă în practică.
— Crezi că va funcţiona? întrebă Robinson, cu ochii strălucind. Îi
părea puţin rău că nu-i venise chiar lui această idee simplă şi că Kuhn
îi suflase şansa de a-i rămâne numele în istorie.
— Încearcă! E singura chestie de care dispunem.
— Dacă ideea ta va funcţiona, Doctore, atunci Staţia Ringier-
Fitzroy se va roti la întruna, de-acum încolo, pentru a genera gravitaţia
Terrei.

 397 
 — Este cel mai mare lucru pe care l-a făcut vreodată umanitatea,
spuse comandantul Umbrei Albastre, în timp ce se uita pe geamul
astronavei în spaţiul negru ca smoala. Nu se vedea nimic, dar încerca
să se convingă singur că poate vedea norul de praf.
— De ce nu este iluminat de Soare, cum e coada unei comete? spuse
pilotul. El şi cu comandantul formau singuri echipajul Umbrei
Albastre. Ştia că densitatea norului de praf era tot atât de mică cum e
coada unei comete, sau ca a vidului creat într-un laborator de pe Terra.
— Poate că lumina Solară e prea slabă. Comandantul se uită înapoi
la Soare, care, în spaţiul pustiu dintre orbita lui Neptun şi Centura
Kuiper, părea o stea mare, cu forma discului său abia vizibilă. Şi totuşi,
chiar şi lumina solară palidă putea arunca umbre pe pereţi: Pe lângă
asta, coada unei comete e vizibilă doar de la o anumită distanţă.
Suntem abia la marginea norului.
Pilotul încercă să-şi construiască în minte o imagine a norului
subţire, dar gigantic. Cu câteva zile în urmă, el şi cu comandantul
văzuseră cu propriii lor ochi ce mic era norul când era comprimat în
stare solidă. Tot atunci, uriaşa astronavă Pacific sosise de pe Neptun şi
lăsase acolo cinci lucruri când se oprise în această secţiune de spaţiu.
Braţul mecanic al Umbrei Albastre apucase mai întâi o bombă cu
hidrogen stelară de pe la începutul războiului, un cilindru lung de
cinci metri şi cu un metru şi jumătate în diametru. Apoi culesese
patru sfere mari, cu diametre între treizeci şi cincizeci de metri. Cele
patru sfere, pelicula de ulei recoltată de pe inelele lui Neptun, fură
plasate în locuri aflate la mai multe sute de metri de bombă. Imediat
ce Pacificul plecă din preajmă, bomba explodă, formând un mic soare
a cărui lumină şi căldură se ridicară în abisul rece al spaţiului şi care
pulveriză instantaneu sferele înconjurătoare. Pelicula de ulei gazos se
împrăştie rapid sub taifunul radiaţiei bombei H, apoi se răci şi se
transformă în nenumărate particule de praf, formând un nor. Norul
avea un diametru de două milioane de kilometri, mai mare decât cel al
Soarelui.
Norul de praf era situat în regiunea în care se aşteptau să treacă
sonda trisolariană, conform observaţiilor traiectoriei făcute mai
înainte de oprirea motoarelor ei. Doctorul Kuhn şi generalul Robinson

 398 
sperau să stabilească în mod exact traiectoria şi poziţia sondei cu
ajutorul urmelor lăsate în acest nor de praf stelar artificial.
După formarea norului, Pacificul se întoarse la baza de pe Neptun,
lăsând în urmă trei nave mici pentru urmărirea îndeaproape a sondei,
imediat ce ar fi apărut urmele ei. Umbra Albastră era una dintre ele.
Mica navă de mare viteză fusese poreclită „pilot de curse spaţiale”.
Avea o capsulă mică ce putea acomoda doar greutatea a cinci persoane,
iar volumul rămas neocupat servea amplasării unui motor de fuziune
care-i permitea o înaltă accelerare şi manevrabilitate. Imediat ce norul
de praf începu să se formeze, Umbra Albastră zbură prin toată zona
pentru a vedea dacă rămân urme, cu rezultate destul de satisfăcătoare.
Desigur, urmele puteau fi observate doar de telescopul spaţial aflat la
o depărtare de mai mult de o sută de AU. De la bordul Umbrei
Albastre, propria urmă era invizibilă şi spaţiul înconjurător era la fel de
pustiu ca întotdeauna. Totuşi, după trecerea prin nor, pilotul insistă că
Soarele păruse un pic mai difuz şi că circumferinţa lui bine conturată
dinainte devenise cam înceţoşată. Observaţiile de pe instrumente
confirmară singura impresie vizuală pe care o aveau despre creaţia
gigantică.
— Mai avem mai puţin de trei ore, spuse Comandantul, privindu-şi
ceasul. Norul de praf era de fapt un satelit subţiratic gigant de pe
orbita solară şi poziţia sa se schimba în mod constant. Când în cele din
urmă avea să iasă din spaţiul pe unde urma să treacă sonda, ar fi
trebuit creat un alt nor de praf în urma lui.
— Chiar speri s-o prindem? întrebă pilotul.
— De ce nu? Facem istorie!
— Dar n-o să ne atace, chestia aia? Noi nu suntem soldaţi. Lucrurile
astea ar trebui făcute de flotă.
Apoi nava lor primi un mesaj de la Staţia Ringier-Fitzroy care
raporta că sonda trisolariană intrase în norul de praf şi lăsase o urmă şi
că fuseseră calculaţi parametrii exacţi ai traiectoriei ei. Umbrei
Albastre i se ordona să se deplaseze imediat s-o întâlnească şi să-i
urmărească traiectoria îndeaproape. Staţia era situată la mai mult de o
sută AU de Umbra Albastră, ceea ce însemna că mesajul fusese
întârziat de cele mai mult de zece ore din tranzit, dar mesajul îşi
atinsese scopul. Calculele orbitale luaseră în consideraţie şi efectul

 399 
norului de praf rar, aşa că întâlnirea avea să aibă loc în foarte puţin
timp.
Umbra Albastră stabili o traiectorie conformă cu traiectoria sondei
şi intră din nou în norul de praf invizibil, de data aceasta în direcţia
sondei trisolariene. Fu un zbor mai lung de data aceasta şi în cursul
celor mai mult de zece ore, atât pilotul, cât şi comandantul deveniră
somnoroşi. Însă distanţa între ei şi sondă, care se reducea întruna, îi
menţinea treji.
— O văd! O văd! strigă pilotul.
— Ce tot spui acolo? Mai sunt încă paisprezece mii de kilometri
până la ea! replică comandantul.
Nu puteai vedea cu ochiul liber un camion la o distanţă de
paisprezece mii de kilometri, chiar dacă spaţiul ar fi fost limpede. Dar
nu peste mult timp o văzu el însuşi. Pe traiectoria descrisă de
parametri, pe fundalul tăcut al spaţiului, un punct luminos se afla în
mişcare.
După o clipă de gândire, comandantul înţelese: Norul de praf mai
mare decât Soarele fusese absolut inutil, deoarece sonda trisolariană
îşi repornise motoarele şi continua să încetinească. Nu intenţiona să
traverseze Sistemul Solar. Avea să rămână aici.

Deoarece era doar o măsură temporară în cadrul flotelor, ceremonia

de înmânare a autorizărilor căpitanului Selecţiei naturale fu un
eveniment simplu şi restrâns, la care participară doar căpitanul
Dongfang Yanxu, căpitanul Interimar Zhang Beihai, primul vice-
căpitan Levine şi al doilea vice-căpitan Akira Inoue, şi o echipă
specială de la Departamentul Statului-Major.
În ciuda dezvoltării tehnologiei, nu reuşiseră să depăşească
stagnarea teoriei fundamentale aşa că transferul autorizărilor Selecţiei
naturale era realizat cu mijloace cu care Zhang Beihai era familiarizat:
scanare retiniană cu trei factori, amprentele digitale şi autentificarea
cu parola de acces.
După ce echipa de la Statul-Major General terminase resetarea
datelor pupilare şi ale amprentelor digitale care-l identificau pe
căpitan în sistem, Dongfang Yanxu îşi cedă parola de acces lui Zhang
Beihai:

 400 
 — Men always remember love because of romance only.
— Nu fumezi, răspunse el calm.
— Şi marca s-a pierdut în timpul Marii Ravene, spuse ea cu o urmă
de dezamăgire în glas şi-şi coborî privirea.
— Dar parola este foarte bună. N-o ştiau mulţi nici pe vremea
aceea.
Căpitanul şi vicecăpitanii ieşiră, lăsându-l pe Zhang Beihai singur
pentru actualizarea parolei şi obţinerea controlului absolut asupra
Selecţiei naturale.
— E deştept, comentă Akira Inoue când dispăru uşa de la cabina
sferică.
— Înţelepciunea străveche, răspunse Dongfang Yanxu, urmărind
locul unde fusese uşa care dispăruse, de parcă ar fi vrut să poată vedea
prin ea. Nu vom afla niciodată lucrurile cu care a venit de acum două
secole, dar el poate afla ce ştim noi.
Apoi cei trei rămaseră tăcuţi şi aşteptară. Trecură cinci minute, un
timp evident prea lung pentru schimbarea unei parole, mai ales în
situaţia în care căpitanul Interimar Zhang Beihai se prezentase ca cel
mai pregătit operator de sistem de comandă dintre toţi membrii
Contingentului Special. Trecură încă cinci minute. Cei doi
vicecăpitani începură să înoate nerăbdători pe culoar, dar Dongfang
Yanxu rămase tăcută şi nemişcată.
În cele din urmă, uşa apăru din nou. Spre surprinderea lor, cabina
sferică devenise neagră. Zhang Beihai derulase o hartă stelară
holografică pe care etichetările fuseseră blocate, lăsând doar imaginile
unor stele clipitoare. Din uşă, păru să fie suspendat în afara astronavei
cu interfaţa plutind lângă el.
— Am terminat, spuse el.
— De ce a durat atât de mult? mormăi Levine.
— Te delectai singur că ai cucerit Selecţia naturală? întrebă Akira
Inoue.
Zhang Beihai nu răspunse. Nu se uita la interfaţă, ci privea lung la o
stea dintr-o regiune îndepărtată de pe hartă. Dongfang Yanxu observă
că acolo unde se uita licărea o lumină verde.
— Ar fi ridicol, spuse Levin, imitându-l pe Akira Inoue. Pot să vă
amintesc că nava este încă sub comanda colonelului Dongfang?

 401 
Căpitanul interimar este doar un paravan de protecţie. Îmi pare rău că
trebuie să fiu nepoliticos, dar în mare parte aşa stau lucrurile.
Akira Inoue spuse:
— Şi nu va mai fi aşa pentru mult timp. Investigaţia flotei se
apropie de sfârşit şi practic s-a dovedit că nu există Amprentaţi.
Era pe punctul de a continua, dar fu oprit de un icnet de surpriză al
căpitanului:
— O, Doamne! exclamă ea şi cei doi vicecăpitani, urmărindu-i
privirea, observară starea curentă a Selecţiei naturale de pe interfaţa
lui Zhang Beihai.
Nava de război fusese setată pe modul de control de la distanţă,
evitând astfel verificările stării de „mare adâncă” de dinaintea
comenzii de Înainte Patru. Comunicaţiile externe fuseseră întrerupte.
Şi, în sfârşit, majoritatea setărilor de punere a navei în propulsie
maximă erau realizate. Doar prin apăsarea unui nou buton Selecţia
naturală urma să se îndrepte cu maximă viteză spre ţinta selectată de
pe hartă.
— Nu, asta nu-i adevărat, spuse Dongfang Yanxu, atât de încet,
încât doar ea putu să se audă. Îşi vorbea doar sieşi, drept răspuns
exclamaţiei ei de dinainte (O, Doamne!). Nu crezuse niciodată în
existenţa lui Dumnezeu, dar acum rugăciunile ei veneau din suflet.
— Ai înnebunit? urlă Levin. El şi cu Akira Inoue se repeziră spre
cabină, dar se loviră de perete. Nu era nicio uşă, ci doar o secţiune de
formă ovală a peretelui care devenise transparentă.
— Selecţia naturală este în curs de executare a comenzii Înainte
Patru. Toţi membrii echipajului trebuie să intre în starea de mare
adâncă imediat, spuse Zhang Beihai, pronunţând fiecare cuvânt cu
vocea sa solemnă şi calmă ce continua să rătăcească prin aer ca o
ancoră străveche bătută de un vânt îngheţat.
— Este imposibil! spuse Akira Inoue.
— Eşti Amprentat? întrebă Dongfang Yanxu, încercând să se
calmeze.
— Ştii că nu este posibil.
— OTT?
— Nu.
— Atunci cine eşti?

 402 
 — Sunt un soldat care-şi îndeplineşte misiunea de a lupta pentru
supravieţuirea umanităţii.
— De ce faci asta?
— Voi explica după ce acceleraţia ajunge la valoarea normală.
Repet: Toţi membrii echipajului trebuie să intre în starea de mare
adâncă imediat.
— Este imposibil! repetă Akira Inoue.
Zhang Beihai se întoarse şi, fără să se mai uite măcar la cei doi
vicecăpitani, o privi fix pe Dongfang Yanxu. Ochii lui îi amintiră
imediat de emblema Forţelor Spaţiale Chineze, ce avea şi săbii, şi stele.
— Dongfang, am spus că o să-mi pară rău dacă va trebui să te ucid.
Nu mai avem mult timp.
Apoi apăru lichidul de accelerare pentru starea de mare adâncă în
compartimentul sferic al lui Zhang Beihai, transformându-se în mingi
prin mediul imponderabil. Fiecare glob de lichid conţinea imaginea
lui deformată de-a lungul interfeţei şi hărţii stelare, începu să se
combine cu altele şi să devină mai mare. Cei doi vicecăpitani o priviră
pe Dongfang Yanxu.
— Faceţi ce spune! Întreaga navă va intra în starea de mare adâncă,
spuse căpitanul.
Cei doi vicecăpitani se holbară la ea. Ştiau care erau consecinţele
pentru acţionarea comenzii Înainte Patru fără starea protectoare de
mare adâncă. Trupul ar fi proiectat pe perete de o forţă de 120 de ori
mai mare decât cea a gravitaţiei terestre. Mai întâi sângele avea să
explodeze, erupând, sub imensa povară, împrăştiindu-se într-un strat
subţire de pete de sânge cu un model radial, imposibil de mari, şi apoi
organele aveau să fie stoarse, formând un strat subţire care ar fi
comprimat, împreună cu restul trupului, devenind o pictură urâtă a lui
Dalí…
În timp ce plecară spre cabinele lor, dădură ordine ca întreaga navă
să intre în starea de mare adâncă.
— Eşti un căpitan bine instruit, îi făcu semn din cap Zhang Beihai
lui Dongfang Yanxu. Asta denotă maturitate.
— Unde ne îndreptăm?
— Oriunde ne-am duce, a fost o alegere mult mai responsabilă,
decât aceea de a rămâne aici.

 403 
 Şi pe urmă se scufundă în lichidul de accelerare pentru starea de
mare adâncă şi Dongfang Yanxu nu mai putu vedea decât un corp
nedesluşit ce se mişca prin lichidul care umplea acum compartimentul
sferic.
Plutind prin lichidul translucid, Zhang Beihai îşi aminti experienţa
lui de scufundare de pe când era în forţele navale cu două secole în
urmă. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că oceanul era atât de întunecat la
doar câteva duzini de metri adâncime, dar mediul submarin îi
produsese aceeaşi senzaţie pe care avea s-o regăsească în spaţiu.
Oceanul era spaţiul în miniatură de pe Terra. Încercă să respire, dar
reflexele sale îl făcură să tuşească violent, scuipând lichid şi aer
rezidual, iar corpul său se deplasă, prin recul. Cu toate acestea, nu era
sufocarea pe care o anticipase şi în timp ce lichidul răcoros îi umplea
plămânii, oxigenul pe care-l conţinea acesta îi alimenta sângele. Putea
respira liber, ca un peşte.
Pe interfaţa suspendată în lichid, văzu că lichidul de accelerare
pentru starea de mare adâncă umplea fiecare compartiment ocupat de
pe navă, rând pe rând. Procesul continuă timp de mai mult de zece
minute. Conştienţa sa începu să se înceţoşeze, deoarece lichidul de
respirat era injectat cu un component hipnotic care-i făcea pe toţi de
pe navă să adoarmă pentru a evita producerea leziunilor cerebrale din
cauza înaltei presiuni şi a relativei hipoxii generate de acceleraţia din
cadrul comenzii Înainte Patru.
Zhang Beihai simţi spiritul tatălui său luminând nava de dincolo,
devenind una cu ea. Apăsă pe butonul interfeţei, dând în minte
comanda pentru care se pregătise întreaga lui viaţă:
— Selecţie Naturală, Înainte Patru!

Un soare mic apăru pe orbita jupiteriană şi lumina lui scăldă

fosforescenţa atmosferei planetei. Trăgând după ea soarele, nava de
război de clasă stelară Selecţia naturală ieşi din baza Flotei Asiatice şi
acceleră rapid, aruncând umbrele celorlalte nave de război – fiecare o
pată întunecată destul de mare cât să conţină o planetă ca Terra –
peste suprafaţa planetei Jupiter. Zece minute mai târziu, o umbră şi
mai mare fu aruncată peste Jupiter ca o cortină trasă peste planeta
gigantică. Selecţia naturală trecea pe lângă Io.

 404 
 În acel moment Înaltul Comandament al Flotei Asiatice confirmă
incredibilul fapt că Selecţia naturală dezertase.
Flotele Europeană şi Nord-Americană făcură publice protestele şi
avertismentele lor către Flota Asiatică, iniţial sub imperiul convingerii
că era o mişcare neautorizată de a intercepta sonda trisolariană, dar îşi
dădură seama rapid din traiectoria Selecţiei naturale că nu era cazul.
Se îndrepta în direcţia opusă direcţiei invaziei trisolariene.
Diferitele sisteme de comunicaţii care încercau să contacteze
Selecţia naturală renunţară s-o mai facă după ce nu primiră niciun
răspuns. Înaltele comandamente începură să trimită nave de urmărire
şi interceptare, deşi îşi dădură seama repede că nu se putea face mai
nimic împotriva navei de război dezertoare. Bazele de pe cele patru
luni ale lui Jupiter deţineau suficientă putere de foc pentru a distruge
Selecţia naturală, dar nu se angajară pe această cale, deoarece era
foarte probabil ca doar o mică minoritate a celor de la bord, sau poate
chiar un singur individ, să fi dezertat cu adevărat şi cei mai mult de
două mii de soldaţi aflaţi în starea de mare adâncă să nu fie decât nişte
ostatici. Comandanţilor de la baza de lasere cu raze gamma de pe
Europa nu le rămase decât să privească cum micul soare zbura pe cer şi
departe în spaţiu, presărând peste straturile întinse de gheaţă de pe
Europa o lumină care ardea asemenea fosforului.
Selecţia naturală traversă orbitele lunilor jupiteriene şi atinse viteza
de eliberare cam pe când ajunse la luna Callisto. Văzut de la baza
Flotei Asiatice, micul soare se micşora treptat, transformându-se într-
o stea strălucitoare care rămase vizibilă din ce în ce mai slab vreme de
o săptămână, ca un memento al stelelor despre durerea covârşitoare a
Flotei Asiatice.
Deoarece forţa de urmărire trebuia să intre în starea de mare
adâncă, au fost necesare patruzeci şi cinci de minute după plecarea
Selecţiei naturale pentru ca acele nave să se lanseze, iluminând planeta
Jupiter cu alţi şase sori.
La Comandamentul Flotei Asiatice, care se oprise din rotaţie,
comandantul se confrunta tăcut cu uriaşa faţă întunecată a lui Jupiter,
în timp ce la zece mii de kilometri sub el explodau fulgere şi trăsnete.
Radiaţia puternică provenită de la motoarele de fuziune ale Selecţiei
naturale şi de la forţa de urmărire produseseră o ionizare a atmosferei

 405 
şi fulgere. Apariţia lor intermitentă ilumina atmosfera din jur, vizibilă
de la această distanţă ca halouri în continuă schimbare de poziţie,
transformând suprafaţa planetei Jupiter într-un lac împroşcat de o
ploaie fosforescentă.
Selecţia naturală acceleră în tăcere până la o sutime din viteza
luminii, punctul fără întoarcere pentru consumul de carburant de
fuziune pe care îl deţinea. Era acum incapabilă să se mai întoarcă în
Sistemul Solar de una singură şi devenise o barcă singuratică ce va
rătăci la infinit în spaţiul extraterestru.
Comandantul Flotei Asiatice privi stelele încercând fără succes să
identifice una anume, deoarece în acea direcţie nu se mai vedea decât
lumina palidă a motoarelor de fuziune ale navelor urmăritoare. Nu
după mult timp sosi un raport: Selecţia naturală se oprise din
accelerare. Puţin mai târziu, Selecţia naturală restabili comunicaţiile
cu flota. Apoi avu loc următorul schimb de comunicaţii, cu întârzieri
de zece secunde între transmisii datorate faptului că nava se afla acum
la peste cinci milioane de kilometri distanţă de ei:
Selecţia naturală: – Selecţia naturală cheamă Flota Asiatică!
Selecţia naturală cheamă Flota Asiatică!
Flota Asiatică: Selecţie Naturală, Aici Flota Asiatică. Raportează
starea.
Selecţia naturală: Aici căpitanul Interimar Zhang Beihai. Voi vorbi
doar direct cu comandantul flotei.
Comandantul flotei: Ascult.
Zhang Beihai: Îmi asum întreaga responsabilitate pentru fuga
Selecţiei Naturale.
Comandantul flotei: Mai este altcineva responsabil?
Zhang Beihai: Nu. Responsabilitatea îmi aparţine în totalitate.
Situaţia de faţă nu are nimic de-a face cu nimeni altcineva de la bordul
Selecţiei naturale.
Comandantul flotei: Doresc să vorbesc cu căpitanul Dongfang
Yanxu..
Zhang Beihai: Acum nu se poate.
Comandantul flotei: Care este starea curentă a navei?
Zhang Beihai: Totul e bine. Fiecare membru al echipajului se află
încă în starea de mare adâncă, cu excepţia mea. Sistemele energetice şi

 406 
de menţinere a vieţii funcţionează normal.
Comandantul flotei: Şi care sunt motivele tale pentru trădare?
Zhang Beihai: Da, am dezertat, dar nu sunt un trădător.
Comandantul flotei: Care sunt motivele?
Zhang Beihai: Umanitatea va pierde cu siguranţă pe câmpul de
luptă. Vreau doar să salvez una dintre astronavele de clasă stelară ale
Terrei pentru a conserva în Univers o sămânţă din civilizaţia umană, o
fărâmă de speranţă.
Comandantul flotei: Asta te face un escapist.
Zhang Beihai: Sunt doar un soldat care îşi face datoria.
Comandantul flotei: Ai primit sigiliul mental?
Zhang Beihai: Ştiţi bine că nu e posibil. Tehnologia nu apăruse în
momentul când am intrat în hibernare.
Comandantul flotei: Atunci hotărârea credinţei dumitale defetiste e
derutantă.
Zhang Beihai: Nu am nevoie de sigiliul mental. Sunt stăpânul
propriilor mele convingeri. Credinţa mea este hotărâtă fiindcă nu
izvorăşte din propria mea inteligenţă. La începutul Crizei Trisolariene,
tatăl meu şi cu mine am început să reflectăm serios la problemele
fundamentale ale războiului. Treptat, un grup de savanţi cu gândire
profundă, inclusiv oameni de ştiinţă, politicieni şi strategi militari s-au
adunat în jurul său. Şi-au zis Istoricii Viitorului.
Comandantul flotei: Era o organizaţie secretă?
Zhang Beihai: Nu. Studiau chestiuni foarte elementare şi discuţiile
lor erau mereu purtate în public. Guvernul şi chiar armata chiar au
participat şi au ţinut mai multe conferinţe academice asupra Istoriei
Viitoare. Şi, din aceste cercetări ale lor, am ajuns la concepţia că
omenirea este condamnată.
Comandantul flotei: Dar între timp s-a dovedit că teoriile despre
Istoria Viitorului sunt incorecte.
Zhang Beihai: Domnule, îi subestimaţi. Nu numai că au prezis
Marea Ravenă, dar şi al Doilea Iluminism şi a Doua Renaştere. Ceea ce
au prezis ei despre era actuală de prosperitate este practic identic cu
situaţia reală. Şi, pe urmă, au prezis că umanitatea va fi complet
distrusă, ştearsă din Univers în Ziua Bătăliei de Apoi.
Comandantul flotei: Ai uitat că te afli pe o astronavă capabilă să

 407 
zboare la cincisprezece la sută din viteza luminii?
Zhang Beihai: Cavaleria lui Gingis Han a atacat cu viteza unor
unităţi blindate din secolul XX. Arbaleta Dinastiei Song avea o bătaie
de aproape o mie cinci sute de metri, comparabilă cu mitralierele
secolului XX. Dar este imposibil pentru cavaleria antică şi pentru
arbaletele ei să concureze cu forţele militare de azi. Teoria
fundamentală stabileşte totul. Istoricii Viitorului au văzut limpede
acest fapt. Dumneavoastră, însă, aţi fost orbiţi de strălucirea
muribundă a tehnologiei de joasă clasă şi vă scăldaţi în luxul de creşă
fericită al civilizaţiei moderne, fără nicio pregătire mentală de niciun
fel pentru ultima bătălie care va hotărî soarta omenirii.
Comandantul flotei: Vii dintr-o armată măreaţă, care a fost
victorioasă în lupta cu inamicul care era dotat cu arme mult mai
avansate. A fost victorioasă în unul dintre cele mai importante
războaie terestre din lume, bazându-se doar pe armele confiscate.
Comportamentul tău este dezonorant pentru această armată.
Zhang Beihai: Stimate comandante, sunt mult mai calificat decât
dumneavoastră să vorbesc despre acea armată, trei generaţii din
familia mea au servit ţara. În timpul Războiului din Coreea, bunicul
meu a atacat un tanc Pershing cu o simplă grenadă. Grenada a lovit
tancul şi a alunecat înainte să explodeze. Ţinta abia dacă a fost
zgâriată, dar bunicul meu a fost lovit de focul mitralierelor din tanc şi
i-au zdrobit picioarele sub şenile şi şi-a petrecut restul vieţii ca invalid.
Dar în comparaţie cu camarazii lui, care au fost făcuţi terci, a avut
noroc… Istoricul acestei armate ne-a arătat atât de clar semnificaţia
prăpastiei tehnologice din timpul războiului. Gloria la care vă referiţi
este cea din cărţile de istorie, dar trauma noastră s-a cimentat cu
sângele taţilor şi bunicilor noştri. Cunoaştem mai multe decât
dumneavoastră despre ce înseamnă războiul.
Comandantul flotei: Când ai conceput planul trădător?
Zhang Beihai: Repet: Poate că am dezertat, dar nu sunt trădător.
Am conceput planul ultima oară când l-am văzut pe tatăl meu. I-am
citit în ochi ce aveam de făcut şi mi-au trebuit două secole pentru
realizarea planului meu.
Comandantul flotei: Şi pentru realizarea lui te-ai deghizat în
triumfalist. O deghizare foarte reuşită.

 408 
 Zhang Beihai: Generalul Chang Weisi aproape că m-a citit.
Comandantul flotei: Aşa este. Era perfect conştient că nu a
identificat niciodată baza credinţei tale triumfaliste şi suspiciunile lui
erau adâncite şi mai mult de entuziasmul tău neobişnuit pentru
sistemele cu propulsie cu radiaţie capabile de călătoria interstelară. S-a
opus mereu înrolării tale în Contingentul Special al Întăririlor
Viitoare, dar nu a putut încălca ordinele superiorilor săi. Ne-a prevenit
într-o scrisoare pe care ne-a trimis-o, dar a făcut-o în maniera subtilă a
epocii tale, şi noi am trecut avertismentul lui cu vederea.
Zhang Beihai: Pentru a obţine o astronavă capabilă să zboare în
spaţiu, am omorât trei oameni.
Comandantul flotei: Nu ştiam. Poate că nimeni n-a ştiut. Dar un
lucru e sigur: Direcţia de cercetare aleasă atunci a fost crucială pentru
dezvoltarea ulterioară a tehnologiei zborului spaţial.
Zhang Beihai: Vă mulţumesc că spuneţi asta.
Comandantul flotei: Voi spune însă şi că planul tău va eşua.
Zhang Beihai: Poate. Dar încă n-a eşuat.
Comandantul flotei: Carburantul de fuziune al Selecţiei naturale
este doar la o cincime din capacitatea sa maximă.
Zhang Beihai: A trebuit să acţionez imediat, nu am avut încotro. Nu
aş mai fi avut o asemenea şansă niciodată.
Comandantul flotei: Asta înseamnă că nu vei putea accelera decât la
un procent din viteza luminii acum. Nu poţi consuma mai mult
carburant deoarece sistemele de menţine a vieţii de la bord au nevoie
de energie pentru a-şi executa operaţiunile pentru o perioadă de timp
care ar putea fi mai scurtă, de câteva decenii, poate, sau mai lungă, de
câteva secole. Dar la viteza asta, forţa de urmărire te va ajunge destul
de repede.
Zhang Beihai: Controlez încă Selecţia naturală.
Comandantul flotei: Adevărat. Şi desigur cunoşti preocuparea
noastră: această urmărire te va face să continui să accelerezi, cheltuind
carburant până când sistemele de menţinere a vieţii vor eşua şi
Selecţia naturală va deveni o navă moartă la temperatura ce se va
apropia de zero absolut. Iată de ce forţele de urmărire nu se vor
apropia de Selecţia naturală deocamdată. Suntem siguri că
comandantul şi soldaţii de la bord vor rezolva problemele navei lor.

 409 
 Zhang Beihai: Şi eu sunt convins că toate problemele vor fi
rezolvate. Îmi voi asuma responsabilitatea, dar sunt în continuare ferm
convins că Selecţia naturală merge pe calea cea bună.

Când Luo Ji fu trezit violent din somn, recunoscu încă un lucru din
trecut ce nu pierise: petardele. Era în zori şi, prin fereastră, deşertul
strălucea alb în lumina timpurie, iluminat de exploziile de petarde şi
de artificii. Apoi se auzi un ciocănit insistent la uşă. Fără să mai
aştepte un răspuns, Shi Xiaoming deschise uşa şi dădu buzna, cu faţa
roşie de bucurie, cerându-i imperios lui Luo Ji să urmărească ştirile.
Luo Ji se uita foarte rar la televizor. De când ajunsese la Satul Noii
Vieţi nr. 5, se întorsese la ritmul vieţii din trecut. După impactul post-
deşteptare al noii ere, acesta era un sentiment preţios pentru el şi,
pentru prima oară, nu mai dorea să fie deranjat de informaţiile despre
actualitate. Îşi petrecea mai tot timpul cufundat în amintirile despre
Zhuang Yan şi Xia Xia. Completase toate formularele pentru
deşteptarea lor, însă datorită controalelor guvernamentale asupra
hibernatorilor nu aveau să fie deşteptate decât peste două luni.
Ştirile de la televizor erau următoarele: Cu cinci ore în urmă,
telescopul Ringier-Fitzroy observase Flota Trisolariană trecând din
nou printr-un nor de praf interstelar. Era a şaptea oară de la lansarea ei
cu două secole în urmă că flota se făcuse văzută prin trecerea printr-
un nor de praf. Flota îşi pierduse formaţiunea riguroasă, aşa că forma
ei de perie care apăruse atunci când traversase primul nor de praf era
acum atât de schimbată încât nu mai putea fi recunoscută. Dar, ca şi la
cea de-a doua traversare, observaseră un fir de perie care se lungea în
faţă. Ceea ce era diferit de data aceasta însă era forma urmei, care
indica faptul că firul de perie nu era o sondă, ci o navă de război a
flotei. După ce parcurseseră etapele de accelerare şi de croazieră ale
călătoriei lor spre Sistemul Solar, unele dintre navele din Flota
Trisolariană fuseseră deja observate încetinind cu cincisprezece ani în
urmă. Cu zece ani în urmă, majoritatea încetineau. Era acum limpede
că această navă anume nu-şi redusese viteza niciodată. De fapt,
judecând după traiectoria ei prin norul de praf, continua să accelereze.
În ritmul actual de accelerare, urma să ajungă în Sistemul Solar cu o
jumătate de secol mai repede decât restul flotei.

 410 
 O navă izolată care să atace teritoriul Sistemului Solar şi să intre în
bătaia armelor puternicei flote terestre ar fi reprezentat o misiune
sinucigaşă, dacă era vorba de o invazie. Aşa că nu mai era loc decât
pentru o singură concluzie: venea cu scopul să negocieze. Observaţiile
asupra Flotei Trisolariene de-a lungul celor două secole stabiliseră
acceleraţia maximă a fiecărei nave şi proiecţiile indicau faptul că
această navă izolată nu avea să fie capabilă să încetinească suficient aşa
încât avea să treacă, pur şi simplu, prin Sistemul Solar în 150 de ani.
Rămâneau două posibilităţi. Prima era ca trisolarienii să vrea ca Terra
să-i ajute la încetinire. Dar şi mai probabil ar fi fost ca, înainte ca nava
să treacă dincolo de Sistemul Solar, din aceasta să se desprindă o navă
mai mică care să poată încetini mai uşor, o navă care să transporte
delegaţia de negociere trisolariană.
— Dar, dacă ar dori să negocieze, nu ar anunţa umanitatea cu
ajutorul sophonilor? întrebă Luo Ji.
— Asta e uşor de explicat, spuse Shi Xiaoming entuziasmat. E un alt
mod de a gândi. Trisolarienii au minţi complet transparente, aşa încât
îşi imaginează că ştim deja ce gândesc!
Deşi explicaţia era neconvingătoare, Luo Ji împărtăşea simţământul
lui Shi Xiaoming, asemenea soarelui de afară, care se pregătea să
răsară.
Când soarele răsări cu adevărat, zaiafetul atinse apogeul. Aici era
doar un colţ pierdut de lume, iar centrul activităţii se afla în oraşele
subterane, unde oamenii îşi părăsiseră copacii şi se îngrămădeau pe
străzi şi în pieţe, cu hainele strălucind puternic şi formând o mare de
lumină. Artificiile virtuale răsăreau pe bolţile de dea supra şi din când
în când câte o explozie colorată acoperea întregul cer, cu lumina ei
strălucitoare care o concura pe aceea a soarelui însuşi.
Ştirile continuau să sosească. Guvernul fu prudent la început, iar
purtătorii lui de cuvânt declarau în mod repetat că nu exista nicio
dovadă clară care să demonstreze că Trisolaris intenţiona să negocieze.
Dar, în acelaşi timp, ONU şi CCFS conveniseră o reuniune de urgenţă
pentru formularea unor strategii pentru procedurile şi termenii de
negociere…
În Satul Noua Viaţă Nr. 5, un scurt interludiu opri zaiafetul: Un
parlamentar de la oraş veni să le ţină un discurs. Era un suporter

 411 
fanatic al ceea ce se numea Proiectul Lumina Soarelui şi se folosea de
acest prilej pentru a câştiga sprijinul comunităţii de hibernatori.
Proiectul Lumina Soarelui era o propunere a ONU, al cărui scop
principal era ca, în eventualitatea unei victorii de Ziua Bătăliei de
Apoi, trisolarienilor învinşi să li se ofere spaţiu în Sistemul Solar.
Existau mai multe variante ale acestui proiect. Planul de Supravieţuire
Redusă propunea Pluton, Charon şi lunile lui Neptun ca posibile spaţii
de rezervaţii doar pentru trisolarienii de la bordul navelor învinse.
Condiţiile de viaţă din acele rezervaţii ar fi fost foarte grele şi
trisolarienii ar fi urmat să depindă de energia de fuziune şi de sprijinul
societăţii umane pentru a supravieţui. Planul de Supravieţuire
Puternică urma să folosească planeta Marte pentru un sejur trisolarian
şi i-ar fi admis în cele din urmă pe toţi trisolarienii emigranţi cu
familiile lor cu tot, nu numai pe membrii flotei lor. Acest plan urma să
ofere civilizaţiei trisolariene din Sistemul Solar cele mai bune condiţii
de viaţă din afara spaţiului terestru. Celelalte versiuni erau mai mult
sau mai puţin situate între acestea două, dar mai erau şi unele idei
extremiste, cum ar fi acceptarea trisolarienilor în societatea de pe
Terra. Proiectul Lumina Solară obţinuse un sprijin larg atât de la
Internaţionala Terrei, cât şi de la Internaţionala Flotei, iar studiile
preliminare şi planificarea începuseră deja şi multe forţe
neguvernamentale din ambele internaţionale le susţineau. Întâlniseră
totuşi o rezistenţă puternică din partea comunităţii hibernatorilor,
care îi porecliseră pe suporterii proiectului „Dongguo” după milosul
savant din fabulă care salvase viaţa unui lup47.
Imediat ce începu discursul parlamentarului, fu întâmpinat cu
proteste serioase din partea publicului care aruncă cu roşii în el.
Ferindu-se, acesta spuse:
— Aş dori să vă reamintesc că trăim într-o eră umanistă care a
început după cea de-a Doua Renaştere. Vieţii şi civilizaţiei fiecărei rase

47 În fabula intitulată Lupul din Zhongstan, atribuită scriitorului Ma Zhongxi din

Dinastia Ming, Maestrului savant cărturar Dongguo i se face milă de un lup
înfometat şi hăituit şi îl ascunde într-un sac din spatele lui în timp ce trec vânătorii.
Când îi dă drumul lupului, acesta ameninţă să-l mănânce, dar este convins să se
prezinte în faţa unui terţ. Un ţăran bătrân, după ce ascultă povestea, îi contrazice,
spunând că lupul nu putea intra în sac. Lupul se bagă iar în sac şi atunci ţăranul
leagă bine sacul şi-l bate pe lup cu sapa până îl omoară (n. tr. Joel Martinsen).
 412 
li se acordă cel mai deosebit respect. Suntem iluminaţi de lumina
acestei ere, nu-i aşa? Hibernatorii din societatea modernă se bucură
de cetăţenie în deplină egalitate şi nu suferă nicio discriminare. Acest
principiu este recunoscut de constituţie şi de lege, dar şi mai
important, există în inima fiecăruia. Sunt sigur că apreciaţi toate
aceste lucruri. Trisolaris, şi ea, este o civilizaţie măreaţă. Societatea
umană trebuie să-i recunoască dreptul de a exista. Proiectul Lumina
Soarelui nu este caritabil. Reprezintă recunoaşterea şi expresia
valorilor umane însele! Dacă noi… Hei, ticăloşilor. Concentraţi-vă pe
munca voastră!
Ultima replică a parlamentarului era adresată propriei echipe ai
cărei membri erau ocupaţi să strângă roşiile de pe jos – în fond, în
subteran erau destul de scumpe. Când hibernatorii văzură asta,
începură să arunce şi cu castraveţi şi cartofi pe scenă şi astfel
confruntarea minoră luă sfârşit cu o veselie generală.
La prânz fiecare gospodărie prăznui. Pe iarbă era întins un festin de
produse sănătoase de la ţară pentru orăşenii care veniseră să se alăture
distracţiei, inclusiv domnul Dongguo, parlamentarul şi anturajul său.
Festivităţile continuară pe o notă bahică toată după amiaza şi până la
apusul soarelui care fu extraordinar de frumos în seara aceea.
Câmpurile nisipoase din afara cartierului păreau o cremă moale şi
delicată sub soarele roşu-oranj şi dunele care se întindeau până la
orizont păreau corpurile unor femei adormite.
Până la căderea nopţii, o ştire îi scoase din mahmureală, purtându-i
spre noi culmi de entuziasm: Internaţionala Flotei luase hotărârea să
combine navele de război de clasă stelară ale Flotei Asiatice, ale Flotei
Europene şi ale Flotei Nord-Americane şi să formeze o singură Flotă
cu 2015 nave ce ar putea pleca la unison pentru interceptarea sondei
trisolariene în timp ce traversa orbita planetei Neptun!
Ştirea alimentă zaiafetul cu o nouă energie şi artificiile umplură
cerul nopţii. Dar stârni şi un oarecare dispreţ şi bătaie de joc.
— De ce să mobilizezi două mii de nave pentru o sondă minusculă?
— E ca şi cum am folosi două mii de cuţite ca să tăiem un pui de
găină!
— Aşa e! Două mii de tunuri ca să tragi într-un ţânţar. Nu e aşa de
voinic!

 413 
 — Hei, ascultaţi, vă rog, ar trebui să fim mai înţelegători cu
Internaţionala Flotei. Ştiţi, poate că e singura şansă de a se lupta cu
Trisolaris.
— Adevărat. Dacă se poate numi luptă.
— E în regulă. Gândiţi-vă doar că e o paradă militară a umanităţii.
Să vedem din ce stofă e făcută superflota asta. O să-i sperie de moarte
pe trisolarieni! O să fie atât de îngroziţi că o să facă pe ei. Dacă au ce.
Se auziră râsete.
Aproape de miezul nopţii, mai veniră şi alte veşti: Flota combinată
pornise spre baza de la Jupiter! Telespectatorii fură informaţi că pe
cerul sudic flota putea fi văzută cu ochiul liber. Auzind acest lucru,
petrecăreţii amuţiră pentru prima oară şi cercetară bolta cerească în
căutarea planetei Jupiter. Nu le fu uşor, dar cu ajutorul sfaturilor date
de expertul de la televiziune, localizară repede planeta la sud-vest. În
acel moment, lumina flotelor combinate se deplasa în direcţia Terrei
de la o distanţă de cinci AU. După încă patruzeci şi cinci de minute,
strălucirea planetei Jupiter crescu brusc, depăşind-o pe cea a lui Sirius,
şi deveni cel mai luminos obiect de pe cerul nopţii. Apoi o stea
nemaipomenit de strălucitoare se separă de Jupiter, ca un suflet care
părăseşte trupul. Planeta reveni la strălucirea ei iniţială, în timp ce
steaua aceea se îndepărta încet de ea. Aceasta a fost lansarea flotei
combinate.
Aproape în acelaşi timp, ajunseră pe Terra imagini în direct de pe
Jupiter. La televizor oamenii văzură apariţia bruscă a două mii de sori
în întunecimea spaţiului. Ieşind în evidenţă cu măreţie în noaptea
nesfârşită a spaţiului, formaţiunea lor ordonată şi dreptunghiulară le
aduse în minte un gând tuturor: Dumnezeu a spus: Să se facă lumină
şi s-a făcut lumină. Sub lumina celor două mii de sori Jupiter şi lunile
lui păreau să fi luat foc. Atmosfera planetei ionizată de radiaţie
producea fulgere care umpleau întreaga emisferă de pe partea flotei şi
o acopereau cu o cuvertură gigantică de lumină electrică. Flota
acceleră, fără să-şi strice formaţiunea, blocând Soarele cu peretele ei
uriaş şi apoi efectuă un avans impresionant în spaţiu cu forţa unui nor
de furtună, declarând Universului demnitatea şi invincibilitatea rasei
umane. Spiritul uman care fusese reprimat încă de la prima apariţie a
Flotei Trisolariene în urmă cu două secole îşi descoperise totala

 414 
eliberare. În acest moment, toate stelele din galaxie îşi ţinură ascunse
luminile şi Oamenii împreună cu Dumnezeu păşiră mândri în Univers
ca unul.
Oamenii plânseră şi ovaţionară şi mulţi dintre ei începură chiar să
se tânguiască cu zgomot. Niciodată în istorie nu mai existase un
asemenea moment, în care fiecare fiinţă să se simtă norocoasă şi
mândră că e membră a rasei umane.
Dar mai erau şi unii care îşi păstrară sângele rece. Luo Ji era unul
dintre ei. Supraveghind mulţimea, observă că mai era şi altcineva
calm: Shi Qiang stătea izolat, sprijinindu-se de o latură a televizorului
holografic uriaş, fumând o ţigară şi urmărindu-i indiferent pe cheflii.
Luo Ji se duse la el şi-l întrebă:
— Ce faci…
— A, salut, băiete. Trebuie să-mi fac datoria. Făcu semn spre
mulţimea agitată. Bucuria extremă se transformă cu uşurinţă în
supărare şi acum este cel mai bun moment când se poate întâmpla
ceva. La fel ca atunci când îşi ţinea discursul dl. Dungguo de
dimineaţă. Dacă n-aş fi adus nişte roşii şi alte alea la timp, ar fi aruncat
în el cu pietre.
Shi Qiang fusese numit recent şeful poliţiei din Satul Noua Viaţă nr.
5. Pentru hibernatori, faptul că cineva aparţinând Flotei Asiatice,
cineva care nu mai era cetăţean chinez, primise un post oficial într-un
guvern naţional era ceva ciudat. Cu toate acestea munca lui fusese
apreciată de toţi sătenii.
— Pe urmă, nici nu sunt genul să mă las dus de val, oricum,
continuă el, bătându-l pe umeri pe Luo Ji. Şi nici tu nu eşti, băiete.
— Nu, nu sunt, încuviinţă Luo Ji. Am fost mereu în căutarea
satisfacţiei imediate. Viitorul mi-a fost mereu indiferent, deşi pentru o
vreme am fost obligat să devin un Mesia. Poate că starea mea actuală
este un fel de compensare pentru ce am suferit atunci. Mă duc la
culcare. Mă crezi sau nu, Da Shi, chiar o să pot dormi minunat în
noaptea asta.
— Du-te să-ţi vezi colegul! Tocmai a sosit. Victoria umanităţii poate
că nu e tocmai ce-şi dorea.
Luo Ji fu oleacă surprins de remarca lui. Privindu-l pe bărbatul pe
care i-l arăta Shi Qiang cu mâna, îşi dădu seama cu surpriză că era Cel

 415 
cu Faţa la Zid Bill Hines. Faţa lui era cenuşie şi părea că se mişcă în
transă. Stătuse în picioare nu departe de Shi Qiang şi-l observase doar
acum pe Luo Ji. În timp ce se salutară, îmbrăţişându-se, Luo Ji simţi că
trupul lui Hines părea să tremure de slăbiciune.
— Am venit să te caut, îi spuse el lui Luo Ji. Am mai rămas doar noi
doi, gunoiul istoriei, care ne mai putem înţelege unul pe celălalt. Dar
acum, mi-e teamă că nici tu nu mă înţelegi.
— Dar Keiko Yamasuki?
— Îşi aminteşti de Camera de Meditaţie de la Clădirea Adunării
Generale de la ONU, spuse Hines. Era mereu pustie. Turiştii o vizitau
din când în când… Îţi mai aduci aminte de bucata de minereu de fier?
Şi-a făcut seppuku deasupra ei.
— Of…
— Înainte să moară m-a blestemat, spunând că viaţa mea va fi mai
rea decât moartea, fiindcă voi rămâne marcat cu sigiliul mental al
defetismului chiar dacă umanitatea va fi victorioasă. Avea dreptate.
Sufăr cumplit în acest moment. Sigur că sunt bucuros pentru victorie,
dar îmi este imposibil să cred o iotă. E ca şi cum doi gladiatori mi s-ar
lupta în minte. Ştii, e mult mai greu decât să încerci să crezi că apa
este potabilă.
După ce Shi Qiang şi cu el îl duseră pe Hines într-o cameră, Luo Ji
se întoarse în camera lui şi adormi imediat. O visă din nou pe Zhuang
Yan şi pe copil. Când se trezi, soarele strălucea prin geam şi
zaiafeturile continuau afară.

Selecţia naturală zbură la 1% din viteza luminii pe o traiectorie

dintre planeta Jupiter şi Saturn. În spatele ei Soarele era acum mic,
deşi rămânea cea mai strălucitoare dintre stele, în timp ce în faţa ei,
Calea Lactee strălucea cu o putere şi mai mare. Direcţia navei era mai
mult sau mai puţin în direcţia Constelaţiei Lebedei, dar în întinderile
spaţiului extraterestru, viteza ei era imperceptibilă. Unui observator
apropiat, Selecţia naturală i s-ar fi părut suspendată în spaţiul
profund. Dar chiar şi din propriul ei punct de observaţie, toată
mişcarea din Univers fusese anulată, lăsând nava într-o poziţie aparent
statică cu Calea Lactee în faţă şi Soarele în spate. Timpul părea că se
oprise.

 416 
 — Ai eşuat, îi spuse Dongfang Yanxu lui Zhang Beihai. Cu excepţia
celor doi, tot personalul de pe navă se afla în starea de mare adâncă.
Zhang Beihai rămase închis în compartimentul său sferic şi Dongfang
Yanxu, care nu putea să intre, trebui să îi vorbească printr-un sistem
de comunicaţii. Prin secţiunea peretelui ce rămăsese transparentă,
putea vedea bărbatul care deturnase cea mai puternică navă de război
a umanităţii cum plutea lent în mijlocul compartimentului, cu capul
înclinat, atent să noteze ceva în carneţel. În faţa lui plutea o interfaţă
care arăta nava pregătită pentru comanda Înainte Patru, capabilă să
pornească la apăsarea unui buton. În jurul lui pluteau mai multe
globuri de lichid de accelerare pentru starea de mare adâncă ce nu
fuseseră încă evacuate. Uniforma i se uscase, dar ridurile îl făceau să
pară mult mai bătrân.
O ignoră şi continuă să scrie mai departe, cu capul plecat.
— Forţele de urmărire se află la doar 1,2 milioane de kilometri
depărtare de Selecţia naturală, spuse ea.
— Ştiu, spuse el, fără să-şi ridice privirea. Ai fost înţeleaptă când ai
hotărât să menţii toată lumea de pe navă în starea de mare adâncă.
— Aşa trebuia. Altfel ofiţerii şi soldaţii agitaţi ar fi atacat această
cabină. Şi dacă ai fi comandat Selecţia naturală la Înainte Patru, după
cum doreai, i-ai fi omorât pe toţi. Acesta este de altfel şi motivul
pentru care urmăritorii nu s-au apropiat.
Nu spuse nimic. Întoarse o pagină din carneţel şi continuă să scrie.
— Nu ai face aşa ceva, nu? întrebă ea blând.
— Nu ţi-ai imaginat niciodată că voi face nici ce fac acum. Se opri
câteva secunde, apoi adăugă: Noi, cei de pe vremea mea, aveam
propriile noastre concepţii.
— Dar noi nu suntem inamici.
— Nu există inamici sau prieteni permanenţi, doar datorie
permanentă.
— Atunci pesimismul tău în legătură cu războiul e complet
nefondat. Trisolaris tocmai a dat semne că doreşte să discute şi Flota
Solară combinată a pornit în interceptarea sondei trisolariene.
Războiul se va încheia cu victoria umanităţii.
— Am văzut ştirile…
— Şi tot persişti cu defetismul şi cu escapismul tău?

 417 
 — Da, persist.
Ea îşi scutură capul, frustrată:
— Modul tău de gândire chiar este diferit de al nostru. De exemplu,
ai ştiut de la bun început că planul nu va reuşi, fiindcă Selecţia
naturală are doar o cincime din carburant şi va fi interceptată.
El puse creionul jos şi o privi prin peretele transparent al cabinei.
Ochii lui erau calmi ca apa:
— Suntem cu toţii soldaţi, dar ştii care este cea mai mare diferenţă
dintre soldaţii din vremea mea şi soldaţii de acum? Tu hotărăşti
acţiunile tale în funcţie de rezultatele posibile. Dar noi trebuie să ne
îndeplinim datoria indiferent de rezultat. Aceasta a fost singura mea
şansă, aşa că nu am ratat-o.
— Spui asta ca să te simţi mai bine.
— Nu. Ăsta mi-e felul de a fi. Nu mă aştept să înţelegi, Dongfang.
Ne separă două secole, în fond.
— Deci ţi-ai îndeplinit datoria, dar iniţiativa ta escapistă e fără
speranţă. Predă-te.
El îi zâmbi, apoi se întoarse la ce scria:
— Nu a sosit încă momentul. Trebuie să notez tot ce am trăit. Tot ce
s-a întâmplat vreme de două secole trebuie notat aşa ca să fie de folos
celor câteva minţi lucide din următoarele două secole.
— Poţi dicta computerului.
— Nu, sunt obişnuit să scriu de mână. Hârtia durează mai mult
decât un computer. Nu te teme. Îmi voi asuma întreaga
responsabilitate.

Din Yi privi afară pe hubloul mare al navei Quantum. Deşi afişarea

holografică din cabina sferică oferea o imagine mai bună, îi plăcea încă
să vadă lucrurile cu propriii ochi. Iar ceea ce văzu era că se afla pe un
plan întins constând din două mii de sori mici şi strălucitori a căror
lumină părea să-i aprindă părul grizonat. Imaginea îi devenise
familiară în ultimele zile de la lansarea flotei combinate, dar
grandoarea ei încă îl şoca, de fiecare dată când se uita. Flota nu era
astfel configurată ca o demonstraţie de forţă sau măreţie. Într-o
configuraţie navală tradiţională de coloane dispuse în zigzag, radiaţia
produsă de motorul fiecărei nave de război ar fi avut un efect asupra

 418 
navelor din urmă. În această formaţie dreptunghiulară, navele erau
separate de aproape douăzeci de kilometri. Deşi fiecare dintre ele era
în medie de trei sau patru ori mai mare decât un portavion naval, de la
distanţa aceea erau practic nişte puncte şi doar lucirea motoarelor de
fuziune dovedea existenţa lor în spaţiu.
Flota combinată era dispusă într-o formaţie densă, una care mai
fusese folosită doar la trecerea în revistă a flotei. Într-o formaţie
normală de croazieră, navele trebuiau să fie spaţiate la cam trei sute
până la cinci sute de kilometri, aşa că o spaţiere de douăzeci de
kilometri era practic ca o navigare în formaţie strânsă prin ocean.
Mulţi dintre generalii celor trei flote nu erau de acord cu această
formaţie densă, dar formaţiile convenţionale puneau o serie de
probleme spinoase. În primul rând, era vorba despre principiul
corectitudinii în oportunitatea de luptă. Dacă apropierea de sondă s-ar
fi făcut într-o formaţie standard, atunci navele de la margine ar fi fost
încă la zeci de mii de kilometri depărtare de ţintă atunci când formaţia
atingea distanţa minimă. Dacă lupta ar fi început în timpul capturării,
s-ar fi putut considera că un număr destul de mare de nave nu luaseră
parte, lăsându-le nemenţionate în manualele de istorie şi pline de
regrete. Dar cele trei flote nu se puteau diviza în propriile lor
subformaţii, deoarece era imposibil să se coordoneze care dintre ele
avea să ocupe cea mai avantajoasă poziţie în formaţia generală. Aşa că
formaţia trebuia să fie cât mai densă posibil, o formaţie de trecere în
revistă care amplasa toate navele la o distanţă de luptă faţă de inamic.
Un al doilea motiv pentru alegerea acestei formaţii a fost că
Internaţionala Flotei şi Naţiunile Unite doreau imagini impresionante,
nu atât pentru că doreau să facă paradă de forţa lor în faţa Trisolaris, ci
ca să ofere maselor ceva vrednic de privit. Impactul vizual avea o
semnificaţie politică extraordinară pentru ambele grupări. Şi cum
forţa inamică principală se afla încă la doi ani-lumină distanţă,
formaţia densă nu se afla cu siguranţă în niciun fel de pericol.
Quantum se afla într-un colţ al formaţiei, ceea ce-i oferea lui Ding
Yi o privelişte de ansamblu a flotei. Când traversară orbita lui Saturn,
toate motoarele de fuziune se orientară spre direcţia de mers a flotei şi
aceasta începu să încetinească. Acum, în timp ce flota se apropia de
sonda trisolariană, avea o velocitate negativă – mergea înapoi spre

 419 
Soare, în timp ce distanţa care o despărţea de ţinta ei se micşora.
Ding Yi duse o pipă la gură. Cum nu mai exista tutun de pipă în
această eră, ceea ce-i atârna de buze era o pipă goală cu o aromă de
tutun veche de două secole, slabă şi de nedesluşit, ca o amintire din
trecut.
Fusese deşteptat cu şapte ani în urmă şi de atunci predase la secţia
de fizică a Universităţii. În anul ce trecuse solicitase în scris flotei să îl
includă printre oamenii care urmau să examineze sonda trisolariană
de aproape când avea să fie interceptată. Deşi Ding Yi era privit cu
mare respect, cererea lui fusese refuzată până când declarase că se va
sinucide în faţa celor trei comandanţi ai flotei dacă aceştia nu se
conformau dorinţei sale. Apoi aceştia spuseseră că se vor mai gândi la
asta. De fapt, selecţia primei persoane care să intre în contact cu proba
era o chestiune spinoasă, deoarece primul contact cu sonda însemna
primul contact cu Trisolaris. În baza respectării principiului
corectitudinii, de care trebuia să se ţină seama în timpul interceptării,
niciuneia dintre cele trei flote nu i se permitea să aibă singură această
onoare, iar trimiterea unui reprezentant din partea fiecăreia punea tot
felul de probleme operaţionale şi putea complica lucrurile. Aşa că
misiunea trebuia să fie preluată de cineva din afara Internaţionalei
Flotei. Ding Yi era bineînţeles cel mai potrivit candidat, deşi mai exista
încă un alt motiv nespus de care depindea în fond aprobarea cererii
sale: nici Internaţionala Flotei şi nici Internaţionala Terrei nu-şi
puneau mari speranţe în obţinerea sondei, deoarece era practic cert că
se va autodistruge în timpul sau după interceptare. Înainte să se
întâmple acest lucru, observarea acesteia de aproape şi intrarea în
contact erau obligatorii, dacă doreau să obţină cât mai multe date era
posibil. Şi, ca descoperitor al macroatomului şi inventatorul fuziunii
controlate, fizicianul veteran era cel mai calificat în acest domeniu. În
orice caz, viaţa lui Din Yi îi aparţinea şi, la cei optzeci şi trei de ani ai
săi, incomparabilele lui calificări îi dădeau, evident bătrânului puterea
de a face orice îşi dorea.
La ultima şedinţă a comandamentului de pe Quantum înaintea
începerii interceptării, Ding Yi văzu o imagine a sondei trisolariene.
Trei nave de urmărire fuseseră trimise de către cele trei flote pentru
înlocuirea Umbrei Albastre a Internaţionalei Terra. Ele captaseră o

 420 
imagine de la o distanţă de cinci sute de kilometri de ţintă, cea mai
mică distanţă faţă de sondă la care ajunsese orice astronavă umană.
Sonda era cam atât de mare pe cât se aşteptau, era lungă de 3,5 metri
şi, văzând-o, Ding Yi avu aceeaşi impresie ca toţi ceilalţi: o picătură de
mercur. Sonda avea o formă perfectă de lacrimă, rotundă la partea
superioară şi ascuţită la partea inferioară, cu o suprafaţă atât de
netedă, încât reflecta totul. Calea Lactee se reflecta pe suprafaţa ei ca
un model neted de lumină care-i dădea picăturicii de mercur o
frumuseţe pură. Iar forma ei de picătură era atât de naturală încât
observatorii îşi imaginară că e în stare lichidă, şi prin urmare ar fi fost
imposibil să aibă o structură internă.
Ding Zi rămase tăcut după ce văzu imaginea sondei. Nu vorbi la
şedinţă şi expresia lui era mohorâtă.
— Maestre Ding, păreţi preocupat, spuse căpitanul.
— Nu mă simt bine, spuse el încet şi arătă spre sonda holografică cu
pipa sa.
— De ce? Arată ca o operă de artă perfect inofensivă, spuse un
ofiţer.
— Exact de asta nu mă simt aşa de bine, zise Ding Yi, scuturând din
capul grizonat. Pare că e o formă de artă şi nu o sondă interstelară. Nu
e semn bun când ceva e atât de diferit de imaginaţia noastră.
— Este aparte. Suprafaţa ei este complet sigilată. Unde se află duza
motorului?
— Şi totuşi motorul se aprinde. Am observat acest lucru. Când s-a
aprins pentru a doua oară, Umbra Albastră nu a fost destul de aproape
ca să capteze imaginea la timp, aşa că nu ştim de unde a venit lumina.
— Ce masă are? întrebă Ding Yi.
— Nu avem o valoare exactă în acest moment. Valoarea
aproximativă, obţinută cu ajutorul unor instrumente gravitaţionale de
mare precizie, pare mai mică de zece tone.
— Atunci măcar nu e făcută din materia dintr-o stea neutronică.
Căpitanul puse capăt discuţiei şi continuă cu şedinţa. Îi spuse lui
Ding Yi:
— Maestre Ding, iată cum a pregătit flota vizita dumneavoastră:
După ce nava fără echipaj îşi încheie capturarea ţintei şi-şi
îndeplineşte perioada de observare, dacă nu se descoperă nimic

 421 
neobişnuit, veţi pătrunde în nava de capturare cu ajutorul unei navete
şi veţi efectua o observare de aproape a ţintei. Nu puteţi rămâne mai
mult de cincisprezece minute. Dumneaei este maiorul Xizi. Ea
reprezintă Flota Asiatică şi vă va însoţi în timpul efectuării examinării
dumneavoastră.
O tânără în uniformă îl salută pe Ding Yi. Ca toate celelalte femei
din cadrul flotei, era înaltă şi zveltă, întruchiparea însăşi a Noii
Umanităţi Spaţiale.
După ce privi scurt spre maior, Ding Yi se întoarse spre căpitan:
— De ce trebuie să mai fie cineva cu mine? Nu pot să mă duc
singur?
— Sigur că nu, domnule. Nu sunteţi familiarizat cu mediul cosmic
şi vă trebuie asistenţă în timpul întregului proces.
— În acest caz mai bine nu merg. Chiar trebuie să fiu supravegheat
de cineva…
Se opri înainte să completeze „până la moarte”.
Căpitanul spuse:
— Maestre Ding, această călătorie este periculoasă, sigur că da, dar
nu neapărat într-atât de periculoasă. Dacă sonda se autodistruge,
atunci aceasta se va întâmpla cel mai probabil în tipul interceptării.
Probabilitatea de autodistrugere la două ore după interceptare este
foarte scăzută, atâta timp cât procesul de examinare nu foloseşte
instrumente distructive.
La drept vorbind, motivul cel mai important pentru care
Internaţionalele Terra şi Flota hotărâseră să trimită un om spre sondă
nu era pentru o inspecţie. Când lumea văzuse sonda pentru prima
oară, fuseseră cu toţii fascinaţi de înfăţişarea ei exterioară superbă.
Picătura de mercur era atât de frumoasă, atât de simplă ca formă, dar
atât de frumos gândită, cu fiecare punct de pe suprafaţă exact la locul
lui. Era impregnată de un dinamism graţios, de parcă în fiecare
moment ar fi picurat fără sfârşit în noaptea cosmică. Dădea senzaţia
că, în cazul când artiştii umani ar fi încercat să creeze toate formele
închise şi netede posibile, nu ar fi reuşit să facă una ca aceasta. Fiindcă
depăşea orice imaginaţie. Nici măcar în Republica lui Platon nu
existase o asemenea formă perfectă: mai dreaptă decât linia cea mai
dreaptă, mai circulară decât un cerc perfect, un delfin oglindit care

 422 
sare dintr-o mare de vise, o cristalizare a întregii iubiri din univers…
Frumuseţea se însoţeşte mereu cu binele, aşa că dacă chiar ar exista o
demarcaţie între bine şi rău în Univers, acest obiect ar fi fost parte din
lucrurile bune.
Astfel că se formă o ipoteză rapidă: obiectul poate că nici nu era o
sondă. Observaţiile ulterioare confirmară, până la un punct, această
ipoteză. Oamenii i-au observat, mai întâi, exteriorul, finisajul perfect
care o transforma într-un reflector total. Flota efectuase un
experiment asupra sondei folosind o cantitate mare de echipament de
monitorizare. Întreaga ei suprafaţă fusese iradiată cu diferite lungimi
de undă de unde electromagnetice de înaltă frecvenţă şi fusese
măsurat gradul de reflexie. Spre uluirea lor, descoperiră că la fiecare
frecvenţă, inclusiv cea a luminii vizibile, gradul de reflexie era practic
100%. Nu se observase nicio absorbţie. Acest lucru însemna că sonda
nu putea detecta niciun fel de unde de înaltă frecvenţă – sau, în
termeni profani, că era oarbă. Acest design neutru trebuia să aibă o
semnificaţie specială. Presupunerea cea mai rezonabilă fusese aceea că
era un semn de bunăvoinţă din partea Trisolaris pentru umanitate,
exprimat printr-un design nefuncţional şi o formă frumoasă. O sinceră
dorinţă de pace.
Aşa că sondei i se dădu un nou nume inspirat de forma ei:
„Picăturica”. Atât pe Terra, cât şi pe Trisolaris, apa era o sursă de viaţă şi
un simbol al păcii.
Opinia publică susţinea că trebuia trimisă o delegaţie oficială
pentru a intra în contact cu Picăturica, şi nu o echipă de explorare
formată dintr-un fizician şi trei ofiţeri obişnuiţi. Dar după o evaluare
atentă, Internaţionala Flotei decise să-şi menţină planul iniţial
neschimbat.
— Nu puteţi măcar să trimiteţi pe altcineva în loc? Cum s-o lăsaţi
pe domnişoara aceasta… spuse Ding Yi, gesticulând în direcţia lui Xizi.
Xizi îi zâmbi şi-i spuse:
— Maestre Ding, sunt Ofiţerul Ştiinţific al Quantum. Sunt
responsabilă de expediţiile ştiinţifice din afara navei în timpul
călătoriilor noastre. Aceasta este datoria mea.
— Iar femeile reprezintă jumătate din flotă, vorbi căpitanul. Trei
oameni vă vor însoţi. Ceilalţi doi sunt ofiţeri ştiinţifici trimişi de

 423 
Flotele Europeană şi Nord-Americană. Vor fi prezenţi aici în curând.
Maestre Ding, permiteţi-mi să repet un lucru: Conform Deciziei CCFS,
trebuie să fiţi primul care să intre în contact cu ţinta. Doar după aceea
vor avea şi dumnealor permisiunea să intre în contact.
— Nu are niciun sens, spuse Ding Yi, scuturând din cap.
Umanitatea nu s-a schimbat absolut deloc. Este atât de dornică să
vâneze frivolitatea… Dar, fiţi pe pace, voi face cum doriţi. Vreau doar să
arunc o privire, asta-i tot. Ceea ce mă interesează este teoria din
spatele acestei supertehnologii. Doar că mi-e teamă că viaţa asta este…
ah.
Căpitanul pluti spre el şi-i spuse îngrijorat:
— Maestre Ding, puteţi să mergeţi să vă odihniţi acum.
Interceptarea va începe în curând şi trebuie să vă păstraţi energia
înainte de începerea expediţiei dumneavoastră.
Ding Yi îl privi pe căpitan. Pentru o clipă nu înţelese că şedinţa avea
să continue după plecarea sa. Apoi se uită înapoi la imaginea
Picăturicii, observând cum capătul ei rotund reflecta un şir regulat de
lumini care se deforma în urmă, amestecându-se cu tiparul reflectat al
Căii Lactee. Aceea era flota. Privi din nou spre comandanţii de pe
Quantum care pluteau în faţa lui şi erau cu toţii atât de tineri. Nişte
copii. Păreau atât de nobili şi de desăvârşiţi, de la căpitan până la
locotenenţi, şi ochii lor străluceau de o înţelepciune dumnezeiască.
Lumina flotei care pătrundea prin hublouri era nuanţată ca un apus de
aur de geamul cu protecţie împotriva strălucirii, învăluindu-i pe toţi în
auriu. În spatele lor plutea imaginea Picăturicii ca un simbol de argint
supranatural, transformând locul în ceva nepământean şi
transcendent, şi pe ei toţi într-o mulţime de zei pe vârful Muntelui
Olimp… Ceva îl tulbură adânc şi se nelinişti.
— Maestre Ding, mai aveţi să ne spuneţi ceva? întrebă căpitanul.
— Păi… Mâinile i se mişcau fără rost şi-şi scăpă pipa, care pluti prin
aer. Aş vrea să spun cât de grozav v-aţi purtat cu mine zilele astea,
dragi copii…
— Sunteţi omul pe care-l admirăm cel mai mult, zise vicecăpitanul.
— O… deci ar fi câteva lucruri pe care chiar aş vrea să vi le spun.
Nişte… Prostii de om bătrân. Nu trebuie să le luaţi în serios. Cu toate
astea, măi, copii, ca unul care a traversat două secole, am trecut prin

 424 
ceva mai multe decât voi… Sigur, aşa cum am spus, nu luaţi prea tare
în serios…
— Maestre Ding, dacă aveţi ceva de spus, vă rog să ne spuneţi. Ştiţi
cât vă respectăm.
Ding Yi încuviinţă. Apoi arătă în sus:
— Dacă nava asta trebuie să intre în acceleraţie maximă, fiecare de
aici ar trebui să… să se scufunde într-un lichid.
— Aşa este. În starea de mare-adâncă.
— Exact. Starea de mare-adâncă. Ding Yi ezită din nou şi medită o
clipă înainte de a continua: Când ne ducem să facem examinarea, aţi
putea pune nava asta, cum îi zice, Quantum, în starea de mare-
adâncă?
Ofiţerii se uitară unii la alţii, surprinşi şi căpitanul spuse:
— De ce?
Mâinile lui Ding Yi începură din nou să se mişte necontrolat. Părul
îi strălucea alb în lumina flotei. Aşa cum observase cineva atunci când
venise prima oară la bord, semăna destul de mult cu Einstein:
— Ei bine, nu ar fi rău s-o faceţi, nu? Ştiţi, am o senzaţie nu prea
bună.
Apoi tăcu, cu ochii în depărtările infinite. În cele din urmă, întinse
mâna, îşi luă pipa din aer şi şi-o puse în buzunar. Fără să-şi ia rămas-
bun, îşi manevră neîndemânatic centura superconductoare ca să poată
pluti până la uşă, în timp ce ofiţerii îl urmăreau din priviri.
Când ajunse la jumătatea drumului, se întoarse încet spre ei:
— Copii, ştiţi cu ce m-am ocupat toţi anii ăştia? Am predat fizica la
universitate şi i-am consiliat pe doctoranzi. Şi cum se uita afară la
galaxie, un zâmbet misterios îi umplu faţa – colorat cu un strop de
tristeţe, după cum observară şi ofiţerii. Copii, un om de acum două
secole e încă în stare să predea fizica astăzi. Apoi se întoarse şi plecă.
Căpitanul voi să-i spună ceva, dar acum, că plecase, cuvintele nu
mai reuşeau să iasă. Rămase cufundat în gânduri. Unii dintre ofiţeri
priviră Picăturica, dar cei mai mulţi îşi concentrară atenţia asupra
căpitanului.
— Căpitane, n-o să-l luaţi în serios, nu? întrebă un locotenent.
— Este un om de ştiinţă înţelept, dar rămâne un om din trecut.
Gândurile lor despre lucrurile moderne sunt mereu… adăugă cineva.

 425 
 — Dar în domeniul său, umanitatea nu a făcut niciun progres. Am
rămas tot la nivelul din epoca lui.
— A vorbit despre intuiţie. Cred că intuiţia lui a descoperit ceva,
spuse un ofiţer cu un glas plin de respect.
— Pe lângă asta… se grăbi să vorbească şi Xizi. Dar privindu-i pe
ofiţerii din jur care erau mai mari în grad, îşi înghiţi vorbele.
— Maiorule, continuă, te rog! spuse căpitanul.
— Pe lângă asta, aşa cum a spus, nu ar fi rău s-o facem, spuse ea.
— Gândiţi-vă aşa, spuse un vicecăpitan. Conform planurilor noastre
de luptă actuale, dacă capturarea dă greş şi Picăturica scapă pe
neaşteptate, atunci flota nu poate să lanseze după ea decât nave de
vânătoare ca forţă de urmărire. Dar urmărirea pe distanţe lungi trebuie
să fie de clasă interstelară, iar flota ar trebui să aibă pregătite nave de
luptă. Aceasta a fost o omisiune din plan.
— Să facem un raport către flotă, spuse căpitanul.
Aprobarea flotei veni rapid: După ce echipa de examinare pleacă,
Quantum şi nava de război de clasă stelară din apropriere, Vârsta de
Bronz, trebuie să intre în starea de mare-adâncă.

Pentru capturarea Picăturicii, formaţia flotei menţinu o distanţă de

o mie de kilometri de ţintă, o cifră hotărâtă în urma unui calcul extrem
de atent. Erau mai multe ipoteze despre modul în care Picăturica s-ar
fi putut autodistruge, dar eliberarea maximă de energie ar fi venit din
autodistrugerea prin anihilarea prin antimaterie. De vreme ce
Picăturica avea o masă de mai puţin de zece tone, explozia cea mai
mare de energie ce trebuia luată în considerare era aceea produsă de
anihilarea a cinci tone de materie şi a cinci tone de antimaterie. Acea
anihilare, dacă ar fi avut loc pe Terra, ar fi fost suficientă pentru
distrugerea întregii vieţi de la suprafaţa planetei, dar în spaţiu energia
ar fi eliberată în întregime sub forma unei radiaţii uşoare. Pentru
navele de război din clasa stelară cu capacitatea lor de
superantiradiaţie, o distanţă de o mie de kilometri era destul de mare
pentru a permite o marjă de siguranţă suficientă.
Capturarea avea să fie realizată de Mantis, o navă mică fără pilot
care mai fusese folosită anterior pentru colectarea specimenelor
minerale de pe centura de asteroizi. Caracteristica ei principală era că

 426 
avea un braţ robotic extrem de lung.
La începutul operaţiunii, Mantis, traversă limita de cinci sute de
kilometri menţinută de nava de monitorizare precedentă şi se apropie
cu grijă de ţintă, zburând lent şi făcând pauze de mai multe minute la
fiecare cincizeci de kilometri pentru ca sistemul de monitorizare
omnidirecţional dens din spatele ei să poată executa o scanare
completă a ţintei. Numai după ce acesta confirma absenţa
anormalităţilor, nava îşi continua drumul.
La distanţa de o mie de kilometri de ţintă, flota combinată îşi
armonizase viteza cu cea a Picăturicii şi majoritatea navelor de război
îşi opriseră motoarele de fuziune pentru a pluti tăcute prin abisul
spaţiului, cu carenele lor metalice uriaşe reflectând lumina palidă a
soarelui. Erau ca nişte oraşe spaţiale abandonate şi întreaga formaţie a
flotei era ca un Stonehenge preistoric şi silenţios. Cei 1,2 milioane de
oameni din flotă îşi ţinură respiraţia în timp ce urmăriră nava Mantis
înaintând pe scurtul ei traseu.
Imaginile văzute de cei din flotă călătoreau cu viteza luminii preţ de
trei ore înainte să ajungă pe Terra, unde erau transmise ochilor a trei
miliarde de oameni care-şi ţineau şi ei răsuflarea. Orice activitate din
lumea oamenilor se oprise. Maşinile zburătoare dispăruseră din
copacii uriaşi şi o nemişcare se pogorâse peste metropolele subterane.
Chiar şi reţeaua de informaţie globală, plină de activitate vreme de trei
secole de când apăruse, se golise de utilizatori. Majoritatea
transmisiunilor de date erau imagini de la douăzeci de AU depărtare.
Înaintând cu opriri, navei Mantis îi luă o jumătate de oră ca să
parcurgă o distanţă care în spaţiu abia dacă însemna jumătate de pas.
În cele din urmă se opri, suspendată în spaţiu, la cincizeci de metri de
ţintă. Acum reflexia distorsionată a navei Mantis putea fi văzută cu
claritate pe suprafaţa de mercur a Picăturicii. Multiplele instrumente
ale navei începură o scanare de aproape a ţintei, mai întâi confirmând
observaţiile anterioare: temperatura suprafeţei Picăturicii era chiar
mai scăzută decât cea a spaţiului înconjurător, aproape de zero
absolut. Oamenii de ştiinţă se gândiseră că probabil exista la interiorul
Picăturicii un soi de echipament puternic de răcire, dar instrumentele
de pe Mantis tot nu reuşeau să detecteze nimic despre structura
internă a ţintei.

 427 
 Mantis întinse spre ţintă braţul robotic extralung, pornind şi
oprindu-se pe toată distanţa de cinci zeci de metri. Dar sistemul de
monitorizare dens nu înregistră nimic anormal. Chinuitorul proces
dură jumătate de oră înainte ca vârful braţului să ajungă, în cele din
urmă, la poziţia ţintei şi s-o atingă: un obiect ce venise de la patru ani-
lumină distanţă pe un traseu spaţial ce durase aproape două secole.
Când cele şase degete ale braţului robotic apucară strâns Picăturica în
sfârşit, un milion de inimi din flotă bătură la unison, şi le răspunseră
peste trei ore de alte trei miliarde de inimi de pe Terra.
Ţinând Picăturica, braţul mecanic aşteptă nemişcat. Când ţinta
continuă să nu reacţioneze în niciun fel, nearătând vreo anormalitate
timp de zece minute, începu s-o tragă după el.
În acel moment oamenii observară un contrast ciudat: Braţul
mecanic era evident proiectat doar ca un obiect funcţional, cu un
cadru de oţel rezistent şi elemente hidraulice expuse vederii care
păreau complicat de tehnologice şi primitiv de industriale. În timp ce
Picăturica rămânea într-o formă perfectă, o picătură de lichid solid
lucind armonios, a cărei frumuseţe sofisticată anihila orice sens
funcţional sau tehnic şi care exprima imponderabilitatea şi detaşarea
filosofiei şi a artei. Gheara de oţel a braţului robotic ţinea Picăturica
aşa cum mâna păroasă a Australopithecus ar fi înşfăcat o perlă.
Picăturica părea atât de fragilă, ca interiorul de sticlă al unui termos în
spaţiu, despre care toţi se temeau că va fi sfărâmat de gheară. Dar nu
se întâmplă acest lucru şi braţul robotic începu să se retragă.
Mai trecu o jumătate de oră până când braţul se retrase şi trase
Picăturica în cabina principală a navei Mantis, după care doi pereţi se
uniră treptat. Dacă ţinta urma să se autodistrugă, acum era momentul
cel mai potrivit. Flota şi apoi Terra, mai târziu, aşteptară în linişte, de
parcă prin această tăcere ar fi putut auzi sunetul timpului trecând prin
spaţiu.
Trecură două ore, şi tot nimic.

Faptul că Picăturica nu se auto-distrusese era dovada finală a ceea

ce oamenii ghiciseră deja: dacă ar fi fost o sondă militară, s-ar fi
autodistrus după căderea în mâinile inamice. Acum era sigur că era un
cadou din partea Trisolaris pentru umanitate, un semn de pace trimis

 428 
în modul acela ciudat de exprimare al acelei civilizaţii.
Din nou lumea explodă de bucurie. De data aceasta zaiafetul nu
mai fu atât de sălbatic şi de dezlănţuit ca cel dinainte, fiindcă victoria
umanităţii de la sfârşitul războiului nu mai putea fi o surpriză. Chiar
dacă s-ar fi făcut o mie de paşi înapoi, chiar dacă negocierile viitoare ar
fi ajuns la impas şi războiul ar fi continuat, umanitatea tot ar fi ieşit
victorioasă într-un final, deoarece prezenţa în spaţiu a flotei
combinate le dăduse maselor o impresie vizuală de putere omenească.
Terra avea acum încrederea liniştită că se poate confrunta cu orice fel
de inamic.
După sosirea Picăturicii, sentimentele oamenilor faţă de Trisolaris
începură să se schimbe încet-încet. Începură să recunoască din ce în ce
mai mult că rasa care mărşăluia spre Sistemul Solar era o mare
civilizaţie, una care trecuse prin mai mult de două sute de catastrofe
ciclice pe care le înduraseră cu o tenacitate incredibilă. Călătoria lor
anevoioasă de patru ani-lumină de-a lungul imensităţii spaţiului avea
ca scop doar găsirea unei stele stabile, a unui cămin unde să-şi poată
duce vieţile… Sentimentele publice faţă de Trisolaris începuseră să se
schimbe de la duşmănie şi ură spre simpatie, compasiune şi chiar
admiraţie. Oamenii îşi dăduseră seama şi de altceva: Trisolaris
trimisese cele zece picături cu două secole în urmă, dar umanitatea
realizase adevărata lor semnificaţie doar acum. Asta se întâmpla, fără
îndoială, pentru că trisolarienii erau extrem de subtili şi pe de altă
parte reprezenta o reflecţie a faptului că starea de spirit a umanităţii
fusese deformată de propria ei istorie sângeroasă. În cursul unui
referendum online global, procentul cetăţenilor ce susţineau Proiectul
Luminii Solare crescu rapid şi balanţa înclină din ce în ce mai mult
spre Planul de Supravieţuire Puternică, ce oferea o rezervaţie
trisolariană pe planeta Marte.
ONU şi flotele îşi grăbiră pregătirile de negociere şi cele două
internaţionale începură organizarea delegaţiilor.
Toate acestea se petrecură în ziua următoare de la capturarea
Picăturicii.
Dar ceea ce-i entuziasmă cel mai mult pe oameni nu fură faptele
dinaintea ochilor lor, ci conturul rudimentar a unui viitor frumos: ce
paradis fantastic avea să devină Sistemul Solar după ce se vor uni

 429 
tehnologia trisolariană cu energia umană!

Cam la aceeaşi distanţă de partea cealaltă a soarelui, Selecţia

naturală naviga tăcut la un procent din viteza luminii.
— Mesaj primit chiar acum: Picăturica nu s-a autodistrus la
capturare, îi spuse Dongfang Yanxu lui Zhang Beihai.
— Ce este aia picătură? întrebă el.
Se uitară unul la celălalt prin peretele transparent. Faţa lui părea a
unui nebun.
— Sonda trisolariană. Acum avem confirmarea că este un cadou
făcut rasei umane, o expresie a dorinţei de pace trisolariene.
— Chiar aşa? Asta e foarte bine.
— Nu pare să-ţi pese prea mult.
El nu-i răspunse. În schimb, îşi ridică carneţelul în faţă cu ambele
mâini:
— Am terminat. Apoi şi-l puse într-un buzunar care se închidea
bine.
— Deci poţi acum să predai comanda Selecţiei naturale?
— Pot, dar mai întâi aş vrea să ştiu ce intenţionezi să faci după ce
vei primi iar comanda asupra navei.
— Să încetinesc.
— Ca să te întâlneşti cu forţele urmăritoare?
— Da. Stocul de carburant este sub nivelul necesar întoarcerii, aşa
că trebuie să alimentăm înainte să putem să ne întoarcem în Sistemul
Solar. Dar forţa de urmărire nu are destul carburant pentru noi. Acele
şase nave au doar jumătate din tonajul Selecţiei naturale şi în misiunea
lor de urmărire au accelerat la cinci la sută din viteza luminii şi au
încetinit tot atâta. Au destul carburant să se întoarcă. Aşa că
personalul Selecţiei naturale va trebui să se întoarcă la bordul forţei de
urmărire. Mai târziu, o navă ce va avea destul carburant va fi trimisă
după Selecţia naturală pentru a o aduce înapoi în Sistemul Solar, dar
toate acestea vor necesita timp. Trebuie să încetinim cât mai mult
posibil înainte de plecare pentru a reuşi să micşorăm acest timp.
— Nu încetini, Dongfang.
— De ce?
— Încetinirea va consuma tot carburantul Selecţiei naturale. Nu

 430 
putem deveni o navă fără carburant. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla.
În poziţia ta de căpitan, ar trebui să iei asta în considerare.
— Ce se va întâmpla? Viitorul e limpede: Războiul se va sfârşi şi
umanitatea va câştiga şi se va dovedi că ai greşit pe toate planurile!
El zâmbi în faţa entuziasmului ei, de parcă ar fi încercat să-l
atenueze. Dar uitându-se la ea, avea o moliciune în ochi pe care nu o
avusese înainte. Aceasta o tulbură. I se părea că defetismul lui era
incredibil şi-l suspecta că avusese alte motive pentru a dezerta. Se
întrebase chiar dacă era complet sănătos la cap. Dar dintr-un motiv de
neînţeles, simţi un oarecare ataşament faţă de el. Plecase de lângă tatăl
ei când era încă foarte tânără, un lucru deloc nefiresc pentru un copil
din era aceasta. Dragostea părintească era ceva demodat. Dar la
soldatul acesta străvechi din secolul XXI, începuse s-o înţeleagă.
El spuse:
— Dongfang, vin din timpuri tulburi. Sunt un realist. Tot ce ştiu
este că duşmanul este încă acolo şi se apropie de Sistemul Solar. Ca un
soldat ce ştie asta, nu pot fi liniştit decât când toată lumea se va afla în
siguranţă… Nu încetini. Aceasta este condiţia pe care o pun ca să-ţi
predau comanda. Sigur, singura garanţie pe care o am este caracterul
tău.
— Promit că Selecţia naturală nu va încetini.
Zhang Beihai se întoarse şi pluti spre panoul de interfaţă, unde
selectă interfaţa pentru transferul de autorizări şi-şi introduse parola.
După o serie de loviri uşoare, o opri.
— Ţi-am transferat autorizarea de căpitan al Selecţiei naturale.
Parola este tot Marlboro, spuse el, fără s-o privească.
Dongfang Yanxu deschise o interfaţă în aer şi confirmă spusele lui.
— Mulţumesc. Dar îţi cer să nu ieşi din cabină deocamdată şi nici
să nu deschizi uşa. Personalul navei se trezeşte acum din starea de
mare-adâncă şi mi-e teamă că s-ar putea purta agresiv cu tine.
— O să mă pună să merg pe scândură?
Văzându-i chipul nedumerit, izbucni în râs:
— E o formă de pedeapsă cu moartea de pe navele de pe timpuri.
Dacă ar fi fost aplicată şi în zilele de azi, ar fi trebuit să arunci un
criminal ca mine direct în spaţiu… Nu-i nimic. Chiar mi-ar plăcea să
fiu singur.

 431 
 Naveta care ieşi plutind din Quantum părea, în comparaţie cu nava
mamă, la fel de mică ca o maşină care iese dintr-un oraş. Lumina
motorului ilumina doar o porţiune mică din carena navei, ca o
lumânare sub peretele unei stânci. Ieşi din umbra navei Quantum la
lumina soarelui, cu duza motorului strălucindu-i ca un licurici în
zborul ei spre Picăturica aflată la o mie de kilometri depărtare.
Echipa de explorare era formată din patru oameni: un maior şi un
locotenent-colonel de la Flotele Europeană şi Nord Americană, din
Ding Yi şi din Xizi.
Prin hublou, Ding Yi privi afară la formaţia flotei care se îndepărta.
Quantum, aflat într-un colţ, părea încă masivă, dar cel mai apropiat
vecin al ei, nava Cloud, părea atât de mică că forma ei nici nu putea fi
desluşită. Iar mai departe, rândurile de nave erau doar nişte rânduri de
puncte din câmpul lui vizual. Ding Yi ştia că formaţia dreptunghiulară
avea o sută de nave în lungime şi douăzeci în lăţime şi încă
cincisprezece nave care făceau manevre în afara formaţiei. Dar când
începu să numere pe lungime, când ajunse la treizeci nu mai putu
vedea clar şi nu se aflau decât la şase sute de kilometri depărtare. Era
la fel şi dacă priveai în sus, unde latura scurtă se întindea pe verticală.
Navele de război care puteau fi distinse în depărtare erau doar puncte
neclare de lumină sub lumina palidă a soarelui, aproape de nedesluşit
de fundalul cu stele. Formaţia flotei ar fi fost complet vizibilă cu
ochiul liber doar la pornirea motoarelor. Flota combinată era o matrice
de o sută pe douăzeci, în spaţiu. Îşi imagină o altă matrice care s-ar fi
înmulţit cu ea, şi elementele orizontale ale uneia înmulţite la rândul
lor cu elementele verticale ale celeilalte formând o matrice şi mai
mare, deşi în realitate singurul determinant pentru matrice era doar
un punct minuscul: Picăturica. Nu-i plăcea asimetria extremă în
matematică, aşa că încercarea lui de a se calma prin această gimnastica
mentală dădu greş.
Când forţa de accelerare diminuă, începu o discuţie cu Xizi, care
stătea lângă el:
— Fetiţo, eşti din Hangzhou?
Xizi privea fix înainte, de parcă ar fi încercat să localizeze nava
Mantis, care era încă la sute de kilometri depărtare. Apoi îşi reveni şi

 432 
scutură din cap:
— Nu, Maestre Ding. M-am născut în Flota Asiatică. Nu ştiu dacă
numele meu are vreo legătură cu Hangzhou48. Am fost acolo, însă. Este
un loc frumos.
— Era un loc frumos pe vremea mea. Dar Lacul de Vest s-a
transformat acum în Lacul Semilună şi se află în deşert… Dar, chiar
dacă deşertul este peste tot, lumea de azi tot îmi aduce aminte de sud
şi de epoca în care femeile erau tot atât de graţioase ca apa. În timp ce
spunea lucrurile acestea, o privea pe Xizi, a cărei siluetă încântătoare
era scoasă în evidenţă de lumina blândă a soarelui îndepărtat care
pătrundea prin hublou. Fetiţo, când mă uit la tine, îmi aminteşti de
cineva la care am ţinut mult odată. Era maior, la fel ca tine şi, deşi nu
era atât de înaltă, era tot atât de frumoasă…
— Probabil că multe fete s-au îndrăgostit de dumneavoastră pe
vremuri, îi spuse Xizi lui Ding Yi, întorcându-se spre el.
— Nu le deranjam pe fetele care-mi plăceau. Credeam în cuvintele
lui Goethe: „Şi dacă te iubesc, ce te priveşte pe tine?”
Xizi râse.
— Ah, continuă el, dacă aş fi putut să am aceeaşi atitudine şi faţă de
fizică! Cel mai mare regret din viaţa mea a fost că am fost orbiţi de
sophoni. Dar există şi un punct de vedere mai pozitiv în legătură cu
asta: Şi dacă explorăm legile naturii, ce le priveşte pe ele? Poate că
într-o zi umanitatea – sau poate altcineva – va explora legile atât de
amănunţit, încât vor fi în stare să schimbe nu numai propria lor
realitate, dar poate şi întregul Univers. Vor fi în stare să dea oricărui
sistem stelar orice formă doresc, ca şi cum ar frământa o minge de
aluat. Şi ce dacă? Legile tot nu se vor schimba. Da, ele vor continua să
fie acolo, acea prezenţă neschimbată, mereu tânără, aşa cum ne
amintim o iubită… În timp ce vorbea arătă la hublou spre
strălucitoarea Cale Lactee: Şi când mă gândesc la asta, toate
problemele mele dispar.
Xizi nu spuse nimic şi peste ei se coborî o linişte adâncă. Mantis era
acum vizibilă, deşi doar ca un punct de lumină aflat la două sute de

48 Xizi este un alt nume pentru Xi Shi, una dintre cele Patru Frumuseți ale Chinei
antice, care locuia lângă Hangzhou. Lacul de Vest (Xihú) din Hangzhou este asociat
anume cu Xi Shi (n. tr. Joel Martinsen).
 433 
kilometri depărtare. Naveta se roti la 180 de grade şi duza motorului,
orientată acum înaintea lor, începu să încetinească.
Flota se afla acum direct în faţa navetei, la aproximativ opt sute de
kilometri distanţă, o distanţă mică în spaţiu, dar una care transforma
acele nave masive de război în nişte puncte abia vizibile. Flota însăşi se
putea distinge pe fundalul înstelat doar datorită rândurilor ei
ordonate. Întreaga formaţiune dreptunghiulară părea o grilă
acoperind Calea Lactee cu regularitatea ei ce contrasta puternic cu
haosul câmpului stelar. Acum, dimensiunea ei măreaţă, chiar
micşorată de distanţă, făcea ca puterea formaţiei să devină evidentă.
Mulţi oameni din flotă şi de pe Terra din depărtare care urmăreau
această imagine simţiră că era ilustrarea lucrurilor pe care Ding Yi
tocmai le descrisese.
Naveta ajunse la Mantis şi forţa încetinirii se opri. Datorită vitezei
procesului, pasagerilor de pe navetă li se păru că Mantis s-ar fi ivit
deodată în spaţiu.
Andocarea se realiză rapid. De vreme ce Mantis nu avea pilot nu
exista aer în cabină, aşa că cei patru membri ai echipei de explorare îşi
puseră costume spaţiale. După primirea instrucţiunilor finale de la
flotă, trecură într-un şir imponderabil prin batardoul de andocare şi
intrară în interiorul navei Mantis.
Picăturica plutea exact în centrul singurei cabine principale, sferice,
a navei Mantis. Culorile ei erau complet diferite de imaginea pe care o
văzuseră de la bordul navei Quantum, mai palide şi mai blânde,
evident din cauza diferenţelor scenei reflectate pe suprafaţa ei – gradul
total de reflexie al Picăturicii însemna că nu avea o culoare ea însăşi.
În cabina principală a navei Mantis se puteau vedea, aranjate cu grijă,
braţul robotic, tot felul de echipamente şi câteva grămezi de mostre de
asteroizi. Plutind într-un mediu mecanic şi pietros, Picăturica
prezenta din nou un contrast între sofisticare şi primitivism, estetică şi
tehnologie.
— Este ca lacrima Fecioarei Maria, spuse Xizi.
Cuvintele ei fură transmise de pe Mantis cu viteza luminii, mai întâi
la flotă, de unde rezonaseră, cu trei ore mai târziu, în întreaga lume
omenească. Xizi, locotenentul-colonel şi maiorul Flotei Europene –
oameni obişnuiţi ai echipei de explorare care se nimeriseră, din cauza

 434 
unor circumstanţe neobişnuite, în punctul central al acestui moment
de excepţie din istoria civilizaţiei – împărtăşeau, acum că se aflau atât
de aproape de picătură, acelaşi sentiment: orice senzaţie de stranietate
a lumii îndepărtate dispăruse şi fusese înlocuită de o dorinţă intensă
de recunoaştere. Da, în toată întinderea rece a universului, toate
formele de viaţă bazate pe carbon împărtăşeau un destin comun, unul
care avea poate nevoie de miliarde de ani ca să fie cultivat, dar care
cultiva la rându-i simţăminte de iubire care transcendeau timpul şi
spaţiul. Şi acum, simţiră acea iubire în picătură, o iubire care ar fi
putut deveni podul peste prăpastia dintre cei doi inamici. Ochii lui
Xizi erau uzi de lacrimi şi trei ore mai târziu, ochii miliardelor de
oameni ca ea urmau să se umple şi ei de lacrimi.
Dar Ding Yi urmărea toate acestea din spate, calm:
— Văd altceva, spuse el. Ceva mult mai sublim. Un tărâm unde atât
Sinele cât şi Celălalt sunt uitaţi, un efort de a cuprinde totul,
excluzând tot.
— E mult prea filosofic pentru mine, râse Xizi printre lacrimi.
— Doctore Ding nu avem prea mult timp la dispoziţie, spuse
locotenent-colonelul făcându-i semn lui Ding Yi să vină în faţă pentru
a fi primul care să atingă Picăturica.
Ding Yi pluti lent spre picătură şi-şi puse o mână pe suprafaţa ei.
Pentru a evita eventualele degerături din cauza suprafeţei oglinzii
îngheţate, trebui s-o atingă cu o mână înmănuşată. Apoi cei trei ofiţeri
o atinseră şi ei.
— Pare atât de fragilă. Mi-e frică să n-o fărâm, spuse Xizi încet.
— Nu simt nicio forţă de frecare, se minună locotenent-colonelul.
Este atât de netedă.
— Cât de netedă o fi? întrebă Ding Yi.
Pentru a răspunde la întrebare, Xizi luă un instrument cilindric, un
microscop, dintr-un buzunar al costumului ei spaţial. Atinse lentila de
picătură şi putură să vadă o imagine mărită a suprafeţei pe afişajul mic
al instrumentului. Pe ecran apăru o oglindă netedă.
— Care-i puterea de mărire? întrebă Ding Yi.
— De o sută de ori, spuse Xizi, arătând spre un număr din colţul
ecranului, apoi reglă mărimea la o mie.
Suprafaţa mărită rămase o oglindă netedă.

 435 
 — Ţi s-a stricat instrumentul, spuse locotenent-colonelul.
Xizi luă microscopul de pe picătură şi-l plasă pe vizorul costumului
ei spaţial. Ceilalţi trei se apropiară să privească ecranul, acolo unde
vizorul – o suprafaţă care ochiului liber îi apărea tot atât de netedă ca
Picăturica – devenise o plajă stâncoasă, cu asperităţi în acea imagine
de pe ecran, mărită de o mie de ori. Xizi întoarse microscopul spre
suprafaţa Picăturicii şi ecranul afişă din nou o oglindă netedă care nu
diferea cu nimic de imaginea suprafeţei înconjurătoare care nu fusese
mărită.
— Creşte-o de încă zece ori, spuse Ding Yi.
Acest lucru depăşea capacitatea de mărire optică, aşa că Xizi efectuă
o serie de operaţiuni pentru a comuta microscopul de modul optic la
cel electronic 3D. Acum puterea de mărire ajunse la zece mii.
Imaginea mărită a suprafeţei rămase o oglindă netedă. Suprafaţa
cea mai netedă pe care tehnologia umană o putea produce se dovedea
plină de asperităţi la o biată mărire de o mie de ori, la fel cum îi păruse
lui Guliver chipul frumoasei uriaşe.
— Reglaţi la o sută de mii, spuse locotenent-colonelul.
Văzură însă tot o oglindă netedă.
— De un milion de ori.
O oglindă netedă.
— De zece milioane de ori.
La acel grad de mărire ar fi trebuit să fie vizibile macromoleculele,
dar ceea ce le apăru pe ecran era în continuare o oglindă netedă fără
nici cea mai mică urmă de asperitate şi cu nimic diferită în netezime
de imaginea suprafeţei din jur care nu fusese mărită.
— Măreşte-o din nou!
Xizi scutură din cap. Acesta era cea mai mare putere de mărire a
microscopului electronic.
Cu mai mult de două secole în urmă, în romanul său 2001: O odisee
spaţială, Arthur C. Clarke descrisese un monolit negru lăsat pe Lună
de o civilizaţie extraterestră avansată. Topografii măsuraseră
dimensiunile lui cu instrumente obişnuite şi descoperiseră un raport
de 1:4:9. Când aceste valori fuseseră verificate din nou, folosind cea
mai precisă tehnologie de măsurare de pe Terra, raportul rămase exact
de 1:4:9, fără nicio eroare. Clarke îl descrisese drept „o etalare pasivă şi

 436 
totuşi aproape arogantă de perfecţiune geometrică”.
Acum, umanitatea se confrunta cu etalare de putere cu mult mai
arogantă.
— Oare chiar poate exista o suprafaţă perfect de netedă? icni Xizi.
— Da, spuse Ding Yi. Suprafaţa unei stele neutronice este aproape
perfect de netedă.
— Dar aceasta are o masă normală.
Ding Yi se gândi la acest lucru, apoi privi în jur.
— Conectează-te la computerul astronavei şi găseşte locul de unde
a prins-o braţul robotic în timpul capturării.
Această operaţiune se execută de la distanţă de către un ofiţer de
supraveghere a flotei. Computerul de pe Mantis proiectă nişte raze
subţiri şi roşii de laser pentru a marca poziţiile de pe suprafaţa
Picăturicii unde fusese prinsă de gheara de oţel. Xizi examină unul
dintre locuri cu microscopul şi, la o putere de mărire de zece milioane
de ori, văzu tot o oglindă netedă şi fără nicio zgârietură.
— Cât de mare a fost presiunea în punctul de contact? întrebă
locotenent-colonelul şi primi în curând răspunsul de la flotă:
aproximativ două sute de kilograme pe centimetru pătrat.
Suprafeţele netede se zgârie cu uşurinţă, dar piesa de prindere
puternică din metal nu lăsase nicio zgârietură pe suprafaţa Picăturicii.
Ding Yi pluti mai departe, căutând ceva prin cabină. Se întoarse cu
un ciocan geologic, uitat probabil de cineva în timpul adunării
mostrelor de rocă. Înainte ca cineva să-l poată opri, îl trânti cu putere
în suprafaţa oglinzii. Se auzi un clinchet subţire şi melodios, ca şi cum
ciocanul ar fi lovit o suprafaţă pavată cu jad. Sunetul îi străbătu trupul,
dar ceilalţi trei nu auziră nimic din cauza vidului. Cu mânerul
ciocanului, arătă spre locul unde lovise şi Xizi îl examină la microscop.
La un grad de mărire de zece milioane de ori, era tot o oglindă
netedă.
Ding Yi aruncă demoralizat ciocanul, şi privi undeva departe de
picătură, adâncit în gânduri. Ochii celor trei ofiţeri şi ochii
milioanelor de oameni din flotă erau toţi concentraţi asupra lui.
— Tot ce putem face este să o luăm pe ghicite, spuse el privind în
sus: Moleculele lucrului acesta sunt aranjate frumos, ca o gardă de
onoare, şi se solidifică reciproc. Ştii cât de solidă este? Este ca şi cum

 437 
moleculele ar fi fost înşurubate fiecare în parte. Până şi propriile
vibraţii le-au dispărut.
— Atunci din cauza asta este la zero absolut! spuse Xizi.
Şi ea, şi ceilalţi doi ofiţeri înţeleseseră la ce făcea aluzie Ding Yi: la
densităţi normale ale materiei, separarea dintre nucleele atomilor este
destul de mare.
— E tot aşa de greu să-i fixezi într-un loc pe toţi, cum ar fi să încerci
să prinzi Soarele de cele opt planete cu ajutorul unor tije pentru a
forma o grindă fixă.
— Ce forţă ar permite aşa ceva?
— Nu e decât o singură opţiune: interacţiunea puternică49.
Prin vizor, lui Ding Yi i se vedea fruntea plină de sudoare.
— Dar… e ca şi cum ai trage în Lună cu arcul şi săgeţile!
— Foarte adevărat! Au tras în Lună cu arcul şi săgeţile… Lacrima
Fecioarei Maria? Râse îngheţat cu un sunet jelitor care-i făcu să se
înfioare şi cei trei ofiţeri ştiură ce însemna: Picăturica nu era fragilă ca
o lacrimă. Exact din contră: puterea ei era de o sută de ori mai mare
decât cel mai rezistent material din Sistemul Solar. Toate substanţele
cunoscute erau în comparaţie cu ea, la fel de fragile ca hârtia. Putea
trece prin Terra ca un glonţ prin brânză, fără nici cea mai mică
zgârietură.
— Atunci… ce caută aici? exclamă locotenent-colonelul.
— Cine ştie? Poate că este doar un mesager. Dar e aici ca să
transmită umanităţii un mesaj diferit decât credem, spuse Ding Yi,
întorcându-ţi privirea de la picătură.
— Cum?
— Şi dacă vă distrug, ce vă priveşte pe voi?
Cuvintele fură urmate de o tăcere de scurtă durată în timp ce ceilalţi
trei membri ai echipei de explorare şi milionul de membri ai flotei
combinate reflectară asupra înţelesului acestei întrebări. Apoi, brusc,
Ding Yi spuse:

49 Interacţiunea puternică este cea mai puternică dintre cele patru interacţiuni
fundamentale şi este responsabilă pentru forţa nucleară puternică ce ţine împreună
particulele subatomice. Este aproximativ de o sută de ori mai puternică decât
electromagnetismul, dar este singura eficientă la distanţe de mai puţin de un
femtometru (n. tr. Joel Martinsen). Un femtometru este egal cu 10 -15 metri, adică o
cvadrilionime dintr-un metru (n. tr.).
 438 
 — Fugiţi!
Cuvântul fu rostit încet, dar apoi ridică braţele şi strigă răguşit:
— Copii proşti, fugiţi!
— Unde să fugim? întrebă Xizi înspăimântată.
La doar câteva secunde după Ding Yi, locotenentul-colonel înţelese
care era adevărul. La fel ca Ding Yi, strigă disperat:
— Flota! Evacuaţi flota!
Dar era prea târziu. O puternica interferenţă distrusese deja toate
canalele de comunicaţii. Imaginea care se transmitea de pe Mantis
dispăru şi flota nu mai fu capabilă să audă apelul final al
locotenentului-colonel.
Din vârful cozii Picăturicii apăru un halou albastru. La început fu
mic, dar foarte strălucitor şi aruncă un giulgiu albastru peste
împrejurimi. Apoi se extinse dramatic, făcându-se din albastru galben
şi, în cele din urmă, roşu, aproape ca şi cum nu Picăturica ar fi produs
haloul, ci ea s-ar fi eliberat din interiorul lui. Haloul slăbi în
luminozitate pe măsură ce se dilata şi după ce atinsese un diametru de
două ori mai mare decât grosimea maximă a Picăturicii, dispăru. În
clipa aceea, din vârf apăru un al doilea halou albastru. La fel ca primul,
se dilată, îşi schimbă culoarea, slăbi şi dispăru rapid. Halourile
continuară să apară din coada Picăturicii în ritmul de două sau trei pe
secundă şi sub propulsia lor, Picăturica începu să se deplaseze înainte
şi apoi acceleră rapid.
Dar cei patru membri ai echipei de explorare nu apucară să vadă
apariţia celui de-al doilea halou, deoarece primul fusese însoţit de
temperaturi extrem de înalte, apropiate de cele ale miezului Soarelui şi
îi vaporizase instantaneu.
Carena lui Mantis străluci roşu, aidoma exteriorului unui lampion
de hârtie a cărui lumânare tocmai a fost aprinsă. Corpul ei metalic se
topi ca ceara, dar nici nu mai apucă să se topească şi explodă,
împrăştiind în spaţiu un lichid incandescent care abia dacă mai avea
resturi de fragmente solide.
De la o mie de kilometri distanţă, flota văzuse în mod clar explozia
navei Mantis, dar analiza iniţială fu că Picăturica se autodistrusese.
Tristeţea îi cuprinse pe toţi la gândul sacrificiului celor patru membri
ai echipei de explorare, urmată de dezamăgirea că Picăturica nu fusese

 439 
un mesager al păcii. Dar, psihologic, rasa umană nu era pregătită nici
cât negru sub unghie pentru ceea ce urma să se întâmple.
Prima anomalie a fost identificată de către computerul de
supraveghere spaţială al flotei, care descoperise, în timpul procesării
imaginilor exploziei navei Mantis că unul dintre fragmente era
anormal. Majoritatea bucăţilor erau din metal topit, care zburau
uniform prin spaţiu după explozie, dar această bucată accelera. Sigur,
doar un computer ar fi putut găsi un obiect atât de mic în mijlocul
cantităţii imense de fragmente zburătoare. Prin cercetarea imediată a
bazei de date şi a băncii de informaţii, care includea o cantitate imensă
de informaţii asupra navei Mantis, computerul ajunse la câteva zeci de
posibile explicaţii pentru resturile acelea ciudate, dar niciuna nu era
corectă.
Nici computerul şi nici oamenii nu realizară că explozia distrusese
doar nava Mantis şi pe cei patru membri ai echipei de explorare, dar
nu distrusese şi Picăturica.
Cât despre acest fragment care accelera, sistemul de supraveghere
spaţială al flotei emise doar o alarmă de atac de nivelul trei, deoarece
obiectul care se apropia nu era o navă de război şi se îndrepta spre un
colţ al formaţiei dreptunghiulare. Pe traiectoria de acum, urma să
treacă pe lângă formaţie şi nu ar fi lovit nicio navă de război. Datorită
numărului mare de alarme de nivelul unu emise după explozia navei
Mantis, această alarmă de nivelul trei fusese complet ignorată.
Computerul, cu toate astea, observase viteza mare de acceleraţie a
obiectului. La trei sute de kilometri depăşise deja a treia viteza
cosmică şi continua să câştige în viteză. Alerta fu crescută la nivelul
doi, dar a fost ignorată din nou.
Fragmentului îi trebuiseră doar cincizeci şi unu de secunde ca să
zboare cei aproximativ 1.500 de kilometri de la locul exploziei spre
colţul formaţiei. Până să ajungă la colţ, viteza lui crescuse la 31,7
kilometri pe secundă. Acum se afla la marginea formaţiei, la 160 de
kilometri de Frontiera Infinită, prima navă de război din acest colţ al
formaţiei. Fragmentul nu trecu pe lângă formaţie, ci execută o
întoarcere de treizeci de grade şi, fără să încetinească, acceleră spre
Frontiera Infinită. În aproximativ două secunde, cât îi luă să parcurgă
distanţa, computerul chiar scăzu nivelul alertei de la nivelul trei la

 440 
nivelul doi, conchizând că fragmentul nu era de fapt un obiect fizic
din cauză că mişcarea sa era imposibilă în conformitate cu mecanica
aerospaţială. La dublul vitezei a treia cosmice, a executa o întoarcere
abruptă, fără reducerea vitezei era echivalent cu a lovi un perete de
oţel. Dacă ar fi fost o navă conţinând un bloc de metal, schimbarea de
direcţie ar fi exercitat o asemenea forţă încât ar fi aplatizat acel bloc de
metal, transformându-l într-o foiţă. Aşa că fragmentul trebuia să fie o
iluzie.
Şi, astfel, Picăturica lovi Frontiera Infinită la dublul vitezei a treia
cosmice pe o traiectorie de-a lungul primului rând din dreptunghiul
flotei.
Picăturica lovi Frontiera Infinită în treimea ei din spate şi trecu prin
ea fără nicio rezistenţă, de parcă ar fi trecut printr-o umbră. Viteza
extremă a impactului făcu să apară în carena sa două găuri extrem de
regulate, una de intrare şi alta de ieşire cam de diametrul maxim al
Picăturicii. Dar nici nu apărură bine găurile, că se deformară şi
dispărură, în timp ce carena din jur se topi de căldura produsă de
impactul înalt şi temperatura extrem de înaltă a haloului din urma
Picăturicii. Partea lovită a navei se făcu roşie ca jarul şi roşeaţa aceea se
extinse din punctul de impact până când acoperi jumătate din navă, ca
pe o bucată de fier care tocmai fusese scoasă din forjă.
După trecerea prin Frontiera Infinită, Picăturica îşi continuă
drumul înainte la viteza de treizeci de kilometri pe secundă. Într-un
interval de trei secunde traversase nouăzeci de kilometri, trecând mai
întâi prin Yuanfang, vecina Frontierei Infinite din primul rând şi apoi
prin Foghorn, Antarctica şi Ultimate, lăsându-le carenele roşii ca jarul,
de parcă navele de război ar fi fost nişte lămpi uriaşe aliniate.
Apoi Frontiera Infinită explodă. Şi ea, şi următoarele patru nave de
război fuseseră lovite în rezervoarele de combustibil de fuziune. Dar
spre deosebire de explozia convenţională, de temperatură extrem de
înaltă, a lui Mantis, această explozie era o reacţie de fuziune
declanşată în carburantul Frontierei Infinite. Nimeni nu şi-a dat seama
vreodată dacă reacţia de fuziune fusese declanşată de haloul propulsiv
de o temperatură extrem de înaltă a Picăturicii sau de vreun alt factor.
Mingea de foc a exploziei termonucleare apăru la punctul de impact
cu rezervorul de carburant şi se extinse rapid până când ilumină

 441 
întreaga flotă pe fundalul de catifea al spaţiului, întrecând în strălucire
Calea Lactee.
Mingi nucleare se formară apoi şi pe Yuangfang, Foghorn,
Antarctica şi Ultimate, una după alta.
În următoarele opt secunde, Picăturica trecu prin zece alte nave de
război de clasă stelară.
În momentul acela, mingea de foc nucleară care se împrăştia
cuprinsese toată Frontiera Infinită şi începuse să se micşoreze, în timp
ce alte mingi de foc se aprindeau şi se dilatau, cuprinzând alte nave
care fuseseră lovite.
Picăturica continua să traverseze formaţia pe lungimea ei,
penetrând, una după alta, navele de război de clasă stelară, la intervale
de mai puţin de o secundă.
Mingea de foc de fuziune de pe Frontiera Infinită se stinsese, lăsând
carena navei complet topită. Acum explodă, scuipând un milion de
tone de lichid metalic roşu-închis şi strălucitor ca un boboc care
înfloreşte, metalul topit împrăştiindu-se nestingherit într-o furtună
omnidirecţională de magmă metalică arzătoare.
Picăturica îşi continua drumul, urmând o linie dreaptă prin şi mai
multe nave şi lăsând în urmă un şir de zece mingi de foc nucleare.
Întreaga flotă strălucea în flăcările acestor mici sori arzători, de parcă
fuseseră incendiată şi transformată într-o mare de lumină. În spatele
şirului de mingi de foc, navele topite continuau să arunce valuri de
metal topit fierbinte în spaţiu, de parcă într-o mare de magmă s-ar fi
aruncat roci masive.
Într-un minut şi optsprezece secunde, Picăturica parcursese două
mii de kilometri, trecând prin fiecare dintre cele o sută de nave din
primul rând al formaţiei dreptunghiulare a flotei combinate.
Atunci când ultima navă din rând, Adam, fu înghiţită de mingea de
foc nucleară, exploziile de magmă metalică de la capătul opus se
împrăştiaseră, se răciseră şi se disipaseră, iar în miezul exploziei –
locul unde fusese cu un minut înainte Frontiera Infinită – nu mai
rămăsese aproape nimic. Yuanfang, Foghorn, Antarctica, Ultimate…
dispăruseră toate, una după alta în magma metalică. Când ultima
minge de foc nucleară din rând se stinse şi spaţiul se întunecă din nou,
magma ce se răcea treptat şi care abia fusese vizibilă reapăru sub forma

 442 
unor lumini roşii în întunecimea spaţiului, un fluviu de sânge lung de
două mii de kilometri.
După ce trecuse prin nava Adam, Picăturica zbură pe o distanţă
scurtă de aproximativ optzeci de kilometri prin spaţiul pustiu, apoi
execută un alt viraj ascuţit, inexplicabil pentru specialiştii în mecanica
aerospaţială ai umanităţii. De data aceasta, unghiul pe care îl descrise
era şi mai îngust: doar cincisprezece grade, aproape o răsucire totală,
executată aproape instantaneu, deşi viteza se menţinuse constantă.
Apoi, după o uşoară ajustare a direcţiei care o aduse în aceeaşi linie cu
cel de-al doilea rând de nave de război din formaţia flotei – şi care
devenise acum, după dezastrul recent, primul rând – acceleră spre
prima navă din rând, Ganges, cu o viteză de treizeci de kilometri pe
secundă.
Până în acest moment, Comandamentul Flotei nu răspunsese.
Sistemul de informaţii de luptă al flotei îşi îndeplinise misiunea cu
exactitate şi captase prin reţeaua sa masivă de monitorizare o
înregistrare completă a tuturor informaţiilor de luptă din cursul acelui
minut şi optsprezece secunde. Imensa cantitate de informaţii era,
pentru moment, analizabilă doar de către sistemul computerizat de
luare a deciziilor de pe câmpul de luptă, care ajunsese la următoarea
concluzie: O forţă spaţială inamică puternică apăruse în preajmă şi
lansase un atac asupra flotei. Cu toate acestea, computerul nu oferi
nicio informaţie despre acea forţă inamică. Doar două lucruri erau
certe: 1. Forţa spaţială inamică era situată în poziţia ocupată de
picătură şi 2. Forţa era invizibilă oricăror mijloace de detecţie pe care
le posedau.
Între timp, comandanţii flotei erau într-o stare de şoc mut. În
ultimele două secole, cercetarea strategiei şi tacticilor spaţiale
simulase cele mai extreme condiţii de luptă, dar să privească cum
explodează o sută de nave ca un şirag de petarde într-un interval de
timp mai mic de un minut era dincolo de puterea lor de înţelegere.
Fluxul imens de date ce năvălea din sistemul computerizat de luptă îi
obliga să se bazeze pe analizele şi judecăţile sistemului computerizat
de luare a deciziilor pe câmpul de bătaie şi să-şi concentreze atenţia
asupra detectării unei flote inamice invizibile, şi care nici măcar nu
exista. Toate dispozitivele de monitorizare a bătăliei erau orientate

 443 
spre regiuni îndepărtate din spaţiu, ignorând pericolul care se afla
drept în faţa ochilor lor. Mulţi dintre oamenii aceştia chiar îşi
închipuiră că duşmanul puternic şi invizibil ar putea fi o a treia forţă
extraterestră, alta decât Trisolaris sau umanitatea, deoarece, în
subconştientul lor, Trisolaris rămânea forţa mai slabă şi perdantă în
acest război.
Motivul principal pentru care sistemul flotei de monitorizare a
bătăliei nu detectase prezenţa Picăturicii din timp era că aceasta, fiind
invizibilă pentru radar pe toate lungimile de unde, nu putea fi
localizată decât prin analiza imaginilor spectrului vizibil, considerate
mult mai puţin importante decât datele radarului. Cele mai multe
fragmente împrăştiate în spaţiu de furtunile resturilor explodate
constau în metal lichid topit la temperatura extremă a exploziilor
nucleare, mai mult de un milion de tone topite din fiecare navă
distrusă. O mare parte din această cantitate uriaşă de resturi topite era
aproximativ de aceleaşi dimensiuni şi forme ca Picăturica, iar asta
punea sistemul computerizat de analiză a imaginii în faţa sarcinii
dificile de a distinge Picăturica din grămada de resturi. Pe urmă,
practic toţi comandanţii credeau că Picăturica se autodistrusese
înăuntrul navei Mantis, aşa că niciunul dintre ei nu dăduse
instrucţiuni specifice pentru efectuarea unei asemenea analize.
Între timp, alte circumstanţe sporeau confuzia de pe câmpul de
luptă. Resturile ejectate cu ocazia exploziilor de pe primul rând de
nave de război ajunseră repede la cel de-al doilea rând, făcând ca
sistemele de apărare ale acestora să răspundă cu lasere de înaltă
energie şi tunuri spaţiale pentru interceptarea lor. Aceste fragmente
zburătoare, constând în mare parte din metal topit de mingile de foc
nucleare, erau neregulate ca dimensiuni şi, deşi se răciseră parţial în
zbor, de la temperaturile scăzute din spaţiu, doar învelişurile lor se
solidificaseră. Miezurile lor rămăseseră într-o stare lichidă şi când
erau lovite, se împrăştiau într-o explozie strălucitoare ca nişte artificii.
Nu dură mult şi al doilea rând de nave se transformă într-o barieră
arzândă paralelă cu „fluviul de sânge” întunecat lăsat în urmă de
navele de război din primul rând ce explodaseră, brăzdată de explozii,
de parcă ar fi fost scăldată de o maree de foc ce izvora dinspre
duşmanul invizibil. Resturile zburau dense ca grindina, era mult mai

 444 
mult decât ce puteau bloca sistemele de apărare şi când fragmentele se
strecurară prin scuturi şi loviră navele de război, impactul acestor
jeturi de metal solid-lichid sosi cu o forţă de distrugere considerabilă.
Mai multe nave din rândul doi al flotei suferiră deteriorări majore ale
carenelor şi unele fură chiar perforate. Alarmele de decompresie urlară
strident…
Deşi bătălia uluitoare cu resturi nu trecu neobservată, din cauza
circumstanţelor, ar fi fost greu şi pentru computere, şi pentru oamenii
din sistemul de comandă să evite concepţia greşită că flota era
angajată într-un schimb de focuri înspăimântător cu o forţă spaţială
inamică. Nici oamenii şi nici aparatele nu observară minuscula siluetă
a Morţii care începuse să distrugă al doilea rând de astronave.
Şi astfel, când Picăturica atacă Ganges, cele o sută de nave din al
doilea rând erau încă aliniate perfect. O formaţie a morţii.
Picăturica apăru ca trăsnetul şi, în intervalul de numai zece
secunde, trecu prin douăsprezece nave:
Ganges, Columbia, Dreptatea, Masada, Proton, Yandi, Atlantic,
Sirius, Ziua Recunoştinţei, Advance, Han şi Furtuna. La fel ca la
distrugerea navelor din primul rând, fiecare navă deveni roşie ca jarul
după penetrare, apoi se scufundă într-o minge de foc nucleară care
lăsă în urmă o magmă metalică strălucitoare de un roşu închis, care
apoi explodă. În această distrugere brutală, navele de război frumos
aliniate erau ca un fitil lung de două mii de kilometri care ardea cu o
asemenea intensitate încât nu mai lăsa în urmă decât lucirea unei
cenuşi de un roşu închis şi întunecat.
După un minut şi douăzeci şi una de secunde, cele o sută de nave
din rândul doi fuseseră complet anihilate.
După trecerea prin ultima navă Meiji, Picăturica atinse capătul
rândului şi se întoarse executând un alt unghi ascuţit pentru a ataca
drept spre prima navă din al treilea rând, Newton. În timpul distrugerii
celui de-al doilea rând, resturile de la explozii intraseră, făcând
prăpăd, în cel de-al treilea. Mareea de resturi includea atât metal topit
proiectat de exploziile din rândul al doilea, cât şi fragmente metalice
aproape răcite din primul rând de nave. Majoritatea navelor din rândul
al treilea îşi porniseră de acum motoarele şi sistemele de apărare şi
începuseră să facă manevre, ceea ce însemna că, de data asta, navele

 445 
nu erau situate de-a lungul unei linii perfect drepte, aşa cum fusese
cazul cu primul şi al doilea rând. Cu toate acestea, cele o sută de nave
mai erau oarecum într-o linie dreaptă. După ce Picăturica trecu prin
Newton, îşi reglă direcţia şi, cât ai clipi, traversă cei douăzeci de
kilometri ce separau Newton de Enlightenment, care se afla acum la
trei kilometri distanţă de linie. De la Enlightenment, se întoarse abrupt
din nou, se repezi spre Cretaceous, care se deplasa spre cealaltă parte şi
o penetră. Urmând această traiectorie frântă, Picăturica foră prin
navele din al treilea rând, una după alta, nemicşorându-şi viteza sub
treizeci de kilometri pe secundă.
Când analiştii studiară, mai târziu, traseul Picăturicii, fură uluiţi să
descopere că fiecare întoarcere a ei era un unghi ascuţit, nu curba lină
a unei astronave umane. Traseul acesta diabolic de zbor demonstra
existenţa unui sistem de acţionare spaţială aflat cu totul dincolo de
înţelegerea umană, de parcă Picăturica ar fi fost doar o umbră lipsită
de masă, căreia nu-i păsa de principiile dinamicii şi care se mişca după
cum dorea, ca peniţa din stiloul lui Dumnezeu. În timpul atacului
asupra celui de-al treilea rând, schimbările drastice de direcţie ale
Picăturicii avură loc cu o frecvenţă de două sau trei pe secundă, un ac
de broderie a morţii ce cosea un fir al distrugerii prin cele o sută de
nave ale rândului.
Picăturicii îi trebuiră două minute şi treizeci şi cinci de secunde
pentru a distruge cel de-al treilea rând de astronave.
Între timp, toate navele de război îşi porniseră motoarele. Deşi
formaţia îşi pierduse complet forma, Picăturica continua să lovească
navele ce se retrăgeau. Ritmul distrugerii se încetinise, dar, în fiecare
secundă, trei până la cinci mingi de foc nucleare ardeau printre nave.
Flăcările lor aducătoare de moarte înecaseră lucirea motoarelor,
transformându-le într-un ciorchine de licurici îngroziţi.
Sistemul de comandă al flotei nu avea în continuare nicio idee
despre adevărata sursă a atacului şi continua să-şi concentreze
energiile asupra găsirii flotei inamice invizibile din imaginaţia lor. Cu
toate acestea, un studiu ulterior al norilor masivi de informaţie vagă
transmisă de flotă scoase în evidenţă faptul că, exact în momentul
acesta, analiza timpurie cea mai apropiată de adevăr fusese efectuată
de doi ofiţeri de rang inferior din Flota Asiatică. Unul dintre ei era

 446 
sublocotenentul Zhao Xin, un evaluator al controlului de securitate de
pe Beifang şi celălalt era căpitanul Li Wei, un coordonator de sistem de
armament electromagnetic intermediar de pe Wannian Kunoeng. Iată
transcrierea convorbirii lor:

Zhao Xin: Aici Beifang TR317! Răspunde Wannian Kumpeng

EM986! Aici TR317! Răspunde Wannian Kumpeng EM986!
Li Wei: Aici Wannian Kumpeng EM 986. Vă rog să aveţi în vedere
faptul că transmisiunile de comunicaţii vocale între nave la acest nivel
de informare reprezintă o încălcare a reglementărilor pe timp de
război.
Zhao Xin: Tu eşti, Li Wei? Aici e Zhao Xin! Pe tine te căutam!
Li Wei: Salut! Mă bucur să văd că eşti încă viu.
Zhao Xin: căpitane, uite ce e. Am descoperit ceva ce aş vrea să
transmit la nivelul comandamentului comun, dar nu am autorizările
necesare. Poţi să mă ajuţi?
Li Wei: Nici eu nu le am. Dar comandamentul flotei combinate are
destule informaţii în acest moment. Ce doreşti să transmiţi?
Zhao Xin: Am analizat o imagine vizuală a bătăliei…
Li Wei: Dar tu n-ar trebui să analizezi informaţia transmisă de
radar?
Zhao Xin: E o eroare de sistem. Când am analizat imaginea vizuală
şi am extras doar caracteristica vitezei, ştii ce am găsit? Ai cea mai vagă
idee ce se întâmplă?
Li Wei: Se pare că tu ştii.
Zhao Xin: Să nu crezi că am înnebunit – doar mă ştii, suntem
prieteni.
Li Wei: Eşti o fiară cu inima rece. Ai fi ultimul care s-o ia razna. Dă-i
drumul.
Zhao Xin: Ascultă, flota a luat-o razna, ne atacăm pe noi înşine!
Li Wei:…
Zhao Xin: Frontiera Infinită a atacat Yuanfang şi Yuanfang a atacat
Foghorn şi Foghorn a atacat Antarctica şi Antarctica…
Li Wei: Dar chiar că te-ai sonat!
Zhao Xin: Asta e ce se întâmplă. A atacă pe B şi după ce B este
atacat, dar înainte să explodeze, atacă pe C şi după ce C este atacată,

 447 
dar înainte să explodeze, atacă pe D… e ca şi cum fiecare navă de
război care e lovită, atacă următoarea navă din rând – ca o infecţie, la
naiba, sau ca jocul „Transmite coletul”, dar până la moarte. E o
nebunie!
Li Wei: Ce arme folosesc?
Zhao Xin: Nu ştiu. Am surprins în imagine un proiectil, al dracu’ de
mic şi care se mişca atât de iute, al dracului de repede, mai repede ca
tunurile voastre spaţiale. Şi-s incredibil de precise. Au nimerit de
fiecare dată rezervoarele de carburant!
Li Wei: Trimite-mi analiza.
Zhao Xin: Am trimis-o, cu datele iniţiale şi cu analiza vectorului.
Uită-te, la naiba!
Analiza sub-locotenentului Zhao Xin, deşi neconvenţională, era
destul de aproape de adevăr. Lui Li Wei îi luă doar jumătate de minut
să studieze informaţia pe care o primise. În tot acest timp alte treizeci
şi nouă de nave fură distruse.
Li Wei: Am observat ceva la viteză.
Zhai Xin: Ce viteză?
Li Wei: Viteza micului proiectil. Viteza atunci când e lansat de
fiecare navă este o idee mai mică. Apoi accelerează la treizeci de
kilometri pe secundă în timpul zborului. Apoi loveşte următoarea
navă şi când lansează de pe acea navă înainte de explozie, viteza sa se
micşorează puţin. Apoi accelerează…
Zhao Xin: Asta nu înseamnă nimic…
Li Wei: Ceea ce vreau să spun este că… e ca şi cum ar pune frână.
Zhao Xin: Să pună frână? Cum aşa?
Li Wei: De fiecare dată când proiectilul trece printr-o ţintă, frânarea
îl încetineşte.
Zhao Xin: Înţeleg ce faci. Nu sunt imbecil. Ai spus „acest proiectil”
şi „trece printr-o ţintă”… E un singur obiect?
Li Wei: Uită-te afară. Au mai explodat o sută de nave.
Această conversaţie nu avu loc în limbajul modern al flotei, ci în
mandarina secolului XXI. Din felul în care vorbeau era evident că cei
doi erau hibernatori. Nu erau mulţi hibernatori activi în flotă, şi deşi
majoritatea fuseseră deşteptaţi când erau încă foarte tineri, le lipsea
capacitatea persoanelor moderne de a absorbi informaţiile, ceea ce

 448 
însemna că majoritatea se ocupau de misiuni de nivel scăzut. S-a
descoperit abia mai târziu că marea majoritate a ofiţerilor şi soldaţilor
care-şi regăsiseră calmul şi judecata printre primii în timpul marii
distrugeri fuseseră hibernatori. Aceşti doi ofiţeri, deşi erau la un nivel
care nici măcar nu le permitea să folosească sistemele avansate ale
navei, fuseseră totuşi capabili să efectueze o analiză remarcabilă.
Informaţiile lui Zhao Xin şi ale lui Li Wei nu fură transmise până la
sistemul comandamentului flotei, dar analiza sistemului de luptă se
îndrepta în direcţia corectă. Realizând că forţa inamică invizibilă
postulată de sistemul computerizat de luare a deciziilor nu exista,
atenţia era acum îndreptată spre analizarea informaţiilor de luptă
agregate. După o căutare şi analiză a corespondenţelor din uriaşa
cantitate de date, sistemul descoperi în sfârşit existenţa continuată a
Picăturicii. Imaginea Picăturicii extrase din înregistrările de luptă era
neschimbată cu excepţia adăugării unui halou de propulsie la coadă.
Avea încă o formă perfectă de picătură, doar că de data asta ceea ce se
reflecta, în timp ce se grăbea înainte era strălucirea mingilor de foc
nucleare şi a magmei metalice, o alternanţă a unei străluciri orbitoare
cu un roşu închis. Părea ca o picătură de sânge arzândă. Analize
ulterioare relevară un model al traseului de atac a Picăturicii.
Două secole cei ce studiau strategiile spaţiale urziseră tot felul de
scenarii pentru Ziua Bătăliei de Apoi, însă în minţile strategilor
duşmanul fusese mereu supradimensionat. Umanitatea urma să se
întâlnească cu partea principală din puternica forţă trisolariană pe
câmpul de luptă spaţial şi fiecare navă de război avea să fie o fortăreaţă
a morţii de dimensiunile unui oraş mai mic. Îşi imaginaseră toate
formele de arme şi de tactici extreme pe care inamicul le-ar putea
deţine, dintre care cea mai terifiantă era un atac lansat de flota
trisolariană folosind arme cu antimaterie şi distrugând o navă de luptă
de clasă, stelară, cu antimaterie cât un glonţ de pistol.
Dar acum flota combinată trebuia să recunoască faptele: Singurul
lor duşman era o sondă minusculă, o picătură de apă într-un ocean
imens al puterii trisolariene şi această sondă atacase, folosind una
dintre cele mai primitive tactici cunoscute forţelor navale omeneşti:
folosirea berbecelui.
Trecuseră aproximativ treisprezece minute din momentul în care

 449 
sonda îşi începuse atacul şi până când sistemul comandamentului
flotei ajunsese la evaluarea corectă. Ţinând seama de condiţiile grele şi
complexe ale câmpului de luptă, s-a întâmplat repede, dar Picăturica a
fost şi mai rapidă. În cursul bătăliilor navale din secolul XX era, poate,
suficient timp pentru a chema comandanţii pe nava amiral pentru o
conferinţă, atunci când flota inamică apărea la orizont. Dar luptele
spaţiale se măsurau în secunde şi în acel interval de treisprezece
minute, mai mult de şase sute de nave de război fuseseră distruse de
sondă. Abia atunci îşi dădu seama umanitatea că a comanda o bătălie
spaţială era dincolo de capacităţile sale. Şi, din cauza blocajului
sophonilor, era şi dincolo de capacităţile inteligenţei ei artificiale. Din
punct de vedere strict al comenzii, era posibil ca umanitatea să nu fie
niciodată capabilă să se angajeze într-o bătălie spaţială cu Trisolaris.
Viteza loviturilor Picăturicii şi invizibilitatea ei pe radar făcuseră ca
sistemele defensive de pe primele nave lovite să nu reacţioneze. Dar,
pe măsură ce distanţa dintre navele de război creştea şi distanţa de
atac a Picăturicii se mărea şi ea, sistemele defensive de pe toate navele
de război fură recalibrate conform caracteristicilor de ţintă ale
Picăturicii. Aşa că Nelson fu prima navă ce încercă interceptarea ei,
folosind arme laser pentru a mări precizia lovirii acelei ţintei mici, ce
se deplasa cu mare viteză. După ce fu lovită de mai multe raze,
Picăturica emise o lumină vizibilă puternică, deşi Nelson trăsese cu
lasere cu raze gama, invizibile cu ochiul liber. Caracterul imperceptibil
al Picăturicii faţă de radar nu fusese înţeles niciodată, deoarece avea o
suprafaţă complet reflectorizantă şi o formă perfect difuză, dar poate
că secretul invizibilităţii ei era abilitatea de a altera frecvenţa undelor
electromagnetice reflectate. Lumina emisă de picătură când a fost
lovită fu atât de puternică, încât înecă toate mingile de foc nucleare
care i se învârteau prin jur, forţă sistemele de monitorizare să-şi
întunece imaginile pentru a evita deteriorarea componentelor lor
optice şi produse orbirea permanentă a oricui o privise direct. Cu alte
cuvinte, această lumină superputernică era comparabilă, din acest
punct de vedere, cu întunericul. Picăturica înfăşurată în această
lumină atoateînvăluitoare, intră în Nelson şi se stinse, plonjând
câmpul de luptă într-un întuneric complet. Câteva momente mai
târziu, mingile de foc nucleare îşi restabiliră dominaţia şi Picăturica

 450 
ieşi din Nelson fără nicio zgârietură şi se grăbi spre Green care se afla la
mai mult de opt kilometri depărtare.
Pentru a intercepta şi a ataca Picăturica, nava Green îşi comutase
sistemul de apărare pe armele cinetice electromagnetice. Obuzele
metalice trase de tunurile spaţiale posedau o putere distructivă
enormă şi, la viteza înaltă pe care le-o dădea energia cinetică, loveau
ţinta cu forţa unor bombe. Folosite pe Terra, ar fi aplatizat un munte
cât ai zice peşte. Viteza relativă a Picăturicii ar fi trebuit să adauge
forţă obuzului, dar, când era lovită, Picăturica doar încetinea uşor,
apoi îşi regla propulsia şi revenea la viteza iniţială. Sub grindina groasă
de obuze, zbură direct spre nava Green şi o penetră. La microscopul de
mărire ultra-performantă, suprafaţa Picăturicii s-ar fi văzut tot ca o
oglindă netedă şi complet lipsită de zgârieturi.
Materialul cu interacţiune înaltă diferă de materia obişnuită la fel
cum solidele diferă de lichide. Atacurile cu arme umane asupra
Picăturicii erau ca valurile care lovesc o stâncă. Era imposibil să o
deteriorezi ceea ce însemna că nimic din Sistemul Solar nu o putea
distruge. Era indestructibilă.
Sistemul comandamentului flotei, care abia se restabilise, plonjă
din nou în haos. De această dată, era vorba de disperare: pierderea
fiecărei arme pe care o deţineau însemna că nu aveau cum să-şi mai
revină din colaps.
Măcelul spaţial necruţător continuă. Pe măsură ce distanţa dintre
nave creştea, Picăturica accelera şi în curând îşi dublă viteza la şaizeci
de kilometri pe secundă. Etalându-şi inteligenţa rece şi exactă în
atacurile ce continuau, rezolvase problema poştaşului chinez cu o
acurateţe perfectă, nerevenind aproape deloc pe propriile urme.
Confruntată cu ţintele în continuă mişcare, Picăturica realiză, fără
efort şi la o viteză înaltă, o cantitate uriaşă de măsurători precise şi de
calcule complexe. În cursul acestui masacru concentrat şi intens, se
abătea uneori înspre marginea flotei ca să mai distrugă rapid câteva
nave răzleţe şi să împiedice flota să scape în acea direcţie.
Picăturica executa de obicei lovituri precise asupra rezervoarelor de
carburant ale navelor – nu se ştia dacă le descoperea prin detectare în
timp real sau cu ajutorul unei baze de date ce ar fi conţinut structurile
tuturor navelor, furnizată de sophoni. Cu toate acestea, în aproape

 451 
zece la sută din cazuri, Picăturica nu lovea rezervoarele. Distrugerea
acelor nave nu implica fuziunea în materialul nuclear, aşa că trecea
mai mult timp până ca navele roşii ca jarul să explodeze într-un final,
o situaţie brutală în care echipajul, înainte de a muri arzând, suferea
din cauza temperaturilor înalte.
Retragerea navelor nu decurgea cum trebuie. Era prea târziu să intre
în starea de mare-adâncă, aşa că navele puteau fugi doar la acceleraţia
de Înainte Trei, ceea ce făcea imposibilă împrăştierea lor rapidă în
spaţiu. Şi, ca un câine ciobănesc care aleargă după turmă, Picăturica
executa ocazional lovituri de blocare în diferitele poziţii de la
marginile flotei pentru a-i păstra forma.
Spaţiul era plin de resturi răcite sau abia topite şi de bucăţi mari din
nave, aşa că sistemele de apărare ale navelor trebuiau să baleieze calea
de zbor cu lasere sau cu tunurile spaţiale. Fragmentele formau arcuri
lucitoare de flăcări care înfăşurau fiecare navă într-un veşmânt
strălucitor. Şi totuşi, unele resturi tot mai alunecau prin sistemele de
apărare şi produceau pagube serioase în carene şi chiar pierderea
capacităţii de navigaţie atunci când loveau navele direct. Coliziunea cu
fragmentele mai mari era fatală.
În ciuda prăbuşirii sistemului de comandă al flotei, Înaltul
Comandament rămăsese la cârmă în timpul evacuării, dar densitatea
formaţiei iniţiale făcea ca unele coliziuni între nave să nu poată fi
evitate. Himalaya şi Thor se ciocniră frontal la mare viteză şi se făcură
bucăţi. Messenger lovi Genesis din spate şi aerul care se scurse ca un
uragan printre găuri, rupse ambele nave şi suflă în spaţiu personalul şi
alte obiecte, dând naştere unor cozi care plutiră în urma lor ca nişte
epave uriaşe.
Dar cel mai terifiant lucru din toate fu ce li se întâmplă navelor
Einstein şi Xia, ale căror căpitani şuntaseră protecţiile sistemului cu
ajutorul modului de comandă de la distanţă şi acţionaseră Acceleraţia
Înainte Patru. Niciunul dintre oamenii lor nu era protejat de starea de
mare adâncă. Imaginile transmise de Xia înfăţişau un hangar golit de
navele de vânătoare, dar ocupat de peste o sută de oameni care
fuseseră aplatizaţi pe punte de efectul hipergravitaţiei, odată începută
acceleraţia. Din acest punct de observaţie, se puteau vedea boboci
trandafirii de sânge înflorind pe spaţiul alb, cât un teren de fotbal,

 452 
formând straturi extrem de subţiri care se împrăştiară şi care într-un
final se uniră sub acţiunea unei forţe uriaşe… Cabinele sferice
înfăţişară imaginea groazei însăşi: la începutul hipergravitaţiei toţi
alunecaseră pe jos, şi apoi mâna grea a diavolului le strânsese trupurile
tuturor, de parcă ar fi făcut o minge din nişte oameni de plastilină, şi
nimeni nu avusese nici măcar timp să urle. Singurul sunet era acela al
oaselor care trosneau şi ale măruntaielor care se împrăştiau. Apoi
grămada de carne şi de oase fu scufundată într-un lichid care deveni
îngrozitor de limpede după ce solidele precipitară datorită acceleraţiei
înalte, cu o suprafaţă plată şi nemişcată ca o oglindă sub forţa extremă.
Părea solidă şi grămada fără formă de carne, oase şi organe zăcea
înăuntru ca nişte rubine închise într-un cristal…
După aceea oamenii crezură iniţial că acţionarea comenzii Înainte
Patru de pe Einstein şi Xia fusese o greşeală făcută în timpul haosului,
dar analiza ulterioară infirmă această opinie. Folosirea modului
comenzii de la distanţă pentru şuntarea procedurilor stringente cerute
de sistemul de control al navei de război înainte de executarea
comenzii de accelerare Înainte Patru, inclusiv confirmarea faptului că
tot personalul se afla în starea de mare adâncă, implica o serie
complicată de operaţiuni care nu putuseră fi parcurse din greşeală.
Din informaţiile transmise de pe cele două nave, se descoperise şi că,
înainte să introducă comanda de Înainte Patru, Einstein şi Xia
folosiseră nave de vânătoare şi nave mai mici pentru a transporta o
parte din personal afară. Nu acţionaseră comanda Înainte Patru până
când Picăturica nu se apropiase şi nu văzuseră cum navele din jur
începuseră să explodeze. Acest lucru sugera faptul că intenţionaseră să
scape de picătură la acceleraţie maximă pentru a conserva navele de
război ale umanităţii, dar nici Einstein şi Xia nu fuseseră capabile să
scape de ghearele Picăturicii. Zeul ager al morţii observase că două
nave accelerau prea mult peste ritmul mediu al grupului şi le ajunse
iute din urmă şi le distruse navele şi încărcătura lipsită de viaţă.
Însă două alte nave de război accelerară cu succes până la Înainte
Patru şi scăpară de atacul Picăturicii: Quantum şi Vârsta Bronzului,
care intraseră ambele în starea de mare adâncă înainte de bătălie la
cererea lui Ding Yi. Imediat ce al treilea rând de nave fusese distrus,
cele două nave intrară în viteza de Înainte Patru şi efectuară o evadare

 453 
de urgenţă în aceeaşi direcţie. Poziţia lor din colţul formaţiei şi faptul
că întreaga flotă stătea între ele şi picătură le oferi destul timp pentru
a evada în adâncurile spaţiului.
Mai mult de o mie de nave, adică aproape jumătate din flotă,
fuseseră distruse în timpul unui atac ce durase doar douăzeci de
minute.
Spaţiul se sufoca de resturile ce acopereau o suprafaţă de zece mii
de kilometri în diametru, un nor metalic ce se extindea rapid, ale cărui
margini erau iluminate din când în când de mingile de foc nucleare ale
navelor ce explodau, de parcă un chip de piatră gigantic licărea, se
stingea, apoi licărea din nou în noaptea cosmică. Printre mingile de
foc, strălucirea magmei metalice transforma norul într-un apus roşu
ca sângele.
Navele rămase erau împrăştiate la mare distanţă una de alta, dar
aproape toate erau în norul metalic. Majoritatea îşi epuizaseră muniţia
tunurilor spaţiale şi trebuiau să se bazeze pe lasere pentru a-şi croi
drum prin nor, dar scurgerea de energie scăzuse forţa laserelor şi
adusese navele în situaţia de a parcurge un drum întortocheat printre
resturi. Cele mai multe dintre ele se deplasau la o viteză practic egală
cu viteza de extindere a norului, ceea ce-l transforma pe acesta într-o
capcană fatală de unde evadarea şi zborul deveniseră imposibile.
Viteza Picăturicii era acum de zece ori mai mare decât a treia viteză
cosmică, sau aproximativ 170 de kilometri pe secundă. Traiectoria ei
zdrobea resturile care se lichefiau la impact, împroşcând la mare
viteză, ciocnindu-se de alte resturi şi formând în urma Picăturicii o
coadă strălucitoare. La început aceasta semănă cu o cometă zbârlindu-
se de furie, dar pe măsură ce coada i se lungea, se transformă într-un
dragon argintiu uriaş care se întindea pe zece mii de kilometri.
Întregul nor metalic străluci de lumina dragonului în timp ce biciuia la
stânga şi la dreapta în dansul lui nebunesc. Navele de război penetrate
de capul dragonului începură să explodeze de-a lungul trupului său,
aşa că era acum presărat de explozii de patru sau cinci sori minusculi
în orice clipă. Iar mai departe, navele de război topite deveniră explozii
de magmă metalică de un milion de tone care îi vopsiră coada într-un
roşu sângeriu fascinant…
După treizeci de minute, dragonul strălucitor zbura încă, dar

 454 
mingile nucleare de foc de pe trupul lui dispăruseră, şi coada nu-i mai
era sângerie. În norul metalic nu mai rămăsese nici măcar o navă.
Dragonul strălucitor ieşi în zbor din nor, cu trupul dispărându-i la
marginea norului, iar capul îi fu urmat de coadă. Apoi începu să se
ocupe de rămăşiţele flotei. Doar douăzeci şi unu de nave ieşiseră din
nor, iar cele mai multe suferiseră destule avarii în acest timp aşa că
aveau o acceleraţie minimă sau chiar navigau fără niciun fel de energie
de la motoare. Pe acestea, Picăturica le prinse şi le distruse imediat.
Norii metalici formaţi din navele explodate recent se extinseră şi se
uniră într-un nor mai mare.
Picăturicii îi luă ceva mai mult timp să distrugă cele cinci nave
rămase intacte, deoarece acestea prinseseră deja viteză şi se îndreptau
în direcţii diferite. Ultima navă ce avea să fie distrusă, Ark, călătorise
destul de departe de nor, aşa că atunci când mingea de foc a exploziei
ilumină spaţiul preţ de câteva secunde, înainte să se stingă, fu doar ca
o lampă solitară în vântoasa sălbăticiei.
Forţele armate spaţiale ale umanităţii fuseseră anihilate.
Picăturica acceleră pentru o scurtă perioadă în direcţia în care
plecaseră navele Quantum şi Vârsta Bronzului, dar îşi abandonă
repede vânătoarea deoarece cele două ţinte erau prea îndepărtate şi
luaseră prea mare viteză. Şi astfel Quantum şi Vârsta Bronzului erau
singurii supravieţuitori ai înfiorătoarei distrugeri.
Picăturica părăsise câmpul măcelului şi-şi stabilise traiectoria în
direcţia Soarelui.
Cu excepţia celor două nave de război întregi, un număr mic de
oameni din flotă supravieţuiseră holocaustului, îmbarcând-se pe nave
de vânătoare sau pe alte nave mici înainte de distrugerea navelor lor.
Deşi Picăturica ar fi putut să le distrugă fără efort, nu era absolut deloc
interesată de navele mici. Pentru aceste nave, cărora le lipseau
sistemele defensive şi nu puteau supravieţui impactului, cea mai mare
ameninţare era reprezentată de prezenţa fragmentelor metalice care se
deplasau cu mare viteză, iar unele dintre ele fuseseră distruse de aceste
resturi după ce părăsiseră navele mamă. Cea mai mare şansă de
supravieţuire o avuseseră la începutul şi la finalul atacului, fiindcă la
început norul metalic nu se formase încă, iar la sfârşit norul devenise
mult mai puţin dens, pe măsură ce se extindea.

 455 
 Navele mici şi de vânătoare supravieţuitoare rătăciră câteva zile
dincolo de orbita lui Uranus şi într-un târziu fură salvate de nave civile
care traversau acea regiune din spaţiu. Supravieţuitorii erau cam
şaizeci de mii, şi printre ei se numărau doi ofiţeri hibernatori care
făcuseră prima evaluare corectă a atacului Picăturicii mici: subofiţerul
Zhao Xin şi căpitanul Li Wei.
Regiunea deveni în cele din urmă liniştită şi norul metalic îşi pierdu
strălucirea în gerul cosmic şi dispăru în întuneric. Peste ani, sub forţa
gravitaţiei solare, norul îşi opri expansiunea şi începu să se lungească,
formând până la urmă o bandă lungă care se transformă într-o centură
metalică extrem de subţire în jurul Soarelui, de parcă un milion de
suflete fără odihnă ar fi plutit în întinderile reci din afara Sistemului
Solar.
Distrugerea întregii forţe spaţiale a umanităţii fusese realizată de o
singură sondă trisolariană, şi nouă altele ca ea se aflau la trei ani
distanţă de Sistemul Solar. Toate zece, împreună, nu reprezentau nici
măcar a zecea mie parte din dimensiunea unei singure nave de război
şi Trisolaris avea o mie la fel ca ele care se îndreptau chiar acum spre
Sistemul Solar.
„Şi dacă vă distrug, ce vă priveşte pe voi?”

Trezindu-se dintr-un somn lung, Zhang Beihai privi să vadă cât era
ceasul. Dormise cincisprezece ore, poate cel mai lung somn al lui dacă
nu socotea cele două secole petrecute în hibernare. Acum simţea ceva
nou. Examinându-şi mintea, îşi dădu seama de unde venea acest
sentiment.
Era singur.
În trecut, chiar şi când plutise singur în nesfârşirea spaţiului, nu
avusese niciodată sentimentul că e singur. Ochii tatălui său îl
urmăreau de dincolo cu o privire care era prezentă în fiecare clipă a
vieţii lui. Precum lumina soarelui din timpul zilei şi cea a stelelor din
timpul nopţii, devenise o parte din lumea lui. Acum privirea tatălui
său dispăruse.
A venit timpul să ies, îşi spuse, în timp ce-şi aranjă uniforma.
Dormise în imponderabilitate, aşa că nicio parte din părul lui sau din
haine nu se deranjase. Uitându-se pentru o ultimă dată la cabina

 456 
sferică în care îşi petrecuse mai mult de o lună, deschise uşa şi pluti
afară, pregătit să înfrunte calm furia mulţimii, să înfrunte
nenumăratele expresii de dispreţ şi de condamnare, să îndure judecata
finală… şi să se confrunte, ca un soldat conştiincios, cu o viaţă a cărei
durată nu o cunoştea. Orice s-ar fi întâmplat, restul vieţii sale urma,
desigur, să fie calm.
Coridorul era gol.
Avansă încet, trecând de compartimentele de pe fiecare parte şi
toate aveau uşile deschise. Erau identice cu propria lui cabină sferică şi
nu văzu niciun fel de ferestre de informaţii. Sistemul de informaţii al
navei fusese probabil restartat şi reformatat.
Îşi aminti un film pe care-l văzuse în tinereţe, în care personajele
trăiau într-un Cub Rubik făcut din nenumărate încăperi cubice
identice, fiecare dintre ele conţinând un tip diferit de mecanism
mortal. Treceau dintr-o cameră în alta, la nesfârşit…
Înlănţuirea liberă a gândurilor îl surprinse. Se obişnuise să
considere asta un lux, dar acum, când misiunea lui veche de două
secole se sfârşise, mintea lui putea păşi pe o cale mai plăcută.
Dădu un colţ şi în faţa lui apăru un alt coridor lung tot atât de
pustiu. Pereţii emiteau o lumină egală, dulce şi lăptoasă care era
suficientă ca să-l facă să-şi piardă simţul profunzimii. Lumea părea
compactă. Din nou, uşile cabinelor sferice erau toate deschise şi
fiecare era un spaţiu alb identic.
Selecţia naturală părea abandonată. În ochii lui Zhang Beihai, nava
masivă în care se afla reprezenta un simbol enorm şi totuşi concis, o
metaforă pentru o lege ascunsă sub realitate. Avu iluzia că aceste spaţii
sferice albe identice se extindeau la nesfârşit în spaţiul din jurul lui,
repetându-se la infinit în Univers.
Îi veni în minte o idee: holografia.
Fiecare cabină sferică putea obţine manipularea totală şi controlul
Selecţiei naturale, aşa că cel puţin dintr-o perspectivă informatică,
fiecare cabină reprezenta totalitatea Selecţiei naturale. Acest lucru
însemna că Selecţia naturală era holografică.
Nava însăşi era o sămânţă de metal care transporta totalitatea
informaţiilor civilizaţiei umane. Dacă ar fi germinat undeva în univers,
ea ar fi putut creşte pentru a deveni o civilizaţie întreagă. Partea

 457 
conţinea întregul, prin urmare civilizaţia umană putea fi şi ea
holografică.
Eşuase. Nu reuşise să împrăştie aceste seminţe şi din acest motiv
simţea că regretă. Dar nu simţea tristeţe, şi asta nu doar fiindcă făcuse
tot ce putuse ca să-şi îndeplinească datoria. Mintea lui, eliberată
acum, îşi luă zborul şi-şi imagină că Universul este holografic, că
fiecare punct conţine întregul, aşa că întregul univers avea să dăinuie
atâta timp cât mai exista un atom. Brusc avu un sentiment de
concentrare atotcuprinzătoare, acelaşi sentiment pe care-l avusese şi
Ding Yi cu mai mult de zece ore în urmă, la celălalt capăt al Sistemului
Solar în ultima fază a apropierii de Picătură, în timp ce Zhang Beihai
mai dormea încă.
Ajunse la capătul coridorului şi deschise o uşă pentru a intra în cea
mai mare sală sferică a navei, aceea unde ajunsese prima oară când
venise pe Selecţia naturală cu trei luni în urmă. Şi, la fel ca atunci, o
formaţie de ofiţeri şi soldaţi ai flotei pluteau în centrul sferei, dar
numărul lor era de câteva ori mai mare şi formaţia lor avea trei
rânduri. Echipajul de două mii de oameni ai Selecţiei naturale forma
stratul central care, din câte îşi dădu seama, era singurul strat real.
Celelalte două erau holograme.
Uitându-se mai de aproape, văzu că formaţiile-holograme erau
compuse din ofiţeri şi soldaţi din cele patru nave de urmărire. Exact în
centrul formaţiei compuse din trei straturi era un rând de colonei:
Dongfang Yanxu şi căpitanii celorlalte patru nave. Toţi, cu excepţia lui
Dongfang Yanxu erau holograme care erau desigur transmise de navele
de urmărire. Când intră în sală, ochii celor cinci mii de oameni se
aţintiră asupra lui cu o expresie care, în mod clar, nu era cea pe care i-
ar fi adresat-o unui dezertor. Căpitanii îl salutară, rând pe rând.
— Spaţiul Albastru, din Flota Asiatică!
— Enterprise, din Flota Nord-Americană!
— Spaţiul Adânc din Flota Asiatică!
— Ultimate Law din Flota Europeană!
Dongfang Yanxu fu ultima care-l salută:
— Selecţia naturală, din Flota Asiatică! Domnule, cele cinci nave de
război din clasa stelară pe care le-aţi conservat pentru umanitate sunt
tot ce a mai rămas din flota spaţială a Terrei. Vă rugăm să acceptaţi

 458 
comanda!

— E un dezastru. S-a pierdut totul. Suntem într-o stare de colaps

mental colectiv! spuse Shi Xiaoming oftând şi scuturând din cap.
Tocmai se întorsese din oraşul subteran. Tot oraşul a luat-o razna! E un
haos total.
Autorităţile administrative veniseră la o şedinţă a guvernului de
cartier. Hibernatorii reprezentau două treimi, iar oamenii moderni
restul. Erau uşor de recunoscut acum: deşi se aflau într-o stare de
depresie maximă, oficialii hibernatori îşi menţineau calmul în ciuda
proastei lor dispoziţii: în timp ce modernii dădeau semne că-şi pierd
minţile, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi îşi pierduseră
autocontrolul de nenumărate ori în timpul şedinţei. Cuvintele lui Shi
Xiaoming le şfichiuiau din nou nervii, şi aşa fragili. Ochii şefului
executiv al cartierului erau plini de lacrimi şi când îşi acoperi faţa să
plângă, asta îi făcu şi pe alţi oficiali moderni să înceapă să plângă
alături de el. Oficialul responsabil cu educaţia râdea isteric şi mai
mulţi alţi moderni începuseră să mârâie nervoşi, înainte să-şi
trântească ceştile pe jos…
— Linişte! le spuse Shi Qiang.
Vocea lui nu era puternică, dar avea o demnitate care-i calmă pe
oficialii moderni. Şeful executiv şi ceilalţi care plângeau se străduiră
să-şi usuce lacrimile.
— Sunt doar nişte copii, spuse Hines, clătinând din cap.
Participând la şedinţă ca reprezentant al poporului, era probabil
singura persoană care beneficiase din distrugerea flotei combinate,
fiindcă acum, când realitatea îi confirmase utilitatea sigiliului mental,
starea lui revenise la normal. Înainte de asta se chinuise zi şi noapte
din cauza sigiliului mental în faţa unei victorii care, fără doar şi poate,
urma să vină, şi aproape că suferise o cădere mentală. Fusese trimis la
cel mai mare spital din oraş, unde experţii psihiatrici nu reuşiseră să-l
ajute, deşi îi propuseseră o idee nouă, pe care Luo Ji şi oficialii
suburbani îl ajutară s-o pună în practică. De ce să nu fabrici, la fel ca în
Asediul Berlinului de Alphonse Daudet, sau ca în filmul din Epoca de
Aur, intitulat Good Bye, Lenin! un mediu ficţional în care umanitatea
să eşueze? Din fericire, cu tehnologia virtuală modernă aflată la

 459 
apogeu, nu era atât de greu să creezi un asemenea mediu. În fiecare zi
la reşedinţa sa, Hines urmărea ştirile transmise în mod special pentru
el, însoţite de imagini tridimensionale pline de viaţă. Văzuse o
porţiune din Flota Trisolariană care accelerase şi ajunsese în Sistemul
Solar mai devreme, şi cum flota combinată a umanităţii suferise
pierderi grele în lupta de la Centura Kuiper. Apoi cele trei flote fură
incapabile să reziste pe Orbita lui Neptun şi trebuită să organizeze o
rezistenţă grea pe Orbita lui Jupiter…
Oficialul din cartier responsabil cu fabricarea acestei lumi false se
implicase mult şi când înfrângerea zdrobitoare chiar avu loc, fu printre
primii care suferiră o cădere mentală. Îşi epuizase puterea de
imaginaţie, zugrăvind înfrângerea umanităţii în cel mai dezastruos
mod cu putinţă, atât pentru nevoile lui Hines, cât şi pentru propria
plăcere, dar realitatea crudă depăşise cu mult orice şi-ar fi imaginat.
Când imaginile distrugerii flotei aflate la douăzeci de AU distanţă
ajunseră pe Terra cu o întârziere de trei ore, publicul se comportă ca o
ceată de copii disperaţi, transformând întreaga lume într-o grădiniţă
bântuită de coşmaruri. Căderea nervoasă în masă se răspândi rapid şi
totul o luă razna.
În cartierul lui Shi Qiang, toţi oficialii mai mari în grad ca el fie îşi
dădură demisia, fie căzură nervos pur şi simplu şi nu mai făcură
absolut nimic, aşa că autorităţile superioare îi repartizară de urgenţă
lui sarcinile şefului executiv local. Poate că nu era un post atât de
important, dar destinul acestui cartier de hibernatori era, în timpul
acestei crize, în mâinile lui. Din fericire, prin comparaţie cu oraşul
subteran, societăţile de hibernatori rămaseră relativ stabile.
— Aş dori să vă aduc aminte tuturor de situaţia în care ne aflăm,
spuse Shi Qiang. Dacă va apărea o problemă la sistemul de mediu
artificial din oraşul subteran, locul se va transforma într-un adevărat
iad şi se vor înghesui cu toţii să iasă la suprafaţă. Dacă se va întâmpla
aşa ceva, locul acesta nu va mai fi adecvat supravieţuirii. Trebuie să
luăm în consideraţie migrarea.
— Unde să migrăm? întrebă cineva.
— Într-un loc nu prea populat, cum ar fi în nord-vest. Sigur, va
trebui să trimitem oameni să verifice mai întâi. În acest moment,
nimeni nu poate spune ce se va întâmpla cu lumea, sau dacă nu vom

 460 
avea o altă Mare Ravenă. Trebuie să ne pregătim să supravieţuim
complet din agricultură.
— Dar picăturica va ataca şi Terra? întrebă altcineva.
— Ce rost are să ne batem capul? scutură Shi Qiang din cap.
Nimeni nu poate face nimic, oricum. Şi până când va lovi Terra, ar mai
trebui şi să trăim, nu-i aşa?
— Aşa este. Nu are niciun rost să ne îngrijorăm. Sunt convins de
acest lucru, spuse Luo Ji, rupând tăcerea.

Cele şapte nave spaţiale care îi mai rămăseseră umanităţii se

îndepărtau de Sistemul Solar, împărţite în două grupuri: un grup de
cinci nave, adică Selecţia naturală şi navele care o urmăriseră şi un alt
grup de două nave, Quantum şi Vârsta Bronzului, care supravieţuiseră
dezastrului produs de picătură. Cele două mici flote se aflau la capete
opuse ale Sistemului Solar, separate de Soare. Erau pe traiectorii care
le purtau în direcţii opuse şi se îndepărtau unele de altele din ce în ce
mai mult.
Pe Selecţia naturală, după ce Zhang Beihai află cum fusese anihilată
flota combinată, expresia lui nu se schimbase deloc. Ochii îi rămaseră
calmi ca apa şi spuse încet:
— O formaţie densă este o greşeală de neiertat. Tot restul era de
aşteptat.
— Tovarăşi, spuse el, măsurând cu privirea pe cei cinci căpitani şi
cele trei straturi de ofiţeri şi soldaţi adunaţi acolo. Vă numesc cu acest
titlu străvechi fiindcă doresc să împărtăşim cu toţii de acum înainte o
voinţă comună. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă realitatea cu
care ne confruntăm şi trebuie să proiectăm viitorul care ne aşteaptă.
Tovarăşi, nu ne mai putem întoarce.
Într-adevăr, nu mai era cale de întoarcere. Picăturica care distrusese
flota combinată se afla încă în Sistemul Solar, şi alte nouă picături
urmau să apară peste trei ani. Pentru această flotă mică, fostul cămin
devenise acum o capcană mortală. Din informaţiile pe care le
primiseră, civilizaţia umană avea să se prăbuşească chiar înainte de
sosirea Flotei Trisolariene, aşa că Judecata de Apoi a Terrei nu era chiar
aşa de îndepărtată. Cele cinci nave trebuiau să accepte
responsabilitatea continuării civilizaţiei, dar tot ce puteau face era să

 461 
zboare în continuare, şi anume cât mai departe.
Navele spaţiale urmau să fie căminul lor pentru totdeauna şi spaţiul
avea să fie ultimul lor loc de odihnă.
Împreună, cei 5.500 de membri ai echipajelor erau ca nişte prunci
cărora li se tăiase cordonul ombilical şi fuseseră aruncaţi în abisul
spaţiului. La fel ca acei prunci, nu aveau altceva de făcut decât să
plângă. Cu toate astea, ochii liniştiţi ai lui Zhang Beihai erau ca un
câmp de forţă puternic care susţinea stabilitatea formaţiei şi-i ajuta să-
şi menţină ţinuta lor de militari. Copiii aruncaţi în noaptea fără de
sfârşit au nevoie, înainte de orice, de un tată şi acum, la fel ca
Dongfang Yanxu, găsiseră puterea acelui tată în persoana acestui vechi
soldat.
Zhang Beihai continuă:
— Vom rămâne pentru totdeauna o parte din umanitate, dar
suntem o societate independentă şi trebuie să ne eliberăm de
dependenţa noastră psihologică de Terra. Acum trebuie să alegem un
nume pentru această lume a noastră.
— Venim de pe Terra şi poate suntem singurii moştenitori ai
civilizaţiei terestre, aşa că hai să ne numim Astronava Terra, spuse
Donfang Yanxu.
— Excelent, încuviinţă Zhang Beihai, aprobator, apoi se întoarse
spre formaţie. De acum înainte, suntem cu toţii cetăţeni ai Astronavei
Terra. Acest moment ar putea fi un alt doilea punct de pornire pentru
civilizaţia umană. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le facem, aşa că
vă cer acum fiecăruia dintre voi să vă întoarceţi la posturile voastre.
Cele două holograme de formaţie dispărură şi formaţia Selecţiei
naturale începu să se împrăştie.
— Domnule, n-ar trebui ca navele noastre să călătorească
împreună? întrebă căpitanul navei Spaţiu Adânc. Căpitanii nu
dispăruseră.
Zhang Beihai scutură din cap hotărât:
— Nu este necesar. Sunteţi acum la aproximativ două sute de mii de
kilometri de Selecţia naturală şi deşi sunteţi aproape, o întâlnire ar
necesita prea mult carburant nuclear. Energia este baza supravieţuirii
noastre şi puţinul de care dispunem trebuie conservat cât mai mult
timp. Suntem singurii oameni din partea aceasta de Univers, aşa că vă

 462 
înţeleg dorinţa de a ne reuni, dar două sute de mii de kilometri
reprezintă o distanţă mică. De acum înainte, trebuie să gândim pe
termen lung.
— Da, trebuie să gândim pe termen lung, repetă Dongfang Yanxu
încet, cu ochii fixaţi la orizont, de parcă ar fi cercetat anii lungi
dinaintea lor.
Zhang Beihai continuă:
— Trebuie să organizăm imediat o adunare cetăţenească pentru a
stabili chestiunile de bază, apoi o mare parte dintre noi vor trebui să
intre în hibernare cât mai curând posibil, aşa încât sistemele ecologice
să poată funcţiona la minimum… Orice se va întâmpla de acum
înainte, istoria Astronavei Terra a început.
Ochii tatălui lui Zhang Beihai apărură din nou de dincolo, ca nişte
raze din cealaltă parte a cosmosului care penetrau totul. Simţi privirea
lor şi în inima lui îi spuse: Nu, tată. De ce nu te odihneşti în pace? Nu
s-a terminat. A început din nou.

A doua zi, menţinând ora terestră, Astronava Terra convocă prima

plenară a Adunării Cetăţenilor, ţinută sub forma unei combinaţii de
cinci holograme. Cetăţenii participanţi erau aproximativ trei mii, iar
restul, care nu-şi putuseră părăsi posturile, se conectaseră prin reţea.
Mai întâi, adunarea identifică o chestiune urgentă: destinaţia
călătoriei Astronavei Terra. Se votă în unanimitate menţinerea
neschimbată a cursului prezent. Ţinta lui era aceea pe care Zhang
Beihai o setase pentru Selecţia naturală, o traiectorie în direcţia
constelaţiei Lebedei – sau, mai precis, a stelei NH558J2, unul dintre
sistemele planetare cele mai apropiate de Sistemul Solar. Avea două
planete şi ambele erau gazoase, ca Jupiter, şi nu erau potrivite vieţii
omeneşti, dar puteau furniza carburant nuclear suplimentar. Acum se
dovedea că alegerea destinaţiei fusese făcută după o chibzuinţă
profundă, deoarece pe o altă traiectorie, la o distanţă de numai 1,5 ani-
lumină mai departe de destinaţia lor prezentă, exista un alt sistem
planetar care, conform observaţiilor, conţinea o planetă al cărei mediu
natural era similar Terrei. Însă acel sistem avea doar o planetă şi dacă
se dovedea că este o planetă inospitalieră – condiţiile pentru a o
considera ospitalieră ar fi cerut date mai exacte decât cele oferite de

 463 
observaţiile aproximative efectuate de la o distanţă de ani-lumină –
atunci Astronava Terra ar fi ratat şansa de a alimentare cu carburant.
După ce ajungeau în NH558J2 şi alimentau navele, ar fi putut zbura
chiar la viteze mai mari spre următoarea lor ţintă.
NH558J2 se afla la opt ani-lumină de Sistemul Solar. La viteza lor
curentă, şi luând în consideraţie diferitele incertitudini ale călătoriei,
Astronava Terra putea ajunge acolo în două mii de ani.
Două milenii. Cifra cumplită prezenta o imagine limpede a
prezentului şi a viitorului. Chiar şi luând în considerare hibernarea,
majoritatea cetăţenilor Astronavei Terra nu ar fi trăit destul să ajungă
la destinaţie. Vieţile lor aveau să reziste o perioadă scurtă din călătoria
de douăzeci de secole şi, chiar şi pentru urmaşii care aveau să ajungă la
ea, NH558J2 era doar o etapă din călătorie. Nimeni nu ştia care era
următoarea destinaţie şi cu atât mai puţin când avea să ajungă
Astronava Terra la căminul ospitalier şi adevărat.
De fapt, Zhang Beihai fusese excepţional de raţional în gândire. Ştia
cu claritate faptul că apariţia vieţii umane pe Terra nu fusese o
întâmplare şi cu atât mai puţin un efect al principiului antropic, ci mai
degrabă rezultatul unei interacţiuni îndelungate între biosferă şi
mediul natural, un rezultat care nu era prea probabil să se mai repete
pe o altă planetă din jurul unei stele uitate de lume din Univers.
Alegerea stelei NH558J2 implicase o altă posibilitate. Poate că nu
aveau să găsească o altă lume ospitalieră şi noua civilizaţie umană avea
să călătorească pe nave pentru totdeauna.
Dar nu transmise în termeni clari această idee. Poate că următoarea
generaţie, născută pe Astronava Terra, avea să poată accepta cu
adevărat ideea unei civilizaţii situate pe o navă spaţială. Cei din
generaţia prezentă aveau nevoie, pentru a-şi putea duce vieţile, de
speranţa că-şi vor găsi căminul pe o planetă asemănătoare cu Terra.
Adunarea mai decise şi statutul politic al Astronavei Terra. Hotărî
că cele cinci nave vor fi o parte a lumii umane pentru totdeauna, dar,
conform circumstanţelor prezente, era imposibil ca Astronava Terra să
se subordoneze politic Terrei sau celor trei flote, aşa că avea să devină
o ţară complet independentă.
Atunci când această rezoluţie fu transmisă înapoi în Sistemul Solar,
ONU şi CCFS nu răspunseră destul de mult timp. Neluând o poziţie,

 464 
aceste organisme îşi trimiseră, pur şi simplu, binecuvântările lor
subînţelese.
Şi astfel, lumea umană era acum împărţită în trei internaţionale:
vechea Internaţională Terra, Internaţionala Flotei din noua eră şi
Internaţionala Astronavei care călătorea în străfundurile cosmosului.
Ultimul grup abia depăşea cinci mii de oameni, dar ducea cu el toate
speranţele civilizaţiei omeneşti.

La cea de-a doua şedinţă a Adunării Cetăţenilor, discutară structura

de conducere a Astronavei Terra.
Când începu şedinţa, Zhang Beihai spuse:
— Cred că e prea devreme pentru acest punct de pe agendă. Trebuie
să identificăm tipul de societate de pe Astronava Terra înainte să
hotărâm de ce fel de autorităţi guvernamentale avem nevoie.
— Adică avem nevoie mai întâi de un proiect de constituţie, spuse
Dongfang Yanxu.
— Măcar de principiile elementare ale unei constituţii.
Astfel că şedinţa continuă să discute aceste chestiuni. De vreme ce
Astronava Terra era un ecosistem fragil care călătorea prin mediul ostil
al spaţiului, cei mai mulţi înclinau spre înfiinţarea unei societăţi
disciplinate care să garanteze o dorinţă unificată de a supravieţui în
aceste condiţii. Cineva propuse menţinerea sistemului militar prezent
şi ideea primi sprijinul celor mai mulţi.
— Vă referiţi la un sistem totalitar, spuse Zhang Beihai.
— Domnule, ar trebui să existe un nume mai frumos pentru acest
termen. În fond suntem cu toţii militari, spuse căpitanul navei Spaţiul
Albastru.
— Nu cred că va funcţiona, clătină din cap Zhang Beihai.
Rămânerea în viaţă nu este suficientă pentru garantarea supravieţuirii.
În timpul călătoriei noastre, va trebui să ne dezvoltăm propria ştiinţă
şi tehnologie pentru a ne extinde dimensiunile flotei noastre. Faptele
istorice din Evul Mediu şi Marea Ravenă demonstrează că un sistem
totalitar reprezintă cel mai mare obstacol în calea progresului
omenirii. Astronava Terra are nevoie de idei noi şi vibrante, de
inovaţie şi acestea pot fi realizate doar prin înfiinţarea unei societăţi
care respectă în totalitate libertatea şi individualitatea.

 465 
 — Vorbiţi despre înfiinţarea unei societăţi la fel ca Internaţionala
Terrei? Astronava Terra are anumite condiţii intrinsece, spuse un ofiţer
de rang inferior.
— Aşa este, încuviinţă Dongfang Yanxu. Astronava Terra poate că
are o populaţie mică, dar posedă un sistem de informaţie extrem de
rafinat, prin care orice problemă poate fi pusă în discuţie cu uşurinţă şi
votată de toţi cetăţenii ei. Putem stabili prima societate cu adevărat
democratică din istoria omenirii.
— Nici asta nu va funcţiona, clătină iar din cap Zhang Beihai. Aşa
cum au spus ceilalţi cetăţeni înainte, Astronava Terra călătoreşte în
mediul ostil al spaţiului, unde catastrofele care ameninţă întreaga
lume pot avea loc oricând. Istoria Terrei în timpul Crizei Trisolariene
ne-a demonstrat că, în faţa dezastrelor, mai ales când lumea noastră
trebuie să facă sacrificii pentru a supravieţui întregul, societatea
umanitară la care vă gândiţi este extrem de fragilă.
Toţi participanţii la şedinţă se uitară unii la alţii, întrebând din ochi
acelaşi lucru: Atunci ce trebuie să facem?
Zâmbind, Zhang Beihai spuse:
— Gândesc prea simplist. Nu a existat vreodată un răspuns bun la
această întrebare în tot cursul istoriei omeneşti, aşa că de ce vă
aşteptaţi să rezolvăm problema doar într-o şedinţă? Cred că vom avea
nevoie de un proces îndelungat de practică şi de explorare înainte să
găsim modelul social cel mai potrivit pentru Astronava Terra. După
şedinţă, discuţiile pot continua pe acest subiect… Vă rog să mă scuzaţi
că am deviat de la agenda şedinţei. Ar trebui să continuăm cu
subiectul iniţial.
Dongfang Yanxu nu-l mai văzuse niciodată zâmbind aşa pe Zhang
Beihai. Zâmbea foarte rar şi, atunci când o făcea, era încrezător şi
iertător. Dar zâmbetul acesta demonstrase o timiditate copleşită de
regrete pe care nu o mai observase la el. Deşi întreruperea şedinţei nu
avusese nicio importanţă, era un om cu un spirit foarte discret şi asta
era prima oară când îşi exprimase o părere doar ca să şi-o retragă după
aceea. Îşi dădu seama că era dus pe gânduri. Nu-şi luase notiţe, aşa
cum făcuse cu mare grijă în timpul şedinţei anterioare. Era singurul de
la bordul navei care mai folosea un stilou străvechi şi hârtie şi acestea
deveniseră emblema lui.

 466 
 Unde-i erau gândurile acum?
Şedinţa reveni la chestiunea organelor guvernamentale. Cetăţenii
aveau tendinţa să considere că nu se creaseră încă circumstanţele
favorabile pentru organizarea de alegeri, aşa că lanţurile de conducere
ierarhice ale navelor nu ar fi trebuit schimbate. Căpitanii îşi
conduceau fiecare navele lor şi se formase un Comitet al Autorităţii
Astronavei Terra, format din cele cinci nave pentru discutarea şi luarea
deciziilor privitoare la cele mai importante chestiuni. Zhang Beihai fu
ales în mod unanim Preşedintele Comitetului cu atribuţii de
Comandant Suprem al Astronavei Terra. Rezoluţia fu propusă întregii
adunări şi trecu cu 100% din voturi.
Dar el refuză numirea.
— Domnule, dar este responsabilitatea dumneavoastră, spuse
căpitanul navei Spaţiu Adânc.
— Pe Astronava Terra, sunteţi singurul care se bucură de prestigiul
necesar pentru a putea comanda toate navele, spuse Dongfang Yanxu.
— Simt că mi-am îndeplinit responsabilitatea. Sunt obosit şi am
ajuns la vârsta pensionării, spuse Zhang Beihai încet.
Când se termină şedinţa, Zhang Beihai o rugă pe Dongfang Yanxu
să mai rămână. După ce plecară cu toţii, îi spuse:
— Dongfang, aş vrea să-mi recapăt poziţia mea de căpitan interimar
al Selecţiei Naturale.
— Căpitan interimar? zise ea, privindu-l surprinsă.
— Da. Mai dă-mi încă o dată autorizările pentru operarea navei.
— Domnule, pot să vă predau postul de căpitan al Selecţiei
naturale. Vorbesc serios. Iar Comitetul Autorităţii şi toţi cetăţenii nu
se vor opune.
El clătină din cap şi zâmbi:
— Nu, vei continua să fii căpitan, cu toate puterile de comandă ale
unui căpitan. Te rog să ai încredere în mine. Nu voi interveni absolut
deloc în munca ta.
— Atunci de ce doriţi să dispuneţi de privilegiile unui căpitan
interimar? Aveţi nevoie de ele în poziţia dumneavoastră actuală?
— Pur şi simplu îmi place nava. A reprezentat un vis al nostru timp
de două secole. Ştii ce am făcut ca această navă să poată exista azi aici?
Când o privi, duritatea de piatră care fusese până acum în ochii lui

 467 
pierise, dezvăluind o goliciune obosită şi o mâhnire adâncă care-l
făceau o persoană cu totul diferită. Nu mai era supravieţuitorul cel
calm şi întunecat care gândea profund şi pe urmă acţiona hotărât, ci
mai degrabă un bărbat care se pleca sub povara timpului. Privindu-l,
simţi pentru el o îngrijorare şi o compasiune pe care nu le mai simţise
înainte.
— Domnule, nu vă mai preocupaţi atât de lucrurile acelea. Istoricii
au făcut o evaluare corectă a acţiunilor dumneavoastră din secolul
XXI: alegerea cercetării propulsiei cu radiaţie a reprezentat un pas
esenţial în direcţia bună pentru tehnologia spaţială a umanităţii.
Probabil în acel timp, a… a fost singura alegere posibilă, aşa cum a fost
singura alegere posibilă şi evadarea pentru Selecţia naturală. În fond,
conform dreptului modern, termenul de prescripţie a intrat în vigoare
acum mult timp.
— Dar nu pot să scap de crucea pe care trebuie s-o duc. Nu poţi
înţelege… Am sentimente adânci pentru această navă, mai multe decât
ai tu. Simt că face parte din mine. Nu o pot părăsi. Şi, pe urmă, îmi
rămâne şi mie ceva de făcut în viitor. Dacă am ceva de făcut, mintea se
va linişti.
Apoi se întoarse şi plecă, o siluetă ostenită plutind departe,
devenind un punct mic negru pe fondul spaţiului sferic uriaş şi alb.
Dongfang Yanxu îl urmări cu privirea până când dispăru în albeaţa
aceea şi simţi cum o inundă de peste tot o senzaţie de singurătate
copleşitoare pe care nu o mai avusese.

În timpul următoarelor şedinţe ale Adunării Cetăţenilor, poporul

Astronavei Terra se cufundă în pasiunea creării unei lumi noi. Ţinură
dezbateri înfocate despre constituţie şi despre structura socială a
lumii, elaborând diverse legi şi planificând primele alegeri… Avuseseră
loc schimburi de opinii aprofundate între ofiţerii şi soldaţii de diferite
grade şi între diferitele nave. Oamenii acceptaseră noua perspectivă şi
priveau cu încredere spre Astronava Terra ca un nucleu ce urma să se
rostogolească asemeni unui bulgăre de zăpadă şi să devină o nouă
civilizaţie, crescând mereu în dimensiune în timp ce flota se apropia
de încă un alt sistem solar. Un număr crescând de oameni începură să-
i spună Astronavei Terra „Noul Eden”, o nouă origine pentru civilizaţia

 468 
umană.
Dar această stare de minunare nu dură prea mult timp, fiindcă
Astronava Terra chiar era o Grădină a Edenului.
Ca psiholog-şef al Selecţiei naturale, locotenentul-colonel Lan Xi se
afla la cârma celui de-al Doilea Departament de Servicii Civile, o
agenţie de ofiţeri militari instruiţi în psihologie care era responsabilă
de sănătatea psihică de pe navă în timpul călătoriilor lungi şi în timpul
bătăliilor. Când Astronava Terra îşi începuse călătoria fără de
întoarcere, Lan Xi şi subordonaţii săi intraseră în alertă la fel ca
războinicii care sunt atacaţi de un inamic puternic. Exerciţiile pe care
le repetaseră de nenumărate ori înainte îi pregătiseră pentru o gamă
largă de crize psihologice posibile.
Fură de acord că cel mai mare duşman nu era altul decât „Problema
N”: nostalgia, sau dorul de casă. Era în fond pentru prima oară când
omenirea se îmbarca pentru o călătorie fără sfârşit, aşa că Problema N
avea potenţialul de a cauza un dezastru psihologic în masă. Lan Xi
ordonă DSC2 să ia toate măsurile de precauţie necesare, inclusiv
stabilirea unor canale dedicate de comunicaţii cu Terra şi cele trei
flote. Acest lucru le dădea tuturor de la bord posibilitatea menţinerii
contactului cu familia şi prietenii de pe Terra şi din Flotă şi le permitea
să urmărească ultimele ştiri şi alte emisiuni ale celor două
Internaţionale. Deşi Astronava Terra se afla la şaptezeci AU depărtare
de Soare, şi astfel semnalele ajungeau cu o întârziere de nouă ore,
calitatea comunicării cu Terra şi celelalte flote era excelentă.
În afară de organizarea consilierii psihologice active şi a rezolvării
unor situaţii ce apăreau când simptomele Problemei N se îndeseau,
ofiţerii psihologi de la DSC2 pregăteau şi mijloacele extreme de reacţie
în cazul unui dezastru psihologic la scară mare: izolarea unei mulţimi
scăpate de sub control prin procesul de hibernare.
Evenimentele ulterioare aveau să demonstreze că asemenea
îngrijorări nu-şi aveau rostul. Deşi Problema N era larg răspândită pe
Astronava Terra, era departe de a fi scăpată de sub control şi nici
măcar nu atingea nivelul din celelalte călătorii mai lungi obişnuite
dinainte. Lan Xi fu la început contrariat, dar nu după mult timp
descoperi şi motivul: după distrugerea flotei principale a omenirii,
Terra îşi pierduse toate speranţele. Deşi Ziua Bătăliei de Apoi era peste

 469 
două secole (după estimările celei mai optimiste), ştirile de pe Terra îi
informau că lumea se prăbuşise în haos după lovitura grea a înfrângerii
şi că era plină de duhoarea morţii. Pentru Astronava Terra, nu mai era
nimic pe Terra sau în Sistemul Solar care să le ofere încredere.
Nostalgia pentru un cămin de acest fel avea şi ea limitele ei.
Cu toate acestea, inamicul apăru oricum, şi era unul mai periculos
decât Problema N. Până să-şi dea seama Lan Xi şi cei de la DSC2,
poziţia lor era deja de învinşi.
Lan Xi ştia din experienţă că în timpul călătoriilor lungi în spaţiu
Problema N tindea să apară mai întâi la soldaţi şi gradele inferioare,
deoarece locurile lor de muncă şi responsabilităţile lor le solicitau mai
puţin atenţia decât ofiţerilor superiori şi starea lor mentală era mai
proastă prin comparaţie. Aşa că DSC2 îşi concentră atenţia asupra
gradelor inferioare încă de la început, dar umbra întunecată căzu la
început asupra gradelor superioare.
Cam în acel timp, Lan Xi observă ceva ciudat. Urmau să aibă loc
primele alegeri pentru organele de conducere ale Astronavei Terra,
alegeri care erau deschise întregii populaţii, iar acest lucru însemna că
cei mai mulţi comandanţi seniori se confruntau cu o tranziţie de la
poziţia lor de ofiţeri militari la cea de oficiali guvernamentali. Poziţiile
lor militare urmau să fie remaniate, şi mulţi dintre ei urmau să fie
înlocuiţi de candidaţi cu grade inferioare. Lan Xi fu surprins să afle că
nimeni din conducătorii superiori ai Selecţiei naturale nu se
preocupase prea mult de alegerile care aveau să le hotărască restul
vieţilor. Nu-i văzu pe ofiţerii superiori angajaţi nici într-un simulacru
de campanie electorală şi când pomeni de alegeri, niciunul dintre ei
nu păru interesat. Nu se putu abţine să nu-şi amintească de
dezinteresul lui Zhang Beihai din timpul celei de-a doua şedinţe a
Adunării Cetăţenilor.
Apoi începu să observe simptome ale dezechilibrului psihic printre
ofiţerii cu grad mai mare de locotenent-colonel. Cei mai mulţi dintre
ei deveniseră extrem de introvertiţi şi petreceau perioade lungi singuri
cu gândurile lor şi îşi reduseseră drastic interacţiunile sociale. Vorbeau
din ce în ce mai puţin la şedinţe, iar uneori rămâneau complet tăcuţi.
Lan Xi observă că le dispăruse strălucirea din ochi şi că expresia
chipurilor lor devenise mohorâtă. Nu mai puteau privi pe nimeni

 470 
drept în ochi, de teamă că şi alţii ar fi putut observa ceaţa din ai lor.
Când întâlneau din întâmplare privirea cuiva, şi-o întorceau imediat
pe a lor, ca şi cum s-ar fi simţit şocaţi… Cu cât gradul era mai înalt, cu
atât mai serioase erau simptomele. Şi erau semne că se împrăştiau şi la
gradele inferioare.
O consiliere psihologică nu se putea face în niciun fel. Cu toţii
refuzau cu încăpăţânare să vorbească cu ofiţerii psihologi, aşa că DSC2
fu obligat să-şi exercite puterile speciale pentru a efectua consilieri
obligatorii. Cu toate acestea, majoritatea subiecţilor rămâneau tăcuţi.
Lan Xi hotărî că trebuia să vorbească cu comandantul suprem aşa că
se duse la Dongfang Yanxu. Deşi Zhang Beihai deţinuse odinioară
statutul şi prestigiul suprem pe Selecţia naturală şi în întreaga
Astronavă Terra, le respinsese pe toate şi se retrăsese din cursă,
insistând că a devenit o persoană obişnuită. Singurele îndatoriri pe
care şi le păstrase erau acelea de căpitan interimar: transmiterea
ordinelor căpitanului spre sistemul de comandă al navei. Restul
timpului şi-l petrecea rătăcind pe Selecţia naturală, învăţând despre
particularităţile navei de la ofiţeri şi de la soldaţi de toate gradele şi
arătând o afecţiune permanentă faţă de arca aceasta spaţială. Dincolo
de aceste lucruri, rămânea calm şi indiferent, practic neafectat de
umbra psihologică ce se lăsase peste majoritatea celor de pe navă. Nu
încerca desigur să se izoleze, dar Lan Xi ştia şi un alt motiv pentru
imunitatea lui: cei străvechi nu erau atât de sensibili ca cei moderni, şi,
în circumstanţele actuale, muţenia avea o funcţie autoprotectoare
excelentă.
— Căpitane, ar trebui să ne daţi câteva indicaţii pentru ce se
întâmplă, spuse el.
— Locotenent-colonele, dumneata eşti cel care ar trebui să ne dai
indicaţii.
— Adică nu ştiţi nimic despre starea dumneavoastră actuală?
O tristeţe fără margini îi umplu ochii fără viaţă:
— Ştiu doar că suntem primii oameni care au ieşit în spaţiu.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Că este prima oară când umanitatea a ieşit în spaţiu cu adevărat.
— A, da, înţeleg acum. Înainte, oricât ar fi călătorit oamenii în
spaţiu, erau doar un zmeu ridicat în aer de Terra. Erau conectaţi la

 471 
Terra printr-un fir spiritual. Acum firul acela a fost tăiat.
— Da. Cablul a fost tăiat. Schimbarea esenţială nu este aceea că s-a
dat drumul firului, ci aceea că mâna de la celălalt capăt, care-l ţinea, a
dispărut. Terra se îndreaptă spre Ziua Bătăliei de Apoi. De fapt, în
mintea noastră ea a murit demult. Cele cinci nave ale noastre nu mai
sunt conectate la nicio lume. În jurul nostru nu se mai află nimic în
afara abisului spaţial.
— Aşa este. Umanitatea nu s-a mai confruntat cu un mediu
psihologic ca acesta până acum.
— Da. În acest mediu, spiritul omenesc se va schimba fundamental.
Oamenii vor deveni… Brusc se opri şi tristeţea din ochi îi dispăru,
lăsând în urmă doar mâhnirea, ca un cer acoperit de nori după ce
ploaia s-a oprit.
— Adică în acest mediu oamenii vor deveni oameni noi?
— Oameni noi? Nu, locotenent-colonele, oamenii vor deveni… ne-
oameni.
Auzind acest ultim cuvânt rostit, Lan Xi se înfioră. Privi în sus spre
Dongfang Yanxu şi ea îi întâlni privirea. În opacitatea din acei ochi, nu
mai văzu decât ferestre bine ferecate ale sufletului ei.
— Adică nu vom mai fi oameni în vechiul înţeles… Locotenent-
colonele, asta este tot ce pot să spun. Fă pur şi simplu ce crezi că e mai
bine. Şi… Cuvintele ce urmară păreau spuse de un somnambul: În
curând îţi va veni şi ţie rândul.
Situaţia continuă să se deterioreze. În ziua de după discuţia lui Lan
Xi cu Dongfang Yanxu, pe Selecţia naturală avu loc o rănire
intenţionată. Un locotenent-colonel de la sistemul navigaţional trase
într-un alt ofiţer cu care împărţea cabina. Din câte îşi aducea aminte
victima, ofiţerul se trezise brusc din somn în timpul nopţii şi,
observând că şi victima era trează, îl acuzase că-l ascultă în timp ce
vorbeşte în somn. În timpul încăierării, atacatorul îşi pierduse
cumpătul şi trăsese un foc cu revolverul său.
Lan Xi se duse imediat să-l vadă pe locotenent-colonel:
— Ce ţi-era frică că te-a auzit spunând în somn? îl întrebă el.
— Vreţi să spuneţi că chiar m-a auzit? întrebă atacatorul îngrozit.
Lan Xi îşi scutură capul:
— Zice că n-ai spus nimic.

 472 
 — Şi ce dac-aş fi spus! Nu poţi să iei de bun ce zice omul în somn!
Mintea mea nu crede asta cu adevărat. Doar nu o să ajung în iad
pentru ceva ce am spus în somn!
În cele din urmă, Lan Xi nu reuşi să afle ce anume îşi imaginase
atacatorul că spusese în somn, aşa că îl întrebă dacă nu l-ar deranja să
se supună hipnozei. În mod neaşteptat, atacatorul îşi ieşi din nou din
sărite la sugestia aceasta, repezindu-se la Lan Xi şi strângându-l de gât
până când veni într-un târziu poliţia militară şi-l smulseră de pe el. În
timp ce părăsea închisoarea de la bord, un membru al poliţiei militare
care auzise conversaţia îi spuse lui Lan Xi:
— Domnule locotenent-colonel, nu mai vorbiţi despre
hipnoterapie, dacă nu doriţi ca DSC2 să devină cel mai detestat loc de
pe navă. N-aţi supravieţui mult timp.
Aşa că Lan Xi trebuise să-l contacteze pe colonelul Scott, un
psiholog de la bordul navei Enterprise. Scott fusese şi capelanul navei,
un post pe care cele mai multe nave din Flota Asiatică nu-l aveau.
Enterprise şi celelalte trei nave din forţa de urmărire erau la două sute
de mii de kilometri depărtare.
— De ce e aşa de întuneric acolo? întrebă Lan Xi privind
transmisiunea video primită de pe Enterprise. Pereţii curbi ai cabinei
în care se afla Scott fuseseră reglaţi să împrăştie o lumină slabă
galbenă şi afişau imaginea stelelor de afară, de parcă s-ar fi aflat într-
un cosmos estompat. Faţa îi era învăluită în umbră, dar şi aşa, Lan Xi
putu să simtă că ochii lui Scott se întorceau iute din faţa privirii lui.
— Grădina Edenului s-a întunecat. Întunericul va înghiţi totul,
spuse Scott cu o voce pierită.
Lan Xi dorise să-l consulte fiindcă, în poziţia sa de capelan al navei
Enterprise, probabil că oamenii i se confesaseră, spunându-i adevărul
pentru ca el să-i sfătuiască. Dar la auzul acestor cuvinte şi văzând cum
ochii colonelului se ascundeau printre umbre, Lan Xi ştiu că nu va
obţine nicio informaţie. Aşa că-şi înghiţi întrebarea pe care dorea s-o
pună şi trecu la alta, care-l surprinse chiar şi pe el:
— Ce s-a întâmplat în prima Grădină a Edenului se va repeta în a
doua?
— Nu ştiu. Oricum, viperele au ieşit la vânătoare. Şerpii din cea de-
a doua Grădină a Edenului se urcă chiar acum pe sufletele oamenilor.

 473 
 — Vrei să spui că aţi gustat din fructul cunoaşterii?
Scott încuviinţă lent. Apoi îşi coborî capul şi nu-l mai ridică, de
parcă încerca să-şi ascundă ochii care l-ar fi trădat:
— Da, poţi să spui aşa.
— Cine va fi alungat din Grădina Edenului? Vocea lui Lan Xi
tremură şi palmele îi transpiraseră.
— Mulţi oameni. Dar, spre deosebire de prima oară, de data aceasta
mulţi oameni s-ar putea să rămână.
— Cine? Cine va rămâne?
Scott oftă prelung:
— Locotenent-colonele Lan, am spus deja prea mult. De ce nu cauţi
şi pentru dumneata fructul cunoaşterii? Cu toţii trebuie să facem
pasul acesta, în fond. Nu-i aşa?
— Unde să-l caut?
— Mai lasă-ţi treaba şi gândeşte-te puţin la el. Simte mai mult şi-l
vei afla.
După ce vorbise cu Scott, Lan Xi, cuprins de simţăminte haotice, se
opri din munca sa intensă şi începu să se gândească, aşa cum îl
sfătuise colonelul. Mai repede decât îşi imaginase, viperele reci şi
alunecoase ale Edenului i se strecurară în conştiinţă. Află fructul
cunoaşterii şi-l gustă, iar ultimele raze de soare din suflet îi dispărură
pentru totdeauna de parcă totul s-ar fi scufundat în întuneric.
Pe Astronava Terra, o funie invizibilă, întinsă la maximum, era trasă
atât de tare încât risca să se rupă.
La două zile după asta, căpitanul navei Ultimate Law se sinucise.
Stătuse în picioare pe platforma de la pupa, în acel moment, o
platformă înconjurată de un dom transparent care părea expus
spaţiului. Etrava navei era orientată spre Sistemul Solar, acolo unde
Soarele nu mai era acum decât o stea galbenă, puţin mai strălucitoare
decât celelalte. Era direcţia în care se întindea braţul spiralat periferic
al Căii Lactee, cu spuzeala ei de stele. Profunzimea şi întinderea
spaţiului întunecat etalau o aroganţă care nu oferea niciun sprijin
minţii sau ochilor.
— E întuneric! E al dracului de întuneric! murmură căpitanul şi se
împuşcă.

 474 
 Când Dongfang Yanxu auzi despre căpitanul navei Ultimate Law
care se sinucisese, simţi că timpul expirase, şi convocă o reuniune de
urgenţă cu cei doi vicecăpitani în marele hangar sferic pentru nave de
vânătoare.
Pe coridor, în drum spre hangar, auzi că o strigă cineva din spate.
Era Zhang Beihai. În starea ei de spirit mohorâtă, uitase practic de el în
ultimele două zile. O măsură cu privirea din cap până-n picioare, cu o
îngrijorare părintească care-i oferi un simţământ de linişte neaşteptat,
pentru că rar mai vedeai în ultimul timp o pereche de ochi neumbriţi
pe Astronava Terra.
— Dongfang, cred că nu ţi-a fost bine în ultimul timp. Nu ştiu de
ce, dar parcă ascunzi ceva. Ce se întâmplă?
Ea nu-i răspunse, dar îl întrebă:
— Domnule, cum v-aţi simţit în ultima vreme?
— Bine. Foarte bine. Am fost peste tot şi am învăţat. Mă
familiarizez cu sistemul de arme al Selecţiei naturale. Sigur, doar
încerc şi eu apa cu degetele, dar este fascinant. Imaginează-ţi cum ar fi
să viziteze Columb un portavion. Şi eu mă simt ca el.
Văzându-l atât de calm şi de relaxat, Dongfang Yanxu îl invidie
puţin. Da, îşi împlinise marea lui iniţiativă şi avea dreptul să se bucure
de linişte. Măreţul bărbat care făcuse istorie se transformase într-un
hibernator ignorant. Avea nevoie doar de protecţie. Cu acest lucru în
minte îi spuse:
— Domnule, nu mai întrebaţi pe nimeni ce m-aţi întrebat. Nu
întrebaţi nimic despre nimic din toate astea.
— De ce? De ce să nu întreb?
— Este periculos să întrebaţi. Pe urmă, nici nu este cazul să ştiţi.
Credeţi-mă.
El încuviinţă:
— Foarte bine, nu voi mai întreba. Mulţumesc că mă tratezi ca pe o
persoană obişnuită. E tot ce îmi doream.
Ea îşi luă rămas-bun grăbită, dar în timp ce mergea mai departe,
auzi glasul fondatorului Astronavei Terra, strigând din spate:
— Dongfang, orice s-ar întâmpla, lasă lucrurile să curgă în voie.
Totul va fi bine.
Dongfang îi văzu pe cei doi vicecăpitani din centrul sălii sferice.

 475 
Alesese acest loc de întâlnire pentru că dimensiunea sălii îi făcea să se
simtă ca şi cum s-ar fi aflat în pustietate. Pluteau, toţi trei, în centrul
unei lumi de un alb pur, de parcă întregul Univers ar fi fost pustiu cu
excepţia lor. Astfel, aveau impresia că discuţia lor se purta în siguranţă.
Fiecare dintre ei privea într-o altă direcţie.
— Trebuie să spunem lucrurilor pe nume, spuse ea.
— Da. Fiecare secundă de întârziere este periculoasă, spuse
vicecăpitanul Levine. Apoi el şi Akira Inoue se întoarseră spre
Dongfang Yanxu. Era clar ce voiau să spună: Tu eşti căpitanul, tu
vorbeşti prima.
Dar ea nu avea curajul.
Orice s-ar fi întâmplat acum, în noii zori ai civilizaţiei umane, ar fi
putut fi baza unei balade homerice sau a unei Biblii. Iuda a devenit
cine a devenit fiindcă a fost primul care l-a sărutat pe Iisus şi asta l-a
făcut să fie esenţialmente diferit de cel de-al doilea care l-a sărutat. Era
la fel şi acum. Primul care avea să vorbească, avea să pună piatra de
hotar a celei de-a doua civilizaţii. Poate că el sau ea avea să devină
Iuda, sau poate Iisus, dar orice posibilitate ar fi urmat să se
adeverească, Dongfang Yanxu nu avea curajul acela.
Însă trebuia să se achite de misiunea ei, aşa că alese o opţiune
deşteaptă. Nu se feri din calea privirii vicecăpitanilor ei. Limbajul nu
era necesar acum. Orice comunicaţie putea fi transmisă cu ajutorul
ochilor. În timp ce se uitau fix unul la altul, privirile lor înlănţuite erau
ca nişte conducte care le uneau sufletele şi transmiteau totul la mare
viteză.
Carburant.
Carburant.
Carburant.
Ruta este tot neclară, dar măcar am găsit doi nori de praf interstelar.
Ne va ţine în loc.
Sigur. După ce trecem prin ele, navele spaţiale vor scădea la 0,03 la
sută din viteza luminii din cauza prafului care ne va frâna.
Suntem tot la zece ani-lumină de NH558J2. Vor trece şaizeci de mii
de ani până ajungem acolo.
Atunci nu vom mai ajunge niciodată.
Navele poate că vor ajunge, dar fiinţele de la bord, nu. Nici cu

 476 
hibernarea nu vor rezista atât de mult timp.
Doar dacă…
Dacă viteza se menţine la trecerea prin norii de praf, sau dacă
accelerăm după aceea.
Carburantul este insuficient.
Carburantul de fuziune este singura sursă de energie de la bordul
navei şi trebuie folosit în alte zone: sistemele de mediu, posibilele
corecţii de rută…
Şi pentru decelerate când ajungem la sistemul de destinaţie.
NH5558J2 este mult mai mică decât Soarele.
Nu putem intra pe orbită, bazându-ne doar pe gravitaţie pentru
decelerate. Va trebui să consumăm cantităţi mari de carburant, altfel
vom trece pe lângă sistemul solar de destinaţie.
Tot carburantul de pe Astronava Terra este practic suficient pentru
două nave spaţiale.
Dar dacă avem grijă, este suficient doar pentru una.
Carburant.
Carburant.
Carburant.
— Şi ar mai fi şi chestia cu piesele de schimb, spuse Dongfang
Yanxu.
Piese de schimb.
Piese de schimb.
Piese de schimb.
Mai ales piesele de schimb necesare pentru sistemele esenţiale:
motoarele de fuziune, sistemele de comandă şi de informaţii, sistemele
de mediu.
Poate că nu sunt atât de urgente cum e carburantul, dar reprezintă
baza supravieţuirii noastre pe termen lung. NH558J2 nu are o planetă
ospitalieră pentru amplasarea şi înfiinţarea unei industrii, sau chiar
pentru resursele necesare realizării acesteia. Este doar un loc de
realimentare cu carburant înainte de plecarea spre următorul sistem,
unde poate fi înfiinţată o industrie de producere a pieselor de schimb.
Selecţia naturală nu are decât două seturi de piese cheie.
Prea puţine.
Prea puţine.

 477 
 În afara motoarelor de fuziune, majoritatea pieselor cheie de pe
Astronava Terra sunt interoperabile.
Piesele motoarelor pot fi folosite şi după modificarea lor.
— Dar putem aduna tot personalul pe una sau pe două nave?
întrebă Dongfang Yanxu, dar vocea ei era menită doar să coordoneze
direcţia comunicării vizuale.
Imposibil.
Imposibil.
Imposibil. Sunt prea mulţi oameni. Sistemele de mediu şi de
hibernare nu pot funcţiona pentru ei toţi. Dacă mărim capacitatea
actuală chiar şi cu puţin, va fi un dezastru.
— Deci este clar acum? Glasul lui Dongfang Yanxu răsună în spaţiul
pustiu şi alb ca mormăitul cuiva adormit.
E clar.
E clar.
Câţiva oameni vor trebui să moară, altfel vom muri cu toţii.
Apoi ochii lor deveniră tăcuţi. Simţiră cu toţii o dorinţă intensă să
se întoarcă, de parcă fuseseră zgâlţâiţi de un tunet ce venea din
adâncurile Universului doar pentru a le face sufletele să se cutremure
de groază. Dongfang Yanxu fu prima care-şi refixă privirea asupra lor.
— Gata! spuse ea.
Gata.
Nu cedaţi.
Să nu cedăm?
Nu cedaţi! Fiindcă nimeni nu a cedat înaintea noastră. Dacă cedăm,
vom fi expulzaţi din Grădina Edenului.
De ce noi?
Sigur, nu ar trebui să fie nici ei.
Dar cineva trebuie expulzat. Grădina Edenului are o capacitate
limitată.
Nu vrem să părăsim grădina.
Deci nu putem ceda!
Trei perechi de ochi, atât de aproape de a se despărţi, îşi înlănţuiră
din nou privirile.
Bomba cu hidrogen infrasonică.
Bomba cu hidrogen infrasonică.

 478 
 Bomba cu hidrogen infrasonică.
Fiecare navă este echipată cu ele.
Este greu să te aperi de o lansare ascunsă.
Privirile li se separară temporar în timp ce minţile lor erau încercate
până la limita colapsului. Aveau nevoie de odihnă. Când cele trei
perechi de ochi se întâlniră din nou, erau nesigure şi rătăcite, ca nişte
lumânări pâlpâind în vânt.
Păcat!
Păcat!
Păcat!
Ne vom transforma în demoni!
Ne vom transforma în demoni!
Ne vom transforma în demoni!
— Dar… ce-or fi gândind ei? întrebă Dongfang încet.
Celor doi vicecăpitani, glasul ei, deşi încet, li se păru că dăinuie în
spaţiul alb ca bâzâitul unui ţânţar.
Da. Nu dorim să ne transformăm în demoni, dar cine ştie ce-or fi
gândind ei?
Foarte bine, atunci nu ne vom gândi la ei ca la nişte demoni.
— Asta nu va rezolva problema, spuse Donfang Yanxu, clătinând
din cap.
Da. Chiar dacă ei nu sunt demoni, problema rămâne.
Fiindcă ei nu ştiu la ce ne gândim noi.
Dar dacă ei ştiu că noi nu suntem demoni?
Problema rămâne.
Ei nu ştiu ce gândim noi despre ei.
Ei nu ştiu ce gândim despre ceea ce gândesc ei despre noi.
Este un cerc vicios al suspiciunii: Ei nu ştiu ce gândim noi despre ce
gândesc ei despre ce gândim noi despre ce gândesc ei despre ce
gândim…
Cum putem sparge acest cerc vicios al suspiciunii?
Comunicare?
Poate când ne aflam pe Terra. Dar nu şi în spaţiu. Câţiva oameni
trebuie să moară, altfel vor muri cu toţii. Aceasta este mâna perdantă
pe care spaţiul ne-a servit-o pentru supravieţuirea Astronavei Terra.
Un zid de netrecut. În faţa lui, comunicarea nu mai are sens.

 479 
 Avem doar o singură opţiune. Întrebarea e cine va alege această
opţiune.
Întuneric. E al dracului de întuneric.
— Nu mai putem aştepta, zise Donfang Yanxu cu hotărâre.
Fără întârziere. În regiunea asta întunecată din spaţiu, dueliştii îşi
ţin răsuflarea. Cablul stă să se rupă.
Cu fiecare secundă ce trece, pericolul creşte exponenţial.
De vreme ce tot nu contează cine trage, de ce să nu tragem noi?
Atunci Akira Inoue întrerupse brusc tăcerea:
— Mai e o opţiune!
Să ne sacrificăm noi.
De ce?
De ce noi?
Noi trei am putea-o face, dar oare avem autoritatea să facem
această alegere în numele celor două mii de oameni de pe Selecţia
naturală?
Cei trei erau pe muchie de cuţit. Deşi tăieturile îi dureau, a sări în
oricare parte ar fi însemnat o cădere într-un abis fără fund. Acestea
erau durerile facerii pentru naşterea noii specii umane spaţiale.
— Am o idee, spuse Levine. Să fixăm întâi ţintele şi apoi ne mai
gândim.
Dongfang Yanxu încuviinţă. Levine solicită interfaţa de comandă
pentru sistemul de arme prin aer şi deschise fereastra pentru bombele
cu hidrogen infrasonice şi rachete purtătoare. Pe un sistem de
coordonate sferic cu Selecţia naturală la origine, fură afişate Spaţiul
Albastru, Enterprise, Spaţiul Adânc şi Ultimate Law, patru puncte
luminoase aflate la două sute de mii de kilometri depărtare. Distanţa
masca structura ţintelor, deoarece la scara spaţială, orice e doar un
punct.
Dar cele patru puncte erau înconjurate de patru halouri roşii, patru
laţuri fatale ce indicau faptul că sistemul de arme era deja fixat pe
ţinte.
Uluiţi, cei trei se uitaseră unul la altul şi clătinară din cap, în semn
că nu făcuseră ei asta.
Cu excepţia lor, privilegiile de plasare a ţintelor în vizor în cadrul
sistemului de arme erau deţinute doar de ofiţerii de căutare a ţintei şi

 480 
de control al armelor, dar plasarea în vizor trebuia autorizată de
căpitan sau de vicecăpitan. Însemna că mai exista încă o persoană cu
privilegii directe de plasare a ţintei în vizor şi de lansare a unui atac.
Suntem idioţi. Nu e decât omul care a schimbat istoria de două ori!
El şi-a dat seama primul!
Cine ştie când şi-o fi dat seama? Poate la fondarea Astronavei Terra,
sau chiar mai înainte, când a aflat că flota combinată fusese distrusă.
Este ultimul care să se îngrijoreze. La fel ca părinţii din epoca lui, care
se gândeau mereu la copii.
Dongfang Yanxu zbură traversând sala sferică cât de repede putu,
urmată îndeaproape de cei doi vicecăpitani. Ieşiră pe uşă şi o luară pe
coridorul cel lung până când ajunseră la uşa care dădea în cabina lui
Zhang Beihai. Suspendată în faţa lui era o interfaţă identică cu cea pe
care ei tocmai o văzuseră. Se repeziră să intre, dar scena cu evadarea
Selecţiei naturale se repetă: se loviră de perete. Nu mai era nicio uşă,
doar o zonă de formă ovală unde peretele era transparent.
— Ce faceţi? urlă Levine.
— Copii, spuse Zhang Beihai, numindu-i astfel pentru prima oară.
Deşi era întors cu spatele, puteau să-şi imagineze ochii lui liniştiţi ca
apa. Lăsaţi-mă să fac eu asta.
— Vreţi să spuneţi „Dacă nu mă duc eu în iad, cine să se ducă?” 50
Asta era? spuse Dongfang cu voce tare.
— Din clipa în care am devenit soldat, am fost pregătit să fac asta,
dacă se dovedeşte necesar, spuse el, continuând tastarea operaţiunilor
de prelansare. De afară cei trei văzură că, deşi nu dădea dovadă de
îndemânare la aceste operaţiuni, fiecare pas făcut era corect.
Din ochii lui Dongfang şiroiau lacrimi şi ea strigă:
— Să mergem împreună. Lăsaţi-mă să intru. O să merg în iad cu
dumneavoastră!
El nu răspunse, dar continuă să lucreze. Setă rachetele teleghidate
să se autodistrugă manual, ca să poată fi detonate de către nava-mamă
din zbor. Şi numai după ce termină şi ultima etapă, spuse:
— Dongfang, gândeşte-te. Oare puteam face această alegere

50 Acest citat popular rezumă marele legământ al unui bodhisattva ksitigarbha

(Dìzàng Púsà) de a nu primi Iluminarea până nu sunt salvate toate ființele (n. tr. Joel
Martinsen).
 481 
înainte? Sigur că nu. Acum o putem face, fiindcă spaţiul ne-a
transformat în fiinţe umane noi. Setă focoasele rachetelor în aşa fel
încât să explodeze la o distanţă de cincizeci de kilometri de fiecare
ţintă. Astfel se evita producerea de deteriorări interne ale ţintelor, dar
chiar dacă distanţa ar fi fost mai mare, explozia lor avea să fie fatală
vieţii de la bordul navelor aflate în raza lor de acţiune. Naşterea unei
noi civilizaţii înseamnă formarea unei noi moralităţi, continuă Zhang
Beihai. Îndepărtă prima piedică de siguranţă a focoaselor bombelor cu
hidrogen. Când oamenii din viitor vor privi în urmă la tot ce am făcut,
li se va părea cât se poate de normal. Aşa că nu ne vom duce în iad,
copii. Înlătură a doua piedică de blocare de siguranţă.
Brusc, în toată nava începu să sune alarma, ca plânsul a zece mii de
spirite în întunericul spaţiului. Interfeţele de afişare apărură în aer ca
nişte fulgi de zăpadă, etalând o cantitate uriaşă de informaţii pe care
sistemele de apărare ale Selecţiei naturale le primiseră despre rachetele
care se apropiau, dar nimeni nu mai avu timp să le citească.
Trecură doar patru secunde de la alarma sonoră până la detonarea
bombelor cu hidrogen infrasonice.
În imaginile transmise pe Terra de Selecţia naturală se vedea că
Zhang Beihai înţelesese totul în mai puţin de o secundă. Îşi închipuise
că inima i s-ar fi oţelit în timpul procesiunii anevoioase care fusese
viaţa lui în ultimele două secole, dar ignorase ceva ascuns în cea mai
profundă regiune a sufletului şi ezitase înainte de a lua decizia finală.
Încercase să-şi oprească tremurul inimii şi doar acea slăbiciune de
moment îl ucise pe el şi pe toţi cei de la bordul Selecţiei naturale.
După confruntarea din întuneric ce durase o lună, fusese doar cu
câteva secunde mai lent decât cealaltă navă.
Trei sori mici iluminară întunecimea spaţiului, formând un
triunghi echilateral ce avea Selecţia naturală în centru, la o distanţă de
patruzeci de kilometri. Mingea de foc de fuziune dură douăzeci de
secunde, şi scânteie cu frecvenţe infrasonice care erau invizibile
ochiului liber.
Imaginile transmise arătară că, în cele trei secunde rămase, Zhang
Beihai se întoarse spre Dongfang Yanxu, îi zâmbi şi-i spuse:
— Nu are nicio importanţă. E totuna.
Cuvintele exacte puteau fi doar ghicite, deoarece nu avu timp să

 482 
termine înainte ca un puternic puls electromagnetic să lovească din
trei direcţii, făcând să vibreze uriaşa carenă a Selecţiei naturale ca
aripile unei cicade. Energia acestor vibraţii fu convertită în unde
infrasonice, care apărură în imagine ca o ceaţă de sânge ce acoperi
totul.
Atacul venise dinspre Ultimate Law, care trăsese douăsprezece
rachete mascate dotate cu bombe cu hidrogen infrasonice spre
celelalte patru nave. Cele trei rachete trase spre Selecţia naturală, care
se afla la două sute de mii de kilometri depărtare, fuseseră lansate
înaintea celorlalte, pentru ca acelea trase spre navele învecinate să
ajungă la destinaţia de detonare în acelaşi timp. Un vicecăpitan
preluase comanda după sinuciderea căpitanului de pe Ultimate Law,
dar nu se ştia cine luase decizia finală de a lansa atacul. Şi nu avea să se
ştie niciodată.
Ultimate Law nu era una dintre navele norocoase ce aveau să
rămână până la urmă în Grădina Edenului.
Dintre cele trei nave de urmărire, Spaţiu Albastru fusese cea mai
pregătită împotriva incidentelor neaşteptate. Înainte să fie atacată,
ordonase oamenilor să-şi pună costumele spaţiale şi îşi vidase
interiorul. Din cauză că undele infrasonice nu aveau efect în vid,
nimeni nu fusese rănit şi corpul navei suferise doar nişte deteriorări
minime în urma pulsului electromagnetic.
Imediat după ce explozia mingilor nucleare, Spaţiul Albastru începu
să contraatace cu lasere, cea mai rapidă ripostă posibilă. Ilumină
Ultimate Law cu cinci raze gamma laser şi produse prin ardere cinci
găuri imense în carena ei. Interiorul ei luă foc rapid şi avură loc şi mici
explozii, astfel că nava îşi pierdu întreaga capacitate de luptă. Urmară
atacuri mai dure din partea Spaţiului Albastru şi sub ploaia rachetelor
nucleare şi a focului tunurilor spaţiale, Ultimate Law explodă violent,
fără supravieţuitori.
Aproape în acelaşi timp în care avea loc Bătălia Întunecată a
Astronavei Terra, de partea cealaltă a Sistemului Solar avea loc o
tragedie similară. Epoca Bronzului lansase un atac brusc asupra navei
Quantum, folosind aceleaşi bombe cu hidrogen infrasonice pentru a
şterge orice urmă de viaţă din interiorul ţintei sale, conservând nava
ţintă întreagă. Fiindcă cele două nave trimiseseră doar informaţii

 483 
minimale pe Terra, nimeni nu ştiu exact ce se întâmplase între ele.
Acceleraseră amândouă puternic pentru a scăpa de atacul sondei, dar
nu deceleraseră aşa cum făcuseră urmăritorii Selecţiei naturale, aşa că
tot carburantul care le rămăsese era mai mult decât suficient să se
întoarcă pe Terra.
Nemărginirea spaţiului crease în îmbrăţişarea sa întunecată o nouă
umanitate întunecată.
În norul metalic ce se extindea, format după explozia navei
Ultimate Law, Spaţiul Albastru se întâlni cu Enterprise şi cu Spaţiul
Adânc, dintre care niciuna nu mai dădea semne de viaţă, şi adună tot
carburantul lor de fuziune. După ce le goli de tot echipamentul,
Spaţiul Albastru străbătu cei două sute de mii de kilometri până la
Selecţia naturală şi făcu şi aici la fel. Astronava Terra arăta acum ca un
şantier de construcţii în spaţiu, cu masivele carene ale navelor moarte
punctate cu scânteierile sudurii cu laser. Dacă Zhang Beihai ar mai fi
fost în viaţă, scena i-ar fi amintit cu siguranţă de portavionul Tang de
acum două secole.
Spaţiul Albastru luă bucăţi din cele trei epave şi le aşeză într-o
structură de tip Stonehenge, creând un mormânt în spaţiul cosmic,
făcând o înmormântare pentru toate victimele Bătăliei Întunecate.
Purtând costume spaţiale, cei 1273 de membri ai echipajului navei
Spaţiul Albastru se adunară într-o formaţie plutitoare în centrul
mormântului. Aceştia erau cetăţenii care mai rămăseseră din
Astronava Terra. În jurul lor se înălţau, ca un inel de munţi, bucăţi
uriaşe din navele spaţiale, iar tăieturile adânci din epave erau ca nişte
peşteri montane uriaşe. Trupurile celor 4247 de victime se aflau
printre aceste resturi, umbrindu-i pe cei vii, de parcă ar fi fost o vale
între munţi, la miezul nopţii. Singura lumină îngheţată venea de la
Calea Lactee şi strălucea prin golurile dintre rămăşiţe.
Dispoziţia lor rămase calmă în timpul înmormântării. Noii oameni
ai spaţiului îşi încheiaseră copilăria.
Se aprinse o mică lampă votivă. Era un bec de cincizeci de waţi cu o
rezervă de o sută de becuri lângă el, care aveau să fie înlocuite în
lampă în mod automat. Alimentată de o mică baterie nucleară, lampa
votivă urma să rămână aprinsă vreme de zeci de mii de ani. Lumina ei
palidă era ca o lumânare din valea dintre munţi care arunca un mic

 484 
halou pe un perete înalt din resturile epavelor şi strălucea pe o piesă de
perete de navă din titaniu gravat cu numele victimelor. Nu exista
niciun epitaf.
O oră mai târziu, mormântul spaţial fu iluminat pentru o ultimă
dată de acceleraţia Spaţiului Albastru. Mormântul călătorea la viteza
de 1% din viteza luminii. În câteva sute de ani avea să decelereze la
0,03% din viteza luminii, din cauza rezistenţei opuse de norii de praf
interstelar. Avea să ajungă la NH558J2 în şaizeci de mii de ani, dar
Spaţiul Albastru se va fi îndreptat spre următorul sistem solar cu peste
cincizeci de mii de ani înainte.
Spaţiul Albastru călătorea departe în spaţiu transportând destul
carburant de fuziune şi de opt ori mai multe piese esenţiale decât
rezerva lor iniţială. Aveau atâta material încât fusese imposibil să-l
depoziteze pe navă, aşa că ataşaseră de carenă mai multe
compartimente de depozitare exterioare, modificând complet
înfăţişarea navei şi transformând-o într-un obiect enorm, urât şi
neregulat. Arăta, într-adevăr, ca un călător ce făcea înconjurul lumii.
Cu un an înainte, pe cealaltă parte a Sistemului Solar, Vârsta de
Bronz accelerase, îndepărtându-se de ruinele navei Quantum în
direcţia constelaţiei Taurus.
Spaţiul Albastru şi Quantum veniseră dintr-o lume a luminii, dar
deveniseră două nave ale întunericului.
Universul fusese şi el strălucitor odată. Pentru scurtă vreme după
Big Bang, toată materia a existat doar sub formă de lumină şi doar
după ce Universul se transformă în cenuşă arsă, începură elementele
mai grele să precipite din întuneric şi să formeze planete şi viaţă.
Întunericul era mama vieţii şi a civilizaţiei.
Pe Terra, o avalanşă de blesteme şi de injurii se rostogoleau prin
spaţiu spre Spaţiul Albastru şi Vârsta de Bronz, dar cele două nave nu
răspundeau. Tăiaseră orice contact cu Sistemul Solar, fiindcă, pentru
aceste două lumi, Terra era deja moartă.
Cele două nave întunecate deveniră una cu întunericul, separate de
Sistemul Solar şi plutind din ce în ce mai departe una de cealaltă.
Purtând cu ele totalitatea gândurilor şi amintirilor umane, şi
îmbrăţişând toată gloria şi visurile Terrei, dispărură tăcute în noaptea
eternă.

 485 
 — Ştiam eu!
Acesta fu primul lucru pe care Luo Ji îl spuse când află despre
Bătălia Întunecată care avusese loc la marginile Sistemului Solar.
Lăsându-l în urmă pe Shi Qiang, care nu pricepea nimic, fugi afară din
cameră, şi alergă până când ajunse în faţa deşertului din China de
Nord.
— Am avut dreptate! Am avut dreptate! strigă el înspre cer.
Era noaptea târziu şi, poate din cauza ploii care tocmai se
terminase, vizibilitatea atmosferică era excelentă. Stelele erau vizibile,
deşi nu erau nici pe departe atât de limpezi ca în secolul XXI şi păreau
mult mai rare decât înainte, deoarece doar cele mai strălucitoare
puteau fi văzute. Şi totuşi, în el înflori din nou sentimentul din
noaptea aceea rece de pe lacul îngheţat, din urmă cu două secole: Luo
Ji, omul obişnuit, dispăruse şi devenise iar Cel cu Faţa la Zid.
— Da Shi, am în mâinile mele cheia spre victoria omenească! îi
spuse el lui Shi Qiang, care-l urmă.
Shi Qiang râse:
— Nu mai spune!
Râsul uşor batjocoritor al lui Shi Qiang îi spori entuziasmul lui Luo
Ji:
— Ştiam că n-o să mă crezi.
— Păi şi ce o să faci acum? întrebă Shi Qiang.
Luo Ji se aşeză pe nisip, şi dispoziţia lui se schimbă rapid:
— Ce pot să fac? Se pare că nu pot face nimic.
— Ai putea măcar să găseşti o cale să-i anunţi pe cei de mai sus.
— Nu ştiu dacă va funcţiona, dar o să încerc. Chiar dacă o fac doar
ca să-mi fac datoria.
— Cât de sus vrei să mergi?
— La cel mai înalt nivel. La secretarul general ONU. Sau la
preşedintele CCFS.
— Nu cred că va fi uşor, din păcate. Acum nu mai suntem decât
nişte oameni obişnuiţi… Totuşi, trebuie să încerci. Ai putea, cum să
spun, să te duci la autoritatea municipală. Găseşte-l pe primar.
— Foarte bine. Mă duc la oraş, atunci. Se ridică.
— Vin cu tine.

 486 
 — Nu, mă duc singur.
— Chiar şi în poziţia mea de acum, sunt o persoană oficială, îmi va
fi mai uşor să ajung la primar.
Luo Ji privi în sus la cer şi întrebă:
— Când ajunge Picăturica pe Terra?
— Au spus la ştiri că va ajunge în zece sau în douăzeci de ore.
— Ştii ce are de gând să facă? Misiunea ei nu era să distrugă flota
combinată. Şi nici să atace Terra. Se află aici ca să mă omoare. Nu
vreau să fii cu mine când va face asta.
Shi Qiang râse din nou cu acel râs batjocoritor:
— Mai sunt zece ore, nu-i aşa? Când se apropie momentul, o să stau
pur şi simplu mai departe de tine.
Luo Ji scutură din cap cu un zâmbet confuz:
— Nu mă iei deloc în serios. Şi atunci de ce vrei să mă ajuţi?
— Băiete, depinde de cei de sus dacă te cred sau nu. Am fost mereu
un tip prudent. Dacă ai fost ales din miliarde de oameni acum două
secole, trebuie să existe un motiv, nu? Dacă te opresc acum din drum,
nu mă vor mai spăla toate apele din secolele viitoare! Dacă cei de sus
nu te iau în serios, nu voi fi pierdut nimic. E doar o călătorie în oraş.
Dar mai e ceva: spui că lucrul acela care zboară spre Terra vine să te
omoare. Nu cred asta deloc. Mă pricep bine la omoruri, şi asta ar fi
prea de tot, chiar şi pentru trisolarieni.
Ajunseră la pasajul dintre vechiul oraş şi oraşul subteran în primele
ore ale dimineţii şi văzură că lifturile care mergeau în jos funcţionau
încă normal. Mulţi oameni veneau cu foarte multe bagaje. Dar mai
erau şi câţiva care coborau, iar în liftul pe care-l luară mai erau doi
oameni.
— Sunteţi hibernatori? Ei urcă cu toţii, voi de ce coborâţi? În oraş e
haos, spuse unul dintre ei, un tânăr. Pe hainele lui străluceau
încontinuu mingi de foc pe un fundal negru. La o privire mai atentă,
îţi puteai da seama că era imaginea distrugerii flotei combinate
— Atunci voi ce faceţi acolo jos? întrebă Shi Qiang.
— Am găsit un loc unde să trăiesc la suprafaţă şi mă duc să-mi iau
nişte lucruri, spuse el. Apoi făcu un semn spre ei: Voi, de la suprafaţă,
vă veţi îmbogăţi. Noi nu avem case acolo şi drepturile de proprietate
pentru casele de la suprafaţă sunt ale voastre, de fapt. Va trebui să le

 487 
cumpărăm de la voi.
— Dacă oraşul subteran intră în colaps şi toţi oamenii se grăbesc să
iasă la suprafaţă, probabil că nici nu va mai fi vorba despre vânzări şi
cumpărări, spuse Shi Qiang.
Un bărbat între două vârste, care se înghesuia într-un colţ al liftului
îi ascultase şi, brusc, îşi acoperi faţa cu mâinile şi se văită:
— Nu. Ah… Apoi se ghemui la podea şi începu să plângă. Hainele
lui înfăţişau o scenă biblică clasică: Adam şi Eva, goi, stând în picioare
lângă un pom din Grădina Edenului, în timp ce şarpele înşelător se
strecura printre ei. Poate că era un simbol al recentei Bătălii
Întunecate.
— Sunt mulţi ca el, spuse tânărul, arătând dispreţuitor spre omul ce
plângea. Nu e sănătos la cap. Ochii îi străluciră: De fapt, Ziua de Apoi
este un timp minunat. Cel mai minunat dintre toate. Este singurul
moment din istorie când oamenii au şansa să scape de toate grijile şi
poverile şi să-şi aparţină lor însele. Este o prostie să fii ca el. Cel mai
responsabil mod de a trăi acum este să te distrezi cât mai poţi s-o faci.
Când liftul ajunse jos, Luo Ji şi Shi Qiang ieşiră din marea sală şi
simţiră imediat mirosul puternic şi ciudat de ars. Oraşul subteran era
mai strălucitor decât înainte, dar avea o lumină albă şi iritantă. Privind
în jur, Luo Ji nu mai văzu printre spaţiile dintre crengile copacilor
uriaşi cerul albastru, ci un spaţiu fără culoare. Proiecţia cerului de pe
bolta oraşului subteran dispăruse. Lipsa aceasta de culoare îi aminti de
cabinele sferice de pe nave pe care le văzuse la ştiri. Pajiştile erau pline
de resturi căzute din copacii uriaşi. În apropiere erau mai multe
maşini zburătoare care se ciocniseră, dintre care una ardea, şi în jurul
acesteia era o mulţime de oameni care luau diverse alte obiecte
inflamabile de pe pajişte şi le aruncau în flăcări. Cineva îşi aruncă
chiar şi propriile haine cu tot cu imaginile lor clipitoare. O conductă
de canalizare spartă împrăştie o coloană de apă înaltă care-i udă din
cap până-n picioare pe nişte oameni care începură să sară în sus,
jucându-se, ca nişte copii. Din când în când ţipau bucuroşi la unison şi
se împrăştiau, ferindu-se de resturile ce cădeau din copaci, apoi se
regrupau şi-şi continuau petrecerea. Luo Ji privi din nou în sus şi văzu
focuri în diferite locuri pe copaci. Sirenele maşinilor de pompieri
urlau, în timp ce zburau prin aer, ducând, atârnate de ele, frunzele

 488 
copacilor smulse, cuprinse de flăcări…
Observă că oamenii pe care-i întâlnea pe străzi se împărţeau în
două categorii, la fel ca cei doi oameni pe care-i întâlniseră în lift.
Prima categorie erau cei deprimaţi, care mergeau cu ochii pierduţi, sau
se aşezaseră, pur şi simplu, pe pajişti, suferind de tortura disperării, o
disperare a cărei cauză nu mai era acum înfrângerea umanităţii, ci
condiţiile dificile de trai din prezent. Celălalt tip de oameni trăiau într-
o stare continuă de entuziasm nebunesc şi se îmbătau cu desfrânarea.
Traficul din oraş era haotic. Luo Ji şi Shi Qiang trebuiră să aştepte o
jumătate de oră până să prindă un taxi şi când apăru maşina
zburătoare fără şofer care-i duse printre frunzele uriaşe, Luo Ji îşi
aminti de prima lui zi oribilă din oraş şi simţi aceeaşi tensiune ca într-
un montagne russe în parcul de distracţii. Din fericire maşina ajunse
repede la Primărie.
Shi Qiang mai fusese pe aici de multe ori, cu probleme de serviciu,
şi era destul de familiarizat cu locul. După foarte multe controale de
securitate, primiră în sfârşit permisiunea de a se întâlni cu primarul,
dar trebuiră să aştepte până după amiază. Luo Ji se aşteptase la
complicaţii, aşa că acceptarea de către primar a întâlnirii îl luă prin
surprindere, fiindcă erau timpuri grele şi personalul era redus. În
timpul prânzului, Shi Qiang îi spuse lui Luo Ji că primarul îşi luase
postul în primire cu o zi înainte. Fusese oficialul responsabil cu
problemele hibernatorilor din primărie şi era, într-un fel, superiorul
lui Shi Qiang, aşa că-l cunoştea destul de bine.
— Este unul dintre compatrioţii noştri, spuse Shi Qiang.
În această eră, înţelesul termenului „compatriot” se schimbase de la
sensul spaţial la cel temporal. Dar nu era folosit de toţi hibernatorii.
Doar cei care intraseră în hibernare aproximativ în acelaşi timp erau
socotiţi compatrioţi. Când se reîntâlneau dincolo de perioadele lungi
de hibernare, compatrioţii în sens temporal împărtăşeau o afinitate şi
mai profundă decât afinitatea geografică a compatrioţilor dinainte.
Aşteptară până la patru şi jumătate ca să se întâlnească cu primarul.
Oficialii de rang înalt din această eră aveau, de obicei, calităţi de
vedetă şi doar cei mai atrăgători ajungeau să fie aleşi, însă primarul
acesta era un om obişnuit. Era cam de vârsta lui Shi Qiang, dar mai
slab şi avea o trăsătură care-l dădea de gol imediat ca hibernator: purta

 489 
ochelari. Ochelarii reprezentau un obiect antic din urmă cu două
secole, de vreme ce şi lentilele de contact dispăruseră demult. Dar
oamenii care purtaseră ochelari simţeau de obicei că ceva nu e în
regulă cu înfăţişarea lor fără ei, aşa că o mulţime de hibernatori îi
purtau chiar şi după ce vederea le fusese corectată.
Primarul arăta epuizat şi părea să-i fie greu să se ridice de pe scaun.
Când Shi Qiang îşi ceru iertare pentru întrerupere şi-l felicită pentru
promovare, acesta clătină din cap:
— Sunt timpuri delicate. Sălbaticii ăştia brutali, ca noi, sunt iarăşi
de folos.
— Eşti hibernatorul cu cel mai înalt rang de pe Terra, nu-i aşa?
— Cine ştie? De când ne confruntăm cu situaţia asta, compatrioţii
noştri au fost promovaţi în posturi din ce în ce mai importante.
— Şi primarul dinainte? A clacat mental?
— Nu, nu. Mai sunt oameni puternici şi în era asta. Era foarte
competent, dar a murit ucis într-un accident de maşină, în timpul
unei revolte de acum două zile.
Primarul îl observă pe Luo Ji în spatele lui Shi Qiang şi-i întinse
imediat mâna:
— Ah, doctore Luo, vă salut. Sigur că v-am recunoscut. Acum două
secole v-am venerat, fiindcă dintre cei patru, dumneavoastră arătaţi
cel mai mult a Cel cu Faţa la Zid. Doar că nu mi-am putut imagina ce
doriţi să faceţi. Şi inimile lor se strânseră când auziră ce a continuat să
spună el. Sunteţi al patrulea Mesia pe care l-am primit în ultimele
două zile. Şi mai sunt zeci pe afară pe care nu am energia să-i văd.
— Primarule, el nu e ca ei. Acum două secole…
— Bineînţeles. Acum două secole, a fost selectat dintre miliarde de
oameni şi acesta este motivul pentru care am hotărât să vă întâlnesc.
Primarul arătă spre Shi Qiang. Am nevoie şi de tine pentru ceva, dar
putem vorbi după aceea. Mai întâi să vorbim despre chestiunea
voastră. Dar am o mică rugăminte: Puteţi să nu-mi spuneţi nimic
despre planul vostru de a salva lumea? Sunt mereu atât de lungi. Mai
întâi spuneţi-mi ce trebuie să fac eu.
După ce Luo Ji şi Shi Qiang îi explicară de ce aveau nevoie, primarul
scutură imediat din cap:
— Chiar dacă aş vrea, n-am cum să vă ajut. Am o groază de chestii

 490 
pe care trebuie să le rezolv şi să raportez superiorilor mei. Însă nivelul
lor este mai jos decât vă imaginaţi. E vorba doar despre lideri
provinciali şi naţionali. E greu pentru toată lumea. Ar trebui să ştiţi că
liderii superiori se ocupă acum de rezolvarea unor probleme şi mai
importante.
Luo Ji şi Shi Qiang urmăriseră ştirile, aşa că ştiau despre aceste
probleme mai importante la care se referea primarul.
Anihilarea flotei combinate dusese la renaşterea rapidă a
Escapismului, după două secole de tăcere. Comunitatea Europeană
întocmise chiar un plan de selecţie a o sută de mii de candidaţi la
plecare printr-o loterie naţională, şi planul respectiv fusese aprobat
printr-un vot popular. După aflarea rezultatelor loteriei, majoritatea
celor care nu fuseseră aleşi fuseseră furioşi şi revoltele începuseră să se
înmulţească. Acum oamenii se răzgândiseră şi considerau Escapismul
o crimă împotriva umanităţii.
După ce izbucnise Bătălia Întunecată dintre navele de război
supravieţuitoare din spaţiul extraterestru, acuzaţiile de Escapism
căpătară un nou înţeles. Evenimentele recente dovediseră că atunci
când legăturile spirituale cu Terra se rupseseră, oamenii din spaţiu
suferiseră o totală alienare spirituală. Aşa că, şi în cazul unei evadări
reuşite, ce ar fi urmat nu ar mai fi fost o civilizaţie omenească, ci un alt
lucru rău şi întunecat. Şi la fel ca Trisolaris, acel lucru ar fi fost
antiteza civilizaţiei umane şi un inamic al acesteia. Primise chiar şi un
nume: Negacivilizaţia.
După ce Picăturica se apropie de Terra, sensibilitatea publică faţă de
Escapism atinse apogeul. Mass-media avertiza că era foarte probabil ca
cineva să încerce să evadeze înainte de atacul Picăturicii. Mulţimile se
îngrămădeau în jurul porturilor spaţiale şi la punctele de la baza
lifturilor spaţiale cu scopul să taie toate canalele de ieşire în spaţiu.
Posedau într-adevăr acea abilitate. În această eră, cetăţenii lumii aveau
cu toţii dreptul de a poseda arme, şi majoritatea aveau pistoale mici cu
laser. Desigur, un pistol cu laser nu era o ameninţare pentru cabina
unui lift spaţial sau pentru lansarea navelor spaţiale, dar spre
deosebire de un pistol tradiţional, un număr mare de lasere îşi puteau
focaliza lumina asupra unui singur punct. Zece mii de pistoale cu laser
care ar fi tras într-un singur punct în acelaşi timp ar fi devenit o forţă

 491 
de neoprit. Mulţimi de cel puţin zeci de mii de oameni, şi chiar de câte
un milion în anumite locuri, se adunau în jurul punctelor de bază şi a
locurilor de lansare şi cel puţin o treime din ei aveau arme. Când
vedeau că se ridică o cabină sau că are loc o lansare a unei nave spaţiale
trăgeau cu toţii simultan. Traseul drept al razei de laser făcea ca luarea
în vizor să fie incredibil de precisă, aşa că majoritatea razelor se
concentrau asupra ţintei şi o distrugeau. În acest fel, legăturile Terrei
cu spaţiul extraterestru fuseseră retezate aproape complet.
Haosul se adânci şi mai mult. În ultimele două zile, ţinta atacurilor
se mutase asupra oraşelor spaţiale de pe orbita sincronă. Pe Internet
erau tot felul de zvonuri că anumite oraşe se transformaseră în nave de
evadare, aşa că şi acestea începuseră să facă obiectul atacurilor
oamenilor de pe Terra. Din cauza distanţei foarte mari, razele de laser
se disipau şi slăbeau până când ajungeau la ţintele din spaţiu şi, dat
fiind factorul suplimentar al rotaţiei oraşelor spaţiale, nu se
înregistrase nicio deteriorare materială. Dar activitatea deveni un soi
de distracţie colectivă pentru umanitate în aceste ultime zile. În acea
după-amiază, cel de-al treilea oraş spaţial al Comunităţii Europene,
Noul Paris, fusese supus iradierii simultane a zece milioane de raze
laser din emisfera nordică, producând creşterea bruscă a temperaturii
şi făcând necesară evacuarea locuitorilor. Văzută din oraşul spaţial,
Terra păruse mai strălucitoare decât Soarele.
Luo Ji şi Shi Qiang nu mai aveau ce să spună.
— Am fost foarte impresionat de munca ta de la Biroul de Emigrare
a Hibernatorilor, îi spuse primarul lui Shi Qiang. Şi de a lui Guo
Zhengming. Îl cunoşti, nu-i aşa? Tocmai a fost promovat director al
Biroului de Securitate Publică şi el mi te-a recomandat. Sper că vei
veni să lucrezi la guvernul oraşului. Avem nevoie de oameni ca tine în
acest moment.
Shi Qiang se gândi o clipă şi apoi încuviinţă:
— Imediat ce rezolv lucrurile din cartierul meu. Cum stau treburile
acum în oraş?
— Situaţia se înrăutăţeşte, dar deocamdată o avem sub control. În
acest moment ne concentrăm asupra menţinerii în stare de
funcţionare a furnizării de energie prin câmpul de inducţie. După ce se
va opri şi acesta, oraşul va intra complet în colaps.

 492 
 — Aceste revolte sunt diferite de cele de pe vremea noastră.
— Da, aşa e. În primul rând, sursa lor e diferită. Sunt produse de o
disperare totală în ceea ce priveşte viitorul şi sunt incredibil de greu de
rezolvat. În acelaşi timp, avem mai puţine mijloace la dispoziţie decât
pe timpul acela. În timp ce vorbea, primarul făcu să apară o imagine
pe perete: Aceasta este piaţa centrală văzută de la o înălţime de o sută
de metri.
Piaţa centrală era locul unde Luo Ji şi Shi Qiang se refugiaseră de
maşina zburătoare. Din punctul de observaţie, Memorialul Marii
Ravene şi parcela de deşert care-l înconjura nu se vedeau, întreaga
piaţă era albă, cu nişte puncte albe care se târau încoace şi încolo ca
orezul pus la fiert într-o oală.
— Ăia sunt oameni? întrebă Luo Ji uluit.
— Oameni în pielea goală. Este o partidă de sex în grup uriaşă cu
mai mult de o sută de mii de oameni şi care se face şi mai mare.
Acceptarea legăturilor heterosexuale şi homosexuale din această eră
îi depăşea cu mult imaginaţia lui Luo Ji şi unele lucruri nu mai erau
considerate remarcabile. Cu toate acestea, priveliştea din faţa lor îi
şocă pe amândoi. Luo Ji îşi aminti de scena desfrânării din Biblie
înainte ca umanitatea să primească Cele Zece Porunci. Un scenariu
apocaliptic clasic.
— De ce nu intervine guvernul? întrebă Shi Qiang brusc.
— Cum să-i oprim? Nu fac nimic ilegal. Dacă intervenim, guvernul
va fi cel care va face ceva ilegal.
Shi Qiang scoase un oftat prelung.
— Da, ştiu. În era asta, poliţia şi armata nu mai pot face prea mult.
Primarul spuse:
— Am cercetat legile şi nu am găsit niciun fel de prevederi de a trata
situaţia prezentă.
— Păi un oraş ca ăsta, poate că ar fi mai bine dacă Picăturica l-ar
şterge de pe faţa pământului.
Cuvintele lui Shi Qiang îl treziră pe Luo Ji la realitate. Întrebă
grăbit:
— Cât mai e până când Picăturica ajunge pe Terra?
Primarul înlocui imaginea promiscuităţii spectaculare cu un canal
de ştiri de ultimă oră care arăta o simulare a Sistemului Solar. Linia

 493 
roşie care atrăgea atenţia marca traseul Picăturicii care arăta ca orbita
unei comete, doar că se termina aproape de Terra. În partea de jos
dreapta era un ceas cu numărătoare inversă arătând că dacă Picăturica
nu-şi reducea viteza, avea să ajungă pe Terra în patru ore şi cincizeci şi
patru de minute. Ştirile ce defilau în josul ecranului înfăţişau acum o
analiză ştiinţifică a Picăturicii. În ciuda groazei care cuprinsese lumea
întreagă, comunităţii ştiinţifice îi revenise mintea la cap după şocul
iniţial al înfrângerii, aşa că analiza era calmă şi sobră. Deşi umanitatea
nu ştia absolut nimic despre sursa energiei Picăturicii şi nici despre
mecanismul acesteia de acţionare, analistul credea că se confrunta cu
o problemă de consum de energie, deoarece acceleraţia sa spre soare
după distrugerea flotei combinate fusese extrem de lentă. Trecuse
aproape de Jupiter dar, ignorând cele trei nave de război de la bază,
folosise gravitaţia planetei pentru a accelera, o mişcare care demonstra
şi mai clar faptul că energia Picăturicii ajunsese la minimum. Oamenii
de ştiinţă considerau teoria că Picăturica se va prăbuşi peste Terra o
prostie fără niciun sens, dar nu aveau idee de ce venea.
Luo Ji spuse:
— Trebuie să plec, altfel oraşul va fi distrus.
— De ce? întrebă primarul.
— Pentru că el crede că Picăturica vrea să-l omoare, spuse Shi
Qiang.
Primarul râse, dar râsetul lui păru cam înţepenit. Părea că nu mai
râsese de mult timp:
— Doctore Luo, sunteţi omul cel mai preocupat de sine însuşi pe
care l-am întâlnit.

După ce urcară din oraşul subteran la suprafaţă, Luo Ji şi Shi Qiang

plecară imediat cu maşina. Locuitorii oraşului plecau în masă, ceea ce
însemna că traficul de suprafaţă era atât de aglomerat că le luă o
jumătate de oră să iasă din oraşul vechi şi să atingă viteza maximă pe
autostrada care mergea spre vest.
Pe televizorul din maşină, văzură că Picăturica se apropia de Terra
la o viteză de şaptezeci şi cinci de kilometri pe secundă şi că nu dădea
niciun semn de încetinire. Dacă menţinea viteza, avea să ajungă în trei
ore.

 494 
 Slăbirea câmpului de inducţie care le furniza energia încetinea
maşina şi Shi Qiang trebui să folosească o baterie de rezervă pentru a
menţine viteza. Ajunseră în marea zonă rezidenţială a hibernatorilor,
dar trecură dincolo de Satul Noii Vieţi nr. 5 şi-şi continuară drumul
spre vest. Tăcuseră aproape tot drumul, vorbind puţin şi
concentrându-şi atenţia asupra ştirilor de ultimă oră de la televizor.
Picăturica trecu de orbita lunară fără să încetinească. În ritmul ăsta
urma să ajungă pe Terra în doar treizeci de minute. Nimeni nu ştia
cum avea să se comporte, aşa că, pentru evitarea panicii, buletinul de
ştiri nu prevedea un punct de impact.
Luo Ji se strădui să întâmpine cu satisfacţie momentul pe care
dorise să-l amâne şi spuse:
— Da Shi, opreşte aici.
Shi Qiang opri maşina şi se dădură jos. Soarele care se apropia acum
de orizont, arunca umbre lungi ale celor doi bărbaţi din deşert. Luo Ji
simţi cum pământul de sub picioare i se înmoaie, la fel ca inima lui.
Aproape că nu mai avea putere să stea drept în picioare.
Spuse:
— Voi face tot posibilul să ajung într-o zonă cât mai nepopulată.
Mai departe în faţă e un oraş, aşa că mă voi duce în direcţia aceasta.
Întoarce-te singur şi îndepărtează-te cât mai mult de direcţia în care
mă duc eu.
— Băiete, te voi aştepta aici. După ce va fi totul gata, ne vom
întoarce împreună. Shi Qiang îşi scoase o ţigară din buzunar şi se uită
în jur după o brichetă, uitând că ţigara nu avea nevoie să fie aprinsă.
La fel ca alte lucruri pe care le adusese cu el din trecutul acela
îndepărtat, tabieturile nu i se schimbaseră deloc.
Luo Ji zâmbi un pic trist. Spera că Shi Qiang chiar crede toate astea,
fiindcă cel puţin aşa îi era mai uşor să se despartă de el.
— Poţi aştepta dacă vrei. Când va veni timpul, ai face bine să te duci
de partea cealaltă a rambleului. Nu ştiu cât de puternică va fi lovitura.
Shi Qiang zâmbi şi scutură din cap:
— Îmi aduci aminte de un intelectual pe care l-am întâlnit acum
două sute de ani. Avea aceeaşi privire de câine bătut ca tine. Mi-l
amintesc cum stătea în zorii zilei în faţa Bisericii Wangfujing,
plângând… Dar şi-a revenit perfect. Am verificat după ce m-au

 495 
deşteptat: a trăit până la o sută de ani!
— Dar cum a fost cu primul om care a atins Picăturica, Ding Yi?
Cred că vă cunoşteaţi, nu?
— Şi-a dorit să moară. Nu ai ce să-i faci. Shi Qiang privi în sus la
cerul îmbrăcat în apus, de parcă ar fi încercat să-şi amintească cum
arăta fizicianul. Cu toate astea a fost un tip destul de deschis la cap,
genul ăla care poate accepta orice situaţie nouă. Nu am mai întâlnit pe
nimeni ca el toată viaţa mea. Zău aşa, a fost un tip tare. Băiete, ai fi
avut ce învăţa de la el.
— Şi-ţi repet: Suntem doar nişte oameni obişnuiţi, tu şi cu mine. Îşi
privi ceasul, ştiind că nu mai era timp de aşteptat. Îi întinse o mână lui
Shi Qiang: Da Shi, mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine în
aceste două secole. Rămas-bun! Poate ne vom întâlni din nou pe
altundeva.
Shi Qiang nu-i luă mâna, dar îi făcu semn de la revedere.:
— Termină cu prostiile! Crede-mă, băiete. Nu se va întâmpla
absolut nimic. Du-te şi când se va termina totul, grăbeşte-te încoace şi
ia-mă şi pe mine. Şi să nu te superi pe mine dacă o să fac mişto de tine
diseară la un pahar.
Luo Ji intră repede în maşină, ca să nu-i vadă Shi Qiang lacrimile.
Aşa cum stătea acolo, se chinui să-şi fixeze în minte imaginea lui Shi
Qiang pe care o văzuse în oglinda retrovizoare, ca să şi-o amintească
mereu, apoi porni în călătoria sa finală.
Poate că aveau să se mai întâlnească într-un alt loc, cândva. Ultima
oară durase două secole, oare cât avea să dureze despărţirea asta? La
fel ca Zhang Beihai cu două secole înainte, Luo Ji începu să urască
faptul că era ateu.
Soarele apusese acum complet şi deşertul de pe fiecare parte a
drumului strălucea alb în lumina crepusculului, ca zăpada. Îşi dădu
seama brusc că mersese cu Accordul lui şi cu iubita lui imaginară exact
pe acest drum cu două secole în urmă când câmpia Chinei de Nord era
acoperită de zăpadă adevărată. Îi simţi părul fluturând în vânt, cu
şuviţele acelea care-i gâdilau ciudat obrazul drept.
Nu, nu. Nu-mi spune unde suntem! Odată ce ştim unde suntem
lumea se îngustează ca o hartă. Când nu ştim, lumea pare nelimitată.
OK. Atunci să facem cum putem mai bine să ne pierdem.

 496 
 Luo Ji avusese mereu sentimentul că Zhuang Yan şi Xia fuseseră
aduse pe lume de către propria lui imaginaţie. La acest gând simţi o
lovitură ca de cuţit în inimă, fiindcă, în acest moment, iubirea şi dorul
erau pentru el cele mai dureroase lucruri din lume. Lacrimile îi
înceţoşau vederea, deşi încercă să-şi păstreze mintea limpede. Dar
ochii frumoşi ai lui Yan apăreau mereu din limpezime, însoţiţi de râsul
molipsitor al lui Xia Xia. Era tot ce putea face pentru a se concentra
asupra ştirilor televizate.
Picăturica trecuse de un Punct Lagrange 51, dar se grăbea să ajungă
pe Terra la o viteză constantă.
Luo Ji parcă maşina într-un loc pe care îl considera prielnic, la
graniţa dintre câmpie şi munţi şi unde, cât vedeai cu ochii, nu se aflau
nici oameni, nici clădiri. Maşina stătea într-o vale înconjurată de un
inel de munţi în formă de U, care aveau să atenueze undele de şoc ale
impactului. Îşi luă televizorul din maşină şi-l duse cu el pe solul
nisipos unde se aşeză şi el.
Picăturica trecuse de altitudinea orbitei geosincrone de 34.000 de
kilometri şi trecu foarte aproape de oraşul spaţial Noul Shanghai, ai
cărui locuitori văzură cu toţii cu claritate punctul strălucitor de lumină
zburând iute pe cer. Cei de la ştiri anunţară că impactul avea să aibă
loc în opt minute.
Apoi anunţară în sfârşit şi latitudinea şi longitudinea locului de
impact: spre nord-vestul capitalei chineze.
Dar Luo Ji ştia deja acest lucru.
Crepusculul se încheia acum, şi culorile cerului se concentraseră
într-un spaţiu mic din vest, ca un ochi lipsit de pupilă care urmărea
lumea indiferent.
Poate ca să-şi omoare timpul rămas, Luo Ji începu să-şi treacă în
revistă viaţa.
Fusese împărţită în două părţi complet distincte. Partea care
începuse în momentul când fusese numit Cel cu Faţa la Zid ţinuse
două secole, dar i se păruse extrem de densă. O parcurse repede de
parcă ar fi fost doar ieri. Acea parte din viaţa lui nu-i părea a lui, nici

51 Punctele Lagrange sunt cele cinci poziții unde un obiect mic, afectat doar de
gravitație, poate rămâne în echilibru raportat la cele două corpuri mari (n. tr. Joel
Martisen).
 497 
măcar dragostea care-i era gravată până în oase. I se părea doar un vis
trecător. Nu mai avea curajul să se gândească la soţia şi la copilul lui.
Contrar aşteptărilor lui, amintirile despre viaţa lui dinainte de a fi
Cel cu Faţa la Zid, erau acum un spaţiu gol. Tot ce mai putu pescui din
marea amintirilor sale fură câteva fragmente şi cu cât se îndepărta în
trecut, cu atât erau mai puţine. Chiar fusese la liceu? Chiar fusese la
şcoala primară? Fusese oare îndrăgostit pentru prima oară? Câteva
fragmente lăsaseră cicatrici clare care-i aminteau că lucrurile acelea
chiar se întâmplaseră. Detaliile erau vii, dar senzaţiile dispăruseră fără
urmă. Trecutul lui era ca o mână de nisip pe care-ţi imaginai c-o ţii
strâns în mână, dar care se risipise deja printre degete. Amintirea era
un râu care secase demult, lăsând în urmă doar nişte pietricele
răsfirate pe fundul unui râu fără viaţă. Aşa îşi trăise viaţa, privind
mereu la următorul lucru şi de câte ori câştigase, şi pierduse, aşa că la
sfârşit rămânea cu te miri ce.
Privi în jur la munţii crepusculari, amintindu-şi o noapte de iarnă
pe care o petrecuse aici cu două sute de ani în urmă, în munţii care
obosiseră să stea în picioare sute de milioane de ani şi se întinseseră la
sol „ca nişte săteni bătrâni, încălzindu-se la soare”, cum spusese odată
iubita lui imaginară. Ogoarele şi oraşele Câmpiei de Nord a Chinei se
transformaseră demult în zone deşertice, dar munţii nu păreau să se fi
schimbat. Erau în continuare simpli şi obişnuiţi ca aspect, cu ierburile
şi lianele de veştejite de vitex ce încă mai creşteau încăpăţânate printre
crăpăturile din stâncile cenuşii şi nu erau nici mai luxuriante şi nici
mai rare decât acum două secole. Două secole nu fuseseră suficiente
pentru a produce schimbări vizibile în aceşti munţi stâncoşi.
Dar ce era lumea omenească în ochii munţilor? Poate doar ceva ce
observaseră într-o după-amiază liniştită. Mai întâi, câteva fiinţe mici
apăruseră pe câmpie. După un timp, se înmulţiseră şi după mai mult
timp se înmulţiseră şi mai mult, în timp ce-şi construiau tot felul de
structuri asemenea furnicilor şi umplură toată zona. Structurile lor
străluceau din interior şi din unele ieşea fum. După un alt timp,
luminile şi fumul dispăruseră, şi dispăruseră şi fiinţele acelea mici, iar
structurile lor fuseseră demontate şi îngropate în nisip. Asta fusese tot.
Printre nenumăratele lucruri pe care le trăiseră munţii, aceste
evenimente trecătoare nu fuseseră neapărat cele mai interesante.

 498 
 În cele din urmă, Luo Ji îşi descoperi cea mai timpurie amintire a sa.
Fu surprins să descopere că viaţa pe care şi-o amintea începuse şi ea pe
nisip. Era în propria lui preistorie, într-un loc de care nu-şi putea
aminti şi cu oameni despre care nu mai ştia cine erau, dar îşi aminti
limpede ţărmul nisipos al râului. Pe cer era o lună rotundă şi râul era
tulburat de valuri în lumina lunii săpa în nisip. După ce săpă o groapă,
apa începu să se strângă la fundul ei şi în apă era şi o lună mică.
Continuase să sape aşa, o mulţime de gropi, găsind o mulţime de luni
mici.
Asta era cea mai timpurie amintire a lui. Înainte de asta totul era
întunecat.
În crucea nopţii, doar lumina televizorului ilumina micul petic de
nisip care-l înconjura.
În timp ce Luo Ji se străduia să-şi menţină un gol în minte, scalpul i
se întări şi simţi ceva ca o mână uriaşă care acoperise întregul cer de
deasupra şi care-l apăsa.
Dar pe urmă mâna cea uriaşă se retrase.
La o distanţă de douăzeci de mii de kilometri de la suprafaţă,
Picăturica îşi schimbă direcţia şi se îndreptă drept spre soare.
Reporterul TV strigă:
— Atenţie, Emisferă Nordică! Atenţie, Emisferă Nordică! Picăturica
a devenit mai strălucitoare şi o puteţi urmări cu ochiul liber!
Luo Ji privi în sus. Da, chiar putea s-o vadă. Nu era prea
strălucitoare, dar viteza ei mare o făcea vizibilă în timp ce traversa
cerul ca un meteor şi dispărea la vest.
În cele din urmă, Picăturica îşi reduse velocitatea relativă faţă de
Terra la zero şi rămase la 1,5 milioane de kilometri depărtare. Un Punct
Lagrange. Asta însemna că, în zilele ce urmau să vină, avea să rămână
nemişcată în raport cu Terra şi cu Soarele, exact la mijloc între cele
două.
Luo Ji simţi că urma să se mai întâmple ceva, aşa că se aşeză pe nisip
şi aşteptă. Munţii, la fel ca bătrânii aceia, în lateral şi în spatele lui,
aşteptau liniştiţi cu el şi asta îi dădea un sentiment de siguranţă.
Pentru moment, nu mai erau alte informaţii importante la ştiri. O
lume care nu ştia cu siguranţă dacă scăpase sau nu de catastrofă
aştepta cu nervii întinşi la maximum.

 499 
 Trecură zece minute, dar nu se întâmplă nimic. Sistemul de
monitorizare arăta cum Picăturica era suspendată şi nemişcată –
haloul de propulsie din coada ei dispăruse şi capul ei rotund era
îndreptat spre Soare. Acesta reflecta lumina solară strălucitoare, aşa că
prima treime din ea părea să fi luat foc. Lui Luo Ji i se păru că avea loc
un soi de inducţie misterioasă între Picătură şi Soare.
Imaginea de la televizor se blură brusc şi sunetul deveni strident.
Luo Ji îşi dădu seama de agitaţia naturală din jur: un cârd speriat de
păsări îşi luă zborul în munţi şi un câine lătră în depărtare. Poate că se
înşela, dar simţi că pielea i se iritase. Sunetul de la televizor şi
imaginea tremurară pentru o clipă şi apoi reveniră la normal. Mai
târziu îşi dădu seama că interferenţa era încă prezentă, dar sistemele
de telecomunicaţii globale filtraseră rapid zgomotul brusc cu
capacităţile lor anti-interferenţă. Cu toate acestea, ştirile reacţionară
lent la această schimbare din cauza cantităţii uriaşe de date de
monitorizare care trebuiau să fie coroborate şi analizate. Mai trecură
zece minute sau mai bine până când apărură informaţii precise.
Picăturica trimitea o undă electromagnetică puternică şi continuă
direct spre Soare cu o intensitate mult peste pragul de amplificare
solară şi o frecvenţă care acoperea toate benzile pe care Soarele le
putea amplifica.
Luo Ji începu să chicotească, apoi începu să râdă până când fu gata
să se sufoce. Da, chiar era egocentric. Ar fi trebuit să se gândească la
asta mai demult. Luo Ji nu era cel important. Era Soarele. De acum
înainte, umanitatea nu mai putea folosi Soarele ca o antenă puternică
pentru a trimite mesaje în Univers.
Picătura îl sigilase.
— Ha ha, băiete, nu s-a întâmplat nimic! Ar fi trebuit să pariem! La
un moment dat, Shi Qiang venise spre Luo Ji. Oprise o maşină şi
venise cu ea până acolo.
Luo Ji simţi cum pierduse ceva din el însuşi. Stătea epuizat pe nisip,
care se încălzise de la soare. Era foarte plăcut, cum stătea aşa pe el.
— Da, Da Shi. Acum putem să plecăm şi să ne vedem de vieţile
noastre. Totul s-a terminat.

— Băiete, asta e ultima oară când te ajut să faci chestii de Cel cu

 500 
Faţa la Zid, spuse Shi Qiang pe drumul de întoarcere. Ocupaţia asta
poate cauza probleme mentale şi tu tocmai ai avut un asemenea
episod.
— Sper că aşa stau lucrurile, spuse Luo Ji. Afară stelele care fuseseră
vizibile ieri dispăruseră, iar întunericul deşertului şi cerul nopţii se
uniseră la orizont. O secţiune din drum era iluminată de faruri şi se
întindea departe în faţa lor. Lumea semăna cu starea de spirit din
mintea lui Luo Ji: era întuneric peste tot, cu excepţia unui loc
incredibil de clar.
— Ştii, va fi uşor pentru tine să-ţi revii. A sosit vremea să le deştepte
pe Zhuang Yan şi pe Xia Xia. Deşi, în haosul recent, nu ştiu dacă nu
cumva au suspendat redeşteptarea. Dar chiar dacă e aşa, nu va dura
prea mult. Situaţia se va stabiliza în curând, cred. În fond, mai e timp
pentru mai multe generaţii. N-ai spus că acum poţi să-ţi trăieşti viaţa?
— Mă voi duce să întreb mâine la Biroul de Emigrare a
Hibernatorilor. Cuvintele lui Shi Qiang îi amintiră lui Luo Ji de
singurul petic de culoare din mintea lui întunecată. Poate că revederea
soţiei şi copilului erau singura lui şansă de mântuire.
Dar pentru umanitate nu mai exista nicio speranţă.
În timp ce se apropiară de Satul Viaţa Nouă nr. 5, Shi Qiang încetini
brusc.
— Ceva nu e în regulă, spuse el, privind în faţă.
Urmărindu-i privirea, Luo Ji văzu o strălucire pe cer aruncată de o
lumină de pe pământ, însă din pricina rambleurilor înalte de pe drum
nu puteau zări sursa luminii. Strălucirea era în mişcare. Nu părea să fie
lumina unei zone rezidenţiale.
Când maşina ieşi de pe autostradă, în faţa ochilor le apăru o
privelişte stranie şi spectaculoasă. Deşertul dintre Satul Noua Viaţă nr.
2 şi autostradă se transformase într-o cuvertură strălucitoare şi plină
de lumini, ca un ocean de licurici. Îi luă ceva vreme lui Luo Ji până să-
şi dea seama că era o mulţime de oameni. Toţi erau din oraş şi lumina
venea de la hainele lor.
În timp ce maşina se apropia încet de mulţime, toţi cei din faţa lor
îşi ridicară mâinile pentru a se feri de farurile orbitoare, aşa că Shi
Qiang le stinse, dezvăluind un zid uman strident şi bizar.
— E ca şi cum ar aştepta pe cineva, spuse Shi Qiang, privindu-l pe

 501 
Luo Ji, care se încordă când îi văzu expresia. Maşina se opri şi Shi
Qiang continuă: Stai aici şi nu te mişca. Mă duc să văd ce e. Sări din
maşină şi merse spre mulţime. Pe fundalul zidului uman strălucitor,
trupul solid al lui Shi Qiang se profila ca o siluetă neagră. Luo Ji îl
urmări cu privirea. Se duse spre mulţime, schimbă câteva cuvinte cu ei
şi apoi făcu calea întoarsă şi veni înapoi.
— Se pare că te aşteaptă pe tine. Du-te, spuse el, sprijinindu-se de
uşă. Văzându-i chipul lui Luo Ji, îl linişti: Relaxează-te. Va fi OK.
Luo Ji ieşi din maşină şi merse spre mulţime. Se obişnuise cu
hainele digitale ale oamenilor moderni, dar în deşertul dezolant, mai
avea încă senzaţia că păşeşte spre Celălalt. Dar când se apropie şi le
văzu expresiile, inima începu să-i bată mai repede.
Primul lucru pe care-l aflase atunci când se deşteptase din
hibernare fusese că mulţimile de orice vârstă aveau expresia lor unică.
Diferenţele temporale dintre epoca lui şi cea din prezent erau
remarcabile – îi puteai distinge cu uşurinţă pe oamenii moderni şi pe
hibernatorii care tocmai se treziseră. Dar expresiile pe care le văzu Luo
Ji acum nu erau moderne şi nici nu erau din secolul XXI. Nu ştia cărei
epoci îi aparţineau. Frica aproape că-l ţintui în loc, dar încrederea lui
în Shi Qiang îl împinse să meargă mecanic înainte.
Când se apropie destul de mulţime se opri, în sfârşit, pentru că văzu
imaginile pe care le afişau hainele lor.
Hainele lor afişau fotografii ale lui Luo Ji – unele erau fotografii
statice altele erau videoclipuri.
Luo Ji apăruse rar în mass-media de când devenise Cel cu Faţa la
Zid, aşa că nu lăsase multe urme vizuale, însă pe hainele oamenilor
erau un şir lung de imagini şi videoclipuri ale sale. La unii oameni,
văzu chiar fotografii din perioada dinainte de a deveni Cel cu Faţa la
Zid. Hainele îşi luau informaţia de pe Internet, ceea ce însemna că
imaginile circulau în toată lumea. Mai observă şi că imaginile erau în
forma lor originală şi nu suferiseră vreo deformare artistică din cele
care le plăceau oamenilor moderni, ceea ce însemna că de-abia
apăruseră online.
Când îl văzură că se opreşte, mulţimea avansă spre el. Când
ajunseră la aproape doi metri de el, oamenii de pe rândul din faţă
opriră restul mulţimii şi apoi îngenuncheară. Cei din spatele lor

 502 
îngenuncheară şi ei, rând pe rând, val după val de oameni strălucitori
care se pierdeau în depărtare.
— Stăpâne, salvează-ne! auzi el pe cineva spunând. Cuvintele îi
rezonară în urechi.
— O, Doamne, salvează lumea!
— Măreţule Purtător de Cuvânt, sprijină înfăptuirea dreptăţii în
Univers!
— Tu, Înger al Dreptăţii, salvează omenirea!
Doi oameni se apropiară de el, şi Luo Ji îl recunoscu pe cel ale cărui
haine nu străluceau: era Hines. Celălalt era un soldat cu insigne şi cu
panglici strălucitoare.
Hines îi spuse grav:
— Doctore Luo, tocmai am fost numit persoana ta de contact la
Comisia Proiectului Celor cu Faţa la Zid de la ONU. Îmi revine
îndatorirea să te informez că Proiectul Celor cu Faţa la Zid a fost
reînfiinţat şi ai fost numit Cel cu Faţa la Zid Unic.
Soldatul spuse:
— Sunt comisarul special Ben Jonathan de la CCFS. Ne-am întâlnit
când v-au deşteptat. Am şi eu instrucţiuni să vă informez că Flota
Asiatică, Flota Europeană şi Flota Nord Americană au fost de acord cu
revalidarea Actului Celor cu Faţa la Zid şi că v-au recunoscut statutul
Celui cu Faţa la Zid Unic.
Hines arătă spre mulţimea care îngenunchease pe nisip şi spuse:
— În ochii publicului, aveţi acum două identităţi. Pentru
credincioşi sunteţi Îngerul Dreptăţii. Pentru atei sunteţi purtătorul de
cuvânt al unei civilizaţii superioare, drepte din Calea Lactee.
Urmă un moment de tăcere. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Luo Ji.
Acesta se gândi pentru o clipă, dar nu-i veni în minte decât o singură
posibilitate:
— A funcţionat vraja? se hazardă el.
Hines şi Jonathan încuviinţară şi Hines spuse:
— 187J3X1 a fost distrusă.
— Când?
— Acum cincizeci şi unu de ani. S-a observat acum un an, dar
nimeni nu dădea prea multă atenţie stelei ăleia, aşa că observaţiile au
fost descoperite doar în după amiaza asta. Câţiva oameni disperaţi de

 503 
la CCFS au dorit să-şi găsească inspiraţia în istorie şi şi-au amintit de
Proiectul Celor cu Faţa la Zid şi despre vraja ta. Aşa că s-au uitat la
187J3X1 şi au descoperit că nu mai era acolo. În locul ei se află o
nebuloasă de resturi. Au căutat în toate înregistrările observaţionale
ale stelei până la distrugerea ei de acum un an, apoi au scos toate
datele observaţionale ale stelei 187J3X1 în momentul exploziei ei.
— Şi cum de ştiu că a fost distrusă?
— Ştii că 187J3X1 era într-o fază stabilă la fel ca Soarele, şi era
imposibil să se transforme într-o novă. Şi distrugerea ei a fost
observată: un corp care se deplasa aproape de viteza luminii a lovit
187J3X1. Obiectul acela minuscul – i se spune fotoid – a fost observat în
clipa când a depăşit marginea atmosferei stelare, din cauza urmelor
lăsate. Deşi mic în volum, velocitatea lui apropiată de viteza luminii a
însemnat că masa lui relativă, amplificată enorm, atinsese o optime
din cea a stelei 187J3X1 atunci când a lovit ţinta. A distrus steaua
instantaneu. Cele patru planete au fost şi ele vaporizate în explozia ce
a urmat.
Luo Ji privi în sus la cerul întunecat al nopţii, unde stelele erau
practic invizibile. Păşi înainte şi oamenii se ridicară şi-i făcură loc în
tăcere, unindu-se iar, imediat, în spatele lui. Încercau cu toţii să se
apropie de el, de parcă ar fi tânjit după lumina soarelui în frigul din
jur, dar îi lăsau din respect un cerc de spaţiu, o pată întunecată în
mijlocul unui ocean fluorescent, ca ochiul unei furtuni. Un bărbat îşi
făcu drum, împingând, veni în faţă şi căzu pe jos în faţa lui Luo Ji,
implorându-l să se oprească şi apoi îi sărută picioarele. Câţiva dintre
ceilalţi intrară în cerc pentru a repeta actul. Tocmai când situaţia era să
scape de sub control, se auziră strigăte critice din mulţime,
îndemnându-i pe oameni să se împrăştie şi să revină înapoi în grup.
Luo continuă să înainteze, dar îşi dădu seama că nu ştia unde
merge.
Se opri, îl găsi pe Hines şi pe Jonathan în mulţime şi se îndreptă
spre ei.
— Deci ce aş putea face acum? întrebă el când ajunse lângă ei.
— Eşti Cel cu Faţa la Zid, deci poţi face orice intră în domeniul de
acţiune al Actului Celor cu Faţa la Zid, îi spuse Hines, înclinându-se
spre el. Deşi actul mai are nişte restricţii, poţi practic angaja toate

 504 
resursele Internaţionalei Terra.
— Include şi resursele Internaţionalei Flote, adăugă Jonathan.
Luo Ji se gândi o clipă şi spuse:
— Nu am nevoie să cheltuiesc resurse în acest moment. Dar dacă
tocmai mi-am recuperat puterea garantată de Actul Celor cu Faţa la
Zid…
— Fără îndoială, răspunse Hines.
Jonathan încuviinţă.
— Atunci am două cereri. Prima: restabilirea ordinii în toate
oraşele, pentru ca viaţa să revină la normal. Nu e niciun fel de secret în
legătură cu această rugăminte. Sunt sigur că înţelegeţi.
Încuviinţară cu toţii. Cineva zise:
— Lumea te ascultă, Doamne.
— Da, lumea te ascultă, repetă Hines. Restabilirea ordinii va
necesita timp, dar datorită ţie avem încredere că se poate realiza.
Cuvintele lui fură repetate de mulţime.
— A doua: Vă rog pe toţi să mergeţi acasă. Lăsaţi în pace locul
acesta. Vă mulţumesc!
Oamenii rămaseră tăcuţi după ce auziră acest lucru, dar începură
să-şi transmită repede unii altora cuvintele lui. Mulţimea începu să se
disperseze, la început lent şi fără tragere de inimă, dar în cele din urmă
măriră pasul şi maşină după maşină plecă pe drumul spre oraş.
Mulţimea de oameni care mergeau de-a lungul şoselei arăta ca o
colonie strălucitoare de furnici în noapte.
Apoi deşertul deveni pustiu din nou. Doar Luo Ji, Shi Qiang, Hines
şi Jonathan rămaseră pe nisipul plin de urme de tălpi haotice.
— Îmi este cu adevărat ruşine de felul cum eram înainte, spuse
Hines. Civilizaţia umană are o istorie de doar cinci mii de ani şi totuşi
preţuim atât de mult viaţa şi libertatea. În Univers trebuie să fie
civilizaţii cu istorii vechi de miliarde de ani. Ce fel de moralitate au ei?
Oare are vreun rost această întrebare?
— Şi mie mi-e ruşine de mine. În ultimele zile am început chiar să
mă îndoiesc de Dumnezeu, spuse Jonathan. Când îl văzu pe Hines
gata să intervină, ridică mâna şi-l opri: Nu, prietene. Mi-e teamă că am
spune acelaşi lucru.
Se îmbrăţişară şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 505 
 — Aşadar, domnilor, spuse Luo Ji, bătându-i pe spate: Vă puteţi
întoarce. Dacă am nevoie de voi, o să vă anunţ. Vă mulţumesc.
Îi urmări cum pleacă, sprijinindu-se, unul de celălalt ca o pereche
fericită. Acum rămăseseră numai el şi cu Shi Qiang.
— Da Shi, ai ceva de spus acum? spuse el, întorcându-se spre Shi
Qiang, cu un zâmbet.
Shi Qiang stătea nemişcat, uluit, de parcă tocmai ar fi asistat la un
truc magic:
— Băiete, sunt al naibii de nedumerit.
— Cum? Nu crezi că sunt Îngerul Dreptăţii?
— Ar trebui să mă omori în bătaie ca să zic aşa ceva.
— Dar că sunt un purtător de cuvânt al unei civilizaţii superioare?
— Ceva mai bine decât un înger, dar nu cred nici asta, ca să fiu
sincer. Nu te-am crezut aşa ceva niciodată.
— Nu crezi în dreptate şi justiţie în Univers?
— Nu ştiu.
— Dar te ocupi de implementarea legii!
— Ţi-am zis că habar n-am. Sunt pur şi simplu perplex.
— Atunci eşti cel mai lucid de pe aici.
— Dar poţi să-mi povesteşti despre justiţia Universului?
— Desigur. Vino cu mine!
Apoi Luo Ji merse drept prin deşert, cu Shi Qiang urmându-l
îndeaproape. Merseră mult timp tăcuţi, apoi traversară autostrada.
— Unde mergem? întrebă Shi Qiang.
— În cel mai întunecat loc.

Traversară autostrada spre un loc unde rambleul bloca luminile

zonei rezidenţiale. Bâjbâind prin întunericul ce-i înconjura, Luo Ji şi
Shi Qiang se aşezară pe solul nisipos.
— Să începem! se auzi prin întuneric vocea lui Luo Ji.
— Mie spune-mi versiunea mai simplă. La nivelul meu, nu o să
înţeleg nimic complicat.
— Oricine poate înţelege, Da Shi. Adevărul e simplu. Este genul
acela de lucru care, după ce-l auzi, te face să te întrebi de ce nu te-ai
gândit tu mai înainte la el. Cunoşti ceva despre axiomele matematice?
— Am făcut geometrie în liceu. „Prin două puncte distincte trece o

 506 
dreaptă şi numai una.” Chestii de genul ăsta.
— Bine. Aşa că acum vom stabili două axiome pentru civilizaţia
cosmică. Mai întâi, supravieţuirea este prima necesitate a civilizaţiei.
Apoi: Civilizaţia creşte încontinuu şi se răspândeşte, dar materia totală
din Univers rămâne constantă.
— Şi?
— Asta-i tot.
— Şi ce poţi deduce din aceste chestiuţe?
— Aşa cum tu deduci soluţia unui caz întreg dintr-un singur glonţ,
sau dintr-o picătură de sânge, sociologia cosmică e capabilă să
înfăţişeze o imagine completă a civilizaţiei cosmice şi galactice doar
din cele două axiome. Aşa este ştiinţa, Da Shi. Temelia oricărei
discipline este cât se poate de simplă.
— Păi atunci hai să deducem ceva.
— Mai întâi să discutăm despre Bătălia Întunecată. M-ai crede dacă
ţi-aş spune că Astronava Terra era un microcosmos al civilizaţiei
cosmice?
— Nu. Astronava Terra nu avea resurse, cum ar fi piesele de schimb
şi carburant, dar Universul nu duce lipsă. E prea mare.
— Greşeşti. Universul este mare, dar viaţa este şi mai mare! Acesta e
înţelesul celei de-a doua axiome. Cantitatea de materie din Univers
rămâne constantă, dar viaţa creşte exponenţial. Funcţiile exponenţiale
sunt demonii matematicii. Dacă există o bacterie microscopică în
ocean care se divide la fiecare jumătate de oră. Descendenţii ei vor
umple oceanul în câteva zile, dacă sunt destule nutrimente. Nu te lăsa
păcălit de umanitate şi de Trisolaris. Aceste două civilizaţii sunt mici,
dar sunt abia în copilăria lor. Imediat ce o civilizaţie trece de un anume
prag tehnologic, expansiunea vieţii prin Univers devine
înspăimântătoare. Ia, de exemplu, viteza de navigare actuală a
umanităţii. Într-un milion de ani, civilizaţia de pe Terra ar putea
umple galaxia. Iar un milion de ani este un timp scurt măsurat la scara
universală.
— Deci vrei să spui, privind în perspectivă, că Universului i-a intrat,
o… cum să zic, o carte proastă?
— Nu are rost să gândeşti în perspectivă. În acest moment,
întregului Univers i-a intrat o carte proastă. Aşa cum a spus Hines,

 507 
civilizaţia poate că a apărut în Univers acum miliarde de ani. Şi, dacă
ne uităm la semne, Universul s-ar putea să fie deja foarte aglomerat.
Cine ştie cât de mult spaţiu liber este în Calea Lactee sau în Univers,
sau câte resurse au mai rămas?
— Dar nu e adevărat, nu? Universul pare pustiu, Nu am văzut
niciun alt fel de viaţă în afară de cea de pe Trisolaris, nu?
— Despre acest lucru vom vorbi acum. Dă-mi o ţigară. Luo Ji bâjbâi
prin întuneric o vreme până când luă ţigara din mâna lui Shi Qiang.
Când Luo Ji vorbi din nou, Shi Qiang îşi dădu seama că acesta se
mişcase până într-un loc aflat la trei sau patru metri mai încolo.
Trebuie să mărim distanţa pentru ca să ne simţim ca şi cum am fi în
spaţiul extraterestru, spuse Luo Ji. Apoi aprinse ţigara, răsucindu-i
filtrul şi Shi Qiang îşi aprinse şi el una. În întuneric se vedeau două
planete mici şi roşii îndepărtate, una de alta şi aflate în opoziţie.
— Perfect. Pentru a exemplifica problema, avem acum nevoie de
stabilirea celui mai elementar model de civilizaţie cosmică. Aceste
două mingi de foc reprezintă cele două planete civilizate. Universul
este compus doar din aceste două planete şi dincolo de ele nu mai este
nimic. Şterge-ţi toate împrejurimile. Poţi să localizezi sentimentul
acesta?
— Mda. E un sentiment uşor de găsit într-un loc întunecat ca ăsta.
— Să numim aceste două lumi civilizate civilizaţia ta şi civilizaţia
mea. Poţi detecta că exist, dar nu ştii niciun alt detaliu. Pe de altă
parte, eu habar nu am de existenţa ta.
— Bun.
— Acum trebuie să definim două concepte: „bunăvoinţă” şi „rea-
voinţă”. Aceste cuvinte în sine nu sunt foarte riguroase într-un context
ştiinţific, aşa că trebuie să restrângem înţelesul lor. „Bunăvoinţa” nu
înseamnă să iei iniţiativa de a ataca şi a eradica alte civilizaţii. „Rea-
voinţa” este opusul ei.
— Cam jos ştacheta pentru bunăvoinţă.
— Pe urmă, ia în calcul opţiunile pe care le ai în legătură cu mine.
Te rog să-ţi aminteşti că axiomele civilizaţiei cosmice trebuie avute în
minte în timpul întregului proces, la fel ca scara distanţelor despre
care vorbim, şi caracteristicile spaţiului.
— Aş putea să aleg să comunic cu tine.

 508 
 — Dacă faci asta, ar trebui să fii conştient de preţul pe care va
trebui să-l plăteşti: Va trebui să-ţi expui existenţa faţă de mine.
— Sigur. În Univers acesta nu e un lucru lipsit de importanţă.
— Există diferite grade de expunere. Cea mai puternică formă de
expunere este atunci când eu îţi cunosc cu precizie coordonatele
interstelare. Următoarea e când îţi ştiu direcţia generală, şi cea mai
slabă este cea când doar ştiu de existenţa ta. Dar chiar şi cea mai slabă
formă de expunere îmi permite să te caut, fiindcă, dacă tu mi-ai
detectat existenţa, ştiu că voi fi în stare şi eu să te găsesc. Este doar o
chestiune de timp, din punctul de vedere al dezvoltării tehnologice.
— Însă, băiete, aş mai putea şi să risc şi să vorbesc cu tine. Dacă eşti
rău intenţionat, atunci va fi ghinionul meu. Dar dacă eşti binevoitor,
atunci am putea să facem diverse schimburi între noi şi în final să ne
unim într-o singură civilizaţie binevoitoare.
— OK, Da Shi. Acum am ajuns la esenţa chestiunii. Să ne întoarcem
la axiomele civilizaţiei cosmice: Chiar dacă sunt o civilizaţie
binevoitoare, pot să-mi dau seama de la începutul comunicării dintre
noi dacă şi tu eşti o civilizaţie binevoitoare?
— Sigur că nu. Asta ar fi împotriva primei axiome.
— Deci după ce primesc mesajul tău, ce ar trebui să fac?
— În mod normal ar trebui să stabileşti dacă sunt binevoitor sau
răuvoitor. Dacă sunt răuvoitor, mă eradichezi. Dacă sunt binevoitor,
putem continua să comunicăm.
Flacăra de pe partea lui Luo Ji se ridică şi se mişca încoace şi încolo.
Evident se ridicase şi păşea: Asta ar funcţiona pe Terra, dar nu şi afară,
în Univers. Aşa că acum vom introduce un nou concept: lanţul
suspiciunii.
— Ăsta-i un termen bizar.
— La început am avut doar termenul. Nu mi s-a explicat. Dar mai
târziu i-am putut deduce înţelesul chiar din cuvintele respective.
— Cine nu ţi l-a explicat?
— …O să-ţi spun mai târziu. Să continuăm. Dacă crezi că sunt
binevoitor, asta nu înseamnă că trebuie să te simţi în siguranţă, fiindcă
conform primei axiome, o civilizaţie binevoitoare nu poate prezice că
orice altă civilizaţie este binevoitoare. Tu nu ştii dacă eu cred că eşti
binevoitor sau răuvoitor. Pe urmă, chiar dacă ştii că eu cred că eşti

 509 
binevoitor şi ştiu şi eu că tu crezi că eu sunt binevoitor, nu ştiu ce crezi
tu despre ce cred eu despre ce crezi tu despre mine. E încurcată rău,
nu? Şi ăsta ar fi doar nivelul trei, iar logica poate continua la infinit.
— Înţeleg ce vrei să spui.
— Acesta este lanţul suspiciunii. Este ceva ce nu vezi pe Terra.
Categoriile împărtăşite de umanitate, similarităţile culturale,
ecosistemul interconectat şi distanţele mici înseamnă, în acest mediu,
că lanţul suspiciunii se va întinde doar la un nivel sau două, înainte să
fie rezolvat prin comunicare. Dar, în spaţiu, lanţul suspiciunii poate fi
foarte lung. Este la fel cu Bătălia Întunecată, care s-a întâmplat deja
înainte ca orice comunicare s-o poată rezolva.
Shi Qiang trase un fum din ţigară şi faţa lui gânditoare ieşi afară din
întuneric pentru o clipă:
— Se pare că acum putem trage multe învăţăminte din Bătălia
Întunecată.
— Aşa este. Cele cinci nave ale Astronavei Terra au format o
civilizaţie cvasicosmică, nu chiar una reală, fiindcă ele constau dintr-o
singură specie – oameni – care erau foarte apropiaţi unii de alţii. Dar
chiar şi aşa, când le-a intrat o carte proastă, a apărut imediat lanţul
suspiciunii. În civilizaţia cosmică reală, diferenţele biologice dintre
diferitele grupuri ar putea fi de nivelul regnului, iar diferenţele
culturale sunt chiar dincolo de ce ne putem imagina. La asta mai
adaugă şi distanţele uriaşe dintre civilizaţii şi te pricopseşti cu lanţuri
ale suspiciunii care sunt practic indestructibile.
— Asta înseamnă că rezultatul va fi identic, indiferent dacă suntem
civilizaţii binevoitoare sau rău intenţionate?
— Exact. Acesta este cel mai important aspect al lanţului
suspiciunii. Nu are legătură cu propria moralitate a civilizaţiei şi cu
structura ei socială. Este de ajuns să te gândeşti la fiecare civilizaţie ca
la nişte puncte de la capătul unui lanţ. Indiferent dacă civilizaţiile sunt
pe plan intern binevoitoare sau răuvoitoare, când intră în pânza de
păianjen a lanţurilor suspiciunii, sunt toate identice.
— Dar, dacă eşti mult mai slab decât mine, nu reprezinţi o
ameninţare. Aşa că aş putea comunica cu tine până la urmă, nu?
— Nici asta nu va funcţiona. Aici trebuie să introducem un al doilea
concept important: explozia tehnologică. Nu mi s-a explicat în

 510 
totalitate, dar era mult mai uşor de dedus decât lanţul suspiciunii.
Civilizaţiile umane au o istorie de cinci mii de ani şi viaţa de pe Terra
ar putea fi veche de câteva miliarde de ani. Însă tehnologia modernă s-
a dezvoltat în trei sute de ani. La scara universală, asta nu e progres, e
o explozie! Potenţialul de a face salturi tehnologice este explozivul ce
stă îngropat în fiecare civilizaţie şi, dacă este aprins de un factor intern
sau extern, explodează, nu glumă. Pe Terra a fost nevoie de trei sute de
ani, dar nu există niciun motiv pentru care umanitatea ar fi cea mai
rapidă dintre toate civilizaţiile cosmice. Poate că sunt alţii ale căror
explozii tehnologice au fost şi mai bruşte. Da, sunt mai slab decât tine,
dar de vreme ce am primit mesajul tău şi am aflat de existenţa ta, între
noi a apărut lanţul suspiciunii. Dacă, indiferent când, trec printr-o
explozie tehnologică care mă aruncă brusc cu mult înaintea ta, atunci
sunt mai puternic decât tine. La scara Universului, şapte sute de ani
sunt o pocnitură din degete. Şi poate că tocmai faptul că am aflat de
existenţa ta şi informaţia pe care am primit-o din comunicarea cu tine
să fi fost scânteia care să producă acea explozie. Asta înseamnă că, şi
dacă sunt o civilizaţie care abia a luat naştere sau una în curs de
dezvoltare, rămân un pericol mare pentru tine.
Shi Qiang urmări flacăra lui Luo Ji în întuneric în timp ce medită
câteva secunde apoi îşi privi propria ţigară:
— Deci trebuie să tac.
— Crezi că va funcţiona?
Fumau. Mingile de fum străluciră mai mult şi feţele lor ieşiră din
întuneric ca nişte zei ai acestui univers simplu, cufundaţi în gânduri.
Shi Qiang spuse:
— Nu. Nu va funcţiona. Dacă eşti mai puternic decât mine, atunci
de vreme ce eu am fost în stare să te găsesc, într-o bună zi şi tu vei fi în
stare să mă găseşti. Şi atunci se va forma lanţul suspiciunii între noi.
Dacă eşti mai slab decât mine, ai putea oricând să treci şi tu printr-o
explozie tehnologică, şi asta ne-ar aduce pe amândoi la primul caz. Ca
să rezum: unu, a te lăsa să afli că exist şi doi a te lăsa să exişti, sunt
ambele opţiuni periculoase pentru mine şi încalcă prima axiomă.
— Da Shi, ai o minte cât se poate de limpede!
— Creierul se poate măsura deocamdată cu al tău, dar suntem încă
la început.

 511 
 Luo Ji rămase tăcut în întuneric pentru o vreme mai îndelungată.
Chipul îi răsări în lumina slabă a mingii de foc de două sau trei ori
înainte să spună:
— Da Shi, acesta nu e începutul. Raţionamentul nostru a ajuns deja
la o concluzie.
— Concluzie? Nu am stabilit absolut nimic! Unde e imaginea
civilizaţiei cosmice pe care mi-ai promis-o?
— Dacă nici comunicarea şi nici tăcerea nu funcţionează atunci
când afli de existenţa mea, nu mai ai decât o singură opţiune.
În lunga tăcere care urmă, cele două flăcări se stinseră. Nu bătea
vântul şi întunericul tăcut deveni gros ca asfaltul, unind cerul şi
deşertul într-un tot de nepătruns. În cele din urmă Shi Qiang rosti
doar două cuvinte în întuneric:
— La dracu’!
— Extrapolează acea opţiune la miliarde de miliarde de stele şi sute
de milioane de civilizaţii şi ai imaginea corectă! spuse Luo Ji,
încuviinţând prin întuneric.
— Da, e… cu adevărat întunecat.
— Universul real este, într-adevăr, exact atât de negru. Luo Ji dădu
din mână, pipăind întunericul, de parcă era catifea. Universul este o
pădure întunecată. Fiecare civilizaţie este un vânător înarmat care
pândeşte pe după copaci ca o fantomă, încercând cu grijă să dea la o
parte ramurile care-i blochează drumul şi încercând să păşească fără
un sunet. Chiar şi respiraţia încearcă să şi-o ţină. Vânătorul trebuie să
fie atent fiindcă pădurea e plină de vânători care se furişează la fel ca
el. Dacă descoperă o altă viaţă – un alt vânător, un înger sau un demon,
un prunc fragil sau un bătrân care abia merge clătinat, o zână sau un
semizeu – n-are decât un singur lucru de făcut: să deschidă focul şi să-
i elimine. În această pădure, iadul sunt ceilalţi oameni. O ameninţare
eternă că orice viaţă care-şi expune existenţa va fi eliminată rapid.
Aceasta este imaginea civilizaţiei cosmice. Este o explicaţie a
Paradoxului lui Fermi52.
Shi Qiang îşi aprinse o altă ţigară, măcar să mai facă puţină lumină.

52 Paradoxul lui Fermi este contradicţia aparentă între probabilitatea de existenţă în

Univers a unor civilizaţii extraterestre, probabilitate estimată a fi mare, şi lipsa de
contacte cu astfel de civilizaţii sau alte dovezi legate de existenţa lor (n. tr.).
 512 
 — Dar în această pădure întunecată, este un copil stupid care se
numeşte umanitate care şi-a făcut un foc de tabără şi stă lângă el
strigând: „Sunt aici! Sunt aici!”, spuse Luo Ji.
— L-a auzit cineva?
— Cu siguranţă. Dar acele strigăte nu pot fi suficiente pentru
stabilirea poziţiei. Umanitatea nu a transmis încă informaţia despre
poziţia exactă a Terrei şi a Sistemului Solar în Univers. Din informaţia
transmisă nu se poate afla decât distanţa dintre Terra şi Trisolaris şi
direcţia lor generală în Calea Lactee. Poziţia precisă ale celor două
lumi rămâne încă un mister. Deoarece ne aflăm în pustietatea de la
periferia galaxiei, suntem puţin mai la adăpost.
— Şi cum e cu vraja aia?
— Folosind Soarele am transmis trei imagini în cosmos. Fiecare
consta din treizeci de puncte reprezentând proiecţia planară a unui
sistem de coordonate tridimensionale conţinând poziţia a treizeci de
stele. Combinarea celor trei imagini în coordonate tridimensionale
formează un spaţiu cubic populat de acele treizeci de puncte. Chestia
aceea reprezintă poziţiile relative ale 187J3X1 şi ale celor douăzeci şi
nouă de stele din jur. Este şi o etichetă care arată unde se află 187J3X1.
Gândeşte-te cu atenţie şi o să te prinzi. Un vânător dintr-o pădure
întunecată, furişându-se cu răsuflarea întretăiată, observă brusc că o
bucăţică de coajă de copac a fost tăiată dintr-un copac din faţa lui. Pe
porţiunea albă de lemn rămasă şi care e foarte vizibilă, se află
deconspirată o poziţie din pădure, notată cu litere pe care toţi
vânătorii le pot recunoaşte. Ce va gândi el despre poziţia aia? Nu-şi va
imagina desigur că i-a lăsat cineva mâncare acolo. Din toate
posibilităţile, cea mai probabilă este că acel semn îi informează pe toţi
că în locul respectiv se află o pradă vie care trebuie eliminată. Nu mai
contează motivul pentru care cineva a lăsat mesajul. Important este că
acea carte proastă care i-a intrat a întins nervii pădurii întunecate la
maximum, şi cel cu nervii cei mai sensibili va face cel mai probabil
prima mişcare. Să presupunem că există un milion de vânători în
pădure – numărul de civilizaţii de pe miliarde şi miliarde de stele din
Calea Lactee ar putea fi de mii de ori pe atâta. Poate că nouă sute de
mii dintre ele vor ignora mesajul. Dintre celelalte o sută de mii, poate
că nouăzeci de mii vor sonda poziţia şi, după ce se vor convinge că nu

 513 
există viaţă acolo, o vor ignora. Dar unul dintre ceilalţi zece mii de
vânători va alege precis să tragă spre poziţia aceea, fiindcă pentru
civilizaţiile ajunse la un anumit nivel de dezvoltare tehnologică, atacul
poate fi mai sigur şi mai puţin obositor decât sondarea. Şi dacă nu e
nimic acolo, cu atât mai bine.
— Acum, conchise Luo Ji, vânătorul acela a apărut.
— Vraja aceea a ta nu mai poate fi trimisă, nu-i aşa?
— Aşa este, Da Shi. Vraja trebuie trimisă întregii galaxii, dar Soarele
a fost blocat, aşa că nu se mai poate trimite.
— Umanitatea s-a trezit prea târziu? Shi Qiang îşi aruncă chiştocul.
Flacăra descrise un arc prin întuneric în timp ce cădea, iluminând
temporar un mic cerc de pământ nisipos.
— Nu, nu. Gândeşte-te: Dacă Soarele nu ar fi fost sigilat şi aş fi
ameninţat Trisolaris că le trimit o vrajă asupra lor, ce s-ar fi întâmplat?
— Ai fi fost lapidat, la fel ca Rey Diaz. Şi pe urmă ar fi apărut o
legislaţie care ar fi interzis oricui să se mai gândească la asemenea
lucruri.
— Ai dreptate, Da Shi. Fiindcă dezvăluisem deja distanţa dintre
Sistemul Solar şi Trisolaris, cât şi direcţia generală unde ne aflăm în
Calea Lactee, expunerea poziţiei lui Trisolaris echivala cu expunerea
Sistemului Solar. Era o strategie fatală. Poate că ne-am trezit prea
târziu, dar umanitatea nici nu ar fi putut să se trezească mai devreme.
— Trebuia să ameninţi Trisolaris, atunci.
— Toate erau atât de ciudate. Nu eram prea sigur de ideea mea
atunci, aşa că a trebuit să mi-o confirm. În fond, aveam destul timp la
dispoziţie. Dar adevăratul motiv era că, în adâncul sufletului meu, nu
aveam destulă forţă mentală. Şi cred că nimeni nu avea pe atunci.
— Acum, dacă ne gândim, probabil că nici n-ar fi trebuit să
mergem la primar azi. Situaţia asta… dacă lumea află de ea, lucrurile
sunt şi mai lipsite de speranţă. Gândeşte-te cum au sfârşit primii doi
dintre Cei cu Faţa la Zid.
— Ai dreptate. Acelaşi lucru mi s-ar întâmpla şi mie, aşa că sper ca
niciunul dintre noi să nu spună nimic. Însă tu poţi, dacă vrei. Aşa cum
mi-a zis cineva odată: Oricum, mi-am făcut datoria.
— Nu-ţi face griji, băiete! N-o să spun nimic.
Merseră pe rambleu şi spre autostradă, unde era mai puţin

 514 
întuneric. Luminile rare ale zonei rezidenţiale din distanţă erau
suficiente ca să-i orbească.
— Ar mai fi ceva. Persoana aia pe care ai menţionat-o?
Luo Ji ezită.
— Uită chestia asta. Tot ce trebuie să ştii este că axioma civilizaţiei
cosmice şi teoria pădurii întunecate nu au fost inventate de mine.
— Mâine mă duc în oraş să lucrez cu guvernul. Dacă ai nevoie de
ajutor în viitor, dă-mi de ştire!
— Da Shi, m-ai ajutat mai mult decât era cazul. Mă duc şi eu mâine
în oraş, la Biroul de Emigrare a Hibernatorilor, ca să-mi trezesc
familia.

În ciuda aşteptărilor lui Luo Ji, Biroul de Emigrare a Hibernatorilor

îi spuse că trezirea lui Zhuang Yan şi a lui Xia Xia era în continuare
blocată, iar directorul biroului îi atrase atenţia că puterile Celor cu
Faţa la Zid erau ineficiente în acest caz. Îi consultă pe Hines şi pe
Jonathan, care nu cunoşteau detaliile situaţiei, dar care îi ziseră că
varianta revizuită a Actului Celor cu Faţa la Zid conţinea o prevedere
potrivit căreia ONU şi Comisia Proiectului Celor cu Faţa la Zid puteau
lua toate măsurile să se asigure că rămâne concentrat asupra
obiectului muncii sale. Pe scurt, după două secole, ONU folosea
situaţia lui Luo Ji ca pe un mijloc prin care să-l controleze.
Luo Ji ceru ca locuinţa lui de hibernator să rămână în starea actuală
şi să fie protejat de orice neplăceri externe. Rugămintea îi fu
îndeplinită în totalitate. Presa şi masele de pelerini fură ţinute la
distanţă şi după ce se restabilise calmul în Satul Noii Vieţi nr. 5, toate
fură ca la început.
Două zile mai târziu, Luo Ji participă la prima audiere a
renăscutului Proiect al Celor cu Faţa la Zid. Nu se duse în subsolul
sediului ONU din America de Nord, ci vorbi prin transmisie video, din
reşedinţa lui spartană din Satul Noii Vieţi nr. 5, unde scenele de la
adunare apărură pe televizorul obişnuit din camera lui.
— Cel cu Faţa la Zid, Luo Ji, eram pregătiţi să facem faţă mâniei
tale, spuse preşedintele comisiei.
— Inima mea a fost arsă şi făcută scrum. Nu mai are puterea de-a se
mânia, zise Luo Ji, întins leneş pe canapea.

 515 
 Preşedintele încuviinţă:
— Daţi dovadă de o atitudine lăudabilă. Cu toate astea, comisia
consideră c-ar trebui să părăsiţi satul. Locul acela mic nu este demn de
un centru de comandă pentru apărarea Sistemului Solar.
— Aţi auzit de Xibaipo? Este un sat şi mai mic, nu departe de-aici.
Acum două secole, fondatorii naţiunii noastre au comandat de-acolo
una dintre cele mai mari ofensive din istorie53.
Preşedintele scutură din cap.
— Se vede că nu v-aţi schimbat deloc. Foarte bine. Comisia respectă
obiceiurile şi alegerile dumneavoastră. Ar trebui să vă puneţi pe
treabă. Nu va mai fi ca atunci când susţineaţi că sunteţi mereu ocupat,
nu-i aşa?
— Nu pot munci. Nu mai există condiţii pentru meseria mea.
Puteţi colecta forţa stelară pentru a transmite vraja mea în Univers?
Reprezentantul Flotei Asiatice spuse:
— Ştiţi că este imposibil. Suprimarea undelor radio ale Soarelui de
către picătură este continuă. Şi nu cred că se va opri în următorii doi
sau trei ani, iar până atunci vor pătrunde în Sistemul Solar alte nouă
picături.
— Atunci nu pot să fac nimic.
Preşedintele zise:
— Nu, Cel cu Faţa la Zid Luo Ji. Mai este un lucru important pe care
nu l-aţi făcut. N-aţi dezvăluit secretul vrăjii membrilor ONU şi ai
CCFS. Cum aţi folosit-o pentru a distruge steaua?
— Nu vă pot spune.
— Şi dacă asta ar fi condiţia pentru trezirea soţiei şi a copilului
dumneavoastră?
— Mi se pare dezgustător să spuneţi aşa ceva acum.
— E o şedinţă secretă. În plus, Proiectul Celor cu Faţa la Zid nu-şi
mai găseşte rostul în societatea modernă. Renaşterea Proiectului
înseamnă că toate deciziile luate de Comisia Proiectului Celor cu Faţa
la Zid a ONU de acum două secole sunt încă valabile. Şi, conform
53 Alungate din Yan’an de o ofensivă naţionalistă în anul 1947, forţele comuniste îşi
stabiliseră baza la Xibaipo, un sat de la poalele munţilor Taihang, din provincia sud-
vestică Hebei. De acolo conduseseră campaniile din Liaoshen, din Huaihai şi din
Pingjin şi ofensiva decisivă din anul 1948 și din anul 1949 care-i alungaseră pe
naţionalişti din China (n. tr. Joel Martinsen).
 516 
acelor rezoluţii, Zhuang Yan şi copila dumneavoastră vor fi trezite în
Ziua Bătăliei de Apoi.
— N-am luptat chiar acum în Bătălia de Apoi?!
— Cele două Internaţionale nu sunt de aceeaşi părere, deoarece
Flota Trisolariană n-a ajuns încă.
— Păstrarea secretului vrăjii este datoria mea faţă de Cel cu Faţa la
Zid. Altfel, umanitatea şi-ar pierde ultima speranţă, deşi probabil
speranţa e deja pierdută.
În zilele care au urmat audierii, Luo Ji rămase înăuntru, bău mult
şi-şi petrecu cea mai mare parte din timp într-o stare de ebrietate.
Oamenii îl mai vedeau din când în când, cu hainele răvăşite şi cu
barba lungă. Arăta ca un vagabond.
La următoarea audiere a Proiectului Celor cu Faţa la Zid, Luo Ji
participă din nou de la domiciliu.
— Cel cu Faţa la Zid Luo Ji, starea dumneavoastră ne îngrijorează,
spuse preşedintele când îi observă aspectul neîngrijit.
Îndreptă camera în jurul casei lui Luo Ji şi adunarea văzu că era
plină cu sticle.
— Ar trebui să te întorci la lucru, măcar ca să revii la starea mentală
normală, zise reprezentantul Comunităţii Europene.
— Ştiţi ce m-ar ajuta să revin la normal.
— Trezirea soţiei şi a copilului dumneavoastră nu este atât de
importantă, spuse preşedintele. Nu vrem să folosim asta ca să vă
controlăm. Ştim că nu vă putem controla. Este vorba despre o rezoluţie
impusă de comisia precedentă, aşa că rezolvarea chestiunii prezintă
unele dificultăţi. În concluzie: trebuie să existe o condiţie.
— Resping condiţia dumneavoastră.
— Nu, nu, doctore Luo! Condiţia s-a schimbat.
La auzul cuvintelor preşedintelui, privirea lui Luo Ji se lumină şi se
ridică în capul oaselor.
— Şi acum condiţia e…
— E o condiţie simplă. N-ar putea fi mai simplă de-atât. Trebuie
doar să faci ceva.
— Dacă nu pot trimite o vrajă în Univers, nu mai pot face nimic.
— Trebuie să vă gândiţi la ceva.
— Vreţi să spuneţi că pot face ceva fără rost?

 517 
 — Atât timp cât publicului i se pare semnificativ. Dacă în ochii lor
sunteţi purtătorul de cuvânt al unei forţe a justiţiei cosmice sau un
înger al dreptăţii pogorât din rai. Cel puţin, aceste identităţi pot
stabiliza situaţia. Dar dacă nu faceţi nimic, veţi pierde încrederea
publicului după o vreme.
— E periculos să stabilizăm situaţia aşa. Va crea un şir nesfârşit de
necazuri.
— Ce trebuie să facem noi acum este să stabilizăm situaţia globală.
Nouă picături ajung în Sistemul Solar în trei ani şi trebuie să fim
pregătiţi să le facem faţă.
— Chiar n-aş vrea să risipim resurse.
— În acest caz, comisia vă va da o sarcină. Una care nu va risipi
resurse. Îi voi cere preşedintelui CCFS să vă explice, spuse în timp ce-i
făcea semne cu mâna preşedintelui care participa şi el la conferinţă
prin transmisie video.
Preşedintele CCFS se afla într-un soi de structură din spaţiu, pentru
că prin fereastra din spatele lui se vedeau stelele, mişcându-se lent.
— Data estimată pentru sosirea celor nouă picături în Sistemul
Solar, explică el, se bazează în întregime pe viteza şi acceleraţia
obţinute în momentul când au traversat ultimul nor de praf
interstelar, acum patru ani. Ele se diferenţiază de picăturica care a
ajuns deja prin motoarele care funcţionează fără să emită lumină. Nu
emit nicio altă radiaţie electromagnetică de înaltă frecvenţă care ar
putea furniza poziţia lor. Probabil este o autoreglare efectuată după ce
umanitatea a identificat cu succes traseul primei picături. Localizarea
şi urmărirea unor corpuri atât de mici şi întunecate prin spaţiul
extraterestru este incredibil de dificilă şi acum, că le-am pierdut urma,
nu ştim când vor ajunge în Sistemul Solar. Nu ştim nici măcar cum să
aflăm că au sosit.
— Şi eu ce pot face? întrebă Luo Ji.
— Sperăm că veţi putea conduce Proiectul Zăpada.
— Ce-i asta?
— Cu ajutorul bombelor de hidrogen stelare şi al peliculei de petrol
al planetei Neptun, vom fabrica nori de praf stelar prin care picăturile
vor lăsa urme când îi traversează.
— Cred că glumiţi. Sper că vă daţi seama că nu sunt complet

 518 
ignorant în ce priveşte spaţiul cosmic.
— Aţi fost astronom. Asta vă califică şi mai mult pentru
coordonarea proiectului.
— Crearea unui nor de praf a fost îndeplinită cu succes ultima oară,
fiindcă drumul aproximativ al ţintei era cunoscut. Acum nu ştim
nimic. Dacă cele nouă picături accelerează sau îşi schimbă traseul în
întuneric, atunci ar putea să intre în Sistemul Solar din cu totul altă
direcţie! Unde veţi presăra norul de praf?
— În toate direcţiile.
— Vreţi să spuneţi că veţi fabrica o minge de praf care va acoperi
întregul Sistem Solar? Dacă aşa stau lucrurile, atunci sunteţi trimisul
lui Dumnezeu.
— O minge de praf este imposibilă, dar putem crea un inel de praf
pe planul ecliptic, între centura de asteroizi şi Jupiter.
— Dar dacă picăturile intră prin afara planului ecliptic?
— N-am avea ce face. Însă dintr-o perspectivă astrodinamică, dacă
grupul de picături vrea să ajungă la fiecare planetă din Sistemul Solar,
atunci cea mai mare probabilitate este să intre prin planul ecliptic. Aşa
a făcut şi prima picătură. Astfel, norul de praf va reuşi să capteze
urmele şi atunci sistemul de urmărire optic al Sistemului Solar va fi în
stare să le identifice.
— Dar ce rost au toate astea?
— Cel puţin vom şti că grupul de picături a intrat în Sistemul Solar.
Ar putea lovi ţinte civile din spaţiu, aşa că navele vor fi chemate la
bază, măcar cele din calea picăturilor. Şi locuitorii din oraşele spaţiale
vor trebui evacuaţi pe Terra, pentru că sunt ţinte vulnerabile.
— Mai există o chestiune şi mai critică, spuse preşedintele Comisiei
Proiectului Celor cu Faţa la Zid. Identificarea unor rute sigure pentru
retragerea navelor spaţiale în străfundurile spaţiului.
— Retragerea în străfundurile spaţiului? Sper că nu vorbim despre
Escapism, nu?!
— Dacă trebuie să folosim acest termen…
— De ce nu începem să ne retragem acum?
— Condiţiile politice din prezent nu ne-ar permite. Însă când
grupul de picături se va apropia de Terra, o evadare la scară limitată ar
putea fi acceptabilă pentru comunitatea internaţională. Sigur, este

 519 
doar o posibilitate. Dar ONU şi flotele trebuie să se pregătească pentru
asta.
— Înţeleg. Însă Proiectul Zăpada nu are nevoie de mine.
— Ba da. Crearea unui nor de praf, chiar şi numai în interiorul
orbitei planetei Jupiter, este o sarcină uriaşă şi va avea nevoie de
desfăşurarea a aproximativ zece mii de bombe cu hidrogen stelare,
mai mult de zece milioane de tone de peliculă de petrol şi formarea
unei flote spaţiale enorme. Pentru îndeplinirea planului în trei ani
avem nevoie de statutul şi de prestigiul dumneavoastră ca să
organizăm şi să coordonăm resursele celor două Internaţionale.
— Dacă sunt de acord să preiau misiunea, le veţi trezi?
— Imediat ce pornim Proiectul. Aşa cum am spus, nu va fi o
problemă.

Însă Proiectul Zăpada nu a fost lansat niciodată.

Cele două Internaţionale nu erau interesate de proiect. Publicul
dorea o strategie de salvare globală, nu un plan care doar i-ar fi
informat de sosirea inamicului ca să se poată refugia. În plus, ştiau că
nu era ideea Celui cu Faţa la Zid. Era doar un plan implementat de
ONU şi de CCFS, care îi exploatau autoritatea. O lansare completă a
Proiectului Zăpada ar fi dus întreaga economie spaţială într-un punct
mort şi-ar fi produs o recesiune economică generală pe Terra şi pe
Flotă. Pe de altă parte, spre deosebire de predicţia ONU, cu cât
picăturile se apropiau, cu atât Escapismul devenea din ce în ce mai
respingător în ochii publicului, aşa că cele două Internaţionale nu
voiau să plătească un preţ atât de mare pentru un plan nepopular.
Drept urmare, nici construirea unei flote care să colecteze material din
pelicula de ulei de pe Neptun, nici fabricarea unui număr suficient de
bombe cu hidrogen stelare, pentru suplimentarea celor mai puţin de o
mie de nave încă operaţionale ce datau din Marea Ravenă, nu
progresară prea mult.
Însă Luo Ji se dedică în totalitate proiectului. La început, ONU şi
CCFS doriseră doar să-i exploateze prestigiul ca să strângă resursele
necesare, dar Luo Ji se adânci în fiecare detaliu al proiectului, pierzând
multe nopţi alături de oameni de ştiinţă şi de ingineri ai Comitetului
Tehnic şi propunându-le câteva idei proprii. De exemplu, le sugerase

 520 
ca un mic motor ionic interstelar să fie instalat pe fiecare bombă care
să le ofere un anumit grad de mobilitate pe orbită, încât să efectueze
reglaje imediate ale densităţii norului stelar din diferite regiuni. Şi mai
important, bombele cu hidrogen puteau acţiona ca arme de atac. Le
numea „mine spaţiale” şi susţinea că, deşi bombele cu hidrogen
interstelar se dovediseră incapabile să distrugă picăturile, ele ar fi
putut fi folosite pe termen lung împotriva navelor trisolariene.
Omenirea încă nu dovedise că navele erau construite tot dintr-un
material cu interacţiune puternică. Personal, determinase orbita
pentru fiecare amplasare a bombei. Dintr-o perspectivă tehnologică
modernă, ideile lui poate fuseseră pline de o ignoranţă şi de o naivitate
specifice secolului XXI, dar prestigiul şi statutul Celui cu Faţa la Zid
însemna că majoritatea sugestiilor sale fuseseră adoptate.
Luo Ji trată Proiectul Zăpada ca pe un mijloc de evadare. Ştia că voia
să evadeze din realitate şi că, în prezent, cea mai bună cale era să se
implice profund în proiect. Dar cu cât devotamentul lui era mai mare,
cu atât lumea era mai dezamăgită. Cu toţii ştiau că se angajase în acest
proiect, în mare parte lipsit de importanţă, numai ca să-şi revadă soţia
şi copilul cât mai curând. Oamenii aşteptau un plan de salvare care nu
se materializa niciodată. Luo Ji declarase în mod repetat în mass-
media că fără capacitatea de a folosi puterea stelară ca să facă vrăji, era
neputincios.
Proiectul Zăpada fu suspendat după un an şi jumătate, în
momentul în care recoltaseră doar 1,5 milioane de tone de peliculă de
petrol din planeta Neptun. Chiar dacă adăugaseră 600.000 de tone
colectate pentru Umbrela de Ceaţă, cifrele erau încă extrem de departe
de cerinţele proiectului. În cele din urmă, 3.614 bombe cu hidrogen
stelare, acoperite cu peliculă de petrol, fură amplasate pe orbită la
două AU distanţă de Soare. Nu era nici măcar o cincime din cantitatea
cerută. Dacă ar fi fost detonate, ar fi format un număr mare de nori de
praf independenţi care ar fi orbitat în jurul Soarelui, în locul unei
centuri de nori de praf continue, reducând astfel eficienţa lor de-a
emite avertismente.
Era o eră în care speranţa apărea la fel de repede ca dezamăgirea şi,
după ce aşteptă neliniştit un an şi jumătate, publicul îşi pierdu
răbdarea şi încrederea în Luo Ji, Cel cu Faţa la Zid.

 521 
 La Adunarea Generală a Uniunii Astronomice Internaţionale – o
instituţie care atrăsese atenţia întregii lumi în anul 2006 când revocase
eligibilitatea lui Pluton pentru statutul de planetă – numeroşi
astronomi şi astrofizicieni erau de părere că explozia stelei 187J3X1
fusese întâmplătoare. Ca astronom, Luo Ji putea să fi descoperit unele
indicii că steaua avea să explodeze. Teoria lor era plină de lacune, dar
din ce în ce mai mulţi oameni ajunseseră s-o creadă, accelerând
declinul prestigiului lui Luo Ji. În ochii publicului, imaginea lui de
Mesia deveni treptat cea a unui om obişnuit, ca să se transforme apoi
în cea a unui escroc. Se bucura în continuare de statutul Celui cu Faţa
la Zid acordat de ONU şi Actul Celor cu Faţa la Zid încă era valabil, dar
nu mai avea nicio forţă reală.

 522 
 ANUL 208, ERA DE CRIZĂ
Distanţa de la Flota Trisolariană până la Sistemul Solar:
2,07 ani-lumină

Într-o după-amiază de toamnă rece şi ploioasă, la şedinţa

Consiliului Locuitorilor din Satul Noua Viaţă nr. 5 se ajunse la
următoarea hotărâre: Luo Ji avea să fie expulzat din comunitate pentru
că afecta viaţa normală a locuitorilor. Cât timp Proiectul Zăpada fusese
în curs de desfăşurare, Luo Ji participase adesea la întruniri, dar în
continuare îşi petrecea majoritatea timpului la domiciliu şi păstra
contactul cu diverse entităţi din Proiectul Zăpada de acasă. Necazurile
se înrăutăţiseră pe măsură ce poziţia lui îşi pierduse din renume; din
când în când mulţimi de oameni se adunau în faţa clădirii unde locuia
ca să-l huiduie sau ca să-i arunce cu pietre în fereastră. Presa era
suficient de interesată de spectacol, încât să aducă un număr de
reporteri egal cu al protestatarilor. Dar adevăratul motiv al expulzării
lui Luo Ji era că devenise o reală dezamăgire pentru hibernatori.
După încheierea şedinţei din acea seară, directorul comitetului de
cartier veni acasă la Luo Ji să-l informeze despre decizia consiliului.
După ce sună de nenumărate ori la uşă, femeia apăsă clanţa şi când
intră aproape că se sufocă din cauza mirosului de alcool, a fumului de
ţigări şi a transpiraţiei care umpleau încăperea. Observă că pereţii
fuseseră transformaţi în suprafeţe de informare ca în oraş, care
permiteau oricând selectarea unor ecrane doar cu o uşoară atingere.
Un haos de imagini umplea pereţii, majoritatea afişând date complexe
şi curbe, iar cea mai mare conţinea o sferă suspendată în spaţiu: o
bombă cu hidrogen stelară, acoperită de pelicula de ulei. Pelicula
transparentă cu bomba vizibilă îi aminti directoarei de bilele cu care se
jucau copiii pe vremea lui Luo Ji. Se rotea lent. La unul dintre poli
exista o ieşitură – motorul ionic – şi pe suprafaţa sferei se reflecta un
soare mic. Toate ecranele orbitoare transformau încăperea într-o cutie
stridentă plină de fleacuri. De vreme ce luminile erau stinse, ecranele
erau singura sursă de lumină, şi restul se dizolva într-o culoare incertă.
La început era greu să-ţi dai seama care era prezenţa fizică şi care era

 523 
doar o imagine.
După ce ochii directoarei se obişnuiră, observă că locul arăta ca
subsolul unui drogat. Podeaua era plină de sticle şi de mucuri de
ţigară, iar mormanele de haine fuseseră acoperite de scrum ca nişte
grămezi de gunoi. Într-un final, reuşi să-l găsească pe Luo Ji printre
grămezile de gunoi. Era ghemuit într-un colţ, o siluetă întunecată pe
fundalul negru al imaginilor, ca o creangă veştejită aruncată pe jos.
Mai întâi crezu că doarme, dar observă că privirea lui pierdută era
fixată pe grămezile de gunoi. Ochii îi erau injectaţi, faţa trasă, trupul
slăbit şi părea incapabil să-şi susţină propria greutate. Când o auzi pe
directoare o salută şi se întoarse încet spre ea, apoi, tot atât de încet,
înclină capul, să-i dea de înţeles că este încă viu. Însă cele două secole
de suferinţă se acumulaseră în trupul lui şi acum îl copleşiseră.
Directoarea nu-i arătă nici cea mai mică urmă de milă acestui
bărbat complet epuizat. La fel ca ceilalţi din epoca lor, considerase
dintotdeauna că, indiferent cât de întunecată ar fi lumea, mai există
undeva, într-un loc invizibil, dreptatea supremă. Existenţa lui Luo Ji îi
confirmase această credinţă, apoi o negase fără cruţare, iar
dezamăgirea faţă de el se transformase în ruşine, apoi în mânie. Îi
anunţă rece rezultatele şedinţei.
Luo Ji încuviinţă uşor a doua oară, apoi se chinui să rostească cu
gâtul inflamat:
— O să plec mâine. Trebuie să plec. Dacă am greşit cu ceva, vă cer
iertare.
Abia peste două zile directoarea avea să înţeleagă adevărata
semnificaţie a ultimelor lui cuvinte.
De fapt, Luo Ji plănuise să plece chiar în noaptea aceea. După ce o
conduse pe directoarea comitetului comunităţii, se ridică nesigur pe
picioare şi se duse în dormitor să caute o geantă de voiaj, în care puse
câteva lucruri, inclusiv o sapă cu mâner scurt pe care o găsise în
debara. Mânerul triunghiular ieşea din geantă. Apoi luă un pulover
soios de pe podea, îl puse pe el, îşi aruncă geanta în spinare şi ieşi. În
urma lui, pereţii cu informaţii continuau să sclipească.
Holul era pustiu, dar la capătul scărilor dădu de un copil, care
probabil tocmai se întorsese de la şcoală, şi care se holbă la Luo Ji cu o
expresie stranie şi enigmatică, în timp ce părăsea clădirea. Ajuns afară

 524 
descoperi că plouă, dar nu se mai întoarse să-şi ia umbrela.
Nu se duse la maşina lui, fiindcă ar fi atras atenţia paznicilor. Merse
pe stradă şi părăsi cartierul fără să se întâlnească cu nimeni. Apoi o luă
prin pădurea de protecţie de la marginea cartierului şi se trezi în
deşert. Burniţa îi picura pe chip, ca mângâierea uşoară a unor mâini
reci. La apus deşertul şi cerul erau ceţoase, ca un spaţiu neutru dintr-o
pictură tradiţională. Îşi imagină că face şi el parte din spaţiul acela
neutru, ca în pictura pe care Zhuang Yan o lăsase în urmă.
Ajunse pe autostradă şi după câteva minute opri o maşină în care se
afla o familie de trei persoane, ce-l primiră cu căldură înăuntru. Erau
hibernatori care se întorceau în oraşul vechi. Copilul mic şi mama
tânără se îngrămădiseră pe bancheta din faţă lângă tată, şuşotindu-şi.
Din când în când, copilul îşi cufunda capul la pieptul mamei şi atunci
toţi trei izbucneau în râs. Luo Ji îi urmări vrăjit, dar nu reuşi să audă
ce-şi spuneau pentru că în maşină era muzică, cântece vechi din
secolul XX. Ascultă şi, după cinci sau şase cântece, inclusiv Katiuşa şi
Kalinka, îl apucă dorul de cântecul Tonkaya Ryabina. I-l cântase iubitei
lui imaginare pe scena din sat, cu două secole în urmă, şi mai târziu îl
cântase cu Zhuang Yan în Grădina Edenului, pe malul lacului care
reflecta vârfurile înzăpezite.
Farurile unei maşini care venea din faţă iluminară locurile din
spate, în timp ce copilul privea înapoi. Se întoarse cu totul ca să-l vadă
mai bine pe Luo Ji, apoi strigă:
— Seamănă cu Cel cu Faţa la Zid!
Părinţii copilului se întoarseră şi ei, iar Luo Ji trebui să recunoască.
Tocmai atunci începu să se audă Tonkaya Ryabina.
Maşina se opri.
— Dă-te jos! spuse cu răceală tatăl, în timp ce mama şi copilul îl
urmăreau cu expresii îngheţate ca ploaia de toamnă de afară.
Luo Ji nu se clinti. Voia să asculte cântecul.
— Te rog să te dai jos! spuse bărbatul şi Luo Ji putu să-i citească
cuvintele în privire: Nu e vina ta că n-ai putut salva lumea, dar să ne
dai speranţe numai ca să le distrugi imediat, ăsta e un păcat de
neiertat.
Aşa că se dădu jos din maşină. Îi aruncară geanta. În timp ce maşina
pornea, mai alergă după ea, în speranţa că va mai auzi puţin din

 525 
Tonkaya Ryabina, dar cântecul dispăru în noaptea rece şi ploioasă.
Acum se afla la marginea oraşului vechi. Zgârie-norii din trecut
erau vizibili în depărtare, întunecaţi în ploaia nopţii, iar cele câteva
luminiţe răsfirate din fiecare clădire păreau nişte ochi singuratici.
Ajunse într-o staţie de autobuz şi se adăposti de ploaie o oră, înainte să
vină în sfârşit un autobuz public fără şofer, care mergea în direcţia lui.
Era aproape gol, iar cei şase sau şapte oameni aşezaţi pe scaune păreau
hibernatori din oraşul vechi. Nimeni nu vorbea, toţi stăteau tăcuţi în
noaptea de toamnă mohorâtă. Călătoria se scurse lin preţ de o oră şi
ceva, apoi cineva îl recunoscu şi toţi îi cerură să coboare. Le spuse că
plătise credite ca să-şi ia bilet, aşa că avea dreptul să stea pe un scaun,
dar un bărbat cu părul grizonat luă două monede – lucru rar în zilele
acelea – şi i le aruncă. Aşa că fu obligat să se dea jos.
În timp ce autobuzul pornea, cineva scoase capul pe geam să-l
întrebe:
— Cel cu Faţa la Zid, ce faci cu sapa aia?
— Îmi sap propriul mormânt, spuse Luo Ji, stârnind un şuvoi de
râsete.
Nimeni nu-şi imagina că zicea adevărul.
Continua să plouă. Nu mai treceau maşini, însă din fericire nu era
prea departe de destinaţie. Îşi puse rucsacul pe umăr şi plecă. După ce
merse cam jumătate de oră, părăsi autostrada şi o luă pe o potecă. Aici
era mult mai întuneric, fiindcă felinarele stradale erau departe, aşa că-
şi scoase o lanternă din geantă ca să-şi lumineze drumul. Poteca
deveni mai abruptă şi pantofii uzi lipăiau prin noroi. Alunecă de vreo
câteva ori prin clisa care-l împroşcase pe tot corpul, şi fu nevoit să
folosească sapa din geantă pe post de baston. Nu vedea în faţă decât
ceaţă şi ploaie, dar ştia că se îndreaptă în direcţia corectă.
După încă vreo oră de mers prin noaptea ploioasă, ajunse la cimitir.
Jumătate era îngropat în nisip, în timp ce cealaltă jumătate, situată pe
un teren mai înalt, era încă vizibilă. Folosi lanterna şi căută rândurile
de pietre funerare, ignorând monumentele impunătoare şi uitându-se
doar după inscripţiile de pe pietrele mai mici. Apa de pe pietre reflecta
lumina ca nişte ochi strălucitori. Observă că toate fuseseră ridicate la
sfârşitul secolului XX şi la începutul secolului XXI. Acei oameni
fuseseră norocoşi – în ultimele clipe poate au crezut că lumea în care

 526 
trăiseră va exista mereu.
Nu spera să găsească piatra funerară dorită, dar se întâmplă s-o
găsească repede. Ciudat, dar deşi trecuseră două secole, o recunoscu
fără ca măcar să citească inscripţia. Poate că era şi din cauza ploii, dar
piatra nu părea să fi suferit trecerea timpului. „MORMÂNTUL LUI
YANG DONG” parcă fusese cioplit ieri. Ye Wenjie era înmormântată
lângă fiica ei, două morminte identice, cu excepţia inscripţiei. Cea a
lui Ye Wenjie menţiona doar numele, data naşterii şi a morţii,
amintindu-i de mica tăbliţă de la ruinele Bazei Coastei Roşii, un
memorial pentru cei uitaţi. Cele două pietre funerare stăteau tăcute în
ploaia nopţii, de parcă îl aşteptaseră pe Luo Ji.
Se simţea obosit, aşa că se aşeză lângă mormântul lui Ye Wenjie, dar
începu imediat să tremure de frig, din cauza ploii reci. Luă sapa, se
ridică şi, lângă mormintele mamei şi fiicei, începu să-l sape pe-al lui.
La început, necesită puţin efort săpatul în pământul ud, dar ajuns
mai jos, unde era mai tare şi plin cu pietre, i se păru că sapă direct în
munte. Simţi simultan puterea şi neputinţa timpului: poate că în două
secole se depusese doar un strat subţire de nisip, dar muntele care
adăpostea mormintele luase naştere într-o epocă geologică, în care
oamenii încă nu apăruseră. Săpa cu greu, odihnindu-se des, şi noaptea
se scurse pe furiş, neobservată.
Cam după miezul nopţii, ploaia se opri şi norii se mai răriră,
dezvăluind cerul înstelat. Erau cele mai strălucitoare stele pe care le
văzuse, de când venise în era asta. Acum 210 ani, în aceeaşi seară, Ye
Wenjie stătuse aici, uitându-se la aceleaşi stele.
Nu mai vedea decât stelele şi pietrele funerare, două simboluri ale
eternităţii.
În cele din urmă, rămase fără vlagă şi nu mai putu să sape. Privi
gaura pe care o făcuse şi văzu că era prea puţin adâncă pentru un
mormânt, dar trebuia să se mulţumească cu atât. Fusese doar un
mesaj pentru ceilalţi, prin care spunea că voia să fie înmormântat aici.
Probabil că mormântul lui avea să fie crematoriul, unde va fi ars până
va deveni scrum, apoi va fi aruncat într-un loc necunoscut. Dar n-avea
nicio importanţă. Era sigur că la puţin timp după moartea sa,
rămăşiţele lui se vor alătura lumii într-un incendiu măreţ şi vor fi
reduse la atomi individuali.

 527 
 Odihnindu-se pe piatra funerară a lui Ye Wenjie, aţipi. Poate era din
cauza frigului, dar visă din nou câmpul înzăpezit. Acolo apăru Zhuang
Yan care o ţinea pe Xia Xia, cu eşarfa ei ca o flacără. Ea şi copilul îl
chemau tăcute. Ţipase, implorându-le disperat să plece, deoarece
picăturica urma să lovească exact aici, dar corzile lui vocale nu scoteau
niciun sunet. Era ca şi cum întreaga lume ar fi amuţit şi totul ar fi fost
cuprins de linişte. Dar Zhuang Yan părea să înţeleagă ce-i spunea şi se
îndepărtă prin câmpul cu zăpadă, cu copilul în braţe, lăsând în urmă
dâre de paşi, ca nişte amprente fade de cerneală dintr-o pictură
tradiţională. Zăpada era lipsită de culoare, iar amprentele de cerneală
erau singurele care dezvăluiau pământul şi existenţa lumii.
Distrugerea iminentă era atotcuprinzătoare, însă era o distrugere care
n-avea nimic de-a face cu picăturica…
Inima lui Luo Ji se rupse din nou în bucăţi şi mâinile înşfăcară aerul
în van. Însă pe câmpul înzăpezit, fără de culoare, nu era decât silueta
îndepărtată a lui Zhuang Yan, care acum devenise un punct negru.
Privi în jurul lui, sperând să mai găsească ceva real în lumea lipsită de
culoare. Se pare că totuşi găsi ceva: două pietre funerare negre, aşezate
una lângă alta, pe solul înzăpezit. La început îi atrăseseră privirea în
zăpadă, dar pe urmă suprafaţa lor începu să se schimbe. Se
transformară în oglinzi care-i aminteau de suprafaţa finisată a
picăturicii şi inscripţiile dispărură. Se aplecă spre una dintre ele să se
privească, dar ceea ce văzu nu era o reflexie. Câmpul înzăpezit din
oglindă nu înfăţişa silueta lui Zhuang Yan, ci doar urme de paşi prin
zăpadă. Îşi întoarse repede capul, privi în jur şi observă câmpul
înzăpezit din afara oglinzii, o întindere lipsită de culoare – urmele de
paşi dispăruseră. Când se întoarse din nou la ele, reflectau aceeaşi
lume şi deveniseră invizibile. Dar mâna lui încă simţea suprafaţa rece
şi netedă…
Se trezi când se crăpă de ziuă. Cimitirul se vedea mai clar în lumina
zorilor şi din punctul mai jos în care se afla, pietrele funerare din jur îl
făcură să se simtă de parcă era într-un Stonehenge preistoric. Avea
febră mare, tremura violent şi dinţii îi clănţăneau. Trupul lui părea un
fitil de lumânare care arsese cu totul, epuizându-se. Ştia că sosise
timpul.
Se sprijini de piatra funerară a lui Ye Wenjie, încercă să se ridice, dar

 528 
îi atrase atenţia un punct negru mişcător. Furnicile ar fi trebuit să fie
rare în acest anotimp, dar aceea chiar era o furnică care se urca pe
piatra funerară. La fel ca urmaşa ei din urmă cu două secole, era atrasă
de inscripţie şi se dedică explorării şanţurilor încrucişate şi
misterioase. Luo Ji simţi un junghi dureros în inimă privind-o. De data
asta pentru toate formele de viaţă de pe Terra.
— Dacă am greşit, îţi cer iertare! îi spuse furnicii.
Se ridică cu greu, tremurând slăbit. Trebuia să se sprijine de piatra
funerară ca să rămână în picioare. Întinse o mână, îşi netezi hainele
ude şi pline de noroi şi părul ciufulit, apoi bâjbâi în buzunarul de la
geacă după un tub de metal: un pistol gata încărcat.
Apoi, întorcându-se cu faţa spre zorii de la răsărit, începu
confruntarea finală dintre civilizaţia de pe Terra şi civilizaţia de pe
Trisolaris.

— Mă adresez lui Trisolaris! spuse Luo Ji.

Glasul lui nu era puternic. Se gândi să repete, dar ştia că ei îl aud.
Nu se schimbă nimic. Pietrele funerare zăceau tăcute în nemişcarea
zorilor. Bălţile de pe pământ reflectau cerul, care se lumina ca
nenumărate oglinzi, creând iluzia că Terra era o sferă cu suprafeţe din
oglinzi, iar pământul şi lumea doar un strat subţire de deasupra.
Eroziunea ploii expusese bucăţi mici din suprafaţa netedă a sferei.
Lumea încă nu se trezise şi nu ştia că acum era un jeton plasat pe
masa de joc a cosmosului.
Luo Ji ridică mâna stângă, dezvăluind un obiect la încheietură de
dimensiunile unui ceas.
— Este un monitor de semne vitale, conectat printr-un transmiţător
la un sistem de leagăn. Vă amintiţi de Cel cu Faţa la Zid, Rey Diaz, de
acum două secole, aşa că aţi auzit despre sistemele tip „leagăn”.
Semnalul trimis de la monitor călătoreşte prin link-urile sistemului de
leagăn la cele 3.614 bombe ale Proiectului Zăpada, dispuse pe orbita
solară. Semnalul este trimis la fiecare secundă pentru a nu declanşa
bombele. Dacă mor, semnalul de menţinere al sistemului va dispărea
şi toate bombele vor fi detonate, transformând pelicula de ulei care le
înconjoară în 3.614 nori de praf interstelar care vor forma un inel în
jurul Soarelui. De la distanţă, lumina vizibilă a Soarelui şi alte benzi de

 529 
înaltă frecvenţă vor părea că strălucesc prin învelişul norilor de praf.
Poziţia fiecărei bombe a fost aranjată cu precizie pe orbita solară, aşa
încât strălucirea va genera un semnal care transmite trei imagini
simple, ca cele pe care le-am trimis acum două secole: fiecare imagine
conţine o configuraţie de treizeci de puncte, unul fiind etichetat,
pentru a compune o diagramă de coordonate tridimensionale. Dar,
spre deosebire de ultima oară, transmisia include poziţia Trisolaris
raportată la cele douăzeci şi nouă de stele înconjurătoare. Soarele va fi
ca un far galactic ce va arunca vraja şi, bineînţeles, va expune atât
poziţia sa, cât şi pe a Terrei. Va dura un an ca fiecare punct din galaxie
să primească întreaga transmisie, dar trebuie să existe cel puţin câteva
civilizaţii care să aibă o tehnologie de urmărire a Soarelui din mai
multe puncte de observaţie. Dacă lucrurile stau aşa, atunci vor avea
nevoie doar de câteva zile sau de câteva ore, ca să obţină toate
informaţiile de care au nevoie.
În timp ce lumina zilei strălucea din ce în ce mai tare, stelele se
stinseră, una câte una, ca numeroşi ochi care se închid treptat, iar
cerul dimineţii se dezvăluia uşor la răsărit, ca un ochi uriaş. Furnica
continua să urce, croindu-şi drum cu greu prin labirintul numelui lui
Ye Wenjie, de pe piatra funerară. Specia ei trăise pe Terra cu o sută de
milioane de ani înaintea apariţiei acestui aventurier care se sprijinea
acum de piatra funerară. Deşi n-o interesa ce se întâmpla, avea şi ea o
miză în privinţa supravieţuirii lumii.
Luo Ji se îndepărtă de pietrele funerare şi se duse lângă groapa pe
care o săpase pentru el. Îşi puse ţeava pistolului la inimă şi spuse:
— Acum bătăile inimii mele vor înceta. Voi comite cea mai
îngrozitoare crimă din istoria celor două lumi. Le cer iertare
civilizaţiilor pentru ce voi săvârşi, dar nu regret nimic, fiindcă este
singura opţiune. Ştiu că sophonii sunt prin preajmă, dar aţi ignorat
apelul umanităţii. Tăcerea este cea mai înaltă formă de dispreţ şi a
trebuit să vă suportăm dispreţul două secole. Acum, dacă vreţi, puteţi
să păstraţi tăcerea în continuare. Vă dau treizeci de secunde.
Calculă trecerea timpului după puls, numărând două bătăi pe
secundă, deoarece inima îi bătea foarte repede, dar în teribila agitaţie
care-l cuprinsese începuse greşit şi o luă de la capăt. Aşa că nu era
sigur cât timp trecuse până apărură sophonii prin preajmă. Poate că

 530 
mai puţin de zece secunde în realitate, dar, subiectiv, păru o viaţă de
om. Văzu lumea din faţa ochilor împărţită în patru părţi: prima parte
consta din lumea reală care-l înconjura, celelalte trei erau imagini
deformate ale celor trei sfere care i se iviseră brusc deasupra capului şi
ale căror suprafeţe ca oglinda semănau cu pietrele funerare pe care le
văzuse în ultimul vis. Nu ştia care desfăşurare dimensională a
sophonilor era asta, dar cele trei sfere erau destul de mari cât să
acopere jumătate din cer, blocând lumina zilei de la răsărit. În reflexia
cerului de la apus a sferelor, văzu câteva stele care nu dispăruseră, iar
partea de jos reflecta cimitirul deformat şi propria lui imagine. Cel
mai mult îşi dorea să afle de ce erau trei sfere. Primul gând fu că
simbolizau Trisolaris, la fel ca obiectul de artă pe care Ye Wenjie îl
văzuse la întrunirea finală a OTT. Însă observă ce anume reflectau
sferele – o imagine clară, deşi deformată, a realităţii – şi avu senzaţia
că erau porţi de acces spre trei lumi paralele, care implicau trei opţiuni
posibile.
Dar următoarea imagine înlătură această idee, fiindcă cele trei sfere
licăriră, transmiţând acelaşi cuvânt:
Stop!
— Putem discuta? întrebă Luo Ji, privind cele trei sfere.
Mai întâi pune jos pistolul, apoi discutăm.
Cuvintele se afişau simultan pe cele trei sfere, cu litere de un roşu
puternic, strălucitor. Nu văzu deformarea din rândurile de text. Erau
drepte şi păreau atât la suprafaţă, cât şi în interiorul sferelor. Îşi aminti
că se uita la o proiecţie a unui spaţiu multidimensional într-o lume
tridimensională.
— Asta nu e o negociere. Astea sunt condiţiile mele, ca să nu-mi
curm viaţa. Tot ce vreau să ştiu este dacă acceptaţi sau nu.
Spuneţi-ne condiţiile dumneavoastră.
— Faceţi astfel încât picăturica sau mai degrabă proba să nu mai
blocheze transmisiile spre Soare.
Am făcut-o cât timp vorbeaţi.
Răspunsul sferelor era mai rapid decât se aşteptase. Nu avea cum să
verifice, dar simţi modificările subtile din jurul lui, de parcă ar fi
dispărut brusc un sunet de fundal care nu se făcuse observat până
atunci. Desigur, putea fi o iluzie, de vreme ce oamenii nu simt radiaţia
electromagnetică.
 531 
 — Faceţi ca cele nouă picături ce se îndreaptă spre Sistemul Solar
să-şi schimbe cursul imediat şi să zboare în altă parte.
De data asta, răspunsul celor trei sfere veni după o tăcere de câteva
secunde.
Am făcut-o cât timp vorbeaţi.
— Vă rog să-i daţi umanităţii posibilitatea de a verifica.
Cele nouă sonde vor emite lumină vizibilă. Telescopul vostru Ringier-
Fitzroy va fi capabil să le detecteze.
Îi era imposibil să verifice, dar îi credea pe cei de pe Trisolaris.
— Condiţia finală: Flota Trisolariană nu va traversa Norul Oort.
Flota se află acum în modul de putere de propulsie pentru deceleraţia
maximă. Este imposibil să-şi regleze viteza relativă spre Soare la zero, înainte
să ajungă la Norul Oort.
— Atunci, să-şi seteze un curs departe de Sistemul Solar, la fel ca
grupul de picături.
Schimbarea cursului în orice direcţie înseamnă moartea. Acest lucru va
face ca flota să zboare pe lângă Sistemul Solar şi să se afunde în adâncul
dezolant al spaţiului. Sistemul flotei de supravieţuire nu va rezista cât să se
întoarcă pe Trisolaris sau să caute un alt sistem stelar viabil.
— Moartea nu e o certitudine. Poate că navele umane sau
trisolariene le pot ajunge şi le vor salva.
Pentru asta ar trebui s-avem un ordin din partea Înaltului Consul.
— Dacă schimbarea cursului este un proces îndelungat, aţi putea
începe chiar acum. Asta îmi va da mie şi celorlalţi o şansă la viaţă.
Tăcerea dură trei minute. Apoi:
Flota va începe schimbarea cursului în zece minute terestre. Peste doi ani,
sistemele umane de observare vor identifica schimbarea direcţiei în spaţiu.
— Bine, zise Luo Ji, dându-şi la o parte pistolul de pe piept. Cu
cealaltă mână se sprijini de piatra funerară, încercând să nu se
prăbuşească. Ştiaţi deja că universul este o pădure întunecată?
Da. Ştim de mult timp. Ni se pare ciudat că v-aţi dat seama atât de târziu…
Starea dumneavoastră de sănătate ne preocupă. Asta nu va întrerupe
neintenţionat semnalul de menţinere al sistemului de leagăn, nu-i aşa?
— Nu. Dispozitivul este mult mai avansat decât cel al lui Rey Diaz.
Câtă vreme sunt viu, semnalul nu se va întrerupe.
Ar trebui să vă aşezaţi. V-ar ajuta în situaţia dată.
— Mulţumesc! spuse Luo Ji, aşezându-se lângă piatra funerară. Nu
vă faceţi griji. Nu voi muri.
 532 
 Suntem în contact cu liderii celor două Internaţionale. Nu vreţi să chemăm
o salvare?
El zâmbi şi-şi scutură capul:
— Nu, nu sunt un Mesia. Vreau doar să plec de-aici ca orice om
obişnuit şi să merg acasă. Mă voi odihni puţin şi pe urmă voi porni la
drum.
Două sfere dispărură. Textul de pe cea care rămase nu mai licărea şi
părea estompat şi jalnic.
În cele din urmă, strategia noastră s-a dovedit a fi greşită.
Luo Ji încuviinţă:
— Blocarea soarelui cu nori de praf pentru a trimite un mesaj
interstelar nu a fost invenţia mea. Astronomii din secolul al XX-lea
propuseseră deja această idee. Şi, de fapt, aţi avut numeroase ocazii să
ghiciţi adevărul. Pe parcursul Proiectului Zăpezii, de exemplu, am fost
preocupat mereu de plasarea bombelor pe orbita solară.
Aţi petrecut două luni întregi în sala de comandă, controlând de la
distanţă motoarele ionice, ca să realizaţi reglări fine ale poziţionării lor. Nu
ne-a păsat atunci, fiindcă ne gândeam că este doar o altă sarcină inutilă ca să
fugiţi de realitate. Nu ne-am imaginat nicio clipă ce însemna, de fapt,
distanţa dintre bombe.
— O altă ocazie a fost când am întrebat un grup de fizicieni despre
desfăşurarea în spaţiu a sophonilor. Dacă OTT ar mai fi existat acum,
ei s-ar fi prins.
Da. A fost o greşeală să-i abandonăm.
— Şi am mai cerut ca Proiectul Zăpada să construiască sistemul
special de declanşare al leagănului.
Asta ne-a adus aminte de Rey Diaz, dar n-am mers mai departe cu
bănuielile. Acum două secole, Rey Diaz nu reprezenta o ameninţare pentru
noi şi nici ceilalţi cu Faţa la Zid. Dispreţul nostru faţă de ei s-a transferat
asupra dumneavoastră.
— Dispreţul vostru pentru ei a fost nedrept. Aceşti trei cu Faţa la
Zid au fost strategi de seamă. Au prevăzut înfrângerea inevitabilă a
umanităţii din Ziua Bătăliei de Apoi.
Am putea începe negocierile.
— Asta nu mă mai priveşte, spuse Luo Ji şi oftă prelung.
Se simţi relaxat, de parcă abia se născuse.
Da, v-aţi îndeplinit misiunea Celui cu Faţa la Zid. Dar trebuie să ne oferiţi
nişte sugestii.
 533 
 — Negociatorii umanităţii vă vor propune, cu siguranţă, să ne
ajutaţi la început să construim un sistem de transmisie a semnalului
mai bun, ca să putem trimite o vrajă în spaţiu în orice moment. Chiar
dacă picăturica a înlăturat sigiliul de pe Soare, sistemul actual este
primitiv.
Putem să vă ajutăm să construiţi un sistem de transmisie cu neutrini 54.
— Din câte ştiu, ar fi mai înclinaţi să lucreze cu undele
gravitaţionale. După sosirea sophonilor, asta era sfera în care fizica
umană progresase cel mai mult. Sigur, vor avea nevoie de un sistem ale
cărui principii să fie pe înţelesul lor.
Antenele pentru undele gravitaţionale sunt imense.
— Asta vă priveşte pe dumneavoastră şi pe ei. E ciudat. Exact acum,
nu mă mai simt un membru al rasei umane. Cea mai mare dorinţă este
să scap de toate astea cât mai repede posibil.
Pe urmă ne vor cere să deblocăm sophonii şi să-i învăţăm ştiinţă şi
tehnologie de-a fir a păr.
— Este important şi pentru dumneavoastră. Tehnologia de pe
Trisolaris s-a dezvoltat într-un ritm continuu şi, două secole mai
târziu, tot n-aţi putut trimite mai repede o flotă de monitorizare.
Pentru a salva Flota Trisolariană deviată, va trebui să vă bazaţi pe
viitorul omenirii.
Trebuie să plec. Puteţi să vă întoarceţi singur? Supravieţuirea a două
civilizaţii depinde de viaţa dumneavoastră.
— Nicio problemă. Mă simt mult mai bine acum. După ce mă
întorc, voi preda imediat sistemul de leagăn şi nu voi mai avea nimic
de-a face cu toate astea. Aş dori să vă mulţumesc.
De ce?
— Pentru că m-aţi lăsat să trăiesc. Sau, hai să spunem aşa: Ne-aţi
lăsat pe amândoi să trăim.
Sfera dispăru, revenind la starea microscopică unsprezece-
dimensională. Un colţ al Soarelui se întrevedea la răsărit, împroşcând
aur peste lumea care supravieţuise distrugerii.
Luo Ji se ridică încet. După ce mai aruncă o ultimă privire

54 În 1930, fizicianul Wolfgang Pauli propune pentru una din problemele de fizică
ale vremii existenţa unei noi particule elementare, neutră din punct de vedere
electric şi cu o masă extrem de mică. Enrico Fermi o numește în anul 1933 neutrino
(n. tr.).
 534 
mormintelor lui Ye Wenjie şi al lui Yang Dong, porni agale,
poticnindu-se, pe drumul pe care venise.
Furnica ajunsese în vârful pietrei funerare şi-şi agita mândra
antenele spre soarele care răsărea. Dintre toate fiinţele de pe Terra, era
singurul martor la tot ce se întâmplase.

 535 
 Cinci ani mai târziu
Luo Ji şi familia lui vedeau antena cu unde gravitaţionale din
depărtare, dar încă se afla la o jumătate de oră de mers cu maşina.
Doar când ajunseră, îşi dădură seama de dimensiunile ei enorme.
Antena, un cilindru orizontal de un kilometru şi jumătate lungime şi
cincizeci de metri în diametru, era complet suspendată la doi metri de
sol. Suprafaţa era netedă ca oglinda şi pe jumătate din ea se reflecta
cerul, iar pe cealaltă jumătate câmpia din China de Nord. Le amintea
oamenilor de câteva lucruri: de pendulele uriaşe ale lumii Celor Trei
Corpuri, de desfăşurările reduse-dimensional şi de picătură. Obiectul-
oglindă reflecta un concept trisolarian pe care umanitatea încă se
chinuia să-l înţeleagă. Prin cuvintele unei zicători trisolariene
recunoscute: „Ascunderea sinelui prin cartografierea atentă a
universului este singura cale spre eternitate.”
Antena era înconjurată de o pajişte mare şi verde care forma o mică
oază în deşertul Chinei de Nord, însă nu fusese plantată în mod
special. După ce sistemul de unde gravitaţionale fusese terminat,
începuse să trimită emisii nemodulate, continue, care nu se
diferenţiau de undele gravitaţionale emise de supernove, de stele
neutronice sau de găurile negre. Densitatea razei gravitaţionale avea
un efect ciudat în atmosferă: vaporii de apă se adunau deasupra ei, aşa
că în preajma antenei ploua frecvent. Uneori, ploaia cădea numai pe o
rază de trei sau de patru kilometri şi un nor de ploaie mic, circular,
rămânea suspendat deasupra antenei ca o farfurie zburătoare uriaşă,
lăsând lumina puternică a soarelui să strălucească în jur prin ploaie. Şi
astfel, zona se umplu de o vegetaţie luxuriantă. Însă astăzi, Luo Ji şi
familia lui nu observară acest spectacol. Văzură, în schimb, cum se
adună norii albi deasupra antenei, doar ca să se împrăştie când vântul
îi sufla departe de rază. Şi totuşi, alţi nori se formau întruna, făcând ca
petecul rotund de cer să pară o gaură de vierme temporală către un
univers al norilor. Xia Xia spuse că semăna cu părul alb al unui bătrân
uriaş.
În timp ce copilul alerga prin iarbă, Luo Ji şi Zhuang Yan o urmară,
până ajunseră la antenă. Primele două sisteme cu unde gravitaţionale

 536 
fuseseră construite în Europa şi în America de Nord şi foloseau
levitaţia magnetică, care le suspenda la câţiva centimetri de bază. Însă
această antenă utiliza antigravitaţia şi putea fi lansată în spaţiu, dacă
aşa s-ar fi dorit. Cei trei se aşezară pe iarbă lângă antenă, privind
cilindrul uriaş care se răsucea deasupra capetelor lor, la fel ca cerul.
Raza lui mare îi conferea părţii inferioare o curbură mică, ceea ce
însemna că nu exista nicio distorsiune în imaginea reflectată. Soarele
la apus strălucea sub antenă şi, în reflexia lui, Luo Ji văzu părul lung al
lui Zhuang Yan şi rochia ei albă, fluturând în lumina aurie a soarelui,
ca un înger pogorât pe pământ.
Luă în braţe copilul şi ea atinse suprafaţa netedă a antenei, apăsând
într-o direcţie:
— Pot s-o fac să se întoarcă?
— Dacă apeşi prelung, îi zise Zhuang Yan, apoi îl privi pe Luo Ji, îi
zâmbi şi-l întrebă: Nu-i aşa?
— Dacă are destul timp, poate muta Terra din loc, aprobă el.
Aşa cum se mai întâmplase de atâtea ori, privirea lor se întâlni şi se
împreună, ca o continuare a privirii pe care o împărtăşiseră în faţa
zâmbetului Mona Lisei, cu două secole în urmă. Descoperiseră că
limbajul privirii la care visase Zhuang Yan era acum o realitate sau
poate oamenii care se iubeau îl cunoscuseră dintotdeauna. Când se
uitară unul la altul, o bogăţie de semnificaţii irupse din ochii lor, ca
norii ce curgeau din fântâna de nori creată de raza gravitaţională:
continuu şi la infinit. Nu era un limbaj al acestei lumi. Construia un
univers care avea sens, şi doar în lumea aceea trandafirie îşi găseau
cuvintele cu referentul corespunzător. În acel univers fiecare era
Dumnezeu, aveau cu toţii capacitatea să numere instant şi să-şi
amintească fiecare fir de nisip din deşert; erau cu toţii capabili să
înşire stelele pe un colier de cristal şi să-l pună iubitei la gât…
Asta este iubire?
Rândurile se afişau pe o desfăşurare redusă-dimensional a unui
sophon, care apăruse brusc lângă ei. Sfera-oglindă părea o picătură
căzută dintr-un loc care se topea, din cilindrul de deasupra lor. Luo Ji
cunoştea puţini trisolarieni şi nu ştia cu cine vorbea acum, dacă era de
pe Trisolaris sau din flota care se îndepărta tot mai mult de Sistemul
Solar.

 537 
 — Probabil, încuviinţă Luo Ji zâmbind.
Doctore Luo, am venit să protestez.
— De ce?
Fiindcă în discursul de aseară aţi zis că umanitatea a descoperit atât de
târziu calitatea de pădure întunecată a Universului nu din cauza stării
imature a evoluţiei culturale, care a dus la o lipsă de conştientizare a
Universului, ci pentru că oamenii iubesc.
— Şi nu e aşa?
Ba da, este corect, deşi termenul „iubire” este puţin cam vag în contextul
discursului ştiinţific. Dar ce-aţi spus apoi a fost incorect. Aţi susţinut că
umanitatea este probabil singura specie din Univers care are iubirea şi că
această noţiune v-a ajutat să treceţi prin cea mai dificilă perioadă din
misiunea Celui cu Faţa la Zid.
— Este doar un fel de-a spune, desigur. E doar o analogie… lipsită
de rigurozitate.
Eu ştiu că măcar Trisolaris are iubire. Dar fiindcă nu era o trăsătură
favorabilă supravieţuirii globale a civilizaţiei, a fost suprimată când abia
încolţea. Cu toate astea, sămânţa ei are o vitalitate încăpăţânată şi va
continua să crească în anumiţi indivizi.
— Pot să întreb cine sunteţi?
Nu ne-am întâlnit niciodată. Am fost operatorul care a transmis
avertismentul pe Terra, acum două secole şi jumătate.
— Doamne! Şi încă trăiţi? exclamă Zhuang Yan.
Nu voi mai trăi mult timp. Am fost într-o stare de deshidratare, dar în
decursul anilor lungi chiar şi un corp deshidratat poate îmbătrâni. Totuşi, am
văzut viitorul pe care mi-l doream şi sunt fericit.
— Vă rog să acceptaţi respectul nostru! spuse Luo Ji.
Aş dori doar să discut cu dumneavoastră o posibilitate: Poate că seminţele
iubirii există şi în alte locuri din Univers. Ar trebui să le încurajăm să
încolţească şi să crească.
— Este un ţel pentru care merită să riscăm.
Da, suntem în stare să riscăm.
— Visez că într-o bună zi strălucirea soarelui va ilumina pădurea
întunecată.
Soarele apunea. Acum doar partea de sus se mai vedea dincolo de
munţii din depărtare, de parcă în vârful muntelui ar fi fost incrustată o
nestemată strălucitoare. La fel ca iarba, copilul care alerga departe era
scăldat în lumina asfinţitului auriu.

 538 
Soarele va apune în curând. Copilului nu-i e frică de dumneavoastră?
— Sigur că nu! Ştie că soarele va răsări din nou mâine-dimineaţă.

 539 
 540 
 541 
 LIU CIXIN,
născut în China
în 1963, este cel
mai important
scriitor chinez de
science fiction.
Înainte de a se
dedica în
întregime
literaturii, a fost
inginer într-o
centrală electrică
din Yangquan.
De-a lungul
timpului, a
publicat mai
multe volume,
fiind
recompensat de
nouă ori cu cel
mai important
premiu pentru
literatura SF din
China pentru
volumele
semnate
începând din
1998. În afara de
numeroasele
culegeri de proză
scurtă, a publicat
şi romane: The
Devil’s Bricks
(2002), The Era
of Supernova
(2003), Ball
Lightening
(2004). În 2007 a
apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care autorul şi l-a tradus
singur în limba engleza, sub titlul The Three-Body Problem. În anul 2015, ediţia engleză a
romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel mai bun roman.
 LIU CIXIN

CAPĂTUL MORŢII
Sfârşitul trilogiei:
— Amintiri din trecutul Terrei —

Original: 死神永生 [Death’s End] (2010)

Traducere din limba engleză:

NINA IORDACHE

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA

— 2020 —
PERSONAJELE DIN PROBLEMA CELOR TREI CORPURI ŞI DIN PĂDUREA
ÎNTUNECATĂ
(În limba chineză, numele de familie se scrie înaintea prenumelui.)

Ye Wenjie – Fiziciană a cărei familie a fost persecutată în timpul Revoluţiei Culturale. A

iniţiat contactul cu trisolarienii şi a grăbit Criza Trisolariană
Yang Dong – Fiziciană, fiica lui Ye Wenjie
Ding Yi – Fizician teoretician şi prima fiinţă umană care a luat contact cu picăturile
trisolariene; iubitul lui Yang Dong
Zhang Beihai – Ofiţer din Flota Asiatică ce a deturnat nava Selecţia Naturală în timpul
Bătăliei de Apoi, conservând astfel un licăr de speranţă pentru umanitate în timpul celei mai
întunecate clipe. Posibil, unul dintre primii ofiţeri care au înţeles natura bătăliilor întunecate
Secretarul General Say – Secretarul General al ONU în timpul Crizei Trisolariene
Manuel Rey Diaz – Cel cu Faţa la Zid, a propus planul bombei cu hidrogen uriaşe ca mod
de apărare împotriva trisolarienilor
Luo Ji – Cel cu Faţa la Zid, a descoperit teoria Pădurii Întunecate; creatorul strategiei de
descurajare Pădurea Întunecată
 TABELUL ERELOR
Era Comună ―› Prezent-201X E.C.
Era Crizei ―› 201X- 2208
Era Descurajării ―› 2208- 2270
Era Post-Descurajare ―› 2270-2272
Era Transmisiei ―› 2272-2332
Era Propulsiei ―› 2333-2400
Era Galactică ―› 2273-necunoscut
Era Domeniului Negru pentru Sistemul DX3906 ―› 2687-18906416
Cronologie pentru Universul 647 ―› 18906416-…
 FRAGMENT DIN PREFAŢA LA UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI
Presupun că ceea ce urmează ar trebui să se numească istorie, dar, de vreme ce nu mă pot
baza decât pe memorie, îi lipseşte rigoarea istoriei.
Nu este corect nici măcar s-o numesc trecutul, fiindcă evenimentele relatate în aceste
pagini nu au avut loc în trecut, nu au loc acum şi nu se vor întâmpla în viitor.
Nu vreau să înregistrez detaliile. E doar un cadru pentru o istorie sau o relatare a
trecutului. S-au conservat deja detalii, din abundenţă. Sigilate în sticle plutitoare, ele vor
ajunge, sperăm, într-un univers nou şi vor continua să existe acolo.
Aşa că am schiţat doar un cadru; într-o bună zi, cadrul va face mai simplă completarea
tuturor amănuntelor. Sigur, această sarcină nu ne va reveni nouă. Pur şi simplu, sper că va
veni o asemenea zi, pentru cineva.
Regret că ziua aceasta nu a existat în trecut, că nu există în prezent şi că nu va exista în
viitor.
Deplasez soarele spre vest şi, pe măsură ce unghiul din care cade lumina se schimbă,
picăturile de rouă de pe plantulele de pe câmp lucesc ca o mulţime de ochi care se deschid
brusc. Atenuez strălucirea soarelui pentru ca apusul să vină mai devreme; apoi mă uit fix la
silueta mea de pe orizontul îndepărtat, în faţa soarelui care apune.
Fac cu mâna siluetei; silueta îmi face şi ea cu mâna. Privindu-mi umbra, mă simt tânără din
nou.
E un moment cât se poate de bun, numai bun de păstrat în amintire.
PARTEA I
 MAI 1453, E.C.
MOARTEA MAGICIANULUI
Oprindu-se să-şi adune gândurile, Constantin al XI-lea dădu la o parte teancul cu hărţi de
apărare a oraşului, îşi strânse cordonul veşmântului purpuriu şi aşteptă.
Simţul lui temporal era foarte precis: cutremurul veni în momentul pe care-l aşteptase, o
mişcare seismică violentă şi puternică ce părea să se fi născut din adâncul vintrelor Terrei.
Candelabrul de argint vibra, murmurând, iar un fir de praf care probabil adăstase pe
acoperişul Marelui Palat vreme de o mie de ani căzu şi se împrăştie peste flăcările
lumânărilor, unde particulele explodară în scânteieri miniaturale.
La fiecare trei ore – intervalul de timp necesar otomanilor să reîncarce una dintre
monstruoasele lor bombarde proiectate de inginerul Orban –, ghiulele din piatră de câte o
mie două sute de funţi năruiau zidurile Constantinopolului. Acestea erau cele mai rezistente
ziduri din lume: fuseseră construite de Theodosius al II-lea în timpul secolului al V-lea,
fuseseră întărite şi extinse în permanenţă şi erau principalul motiv pentru care Curtea
Bizanţului supravieţuise atâtor duşmani puternici.
Dar, cu fiecare lovitură, uriaşele ghiulele de piatră scobeau acum găuri în ziduri, de parcă
din ele ar fi muşcat un uriaş invizibil. Împăratul îşi putea imagina scena: în timp ce resturile
produse de explozie umpleau aerul, puzderie de soldaţi şi de civili alergau spre rănile
proaspete din ziduri ca un roi de furnici curajoase sub un cer plin de praf. Umpleau gaura cu
orice aveau la îndemână: felurite bucăţi scoase din alte clădiri din oraş, saci de in umpluţi cu
pământ, covoare arăbeşti scumpe… Putea chiar să-şi imagineze norul de praf, îmbibat de
lumina soarelui care apunea, plutind lent spre Constantinopol ca un giulgiu auriu.
În timpul celor cinci săptămâni cât oraşul fusese sub asediu, avuseseră loc şapte asemenea
cutremure, la intervale regulate, zi de zi, ca bătăile unui ceas enorm. Era timpul şi ritmul unei
alte lumi, o lume a păgânilor. Faţă de aceste cutremure, sunetul ceasului de aramă cu cap
dublu de vultur, din colţ, ce reprezenta ora Creştinătăţii, părea slab.
Cutremurul slăbi în intensitate. După o vreme şi cu mult efort, împăratul Constantin îşi
concentră gândurile asupra realităţii prezente. Făcu un gest spre gardă, pentru a-i da de
înţeles că e gata să-şi primească vizitatorul.
Phrantzes, unul dintre miniştrii cei mai de nădejde, intră împreună cu o persoană zveltă şi
fragilă care-l urma la mică distanţă.
— Ea e Elena.
Phrantzes se trase la o parte, lăsând loc femeii.
Împăratul o privi. Femeile nobile din Constantinopol preferau veşmintele împodobite cu
elemente decorative sofisticate, în timp ce femeile de rând purtau haine albe simple şi fără
formă care le acopereau până la glezne. Dar această Elenă părea să fie o combinaţie între cele
două tipuri de femei. În loc de tunica brodată cu fir de aur, purta o rochie albă, ca femeile de
rând, dar, peste rochie, îmbrăcase o mantie luxoasă; cu toate acestea, în locul culorilor
purpuriu şi roşu rezervate nobilimii, mantia era galbenă. Faţa ei era încântătoare şi senzuală,
amintind de o floare care mai degrabă ar putrezi de prea multă adoraţie decât să se
veştejească în solitudine.
O prostituată, şi probabil una care se descurca foarte bine.
Corpul îi tremura. Privea în jos, dar împăratul observă că avea o sclipire febrilă în ochi,
ducând cu gândul la o tulburare şi un zel rare pentru cei din clasa ei.
— Pretinzi că eşti dotată cu puteri magice? întrebă împăratul.
Dorea să sfârşească cât mai repede audienţa. De obicei, Phrantzes era meticulos. Dintre cei
aproape opt mii de soldaţi care apărau acum Constantinopolul, doar o mică parte proveneau
din armata activă şi aproximativ două mii erau mercenari genovezi. Phrantzes se ocupase de
recrutarea restului de oameni, câte puţini de fiecare dată, dintre locuitorii oraşului. Deşi
împăratul nu era neapărat interesat de această ultimă idee a lui, statutul acestui iscusit
ministru presupunea măcar ascultarea lui.
— Da, îl pot ucide pe sultan, tremură vocea abia auzită a Elenei, ca nişte fâşii de mătase
adiind în vânt.
Cu cinci zile mai înainte, stând în faţa palatului, Elena ceruse să-l vadă pe împărat. Când
gărzile încercaseră s-o dea la o parte, ea le arătase un pacheţel care îi uluise. Nu fuseseră siguri
de ce le arăta, dar ştiuseră că nu era ceva ce ar fi trebuit ea să aibă. În loc să fie adusă în faţa
împăratului, fusese reţinută şi interogată despre modul în care intrase în posesia obiectului.
Mărturia ei fusese confirmată şi fusese dusă apoi în faţa lui Phrantzes.
Phrantzes luă acum pacheţelul, desfăcu pânza de in şi puse conţinutul lui pe biroul
împăratului.
Privirea împăratului fu tot atât de uluită ca acelea ale soldaţilor, cu cinci zile în urmă. Dar,
spre deosebire de aceştia, el ştiu imediat la ce se uita.
Cu mai mult de nouă secole înainte, în timpul domniei lui Iustinian cel Mare, meşteşugari
iscusiţi turnaseră două potire din aur pur, încrustate cu nestemate şi strălucind de o
frumuseţe care tulbura sufletul. Cele două potire erau identice, cu excepţia aranjamentului şi
a formelor nestematelor. Unul dintre acestea fusese păstrat pe rând de împăraţii bizantini, iar
celălalt fusese sigilat, împreună cu alte comori, într-o încăpere secretă din fundaţia Hagiei
Sophia, în anul 537 E.C., când a fost reconstruită măreaţa biserică.
Strălucirea potirului din Marele Palat, cu care împăratul se obişnuise, pălise în timp, dar cel
din faţa lui arăta atât de luminos încât părea că fusese făcut cu doar o zi în urmă.
Nimeni nu crezuse la început mărturia Elenei, socotind că probabil furase potirul de la
unul dintre stăpânii ei bogaţi. Deşi mulţi ştiau despre încăperea secretă de sub măreaţa
biserică, puţini cunoşteau locul exact unde se afla aceasta. În plus, încăperea secretă era
înconjurată de pietre uriaşe din fundaţie şi nu existau uşi sau tuneluri care să ducă la ea. Ar fi
fost imposibil să intri în încăpere fără un efort ingineresc uriaş.
Cu patru zile înainte, însă, împăratul ordonase să fie adunate artefactele preţioase ale
oraşului, ca precauţie pentru eventualitatea căderii Constantinopolului. Era o măsură
disperată, deoarece ştia prea bine că turcii blocaseră toate rutele de acces spre oraş şi n-ar fi
avut pe unde să scape cu toate aceste bogăţii.
Avusese nevoie de treizeci de salahori care lucraseră fără răgaz timp de trei zile, ca să intre
în încăperea secretă, ai cărei pereţi fuseseră clădiţi din pietre tot atât de masive ca cele din
Marea Piramidă a lui Kheops. În mijlocul încăperii se afla un sarcofag masiv de piatră, sigilat
cu douăsprezece benzi de fier încrucişate. Mai avusese nevoie de încă o zi întreagă pentru
tăierea benzilor de fier, înainte ca cei cinci salahori, sub privirea atentă a multelor gărzi, să
reuşească într-un final să ridice capacul sarcofagului.
Cei prezenţi nu fură uluiţi de comorile şi de obiectele sacre ascunse acolo vreme de aproape
o mie de ani, ci de ciorchinele de strugure de deasupra lor, care era încă proaspăt.
Elena susţinuse că a lăsat un ciorchine de strugure în sarcofag cu cinci zile înainte şi, după
cum declarase, jumătate dintre struguri fuseseră mâncaţi, iar pe tulpina ciorchinelui
rămăseseră doar şapte boabe.
Salahorii verificară comorile pe care le găsiseră, comparându-le cu cele din lista aflată la
interior, pe capacul sarcofagului de piatră, şi nu lipsea nimic în afară de potir. Dacă potirul nu
ar fi fost găsit la Elena şi fără mărturia ei, toţi cei prezenţi ar fi fost executaţi, chiar dacă
juraseră cu toţii că încăperea şi sarcofagul păreau intacte.
— Cum ai luat asta? întrebă împăratul.
Corpul Elenei începu să tremure şi mai puternic. Se părea că magia ei nu o ajuta să se simtă
în siguranţă. Îl privi pe împărat cu ochii plini de groază şi îngăimă un răspuns:
— Locurile acelea… Le văd… Le văd ca şi cum…
Se chinui să găsească cuvântul potrivit, apoi continuă:
— Sunt deschise…
— Poţi să-mi arăţi şi mie? Ia ceva dintr-un recipient închis!
Elena dădu din cap, amuţind de spaimă şi implorându-l din priviri pe Phrantzes. Phrantzes
interveni:
— Ea zice că nu-şi poate practica magia decât într-un anume loc. Dar nu poate dezvălui
locul acela şi nimeni nu trebuie s-o urmărească. Altfel, magia îşi va pierde de-a pururi
puterea.
Elena dădu din cap viguros, în semn de aprobare.
— În Europa, ai fi fost deja arsă pe rug, spuse împăratul.
Elena se prăbuşi şi-şi prinse pieptul cu braţele, ghemuindu-se. Silueta ei mică părea să fie a
unui copil.
— Ştii să ucizi? insistă împăratul.
Însă Elena nu reuşea decât să tremure. După ce Phrantzes o rugă de mai multe ori, sfârşi
prin a încuviinţa din cap.
— Perfect, îi spuse împăratul lui Phrantzes. Pune-o la încercare.

Phrantzes o conduse pe Elena în jos, pe un şir lung de scări. Torţele din perete aruncau
cercuri tulburi de lumină. Sub fiecare torţă stăteau doi soldaţi înarmaţi, ale căror armuri
reflectau lumina pe pereţi în forme vii, licărinde.
În cele din urmă, cei doi ajunseră la o pivniţă întunecată. Elena îşi strânse mai tare mantia
în jurul trupului. Aici era locul unde era depozitată, vara, gheaţa pentru palat.
Acum însă, nu era niciun fel de gheaţă. Un prizonier era ghemuit sub o torţă, într-un colţ;
un ofiţer anatolian, după îmbrăcăminte. Ochii lui fioroşi, ca ochii unui lup, se holbau la
Phrantzes şi la Elena, de după barele de fier.
— Îl vezi? o întrebă Phrantzes.
Elena încuviinţă.
Phrantzes îi dădu un sac din piele de oaie:
— Poţi pleca acum. Întoarce-te cu capul lui înainte de venirea zorilor.
Elena scoase din sac un iatagan care strălucea în lumina torţei ca o semilună. I-l dădu
înapoi lui Phrantzes.
— Nu am nevoie de el.
Apoi urcă scările, dar păşea fără sunet. În timp ce trecu prin cercurile de lumină aruncate
de torţe, păru să-şi schimbe forma: când femeie, când pisică, până când silueta ei se făcu
nevăzută.
Phrantzes se întoarse spre unul dintre ofiţeri:
— Sporiţi securitatea aici! spuse arătând spre prizonier. Nu-l pierdeţi din ochi nicio clipă!
După plecarea ofiţerului, Phrantzes făcu un semn şi, dintre umbre, apăru un bărbat
înfăşurat în rasă neagră de călugăr.
— Nu te apropia prea mult de ea, spuse Phrantzes. Nu-i nimic dac-o pierzi, dar în niciun
caz n-o lăsa să te descopere.
Călugărul încuviinţă şi urcă scările cât mai silenţios posibil, la fel ca Elena.

În noaptea aceea, Constantin dormi la fel de prost cum dormise de la începutul asediului
Constantinopolului. Zdruncinăturile produse de bombardele grele îl trezeau de fiecare dată,
tocmai atunci când era gata să aţipească. Înainte să se crape de ziuă, intră în biroul său, unde-
l găsi pe Phrantzes care-l aştepta.
 Uitase deja de vrăjitoare. Spre deosebire de tatăl său, Manuel al II-lea, şi de fratele său mai
mare, Ioan al VII-lea, Constantin era un om practic şi înţelegea că cei care îşi puneau toate
speranţele în miracole obişnuiau să-şi sfârşească zilele înainte de vreme.
Phrantzes făcu semn spre uşă, iar Elena intră fără zgomot. Părea tot atât de înspăimântată
ca ultima oară când o văzuse împăratul, iar mâna îi tremura în timp ce ridică sacul din piele
de oaie.
Imediat ce Constantin văzu sacul, ştiu că-şi pierduse vremea. Sacul era plat şi nu curgea
sânge din el. Era limpede că înăuntru nu se afla capul prizonierului.
Însă expresia de pe chipul lui Phrantzes nu părea să oglindească dezamăgirea. Mai degrabă
părea deconcertat, tulburat de parcă păşea în vis.
— Nu a adus ce ne doream, nu-i aşa? întrebă împăratul.
Phrantzes luă sacul de la Elena, îl plasă pe biroul împăratului şi-l deschise. Îl privi fix pe
împărat, de parcă se uita la o fantomă:
— Aproape că da.
Împăratul privi în sac. Pe fundul lui era ceva cenuşiu şi moale, ca seul de miel. Phrantzes
apropie torţa:
— Este creierul anatolianului.
— I-a tăiat craniul? întrebă Constantin, aruncându-i Elenei o privire piezişă.
Ea tremura pe sub mantie ca un şoarece îngrozit.
— Nu, cadavrul prizonierului părea intact. Am pus douăzeci de oameni, câte cinci în
fiecare schimb, să-l urmărească atent din mai multe unghiuri. Şi gărzile de la uşa pivniţei au
fost extrem de atente: n-ar fi putut intra nici musca acolo.
Phrantzes făcu o pauză, de parcă ar fi fost chinuit de propriile amintiri.
Împăratul îi făcu semn să continue.
— La două ore după ce a plecat, prizonierul a început să aibă convulsii şi a căzut mort la
pământ. Printre cei care au observat scena s-au numărat şi un doctor grec experimentat, cât şi
veterani din mai multe războaie – niciunul nu şi-a putut aminti de cineva care să moară în
felul acela. O oră mai târziu, s-a întors şi le-a arătat sacul. Doctorul grec a tăiat apoi craniul.
Era gol.
Constantin cercetă creierul din sac. Era întreg şi nu părea să fi suferit nicio urmă de
vătămare. Organul acesta fragil fusese probabil scos cu foarte mare grijă. Constantin îşi
concentră privirea asupra degetelor Elenei, care strângeau reverele mantiei. Îşi imagină
degetele subţiri înaintând, culegând o ciupercă ascunsă prin iarbă sau luând un boboc
proaspăt din vârful unei rămurele…
Împăratul îşi ridică privirea spre perete, de parcă zărise ceva care se ridica deasupra
orizontului îndepărtat. Palatul se cutremură de lovitura unei alte bombarde gigant, dar,
pentru prima oară, împăratul nu mai simţi cutremurarea.
Dacă există miracole într-adevăr, acum e momentul să se manifeste.
Constantinopolul se afla la mare ananghie, dar poate că nu era totul pierdut. După cinci
săptămâni de război sângeros, şi inamicul suferise pierderi grele. În unele locuri, cadavrele
turcilor formau grămezi care se înălţau până la ziduri, iar atacatorii erau şi ei tot atât de
epuizaţi ca apărătorii. Cu câteva zile în urmă, o flotă curajoasă din Genova străpunsese
blocada Bosforului şi intrase în Cornul de Aur, aducând provizii preţioase şi oferind ajutor.
Toată lumea credea că era vorba de avangarda unui sprijin mai consistent din partea
Creştinătăţii.
Starea de spirit se înrăutăţise în tabăra otomană. Majoritatea comandanţilor şi-ar fi dorit în
taină să accepte termenii de armistiţiu oferit de Curtea Bizanţului şi să se retragă. Motivul
pentru care nu se retrăseseră încă îl constituia un singur bărbat.
Vorbea limba latină fluent. Era instruit în arte şi în ştiinţe, iscusit în arta războiului şi îl
înecase fără să clipească pe fratele său în cadă, pentru a-şi asigura propriul drum spre tron:
decapitase o sclavă frumoasă în faţa trupelor sale pentru a demonstra că nu putea fi ispitit de
femei… Sultanul Mahomed al II-lea reprezenta osia în jurul căreia se mişcau roţile maşinii de
război otomane. Dacă ar fi clacat, întreaga maşină s-ar fi năruit.
Poate că totuşi avusese loc un miracol.
— De ce vrei să faci asta? întrebă împăratul, continuând să se uite la perete.
— Vreau să nu fiu uitată, răspunse Elena, care se aşteptase la această întrebare.
Constantin încuviinţă. Banii sau comorile n-o atrăgeau câtuşi de puţin pe această femeie:
nu se inventase tainiţa sau zăvorul care s-o împiedice să ajungă la ce-şi dorea. Cu toate
acestea, o prostituată îşi dorea să aibă onoare.
— Eşti o descendentă a cruciaţilor?
— Da.
Ea tăcu, apoi adăugă cu grijă:
— Dar nu dintr-a patra cruciadă.
Împăratul îşi puse mâna pe capul Elenei şi ea îngenunche.
— Mergi în pace, copilă. Dacă-l ucizi pe Mahomed al II-lea, vei deveni salvatoarea
Constantinopolului şi vei fi onorată de toţi ca o sfântă de-a pururi. O femeie sfântă din Oraşul
Sfânt.

La apus, Phrantzes o conduse pe Elena la zidurile de lângă Poarta Sfântului şi Prea

Cuviosului Roman Melodul.
Pe pământul din jurul zidurilor, nisipul devenise negru de la sângele muribunzilor: erau
cadavre împrăştiate peste tot, de parcă plouase cu ele din ceruri. Puţin mai încolo, dinspre
tunurile uriaşe, peste câmpul de luptă, plutea un fum alb, absurd de uşor şi de graţios. Iar
dincolo de ele, tabăra otomană se întindea cât vedeai cu ochii, cu flamurile dese ca o pădure
cu frunzele fluturând în briza umedă a mării, sub cerul cenuşiu ca plumbul.
În cealaltă direcţie, corăbiile de război otomane acopereau Bosforul ca un câmp de cuie
negre de fier stând de strajă pe oglinda albastră a mării.
Elena închise ochii. Este câmpul meu de luptă, este războiul meu.
Îi reveniră în minte legende din copilărie, poveşti despre strămoşii ei, spuse de tatăl ei: în
Europa, de cealaltă parte a Bosforului, era odată un sat în Provenţa. Într-o zi, se pogorâse
peste sat un nor şi din acel nor ieşise o armată de copii cu cruci roşii strălucind viu pe armurile
lor, conduşi de un înger. Strămoşul ei, un bărbat din sat, răspunsese chemării lor şi navigase
prin Mediterana ca să lupte pentru Dumnezeu în Ţara Sfântă. Urcase în rang şi devenise
Cavaler Templier. Mai târziu, ajunsese la Constantinopol şi întâlnise o femeie frumoasă, o
luptătoare sfântă. Se îndrăgostiseră şi dăduseră naştere acestei familii glorioase…
Mai apoi, când se făcuse mai mare, descoperise adevărul. Scheletul povestirii era adevărat:
strămoşul ei chiar luase parte la Cruciada Copiilor. Se întâmplase imediat după ciuma care
măturase toate satele, iar el se înrolase în speranţa că-şi va astâmpăra foamea. Când bărbatul
coborâse de pe corabie, se trezise singur în Egipt, unde el şi mai mult de zece mii de alţi copii
fuseseră vânduţi ca sclavi. După ani lungi de robie, reuşise să scape şi rătăcise până la
Constantinopol, unde întâlnise cu adevărat o luptătoare care era un cavaler sfânt. Cu toate
acestea, destinul ei nu fusese cu nimic mai fericit decât al lui. Imperiul Bizantin sperase că
trupele de elită ale Creştinătăţii îi vor înfrânge pe păgâni. În schimb, se treziseră cu o armată
de femei plăpânde şi sărace ca nişte cerşetoare. Curtea Bizanţului refuzase să le furnizeze cele
trebuincioase acestor „luptătoare sfinte”, iar femeile-cavaler deveniseră prostituate.
Vreme de mai bine de un secol, „glorioasa” familie a Elenei se chinuise să-şi ducă traiul de
azi pe mâine. Înainte de vremea tatălui ei, sărăcia familiei se adâncise. Înfometată, Elena se
apucase de meseria practicată de propria ei strămoaşă ilustră, dar, când tatăl ei aflase, o
bătuse, spunându-i că o va omorî dacă o va mai prinde din nou… sau dacă nu-i va aduce
clienţii acasă, unde el să se tocmească pentru un preţ mult mai bun şi să păstreze banii
„pentru ea”.
Elena plecase de acasă şi începuse să trăiască şi să-şi practice meseria pe cont propriu.
Fusese la Ierusalim şi la Trabzon1 şi vizitase chiar şi Veneţia. Nu mai era înfometată şi se
îmbrăca în haine frumoase. Dar ştia că nu se deosebea prin nimic de un fir de iarbă ce creşte
în glodul drumului: ascuns în tină şi călcat în picioare de călători.
Şi atunci, Dumnezeu îi oferi Elenei un miracol.
Însă, cu toate astea, ea nu urmă pilda Ioanei d’Arc, o altă femeie pe care o inspirase
Dumnezeu. Ce primise Fecioara din Orléans de la Dumnezeu? Doar o sabie. În vreme ce
Dumnezeu îi dăduse Elenei ceva ce o putea face să devină cea mai sfântă femeie în afară de
Fecioara Maria…
— Uite, aceea e tabăra lui el-Fātih, Cuceritorul, zise Phrantzes, arătând departe, dincolo de
Poarta Sfântului şi Prea Cuviosului Roman Melodul.
Elena privi şi ea şi încuviinţă.
Phrantzes îi întinse un alt sac din piele de oaie:
— Înăuntru sunt trei portrete ale lui, din diferite unghiuri şi îmbrăcat în haine diferite. Ţi-
am pus acolo şi un cuţit – vei avea nevoie de el. Avem nevoie de capul lui întreg, nu numai de
creier. E bine să aştepţi până după căderea nopţii. Nu va fi în cortul său în timpul zilei.
Elena acceptă sacul:
— Vă amintiţi avertismentul meu.
— Desigur.
Nu mă urmăriţi. Nu intraţi în locul unde trebuie să mă duc eu. Altfel, magia nu va mai avea
efect. Niciodată.
Spionul care o urmărise ultima oară, deghizat în călugăr, îi spusese lui Phrantzes că Elena
fusese foarte atentă, se întorsese şi mersese înapoi pe calea propriilor paşi de mai multe ori,
până să ajungă la cartierul Blachernae, o parte din oraş unde bombardamentul turcilor era cel
mai puternic.
Spionul o urmărise pe Elena cum intrase în ruinele minaretului care fusese odată parte a
unei moschei. Când Constantin poruncise să fie distruse moscheile din oraş, turnul acesta
fusese lăsat aşa cum era, deoarece, în timpul ultimei ciume, câţiva oameni bolnavi se
refugiaseră înăuntru şi muriseră şi nimeni nu dorea să se apropie prea mult de acel loc. După
începerea asediului, o ghiulea rătăcită lovise jumătatea de sus a minaretului.
Spionul, ţinând seama de avertismentul lui Phrantzes, nu intrase în minaret. Dar îi
chestionase pe cei doi soldaţi care intraseră acolo înainte să fie lovit de ghiuleaua rătăcită.
Aceştia îi spuseră că intenţionaseră să creeze un post de gardă la vârful structurii, dar
renunţaseră după ce îşi dăduseră seama că nu e destul de înaltă. Spuneau că nu era nimic
înăuntru cu excepţia câtorva corpuri care putreziseră până ajunseseră nişte schelete.
De data aceasta, Phrantzes nu mai trimisese pe nimeni s-o urmărească pe Elena. O privi
cum îşi croia drum printre soldaţii înghesuiţi pe ziduri. Printre armurile pline de noroi şi de
sânge închegat, mantia ei colorată se distingea clar. Dar soldaţii epuizaţi nu-i dădeau nicio
atenţie. Coborî de pe ziduri şi, fără să-şi dea osteneala să păcălească pe oricine ar fi putut s-o
urmărească, o luă spre cartierul Blachernae.
Se lăsă noaptea.

Constantin fixa cu privirea pata de apă care se usca pe covor, o metaforă pentru speranţa lui
muribundă.
Pata fusese lăsată de cei doisprezece spioni. Lunea trecută, îmbrăcaţi în uniformele forţelor

1 Trabzon este un oraş din nord-estul Turciei, situat pe coasta Mării Negre (n. tr.).
otomane şi cu turbanele lor pe cap, se strecuraseră prin blocadă într-o bărcuţă cu pânze, ca să
salute flota europeană despre care se credea că este pe drum şi că avea să le vină în ajutor
pentru ridicarea asediului Constantinopolului. Dar nu văzură decât pustietatea Mării Egee, şi
nici urmă de flota despre care se zvonise. Spionii dezamăgiţi, care îşi făcuseră datoria, se
întorseseră prin blocadă pentru a-i aduce împăratului teribila veste.
Constantin înţelesese în cele din urmă că ajutorul promis din Europa nu era decât un vis
frumos. Regii Creştinătăţii hotărâseră cu sânge rece să abandoneze Constantinopolul în
mâinile păgânilor, după ce acest oraş sfânt rezistase valurilor mahomedane preţ de atâtea sute
de ani.
Ţipetele îngrozite de afară îl asurziră. O gardă veni şi raportă o eclipsă de lună: un semn de
rău augur. Constantinopolul, se spunea, nu va cădea niciodată atâta timp cât străluceşte luna.
Prin deschizătura îngustă a ferestrei, Constantin observă cum dispare luna în umbră, de
parc-ar fi intrat într-un mormânt din cer. Ştia, fără să-şi explice exact de ce, că Elena nu se va
mai întoarce şi că nu va mai vedea capul duşmanului său.
Trecu o zi, apoi trecu o noapte. Şi nicio veste de la Elena.
Phrantzes şi oamenii săi se opriră în faţa minaretului din cartierul Blachernae şi
descălecară.
Fură cu toţii uluiţi.
În lumina rece şi albă a răsăritului de lună, minaretul apărea întreg: cu vârful lui ascuţit
ţintind către înaltul cerului înstelat.
Spionul se jură că, ultima oară când fusese aici, vârful minaretului lipsea. Ceilalţi ofiţeri şi
soldaţi, familiarizaţi cu zona, îi susţinură mărturia.
Dar Phrantzes îl privi pe spion cu o furie rece. Indiferent de câţi martori l-ar fi susţinut,
probabil că minţea: minaretul întreg era dovada clară. Cu toate acestea, Phrantzes nu avea
timp să împartă pedepse; acum, când oraşul cădea, nimeni n-avea să scape de pedeapsa
Cuceritorului.
Unul dintre soldaţi, care stătuse deoparte, ştia că vârful lipsă al minaretului nu fusese
distrus de o ghiulea. Găsise jumătatea de sus lipsă a minaretului într-o dimineaţă, cu două
săptămâni în urmă. Nu fuseseră lovituri de tun în noaptea dinainte şi-şi amintea că nu văzuse
dărâmături pe jos în jurul minaretului. Ceilalţi doi soldaţi care fuseseră cu el în dimineaţa
aceea muriseră amândoi în luptă. Cu toate astea, văzând expresia de pe faţa lui Phrantzes, se
hotărî să păstreze tăcerea în legătură cu asta.

Phrantzes şi oamenii săi intrară în partea de jos a minaretului. Chiar şi spionul despre care
Phrantzes era convins că minţise li se alătură. Văzură rămăşiţele victimelor ciumei,
împrăştiate peste tot de câinii sălbăticiţi, dar nici urmă de cineva viu.
Coborâră treptele. În lumina pâlpâitoare a torţelor, la cel de-al doilea etaj o văzură pe
Elena, ghemuită sub o fereastră. Părea să doarmă, dar ochii ei întredeschişi reflectau lumina
torţelor. Avea hainele rupte şi murdare, iar părul îi era neîngrijit: câteva zgârieturi roşii îi
brăzdau faţa, făcute poate chiar de ea.
Phrantzes privi în jur: acesta era vârful minaretului, un spaţiu gol de forma unui con.
Observă că stratul gros de praf acoperea totul, dar se vedeau nişte urme prin praf, de parcă
Elena, asemenea lor, ar fi ajuns aici de curând.
Aceasta se trezi şi, sprijinindu-se cu mâinile de pereţi, se ridică în picioare. Lumina lunii
care intra pe fereastră îi transforma părul dezordonat din jurul feţei într-un halou argintiu. Îi
privea fix, cu ochii larg deschişi, şi păru a reveni în clipa prezentă doar după mult chin. Dar pe
urmă închise din nou ochii, de parcă dorea să se întoarcă din nou într-un vis.
— Ce faci aici?! urlă Phrantzes spre ea.
— Eu… Nu pot să merg acolo.
 — Unde?
Cu ochii închişi pe jumătate, de parcă îşi retrăia cu drag o amintire, ca un copil care nu se
desparte de jucăria iubită la care nu vrea să renunţe, îi răspunse:
— E atât de mult spaţiu acolo… E atât de plăcut…
Îşi deschise ochii şi privi în jur îngrozită:
— Dar aici e ca într-un sicriu, şi în minaret, şi în afara lui. Trebuie să mă duc acolo!
— Dar cum rămâne cu misiunea ta?
— Aşteaptă! spuse Elena închinându-se. Aşteaptă!
Phrantzes arătă spre fereastră:
— E prea târziu să mai aşteptăm.
Valuri de zgomote se prăvăleau peste ei şi, dacă ascultai cu atenţie, puteai distinge două
surse diferite.
Una din surse era în afara oraşului. Mehmet al II-lea hotărâse să pornească atacul final
asupra Constantinopolului a doua zi. În acest moment, tânărul sultan călărea prin taberele
otomane, asigurându-şi soldaţii că tot ce-şi dorea el era Constantinopolul însuşi – dar că toate
comorile şi femeile din Constantinopol vor aparţine armatei sale şi că după căderea oraşului
soldaţii vor avea la dispoziţie trei zile ca să prăduiască cât doreau. Toţi soldaţii aclamară la
auzul promisiunii sultanului, iar sunetul trompetelor şi cel al tobelor se adăugară bucuriei lor.
Hărmălaia veselă, amestecată cu fumul şi cu scânteile care se ridicau din focurile din faţa
taberelor, acoperi Constantinopolul ca o negură apăsătoare a morţii.
Zgomotul care venea din interiorul Constantinopolului, pe de altă parte, era lugubru şi
înăbuşit. Toţi cetăţenii lui se perindaseră prin oraş şi se adunaseră la Sfânta Sofia pentru a lua
parte la o ultimă slujbă. Era o scenă care nu mai avusese loc şi care nici nu avea să se repete în
istoria Creştinătăţii. Însoţit de imnuri solemne, sub lumina lumânărilor pâlpâinde, împăratul
Bizanţului, patriarhul Constantinopolului, creştini ortodocşi veniţi din Răsărit şi catolici din
Italia, soldaţi echipaţi cu armură completă, neguţători şi marinari din Veneţia şi Genova şi
nenumăraţi cetăţeni obişnuiţi se strânseseră în faţa lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru
ultima bătălie din viaţa lor.
Phrantzes ştia că planul lui eşuase. Poate că Elena nu era nimic altceva decât o impostoare
iscusită şi nu avea deloc darul magiei – prefera această posibilitate din tot sufletul. Dar exista
şi o alternativă mai periculoasă: avea darul magiei şi ajunsese la Mehmet al II-lea care-i
dăduse o nouă misiune.
În fond, ce putea să-i mai ofere Imperiul Bizantin, care se clătina pe buza prăpastiei?
Promisiunea de sanctificare făcută de împărat nu mai avea cum să se materializeze. Nici
Constantinopolul şi nici Roma nu aveau să sanctifice o vrăjitoare prostituată. Era limpede că
se întorsese cu două ţinte noi în minte: Constantin şi el însuşi.
Nu fusese Orban, inginerul ungur, primul exemplu în acest sens? Mai întâi venise la
Constantin cu planurile pentru tunurile gigant, dar împăratul nu avusese bani pentru a-i plăti
leafa, ca să nu mai vorbim de finanţarea construcţiei unor asemenea maşinării monstruoase.
Se dusese apoi la Mehmet al II-lea şi bombardamentele zilnice erau un memento constant al
trădării sale.
Phrantzes se uită la spion, care-şi scoase imediat sabia şi i-o împlântă Elenei în piept. Sabia
îi străpunse corpul şi se înfipse într-o crăpătură din zidul din spatele ei. Spionul încercă s-o
scoată, dar sabia nu se clintea. Elena îşi puse mâinile pe garda sabiei. Spionul lăsă sabia din
mână, nedorind să-i atingă mâinile.
Phrantzes plecă însoţit de oamenii lui.
În tot timpul execuţiei, Elena nu scoase un sunet. Treptat, capul i se aplecă şi haloul
argintiu format de şuviţele părului ei ieşi din fasciculul de lumină format de razele lunii şi
dispăru în întuneric. Strălucirea lunii scoase la iveală o porţiune de podea din interiorul
întunecat al minaretului, acolo unde se prelingea un pârâu de sânge ca un şarpe subţire şi
negru.
În momentele de dinaintea marii bătălii, zgomotele din afara şi dinăuntrul oraşului se
opriră. Imperiul Roman de Răsărit îşi saluta ultimul răsărit de soare pe acest Pământ, la
intersecţia Europei cu Asia şi a uscatului cu marea.
La cel de-al doilea etaj al minaretului, femeia-magician muri, fixată în zid. Fusese poate
singurul magician adevărat din întreaga istorie a rasei umane. Din nefericire, cu zece ore în
urmă, era magiei, aşa scurtă cum fusese, se încheiase şi ea.
Era magiei începuse la patru fix din după-amiaza zilei de 3 mai 1453, când fragmentul
ultradimensional se intersectă prima oară cu Terra. Se încheie la ora nouă fix din seara zilei de
28 mai 1453, când fragmentul părăsise planeta Terra. După douăzeci şi cinci de zile şi cinci
ore, lumea revenise la orbita ei obişnuită.
În seara zilei de 29 mai, Constantinopolul căzu.
În timp ce măcelul se apropia de sfârşitul lui inevitabil, Constantin, în faţa maselor
otomane ce roiau în jur, urlă:
— Oraşul a căzut şi eu sunt încă viu!
Apoi îşi sfâşie roba imperială şi-şi scoase sabia din teacă pentru a se confrunta cu hoardele
care se apropiau. Armura lui argintie sclipi preţ de o clipă ca o bucată de foiţă metalică
aruncată într-o cuvă plină cu acid sulfuric roşu-închis şi apoi dispăru.
Semnificaţia istorică a căderii Constantinopolului nu avea să devină evidentă vreme de
mulţi ani. Pentru majoritatea oamenilor, asocierea vizibilă era că reprezenta ultima suflare a
Imperiului Roman. Bizanţul era urma milenară lăsată în drum de roţile Romei Antice şi, deşi
se bucurase de splendoare pentru un timp, se evaporase în cele din urmă ca o pată de apă în
lumina strălucitoare a soarelui. Odinioară, romanii din vechime fluieraseră în băile lor mari şi
superbe, crezând că imperiul lor, asemenea granitului din care erau făcuţi pereţii bazinelor în
care pluteau, avea să dureze de-a pururi.
Dar niciun banchet nu durează la nesfârşit. Totul are un sfârşit. Absolut totul.
 ERA CRIZEI, ANUL 1. OPŢIUNEA PENTRU VIAŢĂ
Yang Dong dorea să se salveze, dar ştia că şansele de reuşită erau mici.
Stătea pe balconul de la etajul de sus al centrului de control, supraveghind acceleratorul de
particule oprit. Din punctul de observaţie unde se urcase, putea cuprinde cu privirea întreaga
circumferinţă de douăzeci de kilometri a uriaşului accelerator de particule. Contrar practicii
obişnuite, inelul acceleratorului nu era un tunel subteran, ci era înglobat într-un tub de
ciment aflat deasupra solului. În lumina apusului, instalaţia arăta ca un imens punct
ortografic chinezesc.
Dar ce marchează acest punct? Să sperăm că doar sfârşitul fizicii.
Pe vremuri, Yang Dong avusese o credinţă fundamentală: viaţa şi lumea erau, poate, urâte,
dar, la limitele scării micro şi ale scării macro, totul era armonios şi frumos. Viaţa noastră
cotidiană era doar o spumă care plutea pe oceanul perfect al realităţii profunde. Dar acum,
părea că lumea de zi cu zi era o cochilie frumoasă. Microrealităţile şi macrorealităţile pe care
le includea erau cu mult mai urâte şi mai haotice decât cochilia însăşi.
Prea înspăimântătoare.
Ar fi fost mai bine dacă ar fi putut înceta, pur şi simplu, să se gândească la asemenea
lucruri. Ar fi putut alege o carieră care să nu aibă nimic de-a face cu fizica, s-ar fi căsătorit, ar
fi avut copii şi ar fi trăit în pace, mulţumită aşa ca mulţi alţii. Bineînţeles că, pentru ea, o
asemenea viaţă nu ar fi fost decât o jumătate de viaţă.
Iar pe Yang Dong o mai deranja ceva: mama ei, Ye Wenjie. Descoperise din întâmplare pe
computerul mamei sale nişte mesaje criptate primite de aceasta. Iar asta îi trezise o
curiozitate puternică.
Ca mulţi alţi vârstnici, mama lui Yang nu era familiarizată cu detaliile internetului şi chiar
ale propriului ei computer, aşa că ştersese doar documentele decriptate, în loc să le distrugă
complet. Nu realizase că, chiar şi în cazul în care şi-ar fi reformatat hardul, datele puteau fi
recuperate cu uşurinţă.
Pentru prima oară în viaţa ei, Yang Dong ţinuse ceva secret faţă de mama ei şi recuperase
informaţiile din documentele şterse. Îi trebuiră mai multe zile să citească toate informaţiile
recuperate, timp în care află o serie de lucruri şocante despre lumea de pe Trisolaris şi despre
secretul împărtăşit de extratereştri şi de mama ei.
Yang Dong fu pur şi simplu năucită. Mama ei, aceea pe care se bazase mai toată viaţa, se
dovedise o persoană pe care nu o cunoştea deloc, cineva pe care nu şi-l putea măcar imagina
că există pe lumea asta. Nu îndrăznise să-şi înfrunte mama şi nu ar fi făcut-o niciodată,
pentru că, în clipa în care ar fi întrebat-o despre asta, transformarea imaginii mamei din
mintea ei ar fi devenit completă, irevocabilă. Îi era mai uşor să pretindă că mama ei era în
continuare persoana pe care o ştia dintotdeauna şi să-şi urmeze viaţa ca înainte. Desigur,
pentru Yang, o asemenea viaţă ar fi fost doar o jumătate de viaţă.
Dar era oare atât de rău să trăieşti doar o jumătate de viaţă? Din câte putea să-şi dea seama,
un număr destul de mare de oameni din jurul ei trăiau doar jumătăţi de vieţi. Atâta vreme cât
reuşeai să uiţi şi te adaptai, o jumătate de viaţă putea fi trăită cu satisfacţie, chiar şi cu fericire.
Dar, între sfârşitul fizicii şi secretul mamei ei, Yang pierduse două asemenea jumătăţi de
viaţă, care adunate făceau cât o viaţă întreagă. Ce-i mai rămânea, atunci?
Se sprijini de balustradă şi privi abisul de sub ea, pe cât de îngrozită, pe atât de ispitită.
Simţi cum balustrada se mişcă sub greutatea apăsării şi se dădu înapoi, de parcă fusese
curentată. Nu îndrăzni să mai zăbovească acolo. Se întoarse şi se duse din nou în camera
terminalului.
Aici era locul unde centrul păstra terminalele supercomputerului folosit pentru analizarea
datelor generate de accelerator. Cu câteva zile în urmă, toate terminalele fuseseră oprite, dar
acum, câteva erau aprinse. Acest lucru o linişti întrucâtva pe Yang Dong, dar ştia că nu mai
aveau nimic de-a face cu acceleratorul de particule – supercomputerul fusese preluat de alte
proiecte.
În încăpere era doar un tânăr, care se ridică atunci când intră Yang Dong. Purta ochelari cu
rame groase şi de un verde-viu, o apariţie ieşită din comun. Yang îi explică faptul că se afla
acolo doar pentru a-şi recupera câteva articole personale, dar după ce Ochelari Verzi îi auzi
numele, se entuziasmă şi-i explică programul care se derula pe terminale.
Era un model matematic al Terrei. Spre deosebire de proiectele similare din trecut, acest
model combina factori din biologie, geologie, astronomie, din ştiinţele atmosferice şi ale
oceanelor şi din alte domenii de studiu, pentru a simula evoluţia suprafeţei Terrei din trecut
până în viitor.
Ochelari Verzi îi atrase atenţia spre câteva monitoare cu ecrane mari. Acestea nu derulau
coloane de cifre şi nici curbe mişcându-se lent pe un grafic. În schimb afişau imagini viu
colorate, de parcă cineva trecea în revistă continentele şi oceanele de undeva de sus. Ochelari
Verzi mişcă mouse-ul şi transfocă spre interior anumite locuri pentru a-i arăta detalii de
prim-plan ale unui râu sau ale unui pâlc de copaci.
Yang Dong simţi cum respiraţia naturii invada acest loc care până acum se aflase sub
dominaţia cifrelor abstracte şi a teoriilor. Se simţi ca şi cum ar fi fost eliberată dintr-o
închisoare.
După ce ascultă explicaţia lui Ochelari Verzi, Yang Dong îşi strânse lucrurile, îşi luă la
revedere politicoasă şi dădu să plece. Simţi cum Ochelari Verzi îi privea insistent spatele, dar
era obişnuită ca bărbaţii să se poarte astfel, aşa că, în loc să se simtă enervată, se simţi
mângâiată ca şi cum ar fi atins-o razele soarelui vara. Simţi brusc dorinţa să comunice cu
ceilalţi.
Se întoarse spre Ochelari Verzi:
— Crezi în Dumnezeu?
Yang Dong fu uluită de îndrăzneala propriei întrebări. Dar, având în vedere modelul afişat
pe terminale, întrebarea nu era tocmai nelalocul ei.
Ochelari Verzi rămase şi el uluit. După o vreme, reuşi să-şi închidă gura şi apoi întrebă cu
grijă:
— La ce fel de „Dumnezeu” te referi?
— La Dumnezeu, pur şi simplu.
Senzaţia copleşitoare de epuizare o cuprinse din nou. N-avea răbdare să-i explice mai
multe.
— Nu cred.
Yang arătă spre ecranele mari:
— Dar parametrii fizici care guvernează existenţa vieţii sunt absolut necruţători. Uite, să
luăm exemplul apei: nu poate exista decât în cadrul unui interval redus de temperaturi. Dacă
privim la univers ca la un întreg, acest lucru devine din ce în ce mai evident: dacă parametrii
Big Bangului ar fi fost diferiţi doar cu o miliardime de milion, nu am mai avea elemente grele
şi, prin urmare, nici viaţă. Nu este asta o dovadă clară a unei proiectări inteligente?
Ochelari Verzi dădu din cap.
— Nu ştiu destule despre Big Bang ca să pot comenta, dar greşeşti în legătură cu mediul de
pe Terra. Terra a dat naştere vieţii, dar viaţa a schimbat şi ea Terra. Mediul actual de pe planeta
noastră este rezultatul interacţiunilor dintre cele două.
Apucă mouse-ul şi făcu un clic.
— Hai să încercăm o simulare, spuse apoi.
Afişă un panou de configurare pe unul dintre ecranele mari, o fereastră plină de câmpuri
dense de cifre. Deselectă caseta de validare aflată aproape de partea de sus a ecranului şi toate
câmpurile se estompară:
— Hai să deselectăm opţiunea pentru „viaţă” şi să vedem cum ar fi evoluat Terra fără ea.
Voi ajusta simularea ca să-i vizualizăm textura granulometrică mai grosieră şi ca să nu se mai
piardă atâta timp cu calculele.
Yang Dong privi la celălalt terminal şi văzu că supercomputerul funcţiona la parametri
maximi. O maşină ca asta consuma tot atâta electricitate ca un oraş mic, dar nu-i spuse lui
Ochelari Verzi să se oprească.
Pe ecranul cel mare apăru o planetă nou-nouţă. Suprafaţa ei era încă de un roşu-aprins, ca
o bucată de cărbune scos din furnal. Timpul se scurgea înainte cu viteza erelor geologice şi
planeta se răcea treptat. Culoarea şi tiparele de la suprafaţă se modificau lent într-un mod
hipnotic. Peste câteva minute, apăru pe ecran o planetă portocalie, indicând sfârşitul
simulării.
— Calculele au fost făcute la nivelul granulometric cel mai grosier. Dacă am fi dorit mai
multă precizie, ar fi durat o lună.
Ochelari Verzi mişcă mouse-ul şi transfocă spre interior pe suprafaţa planetei. Imaginea
era o baleiere a unui deşert mare, a unui lanţ muntos cu vârfuri înalte cu forme ciudate, a unei
depresiuni circulare ca un crater de impact.
— La ce ne uităm? întrebă Yang Dong.
— La Terra. Fără viaţă, aşa ar arăta acum suprafaţa planetei.
— Dar… unde sunt oceanele?
— Nu există. Şi nici râuri nu există. Întreaga suprafaţă este aridă.
— Spui că, fără viaţă, apa în formă lichidă nu ar putea exista pe Terra?
— Realitatea ar putea fi chiar şi mai şocantă. Nu uita, asta este doar o simulare grosieră, dar
măcar putem vedea ce impact a avut viaţa pe Terra aşa cum o ştim azi.
— Dar…
— Crezi că viaţa nu este altceva decât o cochilie moale, subţire şi fragilă care se agaţă de
suprafaţa planetei?
— Nu asta este?
— Numai dacă ignori puterea timpului. Dacă o colonie de furnici continuă să mişte bulgări
mici de pământ de mărimea unor boabe de orez, ar putea muta tot muntele Tai Shan 2 într-un
miliard de ani. Dacă-i laşi destul timp la dispoziţie, viaţa e mai puternică decât metalul şi
piatra, mai puternică decât taifunurile şi vulcanii.
— Dar formarea munţilor depinde de forţele geologice!
— Nu neapărat. Viaţa poate să nu fie în stare să ridice munţii, dar poate schimba
distribuţia lanţurilor muntoase. Să spunem că avem trei munţi şi doi dintre ei sunt acoperiţi
de vegetaţie. Cel care e golaş se va eroda rapid, până va deveni plat ca o câmpie. „Rapid”
înseamnă aici ceva de ordinul a milioane de ani, o clipită, în termeni geologici.
— Atunci, cum au dispărut oceanele?
— Ar trebui să examinăm datele simulării şi asta ar însemna o groază de muncă. Totuşi, pot
să-ţi ofer o presupunere bazată pe oarecare informaţie: plantele, animalele şi bacteriile au
toate un rol important în compoziţia actuală a atmosferei noastre. Fără viaţă, atmosfera ar fi
foarte diferită. Este posibil ca o asemenea atmosferă să nu poată proteja suprafaţa Terrei
împotriva vânturilor solare şi razelor ultraviolete şi atunci oceanele s-ar evapora. Nu peste
mult timp, efectul de seră ar transforma atmosfera Terrei într-o copie a planetei Venus şi apoi,
în timp, vaporii de apă s-ar pierde în spaţiu. După mai multe miliarde de ani, Terra ar deveni
aridă.

2 Tai Shan este un munte situat la nord de oraşul Tai’an din provincia Shandong, China, făcând parte dintre cei
cinci munţi consideraţi sacri în religia taoistă (n. tr.).
 Yang Dong nu mai spuse nimic, fixând cu privirea planeta aceea gălbuie şi pustie.
— Aşa că Terra pe care trăim noi acum este o casă construită de viaţă pentru ea însăşi. N-
are nimic de-a face cu Dumnezeu.
Ochelari Verzi îşi întinse braţele îmbrăţişând comic ecranul cel mare, vizibil satisfăcut de
discursul său.
Yang Dong nu prea era dispusă să discute asemenea chestiuni, dar, în momentul când
Ochelari Verzi deselectase opţiunea viaţă în panoul de configurare, mintea îi fusese
străfulgerată de un gând.
Îi puse întrebarea următoare, înspăimântătoare:
— Dar cu universul cum e?
— Cu universul?
— Dacă am folosi un model matematic similar pentru a simula întregul univers şi am
deselecta opţiunea viaţă la început, cum ar arăta universul rezultat?
Ochelari Verzi se gândi preţ de o clipă.
— Va arăta la fel. Când am vorbit despre efectele vieţii asupra mediului înconjurător, mă
limitam la Terra. Dar, dacă vorbim despre Univers, acolo viaţa este foarte rară şi impactul ei
asupra evoluţiei universului poate fi ignorat.
Yang Dong îşi ţinu gura. Îşi luă din nou la revedere şi se chinui să arboreze un zâmbet
admirativ. Ieşi din clădire şi se uită îndelung la cerul împânzit de stele al nopţii.
Ştia, din documentele secrete ale mamei ei, că viaţa nu era atât de rară în Univers. De fapt,
universul era de-a dreptul aglomerat.
Cât de mult modificase viaţa universul?
Simţi cum o cuprinde o undă de groază.
Ştia că nu se mai putea salva pe sine. Încercă să se oprească din gândit, să-şi îndrepte
mintea spre întunericul cel mai adânc, dar o altă întrebare se încăpăţâna s-o chinuie: Oare
Natura chiar e naturală?
 ERA CRIZEI, ANUL 4. YUN TIANMING
După vizita obişnuită a doctorului Zhang la Yun Tianming, doctorul îi lăsă un ziar,
spunându-i că, de vreme ce Tianming fusese în spital atât de mult timp, ar trebui să fie la
curent cu ce se întâmpla în lume. În camera lui Tianming era un televizor, aşa că lucrul acesta
i se păru ciudat şi se întrebă dacă nu cumva doctorul avea altceva în minte.
Tianming citi ziarul şi ajunse la următoarea concluzie: spre deosebire de perioada
dinaintea spitalizării sale, ştirile despre Trisolaris şi Organizaţia Terra Trisolaris (OTT) nu mai
ţineau prima pagină. Existau cel puţin câteva articole care nu aveau nimic de-a face cu criza.
Tendinţa umanităţii de a se concentra asupra vieţii de zi cu zi îşi făcea din nou simţită
prezenţa şi grija pentru evenimente care urmau să aibă loc doar peste patru secole făcea loc
gândurilor despre viaţa din prezent.
Nimic surprinzător. Încercă să-şi amintească ce se întâmplase cu patru secole înainte:
China era condusă de Dinastia Ming şi credea – dar nu era sigur – că Nurhaci tocmai fondase
imperiul care avea să înlocuiască Dinastia Ming, dar numai după ce măcelărise milioane de
oameni. Evul Mediu întunecat tocmai luase sfârşit în Occident; motorul cu aburi n-avea să
apară decât peste o sută şi ceva de ani, cât despre electricitate, mai trebuiau alte trei sute de
ani. Dacă oricine din vremea aceea s-ar fi preocupat despre ce avea să se întâmple peste patru
sute de ani, s-ar fi făcut de râsul lumii. A-ţi face griji pentru viitor era la fel de ridicol ca a te
lamenta pentru lucruri trecute.
Cât despre Tianming însuşi, la cum evolua afecţiunea lui, nu avea niciun rost să se mai
preocupe nici măcar de anul viitor.
Însă o ştire anume îi atrase atenţia. Se afla pe prima pagină:
Sesiunea specială a celui de-l Treilea Comitet Permanent al Congresului Naţional al
Poporului adoptă Legea eutanasiei
Tianming se simţea tulburat. Sesiunea legislativă specială fusese convocată pentru a
rezolva Criza Trisolariană, dar această lege părea să nu aibă nimic de-a face cu criza.
De ce a vrut doctorul Zhang să văd eu ştirea asta?
Un atac de tuse îl obligă să pună ziarul jos şi să încerce să doarmă puţin.
A doua zi văzu şi la televizor nişte interviuri şi relatări despre Legea eutanasiei, dar
publicul nu părea foarte interesat de subiect.
Tianming nu reuşi să adoarmă prea uşor în noaptea aceea. Tuşise, se luptase să respire, se
simţise slăbit şi-i fusese greaţă de la chimioterapie. Pacientul care avea patul lângă al său se
aşezase pe marginea patului lui Tianming şi-i ţinuse tubul de oxigen. Numele lui de familie
era Li şi toţi îi ziceau „Lao Li”, adică Moş Li.
Lao Li privi în jur ca să se asigure că ceilalţi doi pacienţi care împărţeau camera cu ei
adormiseră şi apoi spuse:
— Tianming, o să plec mai devreme.
— Te externează?
— Nu. E vorba de legea aia.
Tianming se ridică în capul oaselor.
— Dar de ce? Copiii tăi sunt atât de săritori şi de iubitori…
— Tocmai din acest motiv am hotărât să fac asta. Dacă toată chestia asta mai trenează, vor
trebui să-şi vândă casele. La ce bun? În fond, nu există vindecare. Trebuie să acţionez ca o
persoană responsabilă, pentru copiii mei şi pentru copiii lor.
Lao Li oftă, îl bătu uşor pe braţ pe Tianming şi se duse în patul său.
Privind fix umbrele aruncate pe perdeaua de la fereastră de ramurile mişcătoare ale
copacilor, Tianming se cufundă încet-încet în somn. Pentru prima oară de când se
îmbolnăvise, avu un vis tihnit.
Se făcea că se află pe o bărcuţă origami ce plutea, fără vâsle, pe o apă liniştită. Cerul era
înnegurat, de un cenuşiu-închis. Bura cu picături reci, dar ploaia nu părea să atingă suprafaţa
apei, care rămânea netedă ca oglinda. Apa, deşi cenuşie, se contopea cu cerul în toate
direcţiile. Nu existau nici orizont şi nici ţărmuri…
Când Tianming se trezi dimineaţa, fu nedumerit de faptul că în visul său fusese atât de
sigur că acolo va bura mereu, că suprafaţa va fi mereu netedă şi cerul, înnegurat, de un
cenuşiu-închis.

Spitalul urma să coordoneze procedura solicitată de Lao Li.

Alegerea sintagmei „a coordona” provocase o discuţie internă prelungită în cadrul
agenţiilor de presă. „A executa” nu era în mod sigur o sintagmă potrivită. „A duce la bun
sfârşit” suna rău şi ea. „A îndeplini” părea să sugereze faptul că moartea era deja sigură, ceea
ce nu era prea exact.
Doctorul Zhang îl întrebă pe Tianming dacă se simţea îndeajuns de bine să participe la
ceremonia de eutanasiere a lui Lao Li. Doctorul se grăbi să adauge că, de vreme ce aceasta era
prima eutanasiere din oraş, ar fi mai bine să existe reprezentanţi ai diverselor grupuri
interesate, inclusiv cineva care să-i reprezinte pe pacienţi. Nu era vorba despre nimic altceva.
Dar Tianming nu putea să scape de senzaţia că cererea lui conţinea un mesaj ascuns. Cu
toate acestea, doctorul Zhang îl îngrijise bine mereu şi acceptă.
După aceea, realiză brusc că faţa şi numele doctorului Zhang îi erau familiare – îl
cunoscuse pe doctorul Zhang înainte de spitalizare? Nu reuşea să-şi aducă aminte exact.
Faptul că nu avusese senzaţia aceasta de recunoaştere mai înainte se datora faptului că
interacţiunile dintre ei se limitaseră la afecţiunea lui şi la tratamentul pentru aceasta. Modul
în care un doctor acţiona şi vorbea în timp ce-şi făcea meseria era diferit de cel în care se
comporta ca om obişnuit.
Niciunul dintre membrii familiei lui Lao Li nu fură prezenţi în timpul procedurii. Nu-i
anunţase despre hotărârea lui şi ceruse Biroului de Proceduri Civile din cadrul Municipalităţii
– şi nu spitalului – să-i informeze pe membrii familiei sale după încheierea procedurii. Noua
lege îi permitea să facă aşa cum dorea din acest punct de vedere.
Veniră mulţi reporteri, dar majoritatea fură împiedicaţi să participe. Înainte să fie
transformată în cameră de eutanasiere, aici fusese o încăpere ce aparţinea de secţia de urgenţe
a spitalului. Camera avea o oglindă cu vedere dintr-o singură parte, mare cât tot peretele,
astfel încât toţi participanţii vedeau ce se petrecea în ea, fără ca pacientul să-i vadă la rândul
său.
Tianming îşi croi drum prin mulţimea de participanţi până când ajunse în faţa ferestrei cu
vedere unidirecţională. Imediat ce văzu interiorul camerei de eutanasiere, Tianming fu
cuprins de o undă de frică şi de dezgust. Îi veni să vomite.
Cel care fusese responsabil de decorarea încăperii, oricine ar fi fost, îşi dăduse silinţa cu
vârf şi îndesat: la ferestre erau perdele noi şi frumoase, flori proaspete în vaze şi o mulţime de
inimi de hârtie roz, pe pereţi. Dar încercarea lor bine intenţionată de a umaniza cadrul reuşise
să transmită exact impresia contrară: negura înspăimântătoare a morţii era amestecată cu un
soi de veselie ciudată, de parcă încercau să transforme un mormânt într-o cameră nupţială.
Lao Li stătea în pat în mijlocul încăperii şi părea împăcat cu sine. Tianming îşi dădu seama
că nu-şi luaseră la revedere ca lumea şi-şi simţi inima grea. Înăuntru erau doi notari care
terminau de completat formularele legale ale procedurii. După ce Lao Li semnă formularele,
notarii ieşiră din încăpere.
Intră un alt bărbat care-i explică lui Lao Li paşii specifici ai procedurii. Acesta era îmbrăcat
într-un halat alb, deşi nu era clar dacă era doctor. Arătă spre un ecran mare de la picioarele
patului şi-l întrebă pe Lao Li dacă poate citi tot ce apărea pe el. Lao Li încuviinţă. Apoi îi ceru
să mişte mouse-ul de lângă pat pentru a face clic pe butonul de pe ecran şi-i spuse că, dacă
operaţiunea i se pare prea grea, mai sunt şi alte metode de tastare. Lao Li încercă mouse-ul şi
declară că funcţiona perfect.
Tianming îşi aminti că Lao Li îi spusese odată că nu folosise niciodată un computer. Când
avea nevoie de bani trebuia să stea la coadă la ghişeul băncii. Probabil că era prima oară din
viaţa lui Lao Li când folosea un mouse.
Bărbatul în halat alb îi spuse apoi lui Lao Li că pe ecran se va afişa o întrebare şi aceeaşi
întrebare va fi pusă de cinci ori. De fiecare dată când întrebarea avea să fie afişată, aveau să
apară şase butoane dedesubtul ei, numerotate de la zero la cinci. Dacă Lao Li dorea să
răspundă afirmativ, trebuia să facă clic pe butonul corespunzător numărului indicat în
instrucţiunile de pe ecran, un număr care se schimba aleatoriu de fiecare dată când se punea
întrebarea. Dacă Lao Li dorea să răspundă negativ, trebuia pur şi simplu să apese pe zero. Nu
aveau să existe butoane marcate cu „Da” sau „Nu”.
Bărbatul îi spuse că motivul pentru această procedură complicată era evitarea unei situaţii
în care pacientul ar fi tot apăsat pe acelaşi buton fără să se mai gândească de fiecare dată la ce
răspunde.
Intră şi o asistentă medicală şi-i introduse un ac în braţul stâng. Tubul din spatele acului
era conectat la un injector automat, de mărimea aproximativă a unui laptop. Bărbatul în halat
alb scoase un pachet sigilat, desfăcu straturile de peliculă protectoare şi scoase la iveală o fiolă
de sticlă plină cu un lichid gălbui.
Umplu cu grijă injectorul cu conţinutul fiolei şi ieşi împreună cu asistenta medicală.
Doar Lao Li rămase în încăpere.
Ecranul afişă întrebarea şi o voce feminină blândă citi cu intonaţie:
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 3. Pentru NU, selectaţi 0.
Lao Li selectă 3.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 5. Pentru NU, selectaţi 0.
Lao Li selectă 5.
Procesul se repetă de încă două ori. Şi apoi:
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Aceasta este ultima dumneavoastră decizie. Pentru DA, selectaţi
4. Pentru NU, selectaţi 0.
Un val de amărăciune îl făcu pe Tianming să se simtă ameţit şi aproape că leşină. Nici
măcar atunci când murise mama lui nu mai simţise atâta durere intensă şi mânie. Dorea să-i
strige lui Lao Li să selecteze 0, să spargă zidul de sticlă, să înăbuşe vocea aceea.
Dar Lao Li selectă 4.
În tăcere, injectorul prinse viaţă. Tianming putu să vadă coloana de lichid gălbui cum se
scurtează şi apoi dispare. Lao Li nu se mai mişcă. Închise ochii şi adormi.
Mulţimea din jurul lui Tianming se împrăştie, dar el rămase unde se afla, cu mâna apăsată
pe geam. Nu se uita la trupul lipsit de viaţă dinăuntru. Avea ochii deschişi, dar nu privea la
nimic.
— Nu a suferit deloc.
Vocea doctorului Zhang era atât de înceată, că suna ca zumzăitul unui ţânţar. Tianming
simţi o mână pe umărul stâng:
— E un complex de doze masive de barbiton, un relaxant muscular şi clorură de potasiu.
Barbitonul îşi face efectul imediat şi îl face pe pacient să cadă într-un somn adânc, relaxantul
muscular opreşte respiraţia şi clorura de potasiu opreşte inima. Întregul proces nu durează
mai mult de douăzeci, treizeci de secunde.
După o vreme, mâna doctorului Zhang se ridică de pe umărul lui Tianming şi acesta auzi
cum paşii lui se îndepărtează. Nu se întoarse.
 Îşi aminti brusc de unde îl cunoştea pe doctor.
— Doctore, spuse Tianming încet.
Paşii se opriră. Tianming tot nu se întoarse:
— O cunoşti pe sora mea, nu-i aşa?
Răspunsul veni după o pauză mai lungă:
— Da. Am fost colegi de clasă în liceu. Când erai mic, îmi amintesc că te-am văzut de
câteva ori.
Păşind mecanic, Tianming ieşi din clădirea principală a spitalului. Totul îi era acum
limpede: sora lui îl voia mort. Nu, de fapt voia ca el să-şi „coordoneze procedura”.
Deşi Tianming îşi aducea adesea aminte de copilăria fericită pe care o avusese alături de
sora lui, odată ce crescuseră se înstrăinaseră. Nu existase vreun conflict deschis între ei şi
niciunul nu-i rănise sentimentele celuilalt. Dar ajunseseră să se considere unul pe altul ca
fiind tipuri complet diferite de oameni şi fiecare simţea că celălalt îl dispreţuieşte.
Sora lui era vicleană, dar nu şi inteligentă, şi se căsătorise cu un bărbat care-i semăna. Nu
avuseseră succes în carierele lor şi nici după ce copiii se făcuseră mari nu reuşiseră să-şi
cumpere o casă. Deoarece părinţii soţului nu aveau suficient spaţiu pentru ei, familia ei
sfârşise prin a se muta la tatăl lui Tianming.
Tianming, pe de altă parte, era un singuratic. Nu avusese o carieră şi nicio viaţă personală
mai reuşite decât ale surorii lui. Locuise mereu de unul singur în cămine care aparţineau
angajatorului său şi-l lăsase pe neputinciosul său tată în grija surorii sale.
Tianming înţelese brusc ce voia sora lui. Asigurarea medicală era insuficientă pentru
acoperirea cheltuielilor pentru spitalizarea lui şi, cu cât aceasta dura mai mult, cu atât creştea
şi factura. Tatăl lor o plătise din economiile lui de-o viaţă, dar nu se oferise niciodată să-i dea
bani din ele şi surorii lui şi familiei ei, pentru cumpărarea unei case – un caz limpede de
favoritism. Din punctul de vedere al surorii, tatăl lor cheltuia bani care ar fi trebuit să-i
aparţină ei. Mai mult chiar, banii erau aruncaţi pe tratamente care doar prelungeau, dar nu
vindecau boala. Dacă Tianming alegea eutanasierea, moştenirea surorii lui rămânea intactă,
iar el nu ar mai fi suferit atât.
Cerul era plin de nori ceţoşi şi cenuşii, la fel ca în visul său. Privind acest cenuşiu infinit, lui
Tianming îi scăpă un oftat greu.
Foarte bine. Dacă vrei să mor, o să mor.
Se gândi la Verdictul lui Kafka, în care un tată îşi blestemă fiul şi-l condamnă la moarte.
Fiul acceptă la fel de simplu ca şi cum i s-ar fi cerut să scoată gunoiul sau să închidă uşa şi
părăseşte casa, alergând pe străzi până când ajunge la un pod şi sare de pe balustradă,
găsindu-şi moartea. Mai târziu, Kafka i-a spus biografului său că a scris această scenă în timp
ce se gândea la „o ejaculare violentă”.
Tianming îl înţelegea acum pe Kafka, omul cu melon şi cu servietă, omul care păşea tăcut
pe străzile slab luminate ale Pragăi cu mai mult de o sută de ani în urmă, omul care era tot
atât de singur ca el.

Cineva îl aştepta pe Tianming când se întoarse în camera lui de spital: era Hu Wen, un
coleg de facultate.
Wen era ceea ce s-ar fi putut numi cel mai bun prieten din vremea studenţiei, dar ceea ce
împărtăşeau nu era chiar o relaţie de prietenie. Wen era unul dintre acei oameni care se
înţelegeau cu toată lumea şi care le cunoşteau numele tuturor; dar chiar şi el îl plasase pe
Tianming în cercul cel mai îndepărtat al reţelei lui sociale. Nu se mai căutaseră de la
absolvirea facultăţii.
Wen nu adusese un buchet de flori sau ceva asemănător: în schimb, adusese o cutie de
carton plină cu doze de băuturi.
 După un scurt şi penibil schimb de saluturi, Wen puse o întrebare care-l surprinse pe
Tianming:
— Îţi mai aduci aminte de escapada din anul întâi? Atunci când am ieşit prima oară în
gaşcă?
Sigur că Tianming îşi amintea. Atunci fusese prima oară când Cheng Xin se aşezase alături
de el şi-i vorbise.
Dacă nu ar fi preluat ea iniţiativa, se îndoia că şi-ar fi luat inima în dinţi să-i vorbească
măcar o dată în toţi cei patru ani de facultate. Acolo, în excursie, se aşezase undeva singur,
fixând cu privirea uriaşa întindere a lacului de acumulare de la Miyun, din apropierea
Beijingului. Se aşezase lângă el şi începuseră să vorbească.
În timp ce vorbeau, ea arunca pietricele în lac. Conversaţia lor rătăcea fără o ţintă anume
printre temele favorite ale colegilor de facultate care se cunoşteau mai bine, dar Tianming îşi
putea încă aminti fiecare cuvânt. Mai târziu, Cheng Xin făcuse o bărcuţă origami şi o pusese
pe apă. Încetişor, o briză împinsese bărcuţa mai departe până devenise un punct îndepărtat la
orizont…
Acea zi atât de plăcută din studenţie păstrase o strălucire aurie în mintea lui. În realitate,
vremea din ziua aceea nu fusese ideală: burase, suprafaţa lacului se umpluse de valuri, iar
pietricelele pe care le aruncau păreau ude în mâinile lor. Dar, începând din acea zi, Tianming
se îndrăgostise de zilele ploioase, se îndrăgostise de mirosul pământului umed şi al pietrelor
ude şi, din când în când, făcea bărci origami pe care le ţinea pe noptieră.
Tresărind, se întrebă dacă lumea din visul său liniştitor nu se născuse din această amintire.
Dar Wen dorea să vorbească despre ce se întâmplase mai târziu în timpul acelei escapade –
evenimente care nu-l impresionaseră prea mult pe Tianming. Cu toate acestea, îndemnat de
Wen, Tianming reuşi să-şi amintească acele lucruri care i se şterseseră cumva din memorie.
Apăruseră câţiva dintre prietenii lui Cheng Xin şi o chemaseră să vină cu ei. Wen se aşezase
atunci lângă Tianming.
Nu te simţi prea mândru de tine. Este drăguţă cu toată lumea.
Sigur că Tianming ştia asta. Dar apoi, Wen văzuse sticla de apă minerală din mâna lui
Tianming şi conversaţia îşi schimbase cursul.
Ce mama naibii bei acolo?!
Apa din sticlă avea o culoare verde şi în ea pluteau bucăţi de iarbă şi de frunze.
Am zdrobit nişte buruieni şi le-am băgat în apă. Este cea mai organică băutură.
Era binedispus, aşa că era mai volubil decât de obicei.
Într-o zi, poate că voi înfiinţa o firmă care să producă această băutură. Va fi foarte
populară.
Probabil că are un gust infect.
Chiar crezi că ţigările şi băuturile alcoolice au un gust bun? Chiar şi Coca-Cola ţi s-o fi
părut că are un gust medicinal când ai încercat-o pentru prima oară. Aşa se întâmplă cu orice
lucru care dă dependenţă.
— Amice, conversaţia aceea mi-a schimbat viaţa! spuse Wen.
Deschise cutia şi scoase o doză. Era de un verde-intens pe dinafară şi pe ea era o imagine cu
iarbă. Marca era „Furtuna Verde”.
Wen trase de inel şi-i întinse doza lui Tianming. Tianming sorbi; era aromată, ierboasă şi
uşor amăruie. Închise ochii şi se trezi pe marginea lacului de acumulare cu Cheng Xin lângă
el…
— E o ediţie specială. Versiunea de pe piaţă este mai dulce, spuse Wen.
— Se vinde bine?
— Se vinde extrem de bine! Problema principală este acum costul ei. Probabil că-ţi
închipui că iarba e ieftină, dar, până voi putea mări producţia, este mai scumpă decât alunele
sau fructele. Şi, ca să fie sănătoasă, ingredientele trebuie să fie detoxificate şi procesate, ceea
ce implică o procedură complicată. Perspectiva e fantastică, totuşi. Sunt interesaţi o groază de
investitori, iar Huiyan Juice vrea să-mi cumpere firma. Dracu’ să-i ia!
Tianming se holbă la Wen, neştiind ce să-i răspundă. Wen absolvise facultatea cu
specializarea de inginer aerospaţial, dar acum se transformase în antreprenor de băuturi
răcoritoare. Era cineva care făcea lucruri, care rezolva chestii. Lumea era a celor ca el. Dar
oamenilor ca Tianming nu le rămânea decât să vadă cum le trece viaţa prin faţa ochilor,
părăsiţi şi depăşiţi.
— Îţi datorez succesul meu, spuse Wen.
Îi întinse lui Tianming trei cărţi de credit şi o bucată de hârtie, privi în jur, apoi se aplecă şi-
i şopti:
— Sunt trei milioane de yuani în cont. Parola e pe bileţel.
— Nu am depus niciodată cerere pentru un brevet sau ceva asemănător, spuse Tianming.
— Dar e ideea ta. Fără tine nu ar mai fi nicio „Furtună Verde”. Dacă eşti de acord, vom fi
chit, cel puţin din punct de vedere legal. Dar, ca prieteni, îţi voi datora mereu succesul meu.
— Nu-mi datorezi nimic, nici legal şi nici altfel.
— Trebuie să accepţi. Ştiu că ai nevoie de bani.
Tianming nu mai spuse nimic. Pentru el, suma era astronomică, dar nu era entuziasmat.
Banii nu puteau să-l salveze.
Totuşi, speranţa e un animal încăpăţânat. După ce plecă Wen, Tianming ceru să fie
consultat de un doctor. Nu-l dorea pe dr. Zhang. După mai multe încercări, reuşi să obţină o
consultaţie la directorul adjunct al spitalului, un oncolog renumit.
— Dacă banii nu ar reprezenta o problemă, ar fi vreun tratament care să mă vindece?
Bătrânul doctor găsi fişa medicală a lui Tianming pe computerul său şi după un timp, dădu
din cap.
— Cancerul s-a răspândit de la plămâni în tot corpul. Chirurgia nu ar avea niciun rost. Tot
ce ţi-a mai rămas este chimioterapia şi radiaţiile, care sunt nişte tehnici conservatoare. Şi
chiar şi cu bani… Tinere, nu uita proverbul: Un doctor poate vindeca doar bolile care pot fi
vindecate. Buddha poate să-i salveze doar pe cei cărora le e scris să fie salvaţi.
Ultimul fir de speranţă muri în sufletul lui Tianming şi inima lui acceptă împăcată situaţia.
În acea după-amiază, completă formularul pentru eutanasiere.
Îi înmână formularul medicului său de familie, doctorul Zhang. Zhang părea să se
confrunte cu un conflict interior de natură morală, fiindcă evită privirea lui Tianming. Îi
spuse că putea, la fel de bine, să renunţe la şedinţele de chimioterapie. Nu mai avea niciun
rost să se chinuie în continuare.
Singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut lui Tianming era să se hotărască cum să
cheltuiască banii de la Wen. Ar fi fost „drept” să-i dea banii tatălui său şi să-l lase pe el să-i
împartă familiei lor. Dar asta ar fi fost ca şi cum i-ar fi înmânat banii surorii lui chiar el, iar
Tianming nu dorea să facă asta. Avea să moară oricum, aşa cum îşi dorea ea: simţea că nu-i
mai datorează nimic altceva.
Încercă să se gândească la ce visuri neîmplinite avea. Ar fi fost drăguţ să plece în croazieră
în jurul lumii… dar corpul său nu ar fi făcut faţă şi nici nu-i mai rămăsese destul timp. Ce
păcat! I-ar fi plăcut să stea întins pe puntea vasului, scăldat de lumina soarelui, şi să-şi treacă
viaţa în revistă în timp ce urmărea marea fascinantă. Sau ar fi putut păşi pe ţărmurile unei ţări
ciudate, într-o zi ploioasă, şi să stea pe malul unui lac mic şi să arunce pietricele pe suprafaţa
plină de unduiri…
Se gândea din nou la Cheng Xin. În ultimele zile se gândise la ea din ce în ce mai mult.
În noaptea aceea, Tianming văzu un reportaj la televizor.
A douăsprezecea sesiune a Consiliului de Apărare Planetară al ONU a adoptat Rezoluţia
479, care a lansat proiectul Stelele, Destinaţia Noastră. Un comitet format din Programul de
Dezvoltare ONU, Comitetul ONU pentru Resursele Naturale şi UNESCO este autorizat să
implementeze proiectul imediat.
Website-ul oficial chinez pentru proiectul Stelele, Destinaţia Noastră îşi începe activitatea
în această după-amiază. Conform unui oficial de la reprezentanţa permanentă PNUD 3 din
Beijing, Proiectul va accepta oferte de la persoane fizice şi juridice, dar nu va lua în
considerare ofertele organizaţiilor neguvernamentale…
Tianming se ridică şi-i spuse asistentei medicale că dorea să se plimbe. Dar, cum trecuse
ora stingerii, asistenta refuză să-l lase să iasă. Se întoarse în camera lui întunecată, trase
perdelele şi deschise geamul. Noul pacient din patul lui Lao Li mormăi.
Tianming privi afară. Luminile oraşului înceţoşau cerul nopţii, dar câteva stele se puteau
încă zări.
Ştia ce dorea să facă cu banii lui. Avea să-i cumpere lui Cheng Xin o stea.

3 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (n. tr.).

 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. INFANTILISM LA
ÎNCEPUTUL CRIZEI
Multe dintre evenimentele din timpul primilor douăzeci de ani ai Erei Crizei fură
incomprehensibile pentru cei care apăruseră înainte sau după ea. Istoricii le rezumaseră sub
titlul Infantilismul Crizei.
Se credea îndeobşte că Infantilismul reprezenta o reacţie la o ameninţare fără precedent
împotriva civilizaţiei, în integralitatea ei. Poate că asta era adevărat pentru indivizi, dar era o
explicaţie prea simplistă atunci când se aplica la întreaga umanitate.
Impactul Crizei Trisolariene asupra societăţii era mult mai adânc decât îşi imaginaseră
oamenii la început. Pentru a oferi câteva analogii imperfecte, în termeni biologici, era
echivalentul momentului când strămoşii mamiferelor ieşiseră din ocean pe uscat. În termeni
religioşi, era la fel cu momentul când Adam şi Eva fuseseră alungaţi din Eden. În termeni
istorici şi sociologici… nu există analogii potrivite, fie ele şi imperfecte. Nimic din ce trăise
civilizaţia umană până atunci nu se putea compara cu Criza Trisolariană. Criza zdruncinase
însuşi fundamentul culturii, al politicii, al religiei şi al economiei. Deşi impactul atinsese cel
mai adânc miez al civilizaţiei, influenţa lui se manifesta mai iute la suprafaţă. Cauza esenţială
a Infantilismului Crizei putea fi găsită în interacţiunea dintre aceste manifestări şi
extraordinara inerţie a conservatorismului inerent al societăţii umane.
Exemplele clasice ale Infantilismului Crizei erau Proiectul Celor cu Faţa la Zid şi proiectul
Stelele, Destinaţia Noastră, ambele, eforturi internaţionale din cadrul ONU, iniţiative care
deveniseră curând incomprehensibile pentru oricine nu trăise în acea perioadă. Proiectul
Celor cu Faţa la Zid a schimbat istoria şi a influenţat într-atât cursul civilizaţiei, încât ar
trebui discutat într-un alt capitol. Aceleaşi elemente care au dus la naşterea măreţului Proiect
al Celor cu Faţa la Zid au conceput simultan şi proiectul Stelele, Destinaţia Noastră. Acel
proiect, pe de altă parte, a dispărut curând după lansare şi nu s-a mai auzit de el după aceea.
Existaseră două imbolduri pentru proiectul Stelele, Destinaţia Noastră: mai întâi, creşterea
puterii ONU la începutul Crizei şi apoi, geneza şi popularitatea Escapismului.
Criza Trisolariană reprezenta primul moment când toată umanitatea s-a confruntat cu un
inamic comun şi a fost cât se poate de normal să-şi pună cu toţii speranţele în ONU. Chiar şi
conservatorii fură de acord că ONU trebuia să fie reformat din temelii şi să i se acorde mai
multă putere şi mai multe resurse. Radicalii şi idealiştii insistau pentru o Uniune a Terrei şi
pentru transformarea ONU în guvern mondial.
Ţările mici, mai ales, îşi doreau creşterea puterii ONU deoarece vedeau Criza ca pe o ocazie
de a primi mai multă tehnologie şi mai mult ajutor economic. Marile puteri, pe de altă parte,
reacţionară cu răceală la această propunere. De fapt, toate marile puteri investiră mult în
apărarea spaţială după începerea Crizei. În parte, deoarece îşi dăduseră seama că participarea
lor la apărarea spaţială va întări puterea lor naţională şi statutul lor politic în cadrul relaţiilor
internaţionale viitoare. Şi, pe de altă parte, şi fiindcă îşi doriseră dintotdeauna să investească
într-o asemenea cercetare fundamentală la scară mare, dar cererile naţionale, ale propriilor
cetăţeni şi restricţiile impuse de politica internaţională făcuseră practic imposibile astfel de
eforturi în trecut. Într-un anume fel, Criza Trisolariană le oferea liderilor marilor puteri o
oportunitate similară celei oferite lui Kennedy de Războiul Rece – similară, dar cu câteva
ordine de mărime mai importantă. În timp ce toate marile puteri se fereau să-şi plaseze
eforturile sub egida ONU, din cauza valului crescând de apeluri pentru o globalizare
adevărată, au fost obligate să cedeze Organizaţiei Naţiunilor Unite câteva angajamente
politice simbolice, pe care nu aveau intenţia să le onoreze. Sistemul de apărare spaţială comun
susţinut de ONU, de exemplu, a primit foarte puţin ajutor substanţial de la marile puteri.
 În istoria Erei Crizei timpurii, Secretarul General ONU Say a fost o figură-cheie. Ea a crezut
că venise timpul pentru o nouă ONU şi a susţinut transformarea instituţiei din ceea ce era,
ceva mai mult decât un loc de întâlnire al marilor puteri şi un forum internaţional, într-un
organism politic independent cu puterea de a coordona într-adevăr construirea mecanismelor
de apărare a sistemului solar.
Pentru atingerea acestui scop, ONU avea nevoie de suficiente resurse, o cerinţă care părea
imposibil de îndeplinit din cauza realităţilor relaţiilor internaţionale. Proiectul Stelele,
Destinaţia Noastră a fost o încercare a lui Say de a obţine asemenea resurse pentru ONU.
Indiferent de rezultate, simpla încercare a reprezentat mărturia inteligenţei politice şi a
imaginaţiei ei.
Baza acestui proiect a fost Convenţia Spaţială, care era un produs al politicilor
premergătoare Crizei. Concepută pe baza principiilor adoptate în cadrul Legii Convenţiei
Mării şi a Tratatului Antarctic, Convenţia Spaţială a fost negociată şi pregătită într-o perioadă
lungă de timp. Dar Convenţia Spaţială pre-Criză se limita la resurse aflate dincoace de
Centura Kuiper, pe când Criza Trisolariană a obligat naţiunile lumii să-şi îndrepte privirea
mult mai departe.
Deoarece oamenii nu reuşiseră nici măcar să pună piciorul pe Marte, orice discuţie despre
spaţiul extraterestru era lipsită de sens, cel puţin înainte de data de expirare a Convenţiei
Spaţiale, la cincizeci de ani după ce a fost scrisă. Dar marile puteri considerară Convenţia ca
modalitatea perfectă pentru teatrul politic şi au amendat-o, introducând clauze privitoare la
resursele din afara Sistemului Solar. Amendamentul prevedea ca dezvoltarea resurselor
naturale dincolo de Centura Kuiper şi alte activităţi economice legate de acestea să aibă loc
sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Amendamentul definea în amănunte extrem de
precise „resursele naturale”, dar, în fond, expresia respectivă se referea la resursele care nu
fuseseră încă acaparate de civilizaţii non-umane. Acest tratat mai oferea şi prima definiţie
legală internaţională pentru „civilizaţie”. Din punct de vedere istoric, acest document era
supranumit Amendamentul Crizei.
Al doilea imbold pentru proiectul Stelele, Destinaţia Noastră a fost Escapismul. În acel
moment, mişcarea escapistă se afla doar în primele ei stadii şi consecinţele activităţii ei nu
erau încă vizibile, astfel că mulţi o considerau încă o alegere valabilă pentru o umanitate
aflată în criză. Într-o asemenea situaţie, alte stele, mai ales stelele cu planetele lor proprii,
deveneau foarte valoroase.
Rezoluţia iniţială propunea ca proiectul Stelele, Destinaţia Noastră să ceară ONU să
organizeze licitarea drepturilor asupra unor anumite stele şi a planetelor acestora. În proiect,
participanţii la licitaţie erau reprezentaţi de state, companii, ONG-uri şi persoane fizice, iar
banii obţinuţi din licitaţie urmau să fie folosiţi pentru a finanţa cercetarea fundamentală a
ONU pentru un sistem de apărare a Sistemului Solar. Secretarul General Say a explicat că
universul avea o mulţime de stele. Existau mai mult de trei sute de mii de stele doar pe un
perimetru cosmic de până la o sută de ani-lumină de Sistemul Solar şi mai mult de zece
milioane într-unul de până la o mie de ani-lumină. O estimare prudentă sugera că cel puţin o
zecime dintre aceste stele aveau planete. Licitarea unui mic procent dintre ele nu avea să
afecteze prea mult viitorul dezvoltării spaţiale.
Această rezoluţie neobişnuită a ONU stârnise un interes larg şi o atenţie mărită. Membrii
permanenţi din CAP (Consiliul de Apărare Planetară) reflectară îndelung, dar hotărâră că
adoptarea ei nu ar fi condus la consecinţe adverse în viitorul previzibil. Pe de altă parte, dacă
ar fi votat împotrivă ar fi avut de suportat costuri greu de plătit în climatul politic
internaţional. Totuşi, urmaseră dezbateri şi se făcuseră compromisuri, iar versiunea finală a
rezoluţiei care trecuse se limitase la stelele aflate la o depărtare de mai mult de o sută de ani-
lumină.
 Proiectul a fost oprit aproape imediat ce începuse, dintr-un motiv simplu: nimeni n-a
cumpărat stelele. În total, s-a licitat doar pentru şaptesprezece stele şi toate la preţul de
rezervă minim. ONU a câştigat în total doar vreo patruzeci de milioane de dolari.
Niciunul dintre ofertanţii câştigători nu şi-a declinat vreodată public identitatea. Oamenii
făcuseră diverse speculaţii asupra motivelor pentru care aceştia cheltuiseră atât de mulţi bani
pentru a cumpăra o bucată de hârtie inutilă – chiar dacă se presupunea că bucata aceea de
hârtie reprezenta un instrument legal obligatoriu. Poate că era un sentiment interesant să
posezi o altă lume, dar ce rost avea, de vreme ce puteai doar s-o vezi, nu şi s-o atingi?! Şi, de
fapt, unele dintre stele nici măcar nu erau vizibile cu ochiul liber.
Say nu considerase niciodată acest proiect ca fiind un eşec. Susţinuse că rezultatele au fost
la înălţimea aşteptărilor. Esenţialmente, fusese o proclamaţie politică a ONU.
Proiectul Stelele, Destinaţia Noastră a fost repede dat uitării. A reprezentat un exemplu
clasic de comportament ieşit din comun al societăţii umane de la începutul Crizei.
 ERA CRIZEI, ANUL 4. YUN TIANMING
La o zi după ce s-a hotărât să-i cumpere o stea lui Cheng Xin, Yun Tianming sună la
numărul afişat pe website-ul Biroului Chinez al Programului proiectul Stelele, Destinaţia
Noastră.
Apoi îl sună pe Hu Wen ca să afle nişte informaţii esenţiale despre Cheng Xin, cum ar fi
adresa de contact, numărul de identificare personală şi aşa mai departe. Se aştepta la orice fel
de reacţii din partea lui Wen, drept răspuns la cererea lui: sarcasm, milă, uimire. Dar, după o
pauză lungă, nu auzi decât un suspin uşor.
— Nu e nicio problemă, îi spuse Wen. Dar probabil că nu se află în China acum.
— Te rog doar să nu-i spui că o caut eu.
— Nu-ţi face griji. N-o s-o întreb direct.
În ziua următoare, Tianming primi un mesaj de la Wen cu toate informaţiile pe care le
ceruse, cu excepţia ocupaţiei lui Cheng Xin. Wen îi explică faptul că nimeni nu ştia unde
plecase Cheng Xin după ce absolvise Academia de Tehnologie a Zborului Spaţial cu un an în
urmă. Tianming văzu că erau două adrese ale ei: una, în Shanghai şi alta, la New York.
În după-amiaza aceea, Tianming îi ceru doctorului Zhang să-i permită să plece din spital şi
să rezolve o treabă. Doctorul ar fi vrut să vină cu el, dar Tianming insistă să meargă singur.
Luă un taxi şi ajunse la Biroul UNESCO din Beijing. După Criză, fiecare birou al ONU din
Beijing se dezvoltase rapid, şi UNESCO deţinea acum mai toată clădirea de birouri din afara
Autostrăzii Inel No.44.
O hartă stelară gigantică îl întâmpină pe Tianming la intrarea în biroul spaţios al
proiectului Stelele, Destinaţia Noastră. Linii argintii uneau stelele din constelaţii, pe un fond
negru ca smoala. Tianming văzu că harta era afişată pe un monitor cu înaltă definiţie şi un
computer din apropiere permitea transfocarea şi căutarea. Biroul era gol, cu excepţia unei
recepţioniste.
Tianming se prezentă şi recepţionista se ridică, plecând entuziasmată, şi se întoarse cu o
femeie blondă.
— Dumneaei este directorul UNESCO Beijing, explică recepţionista. Şi este şi unul dintre
oamenii responsabili de implementarea proiectului Stelele, Destinaţia Noastră în regiunea
Asia-Pacific.
Directoarea păru foarte încântată să-l cunoască pe Tianming. Îl ţinu de mână şi-i spuse,
într-o chineză fluentă, că era primul chinez care-şi exprima interesul şi dorea să cumpere o
stea. Ar fi preferat o ceremonie care să genereze cât mai multe relatări în mass-media, dar se
abţinea, din respect pentru intimitatea lui. Părea destul de amărâtă că pierde o asemenea
şansă de a face publicitate pentru proiect.
„Nu-ţi fie teamă”, gândi Tianming. „Nu va mai fi niciun chinez la fel de prost ca mine”.
În încăpere intră un bărbat între două vârste, cu ochelari, foarte bine îmbrăcat. Directoarea
i-l prezentă drept doctorul He, cercetător la Observatorul din Beijing. Astronomul avea să-l
ajute pe Tianming cu detaliile cumpărării. După ce ieşi directoarea, doctorul He îl invită pe
Tianming să ia loc şi ceru să se aducă ceai.
— Vă simţiţi bine? îl întrebă pe Tianming.
Tianming ştia că nu arată prea sănătos. Dar, după ce oprise chimioterapia, care fusese ca o
tortură, se simţea acum mult mai bine şi aproape simţea că primise o nouă şansă de la viaţă.
Ignorând întrebarea doctorului He, repetă cererea pe care o făcuse deja la telefon.
— Doresc să cumpăr o stea ca s-o dăruiesc. Drepturile de proprietate asupra stelei vor

4 Fourth Ring Road este o autostradă de centură a oraşului Beijing, care are o formă mai degrabă
dreptunghiulară (n. tr.).
trebui să fie înregistrate pe numele beneficiarei. Nu voi oferi informaţii personale despre
mine şi doresc ca identitatea mea să rămână secretă pentru ea.
— Nu e nicio problemă. Aveţi idee ce fel de stea doriţi să cumpăraţi?
— Cât mai aproape de Terra posibil. O stea cu planete. Ideal, cu planete asemănătoare
Terrei, spuse Tianming, privind la harta stelară.
— Conform cifrei avansate de dumneavoastră, acest lucru este imposibil, spuse doctorul
He, dând din cap. Preţurile de pornire pentru stele cu aceste caracteristici sunt mult prea
mari. Puteţi cumpăra doar o stea fără planete şi nu va fi prea aproape. Vreau să vă spun ceva:
suma de bani pe care o oferiţi este prea mică şi pentru stele fără planete. Dar, după apelul
dumneavoastră de ieri, luând în consideraţie faptul că sunteţi prima persoană din China care-
şi exprimă acest interes, am decis să micşorăm preţul de pornire a licitaţiei unei stele, ca să se
potrivească ofertei dumneavoastră.
Îşi mişcă mouse-ul pentru a mări imaginea unei regiuni de pe harta stelară:
— Iat-o, aceasta este. Spuneţi da şi este a dumneavoastră.
— Cât de departe este?
— E la aproximativ două sute optzeci şi şase virgulă cinci ani-lumină de aici.
— E prea departe.
Doctorul He izbucni în râs.
— Trebuie să recunosc că nu sunteţi chiar atât de neştiutor în ale astronomiei. Gândiţi-vă:
chiar are vreo importanţă dacă se găseşte la două sute optzeci şi şase sau la două sute optzeci
şi şase de miliarde de ani-lumină?
Tianming se gândi. Astronomul avea dreptate. Nu avea nicio importanţă.
— Această stea are un avantaj formidabil, spuse doctorul He. Se poate vedea cu ochiul
liber. După părerea mea, estetica are o foarte mare importanţă atunci când cineva cumpără o
stea. Este mult mai bine să ai o stea îndepărtată, pe care s-o poţi vedea, decât o stea apropiată,
dar care să nu se vadă. În fond, tot ce putem face este să ne uităm la ele, nu-i aşa?
Tianming încuviinţă. Cheng Xin o să poată vedea steaua. Asta e bine.
— Cum se numeşte?
— Steaua a fost catalogată prima oară de Tycho Brahe, cu sute de ani în urmă, dar nu a
primit un nume. Are doar un număr.
Doctorul He mişcă mouse-ul peste punctul strălucitor şi un şir de litere şi de cifre apăru în
dreptul ei: DX3906. Apoi, cu răbdare, astronomul îi explică lui Tianming ce reprezentau
literele şi cifrele, tipul de stea, magnitudinea absolută şi cea aparentă, localizarea pe secvenţa
principală şi aşa mai departe.
Formularistica pentru cumpărare nu dură prea mult timp. Doi notari lucrară cu doctorul
He pentru a se asigura că totul este în bună ordine. Apoi îşi făcu din nou apariţia directoarea,
însoţită de doi oficiali de la Programul de Dezvoltare al ONU şi de la Comitetul ONU pentru
Resursele Naturale. Recepţionista aduse o sticlă de şampanie şi sărbătoriră cu toţii
evenimentul.
Directoarea declară că actul de proprietate al stelei DX3906 îi era de acum acordat lui
Cheng Xin şi îi prezentă lui Tianming un dosar cu coperte din piele neagră, ce părea foarte
scump:
— Steaua dumneavoastră.
După plecarea oficialilor, doctorul He se întoarse spre Tianming:
— Puteţi să nu-mi răspundeţi, dacă vi se pare nepotrivit, dar nu cumva aţi cumpărat
această stea pentru o fată?
Tianming ezită preţ de o clipă, dar apoi încuviinţă.
— Ce fată norocoasă! oftă doctorul He. E bine să fii bogat.
— O, vă rog, spuse recepţionista. Scoase limba la doctorul He. Bogat? Chiar dacă ai avea
treizeci de miliarde de yuani, i-ai cumpăra o stea iubitei tale? Auzi la el! Nu am uitat ce ai spus
acum două zile.
Doctorul He păru destul de jenat. De fapt, îi era teamă că-l va da de gol în legătură cu
părerea lui despre proiectul Stelele, Destinaţia Noastră: Această farsă pusă la cale de ONU
mai fusese utilizată de un grup de escroci cu zece ani înainte. Atunci vânduseră teren pe Lună
şi pe Marte. Ar fi o minune dacă cineva s-ar păcăli din nou!
Din fericire, recepţionista abordă o altă perspectivă:
— Nu are niciun fel de legătură cu banii. Este vorba despre o dragoste romantică. De
romantism! Eşti capabil să-l înţelegi?
În tot timpul cât Tianming cumpărase steaua, tânăra îi aruncase ocheade din când în când,
de parcă ar fi fost un personaj de basm. Expresia de pe faţa ei fusese iniţial una de curiozitate,
apoi de uluire şi în final, de admiraţie. În cele din urmă, în timp ce i se oferea dosarul elegant
cu coperte din piele neagră ce conţinea actul de proprietate al stelei, chipul i se umpluse de
invidie.
Doctorul He încercă să schimbe subiectul:
— Vom trimite documentele legale la beneficiar cât mai curând posibil. Conform
instrucţiunilor dumneavoastră, nu vom dezvălui nicio informaţie despre dumneavoastră. Nici
dacă am dori, nu am putea face asta – atenţie, nici nu ştiu cum vă numiţi!
Se ridică şi privi afară pe fereastră. Se făcuse deja întuneric.
— Urmează să vă duc să vedeţi steaua dumneavoastră – scuze, voiam să spun steaua pe care
aţi cumpărat-o pentru ea.
— Putem s-o vedem de pe acoperişul clădirii?
— Nu. În oraş e prea multă poluare luminoasă. Trebuie să ne ducem departe, în suburbii.
Dacă nu vă simţiţi bine, pot să vin să vă iau într-o altă zi.
— Să mergem acum. Chiar vreau s-o văd!
Drumul cu maşina dură mai mult de două ore, până când marea strălucitoare care era
Beijingul rămase mult în spatele lor. Pentru a evita luminile maşinilor care treceau pe lângă ei,
doctorul He scoase maşina de pe drum şi conduse până ajunseră pe un câmp. Apoi stinse
farurile şi ieşiră. Pe cerul toamnei târzii stelele străluceau deosebit de puternic.
— Vedeţi Carul-Mare? Imaginaţi-vă o diagonală a patrulaterului format din cele patru stele
şi prelungiţi-o. Da, exact în direcţia aceea. Puteţi vedea cele trei stele care formează un
triunghi? Trageţi o linie de la vârful triunghiului, perpendiculară pe baza lui şi continuaţi s-o
prelungiţi. O vedeţi acum? Da, chiar acolo. E steaua dumneavoastră – steaua pe care i-aţi
dăruit-o.
Tianming arătă pe rând spre două stele, dar doctorul He îi spuse că niciuna nu este cea
bună.
— Este între cele două, dar puţin mai la sud. Magnitudinea ei aparentă este cinci virgulă
cinci. În mod normal, trebuie să fii instruit ca s-o găseşti. Dar în seara asta vremea este ideală,
aşa că o s-o puteţi vedea. Încercaţi aşa: nu o căutaţi direct. Mişcaţi-vă privirea puţin spre
lateral. Vederea dumneavoastră periferică tinde să fie mai sensibilă la lumina slabă. După ce o
găsiţi, veţi putea să vă mişcaţi privirea înapoi…
Cu ajutorul doctorului He, Tianming reuşi în cele din urmă să vadă steaua DX3906. Era
palidă şi trebuise s-o caute iar şi iar, de fiecare dată când îi slăbea concentrarea. Deşi oamenii
îşi închipuie de obicei că stelele sunt argintii, observaţia atentă a arătat că fiecare are o culoare
diferită. DX3906 era roşu-închis.
Doctorul He îi promise că-i va da câteva materiale care să-l ajute să găsească steaua în
diferite anotimpuri.
— Aveţi noroc, la fel cum are şi fata care a primit cadoul dumneavoastră, spuse doctorul
He.
 — Nu cred că pot spune că am noroc. Sunt pe punctul de a muri.
Doctorul He nu păru surprins de această revelaţie. Îşi aprinse o ţigară şi o fumă tăcut. După
o vreme, spuse:
— Chiar şi aşa, consider că sunteţi binecuvântat. Cei mai mulţi nu aruncă, nici până în
ziua morţii, măcar o privire spre universul de dincolo de lumea în care trăim.
Tianming îl privi pe doctorul He preţ de o clipă, apoi privi înapoi cerul şi o găsi pe DX3906
cu uşurinţă. Fumul ţigării doctorului He plutea în faţa ochilor săi şi steaua cea palidă clipea
prin vălul acesta. Voi pleca din lumea asta înainte ca ea s-o vadă.
Sigur, steaua pe care o vedea şi steaua pe care avea s-o vadă ea erau doar nişte imagini vechi
de 286 de ani. Raza slabă de lumină trebuise să traverseze trei secole până să întâlnească
retinele lor. Alţi 286 de ani trebuiau să treacă înainte ca lumina stelei din acest moment să
ajungă pe Terra. Până atunci, Cheng Xin se va fi făcut praf şi pulbere.
Cum va fi viaţa ei? Poate că-şi va aminti că, în marea de stele, e una care-i aparţine.

Aceasta avea să fie ultima zi a lui Tianming.

Dorea să o marcheze într-un mod special, dar nu găsea nimic. Se trezi la ora şapte, ca de
obicei. Un fascicul de lumină căzu în locul obişnuit de pe perete. Vremea nu era grozavă, dar
nu era nici prea rea. Cerul avea aceeaşi culoare albastru-cenuşie. Stejarul din faţa ferestrei era
lipsit de frunze (în loc să-şi fi păstrat, să zicem, în mod simbolic, o frunză răzleaţă). Chiar şi
micul său dejun fu acelaşi.
Era o zi ca oricare alta din viaţa lui de douăzeci şi opt ani, unsprezece luni şi şase zile.
Asemenea lui Lao Li, Tianming nu-şi informase familia despre decizia lui. Încercase să
scrie o notă care să-i fie dată tatălui său după efectuarea procedurii, dar renunţase, deoarece
nu se putea gândi ce să spună.
La zece, intră în camera de eutanasiere singur, liniştit, de parcă s-ar fi dus la consultaţia lui
zilnică. Era a patra persoană din oraş care trecuse prin această procedură, aşa că nu exista prea
mult interes din partea presei. Erau doar cinci persoane în încăpere: doi notari, un director, o
asistentă medicală şi un om din conducerea spitalului. Doctorul Zhang nu era acolo.
Putea să moară liniştit.
Conform cererii sale, încăperea nu era decorată. În jurul său se aflau doar pereţii albi şi
nedecoraţi ai unei încăperi obişnuite de spital. Se simţea bine.
Îi explică directorului că era familiarizat cu procedura şi că nu avea nevoie de el. Directorul
încuviinţă şi se duse în spatele peretelui de sticlă cu vedere dintr-o singură parte. Notarii îşi
terminară sarcina în ce-l privea, apoi îl lăsară singur cu asistenta medicală. Aceasta nu mai
părea să sufere de neliniştea şi teama pe care le simţise prima dată. Cu o mişcare sigură şi
blândă, îi perforă vena cu acul. Tianming simţi că exista o legătură ciudată între el şi asistentă.
În fond, avea să fie ultima persoană care avea să rămână cu el până la sfârşit, pe lumea asta. Ar
fi vrut să ştie cine îl adusese pe lume cu douăzeci şi nouă de ani în urmă. Acel obstetrician şi
această asistentă aparţineau numărului mic de oameni care încercaseră efectiv să-l ajute în
viaţă. Dorea să le mulţumească.
— Mulţumesc.
Asistenta îi zâmbi şi plecă cu paşi neauziţi, ca de pisică.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 5. Pentru NU, selectaţi 0.
Se născuse într-o familie de intelectuali, dar părinţilor lui le lipsea competenţa politică şi
iscusinţa socială, aşa că nu avuseseră succes în vieţile lor. Deşi nu trăiau viaţa elitelor,
insistaseră să-i ofere lui Tianming o educaţie pe care o considerau demnă de elite. Nu avea
voie să citească altceva decât cărţi clasice şi nu avea voie să asculte altceva decât muzică
clasică. Prietenii pe care încerca să şi-i facă trebuia să provină din familii pe care părinţii săi le
considerau cultivate şi rafinate. I-au spus lui Tianming că oamenii din jurul lor erau vulgari şi
că preocupările le erau comune. Prin comparaţie, gusturile le erau mult superioare.
În şcoala primară, Tianming reuşise să-şi facă câţiva prieteni, dar nu-i invitase niciodată
acasă să se joace. Ştia că părinţii lui nu i-ar fi permis să se împrietenească cu copii atât de
„vulgari”. Înainte să ajungă în gimnaziu, insistenţa puternică a părinţilor pentru o educaţie
elitistă îl transformase într-un singuratic absolut. Tot atunci, părinţii lui divorţaseră, după ce
tatăl său întâlnise o tânără care vindea asigurări. Mama lui se recăsătorise cu un antreprenor
bogat.
Şi astfel, ambii lui părinţi se aleseseră cu genul de oameni „vulgari” de care îi spuseseră lui
Tianming să se ferească şi-şi dăduseră seama în cele din urmă că nu aveau autoritatea morală
să-i impună acel tip de educaţie. Dar ce-i făcuseră deja lui Tianming fusese de-ajuns. Nu
putea scăpa de creşterea pe care i-o dăduseră şi care era ca un set de cătuşe cu arc. Cu cât
încerca să se elibereze, cu atât îl strângeau mai tare. În timpul anilor de liceu, deveni din ce în
ce mai singur, din ce în ce mai sensibil şi se îndepărtă din ce în ce mai mult de ceilalţi.
Toate amintirile sale din copilărie şi din tinereţe erau cenuşii.
Apăsă 5.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 2. Pentru NU, selectaţi 0.
Îşi imaginase că universitatea va fi un loc înspăimântător: un mediu nou şi ciudat, o
mulţime de oameni noi şi ciudaţi, mai multe lucruri cu care să se lupte pentru a se adapta. Şi,
când intrase pentru prima oară la facultate, aproape totul se potrivise aşteptărilor lui.
Până când o întâlnise pe Cheng Xin.
Tianming se mai simţise atras de fete şi mai înainte, dar nu în felul acela. Simţea cum tot ce
era în jur, tot ce fusese rece şi ciudat era acum cuprins de o lumină solară caldă. La început, nu
înţelesese de unde venea lumina aceea. Era ca un soare pe care-l vezi printr-un văl gros de
nori şi care le apare celor care se uită la el ca un disc palid. Şi numai când dispare îşi dau
oamenii seama că acela era locul de unde izvora întreaga lumină a zilei. Soarele lui Tianming
dispăruse la începutul vacanţei de o săptămână din jurul Zilei Naţionale, când Cheng Xin
plecase de la facultate ca să-i vadă pe ai ei. Tianming simţise că totul din jur devenise
întunecat şi cenuşiu.
Era aproape sigur că mai erau şi alţi băieţi care simţeau acelaşi lucru pentru Cheng Xin.
Dar el nu suferea la fel ca ceilalţi băieţi, fiindcă el nu-şi făcea niciun fel de speranţe în legătură
cu dorul lui. Ştia că fetelor nu le plăceau detaşarea şi sensibilitatea lui. Tot ce putea să facă era
s-o privească de la distanţă, scăldată în lumina caldă pe care o împrăştia, apreciind în pace
frumuseţea primăverii.
La început, Cheng Xin îi dădu impresia lui Tianming că este taciturnă. Femeile frumoase
nu erau de obicei reticente, dar ea nu era deloc regina Gheţii. Vorbea puţin, dar asculta,
asculta cu adevărat. Atunci când vorbea cu cineva, privirea ei atentă şi calmă făcea
interlocutorul să simtă că este important pentru ea.
Cheng Xin era diferită de celelalte fete drăguţe cu care fusese coleg Tianming la liceu. Ea
nu-i ignora existenţa. De fiecare dată când îl vedea, îi zâmbea şi-l saluta. De câteva ori, când
colegii planificaseră escapade şi petreceri, organizatorii uitaseră – în mod intenţionat sau nu
– să-l invite şi pe Tianming. Dar Cheng Xin îl găsea şi-l invita. Mai târziu, ea deveni prima
dintre colegi care-l strigă pur şi simplu Tianming fără să mai folosească şi numele lui de
familie. În interacţiunile lor – aşa limitate cum erau – cea mai profundă impresie lăsată de
Cheng Xin în inima lui Tianming fu simţământul că ea era singura care-i înţelegea
vulnerabilităţile şi căreia părea să-i pese de durerea pe care ar fi putut s-o resimtă.
Dar Tianming nu pusese mai mult preţ pe acest lucru decât era cazul. Era exact aşa cum
spusese Hu Wen: Cheng Xin era drăguţă cu toţi.
Îşi amintea în mod special de o întâmplare anume: el şi câţiva colegi, urcau pe un munte
mic. Cheng Xin se opri brusc, se aplecă şi luă ceva de pe treptele de piatră ale traseului.
Tianming văzu că era o omidă urâtă, moale şi umedă care se răsucea pe degetele ei pale. O altă
fată de lângă ea îi strigă: „Vai, ce scârbos! De ce o atingi?” Dar Cheng Xin o puse cu grijă pe
iarba de lângă cărare. Pentru că cineva ar putea s-o calce.
De fapt, Tianming avusese foarte puţine conversaţii cu Cheng Xin. În cei patru ani de
facultate, putea să-şi amintească că vorbise cu ea între patru ochi doar de două ori.
Era o seară răcoroasă de început de vară. Tianming se urcase pe terasa de pe acoperişul
bibliotecii, locul lui favorit. Puţini colegi veneau aici şi putea fi singur cu gândurile lui. Cerul
nopţii se limpezise după o furtună de vară. Până şi Calea Lactee, pe care nu o puteai vedea de
obicei, acum strălucea pe cer.
— Chiar seamănă cu un drum făcut din lapte!5
Tianming se uită la cea care vorbise. O briză îi tulbură şuviţele de păr ale lui Cheng Xin,
amintindu-i de visul său. Apoi el şi Cheng Xin priviră galaxia împreună.
— Atâtea stele. Arată ca o ceaţă, spuse Tianming.
Cheng Xin se întoarse spre el şi-i arătă campusul universitar şi oraşul de sub ei:
— Şi acolo este foarte frumos. Nu uita, acolo trăim, nu într-o galaxie îndepărtată.
— Dar nu studiem ca să devenim ingineri aerospaţiali? Ţelul nostru este să plecăm de pe
Terra.
— Dar asta, ca să facem viaţa de aici să fie mai bună, nu ca să părăsim planeta.
Tianming înţelesese că Cheng Xin dorise doar să-i atragă atenţia politicos asupra detaşării
şi singurătăţii sale. Dar nu ştiu ce să-i răspundă. Nu fusese niciodată atât de aproape de ea.
Poate că doar îşi imagina, dar i se păru că putea să-i simtă căldura trupului. Ar fi dorit ca briza
să-şi schimbe direcţia, pentru ca nişte şuviţe din părul ei să-i atingă faţa.
Cei patru ani de facultate se sfârşiră. Tianming nu reuşise să intre la secţia postuniversitară
pentru doctoranzi, dar Cheng Xin fu acceptată cu uşurinţă în cadrul programului
postuniversitar de la universitatea lor. Se dusese acasă pe timpul verii de după absolvirea
facultăţii, dar Tianming zăbovea prin campus. Singurul lui scop era s-o vadă din nou la
începutul noului an universitar. Şi, pentru că nu avea voie să stea în cămine, închiriase o
cameră prin apropiere şi încercase să-şi găsească de lucru în oraş. Trimisese nenumărate
exemplare ale CV-ului său şi fusese la fiecare interviu, dar nu ieşi nimic. Şi, înainte să-şi dea
seama, vara luase sfârşit.
Tianming se întorsese în campus, dar nu reuşise s-o găsească pe Cheng Xin. Pusese nişte
întrebări discrete şi descoperi că ea şi îndrumătorul ei plecaseră la Institutul Postuniversitar
pentru Doctoranzi de la Academia de Tehnologie a Zborului Spaţial de la Shanghai, unde
urma să-şi continue studiile de doctorand. Şi tot în ziua aceea, Tianming îşi găsi în sfârşit de
lucru la o firmă nouă, înfiinţată pentru transferul tehnologiei aerospaţiale civile, care avea
nevoie disperată de ingineri specializaţi.
Şi, uite aşa, soarele lui Tianming dispăruse. Cu inima grea, pătrunse în viaţa reală a
societăţii.
Apăsă 2.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 4. Pentru NU, selectaţi 0.
Imediat ce începuse să muncească, fusese fericit pentru o vreme. Descoperise că, spre
deosebire de colegii lui din facultate, oamenii din lumea afacerilor erau mult mai toleranţi şi
mai uşor de abordat. Îşi închipuia chiar că zilele lui de izolare şi de singurătate luaseră sfârşit.
Însă, după un şir de manevre politice de birou şi de afaceri ratate, înţelese cruzimile lumii
adevărate şi începu să se gândească cu nostalgie la zilele din campus. Se retrăsese din nou în
carapacea lui şi se izolase de oameni. Bineînţeles, consecinţele asupra carierei lui fură

5 Unii cititori anglofoni pot avea impresia că, aici, denumirea galaxiei noastre este tot „Calea Lactee”. Nu este
aşa. Denumirea chinezească pentru galaxie este de fapt Yinhe, sau „Fluviul de Argint”. Totuşi, toţi elevii chinezi
studiază limba engleză mulţi ani de zile (n. tr. Ken Liu).
dezastruoase. Chiar şi într-o întreprindere de stat ca a lui, competiţia era intensă. An după an
se scufundă tot mai mult.
În tot acel timp, Tianming ieşise cu două tinere, dar acele relaţii se fâsâiseră repede. Nu era
vorba doar despre faptul că Cheng Xin îi ocupase inima: ea avea să fie mereu, pentru el,
soarele din spatele vălului de nori. Tot ce-şi dorea era s-o poată privi, să-i simtă lumina şi
căldura. Nu îndrăznise să viseze că poate să se apropie de ea cu încă un pas. Nici măcar nu
căutase să afle veşti despre ea. Bănuia, dată fiind inteligenţa ei, că va pregăti un doctorat, dar
nu făcuse speculaţii în legătură cu viaţa ei personală. Principala barieră dintre el şi ea era
propria lui personalitate retrasă. Se luptase ca să-şi clădească propria viaţă, însă era prea greu.
Esenţialmente, Tianming nu era făcut să trăiască în societate, dar nici în afara ei. Îi lipseau
talentul de a se descurca în societate, dar şi resursele pentru a o ignora. Tot ce putea face era
să se ţină bine de margini, continuând să sufere. Nu avea nici cea mai palidă idee încotro se
îndrepta viaţa lui.
Şi, apoi, văzuse sfârşitul drumului.
Apăsă 4.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Pentru DA, selectaţi 1. Pentru NU, selectaţi 0.
Atunci când îi descoperiseră cancerul la plămâni, era deja în stadiul terminal. Poate că la
un moment dat existase un diagnostic greşit. Cancerul la plămâni se răspândea iute în corp,
aşa că nu mai avea mult de trăit.
Aflând diagnosticul, nu se speriase. Singura emoţie pe care o simţise fusese singurătatea.
Alienarea lui se tot acumulase, dar fusese ţinută în frâu de un baraj invizibil. Era un soi de
echilibru pe care îl putea îndura. Însă acum barajul se prăbuşise şi povara anilor de
singurătate acumulată îl copleşise ca apa unui ocean întunecat. Nu mai putea suporta.
Dorea s-o vadă pe Cheng Xin.
Fără să ezite, îşi luase un bilet de avion şi zbură la Shanghai chiar în după-amiaza aceea.
Dar, până să ajungă taxiul lui la destinaţie, fervoarea i se mai domolise. Îşi spusese că, de
vreme ce urma să moară, nu ar trebui s-o deranjeze. Nici măcar nu avea să-şi facă simţită
prezenţa. Dorea doar să se uite la ea de departe, ca un om care se îneacă şi încearcă să mai ia o
gură de aer înainte să se scufunde pentru totdeauna.
Stând în faţa porţii Academiei Tehnologiei Zborului Spaţial, se domolise şi mai mult.
Văzuse cât de iraţionale erau propriile lui acţiuni din ultimele ore. Chiar dacă Cheng Xin
plecase să-şi dea doctoratul, probabil că-şi terminase deja studiile şi era posibil să nici nu mai
lucreze aici. Vorbise cu paznicul din faţa porţii şi aflase că la academie lucrau mai mult de
douăzeci de mii de oameni şi că trebuia să cunoască departamentul exact, dacă dorea să
găsească pe cineva. Pierduse legătura cu foştii colegi şi nu putuse să-i dea nicio informaţie
paznicului.
Se simţise slăbit şi respirase cu greutate şi se aşezase jos puţin mai încolo de poartă.
Era încă posibil ca Cheng Xin să lucreze aici. Era aproape sfârşitul zilei de muncă şi, dacă
aştepta acolo, era posibil s-o vadă.
Poarta complexului Academiei era foarte mare. Litere mari, aurii, gravate pe peretele negru
şi scund de lângă ea înfăţişau numele oficial al instituţiei, care se extinsese mult faţă de zilele
când fusese înfiinţată. Dar oare un asemenea complex nu avea mai multe intrări? Se ridicase
în picioare cu efort şi-l întrebase pe paznic. Da, erau mai multe intrări.
Se îndreptase spre locul de dinainte încet, se aşezase şi aşteptase. Nu avea altceva de făcut.
Sorţii nu erau în favoarea lui: Cheng Xin ar fi trebuit încă să lucreze aici după absolvire. Ar
fi trebuit şi să fie la lucru în ziua aceea şi să nu fie plecată într-o deplasare de serviciu şi ar fi
trebuit să aleagă exact această poartă şi nu una dintre celelalte, când pleca de la birou.
Momentul acela semăna cu tot restul vieţii sale: o pândă plină de devotament pentru o rază
palidă de speranţă.
 Era sfârşitul zilei de muncă. Oamenii începuseră să plece din complex: unii pe jos, alţii pe
biciclete, unii cu maşina. Şuvoiul de oameni şi de maşini crescu şi apoi se subţie. După o oră
mai ieşeau doar câţiva întârziaţi.
Cheng Xin nu-şi făcuse apariţia.
Era sigur că nu o ratase, chiar dacă ar fi fost la volanul unei maşini. Asta însemna că nu mai
lucra aici sau poate că nu venise la lucru în ziua aceea sau poate că folosise o altă ieşire.
Lumina soarelui la apus prelungise umbrele clădirilor şi ale copacilor şi acestea păreau ca
nenumărate braţe întinse spre el din milă.
Rămăsese unde era până se înnoptase complet. Nu-şi mai amintea cum reuşise să oprească
un taxi care să-l ducă la aeroport, cum se întorsese înapoi în oraşul său şi cum ajunsese la
garsoniera lui de serviciu de la firmă.
Simţise că e deja mort.
Apăsă 1.
Doriţi să vă curmaţi viaţa? Aceasta este ultima întrebare. Pentru DA, selectaţi 3. Pentru NU,
selectaţi 0.
Ce şi-ar dori drept epitaf? Nu era sigur nici măcar dacă va avea un mormânt. Era foarte
scump să-ţi cumperi o parcelă de cimitir lângă Beijing. Chiar dacă tatăl său ar fi dorit să-i
cumpere una, sora lui probabil s-ar fi opus – ea era încă vie şi nu avea nici măcar o casă! Mai
mult ca sigur, cenuşa lui va fi depozitată într-un columbar de la Cimitirul Poporului
Babaoshan. Dar, dacă ar fi avut un mormânt, ar fi vrut să scrie aşa pe el:
A venit, a iubit, i-a dăruit o stea, a plecat.
Apăsă 3.

De cealaltă parte a geamului cu vedere unidirecţională se auzi gălăgie. Chiar în momentul

când Tianming apăsa pe butonul mouse-ului, uşa de la camera de eutanasiere se deschise larg
şi înăuntru se repeziră mai mulţi oameni.
Primul era directorul, care se repezi la butonul care oprea injectorul automat. Funcţionarul
superior din spital, care-l urma, se duse şi smulse din perete cablul de alimentare al
injectorului. După ei veni asistenta medicală, care scoase tubul ataşat la acul înfipt în braţul
lui Tianming cu atâta forţă încât acesta se strâmbă de durerea ascuţită pe care-o simţi la
ieşirea acului.
Se strânseră cu toţii în jurul tubului să-l examineze.
— A fost cât pe ce! Nu a pătruns niciunul dintre medicamente.
Apoi asistenta începu să-i bandajeze braţul din care curgea sânge.
O singură persoană rămăsese în spatele uşii camerei de eutanasiere.
Dar, pentru Tianming, întreaga lume se însenină: Cheng Xin.

Tianming simţi umezeala de pe piept – lacrimile lui Cheng Xin îi udaseră hainele.
Când o văzuse prima oară, i se păruse că nu s-a schimbat deloc. Dar acum observă că avea
părul mai scurt şi că nu-i mai acoperea umerii, ci se oprea la baza gâtului. Vârfurile şuviţelor
se cârlionţau frumos. Tot nu avea curajul să întindă mâna şi să-i atingă părul căruia îi dusese
dorul atât de mult.
Chiar că sunt inutil. Dar se simţea ca în rai.
Liniştea era ca pacea din paradis, iar Tianming dorea ca acea linişte să dureze cât mai mult.
Nu poţi să mă salvezi, îi spuse el în minte. Te voi asculta şi nu mă voi eutanasia. Dar voi
ajunge oricum în acelaşi loc. Sper că vei accepta steaua pe care ţi-am dăruit-o şi-ţi vei găsi
fericirea.
Cheng Xin păru să audă acest monolog interior. Îşi ridică capul. Era pentru prima oară
când ochii lor se întâlneau atât de aproape, mai aproape decât ar fi îndrăznit să viseze
vreodată. Ochii ei, pe care lacrimile îi făceau şi mai frumoşi, îi frângeau inima.
Dar, când ea vorbi în cele din urmă, ceea ce spuse nu era deloc ceea ce aşteptase:
— Tianming, ştiai că Legea Eutanasierii a fost votată special pentru tine?
 ERA CRIZEI, ANII 1-4. CHENG XIN
Începutul Crizei Trisolariene a coincis cu terminarea studiilor doctorale ale lui Cheng Xin
şi ea a fost selectată să se alăture grupului operativ care lucra la proiectarea sistemului de
propulsie pentru următoarea generaţie de rachete Marşul Lung 6. Altora, acesta li s-ar fi părut
locul de muncă perfect: important şi cu mare vizibilitate.
Dar Cheng Xin îşi pierduse entuziasmul pentru profesia aleasă. Treptat, ajunsese să
asemene rachetele chimice cu uriaşele coşuri industriale de fum din timpul primilor ani ai
Erei Industriale. Poeţii de pe vremea aceea lăudaseră aceste păduri de coşuri industriale,
crezând că simbolizau civilizaţia industrială. Oamenii lăudau acum rachetele în acelaşi mod,
crezând că simbolizau Era Spaţială. Dar, dacă umanitatea se baza pe rachete chimice, nu avea
să devină niciodată o rasă care să cucerească spaţiul cosmic cu adevărat.
Criza Trisolariană nu făcea decât să sublinieze acest lucru. Încercarea de a construi un
sistem de apărare a Sistemului Solar cu ajutorul unor rachete chimice era pur şi simplu o
nebunie. Cheng Xin se chinuise să-şi menţină deschise opţiunile şi alesese să urmeze un curs
de specializare în propulsia nucleară. După Criză, toate aspectele muncii în sistemul
aerospaţial căpătaseră importanţă şi până şi proiectului avionului spaţial de primă generaţie,
care fusese întârziat atâta timp, i se dăduse undă verde. Grupul ei operativ primise şi sarcina
proiectării prototipului pentru motoarele care aveau să fie utilizate de avion în zborul spaţial.
Din punct de vedere profesional, viitorul lui Cheng Xin părea luminos: competenţele ei erau
recunoscute şi, în sistemul aerospaţial chinez, cei mai mulţi ingineri îşi începuseră carierele
în proiectarea sistemelor de propulsie. Însă, de vreme ce ea considera că rachetele chimice
erau perimate, nu credea că va ajunge prea departe cu ele, pe termen lung. A te îndrepta în
direcţia greşită era mai rău decât să nu faci absolut nimic, iar munca ei îi cerea o atenţie şi o
concentrare absolute. Se simţea foarte nefericită.
Apoi i se oferi şansa de a lăsa rachetele chimice în urmă. Organizaţia Naţiunilor Unite
începuse să creeze tot felul de agenţii ce aveau de-a face cu apărarea planetară. Spre deosebire
de agenţiile ONU din trecut însă, aceste agenţii noi raportau direct CAP-ului şi aici lucrau
specialişti din diverse ţări. Sistemul aerospaţial chinez trimise mulţi oameni acestor agenţii.
Un înalt oficial îi oferi lui Cheng Xin un post nou: acela de consilier al directorului Centrului
pentru Planificarea Tehnologică al Agenţiei de Informaţii Strategice al CAP. Munca
umanităţii de culegere a informaţilor secrete în lupta împotriva trisolarienilor se concentrase
până acum asupra OTT7, dar Agenţia de Informaţii Strategice a CAP-ului, sau AIS 8 aveau să-şi
concentreze eforturile direct asupra Flotei Trisolariene şi asupra lumii de pe Trisolaris însăşi.
Aveau nevoie de oameni cu pregătire solidă în aspectele tehnice ale domeniului tehnologiei
aerospaţiale.
Cheng Xin acceptă postul fără ezitare.

Sediul AIS era situat într-o clădire veche de şase etaje, nu departe de clădirea ONU. Datând
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, clădirea avea ziduri groase şi era bine construită,
asemenea unui bloc masiv de granit. Când Cheng Xin intră pentru prima oară, după zborul
transpacific, simţi răcoarea dinăuntru, ca atunci când intrai într-un castel. Spaţiul nu semăna
deloc cu se aşteptase de la o agenţie de informaţii internaţională: îi amintea mai degrabă de
un loc unde se ţeseau intrigi bizantine pe şoptite.
Clădirea era aproape goală; ea fusese printre primii care se prezentaseră la lucru. Într-un
birou plin cu piese de mobilă neasamblate şi cu diverse cutii de ambalaj desfăcute, îl
6 Marşul Lung este o familie de rachete spaţiale operate de Republica Populară Chineză (n. tr.).
7 OTT, ETO în limba engleză, în original: OTT (Organizaţia Terra Trisolaris) (n. tr.).
8 AIS, PIA în limba engleză, în original (n. tr.).
cunoscuse pe şeful ei, directorul Centrului de Planificare Tehnologică al AIS.
Mihail Vadimov avea cam patruzeci de ani, era musculos, înalt şi vorbea limba engleză cu
un puternic accent rusesc. Preţ de câteva clipe, Cheng Xin nici nu-şi dăduse seama că vorbea
englezeşte. Se aşezase pe o cutie de carton şi i se plânsese că lucrase în industria aerospaţială
pentru mai mult de doisprezece ani şi că nu avea nevoie de niciun fel de asistenţă tehnică.
Toate ţările erau dornice să umple AIS cu propriii lor oameni, dar mult mai puţin dispuse să
ofere fonduri serioase şi tangibile. Apoi, păru să realizeze că-i vorbeşte unei tinere pline de
speranţă care fusese dezamăgită de discursul lui şi încercă s-o liniştească spunându-i:
— Dacă această agenţie reuşeşte să facă istorie – o şansă reală, chiar dacă nu va fi vorba
despre o istorie prea bună –, atunci numele noastre vor fi consemnate drept ale celor care au
venit primii aici!
Cheng Xin se bucură să afle că lucraseră amândoi în industria aerospaţială. Îl întrebă pe
Vadimov la ce lucrase. Acesta menţionă, imprudent, o perioadă cât fusese angajat cu contract
pe nava spaţială Buran. Şi că, apoi, lucrase ca director proiectant-şef pentru un număr de nave
spaţiale pentru transportul unor anumite mărfuri. Dar, după aceea, explicaţiile sale
deveniseră vagi. Declară că-şi petrecuse câţiva ani în diplomaţie, apoi se angajase într-un
„departament” care „se ocupa de acelaşi fel de lucruri de care ne ocupăm noi aici”.
— E mai bine să nu-ţi bagi nasul prea mult în CV-urile viitorilor tăi colegi, bine? îi spuse
Vadimov. Şi şeful e aici. Biroul lui este la etaj. Trebuie să bagi capul pe uşă şi să-l saluţi, dar
nu-l reţine prea mult timp.
Atunci când Cheng Xin intră în biroul spaţios al şefului AIS, fu întâmpinată imediat de
fumul gros de trabuc. Pe perete se afla un tablou mare. Imaginea din tablou era dominată de
un cer plumburiu şi de pământul abia perceptibil, acoperit de zăpadă; în depărtare, acolo
unde norii se întâlneau cu zăpada, se întrevedeau câteva siluete întunecate. La o examinare
mai atentă, ele se dovedeau a fi clădiri murdare cu un singur etaj, cu acoperiş de şindrilă,
printre care se iţeau câteva case în stil european cu două sau trei etaje. Datorită formei râului
din prim-plan şi altor indicii geografice, puteai ghici că era o imagine a oraşului New York de
la începutul secolului al XVIII-lea. Impresia copleşitoare transmisă de pictură era răceala,
despre care Cheng Xin descoperi că i se potriveşte destul de bine şi persoanei care era aşezată
sub tablou.
Lângă tabloul mare mai era unul mic. Subiectul principal din această pictură era o sabie
antică cu mâner auriu în formă de cruce şi cu o lamă curată şi strălucitoare, ţinută de o mână
acoperită de o mănuşă de protecţie din bronz – doar antebraţul era vizibil. Mâna ridica sabia
pentru a prinde o coroniţă împletită din flori albe, roşii şi galbene, care plutea pe apă. Spre
deosebire de tabloul mare, acest tablou era luminos şi colorat, dar transmitea şi el o senzaţie
neliniştitoare. Cheng Xin observă că florile din coroniţă erau acoperite cu pete de sânge.
Şeful AIS, Thomas Wade, un american, era mult mai tânăr decât se aşteptase Cheng Xin –
arăta mai tânăr decât Vadimov. Era şi mult mai arătos şi avea trăsături foarte clasice. Mai
târziu avea să tragă concluzia că aspectul lui clasic se datora mai mult chipului său lipsit de
expresie, ca al unei statui reci, lipsite de viaţă, transplantate din pictura rece din spatele lui.
Wade nu părea ocupat – biroul din faţa lui era complet gol şi nu se vedea nici urmă de vreun
computer sau de vreun document din hârtie. Îşi ridicase ochii în momentul când intrase ea,
dar revenise aproape imediat la contemplarea trabucului pe care-l ţinea în mână.
Cheng Xin se prezentă şi-şi exprimă plăcerea de a avea şansa să studieze sub coordonarea
lui şi continuă până când Wade îşi ridică ochii ca s-o privească.
Lui Cheng Xin i se păru că vede epuizare şi lene în ochii aceia, dar mai era şi ceva profund,
ceva tăios care-o făcea să se simtă stânjenită. Pe faţa lui Wade apăru un zâmbet, ca apa ce se
scurge dintr-o spărtură pe oglinda îngheţată a râului: nu se vedea niciun fir de căldură
adevărată şi nu reuşi s-o facă să se relaxeze.
 Încercase să-i răspundă cu un zâmbet de-ale ei, dar primele cuvinte din gura lui Wade o
făcuseră să-i împietrească şi chipul, şi trupul:
— Ţi-ai vinde mama unui bordel?
Cheng Xin dădu din cap în semn că nu, dar nici măcar nu încerca să răspundă: era
îngrozită că nu înţelesese ce-i spusese. Dar Wade îi făcu semn cu trabucul:
— Mulţumesc. Du-te şi ocupă-te de ce trebuie să rezolvi.
După ce-i spusese lui Vadimov ce se întâmplase, acesta râsese:
— E doar un banc cândva la modă în… meseria noastră. Se pare că e de pe vremea celui de-
al Doilea Război Mondial. Veteranii spuneau asta ca să râdă de novici. Ideea e că profesia
noastră este singura de pe Terra unde minciunile şi trădarea sunt chiar în inima a tot ce facem.
Trebuie să fim… flexibili când vine vorba de normele etice general acceptate. AIS s-a format
din două grupuri de oameni: unii sunt specialişti tehnici, ca tine, şi alţii sunt veterani ai unor
agenţii de spionaj din lumea întreagă. Aceste două grupuri au moduri diferite de a gândi şi de
a acţiona. Din fericire, sunt familiarizat cu amândouă şi te pot ajuta să te adaptezi la celălalt.
— Dar inamicul nostru este Trisolaris. Asta nu are nimic de-a face cu spionajul tradiţional.
— Unele lucruri rămân mereu la fel.

În cele câteva zile care urmară, se prezentară la datorie şi alţi noi angajaţi la PIA.
Majoritatea veneau din ţări care erau membre permanente ale CAP.
Erau politicoşi unii cu alţii, dar nu exista nicio picătură de încredere între ei. Experţii
tehnici nu erau sociabili şi se purtau în fiecare moment de parcă se fereau să nu fie jefuiţi.
Veteranii din spionaj erau gregari şi prietenoşi – dar se aflau mereu la pândă, încercând să
şterpelească câte ceva.
Era aşa cum prezisese Vadimov: oamenii aceştia erau mult mai interesaţi să se spioneze
unii pe alţii decât să culeagă informaţii despre Trisolaris.
La două zile după sosirea lui Cheng Xin, AIS îşi ţinuse prima adunare generală, chiar dacă
nu venise încă toată lumea. În afara şefului AIS, Wade, mai erau trei asistenţi-şefi: unul din
China, unul din Franţa şi unul din Marea Britanie.
Asistentul-şef Yu Weiming vorbi primul. Cheng Xin nu avea nicio idee despre ce lucrase el
în China – şi avusese genul acela de chip pe care ţi-l puteai aminti doar după nenumărate
şedinţe. Din fericire, nu avea obiceiul tipic pentru birocraţii chinezi, de a ţine discursuri
lungi, întortocheate. Deşi repeta platitudini despre misiunea AIS, măcar vorbea la obiect.
Asistentul-şef Yu spuse că înţelegea faptul că fiecare dintre angajaţii AIS fusese trimis acolo
de către propria lui ţară, ceea ce le impunea o dublă loialitate. AIS nu le cerea şi nici măcar nu
spera ca ei să pună loialitatea lor pentru agenţie mai presus de aceea faţă de propriile lor ţări.
Cu toate acestea, de vreme ce sarcina AIS era protejarea întregii rase umane, spera ca fiecare
dintre cei prezenţi să încerce măcar să menţină un echilibru între aceste două tipuri de
responsabilităţi. Având în vedere că AIS urma să lucreze direct împotriva ameninţării
trisolariene, trebuiau să devină agenţia cea mai solidară dintre noile agenţii.
În timp ce Asistentul-şef Yu ţinea discursul, Cheng Xin observă că Wade lovea picioarele
mesei şi-şi manevra încet scaunul, îndepărtându-l de masa din sala de conferinţe, de parcă nu
ar fi dorit să se afle acolo. Mai târziu, ori de câte ori cineva îi ceruse să spună câteva cuvinte,
scuturase din cap şi refuzase.
În cele din urmă, după ce vorbiră toţi cei care doriseră să vorbească, vorbi şi el. Arătând
spre vraful de cutii şi de rechizite de birou noi din sala de conferinţe, spuse:
— Aş vrea ca voi, ceilalţi, să vă ocupaţi singuri de aceste lucruri. Probabil că se referea la
detaliile administrative necesare începerii activităţii propriu-zise ale agenţiei. Vă rog să nu
irosiţi timpul meu sau pe al lor – şi aici arătă spre Vadimov şi angajaţii săi. Am nevoie ca
fiecare angajat din Centrul de Planificare Tehnologică, cu experienţă în ingineria zborului
spaţial, să rămână. Voi, ceilalţi, puteţi pleca.
În sala de conferinţe, mult mai puţin aglomerată acum, rămăseseră vreo doisprezece
oameni. Imediat ce se închiseseră uşile grele din lemn de stejar, Wade deschise gura şi aruncă
bomba:
— AIS trebuie să lanseze o sondă-spion spre Flota Trisolariană.
Angajaţii se priviră unii pe alţii uluiţi. Cheng Xin fu şi ea surprinsă. Sperase, desigur, să
treacă repede la munca tehnică substanţială, dar nu se aşteptase la o asemenea francheţe şi
rapiditate. Având în vedere că AIS tocmai se înfiinţase şi nu existau deocamdată filiale
naţionale sau regionale, nu părea prea bine dotată pentru a-şi asuma proiecte de anvergură.
Dar lucrul cel mai şocant era îndrăzneala propunerii lui Wade: provocările tehnice şi alte
bariere păreau insurmontabile.
— Care sunt cerinţele specifice? întrebă Vadimov. El păru singurul care accepta cu calm
anunţul lui Wade.
— M-am consultat neoficial cu delegaţii membrilor permanenţi ai CAP, dar ideea nu a fost
prezentată încă în mod oficial. Din câte ştiu, membrii CAP sunt extrem de interesaţi de o
cerinţă anume – şi acest lucru este ceva la care nu vor renunţa: sonda trebuie să atingă unu la
sută din viteza luminii. Membrii permanenţi ai CAP au idei diferite referitoare la ceilalţi
parametri, dar sunt sigur că vor ajunge la un compromis în timpul discuţiilor oficiale.
Un expert de la NASA luă cuvântul:
— Ca să înţeleg mai bine: daţi fiind parametrii aceia şi presupunând că trebuie să ne
preocupe doar acceleraţia şi că nu trebuie să asigurăm deceleraţia sondei, acesteia îi vor trebui
două până la trei secole ca să ajungă la Norul Oort. Odată ajunsă, va intercepta şi va examina
Flota Trisolariană aflată în deceleraţie. Scuzaţi-mă, dar pare mai degrabă un proiect rezervat
celor din viitor.
Wade dădu din cap, apoi spuse:
— Cu toţi sophonii ăştia care se deplasează cu viteza luminii, care ne spionează fiecare
mişcare şi ne blochează complet cercetarea în fizica fundamentală, nu mai e sigur că vom face
vreun progres tehnologic semnificativ în viitor. Dacă umanitatea este condamnată să se
târască cu paşi de melc prin spaţiu, atunci ar trebui s-o luăm din loc cât mai iute posibil.
Cheng Xin bănuia că planul lui Wade era motivat măcar în parte de raţiuni politice. Primul
efort al umanităţii să ia legătura în mod activ cu o civilizaţie extraterestră ar fi îmbunătăţit
imaginea AIS.
— Însă, din cauza stării actuale a tehnologiei zborului spaţial, ne va lua douăzeci, poate
treizeci de mii de ani ca să ajungem la Norul Oort. Chiar dacă lansăm sonda acum, nu vom fi
ajuns prea departe de poarta de ieşire a Terrei când va sosi Flota Trisolariană, peste patru
secole.
— Tocmai din acest motiv sonda trebuie să atingă unu la sută din viteza luminii.
— Vă referiţi la faptul că ar trebui să mărim viteza actuală de o sută de ori! Atunci, avem
nevoie de un sistem de propulsie cât mai nou. Nu putem obţine genul ăsta de acceleraţie cu
tehnologia curentă şi nu există niciun motiv să ne aşteptăm la o inovaţie tehnică în viitorul
previzibil. Această propunere este esenţialmente imposibil de realizat.
Wade lovi în masă cu pumnul:
— Uitaţi că acum dispunem de resurse! Până acum zborul spaţial era doar o extravaganţă,
dar azi a devenit o necesitate. Putem cere resurse care depăşesc cu mult ceea ce ne puteam
imagina înainte. Putem ataca această problemă cu resurse până când vom reuşi să modificăm
legile fizicii în favoarea noastră. Bazaţi-vă pe forţa brută dacă e necesar, dar trebuie să
accelerăm sonda până la un procent din viteza luminii!
Vadimov privi instinctiv în jur. Wade îi aruncă o privire: Nu te teme. Nu e niciun reporter
sau neavenit prin apropiere.
 Vadimov râse:
— Te rog, nu te supăra. Dar, dacă o să spunem că atacăm problema cu resurse până când
vom reuşi să modificăm legile fizicii, agenţia noastră va fi de râsul lumii. Vă rog să nu repetaţi
acest lucru la CAP.
— Ştiu că râdeţi cu toţii de mine.
Se lăsă tăcerea. Angajaţii îşi doreau doar să se termine şedinţa odată. Wade îi privi pe
fiecare pe rând, apoi îşi întoarse privirea spre Cheng Xin:
— Nu, nu toţi. Ea nu râde, spuse, arătând spre ea. Cheng, ce părere ai?
Sub privirea tăioasă a lui Wade, Cheng Xin se simţi de parcă o ameninţa cu o sabie, şi nu cu
un deget. Privi în jur neajutorată. În fond, cine era ea ca să ia cuvântul?
— Avem nevoie să implementăm DIN aici, spuse Wade.
Cheng Xin fu şi mai nedumerită: DIN? Drept maritim? Decimetru?
— Dar eşti chinezoaică! Cum să nu ştii ce înseamnă DIN?
Cheng Xin îi privi pe ceilalţi cinci chinezi din încăpere, dar toţi păreau tot atât de
nedumeriţi ca ea.
— În timpul Războiului din Coreea, americanii au descoperit că până şi simplii soldaţi
chinezi pe care-i luaseră prizonieri păreau să ştie o mulţime de lucruri despre propria lor
strategie de pe câmpul de luptă. A reieşit că ofiţerii voştri superiori le-au prezentat trupelor
planurile de luptă, pentru a putea avea o discuţie colectivă, în speranţa că vor găsi modalităţi
de îmbunătăţire a acestora. Bineînţeles că, dacă în viitor deveniţi prizonieri de război la
trisolarieni, nu am dori ca ei să afle aşa de multe lucruri.
Câţiva dintre cei prezenţi izbucniră în râs. Cheng Xin înţelese în cele din urmă că DIN
însemna „democraţie militară”. Ceilalţi prezenţi în sala de conferinţe sprijiniră entuziaşti
propunerea lui Wade. Sigur, aceşti specialişti de top nu se aşteptau ca o simplă asistentă
tehnică să aibă vreo idee genială, însă erau majoritatea bărbaţi şi se gândeau că, dacă îi
dădeau şansa de a se exprima, vor avea scuza perfectă să-i aprecieze calităţile fizice. Cheng
Xin căutase mereu să se îmbrace cât mai clasic, dar acest soi de hărţuire fusese ceva cu care se
confruntase în mod constant.
Cheng Xin începu:
— Am o idee.
— O idee de modificare a legilor fizicii?
Vorbise o franţuzoaică mai în vârstă, pe nume Camille, o consultantă extrem de respectată
şi de experimentată de la Agenţia Spaţială Europeană. O privi pe Cheng Xin dispreţuitoare, de
parcă nu avea ce să caute în camera aceea.
— Ei bine, mai curând un fel de a ocoli legile fizicii, spuse Cheng Xin şi îi zâmbi politicos
Camillei. Cea mai promiţătoare resursă la dispoziţia noastră este teancul de arme nucleare din
toată lumea. În lipsa unei inovaţii tehnice, acestea reprezintă cele mai puternice surse de
energie pe care le putem lansa în spaţiu. Imaginaţi-vă o navă spaţială sau o sondă dotate cu o
velă nucleară, similară velei solare: o peliculă subţire, capabilă să fie propulsată de radiaţie.
Dacă declanşăm bombe nucleare în spatele velei, în mod periodic…
Se auziră câteva chicoteli. Camille râse cel mai tare:
— Draga mea, ne-ai desenat o scenă dintr-un desen animat. Nava ta spaţială este plină cu
un teanc de bombe nucleare şi are o velă gigantică. Pe navă este un erou care seamănă foarte
tare cu Arnold Schwarzenegger. El aruncă bombele în spatele navei, unde acestea explodează
şi împing nava înainte. Vai, ce tare!
În timp ce restul asistenţei îi ţinea vesel isonul, ea continuă:
— Ar trebui să-ţi revezi temele din primul an de facultate şi să-mi spui: unu, câte bombe
nucleare ar trebui să transporte nava ta spaţială şi doi, cu genul ăsta de raport între tracţiune
şi greutate, ce tip de acceleraţie ai putea obţine?
 — N-a reuşit să modifice legile fizicii, dar a îndeplinit celălalt aspect al cerinţei şefului,
spuse un alt expert consultant. Îmi pare doar rău să văd o cum o fată aşa de drăguţă sucombă
în faţa farmecului forţei brute.
Valul de râsete crescu.
— Bombele nu vor fi pe navă, spuse Cheng Xin calmă.
Râsetele se opriră brusc. Era ca şi cum ar fi pus mâna pe suprafaţa unui cinel care tocmai
fusese lovit.
— Sonda propriu-zisă va fi un miez miniatural dotat cu senzori, ataşat la o velă mare, dar
masa totală va fi uşoară ca un fulg. Va fi uşor de propulsat cu ajutorul radiaţiei de la detonările
nucleare extravehiculare.
Sala de conferinţe deveni extrem de tăcută. Încercau cu toţii să se gândească unde vor fi
bombele. Cât timp toţi ceilalţi îşi bătuseră joc de Cheng Xin, Wade rămăsese rece şi
imperturbabil. Dar acum, zâmbetul acela ca apa care se scurgea printr-o crăpătură din stratul
de gheaţă îi reveni treptat pe chip.
Cheng Xin luă un vraf de pahare de hârtie din distribuitorul de apă potabilă din spatele ei şi
le înşiră pe masa de conferinţă.
— Putem folosi rachetele chimice convenţionale pentru a lansa bombele în spaţiu cu mult
timp înainte şi pentru a le distribui de-a lungul primului segment al itinerarului sondei.
Luă un creion şi-i mişcă vârful de-a lungul şirului, de la un pahar la celălalt:
— Atunci când sonda trece de fiecare bombă, detonăm acea bombă chiar în spatele velei,
accelerând-o din ce în ce mai mult.
Bărbaţii îşi întoarseră privirea de la trupul lui Cheng Xin. Începeau în sfârşit să-i ia
propunerea în serios. Doar Camille continua s-o privească fix, de parcă era o străină.
— Putem denumi această tehnică „propulsia în mers”. Acest segment iniţial reprezintă
porţiunea de acceleraţie şi ocupă doar o fracţiune minusculă din traiectoria totală. În termeni
absolut estimativi, dacă folosim o mie de bombe nucleare, acestea pot fi distribuite de-a
lungul unei distanţe de aproximativ cinci unităţi astronomice, pornind de la orbita terestră şi
până la orbita jupiteriană. Sau am putea s-o comprimăm şi mai mult şi să distribuim bombele
până la orbita marţiană. E absolut posibil, cu tehnologia noastră actuală.
Tăcerea fu întreruptă de câteva şuşoteli. Treptat, vocile începură să se audă mai clar şi
deveniră mai entuziaste, ca o bură care se transformă în furtună.
— Nu-i aşa că ideea asta nu ţi-a venit chiar acum? o întrebă Wade. Ascultase discuţia cu
mare atenţie.
Cheng Xin îi zâmbi:
— Se bazează pe o idee veche din cercurile aerospaţiale. Stanislaw Ulam a propus prima
oară ceva asemănător cam prin 1946. Se numeşte propulsie pulsată nucleară.
— Doctore Cheng, spuse Camille, cunoaştem cu toţii propulsia pulsată nucleară. Dar toate
aceste propuneri anterioare presupuneau transportarea combustibilului la bordul navei.
Ideea distribuirii combustibilului de-a lungul itinerarului navei spaţiale este într-adevăr
invenţia dumneavoastră. Eu una, cel puţin, nu am auzit această sugestie până acum.
Discuţia se aprinse. Experţii adunaţi în sala de conferinţe muşcau din idee ca o haită de
lupi înfometaţi cărora li s-ar fi oferit o halcă de carne.
Wade bătu din nou cu pumnul în masă.
— De-ajuns! Nu are sens să vă pierdeţi acum în detalii. Nu evaluăm acum fezabilitatea, ci
mai degrabă încercăm să vedem dacă merită să studiem fezabilitatea ideii. Concentraţi-vă pe
obstacolele imaginii de ansamblu.
După o scurtă pauză, Vadimov spuse:
— Cel mai bun lucru cu propunerea aceasta este că e uşor de antamat.
Îşi dădură seama cu toţii imediat ce voia să spună Vadimov. Primul pas din planul lui
Cheng Xin presupunea lansarea pe orbită, în jurul Terrei, a unui număr mare de bombe
nucleare. Nu numai că umanitatea poseda o asemenea tehnologie, dar bombele erau deja
plasate pe vehicule de lansare: ICBM-urile9 aflate în funcţiune puteau fi reconfigurate cu
uşurinţă pentru acest scop. Dispozitivele americane Peacekeeper, cele ruseşti, numite Topol,
şi Dongfeng-urile chinezeşti erau toate capabile să-şi lanseze în mod direct încărcăturile pe
orbitele din apropierea Terrei. Chiar şi rachetele balistice cu rază medie de acţiune, odată
retehnologizate cu ajutorul rachetelor propulsoare, ar fi putut face acelaşi lucru. În
comparaţie cu planurile de dezarmare nucleară post-Criză, care implicau distrugerea
rachetelor, acest plan ar fi fost mult mai ieftin.
— Excelent! Deocamdată, să întrerupem o vreme discuţia noastră despre ideea de
propulsie în mers a lui Cheng Xin. Mai sunt şi alte propuneri?
Wade privi în jur prin încăpere.
Câţiva părură că doresc să ia cuvântul, dar, în cele din urmă hotărâseră să nu spună nimic.
Niciunul dintre ei nu-şi închipuia că ideile lor puteau să concureze cu cele ale lui Cheng Xin.
Apoi toţi ochii se concentrară din nou asupra ei, dar de data aceasta din cu totul alte motive.
— Ne vom întâlni de încă două ori pentru un brainstorming, să vedem dacă putem veni cu
câteva opţiuni suplimentare. Dar am putea la fel de bine să începem studiul de fezabilitate
pentru propulsia în mers. Vom avea nevoie de un nume de cod.
— De vreme ce viteza sondei va creşte cu o treaptă de fiecare dată când explodează câte o
bombă, va fi puţin ca atunci când urci o scară, spuse Vadimov. Propun s-o numim Programul
Scării. În afara necesităţii unei viteze finale ce depăşeşte procentul vitezei luminii, un alt
parametru care trebuie luat în calcul este masa sondei.
— O velă de radiaţie poate fi făcută să fie foarte subţire şi uşoară. Având în vedere starea
actuală a ştiinţelor materialelor, putem crea o velă de aproximativ cincizeci de kilometri
pătraţi şi să-i limităm masa la aproximativ cincizeci de kilograme. Ar trebui să fie suficient de
mare.
Vorbitorul era un specialist rus care coordonase în trecut un experiment ratat cu o velă
solară.
— Atunci, esenţială ar fi masa sondei înseşi.
Ochii tuturor se întoarseră spre un alt bărbat din încăpere, proiectantul-şef al sondei
Cassini-Huygens.
— Dacă includem câţiva senzori esenţiali şi avem în vedere şi antena necesară, şi sursa de
energie emisă de radioizotopi, necesare pentru transmiterea informaţilor înapoi din Norul
Oort, cam două până la trei mii de kilograme ar fi de ajuns.
— Nu! spuse Vadimov scuturând din cap. Trebuie să fie aşa cum a spus Cheng Xin: uşoară
ca un fulg.
— Dacă ne limităm doar la senzori esenţiali, poate că o mie de kilograme ar fi de ajuns. Nu
pot garanta că va reuşi – nu-mi oferiţi aproape niciun fel de date cu care să lucrez.
— Va trebui s-o faci să funcţioneze, spuse Wade. Cu tot cu velă, toată sonda nu poate
depăşi o masă de o tonă metrică. Vom dedica puterea întregii rase umane pentru propulsarea
unei mii de kilograme. Să sperăm că va fi destul de uşoară.

În timpul săptămânii următoare, Cheng Xin nu dormise decât la bordul avioanelor. Ca

membru al grupului operativ condus de Vadimov, făcea naveta între agenţiile spaţiale ale
SUA, ale Chinei, Rusiei şi Europei, pentru a coordona studiul de fezabilitate al Programului
Scara. În timpul acelei săptămâni, Cheng Xin călătorise în mai multe locuri decât în toată
viaţa ei de până atunci, dar nu reuşise să vadă nimic, cu excepţia imaginilor surprinse prin

9 Racheta balistică intercontinentală (en. Intercontinental ballistic missile, prescurtat ICBM) este o rachetă sol-
sol balistică cu rază lungă de acţiune (n. tr.).
geamul maşinii sau a celor din sălile de conferinţă.
La început, crezuseră că pot convinge toate agenţiile spaţiale să participe la crearea unui
studiu de fezabilitate colectiv, dar totul se dovedise a fi doar un exerciţiu politic imposibil. În
cele din urmă, fiecare agenţie spaţială a realizat câte o analiză independentă. Avantajul acestei
abordări era că cele patru studii puteau fi comparate pentru obţinerea unui rezultat mai
exact, dar acest lucru însemna şi că AIS trebuia să lucreze mult mai mult. Cheng Xin muncise
la acest proiect mai mult decât pentru orice altceva din viaţa ei profesională; în fond, era
propria ei creaţie.
Cele patru studii de fezabilitate ajunseseră repede la concluziile preliminare care erau
destul de asemănătoare între ele. Veştile bune erau că suprafaţa velei de radiaţie putea fi
restrânsă la douăzeci şi cinci de kilometri pătraţi şi, cu ajutorul unor materiale şi mai
avansate, masa velei putea fi redusă la douăzeci de kilograme.
Apoi sosiră veştile foarte proaste: pentru a ajunge la viteza dorită de 1 procent din viteza
luminii, masa întregului ansamblu al sondei trebuia redusă cu 80% – la aproximativ 200 de
kilograme. Scăzând din acestea masa rezervată velei, le rămăseseră acum doar 180 de
kilograme pentru senzori şi pentru dispozitivele de comunicare.
Expresia de pe chipul lui Wade rămase neschimbată.
— Nu fi tristă. Am nişte veşti şi mai proaste: la ultima şedinţă a CAP, rezoluţia ce propunea
Programul Scara a fost respinsă.
Patru dintre cei şapte membri permanenţi ai CAP votaseră împotriva rezoluţiei. Motivele
lor fuseseră surprinzător de asemănătoare. Spre deosebire de personalul tehnic de la AIS,
oameni care aveau o pregătire în zborul spaţial, delegaţii nu erau interesaţi de tehnologia
propulsiei. Ei obiectaseră că valoarea de spionaj a sondei era prea limitată – citat al
reprezentantului american: „practic zero”.
Acest lucru se datora faptului că sonda propusă nu avea niciun mijloc de decelerare. Chiar
şi dacă se lua în considerare faptul că Flota Trisolariană avea să decelereze, sonda şi flota
aveau să treacă una pe lângă alta la o viteză relativă de cinci procente din viteza luminii
(presupunând că sonda nu avea să fie capturată de flotă). Fereastra temporală de colectare a
informaţiilor ar fi fost extrem de mică. De vreme ce masa redusă a sondei nu permitea
senzorii activi, de tipul radarului, sonda urma să se limiteze la detectarea pasivă, cu precădere
a semnalelor electromagnetice. Datorită stadiului avansat al tehnologiei trisolariene, era
aproape sigur că inamicul nu va face uz de radiaţia electromagnetică, ci de medii cum ar fi
neutrinii sau undele gravitaţionale – tehnici ce depăşeau stadiul actual al tehnologiei umane.
În plus, datorită prezenţei sophonilor, planul de trimitere a sondei ar fi fost total
transparent pentru inamic, reducând la zero şansele sale de a reuşi să culeagă vreo informaţie
valoroasă. Având în vedere investiţia enormă necesară pentru implementarea unui asemenea
plan, avantajele erau minuscule. Cea mai mare parte a valorii planului era una pur şi simplu
simbolică şi marile puteri nu erau suficient de interesate. Ceilalţi trei membri permanenţi ai
CAP votaseră pentru doar fiindcă erau interesaţi în tehnologia de propulsie.
— Şi CAP-ul are dreptate, spuse Wade.
Jeliră cu toţii în tăcere pierderea Programului Scara. Cheng Xin era cea mai dezamăgită,
dar se resemnă, spunându-şi că, pentru o tânără fără realizări la activ, să fi ajuns atât de
departe cu prima ei idee originală nu era prea rău. Îşi depăşise cu siguranţă propriile aşteptări.
— Domnişoară Cheng, păreţi nefericită, spuse Wade. Pasămite, vă închipuiţi că vom
renunţa la Programul Scara.
Acum întoarseră cu toţii privirea spre Wade, uluiţi. Nu ne vom opri. Wade se ridică şi
măsură cu pasul sala de conferinţe. De acum înainte, indiferent de ce ar fi vorba, de
Programul Scara sau de un alt plan, nu vă opriţi până când nu vă spun eu să vă opriţi. Aţi
înţeles?
 Renunţase la morga lui obişnuită şi striga ca un animal sălbatic turbat:
— O să progresăm! Da, o să progresăm! Nu ne vom da în lături de la nimic ca să
progresăm!
Wade stătea în picioare chiar în spatele lui Cheng Xin. Acesteia i se părea că erupsese un
vulcan chiar lângă ea şi se strâmba de frică, fiind gata să ţipe şi ea.
— Care e următorul nostru pas? întrebă Vadimov.
— Vom trimite o persoană.
Wade îşi reluase glasul obişnuit, calm şi lipsit de expresie. Fiind încă şocaţi în urma
exploziei lui, celor din încăpere le luă câtva timp până să înţeleagă ce voia să spună. Nu vorbea
despre trimiterea cuiva la CAP, ci dincolo de sistemul solar. Propunea trimiterea unui cercetaş
viu în Norul Oort cel mohorât şi glacial, aflat la un an-lumină distanţă, pentru a spiona Flota
Trisolariană.
Wade lovi piciorul mesei de conferinţă şi-şi proiectă astfel scaunul în spate, ca să poată să
stea în spatele lor şi să-i asculte în timp ce continuau să discute. Dar nu vorbi nimeni. Era o
repetare a scenei şedinţei din săptămâna ce trecuse, când adusese prima oară vorba despre
ideea trimiterii unei sonde în întâmpinarea Flotei Trisolariene. Încercau cu toţii să rumege
ideea din spatele cuvintelor lui şi să rezolve enigma. Nu după mult timp, îşi dădură seama că
ideea nu era atât de ridicolă cum păruse la început.
Hibernarea era o tehnologie relativ dezvoltată. O persoană putea să încheie o călătorie în
animaţie suspendată. Presupunând că persoana cântărea 70 de kilograme, mai rămâneau
doar 110 kilograme pentru echipamentele de hibernare şi pentru corpul sondei – care urma să
aducă a sicriu. Dar după aceea? Două secole mai târziu, când sonda se întâlnea cu Flota
Trisolariană, cum aveau să trezească acea persoană şi ce ar putea sau ar urma ea să facă?
Aceste gânduri se tot roteau prin minţile celor prezenţi, dar nimeni nu lua cuvântul. Dar
Wade păru să le citească gândurile.
— Trebuie să trimitem un reprezentant al umanităţii în tabăra inamicului, declară el.
— Pentru asta, ar trebui ca Flota Trisolariană să captureze sonda, spuse Vadimov. Şi să-l
reţină pe spionul nostru.
— Ceea ce este foarte probabil, spuse Wade privind în sus. Nu-i aşa?
Cei prezenţi în sala de conferinţe înţeleseră că le vorbea sophonilor care pluteau în jur ca
nişte duhuri invizibile. La patru ani-lumină distanţă, în lumea aceea îndepărtată, alte fiinţe
invizibile „asistau” la şedinţa lor. Oamenii aveau tendinţa să uite de prezenţa sophonilor. Iar
atunci când îşi aminteau, dincolo de groază, se mai simţeau şi neînsemnaţi, într-un anume
fel, de parcă ar fi fost doar un muşuroi de furnici la care se uita cu lupa un copil jucăuş şi crud.
Era foarte dificil să-ţi menţii încrederea în sine când îţi dădeai seama că, indiferent ce planuri
ţi-ai face, ele vor ajunge la urechea inamicului cu mult înainte să i le expui şefului tău.
Umanitatea trebuia să lupte ca să se adapteze la acest soi de război în care era complet expusă
inamicului.
Dar acum, Wade părea să fi modificat puţin situaţia. În scenariul lui, informaţiile
inamicului despre plan reprezentau un avantaj. Trisolarienii vor cunoaşte acum fiecare
detaliu despre traiectoria sondei şi vor putea s-o captureze cu uşurinţă. Chiar dacă
trisolarienii îi aveau pe sophoni, datorită cărora puteau învăţa despre umanitate, aveau să fie
oricum interesaţi să captureze un specimen viu, ca să-l studieze îndeaproape.
În spionajul de război tradiţional, trimiterea unui spion a cărui identitate să-i fie cunoscută
inamicului era un gest fără rost. Dar acest război era diferit. Trimiterea unui reprezentant al
umanităţii la Flota Trisolariană era, în sine, un gest de bravură, şi nu avea nicio importanţă că
trisolarienii aveau să-i cunoască dinainte identitatea. AIS nici nu avea nevoie să se gândească
ce avea să facă spionul sau spioana când ajungea acolo. Atâta timp cât persoana putea fi
inserată în flotă în siguranţă, cu succes, posibilităţile erau nesfârşite. Dat fiind că trisolarienii
erau transparenţi în gânduri şi vulnerabili la stratageme, ideea lui Wade devenise şi mai
atrăgătoare.
Trebuie să trimitem un reprezentant al umanităţii în inima inamicului.
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. HIBERNAREA:
OMUL PĂŞEŞTE PENTRU PRIMA OARĂ PRIN TIMP
O tehnologie nouă poate transforma societatea, dar, atunci când tehnologia este la
începuturile ei, foarte puţini pot să-i întrezărească întregul potenţial. Calculatorul, de
exemplu, la inventarea sa, a fost doar o simplă unealtă pentru creşterea eficienţei şi unii
considerau că cinci computere vor fi de ajuns întregii lumi. La fel s-a întâmplat şi cu
hibernarea artificială. Înainte de a deveni o realitate, oamenii se gândeau doar că le va oferi o
şansă pacienţilor cu boli incurabile să-şi găsească tratamentul în viitor. Dacă s-ar fi gândit mai
departe, şi-ar fi dat seama cât era de utilă pentru zborul interstelar. Dar, imediat ce devenise o
realitate, dacă cineva ar fi examinat-o prin prisma sociologiei, şi-ar fi putut da seama că va
schimba complet faţa civilizaţiei umane.
Toate astea se bazau pe o singură idee: Mâine va fi mai bine.
Aceasta era o religie relativ nouă, un produs al celor câteva ultime secole dinaintea Crizei.
Înainte, o asemenea idee de progres ar fi fost de râsul lumii. Europa Medievală devenise
materialmente mai săracă decât Roma Clasică din mileniul dinainte, şi, intelectualmente, mai
reprimată. În China, vieţile oamenilor fuseseră mai grele în timpul dinastiilor Wei, Jin şi a
dinastiilor de nord şi de sud faţă de dinastia Han, dinaintea acestora, iar dinastiile Yuan şi
Ming fuseseră mult mai rele decât dinastiile Tang şi Song, care le precedaseră. Dar, după
Revoluţia Industrială, progresul devenise o caracteristică constantă a societăţii şi încrederea
umanităţii în viitor se întărise.
Această încredere ajunsese la apogeu în ajunul Crizei Trisolaris. Războiul rece se terminase
de mai mult timp şi, deşi anumite probleme, cum ar fi degradarea ecologică, persistau, nu
mai erau considerate decât cel mult dezagreabile. Confortul material al vieţii se îmbunătăţise
într-un ritm accelerat şi tendinţa era şi ea pozitivă. Dacă cineva ar fi făcut un sondaj cu
viziunile oamenilor despre viitor, ar fi obţinut răspunsuri diferite despre cum aveau să stea
lucrurile peste un deceniu, dar puţini s-ar fi îndoit că peste un secol umanitatea nu urma să
trăiască într-un soi de paradis. Le era uşor să creadă asta: n-aveau decât să-şi compare
propriile vieţi cu vieţile strămoşilor lor cu o sută de ani înainte!
Dacă hibernarea era posibilă, de ce să-ţi mai pierzi vremea prin prezent?
Dacă cercetai problema din unghiul sociologic, descoperirile biotehnologiei în domeniul
clonării umane erau mult mai puţin complicate decât hibernarea. Clonarea ridica probleme
morale, dar acestea îi tulburau mai ales pe cei ale căror concepte morale erau influenţate de
creştinism. Problemele create de hibernare, pe de altă parte, erau de natură practică şi afectau
întreaga rasă umană. Odată ce tehnologia începuse să fie comercializată cu succes, cei care şi-
o permiteau o puteau folosi pentru a face saltul în paradis, în timp ce restul umanităţii avea să
rămână înapoi, în prezentul deprimant prin comparaţie, ca să le construiască acel paradis.
Dar şi mai îngrijorătoare era cea mai importantă momeală oferită de viitor: sfârşitul morţii.
Fiindcă biologia modernă avansa cu paşi repezi, oamenii începuseră să creadă că sfârşitul
morţii ar putea fi obţinut în două sau trei secole. Dacă aşa stăteau lucrurile, cei care aleseseră
hibernarea făceau primii paşi pe scara spre viaţa eternă. Pentru prima oară în istorie, moartea
însăşi nu mai era imparţială. Consecinţele erau inimaginabile.
Situaţia era asemănătoare condiţiilor cumplite ale Escapismului post-Criză. Mai târziu,
istoricii aveau s-o numească Epoca Escapismului Timpuriu sau a Escapismului Temporal.
Prin urmare, chiar şi în perioada pre-Criză, guvernele din toată lumea suprimaseră tehnologia
hibernării cu şi mai mult zel decât în cazul tehnologiei de clonare.
Dar Criza Trisolaris schimbase totul. Într-o singură noapte, paradisul viitorului se
transformase în iadul pe pământ. Viitorul nu mai părea tentant, nici măcar pentru pacienţii
incurabili. Până să se trezească ei din hibernare, lumea ar fi putut să se scalde într-o mare de
foc, iar ei n-ar mai fi putut să facă rost nici măcar de o aspirină.
Aşa că, după Criză, hibernarea fusese lăsată să se dezvolte fără restricţii. Nu peste mult
timp, tehnologia devenise comercializabilă şi rasa umană avea acum primul instrument cu
ajutorul căruia putea traversa ogoare lungi de timp.
 ERA CRIZEI, ANII 1-4. CHENG XIN
Cheng Xin plecă la Sanya, pe insula Hainan, pentru a cerceta hibernarea.
Alegerea acestei insule tropicale pentru amplasarea unui centru de cercetare a hibernării
operat de Academia Chineză de Ştiinţe Medicale părea absurdă. În timp ce pe continent era
miezul iernii, aici domnea primăvara.
Centrul de hibernare era o clădire albă, ascunsă în spatele verdeţii luxuriante. Înăuntru se
aflau o duzină de subiecţi de testare umani, angajaţi în hibernarea experimentală pe termen
scurt. Până acum, nimeni nu fusese pus în hibernare cu intenţia de a-l face să traverseze
secolele.
De la început, Cheng Xin întrebă dacă greutatea echipamentului necesar hibernării putea
fi limitată la o sută de kilograme.
Directorul centrului izbucnise în râs:
— O sută de kilograme! Cu puţin noroc, abia s-ar putea reduce la o sută de tone!
Directorul exagerase, dar nu cu mult. Îi arătă centrul, iar Cheng Xin află că hibernarea
artificială nu se prea potrivea cu imaginea publicului despre ea. În primul rând, nu implica
temperaturi extrem de scăzute. Procedura înlocuia sângele din corp cu un crioprotector, apoi
reducea temperatura corpului la -50° Celsius. Cu ajutorul unui sistem de bypass
cardiopulmonar exterior, organele erau menţinute la un nivel extrem de scăzut de activitate
biologică.
— Seamănă cu modul de aşteptare de la calculatoare, spuse directorul. Întregul sistem –
rezervorul de hibernare, sistemul de menţinere a vieţii şi echipamentul de răcire – cântăreşte
aproape trei tone.
În timp ce Cheng Xin discuta modalităţi de a miniaturiza configurarea mecanismului de
hibernare cu angajaţii tehnici ai centrului, îşi dădu seama cu uimire că, dacă temperatura
corpului trebuia menţinută în jurul temperaturii de -50° C, atunci, în condiţiile glaciale ale
spaţiului cosmic, camera de hibernare trebuia să fie încălzită, nu răcită. În timpul lungii
călătorii prin spaţiul transneptunian mai ales, temperatura de afară putea fi aproape de zero
absolut. Prin comparaţie, cele -50° Celsius erau ca temperatura din interiorul unui furnal.
Având în vedere că această călătorie avea să dureze o sută până la două sute de ani, soluţia cea
mai practică ar fi fost încălzirea cu radioizotopi. Aşa că afirmaţia directorului despre cele o
sută de tone nu era prea departe de adevăr.
Cheng Xin se întorsese la sediul AIS şi-şi prezentase raportul. După ce sintetizaseră toate
rezultatele relevante, angajaţii se cufundaseră din nou în deprimare. Dar de data aceasta se
uitau la Wade cu speranţă.
— De ce vă uitaţi aşa la mine? Nu sunt Dumnezeu! spuse Wade măturând sala de
conferinţe cu privirea. De ce credeţi că v-au trimis aici ţările voastre? Ca să vă ridicaţi salariul
şi să-mi daţi mie veşti proaste? N-am nicio soluţie. E sarcina voastră să găsiţi soluţii!
Wade încheie lovind cu piciorul masa de conferinţe, iar scaunul său se deplasă mai departe
decât oricând. Ignorând regula ce interzicea fumatul în sala de conferinţe, îşi aprinse un
trabuc.
Cei prezenţi îşi întoarseră privirile spre noii experţi în hibernare din încăpere. Niciunul
dintre aceştia nu zicea nimic, dar nici nu făcură vreun efort să-şi ascundă mânia şi frustrarea
de profesionişti care se confruntau cu nişte fanatici ignoranţi cerând imposibilul.
— Poate… spuse Cheng Xin, apoi privi în jur ezitând.
Nu era încă obişnuită cu conceptul de democraţie militară.
— Zi mai departe! Nu ne vom da în lături de la nimic în lume pentru a merge mai departe!
şuieră Wade, trimiţându-i un rotocol de fum drept în figură.
 — Poate că… n-ar trebui să trimitem o persoană vie.
Restul echipei o privi, apoi se priviră unii pe alţii şi apoi se întoarseră spre experţii în
hibernare. Aceştia scuturară din cap, neştiind ce voia să spună Cheng Xin.
— Am putea congela o persoană, cu efect de îngheţare instantanee, la -200° C sau chiar
mai puţin, şi am putea apoi să-i lansăm trupul. N-avem nevoie de sisteme de menţinere a
vieţii sau de sisteme de încălzire, iar capsula care menţine trupul s-ar putea face astfel încât să
fie foarte mică şi uşoară. Masa totală nu ar trebui să depăşească o sută zece kilograme. Pentru
noi, un asemenea trup este un cadavru, dar poate că pentru trisolarieni nu va fi aşa.
— Foarte bine, spuse Wade, încuviinţând spre ea. Era pentru prima oară când îşi lăudase
unul dintre angajaţi, de când făcuse cunoştinţă cu el.
Unul dintre experţii în hibernare spuse:
— Acum vorbiţi despre crioconservare, nu despre hibernare. Cea mai mare barieră în
reanimarea unui corp congelat cu efect de îngheţare instantaneu este prevenirea deteriorării
celulelor din cauza cristalelor de gheaţă, în timpul procesului de topire. Asta se întâmplă cu
tofu îngheţat: când îl dezgheţi, se transformă într-un burete. O, dar probabil că nimeni dintre
dumneavoastră nu a mâncat tofu îngheţat.
Expertul, care era chinez, le zâmbi chipurilor occidentale nedumerite din jurul lui, apoi
adăugă:
— Acum, în fine, poate că trisolarienii cunosc tehnici pentru prevenirea unor asemenea
deteriorări. Poate că ei pot readuce corpul la temperatura normală într-un interval scurt de
timp, o milisecundă, sau chiar o microsecundă. Noi nu ştim cum să facem aşa ceva sau cel
puţin nu fără să evaporăm şi trupul în acelaşi timp.
Cheng Xin nu era prea atentă la discuţie. În schimb, se concentrase asupra unui lucru: cine
avea să fie cadavrul aflat la -200° Celsius, trimis în spaţiul intergalactic? Încerca din răsputeri
să meargă mai departe fără să se gândească la consecinţe, dar nu reuşea să nu se înfioare la
acest gând.

Ultima versiune a Programului Scării fusese adusă înapoi la şedinţa curentă a CAP, pentru
a fi supusă la vot. Discuţiile private dintre Wade şi delegaţii diferitelor naţiuni ofereau motive
de optimism. De vreme ce planul, aşa cum fusese el modificat, reprezenta primul contact
direct dintre umanitate şi o civilizaţie extraterestră, semnificaţia lui era calitativ diferită de
trimiterea unei simple sonde. Mai mult decât atât, persoana trimisă la trisolarieni putea fi
considerată o bombă cu ceas implantată în inima inamicului. Folosind cu îndemânare
superioritatea absolută a umanităţii în trucuri şi şiretlicuri, acesta sau aceasta ar fi putut
schimba cursul întregului război.
Fiindcă sesiunea specială a Adunării Generale urma să anunţe în acea seară Proiectul Celor
cu Faţa la Zid, sesiunea CAP era întârziată cu mai mult de o oră. Personalul AIS aştepta în
holul din afara Sălii Adunării Generale. În timpul sesiunilor anterioare ale CAP, numai lui
Wade şi lui Vadimov li se acordase permisiunea să participe, în timp ce restul trebuiseră să
rămână afară, aşteptând să fie chemaţi dacă era nevoie de domeniul lor specific de expertiză
tehnică. Dar, de data aceasta, Wade îi ceru lui Cheng Xin să-l însoţească pe el şi pe Vadimov la
sesiunea CAP propriu-zisă, ceea ce era o onoare înaltă pentru un mărunt consultant tehnic.
După ce Adunarea Generală termină anunţul, Cheng Xin şi ceilalţi priviră cum un bărbat
înconjurat de un roi de jurnalişti trecu prin hol şi ieşi din clădire printr-o altă ieşire – era cu
siguranţă unul dintre Cei cu Faţa la Zid care tocmai fuseseră prezentaţi în mod public.
Deoarece toţi cei de la AIS se concentraseră asupra Programului Scării, majoritatea nu se
interesaseră de Cei cu Faţa la Zid şi numai doi dintre ei ieşiră din clădire, curioşi să-l zărească
pe bărbat. De aceea, când avusese loc faimoasa încercare de asasinat a lui Luo Ji, nimeni de la
AIS nu auzise împuşcătura; văzuseră doar brusca agitaţie ce se crease, prin geamurile de
sticlă. Cheng Xin şi ceilalţi alergară afară şi fură imediat orbiţi de luminile puternice ale
elicopterelor care zburau pe deasupra.
— O, Doamne, unul dintre Cei cu Faţa la Zid a fost omorât! spuse unul dintre colegi,
alergând spre ei. Am auzit că a fost împuşcat de mai multe ori. În cap!
— Cine sunt Cei cu Faţa la Zid? întrebă Wade, dar tonul său nu trăda nicio urmă de interes.
— Nu sunt nici eu prea sigur. Presupun că trei dintre ei fac parte din grupul de candidaţi
celebri. Dar acest al patrulea, cel care a fost împuşcat, era unul dintre oamenii tăi, spuse el
arătând spre Cheng Xin. Numai că nimeni n-a auzit de el. E doar un om obişnuit.
— În vremurile acestea ieşite din comun, nimeni nu mai este „doar un om obişnuit”, spuse
Wade. Orice persoană poate primi o responsabilitate dificilă şi orice om important poate fi
înlocuit în orice moment.
Privi spre Cheng Xin şi apoi spre Vadimov. Pe urmă intră un secretar de la CAP şi-l chemă
afară.
— Mă ameninţă, îi şopti Vadimov lui Cheng Xin. S-a înfuriat ieri şi mi-a zis că m-ai putea
înlocui oricând.
— Mihail, eu…
Vadimov ridică mâna s-o oprească. Lumina strălucitoare de la unul dintre elicoptere trecu
prin palma lui şi-i dezvălui sângele de sub piele.
— Nu glumea. Agenţia noastră nu este obligată să se conformeze procedurilor obişnuite de
resurse umane. Tu eşti echilibrată, calmă, munceşti din greu şi eşti şi creativă. Ai dat dovadă
de un simţ al responsabilităţii care a depăşit cu mult poziţia ta oficială. Este o combinaţie rară
de calităţi, la cineva de vârsta ta. Xin, vorbesc sincer, m-aş bucura mult dacă m-ai putea
înlocui – dar nu poţi face chiar ce pot face eu.
Privi în jur la haosul care-i cuprinsese, apoi adăugă:
— N-o să-ţi vinzi mama unui bordel. Eşti încă un copil, când vine vorba despre acest aspect
al profesiei noastre. Speranţa mea fierbinte este că vei rămâne mereu la fel.
Camille se îndreptă spre ei cu un vraf de hârtii. Cheng Xin ghici că era raportul interimar
asupra fezabilităţii Programului Scării. Camille ridică documentul pentru câteva secunde,
însă, în loc să-l înmâneze vreunuia dintre ei, îl trânti la pământ.
— Dracu’ să-i ia pe toţi! urlă Camille. Chiar dacă zgomotul elicopterelor de deasupra lor era
asurzitor, câteva capete se întoarseră să se holbeze. Nenorociţii ăştia nu sunt în stare decât să
se bălăcească aici, prin noroi, ca nişte porci.
— Despre cine vorbeşti? o întrebă Vadimov.
— Despre toţi! Despre rasa umană! Acum o jumătate de secol am păşit pe Lună. Dar acum,
nu avem nimic şi nu putem schimba nimic!
Cheng Xin se aplecă şi luă documentul de pe jos. Era într-adevăr raportul de fezabilitate
interimar al Proiectului Scara. Ea şi cu Vadimov îl răsfoiră, dar era extrem de tehnic şi de
dificil de înţeles dintr-o privire. Wade se întorsese şi el printre ei; secretarul de la CAP îl
informase că sesiunea urma să fie reluată într-un sfert de oră.
În prezenţa şefului AIS, Camille se calmase puţin:
— NASA a realizat două teste mici de propulsie nucleară pulsată în spaţiu şi puteţi citi
rezultatele în raport. Pe scurt, astronava noastră este în continuare prea grea pentru a ajunge
la viteza necesară. După calculele lor, întregul ansamblu ar trebui să cântărească o
douăzecime din masa propusă de noi. O douăzecime! Asta înseamnă zece kilograme!
Dar staţi, ne-au trimis şi nişte veşti bune. Vela, din câte se pare, ar putea fi redusă la mai
puţin de zece kilograme. Li s-a făcut milă de noi şi ne-au spus că putem avea o sarcină utilă de
jumătate de kilogram. Dar asta este limita absolută, fiindcă orice creştere a sarcinii va necesita
cabluri mai groase de ataşat la velă. Fiecare gram în plus la sarcină înseamnă trei grame în
plus de cabluri. Aşa că ne-am pricopsit cu zero virgulă cinci kilograme. Ha, ha, exact aşa cum
a prezis îngeraşul nostru: uşor ca fulgul!
Wade zâmbi:
— Ar trebui să-i cerem lui Monnier să meargă în spaţiu, pisicii maică-mii. Deşi chiar şi ea
ar trebui să mai slăbească şi să ajungă la jumătate din greutate.
De fiecare dată când ceilalţi păreau absorbiţi şi satisfăcuţi de munca lor, Wade avea un aer
sumbru, iar când ceilalţi păreau pierduţi, el părea relaxat şi glumeţ. La început, Cheng Xin
atribuise ciudăţenia asta stilului său de conducere. Dar Vadimov îi spusese că nu ştia să
citească oamenii. Comportamentul lui Wade nu avea nimic de-a face cu stilul lui de
conducere sau cu însufleţirea „trupelor” – îi plăcea pur şi simplu să-i urmărească pe alţii cum
îşi pierdeau speranţa, deşi chiar şi el ar fi trebuit să cadă pradă disperării. Îi plăcea să privească
la disperarea celorlalţi. Cheng Xin fusese surprinsă că Vadimov, care încerca mereu să
vorbească cu generozitate despre alţii, avea o asemenea opinie despre Wade. Dar, în acest
moment, chiar i se părea că lui Wade îi plăcea să-i vadă pe cei trei cum suferă.
Cheng Xin se simţi slăbită. Zilele de epuizare o copleşiră brusc şi se prăvăli pe pajişte.
— Ridică-te, spuse Wade.
Pentru prima oară, Cheng Xin refuză să dea ascultare unui ordin din partea lui. Rămase pe
jos:
— Sunt obosită, spuse ea cu un glas lemnos.
— Tu şi tu, spuse Wade, arătând spre Camille şi spre Cheng Xin. Pe viitor, nu vă mai permit
să vă pierdeţi controlul în felul acesta. Trebuie să mergeţi înainte şi să nu vă opriţi din drum
pentru nimic în lume!
— Nu există niciun drum înainte, spuse Vadimov. Trebuie să renunţăm.
— Motivul pentru care vă imaginaţi că nu există niciun drum mai departe este acela că nu
ştiţi cum să ignoraţi consecinţele.
— Dar cu sesiunea CAP cum rămâne? O anulăm?
— Nu, trebuie să ne purtăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nu putem pregăti noi
documente, aşa că va trebui să prezentăm oral noul plan.
— Care plan nou? Pisica în greutate de 500 de grame?
— Sigur că nu.
Ochii lui Vadimov şi ai Camillei se înseninară. Cheng Xin păru şi ea să-şi revină. Se ridică.
O ambulanţă, însoţită de vehicule de escortă militare şi de elicoptere, plecă ducându-l pe al
patrulea dintre Cei cu Faţa la Zid. Pe fundalul luminilor din New York City, figura lui Wade se
proiecta ca un spirit întunecat, cu ochii scânteind de o lumină rece.
— Vom trimite doar un creier, spuse el.
 FRAGMENT DIN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. PROGRAMUL SCĂRII
În China secolului al XIV-lea, pe timpul Dinastiei Ming, armata chineză a inventat o armă
denumită Huolong Chu Shui, care înseamnă literalmente „dragonul de foc ce iese din apă”.
Era o rachetă în trepte cu praf de puşcă, similară în principiu rachetelor anti-navă din Era
Comună. Racheta propriu-zisă (Huolong) era augmentată cu rachete propulsoare. După
lansare, rachetele propulsoare trimiteau racheta spre nava inamică, zburând puţin deasupra
suprafeţei apei. În timp ce se epuizau, rachetele propulsoare aprindeau un grup de săgeţi-
rachetă mai mici, depozitate în interior, care ţâşneau prin faţa acesteia, producând pierderi
masive navelor inamice.
Luptele din Antichitate au cunoscut şi utilizarea arbaletelor cu repetiţie care au prefigurat
mitralierele Erei Comune. Acestea au apărut şi în Occident, şi în Orient, iar versiunile
chinezeşti au fost descoperite în morminte datând din secolul al IV-lea î.Hr.
Aceste două sisteme de arme erau încercări de a utiliza tehnologia primitivă în moduri
inovatoare, ceea ce demonstra o putere de gândire ieşită din comun pentru vremurile acelea.
Privind în urmă, Programul Scării, implementat la începutul Erei Crizei, a fost un pas
înainte, deşi asemănător acestora. Folosind doar tehnologia primitivă disponibilă la acea
vreme, a reuşit să lanseze o sondă mică la un procent din viteza luminii. Această realizare ar fi
trebuit să fie imposibilă fără tehnologia care a apărut abia peste un secol şi jumătate.
În perioada Programului Scării, oamenii lansaseră cu succes câteva nave spaţiale în afara
Sistemului Solar şi reuşiseră să trimită sonde pe sateliţii planetei Neptun. Astfel, tehnologia
necesară pentru distribuirea bombelor nucleare de-a lungul porţiunii de accelerare a
traiectoriei sondei era relativ bine dezvoltată. Însă a controla traseul de zbor al sondei care
trecea pe lângă fiecare bombă şi a o detona pe fiecare dintre ele la un anumit moment
presupuneau provocări tehnice serioase.
Fiecare bombă trebuia să fie detonată exact când trecea vela de radiaţie de ea. Distanţa
dintre fiecare bombă şi velă în momentul exploziei era între trei mii şi zece mii de metri, în
funcţie de randamentul bombei. Cu cât creştea viteza sondei, cu atât sincronizarea trebuia să
fie mai exactă. Cu toate acestea, chiar şi atunci când viteza velei atingea un procent din viteza
luminii, marja de eroare rămânea în zona superioară nanosecundei, lucru realizabil cu
tehnologia vremii.
Sonda propriu-zisă nu conţinea vreun motor. Direcţia ei era determinată doar de poziţiile
relative ale bombelor detonatoare. Fiecare bombă aflată de-a lungul rutei era echipată cu
propulsoare poziţionale. Când vela trecea de câte o bombă, distanţa dintre ele era doar de
câteva sute de metri. Prin ajustarea acestei distanţe, era posibil să modifici unghiul dintre velă
şi forţa propulsoare generată de explozia nucleară şi să controlezi astfel direcţia de zbor.
Vela de radiaţie era o peliculă subţire şi singura modalitate de a-şi transporta încărcătura
era s-o tragă după ea într-o capsulă. Întreaga sondă semăna cu o paraşută uriaşă – cu excepţia
faptului că paraşuta zbura „în sus”. Pentru a se evita deteriorarea sarcinii de către exploziile
nucleare ce aveau loc la trei până la zece kilometri în spatele velei, cablurile care legau vela de
încărcătură trebuiau să fie foarte lungi: cam de cinci sute de kilometri. Un strat ablativ proteja
capsula cu încărcătură. Când bombele explodau, materialul ablativ se pulveriza treptat,
răcind capsula şi diminuându-i şi masa totală.
Cablurile erau făcute dintr-un nanomaterial denumit „Lama zburătoare”. Aveau doar o
zecime din grosimea unui fir din mătasea păianjenului şi erau invizibile cu ochiul liber. Opt
grame de material puteau fi întinse într-un cablu lung de o sută de kilometri, şi care, totuşi,
era suficient de puternic încât să tragă în siguranţă capsula cu încărcătura ei în timpul
acceleraţiei şi să nu se rupă din cauza radiaţiei masive generate de exploziile nucleare.
 Desigur, Huolong Chu Shui nu era de fapt echivalent cu o rachetă în două trepte, iar
arbaleta cu repetiţie nu era acelaşi lucru cu o mitralieră. Tot astfel, Programul Scării nu putea
aduce o nouă Eră Spaţială. Era doar o încercare disperată care însuma tot ce avea de oferit
nivelul tehnologic primitiv al umanităţii.
 ERA CRIZEI, ANII 1-4. CHENG XIN
Lansarea în masă a rachetelor Peacekeeper începuse de aproximativ jumătate de oră.
Dârele celor şase rachete se uniseră şi, în lumina Lunii, păreau o cale argintie spre Rai.
La fiecare cinci minute, o altă minge de foc urca spre cer pe această cale argintie. Umbrele
aruncate de copaci şi de oameni măturau pământul asemenea secundarului unui ceas.
Această primă lansare avea să implice treizeci de rachete care urmau să trimită pe orbită trei
sute de focoase nucleare cu randament de la cinci sute de kilotone până la 2,5 megatone.
În acelaşi timp, în Rusia şi în China, rachetele Topol şi Dongfeng se ridicau şi ele spre cer.
Scena semăna cu un scenariu de coşmar, dar Cheng Xin putea să-şi dea seama, privind
curbura dârelor lăsate de rachete, că acestea erau lansări orbitale şi nu atacuri
intercontinentale. Aceste dispozitive care ar fi putut ucide miliarde n-aveau să mai revină pe
suprafaţa Terrei. Trebuiau să-şi adune puterile lor uriaşe pentru accelerarea până la un
procent din viteza luminii a unui fulg.
Ochii lui Cheng Xin se umplură de lacrimi fierbinţi. Fiecare rachetă care se ridica le
lumina, transformându-le în mici lacuri strălucitoare. Îşi spuse iar şi iar că, indiferent ce urma
să se întâmple după aceea, meritase să împingă Programul Scării atât de departe.
Dar cei doi bărbaţi de lângă ea, Vadimov şi Wade, nu păreau prea impresionaţi de scena
spectaculoasă ce se desfăşura în faţa lor. Nici măcar nu se deranjau să privească în sus. În
schimb, fumau şi conversau cu voci scăzute. Cheng Xin ştia prea bine despre ce discutau: cine
va fi ales pentru Programul Scării.
Ultima sesiune a CAP marcase prima oară când o rezoluţie fusese adoptată pe baza unei
propuneri care nici măcar nu fusese făcută în scris. Şi aşa, Cheng Xin ajunsese să-şi dea seama
de talentul în dezbateri al lui Wade, care, altfel, era un bărbat mai tăcut de felul lui. Acesta
susţinuse că, dacă se presupunea că trisolarienii erau capabili să reînvie un corp aflat în
congelare, atunci avea la fel de mult sens să presupunem că erau în stare să reînvie şi un creier
aflat într-o stare similară şi să poată conversa cu acesta printr-o interfaţă externă. Desigur că o
asemenea sarcină n-ar fi fost o problemă pentru o civilizaţie capabilă să desfăşoare un proton
în două dimensiuni şi să graveze circuite pe suprafaţa rezultată. Într-un anume fel, un creier
nu era diferit de restul persoanei: avea gândurile acelei persoane, personalitatea şi amintirile
ei. Şi, în mod sigur, poseda capacitatea persoanei de a crea stratageme. Dacă reuşeau, chiar şi
un creier avea să fie o bombă cu ceas în sânul inamicului.
Deşi membrii CAP nu erau de acord pe deplin că un creier era la fel ca o persoană întreagă,
nu dispuneau de soluţii mai bune, mai ales datorită faptului că interesul lor în Programul
Scării se baza în mare parte pe tehnologia de accelerare a sondei la un procent din viteza
luminii. În cele din urmă, rezoluţia trecuse cu cinci voturi de DA şi cu două abţineri.
Odată ce se aprobase Programul Scării, problema principală deveni aceea a alegerii
persoanei care avea să fie trimisă. Cheng Xin nu avea nici măcar curajul să-şi imagineze o
asemenea persoană. Chiar dacă creierul ei sau al lui ar fi fost capturat de către trisolarieni şi
reînviat, viaţa de după aceea – dacă o asemenea existenţă ar putea fi numită viaţă – ar fi fost
un coşmar fără sfârşit. De fiecare dată când se gândea la asta, îşi simţea inima strânsă de o
mână îngheţată la -200° C.
Ceilalţi lideri şi dezvoltatori ai Programului Scării nu aveau aceleaşi remuşcări ca ea. Dacă
AIS ar fi fost o agenţie de informaţii naţională, această chestiune ar fi fost rezolvată de mult.
Cu toate acestea, de vreme ce AIS era doar un comitet reunit de informaţii alcătuit de către
naţiunile membre permanente ale CAP, după ce Programul Scării fusese dezvăluit comunităţii
internaţionale, problema devenise extrem de sensibilă.
Problema-cheie era aceasta: înaintea lansării, subiectul trebuia omorât.
 După ce panica iniţială a Crizei se potolise, politica internaţională începuse să fie dominată
treptat de un consens majoritar: era important să se evite transformarea Crizei într-o unealtă
a celor ce doreau distrugerea democraţiei. Membrii personalului AIS fuseseră instruiţi de
către respectivele lor naţiuni să fie extrem de atenţi în timpul procesului de selectare a
subiecţilor Programului Scării şi să nu comită erori politice care ar fi pus ţările lor într-o
lumină proastă.
Încă o dată, Wade venise cu o soluţie unică pentru depăşirea obstacolelor: susţinerea, cu
ajutorul CAP şi apoi al ONU, a adoptării legilor eutanasierii în cât mai multe ţări posibil. Dar
nici măcar el nu era sigur că planul acesta avea să funcţioneze.
Dintre cei şapte membri permanenţi ai CAP, trei adoptaseră rapid legile eutanasierii. Însă
aceste legi prevedeau că eutanasierea era posibilă doar pentru cei care sufereau de boli
incurabile. Nu era o situaţie ideală pentru Programul Scării, dar era la limita exterioară a
acceptabilităţii politice.
Astfel, candidaţii Programului Scării trebuiau să fie aleşi din rândul populaţiei de pacienţi
incurabili.

Zgomotele ca de tunet şi luminile strălucitoare din cer se stinseră. Lansarea rachetelor

luase sfârşit. Wade şi câţiva alţi observatori de la CAP se urcară în maşini şi plecară, lăsându-i
doar pe Vadimov şi pe Cheng Xin.
— De ce nu aruncăm o privire la steaua ta? spuse el.
Cu patru zile înainte, Cheng Xin primise actul de proprietate asupra lui DX3906. Fusese
extrem de surprinsă şi căzuse într-un delir de încântare. O zi întreagă îşi repetase întruna
sieşi: Cineva mi-a dăruit o stea… cineva mi-a dăruit o stea; cineva mi-a dăruit o stea…
Când s-a dus să-l vadă pe şeful ei, Wade, pentru a-i prezenta raportul, fericirea îi era atât de
palpabilă încât acesta o întrebase ce se întâmpla cu ea. Îi arătase actul de proprietate.
— O hârtiuţă lipsită de importanţă, îi spusese el şi i-o înapoiase. Dacă eşti deşteaptă, ar
trebui să-i scazi preţul şi s-o vinzi imediat. Altfel, te vei trezi cu nimic.
Dar Cheng Xin nu fu deranjată de cinismul lui – fusese sigură că va spune asta. Ştia foarte
puţine despre Wade, cu excepţia istoricului său profesional: lucrase la CIA, apoi fusese
secretar-adjunct la ANS10, şi într-un final ajunsese aici. Cât despre viaţa lui personală, nu ştia
nimic, cu excepţia faptului că avusese o mamă şi că mama lui avea o pisică. De fapt, nimeni
altcineva nu ştia mai multe. Nu ştia nici măcar unde locuia. Era ca o maşină: când nu
muncea, se închidea undeva, într-un loc necunoscut.
Nu putuse să se abţină să nu-i spună lui Vadimov despre stea: acesta o felicită cu
entuziasm:
— Probabil că toate fetele din lume sunt invidioase, spuse el. Inclusiv toate femeile în viaţă
şi prinţesele moarte. Eşti cu siguranţă prima femeie din istoria umanităţii căreia i s-a dăruit o
stea. Există oare vreo fericire mai mare, pentru o femeie, decât să primească o stea de la cineva
care o iubeşte?
— Dar cine e el? şopti Cheng Xin.
— Nu e greu de ghicit. Trebuie să fie bogat, în primul rând. Tocmai a cheltuit câteva
milioane pe un cadou simbolic.
Cheng Xin dădu din cap. Avusese mulţi admiratori şi îi făcuseră mulţi curte, dar niciunul
dintre ei nu era atât de bogat.
— Şi e un suflet cultivat. Nu e un om de rând, oftă Vadimov. Şi tocmai a făcut un gest
romantic pe care l-aş numi, la naiba, ridicol, dacă aş fi auzit de el într-o carte sau într-un film.
Cheng Xin oftă la rândul ei. O Cheng Xin mult mai tânără se desfătase odinioară cu

10 Agenţia Naţională de Securitate este o agenţie guvernamentală a Departamentului Apărării al Statelor Unite
ale Americii (n. tr.).
fantezii roz de care actualei Cheng Xin i-ar fi venit să râdă. Însă această stea reală şi care
apăruse de nicăieri depăşea cu mult acele visuri romantice.
Era convinsă că nu cunoştea un asemenea bărbat.
Poate că era un admirator secret din depărtări care, în mod spontan, se hotărâse să-şi
folosească o părticică din imensa lui avere pentru a-şi permite o mică fantezie nebunească,
pentru a-şi satisface vreo dorinţă pe care ea nu o putea înţelege. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, îi
era recunoscătoare.
În noaptea aceea, Cheng Xin se urcă pe vârful unuia dintre Turnurile Gemene ale
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, dornică să-şi admire noua stea. Citise cu mare atenţie
materialele care însoţeau actul de proprietate şi unde erau explicaţii pentru găsirea ei. Dar
cerul din New York fusese acoperit. A doua zi şi în ziua următoare fusese la fel. Norii
formaseră o mână uriaşă, batjocoritoare, care acoperea darul ei, refuzând să-l dezvăluie. Dar
Cheng Xin nu era dezamăgită: ştia că primise un cadou care nu-i putea fi luat înapoi. DX3906
se afla în acest univers şi poate că existenţa ei avea să întreacă existenţa Terrei şi a Soarelui. O
s-o vadă ea într-o altă zi.
Noaptea, stătea pe balconul apartamentului, privind cerul şi închipuindu-şi steaua ei. Jos,
luminile oraşului aruncau o strălucire galbenă, tulbure, peste cortina de nori, dar ea îşi
imagină că steaua ei arunca o lumină strălucitoare, trandafirie.
În visul ei, zbura deasupra suprafeţei stelei. Era o sferă roz, însă, în loc de flăcări
mistuitoare, simţea răcoarea unei brize primăvăratice. Sub ea se întindeau apele limpezi ale
unui ocean, prin care putea vedea cum se leagănă norişori trandafirii de alge…
După ce se trezi, începu să râdă. Ca profesionistă în tehnologia aerospaţială, nu avea cum
să uite nici în vis că DX3906 nu avea planete.
În a patra zi după ce primise steaua, Cheng Xin şi câţiva alţi angajaţi ai AIS plecaseră la
Cape Canaveral pentru a participa la ceremonia de lansare a primului grup de rachete. Pentru
atingerea orbitei, era necesar să se profite de rotaţia Terrei şi, de aceea, ICBM-urile fuseseră
mutate aici de la bazele lor iniţiale.
Dârele lăsate în urmă de rachete se pierdeau treptat pe cerul limpede al nopţii. Cheng Xin
şi Vadimov treceau în revistă ghidul de observaţii pentru steaua ei. Aveau amândoi cunoştinţe
de astronomie şi, nu peste mult timp, se uitau spre zona aproximativă a stelei. Dar niciunul
dintre ei nu putea s-o vadă.
Vadimov scoase două perechi de binocluri militare. Cu acestea, fu simplu să vadă Steaua
DX3906. După aceea, putură să găsească steaua chiar şi fără binoclu. Cheng Xin privea fix
punctul roşiatic palid, vrăjită, chinuindu-se să înţeleagă distanţa inimaginabilă dintre ele
două şi chinuindu-se să traducă distanţa în termeni care să poată fi cuprinşi de mintea
omenească.
— Dacă mi-ai pune creierul în sonda din Programul Scării şi ai lansa-o spre stea, i-ar lua
treizeci de mii de ani să ajungă acolo.
Cheng Xin nu auzi niciun răspuns. Când se întoarse, văzu că Vadimov nu se mai uita la stea
împreună cu ea, ci se sprijinea de maşină şi nu se uita la nimic. Văzu că avea o expresie
chinuită.
— Ce s-a întâmplat?
Vadimov tăcu o vreme:
— Un timp, am evitat să-mi fac datoria.
— Despre ce vorbeşti?
— Sunt cel mai bun candidat pentru Programul Scării.
După un moment de şoc, Cheng Xin îşi dădu seama că Vadimov avea dreptate: avea o
experienţă vastă în zborul spaţial, în diplomaţie şi în spionaj. Era echilibrat şi matur… Chiar şi
dacă ar fi putut să-şi mărească numărul de candidaţi pentru a-i include şi pe indivizii
sănătoşi, Vadimov tot ar fi fost cea mai bună soluţie.
— Dar eşti sănătos…
— Sigur. Dar asta nu înseamnă că nu fug de responsabilitatea mea.
— S-au făcut presiuni asupra ta?
Cheng Xin se gândea la Wade.
— Nu, dar ştiu ce trebuie să fac şi pur şi simplu nu am făcut-o. M-am căsătorit acum trei
ani şi fiica mea tocmai a împlinit un an. Nu mi-e frică de moarte, însă familia mea mi-e foarte
aproape. Nu vreau să mă vadă transformat în ceva mai rău decât un cadavru.
— Nu trebuie să faci asta. Nici AIS şi nici guvernul tău nu ţi-au cerut-o şi nici nu pot să ţi-o
ceară.
— Da, dar am vrut să-ţi spun ţie… La urma urmei, sunt cel mai bun candidat.
— Mihail, omenirea nu este doar o simplă abstracţie. Ca să iubeşti omenirea trebuie să
începi prin a iubi indivizi şi să-ţi îndeplineşti datoria faţă de cei pe care îi iubeşti. Ar fi absurd
să te învinuieşti pentru asta.
— Mulţumesc, Cheng Xin. Îţi meriţi darul pe deplin. Vadimov îşi ridică privirea şi se uită la
steaua lui Cheng Xin. Mi-ar face mare plăcere să le dăruiesc o stea soţiei şi fiicei mele.
Pe cer apăru un punct luminos, apoi, încă unul. Lucirea lor aruncă umbre pe pământ. Se
testa în spaţiu propulsia pulsată nucleară.

Procesul de selectare a unui subiect pentru Programul Scării era în plină desfăşurare, dar
efortul acesta nu punea prea multă presiune pe Cheng Xin. I se ceruseră doar efectuarea unor
sarcini de bază, cum ar fi examinarea cunoştinţelor de zbor spaţial ale candidaţilor, o cerinţă
esenţială. De vreme ce lista de candidaţi se limita la bolnavii incurabili, era aproape imposibil
să găseşti pe cineva cu expertiza cerută. AIS îşi intensificase eforturile de a identifica şi alţi
candidaţi, prin toate modalităţile posibile.
Una dintre colegele de facultate ale lui Cheng Xin veni la New York s-o viziteze. La un
moment dat, veni vorba despre ce se mai întâmplase cu colegii lor, iar prietena ei îl menţionă
pe Yun Tianming. Auzise de la Hu Wen că Tianming avea cancer la plămâni în stadiul
terminal şi că nu mai avea mult de trăit. Imediat, Cheng Xin se duse la adjunctul Yu pentru a-i
sugera numele lui Tianming drept candidat.
Cheng Xin avea să-şi amintească acel moment pentru tot restul vieţii ei. Şi, de fiecare dată,
trebuia să recunoască că pur şi simplu nu avusese o părere prea grozavă despre Tianming ca
persoană.
Cheng Xin trebuia să se întoarcă în China pentru diverse treburi. Deoarece fusese colega
lui Tianming, adjunctul Yu îi ceruse să reprezinte AIS şi să discute această chestiune cu acesta.
Iar ea fusese de acord, deşi, în continuare, nu era prea impresionată.

După ce auzi povestea lui Cheng Xin, Tianming se ridică încet în capul oaselor pe marginea
patului. Cheng Xin îl rugă să se întindă, dar el îi spuse că dorea să rămână singur o vreme.
Cheng Xin închise uşa încet după ea. Tianming începu să râdă isteric.
Ce idiot teribil mai sunt şi eu! Ce mi-oi fi închipuit? Că, dacă îi dăruiesc din dragoste, o stea,
are să mă iubească pentru asta, la rândul ei? Că a zburat peste Oceanul Pacific ca să mă
salveze cu lacrimile ei sfioase? Cum am putut să mă amăgesc cu o asemenea poveste de
adormit copiii?
Nu, Cheng Xin venise să-i ceară să moară.
Trase şi o altă concluzie logică, care-l făcu să râdă şi mai tare, până ce aproape i se tăie
respiraţia: din cauza momentului când apăruse, Cheng Xin nu avea de unde să ştie că el
alesese deja eutanasierea. Cu alte cuvinte, dacă Tianming nu şi-ar fi ales deja drumul ăsta, ar
fi încercat să-l convingă. Poate chiar l-ar fi ispitit, sau ar fi insistat până când ar fi acceptat.
 Euthanasia însemna „Moartea bună”, dar nu era nimic bun în soarta pe care i-o hărăzise ea.
Sora lui îi dorise moartea fiindcă socotea că se risipeau bani. Putea înţelege asta şi credea
că ea îşi dorea sincer ca el să moară în pace. Cheng Xin, pe de altă parte, dorea ca el să sufere
etern. Tianming era îngrozit de spaţiul intergalactic. Ca toţi cei care studiaseră zborul spaţial
pentru a-şi face din asta o meserie, înţelegea natura sinistră a spaţiului intergalactic mai bine
decât marele public. Iadul nu se afla pe Terra, ci în cer.
Cheng Xin dorea ca o parte din el, şi anume partea care-i purta sufletul, să rătăcească
pentru eternitate în abisul acela glacial, fără de capăt sau de lumină.
De fapt, acesta ar fi fost cel mai bun deznodământ posibil.
Dar, dacă trisolarienii chiar aveau să-i captureze creierul, aşa cum îşi dorea Cheng Xin,
atunci avea să înceapă adevăratul lui coşmar. Nişte extratereştri care n-aveau nimic în comun
cu umanitatea îi vor ataşa senzori în creier şi vor începe diferite teste care-i vor afecta
simţurile. Vor fi probabil foarte interesaţi de senzaţia de durere, bineînţeles, şi aşa, pe rând, ar
simţi foame, sete, biciuire, ardere, sufocare, şocuri electrice, tehnicile de tortură medievală,
moartea printr-o mie de tăieturi11…
Pe urmă aveau să-i caute prin memorie pentru a găsi formele de suferinţă de care se temea
cel mai mult. Aveau să descopere o tehnică de tortură despre care citise prima oară într-o
carte de istorie – mai întâi, victima era biciuită până când nu mai rămânea niciun centimetru
pătrat de piele intactă. Apoi, trupul victimei era strâns puternic în bandaje şi, după ce victima
se oprea din sângerat, îi erau smulse bandajele, ceea ce-i deschidea toate rănile deodată – apoi
aveau să trimită semnale care replicau o asemenea tortură în mintea lui. Victima din cartea de
istorie nu ajungea să trăiască prea mult în asemenea condiţii, dar creierul lui Tianming nu ar
fi fost capabil să moară. Cel mult, avea să se dezactiveze din cauza şocului suferit. În ochii
trisolarienilor, avea să semene cu un computer care se închide. Aveau să i-l repornească şi să
facă un alt experiment, mânaţi de curiozitate sau doar de dorinţa de distracţie…
Nu va avea nicio scăpare. Fără mâini sau picioare, nu va avea cum să se sinucidă. Creierul
său va semăna cu o baterie, reîncărcată din nou şi din nou cu durere.
Fără de capăt.
Urlă de râs.
Cheng Xin deschise uşa:
— Tianming, ce s-a întâmplat?
Îşi înăbuşi râsetul şi împietri ca un cadavru.
— Tianming, în numele Agenţiei de Informaţii Strategice a ONU-CAP, te întreb dacă vrei
să te încumeţi să-ţi asumi responsabilitatea, ca membru al rasei umane, de a accepta această
misiune. Eşti liber să spui nu.
El îi privi chipul şi expresia ei solemnă, dar înflăcărată. Se lupta pentru umanitate, pentru
Terra… Dar ce era greşit în scena din jurul lui? Lumina apusului de soare care intra prin
fereastră cădea pe perete ca o baltă de sânge… stejarul singuratic din faţa geamului părea că
are nişte braţe scheletice care se ridicau din mormânt…
Urma unui zâmbet – un zâmbet melancolic şi agonizant – i se iţi la colţurile gurii. Treptat,
zâmbetul i se împrăştie pe toată faţa.
— Sigur că da. Accept, spuse el.

11 Moartea printr-o mie de tăieturi sau Lingchi a fost o formă de tortură şi de execuţie folosită în China începând
cu aproximativ anul 900 E.C. (Era Curentă), până când a fost interzisă în 1905 (n. tr.).
 ERA CRIZEI, ANII 5-7. PROGRAMUL SCĂRII
Mihail Vadimov murise. În timp ce traversa râul Harlem pe I-95, maşina lui rupsese
parapetul podului Alexander Hamilton şi căzuse în apa de sub el. Le trebuise o zi întreagă să
scoată maşina din râu. Autopsia dezvălui faptul că Vadimov suferea de leucemie; accidentul se
datorase hemoragiei retinale.
Cheng Xin îl jeli pe Vadimov care ţinuse la ea ca un frate mai mare şi o ajutase să se
adapteze vieţii într-o ţară străină. Cel mai mult îi lipsea generozitatea lui. Deşi Cheng Xin
atrăsese atenţia celorlalţi cu inteligenţa ei şi părea să strălucească mult mai puternic decât
Vadimov – în ciuda faptului că se presupunea că e doar asistenta lui –, acesta nu arătase
niciun fel de invidie. O încurajase mereu să-şi facă simţită inteligenţa scăpărătoare pe scene
din ce în ce mai mari.
La AIS, existaseră două tipuri de reacţii la moartea lui Vadimov. Cei mai mulţi angajaţi
tehnici, aşa, ca Cheng Xin, îşi jeliseră şeful. Specialiştii în informaţii, pe de altă parte,
păruseră să fie mai supăraţi de faptul că trupul lui Vadimov nu fusese scos la timp şi creierul
său devenise astfel inutilizabil.
Încet-încet, în mintea lui Cheng Xin încolţi o bănuială. I se părea că lucrurile se leagă prea
mult pentru a fi doar o simplă coincidenţă. Prima oară când îi venise această idee în minte se
cutremurase – era prea înfricoşătoare, prea abjectă, prea insuportabilă.
Consultase specialişti în medicină şi aflase că era posibil să induci leucemia în mod
intenţionat. Tot ce aveai de făcut era să plasezi victima într-un mediu cu destul de multă
radiaţie. Dar temporizarea şi dozarea acesteia nu erau chestiuni uşoare. Dacă era prea puţină,
nu provoca afecţiunea la timp, iar dacă era prea multă, putea omorî victima prin iradiere şi era
posibil să-i afecteze şi creierul. Din punct de vedere al momentului ales, dat fiind stadiul
avansat al bolii lui Vadimov, probabil că procesul acesta fusese pornit chiar în perioada când
CAP începuse să promoveze legile eutanasierii în întreaga lume. Dacă exista un asasin, atunci
acesta era extrem de priceput.
În mod secret, Cheng Xin verificase biroul şi apartamentul lui Vadimov cu un contor
Geiger, dar nu descoperise nimic neobişnuit. Văzuse fotografia familiei lui Vadimov, pe care o
ţinea sub pernă: soţia lui era o balerină cu unsprezece ani mai tânără decât el, iar fiica lor cea
mică… Cheng Xin îşi şterse o lacrimă.
Vadimov îi spusese odată lui Cheng Xin că nu-şi lăsa fotografiile cu familia niciodată pe
birouri sau noptiere, din superstiţie. I se părea că, făcând asta, ar fi expus-o pericolului. Păstra
fotografiile ascunse şi le scotea doar atunci când dorea să se uite la ele.
De fiecare dată când Cheng Xin se gândea la Vadimov, se gândea şi la Yuan Tianming.
Tianming şi şase alţi candidaţi fuseseră mutaţi la o bază secretă de lângă sediul AIS pentru a fi
supuşi unei ultime serii de teste, după care urma să fie ales unul dintre ei.
De când îl întâlnise pe Tianming în China, Cheng Xin începuse să-şi simtă inima tot mai
grea, până când se cufundă în depresie. Îşi amintea de prima lor întâlnire. Fusese după
începutul primului semestru de la facultate şi toţi studenţii la inginerie aerospaţială se
prezentaseră, rând pe rând. Văzuse că Tianming stătea singur într-un colţ. Din clipa în care îl
văzuse, îi simţise vulnerabilitatea şi singurătatea. Mai întâlnise şi alţi băieţi care păreau izolaţi
şi pierduţi, dar nu se simţise niciodată aşa: era de parcă i-ar fi pătruns în inimă şi-i putea
vedea tainele.
Lui Cheng Xin îi plăceau băieţii încrezători, optimişti, băieţii care erau ca lumina solară ce-
i încălzea pe ei, dar şi pe fetele care îi însoţeau. Tianming era exact opusul genului ei. Dar
simţise mereu nevoia să aibă grijă de el. În interacţiunile pe care le avuseseră, era atentă şi se
temea să nu-l rănească, fie şi neintenţionat. Nu fusese niciodată atât de protectoare cu vreun
alt băiat.
Când prietena ei venise la New York şi apăruse în conversaţie numele lui Tianming, Cheng
Xin descoperise că, deşi îl alungase într-un colţ pierdut al memoriei, imaginea lui apăruse
surprinzător de limpede când îşi amintise de el.
Într-o seară, Cheng Xin avu un nou coşmar. Era din nou pe steaua ei, dar algele roşii din
mare deveniseră negre. Apoi steaua se prăbuşi într-o gaură neagră, o absenţă lipsită de lumină
din univers. În jurul găurii negre se mişca un mic obiect strălucitor. Prins în capcana
gravitaţiei găurii negre, obiectul acela nu mai avea cum să scape: era un creier congelat.
Cheng Xin se deşteptă şi privi strălucirea luminilor oraşului New York prin perdeaua de la
fereastră. Înţelese ce făcuse.
Dintr-un anume punct de vedere, nu făcuse decât să transmită cererea AIS: el ar fi putut
spune nu. Îl recomandase pentru că încerca să protejeze Terra şi civilizaţia terestră, iar viaţa
lui era aproape de capăt – dacă ea nu ar fi ajuns la timp, ar fi murit. Într-un fel, îl salvase!
Nu făcuse nimic de care să-i fie ruşine, nimic care să-i tulbure conştiinţa.
Dar înţelesese şi că acesta era modul prin care cineva putea să-şi vândă mama unui bordel.
Cheng Xin se gândi la hibernare. Tehnologia era suficient de avansată ca anumiţi oameni –
cei mai mulţi, pacienţi incurabili ce căutau un tratament în viitor – să fi intrat deja în somnul
cel lung. Tianming avea o şansă. Din cauza statutului său social, i-ar fi fost greu să-şi permită
hibernarea, dar ea ar fi putut să-l ajute. Era o posibilitate, o oportunitate pe care i-o răpise.
A doua zi, Cheng Xin se duse să-l vadă pe Wade.
Ca de obicei, în biroul lui, Wade se uita fix la trabucul său aprins.
Nu-l prea văzuse achitându-se de sarcinile pe care le asocia cu administrarea obişnuită: să
dea telefoane, să citească documente, să participe la şedinţe şi aşa mai departe. Nu ştia când
se ocupa Wade de aceste lucruri sau dacă se ocupa vreodată de ele. Tot timpul îl vedea aşezat
şi adâncit în gânduri, întotdeauna adâncit în gânduri…
Cheng Xin îi explicase că ea îl considera nepotrivit pe Candidatul Nr. 5. Dorea să-şi retragă
recomandarea şi să-i ceară ca bărbatul să fie scos din lista cu cei recomandaţi.
— De ce? A luat scorurile cele mai bune la testele noastre.
Comentariul lui Wade o împietri pe Cheng Xin şi-i făcu inima să îngheţe. Unul dintre
primele teste pe care le făcuseră fusese supunerea fiecărui candidat la o anestezie generală de
un tip special, care făcea ca persoana respectivă să nu-şi mai simtă nicio parte din corp şi nici
organele senzoriale, dar să rămână conştientă. Experienţa aceasta era menită să simuleze
condiţiile unui creier care există independent de trup. Apoi examinatorii îi evaluau
capacitatea psihologică de a se adapta la condiţiile extraterestre. Bineînţeles că, de vreme ce
creatorii testelor nu ştiau nimic despre condiţiile din Flota Trisolariană, trebuiseră să-şi
completeze simularea cu presupuneri. În general, testul era destul de nemilos.
— Dar are doar o diplomă de absolvent, spuse Cheng Xin.
— Da, sigur, tu ai mai multe diplome, spuse Wade. Dar, dacă ţi-am folosi creierul pentru
această misiune, ar fi cu siguranţă unul dintre cele mai proaste creiere pe care le-am fi putut
alege.
— E un singuratic! Nu am văzut pe nimeni atât de retras. Nu are capacitatea de ajustare şi
de adaptare la condiţiile din jurul lui.
— Tocmai această calitate îl face cel mai bun pe Candidatul Nr. 5! Vorbeşti despre
societatea umană. Cineva care se simte bine în mediul lui a învăţat şi să se bazeze pe el. Odată
ruptă de restul umanităţii, o asemenea persoană va suferi aproape sigur o cădere nervoasă
fatală. Tu eşti exemplul perfect pentru situaţia de care vorbesc.
Cheng Xin a trebuit să recunoască că logica lui Wade era fără cusur. Probabil că simpla
simulare i-ar fi provocat o cădere nervoasă.
Ştia că nu are nicio cădere să-l facă pe administratorul-şef al AIS să renunţe la un candidat
al Programului Scării. Dar nu voia să renunţe. Îşi luă inima în dinţi. Era pregătită să spună
orice era necesar ca să-l salveze pe Tianming.
— În toată viaţa lui, nu s-a apropiat în mod semnificativ de nimeni. Nu cunoaşte nici
sentimentul responsabilităţii faţă de umanitate şi nici iubirea. În timp ce spunea asta, Cheng
Xin se întrebă dacă chiar era adevărat.
— Ei, dar există cu siguranţă ceva pe Terra de care s-a ataşat.
Privirea lui Wade rămăsese aţintită pe trabuc, dar Cheng Xin putea să simtă cum atenţia lui
se schimbă de la vârful trabucului înspre ea, cu tot cu o parte din flacăra din el. Din fericire,
Wade schimbă abrupt subiectul discuţiei.
— O altă calitate excelentă a Candidatului Nr. 5 este creativitatea. Asta compensează lipsa
cunoştinţelor tehnice. Ştiai că o idee a lui l-a făcut pe unul dintre colegii voştri miliardar?
Cheng Xin văzuse acest lucru în CV-ul lui şi asta însemna că, până la urmă, chiar cunoştea
pe cineva foarte bogat. Dar nu crezuse nicio clipă că Hu Wen fusese cel care îi dăruise steaua.
Simpla idee i se părea ridicolă. Dacă ar fi plăcut-o, i-ar fi cumpărat o maşină de lux sau un
colier cu diamante, nu o stea.
— Credeam că niciunul dintre candidaţi nu este nici pe departe potrivit şi nu-mi mai venea
nicio idee. Însă acum mi-ai întărit încrederea în Nr. 5. Îţi mulţumesc.
Wade îşi ridică în fine ochii şi o privi pe Cheng Xin cu zâmbetul lui rece, de animal de
pradă. Ca de obicei, dădea impresia că observă cu plăcere disperarea şi durerea ei.

Dar Cheng Xin nu-şi pierduse cu totul speranţa.

Participa la ceremonia depunerii jurământului de către candidaţii la Programul Scării.
Conform Convenţiei Spaţiale şi amendamentelor post-Criză prin care fusese modificată, orice
persoană care utiliza resursele Terrei pentru a părăsi Sistemul solar în scopuri de dezvoltare
economică, emigrare, cercetare ştiinţifică, sau orice altceva, trebuia mai întâi să depună un
jurământ de loialitate faţă de umanitate. Toată lumea crezuse că această prevedere a
Convenţiei nu avea să fie invocată decât cândva, în viitorul îndepărtat.
Ceremonia avu loc în Sala Adunării Generale a ONU. Spre deosebire de sesiunea din urmă
cu câteva luni, care anunţa Proiectul Celor cu Faţa la Zid, această ceremonie era închisă
publicului. În afara celor şapte candidaţi ai Programului Scării, singurii spectatori erau
secretarul general Say, preşedintele rotativ al CAP şi câţiva observatori – inclusiv Cheng Xin şi
alţi membri ai AIS lucrau la Programul Scării – care ocupau primele două rânduri de scaune.
Ceremonia nu dură foarte mult. Fiecare candidat îşi puse mâna pe steagul ONU ţinut de
secretarul general Say şi recită pe rând jurământul cerut de a fi „credincios rasei umane
pentru totdeauna şi de a nu săvârşi niciodată un act care să dăuneze bunăstării umanităţii”.
Înaintea lui Yun Tianming erau aliniaţi patru candidaţi – doi americani, un rus şi un englez
– iar în spatele lui, mai erau doi: un alt american şi un alt chinez. Toţi candidaţii păreau
bolnavi şi doi dintre ei avuseseră nevoie de scaune cu rotile. Dar toţi aveau un tonus bun – şi
nu prea diferit de lămpile de ulei care scânteiază puternic înainte să se stingă.
Cheng Xin îl privi pe Tianming. De când îl văzuse ultima oară, slăbise şi era mai palid, dar
părea foarte calm. El nu-i întoarse privirea.
Depunerea jurământului de către primii patru candidaţi merse strună. Unul dintre
americani, un fizician cam la cincizeci de ani, cu cancer pancreatic, se ridică cu greutate din
scaunul cu rotile şi se urcă la tribună fără ajutor. Vocile candidaţilor răsunau în sala pustie,
fragile, dar pline de hotărâre. Singura întrerupere a rutinei s-a datorat englezului, care a cerut
să depună jurământul cu mâna pe Biblie. Cererea i-a fost acceptată.
Era rândul lui Tianming. Deşi Cheng Xin era atee, în momentul acela şi-ar fi dorit să poată
lua Biblia de la bărbatul acela şi să se roage: Tianming, te rog, depune jurământul, te rog! Ştiu
că eşti un om responsabil. Vei fi credincios rasei umane. Aşa cum a spus Wade, sunt lucruri
aici de care nu poţi să te desparţi…
Îl urmări pe Tianming, care se urca pe podium, îl urmări cum se duse în faţa Secretarului
general Say şi apoi îşi închise ochii cu putere.
Nu-l auzi cum repeta jurământul.
Tianming luă steagul albastru al ONU de la Say şi-l plie uşor pe pupitrul de lângă el.
— Nu voi depune jurământul. În lumea aceasta mă simt un străin. Nu am simţit niciodată
prea multă bucurie sau fericire şi nici nu am primit prea multă iubire. Sigur, toate acestea pot
fi atribuite propriilor mele defecte…
Vorbea pe un ton placid, de parcă şi-ar fi trecut viaţa în revistă. Cheng Xin, care stătea sub
podium, începu să tremure ca şi cum ar fi aşteptat Judecata de Apoi.
— …dar nu voi depune acest jurământ. Nu declar niciun fel de responsabilitate faţă de rasa
umană.
— Atunci de ce aţi acceptat să faceţi parte din Programul Scării? întrebă Say. Vocea ei era
blândă, la fel ca privirea.
— Fiindcă vreau să văd o altă lume. Cât despre loialitatea mea faţă de umanitate, aceasta va
depinde de ce fel de civilizaţie voi descoperi la trisolarieni.
Say încuviinţă.
— Jurământul dumneavoastră este absolut voluntar. Puteţi pleca. Următorul candidat, vă
rog.
Cheng Xin se scutură de parcă căzuse într-o pivniţă de gheaţă. Îşi muşcă buza de jos şi se
sili să nu izbucnească în plâns.
Tianming trecuse testul final.
Wade, care stătea în primul rând, se întoarse s-o privească pe Cheng Xin. Era încântat să
vadă şi mai multă disperare şi suferinţă. Ochii lui păreau să-i vorbească lui Cheng Xin.
Acum vezi şi tu ce fel de om este.
Dar… dacă spune adevărul?
Dacă până şi noi îl credem, inamicul o să-l creadă şi el.
Wade se întoarse spre tribună, apoi păru că-şi aduce aminte de ceva vital şi o privi din nou
pe Cheng Xin.
E un joc distractiv, nu-i aşa?
Refuzul neaşteptat al lui Tianming păru că schimbă atmosfera din sală. Ultimul candidat, o
ingineră americană de la NASA, de patruzeci şi trei de ani, seropozitivă, pe nume Joyner,
refuză şi ea să depună jurământul. Le spuse că nu dorea să se afle aici, dar se simţise obligată
să vină fiindcă, dacă refuza, prietenii ei şi familia aveau s-o dispreţuiască şi s-o lase să moară
singură. Nimeni nu era sigur dacă spunea adevărul sau dacă o inspirase Tianming.
În noaptea următoare, starea lui Joyner se înrăutăţi brusc. O infecţie care se transformase
în pneumonie o făcu să nu mai poată respira şi muri înainte de venirea zorilor. Personalul
medical nu avusese îndeajuns de mult timp să-i scoată creierul pentru a-l congela cu efect de
îngheţare instantaneu şi era inutilizabil.
Tianming fusese cel ales să îndeplinească misiunea Programului Scării.

Sosise momentul. Cheng Xin fusese informată că starea lui Tianming se deteriorase brusc.
Trebuiau să-i scoată creierul imediat. Procedura urma să fie efectuată la Westchester Medical
Center.
Cheng Xin ezită în faţa spitalului. Nu avea curajul să intre, dar nu o lăsa inima să plece. Tot
ce putea face era să îndure. Wade, care venise cu ea, se îndrepta neînsoţit spre intrarea
spitalului. Se opri, se întoarse şi-i admiră durerea. Apoi, satisfăcut, îi dădu lovitura finală:
— A, mai am încă o surpriză pentru tine: el ţi-a dat steaua.
Cheng Xin împietri acolo unde era. Totul păru că se schimbă în jur. Ceea ce văzuse înainte
erau simple umbre; abia acum i se înfăţişau adevăratele culori ale vieţii. Valul puternic de
emoţie o făcu să se poticnească de parcă solul dispăruse.
Pătrunse fugind în spital şi alergă pe coridoarele lungi şi întortocheate până când o opriră
doi paznici de la secţia de neurochirurgie. Se luptă cu ei, dar erau mai puternici. Se scotoci în
buzunare, căutându-şi legitimaţia, le-o arătă şi apoi îşi continuă cursa nebună spre sala de
operaţie. Mulţimea de afară, surprinsă, îi făcu loc. Intră trântind de perete uşile cu lumini
roşii deasupra lor.
Venise prea târziu.
Un grup de bărbaţi şi femei în halate albe se întoarseră spre ea. Cadavrul fusese deja scos
din sală. În mijloc era o masă de lucru pe care se afla un container izolant cilindric, din oţel
inoxidabil, cu înălţimea cam de un metru. Tocmai fusese sigilat, iar ceaţa albă produsă de
heliul lichid încă nu se împrăştiase complet. Încet, aburul rece se rostogolea în jos pe
suprafaţa containerului, curgea peste masa de lucru, trecea peste margini ca o cascadă
miniaturală şi formase o baltă pe podea unde, în cele din urmă, se risipea. Văzut prin această
ceaţă, containerul părea de pe altă lume.
Cheng Xin se aruncă peste masa de lucru. Mişcarea ei împrăştie ceaţa albă şi se simţi
învăluită într-un buzunar de aer rece care dispărea imediat. Era ca şi cum atinsese pentru o
clipă ceea ce căuta, înainte ca un alt timp şi un alt loc să-i răpească lucrul acela pentru
totdeauna.
Doborâtă de durere în faţa containerului de heliu lichid, Cheng Xin plângea cu sughiţuri.
Durerea ei umpluse sala de operaţie, cursese în toată clădirea spitalului, inundând oraşul New
York. Deasupra ei, amărăciunea devenise un lac, apoi un ocean. Aflată în adâncurile lui, simţi
că e gata să se înece.
Nu ştia cât timp trecuse înainte să simtă o mână pe umărul ei. Poate că mâna fusese acolo
mai mult timp şi poate că posesorul ei îi vorbea de mai mult timp…
— Nu-i totul pierdut. Era vocea unui om bătrân, blândă şi înceată. Nu-i totul pierdut.
Sfâşiată încă de plâns, Cheng Xin nu reuşea să-şi reia respiraţia, dar următorul lucru pe
care i-l spuse vocea îi atrase atenţia:
— Gândeşte-te! Dacă ei pot să învie creierul acela, care ar fi containerul ideal pentru el?
Vocea nu oferea simple platitudini, ci o idee concretă.
Îşi ridică capul şi, prin ochii înceţoşaţi de lacrimi, îl recunoscu pe bătrânul cu părul alb: era
cel mai cunoscut neurochirurg din lume şi lucra la Harvard Medical School. Fusese chirurgul
principal, la operaţie.
— Ar fi corpul care i-a conţinut creierul la început. Fiecare celulă din creier conţine toate
informaţiile genetice necesare pentru reconstruirea trupului său. Ar putea să-l cloneze, să-i
implanteze creierul şi astfel ar fi din nou întreg.
Cheng Xin se holbă la containerul de oţel. Pe faţă îi şiroiau lacrimi, dar nu-i păsa. Apoi îşi
reveni şi-i ului pe toţi:
— Ce o să mănânce?
Ieşi în fugă din încăpere, la fel de grăbită cum intrase.

A doua zi, Cheng Xin se întoarse în biroul lui Wade şi-i lăsă un plic. Arăta la fel de palidă ca
unii dintre pacienţii incurabili.
— Vă cer să includeţi aceste seminţe în capsula Scării.
Wade deschise plicul şi-i goli conţinutul pe birou: mai mult de o duzină de pacheţele. Le
cercetă cu interes:
— Grâu, porumb, cartofi şi astea sunt… legume, nu? Hm, şi ăsta e ardei iute?
Cheng Xin încuviinţă:
— E unul dintre preferatele lui.
 Wade puse pacheţelele înapoi în plic şi-l împinse pe birou:
— Nu.
— De ce? Astea nu cântăresc decât optsprezece grame în total.
— Trebuie să facem toate eforturile posibile ca să nu adăugăm nici măcar 0,18 grame de
masă în exces.
— Să ne prefacem pur şi simplu că creierul lui e cu optsprezece grame mai greu!
— Dar nu e, nu-i aşa? Dacă adăugăm greutatea asta, ne vom trezi cu o viteză de croazieră
finală mult mai lentă pentru nava spaţială şi vom întârzia întâlnirea cu Flota Trisolariană cu
mulţi ani de zile. Şi, din nou, pe faţa lui Wade apăru strâmbătura aceea rece. Şi-apoi, acum e
doar un creier: nu are gură, nici stomac. Ce rost ar avea? Nu mai crede şi tu povestea aia
frumoasă cu clonarea. Or să-i pună creierul într-un incubator drăguţ şi o să-l menţină în
viaţă.
Lui Cheng Xin îi veni să-i smulgă trabucul din mână şi să i-l stingă pe faţă. Dar se controlă:
— O să trec peste tine şi o să le adresez cererea mea celor cu mai multă autoritate.
— N-o să meargă. Şi atunci ce-o să faci?
— Atunci o să-mi dau demisia.
— Nu voi permite asta. Eşti încă utilă pentru AIS.
Cheng Xin râse amar:
— Nu mă poţi opri. Nu ai fost niciodată adevăratul meu şef.
— Nu vei face nimic cu care nu sunt de acord.
Cheng Xin se întoarse şi dădu să plece.
— Programul Scării are nevoie să trimită în viitor pe cineva care-l cunoaşte pe Yun
Tianming.
Cheng Xin se opri.
— Dar această persoană trebuie să fie membru AIS şi să-mi fie subordonată. Te
interesează? Sau vrei să-ţi depui demisia acum?
Cheng Xin continuă să păşească, dar paşii ei încetiniră. În cele din urmă se opri din nou.
Vocea lui Wade se auzi din nou:
— De data asta, trebuie să fii sigură de alegerea ta.
— Sunt de acord să merg în viitor, spuse Cheng Xin. Se sprijini de cadrul uşii. Nu se mai
întoarse spre el.

Singura dată când Cheng Xin reuşi să vadă nava spaţială a Scării fusese când vela ei de
radiaţie se desfăşură pe orbită. Vela gigantică, de douăzeci şi cinci de kilometri pătraţi,
reflectă pentru o clipă lumina soarelui pe Terra. Cheng Xin era deja în Shanghai şi văzuse un
punct oranj-roşiatic strălucitor care apăruse pe cerul negru ca smoala şi care se îndepărta
treptat. Peste cinci minute, dispăruse cu totul, ca un ochi care se materializase de nicăieri ca
să privească Terra şi care apoi îşi închisese lent pleoapa. Călătoria navei, pe măsură ce aceasta
accelera ca să părăsească Sistemul Solar, nu era vizibilă cu ochiul liber.
Cheng Xin se consolă cu faptul că seminţele îl însoţeau pe Tianming – nu chiar seminţele
ei, ci nişte seminţe alese cu grijă de secţia de agricultură spaţială.
Masa velei-gigant era de 9,3 kilograme. Patru cabluri de cinci sute de kilometri o conectau
la capsula spaţială, al cărei diametru era doar de patruzeci şi cinci de centimetri. Un strat de
material ablativ acoperea capsula aducând masa ei de lansare la 850 de grame. După prima
treaptă de accelerare, masa capsulei urma să se reducă la 510 grame.
Treapta de accelerare se întindea de la Terra până la orbita lui Jupiter. Un număr total de
1004 bombe nucleare erau distribuite de-a lungul itinerarului, două treimi dintre ele fiind
bombe cu fisiune şi restul, cu fuziune. Erau ca nişte şiruri de mine pe care dispozitivul Scării
le declanşa când trecea prin dreptul lor. De-a lungul itinerarului fuseseră distribuite şi
numeroase sonde, pentru a monitoriza direcţia şi viteza dispozitivului şi pentru coordonarea
unor reglaje miniaturale ale poziţiilor bombelor rămase. Ca pulsul unei inimi, detonările
nucleare succesive iluminau spaţiul din spatele velei cu scânteieri orbitoare şi o furtună de
radiaţie propulsa fulgul acesta mai departe. Înainte ca nava spaţială să ajungă la orbita lui
Jupiter şi până să explodeze a 997-a bombă nucleară, sondele de monitorizare arătară că
aceasta atinsese un procent din viteza luminii.
Atunci se produsese accidentul. Analiza spectrului de frecvenţă a luminii reflectate de vela
de radiaţie arătă că aceasta începuse să se curbeze, poate din cauza ruperii unui cablu de
tractare. Cu toate acestea, cea de-a 998-a bombă nucleară fu detonată înainte să poată fi
făcute ajustări şi dispozitivul deviase de la cursul proiectat. În timp ce vela continua să se
curbeze, profilul ei pe radar se micşoră rapid şi dispăru din sistemul de monitorizare. Fără
parametrii exacţi ai traiectoriei ei, nu mai putea fi găsită vreodată.
Pe măsură ce trecea timpul, traiectoria navei spaţiale avea să devieze din ce în ce mai mult
de la traiectoria proiectată. Speranţele că ar putea intercepta Flota Trisolariană se micşorau.
Judecând după direcţia sa finală aproximativă, ar fi trebuit să treacă pe lângă o altă stea în şase
mii de ani şi să părăsească Calea Lactee în cinci milioane de ani.
Dar, cel puţin pe jumătate, Programul Scării avusese succes. Pentru prima oară, un obiect
făcut de mâna omului fusese accelerat până la viteze cvasirelativiste.
Acum nu mai exista niciun motiv real ca Cheng Xin să fie trimisă în viitor, dar AIS tot îi
ceru să intre în animaţie suspendată. Misiunea ei era acum să acţioneze ca om de legătură al
Programului Scării în viitor. Dacă acest efort de pionierat avea să-i fie de ajutor umanităţii în
acţiunile ei de peste două secole, cineva care o înţelegea pe deplin trebuia să fie acolo şi să
explice datele devenite irelevante şi documentele de neînţeles. Sigur, poate că adevăratul
motiv pentru trimiterea ei ţinea de vanitate, de dorinţa ca Programul Scării să nu fie uitat de
cei din viitor. Şi alte mari proiecte de inginerie contemporană depuseseră eforturi similare
pentru a trimite oameni de legătură, din aceleaşi motive.
Dacă viitorul dorea să judece strădaniile noastre, atunci măcar acum era posibil să trimiţi
pe cineva în viitor ca să le explice interpretările greşite create odată cu trecerea timpului.
În timp ce Cheng Xin îşi pierdea încet cunoştinţa în frigul din jur, se mai încălzea doar la
lumina unei raze: la fel ca Tianming, avea să plutească printr-un abis nesfârşit, vreme de
secole.
PARTEA A II-A
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 12. VÂRSTA DE BRONZ
Acum, Terra se putea vedea cu ochiul liber prin hubloul Vârstei de Bronz. În timp ce nava
decelera, cei care nu erau de serviciu veniră în spaţiul comun de la etravă pentru a observa
Terra prin hublourile largi.
De la această distanţă, Terra încă semăna cu o stea, dar se putea distinge un albastru-palid
în strălucirea ei. Stadiul de decelerare final începuse şi, în timp ce propulsia solară intră în
funcţiune, membrii echipajului, care plutiseră până acum în zero gravitaţie, alunecară spre
hublouri ca nişte frunze căzătoare toamna şi aterizară în cele din urmă pe straturile groase de
sticlă. Gravitaţia artificială generată de decelerare crescu treptat până când atinse 1G.
Hublourile formau acum o podea, iar oamenii căzuţi simţeau greutatea ei ca pe o îmbrăţişare
a Mamei Terra care-i aştepta. Entuziasmul răsună prin tot spaţiul încăperii.
— Am ajuns acasă!
— Îţi dai seama?
— O să-mi pot vedea copiii din nou.
— Vom putea avea copii!
Când Vârsta de Bronz părăsise sistemul solar, legea era ca nimeni să nu se poată naşte pe
navă dacă nu murea cineva.
— A spus c-o să mă aştepte!
— Dacă o mai vrei! Acum eşti un erou al rasei umane, o să alerge după tine un cârd de fete
drăguţe.
— Ah, n-am mai văzut cârduri de gagici de milenii întregi!
— Nu vi se pare că tot ce am trăit pare un vis?
— Eu simt că visez acum.
— Sunt absolut îngrozit de cosmos!
— Şi eu. Imediat ce aterizez, mă pensionez. O să-mi cumpăr o fermă şi o să-mi petrec
restul vieţii simţind pământul sub picioare.

Trecuseră paisprezece ani de la distrugerea totală a flotelor combinate ale Terrei.

Supravieţuitorii, după ce se angajaseră în lupte intestine separate prin întuneric, rupseseră
orice legătură cu planeta-mamă. Cu toate acestea, timp de un an şi jumătate după aceea,
Vârsta de Bronz continuase să primească transmisiuni de pe Terra, cele mai multe fiind
comunicaţii radio de suprafaţă, dar care includeau şi unele informaţii menite să fie auzite din
spaţiu.
Şi apoi, la începutul lunii noiembrie din anul 208 al Erei Crizei, toate transmisiunile radio
de pe Terra se opriseră. Fiecare frecvenţă amuţise, de parcă Terra fusese o lampă care se
stinsese brusc.
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. NICTOHILOFOBIA12
Când umanitatea aflase în sfârşit că universul era o pădure întunecată în care fiecare îi
vâna pe toţi ceilalţi, copilul de lângă focul strălucitor de tabără, care ţipase dornic să i se
răspundă, stinsese focul şi tremura în întuneric. Acum îl îngrozea până şi o scânteie.
În primele câteva zile, fusese interzisă până şi folosirea telefoanelor mobile, iar antenele
din toată lumea fuseseră dezactivate cu forţa. O astfel de acţiune, care altădată ar fi produs
revolte de stradă, avea acum sprijinul larg al populaţiei.
Treptat, când raţiunea a revenit, au revenit şi reţelele mobile, dar fuseseră stabilite restricţii
severe privind radiaţia electromagnetică. Toate comunicaţiile radio trebuiau să fie efectuate
cu minimum de energie şi toţi cei care nu se conformau riscau să fie judecaţi pentru crime
împotriva umanităţii.
Cei mai mulţi înţeleseseră desigur că aceste reacţii erau excesive şi lipsite de sens.
Momentul culminant al proiectării semnalelor electromagnetice de pe Terra în spaţiu se
petrecuse în timpul epocii semnalelor analogice, când turnurile de transmisiuni TV şi radio
funcţionaseră la niveluri înalte de energie. Dar, odată cu împământenirea comunicaţiilor
digitale, cele mai multe informaţii se transmiteau prin fire şi cabluri optice şi până şi
transmisiunile radio pentru semnale digitale aveau nevoie de mult mai puţină energie decât
semnalele analogice. Cantitatea de radiaţie electromagnetică împrăştiată în spaţiu de pe Terra
scăzuse atât de mult, încât unii savanţi din perioada pre-Criză se îngrijoraseră că Terra ar fi
devenit imposibil de detectat de către extratereştrii bine intenţionaţi.
Undele electromagnetice reprezentau, în plus, metoda cea mai primitivă şi mai puţin
eficientă, din punctul de vedere al energiei consumate, pentru transmiterea informaţiilor în
univers. Undele radio se atenuau şi se degradau rapid în imensitatea spaţiului şi cele mai
multe semnale electromagnetice care se împrăştiau de pe Terra nu puteau fi primite dincolo
de o distanţă de doi ani-lumină. Doar ceva asemănător cu transmisia lui Ye Wenjie, care se
baza pe energia solară ca antenă de transmisie, ar fi putut fi interceptat de către ascultătorii
din stele.
Pe măsură ce tehnologia se dezvoltase, apăruseră două metode mult mai eficiente de
semnalizare: neutrinii şi undele gravitaţionale. Ultimele reprezentau metoda principală de
descurajare pe care umanitatea o desfăşurase împotriva trisolarienilor.
Teoria pădurii întunecate a avut un impact profund asupra civilizaţiei umane. Copilul acela
care stătea lângă cenuşa focului de tabără trecuse de la optimism la izolare şi la paranoia, un
singuratic în univers.

12 Teama de păduri întunecate sau de zone împădurite (n. tr.).

 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 12. VÂRSTA DE BRONZ
Cea mai mare parte a echipajului de la bordul Vârstei de Bronz atribuise acea întrerupere
bruscă a transmisiei de semnale de pe Terra cuceririi complete a Sistemului Solar de către
trisolarieni. Vârsta de Bronz acceleră şi se îndreptă spre o stea cu planete terestre aflată la
douăzeci şi şase de ani-lumină.
Dar, zece zile mai târziu, Vârsta de Bronz primi o transmisie radio de la Comandamentul
Flotei. Aceasta fusese trimisă simultan şi astronavei Spaţiul Albastru, care se afla la celălalt
capăt al Sistemului Solar. Transmisia le oferi o relatare succintă despre ce se întâmplase pe
Terra şi-i anunţa despre crearea cu succes a unui sistem de descurajare, pentru apărarea
planetei împotriva Trisolaris. Celor două nave li se ordonă să se întoarcă imediat pe Terra. În
plus, Terra îşi asumase riscuri mari trimiţând acest mesaj navelor pierdute; nu avea să fie
repetat.
La început, Vârsta de Bronz nu îndrăzni să se încreadă în acest mesaj – nu era oare posibil
să fie o capcană ticluită de cei care cuceriseră Sistemul Solar? Nava de război se opri din
accelerare şi ceru în mod repetat confirmarea Terrei. Nu primiră niciun răspuns, deoarece
Terra menţinea tăcerea în eter.
Şi tocmai când Vârsta de Bronz se pregătea să accelereze şi să plece din nou cât mai departe
de casă, se produse inimaginabilul: un sophon se desfăşură în dimensiuni reduse pe navă,
stabilind un canal de comunicare cuantic cu Terra. În cele din urmă, echipajul primi
confirmarea tuturor celor întâmplate.
Echipajul descoperi că, de vreme ce erau printre singurii supravieţuitori ai holocaustului
suferit de forţele armate spaţiale ale Terrei, acum erau eroii rasei umane. Întreaga lume
aştepta întoarcerea lor cu răsuflarea întretăiată. Comandamentul Flotei oferea tuturor
membrilor echipajului cele mai înalte onoruri militare.
Vârsta de Bronz îşi începu drumul spre casă. Acum era în spaţiul interplanetar, la două mii
trei sute de AU de Terra, mult mai departe de Centura Kuiper, dar încă destul de departe de
Norul Oort. Deoarece navigaseră la o viteză de croazieră mare, aproape de cea maximă,
decelerarea le consumase aproape tot combustibilul de fuziune. Drumul spre Pământ trebuise
realizat la o viteză de croazieră mică şi durase unsprezece ani.
În timp ce se apropiau în sfârşit de Terra, le apăru în faţă un punct mic şi alb, care începu
repede să crească. Era Gravitaţia, nava de război care fusese trimisă să întâmpine Vârsta de
Bronz.
Gravitaţia era prima navă de război din clasa stelară construită după Bătălia de Apoi.
Navele din Era Descurajării nu mai erau realizate conform unor planuri fixe ale corpului
navei. Acum, majoritatea astronavelor mari erau mai degrabă construite din multiple module
care puteau fi asamblate în diferite configuraţii. Dar Gravitaţia reprezenta o excepţie. Avea
forma unui cilindru alb, atât de regulată încât părea ireală, ca o formă elementară căzută în
spaţiu dintr-un soft de modelare matematică, şi părea mai curând un ideal platonic decât
ceva real.
Dacă echipajul Vârstei de Bronz ar fi văzut antenele de unde gravitaţionale de pe Terra, şi-
ar fi dat seama că Gravitaţia era replica aproape perfectă a acestora. Fiindcă întreaga carenă a
Gravitaţiei era o antenă de unde gravitaţionale. Asemenea gemenelor de la sol, nava era
capabilă să transmită mesaje de unde gravitaţionale spre toate colţurile universului în orice
clipă. Aceste antene de unde gravitaţionale de pe Terra şi din spaţiu formau sistemul de
descurajare, în contextul Pădurii Întunecate, pentru apărarea umanităţii împotriva Trisolaris.
După încă o zi de navigare lină, Vârsta de Bronz, escortată de nava Gravitaţia, intră pe
orbita geosincronă şi navigă încet spre portul spaţial orbital. Echipajul Vârstei de Bronz putea
vedea mulţimile mari ce umpleau întinderea imensă a sectorului de habitat al portului spaţial
ca la o ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice sau ca la pelerinajul de la Mecca. Nava de
război trecu printr-o furtună colorată de buchete. Membrii echipajului priveau mulţimea,
căutându-i cu privirea pe cei dragi. Cu toţii păreau să aibă lacrimi în ochi şi plângeau de
bucurie.
După o zguduitură finală, Vârsta de Bronz se opri complet. Căpitanul transmise raportul
Comandamentului Flotei şi-şi declară intenţia să lase o parte din echipaj pe navă.
Comandamentul Flotei îi răspunse că prioritatea era ca toţi membrii echipajului să se
reunească cu cei dragi. Nu avea niciun rost să lase pe cineva pe navă. Un alt căpitan din flotă
se urcă la bord cu o echipă mică de serviciu care-i salută cu îmbrăţişări înlăcrimate pe toţi cei
pe care-i întâlnea.
Nu era clar, după uniformele celor din echipa de serviciu, căreia dintre cele trei flote
spaţiale îi aparţineau, dar le explicaseră celor de pe navă că noua Flotă a Sistemului Solar era o
singură forţă unificată şi toţi cei care participaseră la Bătălia de Apoi – inclusiv bărbaţii şi
femeile de la bordul Vârstei de Bronz – aveau să primească posturi-cheie în noua flotă.
— În timpul vieţilor noastre, vom cuceri Trisolaris şi vom deschide un al doilea sistem solar
pentru colonizarea umană! spuse căpitanul de flotă.
Cineva îi răspunse că spaţiul li se părea prea terifiant şi că ar prefera să rămână pe Terra.
Căpitanul de flotă le spuse că era un lucru perfect acceptabil. În calitate de eroi ai umanităţii,
erau liberi să-şi aleagă propriile drumuri în viaţă. Cu toate acestea, după un oarecare timp de
odihnă şi de recreere, era posibil să-şi schimbe părerile. El unul, spera să vadă această
faimoasă navă de război din nou în acţiune.
Echipajul Vârstei de Bronz începu să debarce. Intrară cu toţii în zona rezidenţială a portului
spaţial, printr-un coridor lung. Acum, în jurul echipajului se întindea spaţiul deschis. Spre
deosebire de aerul de pe navă, aerul de aici mirosea proaspăt şi plăcut, ca după ploaie. Pe
fundalul globului albastru rotitor care era Terra, strigătele voioase de bun venit ale mulţimii
umpleau întreaga zonă.
În urma unei cereri a căpitanului de flotă, căpitanul de pe Vârsta de Bronz citi lista
numelor membrilor echipajului. La insistenţele căpitanului de flotă, apelul nominal fu
repetat pentru a confirma faptul că fiecare membru ale echipajului debarcase şi era prezent.
Apoi se lăsă liniştea.
Deşi mulţimea voioasă din jurul lor continua să danseze şi să mişte din braţe, nu se mai
auzea niciun sunet. Tot ce puteau auzi membrii echipajului de pe Vârsta de Bronz era vocea
căpitanului de flotă. Faţa lui arbora încă un zâmbet blând, dar, în liniştea aceea stranie, vocea
îi răsuna ascuţit ca tăişul unei săbii.
Vă informez în cele ce urmează că aţi fost destituiţi neonorabil. Nu mai faceţi parte din
Flota Sistemului Solar. Dar pata pe care aţi lăsat-o pe faţa flotei nu va mai putea fi ştearsă! Nu
veţi putea să-i mai vedeţi pe cei dragi, fiindcă nu vor să vă mai vadă. Părinţilor le este ruşine
cu voi şi cele mai multe soţii au divorţat de mult de voi. Şi, chiar dacă societatea nu i-a
discriminat pe copiii voştri, aceştia şi-au petrecut ultimii zece ani de viaţă crescând în umbra
ofensei aduse de voi. Şi vă dispreţuiesc! Acestea fiind spuse, sunteţi transferaţi la dispoziţia
sistemului de justiţie al Flotei Internaţionale.
Căpitanul de Flotă plecă însoţit de echipa sa. În acelaşi timp, mulţimea voioasă dispăru şi
fu înlocuită de întuneric. Câteva spoturi luminoase dezvăluiră prezenţa unor rânduri de
membri ai poliţiei militare, înarmaţi până în dinţi, care înconjuraseră membrii echipajului
Vârstei de Bronz. Stând în picioare pe platformele din jurul pieţii pătrate, îşi îndreptau
pistoalele spre membrii echipajului.
Câţiva membri ai echipajului se întoarseră şi văzură că buchetele de flori care pluteau în
jurul Vârstei de Bronz erau reale şi nu nişte miraje holografice. Însă acum nu făceau decât ca
nava lor să pară un sicriu gigantic bun de îngropat.
Energia ghetelor magnetice ale membrilor echipajului fu tăiată şi plutiră în cădere liberă,
ca un buchet de ţinte de antrenament neajutorate.
O voce rece le vorbea de undeva:
— Toţi membrii înarmaţi ai echipajului trebuie să-şi predea imediat armele. Dacă nu
cooperaţi, nu vă putem garanta siguranţa. Sunteţi arestaţi pentru omor calificat şi pentru
crime împotriva umanităţii.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 13. PROCESUL
Cazul Vârstei de Bronz a fost judecat de o Curte marţială a Flotei Sistemului Solar. Deşi
sediul principal al Flotei Internaţionale se afla lângă orbita planetei Marte, lângă centura de
asteroizi şi orbita planetei Jupiter, datorită interesului intens pentru acest caz al
Internaţionalei Terrei, cazul fusese judecat la baza flotei de pe orbita geosincronă.
Pentru a-i putea primi pe numeroşii observatori din partea Terrei, baza se rotea pentru
crearea gravitaţiei artificiale. În spatele ferestrelor mari ale tribunalului, apăreau unele după
altele: Terra cea albastră, Soarele cel strălucitor şi lucirea argintie a stelelor, o metaforă
cosmică pentru lupta crâncenă dintre valori. Procesul durase o lună, sub trecerea acestor
lumini şi umbre. Urmează fragmente din transcriere:
Neil Scott, bărbat, 45 de ani, căpitan, ofiţer comandant al navei Vârsta de Bronz.
JUDECĂTOR: – Să revenim la evenimentele care au dus la decizia de atacare a navei
Quantum.
SCOTT: – Repet: Atacul a fost decizia mea şi eu am dat ordinul. Nu am discutat-o înainte
cu niciun alt ofiţer de la bordul Vârstei de Bronz.
JUDECĂTOR: – Aţi încercat întruna să vă asumaţi întreaga responsabilitate. Cu toate
acestea, nu este o conduită înţeleaptă nici pentru dumneavoastră şi nici pentru cei pe care
încercaţi să-i protejaţi.
PROCUROR: Ni s-a confirmat deja faptul că, înainte de atac, a avut loc un vot al membrilor
echipajului.
SCOTT: – Aşa cum am explicat, dintre cei o mie şapte sute şaptezeci şi cinci de membri ai
echipajului, doar cincizeci şi nouă au sprijinit atacul. Votul acela nu a reprezentat cauza şi
nici baza de plecare pentru decizia mea de a ataca.
JUDECĂTOR: – Puteţi să ne oferiţi o listă a celor cincizeci şi nouă de nume?
SCOTT: – Votul a fost organizat în mod anonim prin reţeaua internă a navei. Puteţi verifica
acest lucru examinând jurnalele de bord şi pe cel de război.
PROCUROR: – Din nou minciuni. Avem destule probe că votul nu a fost anonim. Mai mult
chiar, rezultatul nu a fost deloc aşa cum l-aţi descris. Aţi falsificat jurnalele ulterior.
JUDECĂTOR: – Avem nevoie să ne oferiţi adevăratul document de înregistrare a votului.
SCOTT: – Nu am ce vă doriţi. Rezultatul pe care l-am declarat este cel adevărat.
JUDECĂTOR: – Domnule Neil Scott, trebuie să vă reamintesc: dacă veţi continua să
obstrucţionaţi investigaţiile acestui tribunal, le veţi face rău membrilor nevinovaţi ai
echipajului dumneavoastră. Unii dintre aceştia au votat împotriva atacului, dar, fără probele
pe care doar dumneavoastră le puteţi oferi, nu-i putem exonera de vină şi trebuie să-i
declarăm vinovaţi pe toţi ofiţerii, subofiţerii şi pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile de pe Vârsta
de Bronz.
SCOTT: – Ce vreţi să spuneţi? Sunteţi un judecător adevărat? Tribunalul acesta este real? Şi
cum rămâne cu prezumţia de nevinovăţie?
JUDECĂTOR: – Prezumţia de nevinovăţie nu se aplică crimelor împotriva umanităţii.
Acesta este un principiu al dreptului internaţional stabilit la începutul Erei Crizei. Este menit
să garanteze că trădătorii umanităţii nu vor scăpa nepedepsiţi.
SCOTT: – Nu am trădat umanitatea! Unde eraţi când am luptat pentru Terra?
PROCUROR: – Sunteţi nişte trădători adevăraţi! Şi, spre deosebire de OTT, care acum două
secole a trădat doar interesele umanităţii, voi aţi trădat cele mai elementare principii morale
ale noastre, ceea ce reprezintă o crimă mult mai gravă.
SCOTT: – (tăcere).
JUDECĂTOR: – Vreau să înţelegeţi consecinţele falsificării probelor. La începutul acestui
proces, aţi citit o declaraţie în numele tuturor acuzaţilor şi v-aţi exprimat căinţa pentru
morţile a o mie opt sute şi patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei de la bordul navei
Quantum. A venit timpul să dovediţi această căinţă.
SCOTT (după o lungă tăcere): – Foarte bine. Voi oferi adevăratele rezultate. Puteţi recupera
numărătoarea voturilor dintr-o înregistrare criptată din jurnalele de la bordul Vârstei de
Bronz.
PROCUROR: – Ne vom ocupa să le recuperăm imediat. Puteţi să-mi daţi o cifră
aproximativă a celor care au votat pentru atacarea navei Quantum?
SCOTT: – O mie şase sute şaptezeci. Ceea ce înseamnă nouăzeci şi patru la sută din
echipaj.
JUDECĂTOR: – Linişte! Linişte în sală! Sunt nevoit să le amintesc membrilor publicului să
menţină liniştea în timpul procedurilor.
SCOTT: – Dar nu ar fi avut nicio importanţă. Chiar dacă cei care ar fi votat DA ar fi fost mai
puţini de jumătate, aş fi atacat oricum. Decizia finală mi-a aparţinut.
PROCUROR: – Frumoasă încercare! Dar Vârsta de Bronz nu era ca navele mai noi de la
celălalt capăt al Sistemului Solar, aşa, ca Selecţia Naturală. Sistemele de IA ale navei
dumneavoastră erau primitive. De unul singur, fără cooperarea celor aflaţi sub comanda
dumneavoastră, nu aţi fi putut duce la bun sfârşit atacul.
Sebastian Schneider, bărbat, 31 de ani, locotenent-comandant responsabil cu sistemele de
ţintire şi modelele de atac de pe nava Vârsta de Bronz.
PROCURORUL: – În afară de căpitan, dumneavoastră sunteţi singurul ofiţer autorizat să
prevină sau să oprească un atac.
SCHNEIDER: – Aşa este.
JUDECĂTOR: – Dar nu aţi făcut-o.
SCHNEIDER: – Nu.
JUDECĂTOR: – Ce s-a petrecut în mintea dumneavoastră în acele momente?
SCHNEIDER: – În momentul acela – nu în momentul atacului, ci atunci când am realizat
că Vârsta de Bronz nu se va mai întoarce acasă şi că nava va reprezenta întreaga mea lume –
m-am schimbat. Nu a avut loc un proces. Pur şi simplu m-am transformat din cap până-n
picioare. A fost ca pe vremea legendarului sigiliu mintal.
JUDECĂTOR: – Chiar credeţi că există o asemenea posibilitate? Ca nava dumneavoastră să
fie echipată cu sigilii mintale?
SCHNEIDER: – Sigur că nu. Vorbeam metaforic. Spaţiul însuşi este un fel de sigiliu
mintal… În acel moment, am renunţat la sinele meu individual. Existenţa mea avea să mai
aibă sens doar dacă supravieţuia colectivitatea… Nu pot să explic mai bine de atât. Nu mă
aştept să înţelegeţi, Domnule judecător. Chiar dacă v-aţi fi aflat la bordul Vârstei de Bronz şi
aţi fi navigat douăzeci de mii de AU dincolo de Sistemul Solar sau chiar mai departe, tot n-aţi
putea înţelege.
JUDECĂTOR: – De ce?
SCHNEIDER: – Fiindcă aţi fi sigur că vă întoarceţi! Sufletul dumneavoastră ar fi rămas pe
Terra. Şi doar dacă spaţiul din spatele navei s-ar fi transformat într-un abis fără capăt – doar
dacă Soarele, Terra şi tot restul ar fi fost înghiţite de nimicnicie – aţi fi avut o şansă să
înţelegeţi transformarea prin care am trecut.
Eu sunt din California. În anul 1967, conform vechiului calendar, un profesor de liceu din
oraşul meu natal, Ron Jones, a făcut ceva interesant – vă rog să nu mă întrerupeţi.
Mulţumesc.
Pentru a-i ajuta pe elevii lui să înţeleagă nazismul şi totalitarismul, a încercat să creeze o
simulare a unei societăţi totalitariste cu elevii săi. I-a luat doar cinci zile să reuşească şi clasa
lui a devenit un stat fascist în miniatură. Fiecare elev a renunţat de bună voie la sine şi la
libertate, a devenit una cu colectivul suprem şi a urmat ţelurile colectivului cu religiozitate. În
cele din urmă, acest experiment educativ care a început ca un joc nevinovat a scăpat de sub
control. Germanii au făcut un film bazat pe experimentul lui Jones şi Jones însuşi a scris o
carte despre el: Al Treilea Val. Când noi, cei de la bordul Vârstei de Bronz, am descoperit că
eram condamnaţi să rătăcim prin spaţiu pentru totdeauna, am format şi noi un stat
totalitarist. Şi ştiţi cât a durat să-l facem?
Cinci minute.
Exact aşa. Cinci minute din şedinţa adunării generale, în care valorile fundamentale ale
acestei societăţi totalitariste au primit susţinerea celei mai mari părţi din echipaj. Aşa că,
permiteţi-mi să vă spun: atunci când oamenii se pierd în spaţiu, durează doar cinci minute să
ajungă la totalitarism.
Boris Rovinski, bărbat, 36 de ani, comandant, ofiţer executiv al navei Vârsta de Bronz.
JUDECĂTOR: – Aţi condus primul grup de abordare pe Quantum după atac, nu-i aşa?
ROVINSKI: – Da.
JUDECĂTOR: – Erau supravieţuitori?
ROVINSKI: – Niciunul.
JUDECĂTOR: – Puteţi descrie scena?
ROVINSKI: – Oamenii de la bord muriseră din cauza undelor infrasonice generate de
carena navei Quantum în momentul lovirii ei de pulsurile electromagnetice ale detonării
Bombei H. Trupurile erau bine conservate şi nu arătau semne de deteriorare.
JUDECĂTOR: – Ce aţi făcut cu trupurile?
ROVINSKI: – Le-am construit un monument, cum au făcut şi cei din nava Spaţiul
Albastru.
JUDECĂTOR: – Adică aţi lăsat trupurile în monument?
ROVINSKI: – Nu, şi mă îndoiesc şi că monumentul construit de Spaţiul Albastru a avut
trupuri în el.
JUDECĂTOR: – Nu mi-aţi răspuns la întrebare. V-am întrebat ce aţi făcut cu corpurile.
ROVINSKI: – Am refăcut rezerva de hrană din depozitele navei Vârsta de Aur.
JUDECĂTOR: – Cu toate?
ROVINSKI: – Cu toate.
JUDECĂTOR: – Cine a luat decizia să transforme trupurile în hrană?
ROVINSKI: – Nu-mi mai… aduc aminte. Ni s-a părut un lucru absolut natural în acel
moment. Eram responsabil cu chestiunile administrative şi de menţinere a vieţii de la bordul
navei şi am coordonat depozitarea şi distribuirea trupurilor.
JUDECĂTOR: – Cum au fost consumate trupurile?
ROVINSKI: – Nu a fost nimic special. Au fost amestecate cu legumele şi cu cărnurile din
sistemul de bioreciclare şi apoi au fost gătite.
JUDECTOR: – Cine a mâncat din mâncarea asta?
ROVINSKI: – Toată lumea. Toată lumea de la bordul navei Vârsta de Bronz a trebuit să
mănânce într-una dintre cele patru săli de mese şi nu aveam decât o singură sursă de hrană.
JUDECĂTOR: – Ştiau ce mănâncă?
ROVINSKI: – Sigur că da.
JUDECĂTOR: – Cum au reacţionat?
ROVINSKI: – Sunt sigur că unii nu s-au simţit prea bine s-o facă. Dar nu au fost proteste. A,
şi-mi aduc aminte că eram odată la masă şi am auzit că cineva a spus: „Mulţumesc, Carol
Joiner.”
JUDECĂTOR: – La ce se referea?
ROVINSKI: – Carol Joiner a fost ofiţer de comunicaţii pe Quantum. Mânca o parte din ea.
JUDECĂTOR: – Cum şi-a putut da seama?
 ROVINSKI: – Aveam cu toţii o capsulă de urmărire şi de verificare de mărimea unui bob de
orez. Era implantată sub pielea braţului drept. Uneori, procesul de gătire nu reuşea să le
elimine. Sunt sigur că a găsit-o pur şi simplu pe farfurie şi că şi-a folosit comunicatorul ca s-o
citească.
JUDECĂTOR: – Linişte! Linişte în sala de judecată! Vă rog să-i evacuaţi pe cei care şi-au
pierdut cunoştinţa. Domnule Rovinski, sunt sigur că eraţi conştient de faptul că aţi violat cele
mai elementare legi care fac din noi oameni?
ROVINSKI: – Am fost constrânşi de o altă morală, pe care n-o puteţi înţelege. În timpul
Bătăliei de Apoi, Vârsta de Bronz a trebuit să depăşească parametrii de acceleraţie pentru care
era construită. Sistemele de energie au fost supraîncărcate, iar sistemul de menţinere a vieţii a
rămas fără energie timp de două ore, ceea ce a produs defecţiuni masive cam peste tot.
Reparaţiile nu se puteau face decât foarte încet. În acest timp, sistemele de hibernare au fost şi
ele afectate şi nu au mai putut primi decât cinci sute de oameni. De vreme ce aveam mai mult
de o mie de oameni care trebuiau să mănânce, dacă nu am fi introdus surse suplimentare de
hrană, jumătate din populaţie ar fi murit de foame.
Şi chiar şi fără aceste constrângeri, având în vedere interminabila călătorie pe care o aveam
de făcut, abandonarea în spaţiu a unei cantităţi atât de mari de proteine preţioase ar fi fost
absolut de neacceptat…
Nu încerc să mă apăr şi nu încerc să apăr pe nimeni altcineva de pe nava Vârsta de Bronz.
Acum, că am revenit la tiparele mintale ale oamenilor care locuiesc pe Terra, îmi vine foarte
greu să rostesc aceste cuvinte. Foarte greu.
Mărturie finală depusă de căpitanul Neil Scott
Nu am prea multe de spus, cu excepţia unui avertisment.
Viaţa a atins un punct de răscruce pe calea evoluţiei atunci când a ieşit din ocean pe
pământ, dar acei primi peşti care au ieşit pe pământ au încetat să mai fie peşti. Tot astfel, când
oamenii intră cu adevărat în spaţiu şi se eliberează de Terra, ei încetează să mai fie oameni.
Aşa că vă spun tuturor următoarele: Când intenţionaţi să vă îndreptaţi în spaţiu fără a mai
privi înapoi, vă rog să vă gândiţi de două ori. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este mult mai
mare decât vă puteţi imagina.
În cele din urmă, căpitanul Neil Scott şi cei şase alţi ofiţeri superiori au fost acuzaţi de
omor şi crime împotriva umanităţii şi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Din restul de
1768 de membri ai echipajului, doar 138 au fost declaraţi nevinovaţi. Toţi ceilalţi au primit
condamnări de la douăzeci până la trei sute de ani.

Închisoarea Flotei Internaţionale era situată în centura de asteroizi dintre orbita lui Marte
şi cea a lui Jupiter. Din acest motiv, prizonierii trebuiră să părăsească din nou Terra. Deşi
Vârsta de Bronz ajunsese pe orbita geosincronă, prizonierii fuseseră osândiţi să nu mai
parcurgă ultimii treizeci de mii de kilometri din călătoria lor de 350 de miliarde de kilometri
spre casă.
În timp ce nava de prizonieri accelera, plutiră din nou şi se loviră de hublourile etravei ca
nişte frunze căzătoare care nu mai ating rădăcina copacului. Priveau cum globul albastru care
le bântuise visele se micşora şi cum, din nou, deveni doar o altă stea.
Înainte să plece de la baza flotei, fostul comandant Rovinski, fostul locotenent comandant
Schneider şi încă vreo doisprezece ofiţeri se întorseseră pe Vârsta de Bronz pentru ultima
oară, pentru a ajuta în câteva chestiuni de detaliu care priveau predarea navei către noul ei
echipaj.
Timp de mai bine de un deceniu, nava aceasta reprezentase întreaga lor lume. Îi decoraseră
atent interiorul cu holograme de savane, de păduri şi de oceane; cultivaseră aici grădini
adevărate; construiseră iazuri cu peşti şi fântâni cu apă, transformând nava într-o casă
adevărată. Însă acum, toate acestea luaseră sfârşit. Toate urmele trecerii lor pe navă fuseseră
şterse. Vârsta de Bronz era din nou o navă de război stelară rece şi oarecare.
Toţi cei pe care-i întâlneau pe culoare îi priveau cu răceală sau îi ignorau pur şi simplu.
Atunci când salutau, aveau grijă să nu se uite la ei, pentru ca prizonierilor să le fie clar că
salutul nu le era adresat lor, ci doar poliţiştilor militari care-i escortau.
Schneider fu adus la o cabină sferică pentru a discuta cu trei ofiţeri despre unele detalii
tehnice ale sistemului de ţintire al navei. Aceştia îl tratară ca pe un computer. Îi puseseră
întrebări cu o voce lipsită de emoţie şi îi aşteptaseră răspunsurile. Nu exista nicio urmă de
politeţe şi niciun cuvânt de prisos.
Şedinţa nu dură mai mult de o oră. Schneider tastă de câteva ori pe interfaţa de control
plutitoare, de parcă ar fi închis nişte ferestre din pură obişnuinţă. Deodată, lovi peretele sferic
al cabinei cu putere şi se propulsă la celălalt capăt al încăperii. Instantaneu, pereţii se mişcară
şi împărţiră cabina în două. Cei trei ofiţeri şi poliţistul militar fură izolaţi într-una dintre părţi
şi Schneider rămase singur în cealaltă.
Schneider deschise o fereastră plutitoare. Tastă pe ea cu o viteză care făcea ca degetele să
nu i se mai distingă clar. Era interfaţa de control pentru sistemul de comunicaţii. Schneider
puse în funcţiune antena de comunicaţii interstelare de înaltă energie a navei.
Se auzi un pocnet slab. Într-unul dintre pereţi apăru o gaură mică, iar cabina se umplu de
un fum alb. Ţeava pistolului poliţistului militar trecu prin gaură şi ţinti spre Schneider.
— Acesta este ultimul avertisment. Opreşte imediat tot ce faci şi deschide uşa.
— Spaţiule Albastru, aici Vârsta de Bronz. Vocea lui Schneider era înceată. Ştia că distanţa
la care putea ajunge mesajul său nu avea nimic de a face cu puterea vocii lui.
O rază laser îi străpunse pieptul. Din rană ţâşni un abur roşu. Înconjurat de o ceaţă roşie
formată din propriul lui sânge, Schneider bolborosi cu ultimele forţe:
— Nu vă întoarceţi. Aici nu mai e casa voastră!

Spaţiul Albastru răspunsese mereu invitaţiilor Terrei cu mai multă ezitare şi suspiciune
decât Vârsta de Bronz, aşa că începuseră doar să decelereze puţin. Aşa se face că, atunci când
auziră mesajul de avertizare al Vârstei de Bronz, continuau încă să se îndepărteze de Sistemul
Solar.
După avertismentul lui Schneider, Spaţiul Albastru opri deceleraţia şi porni cu acceleraţie
maximă înainte.
Atunci când Terra primi raportul de informaţii de la sophonii trisolarieni, cele două
civilizaţii avură, pentru prima oară în istorie, un inamic comun.
Terra şi Trisolaris se consolară cu faptul că Spaţul Albastru nu poseda deocamdată
capacitatea de a se angaja în lupta de descurajare, în contextul Pădurii Întunecate, împotriva
celor două lumi. Chiar dacă ar fi încercat să transmită universului, cu cea mai mare viteză,
localizarea celor două sisteme solare, ar fi fost aproape imposibil pentru oricine să audă
mesajul. Ca să ajungă la Steaua lui Barnard, cea mai apropiată stea pe care Spaţiul Albastru ar
fi putut-o folosi drept o superantenă ca să repete isprava lui Ye Wenjie, le-ar fi trebuit trei sute
de ani. Cu toate acestea, nu-şi schimbase cursul spre Steaua lui Barnard. În schimb, se
îndrepta spre NH558J2, la care nu avea să ajungă decât peste încă două mii de ani.
Gravitaţia, care era singura navă din Sistemul Solar capabilă de zbor interstelar, începu
imediat urmărirea Spaţiului Albastru. Trisolaris veni cu ideea trimiterii unei picături rapide –
formal, era denumită o sondă spaţială de puternică interacţiune – pentru urmărirea şi
distrugerea Spaţiului Albastru. Dar Terra refuzase fără echivoc. Din punctul de vedere al
umanităţii Spaţiul Albastru trebuia abordat ca o chestiune de afaceri interne. Bătălia de Apoi
reprezentase rana cea mai adâncă a umanităţii şi durerea nu se micşorase nici după mai mult
de un deceniu. A permite un alt atac al picăturii asupra oamenilor era, din punct de vedere
politic, inacceptabil. Chiar dacă membrii echipajului Spaţiului Albastru deveniseră
extratereştri în minţile mai tuturor oamenilor, doar umanitatea trebuia să-i judece.
Din consideraţie pentru timpul îndelungat care urma să treacă până când nava Spaţiul
Albastru să poată deveni o ameninţare, Trisolaris acceptă. Totuşi, Trisolaris sublinie că, de
vreme ce Gravitaţia avea capacitatea să transmită unde gravitaţionale, siguranţa acesteia
constituia o chestiune de viaţă şi de moarte pentru Trisolaris. Prin urmare, picăturile vor fi
trimise ca escorte, dar ar asigura şi un avantaj copleşitor împotriva Spaţiului Albastru.
Astfel că Gravitaţia naviga în formaţie alături de două picături aflate la câteva mii de metri
distanţă de ea. Contrastul dintre dimensiunile celor două tipuri de nave nu putea fi mai mare.
Dacă priveai nava Gravitaţia de la o depărtare suficientă ca s-o poţi vedea în totalitate,
picăturile erau invizibile. Şi, dacă cineva se apropia destul de mult de o picătură pentru a o
observa, suprafaţa ei netedă reflecta ca o oglindă imaginea Gravitaţiei.
Gravitaţia fusese construită la un deceniu după Spaţiul Albastru. Dincolo de prezenţa
antenei de unde gravitaţionale, nu era mult mai avansată. Sistemele ei de propulsie, de
exemplu, erau doar puţin mai puternice decât cele ale Spaţiului Albastru. Încrederea celor de
pe Gravitaţia în succesul vânătorii lor se datora copleşitorului lor avantaj în ce privea rezerva
de combustibil.
Dar chiar şi aşa, datorită vitezelor actuale ale navelor şi acceleraţiilor lor, Gravitaţiei i-ar fi
trebuit cincizeci de ani să prindă din urmă Spaţiul Albastru.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 61. PURTĂTORUL DE SABIE
Cheng Xin privea în sus spre steaua ei din vârful unui copac uriaş. Acesta era motivul
pentru care fusese trezită.
În timpul scurtei vieţi a proiectului Stelele, Destinaţia Noastră, unui număr total de
cincisprezece indivizi le fusese acordată proprietatea a şaptesprezece stele. În afară de Cheng
Xin, ceilalţi paisprezece proprietari se pierduseră în istorie şi nu se găsiseră moştenitorii lor
legali. Marea Ravenă acţionase ca o uriaşă sită, şi prea mulţi fuseseră cei care nu reuşiseră să
treacă prin ea. Acum Cheng Xin rămăsese singura care avea un act legal de proprietate pentru
o stea.
Deşi umanitatea nu încercase încă să ajungă la nicio stea din afara Sistemului Solar, ritmul
rapid în care progresa tehnologia făcea ca stelele aflate la trei sute de ani-lumină de Terra să
nu mai aibă doar o valoare simbolică. Până la urmă, se dovedise că DX3906, steaua lui Cheng
Xin, avea planete. Dintre cele două planete descoperite până acum, una părea foarte
asemănătoare cu Terra datorită masei, orbitei şi analizei spectrale a atmosferei sale. Şi, prin
urmare, valoarea ei crescuse până la înălţimi stratosferice. Spre surprinderea tuturor,
descoperiseră că steaua avea deja un proprietar.
ONU şi Flota Sistemului Solar doreau să-şi revendice steaua DX3906, dar acest lucru nu
putea fi făcut din punct de vedere legal dacă proprietarul nu accepta să transfere dreptul de
proprietate. Aşa că Cheng Xin fu deşteptată din somn după 264 de ani de hibernare.
Primul lucru pe care-l descoperi după ce ieşi din hibernare fu că, aşa cum se aşteptase, nu
existau niciun fel de veşti despre Programul Scării. Trisolarienii nu interceptaseră sonda şi nu
aveau habar unde se află. Programul Scării fusese uitat de istorie şi creierul lui Tianming se
pierduse în imensitatea spaţiului. Dar acest om, acest om care se topise în neant, îi lăsase
iubitei sale o lume adevărată, concretă, o lume compusă dintr-o stea şi două planete.
O tânără pe nume AA13, doctor în astronomie, descoperise planetele din jurul stelei
DX3906. Ca parte a dizertaţiei ei, AA dezvoltase o tehnică nouă care folosea o stea drept
lentilă gravitaţională prin care să poţi vedea o altă stea.
Lui Cheng Xin, AA îi părea o pasăre vioaie fâlfâind întruna prin jurul ei. AA îi spuse lui
Cheng Xin că era obişnuită cu oamenii ca ea, care veniseră din trecut – cunoscuţi drept
„oamenii din Era Comună” după numele calendarului vechi – fiindcă profesorul care-i
coordonase disertaţia era un fizician de pe vremea aceea. Datorită cunoştinţelor ei despre
oamenii din Era Comună, fusese repartizată de Agenţia de Dezvoltare Spaţială a ONU ca om
de legătură cu Cheng Xin, şi acesta era primul ei serviciu după obţinerea doctoratului.
Cererea exprimată de ONU şi de flotă, şi anume să le vândă lor steaua, o puse pe Cheng Xin
într-o postură delicată. Faptul că era proprietara unei întregi lumi o făcea să se simtă
vinovată, dar ideea de a vinde un dar care-i fusese făcut din dragoste curată o îmbolnăvea. Le
sugerase că ar fi putut să renunţe la pretenţia de proprietate asupra DX306 şi să păstreze titlul
de proprietate doar ca pe un suvenir, dar i se spusese că nu era o soluţie acceptabilă. Conform
legii, autorităţile nu puteau accepta asemenea proprietăţi valoroase fără compensaţie pentru
adevăratul proprietar, aşa că insistaseră s-o cumpere. Cheng Xin refuzase.
După ce reflectă îndelung, veni cu o nouă propunere: Va vinde cele două planete, dar va
păstra dreptul de proprietate asupra stelei. În acelaşi timp, va semna o înţelegere cu ONU şi
cu flota care să garanteze umanităţii dreptul de a folosi energia produsă de stea. Experţii
legali ajunseră în cele din urmă la concluzia că această propunere era acceptabilă.
AA îi spusese lui Cheng Xin că, de vreme ce vindea doar planetele, suma oferită de către

13 Acesta este un nume scris şi cu caractere chinezeşti, şi cu litere din limba engleză. „” este numele de familie şi
se pronunţă „Ai” (n. tr. Ken Liu).
ONU drept compensaţie avea să fie mult mai mică. Însă era oricum o sumă astronomică şi
trebuia să înfiinţeze o companie ca s-o poată coordona cum trebuie.
— Ai fi de acord să te ajut să conduci această companie? întrebă AA.
Cheng Xin fu de acord, iar AA sună imediat la Agenţia de Dezvoltare Spaţială a ONU, să-şi
dea demisia.
— Acum lucrez pentru tine, spuse ea, aşa că aş vrea să vorbesc un minut despre interesele
tale. Eşti nebună? Dintre toate opţiunile posibile, ai ales-o pe cea mai proastă! Ai fi putut
vinde steaua împreună cu planetele şi ai fi devenit una dintre cele mai bogate fiinţe din
Univers! Sau ai fi putut refuza să vinzi şi ai fi păstrat întregul sistem solar pentru tine.
Protecţia proprietăţii private conferită de lege este absolută şi nimeni nu ţi-ar fi putut-o lua.
Şi apoi ai fi putut să intri în hibernare şi să te trezeşti doar când era posibil să zburăm la
steaua DX3906. Apoi puteai să te duci acolo! Tot spaţiul acela! Oceanul, continentele… Poţi
face tot ce doreşti, desigur, dar ar trebui să mă iei cu tine…
— Am luat deja o hotărâre, spuse Cheng Xin. Între noi două sunt aproape trei secole. Nu
mă aştept să ne înţelegem imediat.
— Cum vrei, oftă AA. Dar ar trebui să reevaluezi concepţia despre datorie şi conştiinţă.
Datoria te-a făcut să renunţi la planete şi conştiinţa te-a făcut să păstrezi steaua, însă apoi, tot
datoria te-a făcut să renunţi la folosirea energiei stelei. Eşti unul dintre acei oameni din trecut
care, la fel ca fostul meu coordonator de doctorat, sunt sfâşiaţi între două idealuri. Dar, în
epoca noastră, conştiinţa şi datoria nu sunt idealuri: excesul oricăreia dintre ele este văzut ca
o boală mintală denumită tulburare de personalitate datorată presiunii sociale. Ar trebui să te
tratezi.

Chiar şi cu strălucirea luminilor oraşului de dedesubt, Cheng Xin găsi cu uşurinţă steaua
DX3906. Prin comparaţie cu secolul al XXI-lea, aerul era cu mult mai limpede. Îşi întoarse
privirea de la cerul nopţii la realitatea din jurul ei: ea şi cu AA stăteau ca două furnici pe vârful
unui brad de Crăciun strălucitor, şi peste tot în jurul lor era o pădure de brazi de Crăciun.
Clădirile pline de lumini atârnau de ramurile lor ca nişte frunze. Însă acest oraş gigantic era
construit deasupra pământului, nu dedesubtul lui. Graţie păcii din perioada Erei Descurajării,
cea de-a doua perioadă când oamenii locuiseră în peşteri luase sfârşit.
Porniră pe jos de-a lungul ramurii, spre vârful ei. Fiecare ramură de copac era o şosea
aglomerată plină de ferestre transparente umplute cu informaţii. Făceau ca strada să pară un
râu multicolor. Din când în când, o fereastră sau două ieşeau din traficul străzii şi le urmăreau
o vreme, apoi se pierdeau înapoi în curent atunci când AA sau Cheng Xin nu se dovedeau
interesate. Toate clădirile de pe această ramură-stradă atârnau dedesubtul ei. De vreme ce
aceasta era ramura aflată la cea mai mare înălţime, cerul înstelat se afla exact deasupra lor.
Dacă s-ar fi plimbat de-a lungul uneia dintre ramurile mai joase, ar fi avut în jur clădiri
strălucitoare care ar fi atârnat de ramura de deasupra şi s-ar fi simţit ca nişte insecte
miniaturale care zboară printr-o pădure de vis, unde fiecare frunză şi fiecare fruct scânteiază
şi orbeşte prin strălucire.
Cheng Xin privi trecătorii de pe stradă: o femeie, două femei, un grup de femei, încă o
femeie, trei femei – toate erau femei, toate erau frumoase. Îmbrăcate în haine frumoase şi
luminoase, păreau nişte nimfe din această pădure magică. Din când în când, treceau pe lângă
persoane mai în vârstă, femei şi ele, cu frumuseţea diluată de vârstă. În timp ce ajungeau la
vârful ramurii şi inspectau marea de lumini de sub ele, Cheng Xin puse întrebarea care o
frământase zile întregi:
— Ce s-a întâmplat cu bărbaţii? În cele câteva zile de când fusese deşteptată, nu văzuse un
singur bărbat.
— Ce vrei să spui? Sunt peste tot. AA arătă spre oamenii din jur. Uite, acolo: îl vezi pe
bărbatul acela care se sprijină de balustradă? Şi mai sunt trei acolo. Şi doi care vin spre noi.
Cheng Xin se holbă. Indivizii indicaţi de AA aveau feţe netede, frumoase, păr lung care le
cădea pe umeri, trupuri zvelte şi moi, de parcă ar fi avut oasele făcute din banane. Mişcările
lor erau graţioase şi blânde, iar vocile lor, purtate mai departe de briză, erau dulci şi tandre…
În secolul ei, aceşti oameni ar fi fost consideraţi ultra-feminini.
Abia după o clipă îşi dădu seama. Tendinţa fusese evidentă încă mai demult. Anii ’80
fuseseră probabil ultimii în care masculinitatea, aşa cum era ea cunoscută în mod tradiţional,
fusese considerată un ideal. După aceea, societatea şi moda îi preferaseră pe acei bărbaţi care
afişau însuşiri considerate în mod tradiţional feminine. Îşi aduse aminte de vedetele
masculine asiatice din vremea ei, care i se păruseră la prima vedere nişte fete drăguţe. Marea
Ravenă întrerupsese această tendinţă din evoluţia societăţii umane, însă o jumătate de secol
de pace şi confort aduse de Era Descurajării acceleraseră tendinţa.
— Este adevărat că oamenii din Era Comună nu reuşesc la început să-i deosebească pe
bărbaţi de femei, spuse AA. Dar o să te învăţ un truc. Fii atentă la felul în care se uită la tine. O
frumuseţe clasică aşa cum eşti tu e foarte atrăgătoare pentru ei.
Cheng Xin o privi uşor tulburată.
— Nu, nu! râse AA. Sunt o femeie adevărată şi nu-mi placi în felul acela. Dar, sincer, nu văd
ce era atrăgător la bărbaţii din vremea ta. Mitocani, sălbatici, murdari – era ca şi cum nu ar fi
evoluat până la capăt. Te vei adapta şi te vei simţi bine în epoca aceasta dedicată frumuseţii.
Cu aproape trei secole în urmă, atunci când se pregătea de hibernare, Cheng Xin îşi
imaginase tot felul de greutăţi cu care avea să se confrunte în viitor, dar pentru asta nu era
pregătită. Îşi imagină cum va fi să-şi petreacă tot restul vieţii în lumea aceasta feminină… şi
deveni melancolică. Privi în sus, căutându-şi steaua.
— Iar te gândeşti la el, nu-i aşa? spuse AA, prinzând-o de umeri. Chiar dacă nu s-ar fi dus
în spaţiu şi şi-ar fi petrecut tot restul vieţii cu tine, nepoţii nepoţilor tăi ar fi praf şi pulbere
acum. Aceasta e o epocă nouă, o viaţă nouă. Uită trecutul!
Cheng Xin încercă să gândească aşa cum îi sugerase AA şi se forţă să se întoarcă în prezent.
Era numai de câteva zile aici şi trebuise să asimileze o istorie lungă de trei secole. Echilibrul
strategic dintre oameni şi trisolarieni, ca rezultat al descurajării în contextul Pădurii
Întunecate, o şocase cel mai mult.
Prin minte îi trecu un gând fugar. O lume dedicată feminităţii… Dar ce înseamnă asta din
punctul de vedere al descurajării?
Cheng Xin şi AA merseră mai departe de-a lungul ramurii. Din nou apărură ferestre
informaţionale care le urmăreau, iar de data aceasta, una dintre ele îi atrase atenţia lui Cheng
Xin. Fereastra înfăţişa un bărbat care, în mod cât se poate de vizibil, era din trecut: tras la faţă,
sfrijit, cu părul dezordonat, stând în picioare lângă o piatră neagră de mormânt. Bărbatul şi
piatra erau învăluiţi de umbre, dar ochii lui păreau să strălucească puternic sub lumina unei
aurore îndepărtate. Un rând de text apăru pe ecran:
Pe vremea lui, un ucigaş ar fi fost condamnat la moarte.
Lui Cheng Xin, faţa bărbatului i se păru familiară, dar, înainte să poată privi mai atent,
imaginea dispăruse. În locul ei apăru o femeie între două vârste – sau cel puţin Cheng Xin
crezu că e femeie. Purta haine formale, care nu străluceau şi care-i aduceau aminte lui Cheng
Xin de politicieni, şi tocmai ţinea un discurs. Textul de dinainte făcuse parte din subtitrarea
discursului ei.
Fereastra păru să simtă că Cheng Xin era interesată. Se extinse şi începu să redea filmul cu
tot cu sonor. Vocea politicienei era plăcută şi dulce, de parcă cuvintele ei s-ar fi înşirat ca nişte
fâşii de vată de zahăr. Dar ceea ce spunea era înspăimântător:
De ce pedeapsa cu moartea? Răspuns: fiindcă a ucis. Dar acesta este doar unul dintre
răspunsurile corecte. Un alt răspuns corect ar fi: fiindcă a omorât prea puţini. A omorî o
persoană este o crimă, a omorî câteva persoane sau câteva duzini de oameni înseamnă şi mai
multă crimă, aşa că uciderea a mii sau zeci de mii de persoane ar trebui să fie pedepsită prin
condamnarea lui la moarte de o mie de ori. Şi de ce nu de mai multe ori? De o sută de mii de
ori? Pedeapsa cu moartea, nu? Şi totuşi, aceia dintre voi care cunoaşteţi istorie începeţi să
şovăiţi.
Şi dacă ar fi ucis milioane? Vă pot garanta că un astfel de individ nu ar fi considerat un
ucigaş. Da, aşa este: se poate considera că o asemenea persoană nici măcar nu a încălcat vreo
lege. Iar, dacă nu mă credeţi, studiaţi istoria! Toţi cei care au ucis milioane sunt consideraţi
oameni „măreţi”, nişte eroi.
Iar, dacă omul acela a distrus o lume întreagă şi a ucis orice formă de viaţă de acolo, va fi
salutat ca un salvator!
— Vorbesc despre Luo Ji, spuse AA. Vor să-l trimită în judecată.
— De ce?
— E complicat. Dar, în mare, este din cauza lumii aceleia, lumea a cărei poziţie a transmis-
o în tot universul, cauzând distrugerea ei. Nu ştim dacă exista viaţă pe planeta aceea – există
această posibilitate. Aşa că-l acuză de suspiciunea de mundicid, cea mai gravă crimă din legile
noastre.
— Hei, tu trebuie că eşti Cheng Xin!
Vocea o şocă pe Cheng Xin. Venise de la fereastra deschisă în faţa ei. Politiciana din ea o
privea pe Cheng Xin cu bucurie şi cu surprindere pe chip, de parcă vedea un prieten bun:
— Eşti cea care e proprietara acelei lumi îndepărtate! Ca o rază de speranţă, ne-ai adus
frumuseţea timpului tău. Şi, de vreme ce eşti singura fiinţă umană proprietară a unei lumi
întregi, vei salva şi lumea aceasta. Avem cu toţii încredere în tine. A, scuze, am uitat să mă
prezint.
AA lovi fereastra şi aceasta se închise. Cheng Xin era cât se poate de uimită de nivelul
tehnologiei din această epocă. Nu avea absolut nicio idee cum se transmisese imaginea ei
vorbitoarei şi nici cum aceasta reuşise s-o aleagă tocmai pe ea dintre miliardele care-i
urmăreau discursul.
AA se grăbi s-o ia înainte, mergând de-a-ndărătelea în faţa lui Cheng Xin în timp ce
vorbeau:
— Ai fi distrus o lume întreagă pentru a crea această formă de descurajare? Şi, ceea ce e şi
mai important, în caz că inamicul nu ar fi fost descurajat, ai fi apăsat pe buton pentru a te
asigura de distrugerea a două lumi?
— E o întrebare fără sens. Nu m-aş pune niciodată într-o asemenea situaţie.
AA se opri şi o apucă pe Cheng Xin de umeri. O privi fix în ochi:
— Serios? Niciodată?
— Sigur că nu. A fi pusă într-o asemenea situaţie este cel mai groaznic destin la care mă
pot gândi. Mult mai rău decât moartea.
Nu reuşea să înţeleagă de ce AA părea aşa de înfocată, dar aceasta încuviinţă:
— Asta mă linişteşte… De ce nu continuăm discuţia asta mâine? Eşti obosită şi ar trebui să
te odihneşti mai mult. Durează o săptămână întreagă să-ţi revii după hibernare.

În dimineaţa următoare, Cheng Xin primi un apel de la AA.

AA apăru pe ecran foarte entuziasmată:
— O să-ţi fac o surpriză şi o să te duc într-un loc fantastic! Hai, vino! Maşina e la vârful
copacului.
Cheng Xin urcă şi văzu o maşină zburătoare cu uşa deschisă. Intră, dar n-o văzu pe AA. Uşa
se închise fără zgomot şi scaunul se mulă în jurul ei, ţinând-o strâns ca într-o palmă. Maşina
se ridică lin, pierzându-se în traficul aglomerat al oraşului-pădure.
 Era încă foarte devreme şi fasciculele luminii soarelui, aproape paralele cu solul, licăreau
prin maşină, în timp ce aceasta străbătea pădurea. Treptat, copacii gigantici se răriră şi într-
un final dispărură. Sub cerul albastru, Cheng Xin văzu doar pajişti şi păduri, un mozaic
ameţitor de culori.
După începutul Erei Descurajării, industriile grele se mutaseră pe orbită şi ecologia
naturală a Terrei îşi revenise. Acum, suprafaţa Terrei arăta mai curând ca înainte de Era
Revoluţiei Industriale. Din cauza scăderii populaţiei şi a industrializării şi mai mari a
producţiei alimentare, multe dintre suprafeţele de pământ arabil fuseseră lăsate pârloagă şi
Natura pusese stăpânire pe ele. Terra se transforma într-un gigantic parc.
Pentru Cheng Xin, această lume frumoasă părea ireală. Deşi se trezise din hibernare, se
simţea de parcă ar fi trăit un vis.
După o jumătate de oră, maşina ateriză şi uşa se deschise automat. Cheng Xin ieşi şi
maşina se ridică în aer şi plecă. După ce zgomotul propulsoarelor se stinse, peste toate se lăsă
liniştea, întreruptă din când în când de ciripitul păsărelelor din depărtare. Cheng Xin privi în
jur şi observă că se afla în mijlocul unui grup de clădiri părăsite. Arătau ca blocurile de
apartamente din Era Comună. Jumătatea inferioară a fiecărei clădiri era acoperită de iederă.
Imaginea trecutului acoperit de viaţa verde a noii ere o făcu să-şi regăsească un simţ al
realităţii de care-i fusese dor.
O chemă pe AA, dar îi răspunse vocea unui bărbat:
— Salut.
Se întoarse şi văzu un bărbat care stătea la etajul doi al unei clădiri, pe un balcon invadat de
iederă. Nu era ca bărbaţii fragili şi frumoşi ai acestei epoci, ci semăna cu bărbaţii din trecut.
Lui Cheng Xin i se păru din nou că visează, o continuare a coşmarului ei din Era Comună.
Era Thomas Wade. Purta o geacă de piele neagră, dar arăta puţin mai bătrân. Poate că
intrase în hibernare după Cheng Xin, sau poate că se deşteptase înaintea ei sau amândouă.
Privirea lui Cheng Xin se opri asupra mâinii lui drepte. Era acoperită de o mănuşă de piele
neagră şi ţinea un pistol din Era Comună îndreptat spre Cheng Xin.
— Glonţul ăsta trebuia tras sub apă, spuse Wade. Este făcut să reziste mult timp. Dar au
trecut mai mult de două sute şaptezeci de ani. Oare va funcţiona?
Zâmbetul familiar, acela pe care-l arbora când se bucura de disperarea celorlalţi, i se întinse
pe faţă.
Apoi, un fulger. O explozie. Cheng Xin simţi lovitura grea din umărul stâng şi forţa ei o
trânti de peretele crăpat din spatele ei. Iedera groasă amortiză mare parte din zgomotul
împuşcăturii. Păsările din depărtare continuau să ciripească.
— Nu pot folosi un pistol modern, spuse Wade. Acum, fiecare împuşcătură este
înregistrată automat în bazele de date ale siguranţei publice. Tonul lui era la fel de senin de
parcă ar fi discutat cu ea sarcinile de rutină ale zilei.
— De ce?
Cheng Xin nu simţea durere. Degetul mare de la mâna stângă îi amorţise, de parcă nu-i
mai aparţinea.
— Vreau să fiu Purtătorul de Sabie. Iar tu eşti adversara mea şi vei câştiga. Nu-ţi port nici
pic de duşmănie. Indiferent dacă mă crezi sau nu, mă simt oribil în momentul ăsta.
— Tu l-ai omorât pe Vadimov? întrebă ea. Îi curgea un fir de sânge din gură.
— Da. Programul Scării avea nevoie de el. Şi acum, noul meu plan nu mai are nevoie de
voi. Amândoi sunteţi foarte buni, dar îmi staţi în drum. Trebuie să merg înainte şi să avansez
fără să-mi pese de consecinţe.
Mai trase o dată. Glonţul intră în partea stângă a abdomenului lui Cheng Xin. Continua să
nu simtă nimic, dar amorţeala o cuprinsese prea tare ca să poată rămâne în picioare. Se lăsă în
jos pe perete, lăsând o dâră de sânge pe iedera din spatele ei.
 Wade trase din nou. În cele din urmă, faptul că peste pistolul acela trecuseră trei secole îşi
spuse cuvântul şi nu se auzi nimic. Wade trase de închizător ca să elibereze glonţul din
camera cartuşului. Şi, din nou, îndreptă pistolul spre Cheng Xin.
Braţul lui drept explodă. În aer se ridică un norişor alb de fum şi braţul drept al lui Wade
dispăru. Pe frunzele verzi dimprejur se împrăştiară bucăţele de os şi de carne, dar pistolul,
intact, căzu la baza clădirii. Wade nu se mişcă. Îşi privi ciotul braţului drept şi apoi se uită în
sus. O maşină a poliţiei cobora rapid spre el.
În timp ce maşina poliţiei se apropie de sol, mai mulţi ofiţeri de poliţie înarmaţi săriră din
ea şi aterizară în iarba densă care unduia sub vârtejul creat de propulsoare. Păreau nişte femei
zvelte şi agile.
Ultima care sări din maşină fu AA. Vederea lui Cheng Xin devenea din ce în ce mai tulbure,
dar reuşi să vadă faţa înlăcrimată a lui AA şi să-i audă explicaţia printre plânsul cu sughiţuri:
— …mi-a falsificat apelul…
Un junghi ascuţit de durere o cuprinse şi-şi pierdu cunoştinţa.
Atunci când îşi reveni, era într-o maşină zburătoare. Era acoperită de o peliculă, care o
ţinea strâns. Nu simţea nicio durere, şi nu putea nici măcar să-şi simtă corpul. Simţi că va
leşina din nou. Cu o voce slabă, pe care nimeni în afară de ea nu o putea auzi, întrebă:
— Ce este un Purtător de Sabie?
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. FANTOMA CELOR
CU FAŢA LA ZID: PURTĂTORUL DE SABIE
Fără îndoială, creaţia lui Luo Ji, modul de descurajare folosit împotriva trisolarienilor pe
baza teoriei Pădurii Întunecate, a reprezentat o mare realizare, dar Proiectul Celor cu Faţa la
Zid, care a condus la ea, a fost considerat un act ridicol şi copilăresc. Umanitatea, ca un copil
care intră în societate pentru prima oară, se dezlănţuise, terorizată şi confuză, împotriva
sinistrului Univers. Odată ce Luo Ji transferase controlul sistemului de descurajare spre ONU
şi Flota Sistemului Solar, cu toţii îşi imaginaseră că Proiectul Celor cu Faţa la Zid, un crâmpei
legendar de istorie, se terminase.
Oamenii îşi concentraseră atenţia asupra descurajării însăşi şi astfel se născuse un nou
domeniu de cercetare: teoria jocurilor descurajării.
Elementele principale ale descurajării sunt acestea: descurajatorul şi cel descurajat (în
metoda Pădurii Întunecate, umanitatea şi Trisolaris); ameninţarea (transmiterea poziţiei
planetei Trisolaris, ca astfel să se asigure distrugerea ambelor lumi); controlorul (persoana sau
organizaţia care deţine controlul asupra întrerupătorului de transmisie); şi scopul (acela de a
obliga Trisolaris să îşi abandoneze planul de invazie şi să-şi împartă tehnologia lor cu
umanitatea).
Când ameninţarea constă în distrugerea completă atât a descurajatorului, cât şi a
descurajatului, se spune sistemul se află într-o stare de descurajare ultimă.
Prin comparaţie cu alte tipuri de descurajare, descurajarea ultimă se distinge prin faptul că,
dacă descurajarea nu funcţionează, împlinirea ameninţării nu i-ar folosi cu nimic
descurajatorului.
Astfel, cheia succesului descurajării ultime este credinţa descurajatului că ameninţarea va
fi aproape sigur îndeplinită dacă descurajatul se împotriveşte scopurilor descurajatorului.
Această probabilitate, numită şi grad de descurajare, este un parametru important în teoria
jocului descurajării. Gradul de descurajare trebuie să depăşească 80% pentru ca
descurajatorul să reuşească.
Dar oamenii au descoperit repede un lucru deprimant: dacă autoritatea de a împlini
ameninţarea necesară descurajării, în teoria Pădurii Întunecate, este deţinută de umanitate ca
întreg, atunci gradul descurajării se apropie de zero.
A cere umanităţii să treacă la acţiunea de a distruge două lumi este dificil: decizia ar viola
principii şi valori morale adânc înrădăcinate. Condiţiile particulare ale descurajării de tip
Pădurea Întunecată îngreunau sarcina şi mai mult. Dacă descurajarea nu reuşea, umanitatea
ar fi supravieţuit pentru cel puţin încă o generaţie. Într-un anume sens, niciunul dintre cei în
viaţă nu avea să fie afectat. Dar, în eventualitatea că descurajarea nu reuşea împlinirea
ameninţării, adică transmisia, ar fi însemnat că distrugerea putea veni în orice moment, un
rezultat mult mai prost decât în cazul renunţării la ameninţare. Prin urmare, dacă
descurajarea nu reuşea, reacţia umanităţii ca întreg putea fi prezisă cu uşurinţă.
Dar reacţia unui individ anume nu putea fi prezisă.
Succesul descurajării, în teoria Pădurii Întunecate, se baza pe impredictibilitatea lui Luo Ji
ca individ. Dacă descurajarea nu reuşea, acţiunile lui aveau să fie ghidate de propria lui
personalitate şi psihologie. Chiar dacă ar fi acţionat raţional, propriile-i interese puteau să nu
fie exact aceleaşi cu cele ale umanităţii. La începutul Erei Descurajării, ambele lumi
analizaseră personalitatea lui Luo Ji şi construiseră modele matematice amănunţite.
Teoreticienii umani şi trisolarieni ai jocului descurajării ajunseseră la concluzii uimitor de
asemănătoare: în funcţie de starea mintală a lui Luo Ji din momentul în care descurajarea nu
reuşea, gradul de descurajare a acestuia se încadra între 91,9% şi 98,4%. Cu o asemenea
probabilitate, lui Trisolaris nu-i dădea mâna să rişte.
Sigur, o astfel de analiză atentă nu a fost posibilă imediat după crearea descurajării de tipul
Pădurii Întunecate. Însă umanitatea ajunsese repede la această concluzie, în mod intuitiv, iar
ONU şi Flota Sistemului Solar îi acordară din nou autoritatea de a activa sistemul de
descurajare lui Luo Ji de parcă ar fi fost vorba de un cartof fierbinte. Întregul proces, de la
predarea de către Luo Ji a autorităţii către ONU şi flotă şi până la recuperarea ei, durase în
total optsprezece ore. Şi chiar şi acel interval de timp ar fi fost suficient pentru ca picăturelele
să distrugă inelul de bombe nucleare ce înconjurau Soarele şi să văduvească astfel umanitatea
de capacitatea de a transmite poziţiile lor. Incapacitatea trisolarienilor de a face acest lucru era
considerată de toţi a fi fost cea mai mare gafă strategică a lor din timpul războiului, iar
umanitatea, tremurând sub transpiraţia rece, răsuflase în sfârşit uşurată.
De atunci, puterea de a activa sistemul de descurajare pentru Pădurea Întunecată fusese
mereu investită în Luo Ji. În mâna lui se afla, în primul rând, întrerupătorul de detonare a
inelului circumsolar de bombe nucleare şi, în al doilea rând, întrerupătorul pentru transmisia
undei gravitaţionale.
Descurajarea Pădurii Întunecate ameninţa cele două lumi ca o Sabie a lui Damocles şi Luo
Ji era singurul fir de păr, dintr-o coadă de cal, care ţinea sabia. Aşa a ajuns să fie numit
Purtătorul de Sabie.
Până la urmă, Proiectul Celor cu Faţa la Zid nu se pierduse în trecut. Umanitatea nu
scăpase de fantoma Celor cu Faţa la Zid.
Deşi Proiectul Celor cu faţa la Zid fusese o anomalie fără precedent în istoria umanităţii,
atât descurajarea de tipul Pădurii Întunecate, cât şi Purtătorul de Sabie aveau precursori.
Distrugerea asigurată reciproc practicată de către NATO şi de către Pactul de la Varşovia în
timpul Războiului Rece fusese un exemplu de descurajare ultimă. În 1974, Uniunea Sovietică
iniţiase Sistemul Perimetrului (în limba rusă, Система Периметр), sau „Mâna Moartă”.
Acesta fusese creat pentru a garanta posibilitatea ca Uniunea Sovietică să aibă capacitatea
viabilă de a riposta în cazul în care un prim atac american ar fi eliminat guvernul sovietic şi
centrele de comandă militare de nivel înalt ale acestuia. Strategia se baza pe un sistem de
monitorizare care aduna dovezi ale unor explozii nucleare de pe teritoriul Uniunii Sovietice;
toate datele erau transmise unui computer central care interpreta datele şi decidea dacă să
lanseze arsenalul nuclear al Uniunii Sovietice.
Inima sistemului era o sală de comandă secretă ascunsă adânc în subteran. Dacă sistemul
hotăra că trebuie lansat un contraatac, operatorul de serviciu îl iniţia.
În anul 2009, un ofiţer care fusese de serviciu în sala de comandă cu zeci şi zeci de ani
înainte îi spusese unui reporter că, pe vremea aceea, era doar un locotenent tânăr de douăzeci
şi cinci de ani care tocmai absolvise Academia Militară Mikhail Frunze. Dacă sistemul decidea
că era necesar un atac, lui îi aparţinea ultima decizie înainte de distrugerea completă a lumii.
În momentul acela, întreaga Uniunea Sovietică şi Europa de Est ar fi devenit cel mai probabil
o mare de flăcări şi toţi cei pe care-i iubea şi care se aflau deasupra, pe pământ, ar fi murit.
Dacă apăsa întrerupătorul, America de Nord se transforma şi ea în iadul pe pământ într-o
jumătate de oră şi iarna nucleară ce ar fi urmat ar fi condamnat întreaga omenire la pieire.
Ţinuse în mână soarta civilizaţiei umane.
Mai târziu i se pusese de multe ori următoarea întrebare: dacă momentul acela ar fi sosit cu
adevărat, ai fi apăsat pe buton?
Iar primul Purtător de Sabie din istorie răspunsese: Nu ştiu.
Umanitatea spera că descurajarea Pădurii Întunecate urma să aibă un final fericit, aşa cum
se întâmplase cu distrugerea reciproc garantată din secolul XX.
Timpul continua să treacă, iar acest echilibru ciudat se menţinea. Descurajarea fusese în
vigoare vreme de şaizeci de ani şi Luo Ji, care avea acum mai mult de o sută de ani, încă mai
avea degetul gata să apese pe întrerupătorul de transmisie. Imaginea lui în rândul populaţiei
se schimbase treptat şi ea.
Hrăpăreţii care doreau să se adopte o strategie mai dură împotriva Trisolaris nu-l aveau la
inimă. Pe la începutul Erei Descurajării, aceştia susţinuseră impunerea unor condiţii severe
trisolarienilor, cu scopul dezarmării complete a planetei Trisolaris. Unele dintre propunerile
lor erau absurde. De exemplu, una din ele era programul de „recolonizare nudă” care ar fi
presupus ca toţi trisolarienii să se deshidrateze şi să permită să fie transportaţi de astronave
de marfă în Norul Oort, unde ar fi urmat să fie preluaţi de astronave terestre şi aduşi în
Sistemul Solar pentru a fi depuşi în deshidratoare pe Marte sau pe Lună. Apoi, dacă
trisolarienii îndeplineau anumite condiţii, urmau să fie rehidrataţi treptat, în tranşe mici.
Nici luptătorilor pentru pace nu le plăcea Luo Ji. Principala lor preocupare era să ştie dacă
steaua 187J3X1, a cărei poziţie fusese transmisă de Luo Ji, avusese planete pe care se
dezvoltaseră viaţa şi civilizaţia. Niciun astronom din cele două lumi nu reuşise să răspundă în
mod definitiv acestei întrebări: era imposibil să dovedeşti una sau alta. Era sigur, în schimb, că
Luo Ji putea fi suspect de comiterea mundicidului. Luptătorii pentru pace credeau că, pentru
coexistenţa paşnică a umanităţii şi a Trisolaris, baza de la care trebuiau să pornească erau
drepturile „umane” universale – cu alte cuvinte, recunoaşterea faptului că toate fiinţele
civilizate din Univers au drepturi fundamentale şi inviolabile. Pentru a transpune un
asemenea ideal în realitate, Luo Ji trebuia să fie judecat.
Luo Ji îi ignorase pe toţi. Ţinuse mâna pe întrerupătorul sistemului de transmisie a undelor
gravitaţionale şi stătuse tăcut la postul lui de Purtător al Sabiei timp de mai mult de o
jumătate de secol.
Umanitatea ajunse să-şi dea seama că toate strategiile care se refereau la trisolarieni
trebuiau să ţină seama de Purtătorul de Sabie. Fără aprobarea lui, nicio strategie umană nu
avea vreun efect pe Trisolaris. Astfel că Purtătorul de Sabie deveni un dictator puternic, destul
de asemănător cu Cei cu Faţa la Zid.
Cu trecerea timpului, Luo Ji începuse să fie considerat un monstru lipsit de raţiune şi un
despot mundicidar.
Oamenii îşi dădură seama că Era Descurajării era o perioadă ciudată. Pe de o parte,
societatea umană atinsese culmi de civilizaţie nemaipomenite: drepturile omului şi
democraţia domneau peste tot. Pe de altă parte, întregul sistem exista doar în umbra unui
dictator. Experţii considerau că, deşi ştiinţa şi tehnologia contribuiau de obicei la eliminarea
totalitarismului, atunci când crizele ameninţau existenţa civilizaţiei, tot ele puteau da naştere
unui nou tip de totalitarism. În statele totalitare tradiţionale, dictatorul nu putea să-şi
exercite controlul decât prin alţi oameni, lucru care ducea la eficienţă scăzută şi la
nesiguranţă. Aşa că nu existase niciodată, în toată istoria umană, o societate totalitară sută la
sută eficientă. Însă tehnologia oferea posibilitatea existenţei unui astfel de supertotalitarism,
şi atât Cei cu Faţa la Zid, cât şi Purtătorul de Sabie reprezentau exemple tulburătoare.
Combinaţia de supertehnologie şi supercriză putea arunca umanitatea înapoi, în Evul Mediu
Întunecat.
Dar majoritatea oamenilor erau de acord şi că descurajarea rămânea un lucru necesar.
După ce sophonii deblocaseră progresul tehnologiei umane şi trisolarienii începuseră să-şi
transfere cunoştinţele oamenilor, ştiinţele umane se dezvoltaseră în salturi uriaşe. Cu toate
acestea, prin comparaţie cu Trisolaris, Terra rămăsese cu cel puţin două sau trei epoci
tehnologice în urmă. Scoaterea din uz a sistemului de descurajare avea să fie luată în
considerare doar atunci când cele două lumi aveau să devină aproximativ egale ca nivel
tehnologic.
Mai exista şi o altă opţiune: predarea controlului sistemului de descurajare inteligenţei
artificiale. Aceasta era o opţiune care fusese evaluată în mod serios şi se făcuseră multe
eforturi pentru cercetarea fezabilităţii ei. Cel mai mare avantaj era un grad înalt de
descurajare, dar, în cele din urmă, nu fusese adoptată. A preda destinele a două lumi unor
maşini era o idee terifiantă. Experimentele arătaseră că inteligenţele artificiale aveau tendinţa
să nu ia decizii corecte atunci când se confruntau cu situaţii complexe de descurajare – şi nici
nu era de mirare, dat fiind că o judecată corectă cerea mai mult decât raţionamente logice.
Mai mult chiar, trecerea de la dictatura omului la dictatura maşinii nu i-ar fi făcut deloc pe
oameni să se simtă mai bine şi era o idee proastă din punct de vedere politic. Până la urmă, şi
sophonii puteau interfera cu raţionamentul inteligenţelor artificiale. Deşi nu se descoperise
vreun asemenea exemplu, simpla posibilitate făcea această opţiune ceva de neconceput.
Compromisul la care se ajunsese era să-l schimbe pe Purtătorul de Sabie. Chiar şi fără
consideraţiile de mai sus, Luo Ji avea o sută de ani. Gândirea şi starea lui psihologică deveneau
din ce în ce mai nesigure, iar oamenii începeau să se teamă de faptul că destinul ambelor lumi
se afla în mâinile lui.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 61. PURTĂTORUL DE SABIE
Vindecarea lui Cheng Xin progresa treptat. Doctorii îi spuseseră că, şi dacă ar fi lovit-o
toate cele zece gloanţe de şapte milimetri din pistol şi chiar dacă inima ei ar fi fost sfâşiată,
medicina modernă ar fi fost în stare s-o readucă la viaţă şi s-o vindece ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat – lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă i-ar fi fost atins creierul.
Poliţiştii îi spuseseră că ultimul caz de crimă din lume avusese loc cu douăzeci şi opt de ani
în urmă şi că în oraş nu mai fuseseră crime de patruzeci de ani. Poliţia îşi cam ieşise din mână
când venea vorba despre prevenirea şi detectarea infracţiunilor şi, de aceea, Wade ar fi putut
cu uşurinţă să reuşească. Un alt candidat la funcţia de Purtător de Sabie fusese cel care
anunţase poliţia. Dar concurentul lui Wade nu prezentase nicio dovadă, îşi exprimase doar
suspiciunea despre intenţia lui Wade, bazată pe o intuiţie care lipsea acestei epoci. Poliţiştii,
care nu-l crezuseră imediat, pierduseră mult timp preţios. Trecuseră la fapte doar după ce
descoperiseră că Wade imitase un apel de la AA.
Mulţi oameni veniră s-o viziteze pe Cheng Xin la spital: oficialităţi din guvern, de la ONU
şi de la Flota Sistemului Solar, oameni obişnuiţi şi, desigur, AA şi prietenii ei. De-acum,
Cheng Xin ştia să deosebească cu uşurinţă reprezentanţii celor două sexe şi se obişnuise cu
aspectul complet feminin al bărbaţilor, descoperind la ei o eleganţă care le lipsea celor din
epoca ei. Cu toate acestea, nu o atrăgeau.
Lumea nu mai părea atât de ciudată, iar Cheng Xin dorea s-o cunoască mai bine, dar era
ţintuită în patul ei de spital.
Într-o zi, AA veni şi-i aduse un film holografic. Filmul, numit O poveste de pe Yangtze,
cucerise premiul pentru cel mai bun film la Oscarurile din acel an. Fusese inspirat de o
melodie compusă în stil busuanzi de către poetul Li Zhiyi din Dinastia Song:
Trăieşti la un capăt al lui Yangtze şi eu, la celălalt.
Mă gândesc la tine în fiecare zi, iubito, deşi nu ne putem întâlni.
Bem apă din acelaşi râu…
Acţiunea filmului se petrecea într-o epocă de aur nespecificată şi spunea povestea a doi
îndrăgostiţi care trăiau unul la izvoarele şi altul, la gura de vărsare a fluviului Yangtze. Cei doi
erau ţinuţi departe unul de celălalt pe toată durata filmului şi nu reuşeau să se întâlnească
niciodată, nici măcar într-o scenă imaginară. Dar dragostea lor era descrisă cu durere şi cu
patos. Cinematografia era şi ea minunată: eleganţa şi rafinamentul deltei inferioare a fluviului
Yangtze şi, pe de altă parte, vigoarea şi forţa platoului tibetan contrastau şi se completau
reciproc, devenind pentru Cheng Xin o mixtură ameţitoare. Filmul nu avea lipsa de tact a
producţiilor comerciale din epoca ei. Povestea curgea cât se poate de natural, la fel ca fluviul
Yangtze însuşi, şi Cheng Xin fu absorbită imediat de ea.
Sunt la un capăt al fluviului Timp, se gândi Cheng Xin, dar, la celălalt capăt, nu mai este
nimeni acum…
Filmul îi stimulă lui Cheng Xin interesul pentru cultura noii sale epoci. După ce se vindecă
de ajuns ca să poată merge, AA o duse la expoziţii şi concerte. Cheng Xin îşi amintea cu
claritate că fusese la Factory 79814 – şi la Bienala de la Shanghai, ca să vadă obiecte ciudate de
artă „contemporană” şi-i era greu să-şi imagineze cât evoluase arta în cele trei secole în care ea
hibernase. Dar picturile pe care le văzuse la expoziţie erau, toate realiste şi aveau culori
frumoase, însufleţite de vitalitate şi de simţământ. Simţi că fiecare pictură era ca o inimă care
bătea duios între frumuseţea naturii şi frumuseţea umană. Cât despre muzică, i se păru că tot
ce auzea suna a simfonii de muzică clasică, ce-i aminteau de fluviul Yangtze din film:

14 O comunitate de artişti celebră în Beijing, care-şi avea sediul în nişte clădiri ale unei fabrici părăsite. Artiştii
începuseră să se adune acolo prin anii ’90 (n. tr. Ken Liu).
impunătoare şi puternice, dar, în acelaşi timp, calme şi liniştitoare. Se uită ţintă la fluviul
curgător până când i se păru că apa lui nu mai curge şi că ea e cea care se mişcă spre izvoarele
aflate departe, foarte departe…
Arta şi cultura acestei epoci nu semănau cu nimic din ce-şi imaginase, dar nu era vorba
doar despre o simplă întoarcere la stilul clasic. Era mai mult o sublimare spiralată a post-
postmodernismului, construită pe o bază estetică nouă. De exemplu, O poveste de pe Yangtze
conţinea metafore profunde despre Univers şi despre spaţiu-timp. Dar pe Cheng Xin o
impresionase cel mai mult dispariţia disperării mohorâte şi a zgomotului bizar, atât de
predominante în cultura şi în arta postmodernă a secolului XX. În locul lor, apăruseră, ca
niciodată, serenitatea caldă şi optimismul.
— Îmi place epoca voastră, spuse Cheng Xin. Mă surprinde.
— Ai fi şi mai surprinsă dacă i-ai cunoaşte pe artiştii din spatele acestor filme, picturi şi din
spatele acestei muzici. Sunt cu toţii trisolarieni aflaţi la patru ani-lumină depărtare, spuse
AA, şi izbucni într-un hohot de râs când o văzu pe Cheng Xin care rămăsese cu gura căscată.
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. O REFLECŢIE
CULTURALĂ
După crearea descurajării, fusese înfiinţată Academia Mondială de Ştiinţe – o organizaţie
internaţională aflată la acelaşi nivel ierarhic ca ONU – pentru primirea şi digerarea
informaţiilor ştiinţifice şi tehnice transmise spre Terra de către Trisolaris.
Oamenii au prezis la început că Trisolaris va furniza cunoştinţe Terrei doar sporadic, în
fragmente disparate, după multă insistenţă, şi va împrăştia falsităţi deliberate şi idei
amăgitoare în puţinul pe care va alege să-l împărtăşească, pentru ca savanţii de pe Terra să
trebuiască să cearnă cu greu pepitele de aur ale adevărului. Dar Trisolaris le contrazisese toate
aşteptările. Într-o perioadă scurtă de timp, le transmisese sistematic o cantitate enormă de
cunoştinţe. Tezaurul consta în special din informaţii ştiinţifice de bază, inclusiv din
matematică, fizică, cosmologie, biologia moleculară a formelor de viaţă trisolariene şi aşa mai
departe. Fiecare subiect era, în sine, un sistem complet.
Era atâta informaţie, de fapt, încât copleşise comunitatea oamenilor de ştiinţă de pe Terra.
Apoi Trisolaris continuă să trimită constant instrucţiunile pentru studierea şi absorbţia
acestor cunoştinţe. Pentru un timp, întreaga lume păru o universitate gigantică. Şi după ce
sophonii încetară sabotarea acceleratoarelor de particule, savanţii pământeni putură să
verifice în mod experimental ideile esenţiale ale fizicii trisolariene, iar asta făcu umanitatea să
se încreadă în adevărul acestor dezvăluiri. Trisolarienii chiar se plânseră de mai multe ori că
umanitatea absorbea noile cunoştinţe prea lent. Extratereştrii păreau dornici să vadă cum
Terra ajunge din urmă nivelul de înţelegere ştiinţifică de pe Trisolaris – măcar în ştiinţele
fundamentale.
Confruntaţi cu o asemenea reacţie contrariantă, oamenii emiseseră mai multe explicaţii.
Cea mai plauzibilă teorie postula că trisolarienii înţelegeau avantajele ritmului accelerat al
dezvoltării ştiinţifice umane şi că doreau să capete, cu ajutorul nostru, acces la noi cunoştinţe.
Terra era folosită ca un soi de baterie de cunoştinţe: după ce avea să fie încărcată complet cu
elemente de cunoaştere trisolariană, avea să ofere mai multă energie.
Trisolarienii îşi explicaseră propriile acţiuni astfel: darul lor generos, al cunoaşterii, se
datora respectului lor pentru civilizaţia terestră. Ei susţineau că Trisolaris primise mult mai
multe beneficii de la Terra. Cultura omenească le deschisese ochii şi-i ajutase să perceapă
adevăruri mai profunde în viaţă şi în civilizaţie, să aprecieze frumuseţea naturii şi a
umanităţii în moduri pe care nu le înţeleseseră până atunci. Cultura omenească se răspândise
la scară largă pe Trisolaris şi transforma rapid şi profund societatea trisolariană, ducând la
multiple revoluţii în doar o jumătate de secol şi la schimbări ale structurii sociale şi ale
sistemului politic de pe Trisolaris, pentru a le face mai asemănătoare cu cele de pe Terra.
Valorile umane erau acceptate şi respectate în acea lume îndepărtată şi toţi trisolarienii se
îndrăgostiseră de cultura omenească.
La început, oamenii fuseseră sceptici în legătură cu aceste afirmaţii, dar valul incredibil de
reflecţie culturală care urmă păru să confirme adevărul lor.
După al zecelea an de Eră a Descurajării, pe lângă noi informaţii ştiinţifice, Trisolaris
începuse să transmită produse culturale şi artistice ce imitau modelele umane: filme, romane,
poezie, muzică, picturi şi aşa mai departe. În mod surprinzător, imitaţiile nu erau deloc
stângace sau copilăreşti; încă de la început, trisolarienii produseseră artă sofisticată, de mare
calitate. Savanţii numeau acest fenomen reflecţie culturală. Acum, civilizaţia umană avea în
Univers o oglindă, prin care umanitatea câştigase o nouă înţelegere de sine dintr-o perspectivă
inedită. În următorii zece ani, cultura de reflecţie trisolariană devenise populară pe Terra şi
începuse să înlocuiască cultura umană nativă, decadentă, care-şi pierduse vitalitatea. Cultura
de reflecţie devenise noua sursă pentru savanţii care cercetau idei culturale şi estetice noi.
În momentul actual era foarte greu să-ţi dai seama, fără să-ţi spună cineva, dacă autorul
unui film sau al unui roman fusese un om sau un trisolarian. Personajele din creaţiile artistice
trisolariene erau în întregime umane, iar acţiunea tuturor avea loc pe Terra, fără nicio urmă
extraterestră. Aceasta părea să confirme din plin acceptarea culturii terestre de către
Trisolaris. În acelaşi timp, Trisolaris însăşi rămânea învăluită în mister şi nu transmitea
aproape niciun fel de detalii despre lumea lor. Trisolarienii explicaseră acest lucru, spunând
că propria lor cultură nativă, necizelată, nu era gata de a fi arătată oamenilor. Datorită vastei
prăpăstii dintre mediile naturale şi biologiile celor două lumi, asemenea expuneri ar fi putut
crea bariere neaşteptate în cadrul schimbului preţios ce avea loc deja.
Umanitatea era bucuroasă să vadă că totul evolua într-o direcţie pozitivă. O rază de soare
lumina acest colţ al Pădurii Întunecate.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 61. PURTĂTORUL DE SABIE
În ziua externării lui Cheng Xin, AA îi spuse că Sophon dorea s-o întâlnească.
Cheng Xin îşi dădu seama că AA nu se referea la particulele subatomice dotate cu
inteligenţă trimise de Trisolaris, ci la o femeie, o femeie-robot produsă de către cea mai
performantă AI şi de către tehnologia bionică. Era controlată de sophoni şi avea funcţia de
ambasador trisolarian pe Terra. Aspectul ei facilita un schimb de idei mai natural între cele
două lumi decât comunicarea prin sophoni care s-ar fi manifestat desfăşurându-se în
dimensiunile mici.
Sophon locuia pe un copac uriaş de la marginea oraşului. Privite din maşina zburătoare,
frunzele copacului acestuia erau rare, de parcă ar fi fost toamna târziu. Sophon locuia pe
ramura de la vârf, unde atârna o singură frunză, o locuinţă elegantă creată din bambus şi
înconjurată de un nor alb. Ziua era senină şi era limpede că locuinţa lui Sophon genera ceaţa
albă.
Cheng Xin şi AA merseră pe ramură până ajunseră la vârful ei. Drumul era străjuit de pietre
netede şi văzură pe ambele părţi pajişti luxuriante. Coborâră o scară în spirală şi ajunseră la
uşa casei unde-i întâmpină Sophon. Kimonoul japonez superb de pe silueta ei minionă
semăna cu un strat de flori îmbobocite, dar, când Cheng Xin îi văzu chipul, florile părură să-şi
piardă culoarea. Cheng Xin nu-şi putea imagina o frumuseţe mai desăvârşită, o frumuseţe
însufleţită de o inimă vie. Ea zâmbi şi fu de parcă o briză încreţise un iaz primăvara şi lumina
blândă a soarelui se împrăştiase într-o mie de fragmente unduitoare. Încet, Sophon se înclină
spre ei, iar Cheng Xin simţi că întreaga ei siluetă ilustra caracterul chinezesc , sau moale,
atât ca formă, cât şi ca înţeles.
— Bine aţi venit! Am dorit să vă fac o vizită la respectata dumneavoastră locuinţă, dar
atunci nu aş fi putut să vă tratez cum se cuvine după ritualul ceaiului. Vă rog să acceptaţi
umilele mele scuze. Sunt atât de încântată să vă întâlnesc.
Sophon se înclină din nou. Vocea îi era tot atât de blândă şi de moale ca şi trupul ei şi abia
se auzea, dar avea un şarm irezistibil, de parcă toate celelalte voci trebuia să facă o pauză şi să
se dea la o parte când vorbea ea.
Cele două musafire o urmară pe Sophon în curte. Florile miniaturale din cocul ei tremurau,
iar ea se întorcea să le zâmbească din când în când. Cheng Xin uitase cu desăvârşire că era
vorba de un extraterestru invadator controlat de o lume puternică aflată la patru ani-lumină.
Tot ce vedea era o femeie plăcută, care se distingea prin feminitatea ei copleşitoare, ca o
granulă de pigment concentrat care poate colora un întreg lac în roz.
Mici crânguri de bambus străjuiau, pe ambele părţi, poteca din curte. Deasupra
bambusului plutea o ceaţă albă care le ajungea până la talie şi se unduia. Traversară un podeţ
de lemn, pe deasupra unui pârâu jucăuş, iar Sophon se dădu la o parte, se înclină şi le invită în
salon. Salonul era decorat în stil pur răsăritean, plin de lumina solară şi cu deschideri largi în
cei patru pereţi, care făceau ca spaţiul să pară un foişor. Puteau vedea cerul albastru şi norii
albi de afară. Produşi de casă, aceştia se împrăştiau în fâşii. Pe perete era o mică gravură
japoneză pe lemn ukiyo-e, împreună cu un evantai decorat cu o acuarelă în stil chinezesc, care
reprezenta un peisaj. Întregul loc iradia o eleganţă simplă.
Sophon aşteptă până Cheng Xin şi AA îşi încrucişară picioarele pe covoraşele tatami, apoi
se aşeză şi ea cu graţie. Îşi puse în faţă, metodic, accesoriile pentru ritualul ceaiului.
— Trebuie să ai răbdare, şopti AA la urechea lui Cheng Xin. Va mai dura vreo două ore
până o să-ţi poţi bea ceaiul.
Sophon scoase o pânză albă imaculată din kimonoul ei şi începu să şteargă toate
accesoriile, şi ele foarte curate. Mai întâi şterse cu grijă fiecare lingură pentru ceai, nişte
linguri delicate cu mânere lungi, sculptate din bucăţi unice de bambus. Apoi şterse fiecare vas
de ceai din porţelan alb şi bolurile din cupru galben. Cu ajutorul unui polonic de bambus,
transferă apă limpede de izvor dintr-un vas ceramic într-un ceainic şi îl puse la fiert pe un coş
de jar din cupru. Apoi scoase pudra de ceai verde din cutie şi-o puse în vasele de ceai,
amestecându-l cu un tel din bambus cu o mişcare circulară…
Îndeplinea fiecare etapă într-un mod lent, pedant, repetând chiar unele dintre etape. Doar
ştergerea accesoriilor ritualului ceaiului dură douăzeci de minute. În mod clar, Sophon nu
executa aceste acţiuni pentru rezultatele lor, ci pentru semnificaţia lor ceremonială.
Dar Cheng Xin nu se simţea plictisită. Mişcările graţioase şi blânde ale lui Sophon aveau un
efect hipnotic şi fermecător asupra ei. Din când în când, o briză uşoară traversa încăperea şi
braţele albe ale lui Sophon păreau că nu se mai mişcă singure, ci sunt purtate de briză.
Mâinile ei netede ca jadul păreau să mângâie nu doar nişte accesorii pentru ceai, ci ceva mai
lin, mai uşor, mai imponderabil… la fel ca timpul. Da, mângâia timpul. Timpul devenea
maleabil şi rătăcea unduit şi încet ca ceaţa care plutea prin crângul de bambus. Acesta era un
alt timp. Aici, istoria de sânge şi de foc dispăruse, iar lumea grijilor cotidiene se retrăsese
undeva departe. Tot ce mai rămăsese erau norii, crângul de bambus şi mireasma ceaiului.
Atinseseră wa kei sei jaku – armonie, respect, puritate şi linişte, cele patru principii ale
ritualului ceaiului.
După un timp, nu-şi dădură seama cât anume, ceaiul fu gata. Urmă o altă serie de
proceduri ceremoniale complicate şi Sophon le înmână în cele din urmă lui Cheng Xin şi lui
AA vasele cu ceai. Cheng Xin luă o înghiţitură din băutura verde şi bogată. O senzaţie
parfumată şi amăruie îi cuprinse trupul şi mintea păru să i se limpezească.
— Când noi, femeile, suntem împreună, lumea e aşa de frumoasă, spuse Sophon, iar vocea
ei era tot lentă şi dulce, abia auzită. Dar lumea noastră este şi atât de fragilă. Noi, toate
femeile, trebuie să avem grijă s-o protejăm.
Apoi se înclină adânc şi vocea îi deveni entuziasmată:
— Vă mulţumesc anticipat pentru grija voastră! Vă mulţumesc!
Cheng Xin înţelese foarte bine ce voise să dea de înţeles, fără a spune, cât şi adevărata
semnificaţie a ritualului ceaiului.

Următoarea întâlnire o aruncă pe Cheng Xin înapoi în realitatea complexă din jurul ei.
A doua zi după ce o vizitase pe Sophon, veniră să o vadă şase bărbaţi. Aceştia erau
candidaţii care concurau la succesiunea lui Luo Ji în funcţia lui de Purtător de Sabie. Aveau
între treizeci şi patru şi şaizeci şi opt de ani. Faţă de începutul Erei Descurajării, acum se
trezeau din hibernare mai puţini indivizi din Era Comună, dar aceştia continuau să formeze
un strat aparte al societăţii. Toţi aveau dificultăţi de reintegrare în societatea modernă.
Majoritatea bărbaţilor din Era Comună încercau, conştient sau nu, să-şi feminizeze aspectul
şi personalitatea pentru a se adapta la noua societate feminină. Dar cei şase bărbaţi din faţa
lui Cheng Xin îşi păstraseră cu încăpăţânare aspectul lor masculin demodat şi personalitatea
respectivă. Dacă i-ar fi întâlnit cu câteva zile mai înainte, i-ar fi considerat reconfortanţi, dar
acum avu doar un sentiment apăsător.
Nu vedea nicio strălucire în ochii lor, iar expresiile chipurilor lor păreau nişte măşti care le
ascundeau adevăratele simţăminte. Cheng Xin simţi că se confrunta cu un zid de cetate
construit din şase pietre reci şi dure. Zidul acesta, întărit şi asprit de trecerea anilor, o înfiora
cu soliditatea lui şi părea să aducă aminte de moarte şi de vărsare de sânge.
Cheng Xin începu prin a-i mulţumi candidatului care anunţase poliţia. Era sinceră: în fond,
îi salvase viaţa. Bărbatul de patruzeci şi opt de ani se numea Bi Yunfeng şi fusese odată unul
dintre designerii celui mai mare accelerator de particule din lume. Ca şi Cheng Xin, fusese
trimis ca om de legătură în viitor, în speranţa că acceleratorul de particule va fi pus din nou în
funcţiune după ce umanitatea va scăpa de blocajul instituit de sophoni. Din nefericire,
niciunul dintre acceleratoarele de particule construite pe vremea lui nu supravieţuise până în
Era Descurajării.
— Sper că nu am făcut o greşeală, spuse acesta. Poate încerca să pară amuzant, dar nici
Cheng Xin, nici ceilalţi nu râseră.
— Ne aflăm aici ca să vă convingem să nu concuraţi pentru funcţia de Purtător de Sabie,
spuse un alt bărbat, trecând direct la obiect.
Numele lui era Cao Bin şi, la treizeci şi patru de ani, era cel mai tânăr dintre candidaţi. La
începutul Crizei Trisolaris, fusese fizician, coleg al celebrului Ding Yi. După ce fusese
dezvăluit adevărul despre blocajul sophonilor asupra cercetării fundamentale, fusese
dezamăgit de gândul că fizica se transformase într-un joc matematic, se rupsese de baza
experimentală şi intrase în hibernare, aşteptând ridicarea blocajului.
— Dacă îmi declar candidatura, credeţi că voi câştiga? întrebă Cheng Xin.
Îşi pusese această întrebare întruna, de când se întorsese de la locuinţa lui Sophon. Abia
putuse să adoarmă.
— Dacă o faci, este aproape sigur că vei câştiga, spuse Ivan Antonov.
Rusul atrăgător era următorul, ca vârstă, dintre candidaţi, la cei patruzeci şi trei de ani ai
săi. Avea un CV impresionant: fusese odinioară cel mai tânăr viceamiral al Forţelor Navale
Ruseşti şi devenise mai târziu comandantul adjunct al Flotei Baltice. Intrase în hibernare din
cauza unei boli incurabile.
— Am destulă forţă de descurajare? întrebă Cheng Xin, zâmbind.
— Nu îţi lipsesc calificările profesionale. Ai muncit pe vremuri la AIS. În timpul ultimelor
secole, agenţia aceea s-a străduit să adune o cantitate enormă de informaţii despre Trisolaris.
Înainte de Bătălia de Apoi, chiar a anunţat flotele Terrei despre atacul iminent al picăturilor,
deşi avertizarea a fost ignorată. În zilele noastre, AIS este considerată o organizaţie legendară
şi acest lucru îţi dă un avantaj considerabil. În plus, eşti singura fiinţă umană care posedă o
altă lume, ceea ce te face capabilă să o salvezi pe aceasta… Nu contează că acest salt logic este
suspect; asta e ceea ce gândeşte marele public…
— Să trecem la obiect, îl întrerupse pe Antonov un bărbat chel.
Se numea A.J. Hopkins – sau cel puţin aşa susţinea el. Identitatea i se pierduse înainte să
iasă din hibernare şi nu numai că refuzase să dezvăluie orice informaţii despre el însuşi, dar
nici măcar nu se deranjase să-şi fabrice unele false. Din cauza asta, îi era greu să devină un
cetăţean al noii lumi – deşi, pe de altă parte, trecutul lui misterios îl ajutase să devină un
candidat competitiv. Se considera că el şi cu Antonov aveau cea mai mare forţă de descurajare.
Continuă:
— În ochii lumii, Purtătorul de Sabie ideal arată cam aşa: trebuie să îngrozească
trisolarienii fără să-i îngrozească pe oamenii de pe Terra. Deoarece o asemenea combinaţie nu
poate exista, oamenii vor înclina spre cineva care nu-i îngrozeşte. Tu nu-i îngrozeşti, pentru
că eşti femeie şi mai ales o femeie care li se pare angelică. Aceşti fătălăi sunt mai naivi chiar şi
decât copiii din timpul nostru; tot ce pot ei să vadă sunt calităţi superficiale… Uite, ei îşi
închipuie cu toţii că toate merg strună şi că suntem pe punctul de a obţine pacea şi iubirea
universală. Descurajarea nu mai este atât de importantă, aşa că-şi doresc pe cineva care să ţină
sabia cu o mână mai blândă.
— Şi nu-i adevărat? întrebă Cheng Xin, enervată de tonul dispreţuitor al lui Hopkins.
Cei şase oameni nu-i răspunseră, dar schimbară între ei priviri semnificative. Acum, ochii
lor păreau mai întunecaţi şi mai reci. În mijlocul lor, Cheng Xin se simţi de parcă se afla pe
fundul unui puţ. Se cutremură.
— Copilă, nu eşti potrivită să fii Purtătorul de Sabie.
La cei şaizeci şi opt de ani ai săi, cel ce vorbise era cel mai bătrân dintre candidaţi. Înainte
de hibernare, fusese ministrul adjunct al afacerilor externe din Coreea de Sud.
— N-ai experienţă politică, eşti tânără, îţi lipseşte puterea de a judeca situaţiile în mod
corect şi nu ai calităţile psihologice cerute pentru a fi un Purtător de Sabie. Tot ce posezi este
blândeţea şi un simţ al responsabilităţii.
Începu să vorbească şi ultimul candidat, un avocat experimentat:
— Nu cred că-ţi doreşti cu adevărat să fii Purtător de Sabie. Ar trebui să afli ce fel de
sacrificii se cer…
Acest ultim discurs o făcuse pe Cheng Xin să tacă. Tocmai aflase ce trebuise să îndure Luo
Ji în timpul Erei Descurajării.

După plecarea celor şase candidaţi, AA îi spuse lui Cheng Xin:

— Nu cred că ceea ce trăieşte Purtătorul de Sabie se mai poate chema viaţă. E mai rău
decât să fii în iad. De ce vor oamenii aceştia din Era Comună aşa ceva?
— Pentru unii dintre bărbaţii din epoca aceea, a fi capabil să hotărăşti destinul întregii
umanităţi şi al altei rase doar mişcând un deget poate părea foarte atractiv. Unii îşi dedică
întreaga viaţă pentru a vâna o asemenea putere. Devin obsedaţi de ea.
— Hm, şi eşti şi tu obsedată?
Cheng Xin nu răspunse. Lucrurile nu mai erau simple
— E greu să-ţi închipui un bărbat atât de întunecat, atât de nebun, atât de pervers.
AA se referea la Wade.
— Nu este cel mai periculos.
Asta era adevărat. Wade nu-şi ascundea prea adânc răutatea. Multiplele straturi de
deghizări pe care oamenii din Era Comună obişnuiau să le poarte pentru a-şi ascunde
intenţiile şi sentimentele ireale erau de neconceput pentru AA şi pentru oamenii de acum.
Cine ştia ce se ascundea în spatele măştilor reci, lipsite de expresie, purtate de cei şase
bărbaţi? Cine ştia dacă vreunul dintre ei n-ar fi putut fi un nou Ye Wenjie sau un alt Zhang
Beihai? Şi o întrebare mai terifiantă: şi dacă toţi erau aşa?
Lumea asta frumoasă îşi dezvăluia fragilitatea în faţa lui Cheng Xin, ca un balon de săpun
frumos care pluteşte printr-un tufiş de mure: o singură atingere ar fi fost suficientă ca să
distrugă totul.

Peste o săptămână, Cheng Xin sosi la sediul ONU pentru a participa la ceremonia de
predare a celor două planete din sistemul DX3906.
După aceea, preşedintele CAP discută cu ea. Din partea ONU şi a Flotei Sistemului Solar, îi
ceru să-şi declare candidatura pentru funcţia de Purtător de Sabie. Îi explică că exista
nesiguranţă cu privire la cei şase candidaţi. Alegerea oricăruia dintre ei ar fi creat o panică în
masă, de vreme ce o parte considerabilă din populaţie credea că fiecare dintre candidaţi
reprezintă un pericol şi o ameninţare. Consecinţele alegerii vreunuia dintre ei erau
imprevizibile. În plus, toţi candidaţii priveau cu neîncredere planeta Trisolaris şi afişau
tendinţe agresive faţă de ea. Dacă era ales unul dintre ei, exista pericolul ca acest al doilea
Purtător de Sabie să colaboreze cu fanaticii de pe Terra şi din Flota Internaţională pentru a
impune politici mai dure faţă de Trisolaris şi pentru a le cere mai multe concesii de la ei. O
asemenea mişcare ar fi putut pune capăt păcii care se dezvolta şi schimburilor în curs
privitoare la ştiinţă şi la cultură dintre cele două lumi, conducând spre dezastru…
Dar Cheng Xin putea preveni toate acestea.
După ce umanitatea ieşise din cel de-al doilea stadiu de oameni ai cavernelor, sediul ONU
se mutase înapoi, la vechea adresă. Cheng Xin îl ştia bine: exteriorul clădirii secretariatului
arăta la fel ca în urmă cu trei secole şi chiar şi sculpturile din piaţa din faţă erau conservate
perfect, ca şi pajiştea. Cheng Xin se opri şi-şi aminti noaptea tumultuoasă din urmă cu 270 de
ani: anunţarea Proiectului Celor cu Faţa la Zid, împuşcarea lui Luo Ji, mulţimea înnebunită
sub lumina reflectoarelor, părul ei fluturând încoace şi-ncolo sub vârtejul de aer al
elicopterelor, apoi ambulanţa plecând cu farurile roşii aprinse şi zgomotul ascuţit al sirenei… I
se părea că a fost ieri. Şi Wade, care stătea cu spatele spre fundalul luminilor New York-ului şi
rostise propoziţia care-i transformase viaţa:
— Vom trimite doar un creier.
Fără acea declaraţie, tot ce se întâmpla acum n-ar fi avut nimic de a face cu ea. Ar fi fost o
femeie obişnuită şi ar fi murit acum mai mult de două secole. Tot ce avea legătură cu ea ar fi
dispărut fără urmă în amontele acestui fluviu lung al timpului. Dacă ar fi avut noroc,
descendenţii ei din cea de-a zecea generaţie ar fi aşteptat acum alegerea celui de-al doilea
Purtător de Sabie.
Dar era vie. Înfruntă mulţimea din piaţă. O hologramă a imaginii ei plutea deasupra lor ca
un nor colorat. O tânără mamă se apropie de ea şi-i întinse pruncul ei de doar câteva luni.
Copilul gânguri, iar ea îl ţinu aproape de piept, atingându-şi faţa de obrajii lui fini de prunc.
Inima i se topi şi se simţi de parcă ţinea în braţe întreaga lume, o lume nouă tot atât de
frumoasă şi de fragilă ca micuţul din braţele ei.
— Uite, seamănă cu Fecioara Maria, Maica lui Iisus! strigă tânăra mamă spre mulţime.
Se întoarse spre Cheng Xin şi-şi împreună mâinile. Din ochi îi curgeau lacrimi:
— O, frumoasă şi blândă Madonă, păzeşte această lume! Nu-i lăsa pe bărbaţii aceia
sălbatici şi însetaţi de sânge să distrugă toată frumuseţea de aici.
Mulţimea strigă bucuroasă. Pruncul din braţele lui Cheng Xin se sperie şi începu să plângă.
Îl strânse mai tare la piept.
Am vreo alternativă?
Răspunsul îi veni, cât se poate de clar:
Nu. Niciuna.
Din trei motive.
În primul rând, a fi declarat Mântuitor era pur şi simplu ca şi cum ai fi fost împins sub
ghilotină: nu mai aveai alternativă. Aşa i se întâmplase şi lui Luo Ji şi acum venise rândul ei.
În al doilea rând, tânăra mamă şi ghemotocul moale şi cald pe care-l ţinea în braţe o
făcuseră pe Cheng Xin să-şi dea seama de ceva. Înţelegea pentru prima oară propriile ei
simţăminte faţă de această nouă lume: era instinctul matern. Nu mai simţise niciodată aşa
ceva în timpul Erei Comune. În mod subconştient, îi vedea pe toţi cei din noua lume ca pe
copiii ei şi n-ar fi suportat să-i vadă păţind ceva rău. Înainte, făcuse greşeala să se gândească la
asta ca la o responsabilitate. Dar nu, instinctul matern nu putea fi explicat în mod raţional;
nu avea cum să scape de el.
Al treilea fapt i se înfăţişa ca un zid de netrecut. Chiar dacă primele două motive nu ar fi
existat, zidul acesta nu ar fi putut să dispară: Yun Tianming.
Această situaţie era un iad, un abis fără fund, la fel ca abisul în care se aruncase Yun
Tianming de dragul ei. Acum nu mai putea da înapoi. Trebuia să-şi accepte karma. Venise
rândul ei.
Copilăria lui Cheng Xin fusese plină de dragostea mamei ei, dar numai de dragostea mamei
ei. O întrebase pe aceasta unde era tatăl ei. Spre deosebire de alte mame singure, mama îi
răspunsese calm. Spusese că nu ştie şi, după ce oftase, adăugase că şi-ar fi dorit să ştie. Cheng
Xin o întrebase de unde venise, iar mama ei îi spusese că fusese găsită.
Şi asta nu era o minciună. Cheng Xin chiar fusese găsită. Mama ei nu se măritase niciodată,
dar, într-o seară, când ieşise la o întâlnire cu prietenul ei de atunci, văzuse un copil de trei
luni abandonat pe o bancă din parc, împreună cu un biberon cu lapte, o mie de yuani şi un
bilet cu ziua de naştere a fetiţei. Mama ei şi cu acel prieten intenţionaseră să ducă copilul la
poliţie, care ar fi dat copilul la Departamentul Municipal de Afaceri Civile, de unde ar fi fost
trimisă la un orfelinat.
Dar mama ei hotărâse să ducă copilul acasă şi să meargă la poliţie a doua zi de dimineaţă.
Poate că-şi dorise să se simtă mamă pentru o noapte sau din alt motiv, dar, a doua zi de
dimineaţă îşi dădu seama că nu poate da copilul. De fiecare dată când se gândea să se
despartă de această viaţă nouă, o durea inima, aşa că hotărâse să devină mama copilului.
Prietenul ei o părăsise din acest motiv. În timpul următorilor zece ani, mai ieşise cu patru
sau cinci bărbaţi, dar toţi sfârşiseră prin a o părăsi din cauza lui Cheng Xin. Aceasta aflase mai
târziu că niciunul dintre bărbaţi nu obiectase în mod explicit la decizia mamei ei de a o
păstra, dar, când oricare dintre ei arăta vreo urmă de nerăbdare sau lipsă de înţelegere, mama
ei rupea legătura imediat. Refuza ideea că Cheng Xin ar putea păţi ceva rău.
Când era mică, Cheng Xin nu se gândise niciodată că familia ei ar fi fost incompletă. În
schimb, i se părea că era exact cum trebuia să fie: o lume mică făcută dintr-o mamă şi o fiică.
Lumea cea mică avea atâta dragoste şi bucurie, încât bănuia că adăugarea unui tată ar fi fără
niciun rost. Mai târziu, simţise lipsa dragostei unui tată – la început, doar o senzaţie vagă, dar
care mai târziu devenise o durere care creştea. Şi, în acel moment, mama ei i-a găsit un tată,
un om foarte bun, plin de iubire şi de simţ al responsabilităţii. Se îndrăgostise de mama lui
Cheng Xin în mare parte datorită felului în care aceasta o iubea pe Cheng Xin. Şi astfel, în
viaţa lui Cheng Xin apăruse un al doilea soare. Simţise că mica ei lume era acum cu adevărat
completă şi, din acest motiv, părinţii ei nu au mai avut un alt copil.
Mai târziu, Cheng Xin plecase de la părinţi ca să meargă la universitate. După aceea, viaţa
ei fusese ca un cal în galop care o purtase din ce în ce mai departe până când, într-un final, nu
numai că a trebuit să se despartă spaţial de ei, dar şi temporal – a trebuit să fie trimisă în
viitor.
Noaptea când şi-a părăsit părinţii pentru ultima oară avea să-i rămână vie în memorie
pentru totdeauna. Îi minţise şi le spusese că se va întoarce a doua zi – nu suporta să-şi ia adio
de la ei, aşa că trebuise să plece fără să le mai spună nimic. Dar ei păruseră să ştie adevărul.
Mama ei o ţinuse de mână şi-i spusese:
— Draga mea, noi trei suntem împreună datorită iubirii…
Cheng Xin îşi petrecuse acea noapte stând în picioare în faţa ferestrei părinţilor. În mintea
ei, briza nopţii şi stelele ce clipeau pe cer şi tot restul nu făceau decât să repete ultimele
cuvinte ale mamei ei.
Trei secole mai târziu, era gata în sfârşit să facă ceva pentru iubire.
— Voi candida pentru funcţia de Purtător de Sabie, îi spuse ea tinerei mame.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 62. GRAVITAŢIA, ÎN PREAJMA NORULUI
OORT
Gravitaţia urmărise nava Spaţiul Albastru timp de o jumătate de secol.
Se apropiase în sfârşit de ţinta sa. Doar trei AU mai despărţeau vânătorul de pradă.
Comparativ cu cei 1,5 ani-lumină parcurşi de cele două nave, aceasta era doar o aruncătură de
băţ.
Cu un deceniu în urmă, Gravitaţia trecuse prin Norul Oort. Această regiune, aflată la un
an-lumină de Soare, la marginea Sistemului Solar, era locul de naştere al cometelor. Spaţiul
Albastru şi Gravitaţia erau primele astronave terestre care trecuseră această graniţă. Totuşi,
regiunea nu părea să semene cu un nor. Din când în când, o minge de noroi şi de gheaţă – o
cometă fără coadă – trecea la zeci sau sute de mii de kilometri depărtare, invizibilă ochiului
liber.
Odată ce Gravitaţia lăsă Norul Oort în urmă, nava intră în spaţiul cosmic adevărat. De aici,
Soarele părea doar o altă stea, în spatele navei. Îşi pierduse realitatea şi devenise o iluzie.
Oriunde te uitai, nu vedeai decât un abis fără fund şi singurele obiecte a căror existenţă putea
fi recunoscută de simţuri erau picăturile care zburau în formaţie alături de Gravitaţie.
Picăturile flancau nava la distanţe de aproximativ cinci kilometri, abia vizibile cu ochiul liber.
Celor de la bordul Gravitaţiei le plăcea să se uite la picături cu telescoapele şi asta le oferea un
soi de consolare în vidul nesfârşit. Privitul picăturilor era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi uitat la
ei înşişi. Suprafaţa lor ca oglinda reflecta imaginea Gravitaţiei. Dimensiunile erau puţin
distorsionate, dar, datorită netezimii perfecte a suprafeţei, imaginea era cât se poate de clară.
Cu un grosisment suficient al telescoapelor, observatorii puteau să vadă hublourile şi propria
lor imagine reflectate în ele.
Majoritatea celor o sută şi mai bine de ofiţeri şi ceilalţi membri ai echipajului de la bordul
Gravitaţiei nu se confruntaseră încă cu acest tip de singurătate, fiindcă îşi petrecuseră mai toţi
ultimii cincizeci de ani în hibernare. În timpul navigaţiei obişnuite de croazieră, doar cinci
până la zece membri ai echipajului trebuiau să fie de serviciu. Deoarece membrii echipajului
hibernau prin rotaţie, fiecare persoană era de serviciu vreme de trei până la cinci ani.
Întreaga urmărire era un joc complex de acceleraţii între Gravitaţie şi Spaţiul Albastru. În
primul rând, Spaţiul Albastru nu putea accelera permanent, deoarece asta l-ar fi costat
combustibil preţios şi l-ar fi lipsit în final de mobilitate. Chiar dacă ar fi reuşit să scape de
Gravitaţie, dacă-şi epuiza combustibilul, ar fi sfârşit prin a se sinucide în deşertul nesfârşit al
spaţiului extraterestru. Deşi Gravitaţia avea la bord mai mult combustibil, decât Spaţiul
Albastru, avea şi ea limitele ei specifice. De vreme ce trebuia să fie pregătită pentru călătoria
de întoarcere, rezervele ei de combustibil trebuiau să fie împărţite în patru părţi egale:
perioada de accelerare la îndepărtarea de Sistemul Solar, perioada de decelerare înaintea
sosirii la destinaţie, perioada de accelerare spre Sistemul Solar, perioada de decelerare
înaintea sosirii pe Terra. Astfel, porţiunea de combustibil disponibilă pentru acceleraţia din
timpul urmăririi se ridica doar la o pătrime din combustibilul total. După calculele bazate pe
manevrele anterioare ale Spaţiului Albastru şi după informaţiile obţinute de sophoni,
Gravitaţia avea o idee precisă despre rezervele de combustibil ale Spaţiului Albastru, dar
aceasta din urmă nu avea niciun fel de informaţii despre rezervele celei dintâi. Astfel, în acest
joc, Gravitaţia cunoştea toate cărţile din mâna Spaţiului Albastru, în timp ce Spaţiul Albastru
se lupta cu propria ignoranţă. În timpul urmăririi, Gravitaţia menţinuse în mod constant o
viteză mai mare decât cea a Spaţiului Albastru, dar niciuna dintre nave nu-şi atinsese viteza
maximă. În plus, la douăzeci şi cinci de ani după începerea vânătorii, Spaţiul Albastru se
oprise din accelerare, poate fiindcă îşi epuizase tot combustibilul pe care îndrăznise să-l
folosească.
În timpul vânătorii de o jumătate de secol, Gravitaţia apelase în mod repetat Spaţiul
Albastru, explicându-i că fuga nu avea niciun rost. Chiar dacă echipajul de pe Spaţiul Albastru
ar fi reuşit cumva să scape de vânătorii de pe Terra, picăturile aveau să-i prindă şi să-i distrugă.
Dar, dacă se întorceau pe Pământ, ar fi avut parte de un proces corect. Aveau opţiunea să
scurteze cu mult vânătoarea, predându-se. Dar Spaţiul Albastru ignorase aceste rugăminţi.
Cu un an înainte, când Gravitaţia şi Spaţiul Albastru se aflau la treizeci de AU depărtare, se
întâmplase ceva nu tocmai neaşteptat: Gravitaţia şi cele două picături care o însoţeau
intraseră într-o regiune a spaţiului unde sophonii îşi pierduseră legătura lor cuantică cu baza
şi comunicaţiile în timp real cu Terra se întrerupseseră. Gravitaţia trebuia să comunice cu
Terra doar cu ajutorul neutrinilor şi prin radio. Transmisiunilor de pe Gravitaţie le lua acum
un an şi trei luni pentru a ajunge pe Terra şi nava trebuia să aştepte tot atât de mult timp
pentru a primi un răspuns.
FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. MAI MULTE DOVEZI
INDIRECTE DESPRE PĂDUREA ÎNTUNECATĂ: REGIUNILE IMUNE LA
SOPHONI
Cam la începutul Erei Crizei, pe când Trisolaris trimitea sophoni spre Terra, planeta lansa
şi şase sophoni la viteză apropiată de cea a luminii, pentru explorarea altor regiuni ale
galaxiei.
Toţi aceşti sophoni intraseră curând în regiuni imune, unde sophonii nu mai puteau
comunica şi pierduseră contactul cu planeta de origine. Cel mai departe ajunsese un sophon
care călătorise şapte ani-lumină. Sophonii suplimentari care fuseseră lansaţi mai târziu
avuseseră aceeaşi soartă. Cea mai apropiată dintre aceste regiuni se afla la doar 1,3 ani-lumină
de Terra şi era cea cu care se confruntaseră sophonii care însoţeau nava Gravitaţia.
Odată ce legătura cuantică dintre sophoni se întrerupea, aceasta nu mai putea să fie
restabilită. Orice sophon care intra într-o regiune imună era pierdut pentru totdeauna.
Trisolarienii rămăseseră perplecşi în faţa tipului de interferenţă cu care se confruntaseră
sophonii: poate că era un fenomen natural sau poate era unul artificial. Atât savanţii de pe
Trisolaris şi cât şi cei de pe Terra înclinaseră spre a doua explicaţie.
Înainte să fie ocultaţi, sophonii reuşiseră să exploreze doar două stele cu planete din
apropiere. Niciunul dintre sistemele stelare nu avea urme de viaţă sau de civilizaţie. Dar Terra
şi Trisolaris ajunseseră la aceeaşi concluzie, şi anume că tocmai pustietatea lor fusese motivul
pentru care sophonilor li se permisese să se apropie.
Şi aşa, chiar şi în miezul Erei Descurajării, imensitatea universului rămânea, pentru cele
două lumi, acoperită de un văl misterios. Existenţa acestor regiuni imune părea să furnizeze,
indirect, dovada naturii de Pădure Întunecată a universului: ceva împiedica să devină
transparent cosmosul.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 62. GRAVITAŢIA, ÎN APROPIEREA NORULUI
OORT
Pierderea sophonilor nu era fatală pentru misiunea Gravitaţiei, deşi îi făcuse sarcina mult
mai dificilă. Înainte, sophonii puteau să intre oricând doreau în Spaţiul Albastru pentru a
raporta ce se întâmpla acolo. Acum, Spaţiul Albastru le apărea celor de la bordul Gravitaţiei ca
o cutie sigilată. În plus, picăturile pierduseră legătura în timp real cu Trisolaris şi trebuia să se
bazeze doar pe inteligenţa artificială de la bord. Acest lucru a dus la rezultate imprevizibile.
Căpitanul Gravitaţiei decisese că nu-şi mai putea permite să aştepte. Ordonase Gravitaţiei
să accelereze.
În timp ce Gravitaţia se apropia, Spaţiul Albastru apelă vânătorii pentru prima oară,
propunându-le un plan: ca Spaţiul Albastru să încarce două treimi din echipaj – inclusiv pe
suspecţii principali – pe nişte nave mici de serviciu şi să trimită aceste nave spre Gravitaţie,
dacă restului echipajului i se va permite să-şi continue călătoria în spaţiul profund la bordul
Spaţiului Albastru. În acest fel, o avangardă şi o sămânţă a rasei umane aveau să fie conservate
în spaţiu, ţinând aprinsă speranţa unei explorări viitoare.
Gravitaţia refuză vehement această cerere. Întregul echipaj al navei Spaţiul Albastru era
format din suspecţi de crimă şi toţi trebuia să fie judecaţi. Spaţiul îi transformase într-atât
încât nu mai făceau parte din rasa umană. În absolut niciun caz nu puteau fi lăsaţi să
„reprezinte” rasa umană în cadrul explorării spaţiului.
Aparent, Spaţiul Albastru realizase inutilitatea fugii şi a rezistenţei. Dacă i-ar fi urmărit
doar o astronavă umană, aveau cel puţin o şansă, dacă se luptau. Dar cele două picături le
schimbau toate calculele strategice. Pentru acestea, Spaţiul Albastru nu era decât o ţintă de
hârtie şi nu avea nicio şansă de scăpare. Când cele două nave ajunseseră la doar cincisprezece
AU depărtare una de cealaltă, Spaţiul Albastru îşi anunţă capitularea şi începu să decelereze la
putere maximă. Distanţa dintre cele două nave se micşora rapid şi se părea că, până la urmă,
lunga vânătoare se apropia de sfârşit.
Echipajul de pe Gravitaţie se trezi din hibernare şi se pregăti de luptă. Nava, odată tăcută şi
pustie, se umplu din nou de oameni.
Cei care tocmai se treziseră se confruntară atât cu perspectiva unei ţinte aflate la
îndemână, dar şi cu cea a pierderii comunicaţiilor în timp real cu Terra. Această pierdere nu-i
apropie din punct de vedere spiritual de echipajul de pe Spaţiul Albastru. Din contră, la fel ca
un copil despărţit de părinţi, echipajul începuse să nu mai aibă încredere deloc în copiii lipsiţi
de părinţi şi sălbăticiţi. Doreau cu toţii să captureze Spaţiul Albastru cât mai repede posibil şi
să se întoarcă acasă. Deşi ambele echipaje se aflau în imensitatea rece a spaţiului, călătorind
în aceeaşi direcţie şi la aproximativ aceeaşi viteză, călătoria avea raţiuni diferite pentru fiecare
dintre ele. Gravitaţia avea un punct de sprijin spiritual, în timp ce Spaţiul Albastru era în voia
sorţii.

În cel de-al nouăzeci şi optulea ceas de la trezirea din hibernare a echipajului, doctorul
West, psihiatrul navei Gravitaţia, îşi primi primul său pacient. Vizita comandantului Devon îl
surprinse pe doctor. Conform fişei lui medicale, Devon avea cel mai înalt grad de stabilitate
de pe navă. Devon răspundea de poliţia militară de la bordul navei, iar responsabilitatea lui
era să dezarmeze Spaţiul Albastru şi să aresteze echipajul de la bord imediat ce nava era
capturată. Bărbaţii din echipajul navei Gravitaţia aparţineau ultimei generaţii de pe Terra care
încă mai avea trăsături masculine şi, dintre ei, Devon arăta cel mai masculin. Era uneori
confundat cu un bărbat din Era Comună. Adesea, se exprimase în favoarea tratării suspecţilor
cu duritate, sugerând că ar fi trebuit să se reinstituie pedeapsa cu moartea.
 — Doctore, ştiu că vei păstra secretă convorbirea noastră, spuse Devon cu grijă, vorbind pe
un ton ce contrasta puternic cu stilul dur pe care-l aborda de obicei. Ştiu că vi se va părea
ciudat ceea ce urmează să vă spun.
— Comandante, din punct de vedere profesional, nu am voie să râd absolut de nimeni.
— Ieri, la aproximativ ora stelară 436950, am ieşit din sala de conferinţe 4 şi m-am
îndreptat, pe coridorul 17, spre cabina mea. În timp ce mă apropiam de centrul de informaţii,
s-a apropiat de mine un sublocotenent – sau, cel puţin, un bărbat îmbrăcat în uniforma unui
sublocotenent al Forţei Spaţiale. În acel moment, cu excepţia membrilor de serviciu ai
echipajului, toată lumea ar fi trebuit să fie în hibernare. Dar nu mi s-a părut aşa de ciudat să
mă întâlnesc cu cineva pe coridor. Doar că…
Devon scutură din cap şi ochii i se tulburară, de parcă încerca să-şi reamintească un vis.
— Care era problema?
— Bărbatul şi cu mine am trecut unul pe lângă celălalt. M-a salutat şi m-am uitat la el…
Devon se opri din nou, iar doctorul îi făcu semn să continue.
— Era… Era comandantul puşcaşilor marini de pe Spaţiul Albastru, locotenentul
comandant Park Ui-gun.
— Vrei să spui de pe Spaţiul Albastru, prada noastră?
Tonul lui West era calm şi nu trăda nicio urmă de surpriză.
Devon nu-i răspunse.
— Doctore, ştii că, în baza sarcinilor mele, am monitorizat interiorul navei Spaţiul
Albastru prin imagini în timp real transmise de sophoni. Cunosc echipajul acelei nave mai
bine decât echipajul de aici. Ştiu cum arată locotenentul comandant Park Ui-gun.
— Poate era cineva de pe nava noastră care seamănă cu el.
— Nu, nu seamănă nimeni cu el. Îi ştiu pe toţi cei de la bord. Şi… după ce m-a salutat, a
trecut pe lângă mine, fără nicio expresie pe chip. Am rămas acolo împietrit de uimire. Dar,
când am apucat să mă întorc, pe coridor nu mai era nimeni.
— Când te-ai trezit din hibernare?
— Acum trei ani. Trebuia să fiu atent la activităţile de la bordul ţintei noastre. Înainte de
asta, am făcut parte dintre cei de la bord care au rămas cel mai mult timp în hibernare.
— Atunci, probabil că ai fost prezent atunci când am intrat în regiunea imună la sophoni.
— Sigur că da.
— Înainte de momentul acela, ai petrecut mult timp urmărindu-i pe cei de la bordul
Spaţiului Albastru, aşa că, probabil simţeai că te afli la bordul Spaţiului Albastru şi nu al
Gravitaţiei.
— Da, doctore. Am avut adesea acel sentiment.
— Şi pe urmă, imaginile de monitorizare au fost tăiate. N-ai mai putut vedea nimic de
acolo. Şi erai şi obosit… Comandante, e simplu, crede-mă: este perfect normal. Îţi sugerez să
te odihneşti mai mult. Avem de-acuma destui oameni care pot face ce trebuie făcut.
— Doctore, am supravieţuit Bătăliei de Apoi. După ce a explodat nava mea, eram ghemuit
într-o capsulă de salvare de mărimea biroului dumitale, plutind în derivă prin preajma orbitei
lui Neptun. Până să fiu salvat, m-am aflat foarte aproape de moarte, dar mintea mi-a rămas
limpede şi nu am suferit nicio clipă de halucinaţii… Ştiu ce am văzut.
Devon se ridică în picioare şi plecă. Se întoarse când ajunse la uşa cabinei:
— Şi, dacă-l mai întâlnesc pe nenorocitul ăla – indiferent unde –, o să-l ucid.

La câtva timp după aceea, în Zona Ecologică Nr. 3 avu loc un accident: se sparse un tub
nutritiv. Tubul din fibră de carbon nu era supus presiunii, iar probabilitatea unei defecţiuni
era extrem de scăzută. Inginerul ecolog Ivantsov trecu printre plantele aeroponice dese ca o
pădure tropicală şi văzu că alţii închiseseră deja supapa care ducea la tubul spart şi curăţaseră
supa galbenă de nutrimente.
Ivantsov încremeni când văzu tubul spart.
— Spărtura a fost… produsă de un micrometeorit!
Cineva râse. Ivantsov era un inginer experimentat şi prudent şi din această cauză, ieşirea
lui părea mult mai amuzantă. Toate zonele ecologice erau plasate adânc în miezul navei. Zona
Ecologică Nr. 3 se afla la zeci de metri depărtare de cea mai apropiată secţie a carenei
exterioare.
— Am lucrat mai mult de zece ani în mentenanţa externă şi ştiu cum arată lovitura unui
micrometeorit! Uite, se văd urmele tipice de ablaţie la înaltă temperatură din jurul marginilor
spărturii.
Ivantsov examină de aproape interiorul tubului. Apoi îi ceru unui tehnician să taie un inel
de material din jurul rupturii şi să-i mărească imaginea. Sporovăiala se stinse brusc atunci
când cei prezenţi priviră imaginea mărită de 1000 de ori. Înăuntru erau particule negre cu
diametrul de câţiva microni, încastrate în peretele tubului. În imaginea amplificată, acestea
clipeau ca nişte ochi duşmănoşi. Ştiau cu toţii la ce se uită. Meteoritul trebuie să fi avut cam o
sută de microni în diametru. Se sfărâmase când intrase în tub şi bucăţile sparte ajunseseră să
se înfigă în peretele opus.
Se uitară cu toţii, ca unul, în sus.
Tavanul de deasupra tubului spart părea neted şi neatins. Mai mult chiar, deasupra
tavanului, zeci, poate sute de pereţi etanşi de grosimi diferite separau locul acesta de spaţiul
cosmic. O breşă de impact în oricare dintre aceşti pereţi ar fi declanşat o alertă de nivel înalt.
Dar micrometeoritul trebuia să fi venit din spaţiu. Conform stării rupturii, lovise tubul cu o
viteză aproximativă de treizeci de mii de metri pe secundă. Ar fi fost imposibil să accelerezi
proiectilul la o asemenea viteză din interiorul navei, cu atât mai puţin din zona ecologică.
— E ca o fantomă, murmură un sublocotenent pe nume Ike şi plecă. Cuvintele pe care le
alesese erau cele potrivite: cu zece ore mai devreme, văzuse o altă fantomă mult mai mare.

Ike încerca să adoarmă în cabina lui când văzuse cum se deschide un orificiu în peretele
opus patului său. Avea cam un metru în diametru şi ocupa spaţiul unde atârnase mai devreme
un peisaj din Hawaii. Era adevărat că mulţi dintre pereţii etanşi de pe navă se puteau deplasa
şi transforma, aşa că uşile puteau apărea oriunde, însă un orificiu circular ca acesta era ceva
imposibil. Şi, în plus, pereţii cabinei ofiţerilor de rang mediu erau făcuţi din metal şi nu se
puteau deforma în acest fel. La o examinare mai atentă, Ike observă că marginea orificiului
era perfect netedă şi reflecta imaginile ca o oglindă.
Deşi gaura era stranie, Ike era destul de mulţumit de ea. Sublocotenent Vera locuia imediat
lângă el.
Verenskaya era inginerul de sistem AI de la bordul Gravitaţiei. Ike încercase să o convingă
pe frumoasa rusoaică să se întâlnească cu el, dar aceasta nu-i arătase nicio urmă de interes.
Ike îşi amintea încă de ultima lui încercare, cu două zile înainte.
El şi Verenskaya tocmai ieşiseră de la serviciu. Mergeau spre cabinele lor împreună, ca de
obicei, şi, când ajunseseră la cabina lui Verenskaya, Ike încercase să se invite la ea. Verenskaya
îşi blocase uşa.
— Hai, dragă, spusese Ike. Lasă-mă să vin la tine în vizită. Aşa e frumos între vecini, de ce
nu mă inviţi niciodată? O să se spună că nu sunt un bărbat adevărat.
Verenskaya îl privise chiorâş pe Ike:
— Orice bărbat adevărat de pe nava asta ar fi prea îngrijorat de misiunea noastră ca să se
mai gândească cum să intre în pantalonii fiecărei femei pe care o vede.
— Dar de ce ţi-e teamă? După ce-i prindem pe ucigaşii ăia, nu va mai fi niciun pericol. Vor
veni din nou timpurile frumoase!
 — Nu sunt ucigaşi! Fără Descurajare, Spaţiul Albastru ar fi fost singura speranţă a
umanităţii. Şi totuşi îi vânăm, în cârdăşie cu duşmanii rasei umane. Ţie nu ţi-e ruşine?
— Hm… Dar, iubito, dacă aşa crezi tu… Cum ai…
— Cum am ajuns să fac parte din misiunea asta? Asta vrei să spui? De ce nu te duci la
psihiatru şi la căpitan să mă raportezi? Or să mă bage în hibernare forţată, or să mă degradeze
şi or să mă scoată din flotă la întoarcerea pe Terra. Şi asta îmi şi doresc! spusese Verenskaya,
trântindu-i uşa în nas.
Cu toate acestea, Ike avea acum o scuză perfectă să intre în cabina Verenskayei. Îşi desfăcu
centura de imponderabilitate şi se ridică în capul oaselor în pat, dar se opri când văzu că
jumătatea de jos a orificiului rotund făcuse ca vârful dulapului de lângă perete să dispară şi el.
Marginea a ce mai rămăsese din dulap era perfect netedă şi reflectantă ca oglinda, la fel ca
marginea orificiului însuşi. Era ca şi cum un cuţit invizibil tăiase dulapul cu tot ce era în el,
inclusiv teancurile de haine împăturite. Suprafaţa de oglindă a acestei secţiuni transversale
continua de-a lungul marginii orificiului rotund şi întreaga suprafaţă reflectantă părea o
porţiune din interiorul unei sfere.
Ike se împinse în pat şi se ridică în imponderabilitate. Privind prin orificiu, aproape că urlă
de groază. Trebuie să fie un coşmar!
Prin gaură, putu să vadă că o parte din patul Verenskayei, aflat lângă peretele cabinei,
dispăruse şi ea. Gambele Verenskayei fuseseră tăiate. Deşi secţiunile transversale ale patului şi
ale picioarelor erau şi ele netede şi reflectante, de parcă ar fi fost acoperite de un strat de
mercur, putea să-i vadă muşchii şi oasele prin acesta. Dar Verenskaya părea să fie în regulă.
Era în continuare cufundată într-un somn adânc şi sânii fermi se ridicau şi coborau încet în
ritmul respiraţiei ei. În mod normal, Ike ar fi admirat o asemenea privelişte, dar acum nu
simţea decât o groază supranaturală. Când se calmă şi privi cu mai multă atenţie, văzu că
secţiunea transversală a picioarelor Verenskayei şi cea a patului formau şi ele o suprafaţă
sferică ce se potrivea cu orificiul rotund.
Se uita la un spaţiu-bulă cu diametrul de un metru care ştersese totul în calea lui.
Ike luă un arcuş de vioară de pe noptieră şi, cu o mână tremurândă, îl introduse în bulă.
Partea arcuşului băgat în bulă dispăruse, dar firele arcuşului rămăseseră întinse. Trase arcuşul
înapoi şi văzu că nu era deteriorat. Dar era totuşi bucuros că nu încercase să intre chiar el prin
gaură. Cine ştie dacă ar fi reuşit să iasă nevătămat pe partea cealaltă?
Ike se forţă să rămână calm şi încercă să se gândească la cea mai logică explicaţie pentru
priveliştea stranie. Apoi luă ceea ce consideră el a fi o decizie înţeleaptă: îşi puse casca de
somn şi se întinse pe pat. Îşi prinse din nou centura de imponderabilitate şi-şi puse alarma
căştii de somn peste o jumătate de oră.
Când se deşteptă, bula era tot acolo.
Aşa că puse alarma peste încă o oră. Când se trezi de data aceasta, bula şi gaura din perete
dispăruseră. Peisajul hawaiian era din nou la locul lui pe perete şi totul era ca înainte de
incident.
Dar Ike era îngrijorat pentru Verenskaya. Se repezi să iasă din cabină şi se opri în faţa uşii
ei. În loc să sune la sonerie, bătu cu pumnii în uşă. Mintea lui era plină de imaginea terifiantă
a Verenskayei pe patul de moarte, cu picioarele tăiate.
Dură puţin până când se deschise uşa şi o Verenskaya nu tocmai trează îl întrebă ce
doreşte.
— Am venit să văd dacă eşti… în regulă. Privirea lui Ike se mută în jos şi văzu că picioarele
minunate ale Verenskayei erau perfecte sub tivul cămăşii ei de noapte.
— Idiotule, făcu ea şi trânti uşa.
După ce se întoarse la loc în cabină, Ike îşi puse casca de somn pe cap şi-şi puse alarma
pentru opt ore. Cât despre ceea ce văzuse, ar fi fost cel mai înţelept să tacă şi să nu mai
povestească nimic. Din cauza misiunii speciale a Gravitaţiei, starea psihologică a echipajului –
şi mai ales cea a ofiţerilor – era mereu supusă monitorizării. La bord, se afla un grup special
de monitorizare psihologică ce cuprindea mai mult de o duzină de membri ai echipajului, din
totalul de peste o sută. Unii membri ai echipajului se întrebaseră dacă Gravitaţia era o navă
stelară sau un spital psihiatric. Şi mai era şi West, psihiatrul acela civil enervant care gândea
totul din punctul de vedere al tulburărilor, al bolilor şi al blocajelor mintale, de ajungeai la
concluzia că ar fi supus până şi un closet înfundat unui consult psihiatric. Procesul de selecţie
mintală de la bordul Gravitaţiei era extrem de strict şi chiar şi cele mai palide urme de
tulburări mintale puteau avea ca rezultat trimiterea suspectului în hibernare forţată. Pe Ike îl
înspăimânta gândul că nu va asista la întâlnirea istorică dintre cele două nave. Dacă s-ar fi
întâmplat aşa ceva, peste o jumătate de secol, când nava s-ar fi întors pe Terra, fetele de acasă
nu aveau să-l mai primească ca pe un erou.
Dar Ike simţi cum antipatia lui pentru corpul profesional al psihiatrilor şi pentru doctorul
West se diminuează puţin. Îşi imaginase mereu că făceau din ţânţar armăsar, dar nu-şi
imaginase niciodată că oamenii puteau avea asemenea halucinaţii realiste.

Prin comparaţie cu halucinaţia minoră a lui Ike, întâlnirea supranaturală a subofiţerului

Liu Xiaoming avea să fie considerată destul de spectaculoasă.
Liu tocmai efectua o inspecţie de rutină a carenei externe. Acest lucru implica pilotarea
unei mici capsule de salvare la o anumită distanţă de Gravitaţie şi examinarea carenei pentru
a observa orice anormalităţi, cum ar fi fost urmele unei lovituri de meteorit. Era o practică
veche şi demodată, care nu mai era strict necesară şi se efectua foarte rar. Nava era plină de
senzori care monitorizau carena în mod permanent şi orice probleme se detectau
instantaneu. De asemenea, operaţiunea se putea face doar când Gravitaţia rula liber, şi nu
când accelera sau când decelera. În timp ce nava se apropia de Spaţiul Albastru, accelerarea şi
decelerarea frecvente erau necesare pentru reglaje. Era una dintre acele rare ferestre de timp
când nava rula iar liber, şi subofiţerului Liu i se ordonase să profite de ocazie.
Liu pilotă capsula de salvare dincolo de rampa din mijlocul navei şi pluti uşor afară din
Gravitaţie, până ajunse la o distanţă de unde putea vedea nava în întregime. Carena uriaşă era
scăldată în lumina galaxiei. Spre deosebire de perioada când majoritatea echipajului era în
hibernare, lumina se împrăştia din toate hublourile, transformând Gravitaţia într-o
splendoare.
Dar Liu observă ceva incredibil: Gravitaţia avea forma unui cilindru perfect şi, totuşi, acum
coada ei se termina într-un plan înclinat! Nava era acum şi mai scurtă decât ar fi trebuit – cu
aproape 20 de procente, ca să fim exacţi. Un cuţit uriaş, invizibil, tăiase coada Gravitaţiei.
Liu închise ochii, apoi îi deschise din nou după câteva secunde. Coada lipsea în continuare.
Simţi cum îl ia cu friguri până la os. Uriaşa navă din faţa lui era un întreg organic. Dacă ar fi
dispărut subit coada, sistemele de distribuţie a energiei ar fi trebuit să sufere o defecţiune
catastrofică şi nava avea să explodeze în curând. Dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
Nava plutea fără probleme, de parcă era suspendată în spaţiu. Nu auzea niciun fel de alarme
în căşti şi nici pe ecrane nu apăreau mesaje de avertizare.
Apăsă pe butonul intercomului şi se grăbi să raporteze, dar închise canalul de comunicaţie
deschis înainte să spună ceva. Îşi aduse aminte de cuvintele unui astronaut veteran al Bătăliei
de Apoi: „În spaţiu, nu te poţi baza pe intuiţia ta. Dacă trebuie să acţionezi conform intuiţiei,
mai întâi numără până la o sută. Măcar până la zece…
Închise ochii şi începu să numere. Când ajunse la zece, deschise ochii. Coada tot nu era
acolo. Închise ochii şi continuă să numere. Respiraţia i se accelerase acum, dar se chinuia să-şi
aducă aminte antrenamentele şi se forţă să se calmeze. Deschise ochii când ajunse la treizeci,
şi, de data asta, văzu Gravitaţia completă. Închise ochii din nou, oftă şi aşteptă până când
ritmul inimii îi reveni la normal.
Pilotă capsula de salvare până la pupa navei, de unde putea vedea cele trei ejectoare uriaşe
ale unităţii de fuziune. Motorul nu era pornit, iar reactorul de fuziune era menţinut la puterea
minimă, aşa că ejectoarele împrăştiau doar o strălucire roşie, palidă, ce-i amintea de culoarea
norilor de pe Terra la apus.
Subofiţerul Liu era bucuros că nu raportase nimic. Un ofiţer putea fi trimis la terapie, dar
un subofiţer ca el ar fi fost trimis la hibernare forţată. La fel ca Ike, Liu Xiaoming nu dorea să
se întoarcă pe Terra ca un om inutil.

Doctorul West se duse să-l caute pe Guan Yifan, un savant civil care lucra în observatorul
de la pupă. Guan primise o cabină de locuit situată la mijlocul navei, dar se ducea rar pe acolo.
În cea mai mare parte a timpului rămânea la observator şi le cerea roboţilor de serviciu să-i
aducă masa. Echipajul îl poreclise „pustnicul de la pupă”.
Observatorul era o cabină miniaturală sferică, unde Guan locuia şi muncea. Aspectul său
era dezordonat, avea faţa nerasă şi părul lung, dar arăta încă relativ tânăr. Când West îl văzu
pe Guan, acesta plutea în mijlocul cabinei şi părea agitat: avea fruntea transpirată, ochii
neliniştiţi şi se trăgea de guler cu mâna de parcă nu reuşea să-şi recapete suflul.
— Ţi-am spus deja la telefon: lucrez şi nu am timp de vizite.
— Am venit să te văd tocmai pentru că apelul tău trăda semne de tulburare mintală.
— Nu fac parte din forţa spaţială. Atâta vreme cât nu reprezint un pericol pentru navă sau
pentru echipaj, nu ai nicio putere asupra mea.
— Perfect, atunci plec, spuse West şi se întoarse. Dar, pur şi simplu, nu cred că un
claustrofob poate lucra aici fără probleme.
Guan îi strigă din spate lui West să înceteze, dar West îl ignoră. Aşa cum se aştepta, Guan
se luă după el şi-l opri:
— De unde ştii? Că sufăr de… claustrofobie. Mă simt de parcă sunt înghesuit într-un tub
îngust şi uneori mă simt apăsat între două plăci de fier până sunt plat ca o foaie…
— Nu-i de mirare. Uită-te unde te afli. Doctorul arătă spre cabină – semăna cu un ou
minuscul cuibărit printre o mulţime de cabluri şi de ţevi care se intersectau. Cercetezi
fenomene la scară mare, dar locuieşti într-un spaţiu extrem de mic. De când te afli aici? Au
trecut patru ani de la ultima ta hibernare, nu-i aşa?
— Nu mă plâng. Misiunea Gravitaţiei este să-i predea pe fugari justiţiei, nu să exploreze
spaţiul. Sunt recunoscător că am până şi spaţiul ăsta… Ascultă, claustrofobia mea nu are
nimic de-a face cu el.
— De ce nu facem o plimbare până la Plaza One? Te va ajuta.
Doctorul îl trase pe Guan Yifan după el şi cei doi plutiră spre prova navei. Dacă nava ar fi
accelerat, drumul de la pupa navei până la prova ar fi fost cam la fel cu o ascensiune într-un
puţ de un kilometru, dar, în imponderabilitatea din timpul rulării libere, plimbarea fu mult
mai uşoară. Plaza One era situată la prova navei cilindrice, sub un dom transparent şi
semisferic. Să stai acolo era ca şi cum te-ai fi aflat direct în spaţiu. Prin comparaţie cu
proiecţiile holografice ale câmpului stelar de pe pereţii cabinelor sferice, acest loc îţi
transmitea o şi mai puternică senzaţie a „efectului pierderii de substanţialitate”.
„Efectul pierderii de substanţialitate” era un concept din psihologia astronautică. Oamenii
de pe Terra erau înconjuraţi de obiecte şi imaginea lumii din subconştientul lor era, din acest
motiv, una materială şi substanţială. Dar, în spaţiul profund, departe de Sistemul Solar, stelele
erau doar nişte puncte de lumină îndepărtate şi galaxia nu era nimic mai mult decât o ceaţă
luminoasă. Pentru simţuri şi pentru minte, lumea îşi pierdea materialitatea şi dominant era
numai spaţiul pustiu. Imaginea subconştientă a lumii devenea astfel lipsită de substanţă.
Acest model mental reprezenta scenariul de referinţă al psihologiei astronauticii. Din punct
de vedere mental, nava devenea singura entitate materială din Univers. La viteze subluminice,
mişcarea navei devenea nedetectabilă şi universul se transforma într-o sală de expoziţie pustie
şi infinită. Aici, stelele erau iluzorii şi nava era singurul exponat. Acest model mental aducea
cu sine o impresie profundă de singurătate şi îi putea produce călătorului halucinaţii
subconştiente cum că ar fi un „superobservator” al singurului „exponat”. Acest sentiment de a
fi complet expus putea duce la pasivitate şi la anxietate.
Astfel, multe dintre efectele psihologice negative ale zborului în spaţiul profund se datorau
deschiderii extreme a mediului înconjurător. Din experienţa profesională îndelungată a lui
West, era extrem de rar să dezvolţi claustrofobie, cum i se întâmplase lui Guan Yifan. Încă şi
mai ciudat i se părea lui West faptul că Guan nu păruse să se simtă mai bine în spaţiul deschis
şi amplu de la Plaza One. Agitaţia pe care i-o cauza claustrofobia părea să nu se atenueze
deloc. Aceasta părea să susţină afirmaţia lui Guan, după care claustrofobia lui nu avea nimic
de-a face cu limitele reduse ale laboratorului său. West devenise şi mai interesat de caz.
— Nu te simţi mai bine?
— Nu, deloc. Mă simt ca într-o capcană. Aici, totul este… atât de închis.
Guan privi spre cerul înstelat şi apoi se concentră spre direcţia de înaintare a Gravitaţiei.
Doctorul ştia că se uită după Spaţiul Albastru. Cele două nave se aflau acum la numai o sută
de mii de kilometri distanţă şi rulau liber la aproximativ aceeaşi viteză. La scara spaţiului
intergalactic, cele două nave zburau practic în formaţie strânsă. Conducerile ambelor nave se
aflau în plin proces de negociere a detaliilor tehnice ale andocării. Dar Spaţiul Albastru era
încă prea departe ca să fie văzut cu ochiul liber. Picăturile erau invizibile şi ele. Conform
acordului semnat cu Trisolaris cu jumătate de secol înainte, picăturile se deplasaseră într-o
poziţie situată la aproximativ trei sute de mii de kilometri atât de Gravitaţie, cât şi de Spaţiul
Albastru. Cele două nave şi picăturile formau un triunghi isoscel îngust.
Guan Yifan îşi întoarse privirea spre West:
— Azi-noapte am avut un vis. M-am dus undeva, într-un loc cu adevărat deschis, deschis
într-un fel pe care nu ţi-l poţi nici măcar imagina. După ce m-am trezit, realitatea mi s-a
părut extrem de închisă şi de îngustă şi aşa am ajuns să fiu claustrofob. E ca şi cum… imediat
după naştere, ai fi închis într-o cutie mică şi nu ţi-ar păsa fiindcă asta ar fi tot ceea ce cunoşti.
Însă, odată ce ai fost scos şi apoi te-au pus iarăşi în cutie, te simţi cu totul diferit.
— Mai spune-mi despre locul acela din visul tău.
Guan îi zâmbi misterios doctorului:
— O să-l descriu celorlalţi savanţi de pe navă şi poate chiar savanţilor de pe Spaţiul
Albastru. Dar ţie n-o să-ţi spun. Nu am nimic cu tine, doctore, dar nu pot suporta atitudinea
împărtăşită de toţi din profesia ta: dacă îţi închipui că cineva suferă de o boală mintală,
consideri că tot ce-ţi spune reprezintă doar halucinaţia unei minţi bolnave.
— Dar tocmai mi-ai spus că a fost un vis.
Guan dădu din cap, chinuindu-se să-şi aducă aminte
— Nu ştiu dacă a fost un vis şi nu ştiu dacă eram treaz. Uneori, îţi imaginezi că te-ai trezit
din vis doar ca să-ţi dai seama că încă visezi. Iar alteori eşti treaz, dar ţi se pare că visezi.
— A doua situaţie este extrem de rară. Dacă ai trecut prin aşa ceva, atunci a fost în mod
sigur simptomul unei tulburări mintale. Ah, scuze, iar te-am supărat.
— Nu, nu. Cred că noi doi semănăm în fond. Avem amândoi ţintele noastre de observaţie.
Tu-i ţii sub observaţie pe cei bolnavi şi eu, universul. Şi eu, la fel ca tine, am nişte criterii după
care evaluez dacă obiectele observate sunt sănătoase: armonia şi frumuseţea, în sensul
matematic.
— Sigur că obiectele pe care le observi sunt sănătoase.
— Dar te înşeli, doctore, spuse Guan arătând spre strălucitoarea Cale Lactee, în timp ce
privirea îi rămăsese aţintită asupra lui West de parcă i-ar fi arătat vreun monstru care apăruse
brusc de nicăieri. Undeva, acolo, există un pacient care poate fi sănătos din punct de vedere
mintal, dar al cărui trup suferă de paraplegie! De ce?
Guan se ghemui şi-şi apucă genunchii cu braţele. Mişcarea îl făcu să se rotească încet pe
loc. Măreaţa Cale Lactee se rotea în jurul său şi i se păru că e centrul universului.
— Este din cauza vitezei luminii. Universul cunoscut are un diametru de aproximativ
şaisprezece miliarde de ani-lumină şi încă se extinde. Dar viteza luminii este de numai trei
sute de mii de kilometri pe secundă, un pas de melc. Asta înseamnă că lumina nu poate
ajunge niciodată de la un capăt al universului la celălalt. De vreme ce nimic nu se poate mişca
mai repede decât viteza luminii, rezultă că nicio informaţie şi nicio forţă motrice nu se poate
deplasa de la un capăt al universului la celălalt. Dacă universul ar fi o persoană, semnalele lui
neurale nu s-ar putea transmite întregului său trup; creierul lui nu ar şti că are membre, şi
membrele lui nu ar şti că există un creier. Nu-i aşa că asta se numeşte paraplegie? Imaginea
din mintea mea e şi mai urâtă: universul nu este decât un cadavru care se umflă.
— Interesant, doctore Guan, foarte interesant!
— Dar, în afară de viteza luminii, de cei trei sute de mii de kilometri pe secundă, mai există
un simptom care conţine cifra trei.
— Ce vrei să spui?
— Cele trei dimensiuni. În Teoria corzilor, universul are zece dimensiuni, cu excepţia
timpului. Însă doar trei dintre ele sunt accesibile la scară macroscopică şi acelea trei formează
lumea noastră. Toate celelalte se împăturesc în tărâmul cuantic.
— Cred că Teoria corzilor oferă o explicaţie.
— Unii consideră că doar atunci când se întâlnesc două corzi şi unele caracteristici se
anulează, aceste dimensiuni se pot desfăşura în lumea macroscopică, iar dimensiunile ce trec
de trei nu vor avea niciodată şansa să se întâlnească… N-am o părere prea bună despre această
explicaţie. Nu e frumoasă din punct de vedere matematic. Aşa cum am spus, acesta este
sindromul de trei şi trei sute de mii al universului.
— Care crezi că este cauza?
Guan râse cu poftă şi-şi puse braţul pe umerii doctorului.
— Bună întrebare! Cred că nimeni nu s-a gândit aşa de departe. Sunt sigur că există o cauză
principală şi ar putea fi cel mai înspăimântător adevăr pe care ştiinţa e capabilă să-l dezvăluie.
Dar… Doctore, cine crezi tu că sunt? Nu sunt decât un observator mititel, ghemuit în coada
unei astronave şi, de fapt, sunt doar cercetător adjunct. Dădu drumul umerilor lui West şi,
privind galaxia, scoase un oftat prelung. Am stat în hibernare cel mai mult dintre toţi cei de la
bord. Când am plecat de pe Terra, aveam doar douăzeci şi şase de ani, iar acum am doar
treizeci şi unu. Dar, pentru mine, universul s-a transformat deja dintr-o sursă de frumuseţe şi
de credinţă într-un cadavru balonat. Mă simt bătrân. Stelele nu mă mai atrag absolut deloc.
Vreau să merg acasă.
Spre deosebire de Guan Yifan, West fusese treaz cea mai mare parte din călătorie. Crezuse
mereu că, pentru menţinerea sănătăţii mintale a celorlalţi, trebuia să-şi ţină emoţiile în frâu.
Însă acum, în timp ce-şi trecea în revistă jumătatea lui de secol de călătorii, ceva părea să-i
înghiontească inima, iar ochii i se umeziră:
— Prietene, şi eu sunt bătrân.
Ca şi cum ar fi răspuns conversaţiei lor, se auziră sirenele alarmei de luptă, atât de stridente
încât părea că tot cerul plin de stele urlă. Informaţiile de avertizare rulau pe ferestrele
plutitoare ce apăreau deasupra pieţei. Acestea răsăreau una după alta, suprapunându-se, şi
acoperiră în scurt timp Calea Lactee ca nişte norişori coloraţi.
— Atacul picăturilor! îi spuse West unui Guan Yifan nedumerit. Accelerează amândouă.
Una se îndreaptă spre Spaţiul Albastru şi cealaltă, spre noi!
Guan privi în jur, căutând instinctiv ceva de care să se ţină în cazul în care nava ar fi
accelerat. Dar nu era nimic în preajmă. În cele din urmă se ţinu de doctor.
West îl prinse de mâini:
— Nu va mai fi timp pentru manevre evazive. Nu ne mai rămân decât câteva secunde.
După o clipă de panică, simţiră amândoi un fel de eliberare neaşteptată. Se bucurau că
moartea avea să vină atât de repede încât nici nu aveau timp să se îngrozească. Poate că
discuţia lor despre Univers fusese cea mai bună pregătire pentru moarte.
Se gândeau amândoi la acelaşi lucru, dar Guan vorbi primul:
— Se pare că niciunul dintre noi nu va mai trebui să-şi facă griji pentru pacienţi.
ERA DESCURAJĂRII, ANUL 62. LUNA NOIEMBRIE, ZIUA 28, ORELE 16:00
– 16:17 CENTRUL DE DESCURAJARE
Liftul de mare viteză continua să coboare, iar numărul crescător de straturi de pământ de
deasupra părea că-şi lasă toată greutatea asupra inimii lui Cheng Xin.
Cu şase luni în urmă, într-o şedinţă comună a ONU şi a Flotei Sistemului Solar, Cheng Xin
fusese aleasă să-i succeadă lui Luo Ji ca Purtător de Sabie şi-i conferiseră autoritatea de a
controla sistemul de descurajare cu undă gravitaţională. Primise aproape de două ori mai
multe voturi decât următorul candidat. Acum se îndrepta spre Centrul de Descurajare din
Deşertul Gobi, unde avea să aibă loc ceremonia de predare a autorităţii de descurajare.
Centrul de Descurajare era structura artificială aflată la cea mai mare adâncime, la
aproximativ patruzeci şi cinci de kilometri sub scoarţa pământului. Acest amplasament se
afla sub scoarţă, dincolo de Discontinuitatea Mohorovičič 15 în mantaua Terrei. Presiunea şi
temperatura de aici erau cu mult mai mari decât în crustă, iar stratul din jurul ei consta mai
mult din peridotit solid şi dur.
Liftului îi trebuiau doar douăzeci de minute pentru a ajunge la terminus. Cheng Xin ieşi
din lift şi văzu o uşă neagră din oţel. Textul cu litere albe de pe uşă reprezenta numele oficial
al Centrului de Descurajare: Staţia Zero de Coordonare a Sistemului de Comunicaţii
Universale cu Unda Gravitaţională. Emblemele ONU şi ale Flotei Sistemului Solar erau
imprimate în relief pe uşă.
Această structură ultraadâncă era destul de complexă. Avea propriul sistem de circulaţie a
aerului şi nu era direct conectată cu atmosfera de deasupra – altminteri, presiunea înaltă a
aerului generată de adâncime i-ar fi cauzat un disconfort puternic ocupantului. Era echipat şi
cu un sistem de răcire, pentru a ţine piept temperaturii de aproape cinci sute de grade Celsius
a mantalei.
Tot ce putea vedea Cheng Xin, însă, era pustiul locului. Aparent, toţi pereţii holului puteau
acţiona ca nişte monitoare electronice, dar nu afişau nimic decât albeaţă, de parcă clădirea n-
ar fi fost încă dată în folosinţă. Cu o jumătate de secol în urmă, când fusese proiectat Centrul
de Descurajare, Luo Ji fusese consultat, dar oferise doar un singur indiciu:
La fel de simplu ca un mormânt.
Ceremonia de predare fusese o ocazie solemnă, dar cea mai mare parte din ea fusese ţinută
la suprafaţă, cu cincizeci de kilometri mai sus. Acolo se adunaseră toţi liderii Flotei
Internaţionale Terestre şi cei ai Flotei Internaţionale, care reprezentau toată umanitatea, şi o
urmăriseră pe Cheng Xin cum intra în lift. Numai doi oameni urmau să monitorizeze
predarea finală: preşedintele CAP şi şeful Statului Major al Flotei Sistemului Solar, ca
reprezentanţi ai celor două instituţii care operau în mod direct sistemul de descurajare.
Preşedintele CAP arătă spre holul gol şi-i explică lui Cheng Xin că vor redecora locul
conform preferinţelor ei. Dacă dorea, putea avea o pajişte, plante, o fântână arteziană şi aşa
mai departe. Dacă voia, putea să aibă şi o simulare holografică a unor scene de la suprafaţă.
— Nu dorim să trăieşti ca el, spuse şeful Statului Major.
Poate din cauza uniformei militare, Cheng Xin recunoscu la el urme ale bărbaţilor de
altădată şi cuvintele lui îi încălziră puţin inima. Dar greutatea de pe sufletul ei, la fel de
apăsătoare ca cei patruzeci şi cinci de kilometri de pământ de deasupra, nu se micşoră.

15 Între crustă şi mantaua superioară se afla o discontinuitate numita Discontinuitatea Mohorovičič sau Moho.
Aceasta a fost identificată în 1909 de Andrija Mohorovičič, un seismolog din Croaţia, care a remarcat creşterea
bruscă a vitezei undelor seismice în acest punct. Această discontinuitate se află la limita inferioară a crustei,
distanţa de la suprafaţa pământului variind între 5 şi 75 km (n. tr.).
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. ALEGEREA
PURTĂTORULUI DE SABIE: ZECE MINUTE ÎNTRE EXISTENŢĂ ŞI
ANIHILARE
Primul sistem de descurajare de tip Pădurea Întunecată consta din mai mult de trei mii de
bombe nucleare acoperite de o peliculă dintr-o substanţă uleioasă, plasate pe orbită în jurul
Soarelui. După detonare, pelicula avea să facă Soarele să clipească şi să transmită astfel
întregului Univers poziţia lui Trisolaris. Deşi sistemul era impresionant, era extrem de
instabil. După ce picăturile încetaseră blocarea radiaţiei electromagnetice de la Soare, fusese
pus în funcţiune imediat un sistem de transmisiune care se baza pe folosirea Soarelui ca o
superantenă pentru a suplimenta sistemul de descurajare bazat pe bombele nucleare.
Aceste sisteme se bazau, ambele, pe radiaţia electromagnetică, inclusiv pe lumina vizibilă
ca mediu de transmisie. Ştim acum că aceasta reprezintă cea mai primitivă tehnică pentru
comunicarea interstelară, asemănătoare cu trimiterea de semnale de fum în spaţiu. De vreme
ce undele electromagnetice se dezintegrează şi sunt rapid distorsionate, distanţa de
transmisiune este limitată.
În momentul fondării sistemului de descurajare, omenirea avea deja o idee de bază despre
tehnologia de detectare a undelor gravitaţionale şi a neutrinilor, dar îi lipsea capacitatea de a
modula şi de a transmite. Acestea fuseseră primele tehnologii pe care oamenii le ceruseră de
la Trisolaris. Prin comparaţie cu comunicaţiile cuantice, aceste tehnologii erau încă primitive,
deoarece atât undele gravitaţionale, cât şi neutrinii erau limitaţi de viteza luminii, dar se aflau
cu un întreg nivel deasupra undelor magnetice.
Ambele mijloace de transmisie se dezintegrau relativ încet şi aveau game de transmisie
foarte largi. Neutrinii, în special, nu interacţionau cu aproape nimic altceva. Teoretic, o rază
modulară de neutrini putea transmite informaţii spre celălalt capăt al universului, iar
dezintegrarea şi distorsiunea care surveneau nu afectau decodarea informaţiei. Dar, în timp ce
neutrinii trebuiau să fie direcţionaţi în mod concentrat într-o direcţie anume, undele
gravitaţionale erau omnidirecţionale, aşa că acestea deveniră metoda principală de stabilire a
descurajării de tip Pădurea Întunecată.
Principiul fundamental al transmisiei cu ajutorul undei gravitaţionale se baza pe vibraţia
unui şir lung de materie extrem de densă. Antena ideală pentru o astfel de transmisie ar fi
trebuit să implice un număr mare de găuri negre, conectate una cu alta astfel încât să formeze
un lanţ care ar fi generat undele gravitaţionale prin vibraţie. Dar nici măcar Trisolaris nu
poseda un asemenea nivel de tehnologie, şi omenirea trebui să recurgă la construirea şirului
vibratoriu din materie degenerată. Materia degenerată extrem de densă aduna o masă uriaşă
în şiruri cu diametrul de numai câţiva nanometri. Un singur şir ocupa o porţiune minusculă
din uriaşa antenă, a cărei mare parte din masă consta din suportul şi protecţia şirului ultra-
dens. Astfel că masa totală a antenei nu era extraordinar de mare.
Materia degenerată ce forma şirul vibratoriu se găsea în mod natural în piticele albe şi în
stelele neutrinice. În condiţii obişnuite, această substanţă se dezintegra în mod natural şi se
transforma, în timp, în materie obişnuită. Şirurile vibratorii artificiale aveau în mod tipic o
perioadă de înjumătăţire de aproximativ cincizeci de ani, după care antenele îşi pierdeau
eficacitatea. Aşa că, la fiecare jumătate de secol, antenele aveau nevoie să fie reîmprospătate
cu unele noi.
În perioada stadiului timpuriu al descurajării cu unda gravitaţională, preocuparea
strategică principală era asigurarea energiei descurajării. Se făcuseră planuri de construire a o
sută de staţii de transmisie împrăştiate pe continente. Dar comunicaţiile prin unda
gravitaţională aveau un defect: echipamentul de transmisie nu putea fi miniaturizat. Antenele
gigantice şi complexe erau extrem de costisitoare şi, în cele din urmă, fuseseră construite doar
douăzeci şi trei de transmiţătoare gravitaţionale. Dar, la final, importanţa descurajării păli
datorită unui alt eveniment.
În timpul Erei Descurajării, OTT dispăruse treptat, dar apăruse o altă organizaţie
extremistă. Aceştia credeau în cauza supremaţiei umane şi susţineau anihilarea completă a
Trisolaris. „Fiii Terrei” erau una dintre cele mai mari organizaţii de acest tip. În Anul 6 al Erei
Descurajării, mai mult de trei sute de Fii ai Terrei atacaseră o staţie de transmisie cu unde
gravitaţionale localizată în Antarctica, cu scopul de a fura transmiţătorul. Echipaţi cu arme
avansate, cum ar fi minibombele nucleare infrasonice, şi ajutaţi de membrii care se
infiltraseră în staţia de transmisie cu mai mult timp în urmă, atacatorii aproape că reuşiseră.
Dacă trupele de apărare staţionate în acel loc nu ar fi distrus la timp antena, consecinţele ar fi
fost teribile.
Acest incident înspăimântase ambele lumi. Oamenii au început să-şi dea seama ce pericol
imens constituiau transmiţătoarele cu undă gravitaţională. În acelaşi timp, Trisolaris făcuse
presiuni asupra Terrei până când tehnologia de transmisie cu undă gravitaţională fusese
controlată în mod strict şi numărul staţiilor de transmisie fusese redus de la douăzeci şi trei la
patru. Trei staţii erau terestre şi se aflau în Asia, în America de Nord şi în Europa şi ultima era
astronava Gravitaţia.
Toate transmiţătoarele se bazau pe un declanşator activ, fiindcă tehnica declanşatorului cu
mână moartă, folosită în sistemul bombelor nucleare circumsolare, nu mai era necesară. Luo
Ji stabilise descurajarea de unul singur, dar acum, dacă Purtătorul de Sabie era ucis, alţii
puteau să-i ia locul.
La început, antenele cu undă gravitaţională trebuiseră să fie construite la suprafaţă. Pe
măsură ce tehnologia avansa, în Anul 12 al Erei Descurajării, trei antene terestre şi sistemele
lor de suport fuseseră mutate adânc sub pământ. Totuşi înţeleseseră cu toţii că îngroparea
transmiţătoarelor şi a centrului de control sub suprafaţa Terrei îl proteja în principal
împotriva unei ameninţări din partea umanităţii înseşi, dar nu avea niciun rost în cazul unui
atac al Trisolaris. Pentru picăturile construite dintr-un material cu o interactivitate puternică,
zecile de kilometri de stâncă nu erau mult mai diferite de un lichid oarecare, care abia dacă
le-ar fi încetinit pătrunderea.
După ce Terra iniţiase descurajarea, flota de invazie trisolariană se îndepărtase, după cum
se verificase prin observaţiile efectuate. Odată ameninţarea aceasta micşorată, cei mai mulţi
oameni îşi concentraseră atenţia asupra localizării celor zece picături care intraseră deja în
Sistemul Solar. Trisolaris insistase că patru picături trebuie să rămână în Sistemul Solar,
justificându-şi decizia prin argumentul că transmiţătoarele cu undă gravitaţională pot fi
sechestrate de facţiunile extremiste ale umanităţii, iar Trisolaris trebuia să poată lua măsuri
de protejare a ambelor lumi, în eventualitatea unei asemenea acţiuni. De voie, de nevoie,
Terra acceptase, dar ceruse ca patru picături să rămână dincolo de Centura Kuiper şi ca fiecare
dintre ele să fie însoţită de câte o sondă terestră, pentru ca poziţia şi orbitele picăturilor să fie
cunoscute în orice moment. Astfel, în eventualitatea unui atac al picăturilor, Terra ar fi fost
avertizată cu aproximativ cincizeci de ore înainte. Dintre aceste patru picături, două
însoţiseră în cele din urmă Gravitaţia în urmărirea navei Spaţiul Albastru şi doar două
rămăseseră în vecinătatea Centurii Kuiper.
Nimeni nu ştia unde se duseseră celelalte şase picături.
Trisolaris susţinea că cele şase picături părăsiseră Sistemul Solar pentru a se alătura Flotei
Trisolariene, dar nimeni de pe Terra nu credea acest lucru.
Trisolarienii nu mai erau acele fiinţe cu gânduri transparente. În timpul ultimelor două
secole, învăţaseră foarte multe lucruri despre gândirea strategică: minciuni, şiretlicuri şi
trucuri. Fusese probabil cel mai important beneficiu câştigat din studiul culturii umane.
 Majoritatea oamenilor erau convinşi că cele şase picături se ascundeau pe undeva prin
Sistemul Solar.
Dar, fiindcă picăturile erau mici, rapide şi invizibile pe radar, erau extrem de dificil de
localizat şi de urmărit. Chiar dacă se foloseau pelicule uleioase sau alte tehnici de detectare
avansată, oamenii nu puteau să detecteze picăturile în mod corect decât dacă se apropiau la o
distanţă de 1/10 AU de Terra, sau cincisprezece milioane de kilometri. În afara acestei raze,
picăturile erau libere să rătăcească fără să fie detectate.
La viteză maximă, o picătură putea traversa cincisprezece milioane de kilometri în zece
minute.
Acesta era tot timpul pe care-l avea Purtătorul de Sabie pentru luarea unei hotărâri, dacă
sistemul de descurajare de tip Pădurea Întunecată se prăbuşea.
 ERA DESCURAJĂRII, ANUL 62. 28 NOIEMBRIE, ORELE 16:00 – 16:17
CENTRUL DE DESCURAJARE
Cu un huruit grav, uşa de oţel groasă de un metru se deschise, iar Cheng Xin şi ceilalţi
intrară în miezul sistemului de descurajare a Pădurii Întunecate.
Pe Cheng Xin o întâmpinară o şi mai mare pustietate şi un spaţiu deschis. Era o sală
semicirculară şi, chiar în faţă, se afla un perete curb. Suprafaţa lui transparentă amintea de
gheaţă. Podeaua şi tavanul erau de un alb pur. Primul gând al lui Cheng Xin fusese că se afla
în faţa unui ochi fără iris, gol, care transmitea o senzaţie disperată de pierdere.
Apoi îl văzu pe Luo Ji.
Luo Ji stătea pe jos, cu picioarele încrucişate, în mijlocul sălii albe, cu faţa la peretele curb.
Părul şi barba lui, lungi şi frumos pieptănate, erau şi ele albe şi aproape se contopeau cu albul
zidului. Albeaţa de peste tot contrasta puternic cu costumul lui Zhongshan 16. Aşa cum stătea
acolo, părea un mare T inversat şi stabil, o ancoră singuratică de pe o plajă, imobil sub
furtunile vremurilor care vâjâiau deasupra lui şi înaintea valurilor turbate ale epocilor,
aşteptând vajnic întoarcerea unei nave ce nu avea să se mai întoarcă niciodată. În mâna stângă
ţinea o panglică roşie, mânerul sabiei sale: întrerupătorul transmisiei cu undă gravitaţională.
Prezenţa lui dădea ochiului gol din cameră un iris. Deşi nu era decât un punct negru,
sentimentul dezolant de pierdere era atenuat, redându-i ochiului un suflet. Luo Ji era aşezat
cu faţa la perete, aşa că propriii lui ochi erau invizibili şi nu reacţionă la intrarea vizitatorilor.
Se spune că maestrul Batuo, fondatorul mănăstirii Shaolin, meditase în faţa unui perete
timp de zece ani până când umbra sa se imprimase în piatră. Dacă aşa stăteau lucrurile şi aici,
însemna că Luo Ji îşi înscrisese propria umbră în peretele acesta de cinci ori.
Preşedintele CAP îi opri pe Cheng Xin şi pe şeful Statului Major al Flotei:
— Mai sunt zece minute până la predare, şopti el.
În ultimele zece minute ale carierei lui de Purtător de Sabie, care însuma cincizeci şi patru
de ani, Luo Ji rămase de neclintit.
La începutul Erei Descurajării, Luo Ji se bucurase de o scurtă perioadă de fericire. Revenise
lângă soţia sa, Zhuang Yan, şi fiica lor Xia, şi retrăise bucuria trăită cu două secole înainte.
Dar, după numai doi ani, Zhuang Yan luase cu ea copilul şi-l părăsise pe Luo Ji. Existau mai
multe poveşti despre motivele ei. O versiune celebră era cam aşa: în timp ce Luo Ji rămăsese
un salvator în ochii publicului, imaginea lui se transformase deja în mintea celor pe care-i
iubea cel mai mult. Încet-încet, Zhuang Yan îşi dăduse seama că trăia cu un bărbat care
anihilase deja o lume întreagă şi ţinea în mână destinul altor două lumi. Era un monstru
ciudat care o înspăimânta, aşa că plecase împreună cu copilul lor. O altă poveste spunea că
Luo Ji fusese cel care le părăsise, pentru ca ele să poată duce un trai normal. Nimeni nu ştia
unde plecaseră Zhang Yan şi copilul lor – probabil că trăiau încă, îşi duceau o viaţă liniştită şi
obişnuită pe undeva.
Familia lui îl părăsise în momentul când transmiţătoarele cu undă gravitaţională
preluaseră sarcina descurajării, cea care revenise până atunci inelului circumsolar de bombe
nucleare. După aceea, Luo Ji se îmbarcase în lunga sa carieră de Purtător al Sabiei.
În această arenă cosmică, Luo Ji nu se confrunta cu mişcările subtile ale luptelor cu săbii
chinezeşti, care semănau mai mult cu un dans decât cu războiul, şi nici cu înfloriturile
occidentale ale luptelor cu săbii menite să demonstreze îndemânarea spadasinului, ci cu
loviturile fatale ale luptei japoneze kenjutsu. Adevăratele dueluri japoneze cu săbiile sfârşeau
16 Acest stil de tunică chinezească este cunoscută de obicei în Occident sub numele de „Costum Mao”. Am ales
să folosesc o traducere literală a termenului chinez pentru a evita conotaţiile neintenţionate. Sun Zhongshan
(sau Sun Yat-Sen) a fost fondatorul Republicii Chineze, predecesoarea Republicii Populare Chineze de astăzi (n.
tr. Ken Liu).
de obicei după o luptă foarte scurtă, ce nu dura mai mult de una până la două secunde.
Înainte ca săbiile să se încrucişeze a doua oară, unul dintre spadasini cădea într-o baltă de
sânge. Dar, înaintea acestui moment, cei doi adversari se priveau fix unul pe celălalt,
nemişcaţi ca nişte statui, uneori chiar timp de zece minute. În timpul acestei înfruntări, sabia
spadasinului nu era ţinută cu mâinile, ci de sufletul lui. Sabia-inimă, transformată cu ajutorul
ochilor în privire, se înfigea adânc în sufletul adversarului. Adevăratul învingător se hotăra în
timpul acestui proces: în tăcerea suspendată dintre cei doi spadasini, lamele spiritelor parau
şi străpungeau ca nişte bubuituri tăcute de tunet. Înainte ca o singură lovitură să fi fost
aplicată, victoria, înfrângerea, viaţa şi moartea fuseseră deja hotărâte.
Luo Ji se uita la peretele alb exact cu o astfel de privire intensă, aţintită spre o lume aflată la
patru ani-lumină. Ştia că sophonii puteau să le arate duşmanilor privirea sa şi aceasta era
înzestrată cu răceala glacială a lumii din subteran şi cu greutatea rocilor de deasupra lui, era
înzestrată cu hotărârea de a sacrifica totul. Privirea lui înfiora inima duşmanului şi-l obliga să
renunţe la orice impuls inoportun.
Exista mereu un sfârşit al privirii spadasinilor, momentul final al adevărului din
confruntare. Pentru Luo Ji, participant la această confruntare universală, s-ar fi putut ca
momentul acela, când sabia avea să fie mânuită pentru prima şi ultima oară, să nu mai vină
niciodată.
Însă la fel de bine ar fi putut veni în secunda următoare.
În felul acesta, Luo Ji şi Trisolaris se uitaseră fix unul la celălalt timp de cincizeci de ani.
Luo Ji se schimbase dintr-un om lipsit de griji şi iresponsabil într-un adevărat om Cu Faţa la
Zid, care se uitase la peretele acesta pentru mai mult de o jumătate de secol. Era protectorul
civilizaţiei, cel care, vreme de cinci decenii, fusese gata să dea lovitura fatală fără să stea pe
gânduri.
În tot acest timp, Luo Ji nu scosese nicio vorbă. De fapt, după ce o persoană nu mai vorbea
timp de zece sau cincisprezece ani, aceasta îşi pierdea capacitatea vorbirii. Putea încă să
înţeleagă limba, dar nu mai era în stare să vorbească. Luo Ji nu mai putea vorbi, cu siguranţă.
Acum punea tot ce avea de spus în privirea sa aţintită spre perete. Se transformase într-un
aparat de descurajare, într-o mină gata să explodeze la contact în orice moment din timpul
lungilor ani ai ultimei jumătăţi de secol, menţinând echilibrul precar al terorii dintre cele
două lumi.
— E timpul să predăm autoritatea finală a sistemului de transmisie universală cu unda
gravitaţională, rupse tăcerea, solemn, preşedintele CAP.
Luo Ji nu se mişcă din poziţia pe care o adoptase. Şeful Statului Major al Flotei se îndreptă
spre el, intenţionând să-l ajute să se ridice, dar Luo ridică o mână, oprindu-l. Cheng Xin
observă că mişcarea braţului său era puternică, energică, fără vreo urmă de ezitare, aşa cum
te-ai fi aşteptat de la un bărbat de o sută de ani. Apoi, Luo Ji se ridică singur în picioare şi
stătu drept. Cheng Xin fu surprinsă să vadă că Luo Ji nu împinsese cu mâinile în podea atunci
când îşi întinsese picioarele ca să se ridice. Nici cei mai mulţi dintre bărbaţii mai tineri nu
puteau să execute o asemenea mişcare fără efort.
— Domnule Luo, dumneaei este Cheng Xin, succesorul dumitale. Vă rugăm să-i predaţi
sabia.
Luo Ji rămase în picioare, drept şi înalt. Se uită preţ de alte câteva secunde la peretele alb pe
care-l privise fix o jumătate de secol. Apoi se înclină uşor.
Îşi saluta cu respect inamicul. Privirea fixă pe care şi-o aruncaseră unul altuia peste un abis
de patru ani-lumină le legase destinele unul de celălalt.
Apoi se întoarse spre Cheng Xin. Purtătorul bătrân de Sabie şi cel tânăr stăteau în picioare,
la o oarecare distanţă, în tăcere. Ochii li se întâlniră pentru o singură clipă, dar, în acel
moment, Cheng Xin simţi cum o rază ascuţită de lumină îi traversează noaptea întunecată a
sufletului. În privirea aceea, ea se simţi tot atât de uşoară şi de fragilă ca o foaie de hârtie, o
foaie de hârtie transparentă. Nu reuşea să-şi imagineze la ce fel de iluminare ajunsese
bătrânul din faţa ei după cincizeci de ani de confruntare cu peretele alb. Îşi imagină cum
gândurile acestuia se precipitau şi deveneau tot atât de dense şi de apăsătoare ca acea crustă
de deasupra lor sau tot atât de diafane ca cerul albastru de deasupra. Avea să ştie doar atunci
când ar fi păşit pe aceeaşi cale. În afara unei profunzimi fără de capăt, nu-i putea citi privirea.
Luo Ji îi înmână întrerupătorul cu ambele mâini. Cheng Xin acceptă cu ambele mâini cel
mai greu obiect din istoria omenirii. Şi astfel, punctul de sprijin pe care se bazau cele două
lumi trecu de la un om în vârstă de 101 ani la o femeie de 29 de ani.
Întrerupătorul păstrase căldura mâinii lui Luo Ji. Semăna într-adevăr cu mânerul unei
săbii. Avea patru butoane, trei pe o parte şi unul la vârf. Pentru a preveni activarea
accidentală, butoanele aveau nevoie de o anume putere de apăsare şi trebuiau apăsate într-o
anumită ordine.
Luo Ji făcu doi paşi înapoi şi-şi înclină capul spre cei trei oameni din faţa lui. Se îndreptă
cu paşi hotărâţi şi apăsaţi spre uşă.
Cheng Xin observă că, în timpul întregului proces, nimeni nu-i adresase vreun cuvânt de
mulţumire lui Luo Ji pentru cei cincizeci şi patru de ani de activitate. Nu ştia dacă
preşedintele CAP sau şeful Statului Major al Flotei ar fi dorit să spună ceva, dar nu putea să-şi
amintească, de la repetiţiile ceremoniei, de niciun plan care să includă mulţumiri adresate
Purtătorului de sabie.
Umanitatea nu se simţea recunoscătoare faţă de Luo Ji.
În hol, câţiva oameni în costume negre îl opriră pe Luo Ji. Unul dintre ei spuse:
— Domnule Luo, în numele Procuraturii Tribunalului Internaţional, vă informăm că aţi
fost acuzat cu suspiciunea de mundicid. Sunteţi în stare de arest şi veţi fi anchetat.
Luo Ji nu le aruncă nici măcar o privire în timp ce continua să se îndrepte spre lift.
Instinctiv, procurorii se dădură la o parte. Poate că Luo Ji nici nu-i observase. Lumina
puternică din ochi i se stinsese şi, în locul ei, apăruse o linişte ca strălucirea unui apus.
Misiunea lui de trei secole luase sfârşit în cele din urmă şi sarcina grea a responsabilităţii îi
fusese luată de pe umeri. De acum înainte, chiar dacă omenirea feminizată vedea în el un
demon şi un monstru, trebuiau să recunoască cu toţii că victoria lui nu fusese depăşită de
nimeni în toată istoria civilizaţiei.
Uşa de oţel rămăsese deschisă, iar Cheng Xin auzise cuvintele rostite în hol. Simţi că
trebuie să se repeadă şi să-i mulţumească lui Luo Ji, dar se abţinu. Descurajată, îl privi cum
dispare în lift.
Preşedintele CAP şi şeful Statului Major al Flotei plecară şi ei fără un cuvânt.
Uşa de oţel se închise cu un huruit grav. Cheng Xin simţi cum viaţa ei de până atunci se
scurge prin crăpătura uşii ce se îngusta, ca apa care curge dintr-o pâlnie. Când uşa se închise
complet, o nouă Cheng Xin se născuse.
Privi la întrerupătorul roşu din mână. Făcea deja parte din ea. Întrerupătorul şi ea vor face
o echipă strâns unită de acum înainte. Chiar şi când dormea, trebuia să-l ţină lângă perna ei.
Holul alb, semicircular era cufundat într-o tăcere de moarte, de parcă timpul ar fi fost
sigilat aici şi n-ar mai fi curs mai departe. Într-adevăr, semăna cu un mormânt. Dar, de acum,
asta avea să fie întreaga ei lume. Se hotărî că trebuie să dea viaţă acestui loc. Nu voia să fie ca
Luo Ji. Ea nu era un războinic, un duelist. Era o femeie şi trebuia să trăiască aici foarte mult
timp – poate un deceniu, poate un secol. Se pregătise cu adevărat pentru misiunea aceasta
întreaga ei viaţă. Acum, aflată la punctul de start al lungii ei călătorii, se simţi liniştită.
Însă destinul hotărâse cu totul altceva. Cariera ei de Purtător de Sabie, o carieră pentru care
se pregătise încă de la naştere, dură doar cincisprezece minute din momentul în care
acceptase întrerupătorul cel roşu.
 ULTIMELE ZECE MINUTE DIN ERA DESCURAJĂRII, ANUL 62. 28
NOIEMBRIE, 16:17:34 – 16:27:58 CENTRUL DE DESCURAJARE
Peretele alb deveni roşu ca sângele, de parcă magma infernală din spatele lui l-ar fi topit şi
l-ar fi pătruns. Alertă maximă. Un rând de text alb apăru pe fondul roşu şi fiecare literă era un
urlet terifiant.
Se detectează apropierea unor sonde spaţiale cu înaltă putere de
interacţiune.
Număr total: 6.
Una dintre ele se îndreaptă spre Punctul Lagrange L1 dintre Terra şi Soare.
Celelalte cinci se îndreaptă spre Terra într-o formaţie de 1-2-2.
Viteza: 25.000 km/s. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: zece minute.
Cinci numere plutitoare apărură lângă Cheng Xin, strălucind cu o lumină verde. Erau
butoane holografice: apăsarea oricăruia dintre ele deschidea fereastra plutitoare
corespunzătoare care afişa informaţii mai amănunţite, adunate de sistemul de avertizare
avansată care baleia regiunea din spaţiu aflată până la cincisprezece milioane de kilometri
distanţă de Terra. Personalul Flotei Sistemului Solar analiza datele şi le transmitea
Purtătorului de Sabie.
Mai târziu, Terra avea să afle că cele şase picături se ascunseseră imediat după perimetrul
de cincisprezece milioane de kilometri al zonei de avertizare avansată. Trei dintre ele se bazau
pe interferenţa solară de la Soare pentru a evita detecţia şi celelalte trei se ascunseseră printre
deşeurile spaţiale ale căror orbite erau împrăştiate în această regiune. Majoritatea gunoiului
spaţial consta din combustibil uzat provenind de la primele reactoare cu fuziune. Chiar şi fără
aceste măsuri, ar fi fost aproape imposibil pentru Terra să le descopere în afara zonei de
avertizare avansată, fiindcă oamenii presupuseseră mereu că picăturile se ascundeau în
centura de asteroizi, aflată mult mai departe.
Trăsnetul pe care îl aşteptase Luo Ji mai mult de cincizeci de ani sosise la numai cinci
minute după plecarea lui şi o lovise pe Cheng Xin.
Cheng Xin nu se mai deranjă să apese pe niciunul dintre butoanele holografice. Nu mai
avea nevoie de nicio altă informaţie.
Îşi dădu seama imediat de copleşitoarea amploare a erorii ei. În adâncurile
subconştientului său, viziunea pe care o avusese despre misiunea Purtătorului de Sabie fusese
mereu absolut greşită. Mai precis, planurile pe care şi le făcuse se referiseră întotdeauna la ce
era mai rău, sau cel puţin aşa încercase. Ghidată de specialiştii de la CAP şi de la flotă,
studiase sistemul de descurajare în detaliu şi discutase cu strategii diverse scenarii posibile. Îşi
imaginase scenarii mult mai rele decât acesta.
Dar comisese şi o greşeală fatală, una de care nu-şi dăduse seama şi nici n-ar fi avut cum.
Şi, totuşi, tocmai acea greşeală fusese motivul pentru care fusese aleasă drept cel de-l doilea
Purtător de Sabie.
În subconştientul ei, nu acceptase niciodată cu adevărat că evenimentele cu care se
confrunta acum erau posibile.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ 14 milioane de kilometri. Cea mai apropiată se află
la 13,5 milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: nouă
minute.
În subconştientul lui Cheng Xin, se simţea ca un protector, nu un distrugător; era o femeie,
nu un războinic. Dorea să-şi petreacă restul zilelor păstrând echilibrul dintre cele două lumi,
până ce Terra devenea din ce în ce mai puternică datorită ştiinţei trisolariene, până ce
Trisolaris devenea din ce în ce mai civilizată datorită culturii Terrei, până când, într-o zi, un
glas avea să-i spună: Lasă întrerupătorul acela jos şi întoarce-te la suprafaţă. Lumea nu are
nevoie de descurajarea Pădurii Întunecate şi nu are nevoie nici de un Purtător de Sabie.
Când se confruntase cu lumea aceea îndepărtată a unui Purtător de Sabie, Cheng Xin, spre
deosebire de Luo Ji, nu simţise că era o luptă pe viaţă şi moarte. Se gândise la asta ca la un joc
de şah. Avea să se aşeze, calmă, în faţa tablei de şah, gândind toate deschiderile, anticipând
atacurile oponentului şi ticluindu-şi propriile reacţii. Era gata să-şi petreacă viaţa jucând acest
joc.
Dar oponenţii ei nu se deranjaseră să mişte nicio piesă pe tabla de şah. În schimb,
ridicaseră tabla de şah pur şi simplu şi îi dăduseră cu ea în cap.
Chiar în momentul când Cheng Xin acceptase întrerupătorul roşu de la Luo Ji, cele şase
picături începuseră să accelereze la putere maximă spre Terra. Inamicul nu pierduse nicio
secundă.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ 13 milioane kilometri. Cea mai apropiată se află la 12
milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: opt minute.
Pustiu.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ 11,5 milioane de kilometri. Cea mai apropiată se află
la 10,5 milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: şapte
minute.
Pustietate, nimic altceva decât pustietate. În afară de sala albă şi de literele albe, tot restul
din jurul ei se transformase într-un alb pustiu. Cheng Xin părea suspendată într-un Univers
lăptos, exact ca o bulă de lapte cu diametrul de şaisprezece miliarde de ani-lumină. În toată
această pustietate imensă, nu găsea nimic de care să se sprijine.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ zece milioane de kilometri. Cea mai apropiată se
află la nouă milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă:
şase minute.
Ce-ar fi trebuit să facă?
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ nouă milioane de kilometri. Cea mai apropiată se
află la 7,5 milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă:
cinci minute.
Pustietatea începu să se împrăştie. Crusta groasă de patruzeci şi cinci de kilometri de
deasupra ei îşi făcea din nou simţită prezenţa: timp sedimentar. Cel mai profund strat, acela
aflat imediat deasupra Centrului de Descurajare, fusese probabil depus cu patru miliarde de
ani în urmă. Oceanul tulbure se afla încă în perioada copilăriei sale şi loviturile de fulger îi
brăzdau suprafaţa în permanenţă. Soarele era o minge difuză de lumină pe un cer învăluit în
ceaţă, aruncând o reflexie trandafirie peste mare. La intervale scurte, alte mingi strălucitoare
de lumină brăzdau cerul, prăbuşindu-se în mare şi lăsând în urmă fâşii lungi de foc; aceste
lovituri de meteoriţi produceau tsunamiuri care generau, la rândul lor, nişte valuri gigantice
care se spărgeau pe continentele brăzdate de râuri de lavă, ridicând nori de aburi care
întunecau Soarele…
Şi, în contrast cu această privelişte infernală, dar magnifică, apa cea tulbure infuzase o
poveste microscopică. Aici, moleculele organice se născuseră din sclipirea fulgerelor şi a
razelor cosmice şi se ciocniseră, fuzionaseră, se rupseseră din nou – un joc de lungă durată cu
cuburi vreme de cinci sute de milioane de ani. În cele din urmă, un lanţ de molecule organice,
tremurătoare, se desfăcuse în două şiruri. Şirurile atrăseseră alte molecule în jurul lor, până
când reuşiseră să creeze două copii identice ale originalului şi acestea se desfăcuseră din nou
şi se replicaseră şi ele. În acest joc cu cuburi, probabilitatea de a se produce un astfel de lanţ
de molecule organice autoreplicabile era tot atât de minusculă ca aceea a existenţei unei
tornade capabile să ridice în aer o grămadă de gunoi metalic care să cadă apoi pe pământ sub
forma unui Mercedes-Benz complet asamblat.
Dar s-a întâmplat şi astfel începuse o fantastică istorie de 3,5 miliarde de ani.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ 7,5 milioane kilometri. Cea mai apropiată se află la
şase milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: patru
minute.
Arhaicul fu urmat de Proterozoic, fiecare durând miliarde de ani; apoi urmă Paleozoicul:
cei şaptezeci de milioane de ani ai Cambrianului, cele şaizeci de milioane de ani ai
Ordovicianului, cele patruzeci de milioane de ani ai Silurianului, cei cincizeci de ani ai
Devonianului, cei şaizeci şi cinci de milioane de ani ai Carboniferului şi cei cincizeci şi cinci
de milioane de ani ai Permianului; apoi, Mezozoicul: cele treizeci şi cinci de milioane de ani ai
Triasicului, cele cincizeci şi opt de ani de milioane de ani ai Jurasicului şi cele şaptezeci de
milioane de ani ai Cretacicului; apoi Cenozoicul: cele 64,5 milioane de ani ai Terţiarului şi cele
2,5 milioane de ani ai Cuaternarului. Apoi apăruse umanitatea. În comparaţie cu eonii
dinainte, istoria umanităţii reprezenta doar o clipire din ochi. Dinastiile şi erele explodaseră
ca nişte focuri de artificii, măciuca de os aruncată în aer de o maimuţă se transformase într-o
astronavă. Şi, în final, acest drum lung de 3,5 miliarde de ani, plin de încercări şi de tribulaţii,
se oprise în faţa unui micuţ individ uman, o singură fiinţă dintre cele o sută de miliarde de
oameni care trăiseră vreodată pe Terra şi care avea în mână un întrerupător roşu.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ şase milioane de kilometri. Cea mai apropiată se
află la 4,5 milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă:
trei minute.
Acele patru miliarde de ani zăceau în straturi peste Cheng Xin, sufocând-o. Subconştientul
ei încercase să ajungă la suprafaţă, să respire deasupra ei. În subconştient, suprafaţa mustea
de viaţă, cea mai proeminentă formă fiind reptilele uriaşe, inclusiv dinozaurii. Acopereau în
grupuri dense pământul, până la orizont. Iar printre dinozauri şi între picioarele sau sub
pântecele lor erau mamiferele, inclusiv oamenii. Şi încă mai jos, între nenumăratele perechi
de picioare sau călcaţi de acestea, răsăreau curenţii negri de apă: nenumăraţi trilobiţi şi
furnici… Pe cer, sute de miliarde de păsări formau un vârtej întunecat rotitor care ascundea
firmamentul şi printre ele se puteau vedea, când şi când, uriaşii pterodactili…
Totul era cufundat într-o tăcere de moarte. Ochii erau cei mai terifianţi: ochii de dinozauri,
ochii de trilobiţi şi de furnici, ochii păsărilor şi ai fluturilor, ochii bacteriilor… Numai oamenii
aveau o sută de miliarde de perechi de ochi, un număr egal cu cel al stelelor din Calea Lactee.
Printre aceştia erau ochii bărbaţilor şi ai femeilor de rând, dar şi ochii lui Da Vinci, ai lui
Shakespeare şi ai lui Einstein.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ 4,5 milioane de kilometri. Cea mai apropiată se află
la trei milioane de kilometri. Timpul aproximativ de sosire la suprafaţă: două
minute.
Două dintre sonde se îndreaptă spre Asia, alte două, spre America de Nord.
Ultima este îndreptată spre Europa.
Apăsarea întrerupătorului ar fi încheiat o evoluţie de 3,5 miliarde de ani. Şi totul ar fi
dispărut în noaptea eternă a universului, de parcă nici nu ar fi existat.
Acel copil părea să se afle din nou în braţele ei: moale, răsfăţat, cald, cu faţa umedă,
zâmbind dulce şi spunându-i mama.
Distanţa medie de apropiere a formaţiei de sonde spaţiale de înaltă
interacţiune: aproximativ trei milioane de kilometri. Cea mai apropiată se află
la 1,5 milioane de kilometri şi decelerează rapid. Timpul aproximativ de sosire
la suprafaţă: un minut şi treizeci de secunde.
— Nu! urlă Cheng Xin şi aruncă întrerupătorul cât acolo. Îl urmări cum se rostogoleşte la
sol, de parcă urmărea un demon.
Sondele spaţiale de înaltă interacţiune se apropie de orbita lunară şi
continuă să decelereze. Extinderea traiectoriilor sugerează că ţintele lor sunt
staţiile de transmisie a undei gravitaţionale din America de Nord, Europa şi
Asia şi Staţia Zero de Coordonare a Sistemului de Transmisie Universală a
Undei Gravitaţionale. Impactul estimat la suprafaţă: treizeci de secunde.
Ca un fir de mătasea păianjenului, aceste momente finale păreau să nu se mai sfârşească.
Dar Cheng Xin nu şovăi; se hotărâse deja. Nu era o hotărâre izvorâtă din gânduri, ci era vorba
despre ceva adânc ascuns în genele ei. Aceste gene puteau fi urmărite în trecut până la patru
miliarde de ani, când această hotărâre fusese luată pentru prima oară. Miliardele următoare
de ani nu făcuseră decât s-o întărească. Ştia că nu avea altă opţiune, fie că avea, fie că nu avea
dreptate.
Din fericire, eliberarea era la îndemână.
O scuturătură puternică o trânti pe jos: picăturile penetraseră crusta. Se simţi de parcă
rocile dure din jurul ei ar fi dispărut şi Centrul de Descurajare s-ar fi aflat deasupra unei
uriaşe piei de tobă. Închise ochii şi-şi imagină cum trece picătura prin crustă ca un peşte prin
apă, aşteptând sosirea, la viteză cosmică, a demonului perfect neted care avea s-o transforme,
pe ea şi tot ce era în jur, în lavă topită.
Dar cutremurul se opri după câteva lovituri violente, la fel ca un toboşar care punctează
sfârşitul unei melodii.
Lumina roşie de pe ecran păli, fiind înlocuită de fondul alb de dinainte. Încăperea păru mai
strălucitoare şi mai deschisă. Apărură câteva rânduri de text negru:
Transmiţătorul de undă gravitaţională din America de Nord, distrus.
Transmiţătorul de undă gravitaţională din Europa, distrus.
Transmiţătorul de undă gravitaţională din Asia, distrus.
Funcţia de radio-amplificare solară suprimată pe toate lungimile de undă.
Liniştea coborî din nou peste toate, cu excepţia sunetului slab de apă ce picura undeva. În
timpul cutremurului se spărsese o ţeavă.
Cheng Xin înţelese că atacul picăturii asupra transmiţătorului undei gravitaţionale asiatice
fusese cel care cauzase cutremurul. Acea antenă se afla la aproximativ douăzeci de kilometri
de acolo şi era şi ea ascunsă adânc.
Picăturile nici măcar nu se deranjaseră să atace Purtătorul de Sabie.
Textul negru dispăru. După câteva momente de întuneric, apăru un ultim mesaj scris:
Transmiţătorul de undă gravitaţională nu poate fi recuperat. Descurajarea
de tip Pădurea Întunecată a luat sfârşit.
 ERA POST-DESCURAJARE, PRIMA ORĂ. O LUME PIERDUTĂ
Cheng Xin folosi liftul ca să ajungă la suprafaţă. Ieşind din lift, văzu piaţa unde se
desfăşurase ceremonia de predare a sistemului de descurajare care avusese loc cu o oră
înainte. Toţi participanţii plecaseră şi locul era pustiu, cu excepţia umbrelor lungi aruncate de
catargele steagurilor. Flamura ONU şi cea a Flotei Sistemului Solar fluturau de pe cele mai
înalte catarge, iar în spatele lor se aflau cele ale naţiunilor. Steagurile continuau să fluture
liniştit în briza uşoară. În spatele lor era nesfârşitul deşert Gobi. Câteva păsărele ciripeau într-
un tufiş de tamariscă din apropiere. În depărtare, se vedeau contururile domoale ale munţilor
Qilian, cu câteva vârfuri înzăpezite, ca un accent de lumină argintie.
Totul părea la fel, dar lumea aceasta nu mai aparţinea oamenilor.
Cheng Xin nu ştia ce are de făcut. Nimeni nu o contactase după sfârşitul descurajării.
Purtătorul de Sabie nu mai exista, după cum nu mai exista nici descurajarea.
Porni înainte fără ţintă. Atunci când ieşi pe poarta complexului, doi paznici o salutară. Îi
era groază să dea ochii cu oamenii, dar nu văzu în ochii lor decât curiozitate – nu ştiau încă ce
se întâmplase. Regulamentele îi permiteau Purtătorului de Sabie să iasă la suprafaţă pentru
scurte perioade şi trebuie să-şi fi închipuit că a venit să cerceteze cutremurul. Cheng Xin văzu
câţiva ofiţeri militari lângă un aparat de zbor parcat lângă poartă. Aceştia nici măcar nu se
uitau la ea, ci doar înspre direcţia din care venise. Unul dintre ei arătă într-acolo.
Se întoarse şi văzu norul ca o ciupercă de la orizont. Era format din pământul şi din praful
aruncat în sus din subteran şi era foarte gros, părând aproape solid. Părea atât de nelalocul lui
în mijlocul scenei senine, că semăna cu un colaj făcut greşit în Photoshop. Examinându-l mai
atentă, Cheng Xin îşi imagină că e doar un bust urât împrăştiind o senzaţie ciudată în lumina
Soarelui care apunea. Acolo era locul pe unde pătrunsese picătura în Terra.
Cineva o chemă pe nume. Se întoarse şi o văzu pe AA alergând spre ea. Aceasta,
îmbrăcată cu un sacou alb, cu părul unduind în vânt, gâfâia şi-i spuse lui Cheng Xin că venise
s-o vadă, dar că paznicii nu-i dăduseră voie să intre.
— Am adus nişte flori pentru noua ta casă, spuse ea, arătând spre maşina ei parcată, apoi
se întoarse spre norul-ciupercă: E un vulcan? Asta a produs cutremurul de acum câteva clipe?
Cheng Xin ar fi vrut s-o strângă în braţe pe AA şi să plângă, dar se controlă. Dorea să
întârzie momentul când această fată fericită avea să afle adevărul, dorea să lase reverberaţiile
vremurilor bune ce tocmai se terminaseră să mai stăruie un pic.
 FRAGMENT DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. REFLECŢII DESPRE
EŞECUL DESCURAJĂRII DE TIP PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
Cel mai important factor al eşecului descurajării fusese, desigur, alegerea Purtătorului de
Sabie greşit. Este o temă care va fi abordată în altă parte, într-un capitol dedicat doar ei.
Pentru moment, să ne concentrăm asupra punctelor slabe ale proiectului sistemului care au
contribuit la eşec.
După eşec, majoritatea oamenilor s-au grăbit să considere drept cauză a acestuia numărul
mic de transmiţătoare cu undă de gravitaţie, şi au dat vina pe oamenii de la începutul Erei
Descurajării pentru demontarea a nouăsprezece dintre cele douăzeci şi trei de transmiţătoare
finalizate. Însă această reacţie se datora neputinţei de a sesiza esenţa problemei. Din datele
adunate în timpul atacului picăturilor, o picătură a avut nevoie de puţin mai mult de zece
secunde în medie pentru a penetra crusta şi pentru a distruge transmiţătorul. Chiar dacă cele
o sută de transmiţătoare planificate ar fi fost finalizate şi instalate, nu le-ar fi luat mult
picăturilor să distrugă un întreg sistem.
Problema era că sistemul putea fi distrus. Umanitatea avusese şansa să construiască un
sistem de transmisie universal cu undă gravitaţională şi nu o fructificase.
Problema nu era numărul transmiţătoarelor, ci unde fuseseră instalate.
Imaginaţi-vă dacă cele douăzeci şi trei de transmiţătoare nu ar fi fost construite sub
suprafaţă, ci în spaţiu – ceea ce ar fi însemnat douăzeci şi trei de astronave de tipul
Gravitaţiei. În mod normal, astronavele ar fi fost răspândite în jurul Sistemul Solar. Chiar dacă
picăturile ar fi efectuat un atac-surpriză, le-ar fi fost dificil să le distrugă pe toate. Una sau
chiar mai multe dintre astronave ar fi avut timp să fugă dincolo de Sistemul Solar.
Acest lucru ar fi crescut considerabil gradul de descurajare pentru întregul sistem, într-un
fel care nu ar fi depins de Purtătorul de Sabie. Trisolarienii ar fi ştiut că ei controlau forţe
insuficiente în Sistemul Solar pentru a distruge complet sistemul de descurajare şi s-ar fi
comportat cu mai multă reţinere.
Din păcate, nu exista decât o singură Gravitaţie.
Existau două raţiuni pentru care nu se construiseră mai multe nave cu transmiţătoare. În
primul rând, era vorba despre atacul Fiilor Terrei asupra transmiţătorului din Antarctica.
Astronavele fuseseră considerate chiar mai vulnerabile la ameninţări din partea oamenilor
extremişti decât staţiile din subteran. În al doilea rând, era o chestiune care privea partea
economică. Deoarece antenele cu undă gravitaţională erau imense, trebuiau să servească
drept carena însăşi a navei. Astfel, antena trebuia să fie construită din materiale care
întruneau cerinţele zborului spaţial, lucru care creştea costurile de mai multe ori. Gravitaţia
însăşi costase aproape cât douăzeci şi trei de transmiţătoare terestre adunate la un loc. În
plus, carena navei înseşi nu putea fi actualizată. Atunci când coarda vibratorie făcută din
materie degenerată, care se găsea în toată carena navei, îşi atingea perioada de înjumătăţire de
cincizeci de ani, trebuia construită o navă cu undă gravitaţională complet nouă.
Dar principala cauză şi cea mai profundă nu putea fi găsită decât în mintea oamenilor.
Acestora, fără a declara vreodată asta explicit şi fără a înţelege măcar pe deplin ce simt, li se
părea că o navă cu undă gravitaţională era prea puternică – atât de puternică încât îi
înspăimânta pe creatorii ei. Dacă ceva – un atac al picăturilor sau altceva – ar fi obligat aceste
nave să plece în spaţiul profund şi nu ar mai fi putut să se mai întoarcă niciodată în Sistemul
Solar, din cauza prezenţei ameninţărilor inamice, s-ar fi transformat în imitaţii ale Spaţiului
Albastru şi ale Vârstei de Bronz sau chiar în ceva şi mai oribil. Fiecare navă cu undă
gravitaţională, cu echipajul ei care-nu-mai-e-uman, ar fi urmat să aibă şi puterea de a
transmite universului (deşi numai în limita perioadei de înjumătăţire a corzii vibratorii),
controlând astfel destinul umanităţii. O instabilitate înspăimântătoare s-ar fi împrăştiat
pentru totdeauna printre stele.
La origine, această teamă fusese o teamă faţă de însăşi descurajarea de tip Pădurea
Întunecată. Aceasta era caracteristica descurajării supreme: descurajatorul şi descurajatul
împărtăşeau aceeaşi groază faţă de descurajare.
 ERA POST-DESCURAJARE, PRIMA ORĂ. O LUME DOBORÂTĂ
Cheng Xin se îndreptă spre ofiţeri şi le ceru s-o ducă la locul erupţiei. Un locotenent-
colonel care răspundea de securitatea complexului trimise imediat două maşini: una care s-o
ia pe ea şi cealaltă pentru a transporta cele câteva gărzi, pentru securitate. Cheng Xin o rugă
pe AA să stea şi s-o aştepte, dar AA insistă să vină şi se urcă în vehicul.
Maşinile zburătoare pluteau foarte jos, deasupra solului, şi se îndreptau spre norul-
ciupercă cu viteză mică. AA îl întrebă pe şofer ce nu era în regulă, dar acesta nu ştia. Vulcanul
erupsese de două ori, la câteva minute distanţă. Se gândea că era probabil pentru prima oară
în istorie când erupea un vulcan în China.
Nu avea cum să-şi imagineze că „vulcanul” ascunsese odată baza strategică a lumii: antena
cu undă gravitaţională. Prima erupţie fusese cauzată de impactul picăturii care penetrase
crusta. Iar după distrugerea antenei, aceasta revenise pe aceeaşi traiectorie, ieşind din pământ
şi producând o a doua erupţie. Erupţiile se datorau teribilei eliberări de energie cinetică a
picăturii din pământ şi nu constituiseră o explozie de materie din manta, aşa că fuseseră de
foarte scurtă durată. Viteza extrem de mare a picăturii făcuse imposibilă observarea ei cu
ochiul liber în timp ce penetra solul sau ieşea din el.
Mici găuri fumegânde punctau deşertul Gobi pe sub maşina zburătoare: erau craterele de
mic impact ale lavei şi ale rocilor încinse care fuseseră proiectate în sus de erupţie. În timp ce
continuau să înainteze, găurile deveniră mai dese şi deasupra deşertului Gobi plutea un strat
gros de fum, dezvăluind ici şi acolo tufişuri de tamariscă în flăcări. Deşi acolo trăiau puţini
oameni, văzură din loc în loc clădiri vechi prăbuşite în urma cutremurului. Întreaga scenă
semăna cu un câmp de bătaie unde lupta tocmai se sfârşise.
De-acum, norul se împrăştiase puţin şi nu mai semăna cu o ciupercă – era mai mult ca o
tufă de păr neîngrijit ale cărui vârfuri erau colorate în mov de lumina apusului. În timp ce se
apropiau, militarii de la un punct de control de securitate opriră maşinile şi trebuiră să
aterizeze. Dar Cheng Xin insistă şi paznicii o lăsară să treacă. Soldaţii nu ştiau că lumea fusese
deja doborâtă şi-i respectau autoritatea lui Cheng Xin, Purtătorul de Sabie. O opriră în
schimb pe AA şi, oricât urlă şi se luptă aceasta, nu îi permiseră să treacă
Vântul neîntrerupt împrăştiase deja tot praful departe, dar fumul întrerupea lumina
soarelui de la apus cu un şir de umbre clipitoare. Cheng Xin merse printre umbre preţ de o
sută de metri până când ajunse la marginea unui crater uriaş. Acesta, de forma unei pâlnii,
avea patruzeci sau cincizeci de metri adâncime în centru. Din el, continuau să se scurgă nori
groşi de fum, şi fundul craterului trimitea o strălucire topită de un roşu-stins: un iaz de lavă.
La patruzeci şi cinci de kilometri dedesubt, antena de undă gravitaţională, un cilindru cu o
lungime de o mie cinci sute de metri şi cu un diametru de cincizeci de metri, suspendat într-o
peşteră subterană cu levitaţie magnetică, fusese sfărâmată şi transformată în bucăţele care
fuseseră înghiţite de lava roşie ca focul.
Asta ar fi trebuit să fie şi soarta ei. Ar fi fost cel mai bun sfârşit pentru un Purtător de Sabie
care renunţase la puterea lui de descurajare.
Lucirea roşiatică de la fundul craterului o atrăgea pe Cheng Xin. Încă un pas şi şi-ar fi
căpătat eliberarea după care tânjea. În timp ce valurile de căldură îi şfichiuiau faţa, privi ţintă
la iazul roşu-stins, vrăjită, până când hohotele de râs din spatele ei o întrerupseră din visare.
Se întoarse. În lumina soarelui ce sclipea prin fum, venea spre ea o siluetă zveltă. Nu
recunoscu nou-venita decât când aceasta ajunse foarte aproape: Sophon.
În afara feţei plăcute, deschise la culoare, robotul arăta complet altfel faţă de ultima oară
când o văzuse Cheng Xin. Era îmbrăcată în uniformă de camuflaj pentru deşert, iar părul ei,
care fusese odată prins într-un coc şi decorat cu flori, era acum tăiat scurt şi eficient. În jurul
gâtului avea eşarfa neagră de ninja şi pe spate îşi prinsese o lungă katana. Părea vitează şi
eroică, dar feminitatea extremă pe care o transmitea nu dispăruse complet: postúrile şi
mişcările ei erau în continuare lente şi delicate precum apa, dar acum erau amestecate şi cu
mirosul strălucitor de ucideri şi de moarte, precum un laţ flexibil, dar fatal. Nici măcar
dogoarea care se revărsa din crater nu putea îmblânzi răcoarea pe care o împrăştia.
— Ai acţionat exact aşa cum am anticipat, spuse Sophon, rânjind. Nu te învinovăţi prea
mult. Adevărul e că umanitatea a fost cea care te-a ales şi a ales şi acest rezultat. Dintre toţi
membrii rasei umane, eşti singura inocentă.
Inima lui Cheng Xin tresări. Nu se simţea consolată, dar trebuia să recunoască faptul că
acest demon fermecător avea forţa de a-i pătrunde în suflet.
Cheng Xin o văzu pe AA care se apropia. Se părea că aflase sau ghicise ce se întâmplase de
fapt. Ochii lui AA ardeau de furie, privind-o pe Sophon. Ridică o piatră mare de pe jos cu
ambele mâini şi-i lovi capul lui Sophon cu ea, dar Sophon se întoarse şi dădu la o parte piatra,
de parcă era doar un ţânţar. AA o înjură pe Sophon, folosind toate cuvintele urâte care-i
treceau prin minte, şi se duse să ia o altă piatră. Sophon îşi scoase katana din teaca de pe
spatele ei şi o răsuci. Tăie felii prin aer, mai iute decât lamele unui ventilator electric, vâjâind
cu putere. Când se opri, şuviţe din părul lui AA cădeau în jurul capului ei. AA rămase
împietrită acolo unde era, cu umerii lăsaţi.
Cheng Xin îşi aminti că-i mai văzuse katana lui Sophon în casa cu aspect oriental
cufundată în ceaţă şi în nori. Atunci, aceasta şi alte două săbii mai scurte se odihneau pe un
piedestal din lemn sofisticat aflat lângă măsuţa de ceai şi i se păruse mai mult decorativă
decât fatală.
— De ce? murmură Cheng Xin, de parcă s-ar fi întrebat pe sine.
— Pentru că universul nu este o poveste cu zâne.
Din punct de vedere raţional, Cheng Xin înţelesese că, dacă ar fi continuat echilibrul
menţinut de descurajare, viitorul cel mai strălucit ar fi aparţinut umanităţii, şi nu
trisolarienilor. Dar, în subconştientul ei, universul rămânea o poveste cu zâne, un basm
despre iubire. Cea mai mare greşeală fusese că nu privise problema din perspectiva
inamicului.
După privirea lui Sophon, Cheng Xin înţelese în cele din urmă de ce fusese ţinută în viaţă.
De vreme ce sistemul de transmisie cu undă gravitaţională fusese distrus şi capacitatea
Soarelui de a amplifica undele radio fusese suprimată, o Cheng Xin vie nu mai reprezenta
nicio ameninţare. Pe de altă parte, în eventualitatea improbabilă că umanitatea mai avea şi o
altă metodă de transmisie în Univers necunoscută trisolarienilor, eliminarea Purtătorului de
Sabie îi putea face pe alţii să activeze transmisia. Însă atâta timp cât Purtătorul de Sabie era
viu, probabilitatea să se întâmple asta era practic nulă. Ceilalţi ar fi avut un motiv şi o scuză să
fugă de responsabilitate.
În loc să fie descurajatorul, Cheng Xin se transformase într-un scut de siguranţă. Inamicul
o citise de-a fir a păr.
Ea însăşi era o poveste cu zâne.
— Nu sărbători prea iute, îi spuse AA lui Sophon după ce-şi mai luă inima în dinţi. Mai
avem nava Gravitaţia.
Sophon îşi băgă sabia la loc în teaca de pe spatele ei cu o singură mişcare calmă.
— Prostuţo, Gravitaţia a fost distrusă. S-a întâmplat acum o oră, când a avut loc predarea,
la un an-lumină depărtare. Regret că nu pot să-ţi arăt rămăşiţele, dar sophonii nu pot
transmite din zona aceea.
Trisolarienii planificaseră şi pregătiseră acest moment îndelung. Momentul exact pentru
predare fusese hotărât cu cinci luni în urmă, înainte ca sophonii care însoţeau Gravitaţia să
intre în zona oarbă. Cele două picături de lângă Gravitaţie primiseră deja ordinul de a distruge
nava în momentul predării.
— Plec, spuse Sophon. Te rog să-i transmiţi doctorului Luo Ji profundul respect al
întregului Trisolaris. A fost un descurajator puternic, un mare războinic. A, şi dacă-l vezi,
transmite-i lui Thomas Wade regretele noastre.
Cheng Xin privi spre ea surprinsă.
— Conform studiilor noastre de personalitate, gradul tău de descurajare se învârtea în
jurul cifrei de zece la sută, adică echivalentul unui vierme ce se târăşte pe pământ. Gradul de
descurajare al lui Luo Ji a fost întotdeauna în jur de nouăzeci la sută, ca o cobră
înspăimântătoare, gata să lovească. Dar Wade…
Sophon privi prin fum apusul de soare care nu mai era acum decât o fâşie subţire la
orizont. În ochi, i se citi o lucire de groază. Îşi scutură capul cu putere, de parcă ar fi vrut să-şi
alunge un miraj din minte:
— Procentul lui nu varia deloc. Oricare ar fi fost ceilalţi parametri ecologici, gradul lui de
descurajare rămânea de sută la sută! Un adevărat demon! Dacă el ar fi devenit Purtătorul de
Sabie, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil. Am fi fost nevoiţi să menţinem această
pace. Am aşteptat deja şaizeci şi doi de ani, dar ar fi trebuit să mai aşteptăm probabil încă
cincizeci sau poate mai mult. Şi apoi Trisolaris trebuia să se confrunte cu o Terră egală nouă
din punct de vedere tehnologic şi al puterii de apărare. Ar fi trebuit să facem compromisuri…
Şi totuşi, ştiam că umanitatea te va alege pe tine.
Sophon plecă cu paşi mari. Se opri la o oarecare distanţă şi se întoarse strigând după Cheng
Xin şi după AA, care amuţiseră:
— Pregătiţi-vă să mergeţi în Australia, bieţi gândaci!
 ERA POST-DESCURAJARE, A 60-A ZI. O LUME DOBORÂTĂ
În ziua a treizeci şi opta după sfârşitul descurajării, staţia de observare Ringier-Fitzroy,
aflată la marginea exterioară a Centurii de Asteroizi, descoperi 415 urme noi în norul de praf
interstelar de lângă sistemul solar trisolarian. Aparent, Trisolaris trimisese o a doua flotă spre
Sistemul Solar.
Această a doua flotă părăsise Trisolaris cu cinci ani înainte şi trecuse prin norul de praf cu
patru ani înainte. Fusese un risc uriaş din partea Trisolaris – în cazul în care n-ar fi reuşit în
cinci ani să distrugă sistemul de descurajare de tip Pădurea Întunecată al umanităţii,
descoperirea acestei flote ar fi putut duce la activarea transmisiei descurajării. Asta însemna
că, încă de acum cinci ani, Trisolaris simţise deja schimbarea stării de spirit a umanităţii faţă
de descurajarea de tip Pădurea Întunecată şi prezisese în mod corect tipul de persoană care
avea să fie aleasă drept cel de-al doilea Purtător de Sabie.
Istoria păruse să fie resetată: începuse un nou ciclu.
Sfârşitul descurajării aruncase din nou viitorul umanităţii în întuneric, dar, la fel ca la
prima criză, care avusese loc cu mai bine de două secole înainte, oamenii nu făceau legătura
dintre acest întuneric şi destinele lor individuale. Conform analizei urmelor, viteza celei de-a
Doua Flote Trisolariene nu diferea atât de mult de cea a Primei Flote Trisolariene. Chiar dacă
puteau accelera mai mult, flota nu avea să ajungă la Sistemul Solar timp de cel puţin două sau
trei secole. Fiecare om viu putea să-şi trăiască restul vieţii în pace. După lecţiile primite de la
Marea Ravină, bărbaţii moderni şi femeile moderne nu şi-ar mai fi sacrificat prezentul pentru
viitor.
Dar, de data asta, umanitatea nu fusese atât de norocoasă.
La trei zile după ce a Doua Flotă Trisolariană părăsise norul interstelar, sistemul de
observaţie detectase 415 urme în cel de-al doilea nor interstelar. Aceste urme nu puteau
aparţine unei flote diferite. Primei Flote Trisolariene îi luase cinci ani să meargă de la primul
nor la cel de-al doilea, în timp ce celei de-a Doua Flote Trisolariene îi luase doar şase zile.
Trisolarienii ajunseseră la viteza luminii.
Analiza urmelor din cel de-al doilea nor de praf interstelar confirma faptul că ei continuau
să înainteze prin nor la viteza luminii. La asemenea viteze mari, urmele lăsate de impacturile
navelor deveneau extrem de evidente.
Din punctul de vedere al evoluţiei în timp, se părea că flota atinsese viteza luminii imediat
ce ieşise din primul nor de praf; nu părea să fi existat niciun stadiu în care să fi accelerat.
Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci cea de-a Doua Flotă Trisolariană ar fi trebuit să fi ajuns
deja în Sistemul Solar. Cu ajutorul telescoapelor de dimensiuni medii, se putea vedea un petic
de 415 lumini strălucitoare aflate la şase mii de AU de Terra. Acestea erau luminile generate de
decelerare. În mod aparent, sistemele de propulsie ale navelor erau convenţionale. Viteza
flotei era acum la doar 15 din viteza luminii. Aceasta era, evident, cea mai rapidă viteză care
încă permitea decelerarea în siguranţă înainte de a ajunge la Sistemul Solar. Conform vitezei
şi decelerării observate, cea de-a Doua Flotă Trisolariană avea să ajungă la marginea
Sistemului Solar într-un an.
Era un pic cam ciudat. Navele trisolariene păreau capabile să intre şi să iasă din viteza
luminii într-un timp extrem de scurt, dar hotărâseră să nu facă acest lucru prea aproape de
Sistemul Stelar Trisolarian sau de Sistemul Solar. După ce flota părăsise Trisolaris, navele
acceleraseră cu puterea convenţională timp de un an întreg, până ajunseseră la şase mii AU de
casă, înainte de a trece la viteza luminii. În mod similar, ieşiseră din viteza luminii la aceeaşi
distanţă de Sistemul Solar şi trecuseră la deceleraţia convenţională. Această distanţă putea fi
acoperită într-o lună la viteza luminii, dar flota alesese să petreacă un an traversând-o.
Călătoria celei de-a Doua Flote Trisolariene avea să dureze astfel cu doi ani mai mult decât
dacă întreaga călătorie s-ar fi făcut cu viteza luminii.
Puteai să te gândeşti la o singură explicaţie pentru această decizie curioasă: fusese motivată
de dorinţa de a nu face vreun rău niciunuia dintre sistemele solare, în timpul procesului de
intrare în viteza luminii şi de ieşire din aceasta. Raza de siguranţă părea să fie de două sute de
ori distanţa de la Soare la Neptun. Acest lucru sugera faptul că puterea generată de sistemele
de propulsie era cu două ordine de mărime mai mare decât cea a unei stele, ceea ce părea de
neimaginat.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. EXPLOZIA
TEHNOLOGICĂ PE TRISOLARIS
Momentul precis când ritmul progresului tehnologic trisolarian devenise exploziv din
constant era un mister. Unii savanţi credeau că accelerarea începuse înainte de Era Crizei; alţii
credeau că acest salt înainte nu avusese loc înainte de Era Descurajării. Exista însă un consens
general asupra cauzelor exploziei tehnologice.
În primul rând, civilizaţia de pe Terra avea un impact extraordinar asupra civilizaţiei
trisolariene – asupra acestui punct, cel puţin aparent, trisolarienii nu minţiseră. De la sosirea
primului sophon, afluxul masiv de cultură umană schimbase profund Trisolaris, şi câteva
dintre valorile umane avuseseră ecou printre trisolarieni. Societatea trisolariană spărsese
barierele din calea progresului ştiinţific impuse de sistemul politic totalitar ce fusese adoptat
ca o reacţie la erele haotice, încurajase libertatea de gândire şi începuse să respecte individul.
Era posibil ca aceste schimbări să fi declanşat mişcările de transformare ideologică,
asemănătoare Renaşterii din acea lume îndepărtată, care duseseră la salturile din progresul
ştiinţific şi tehnologic. Era clar că fusese o perioadă glorioasă din istoria trisolariană, dar
amănuntele specifice nu erau cunoscute.
O a doua posibilitate reprezenta doar o bănuială: misiunile de explorare ale sophonilor
trimişi în alte direcţii din Univers nu fuseseră inutile, aşa cum susţinuseră trisolarienii. Poate
că aceştia, înainte să fie orbiţi, găsiseră măcar o singură altă lume civilizată. Şi dacă aşa
stăteau lucrurile, trisolarienii nu numai că primiseră cunoştinţe tehnologice de la o altă
civilizaţie, ci şi informaţii importante despre starea Pădurii Întunecate din Univers. În acest
caz, Trisolaris depăşea cu mult Terra în orice domeniu al cunoaşterii.
 ERA POST-DESCURAJARE, ZIUA 60. O LUME DOBORÂTĂ
Pentru prima oară de la sfârşitul descurajării, Sophon îşi făcu apariţia. Purtând încă
uniforma de camuflaj şi cu katana pe spate, aceasta anunţă lumea că cea de-a Doua Flotă
Trisolariană urma să ajungă în patru ani pentru a duce la bun sfârşit cucerirea Sistemului
Solar.
Faţă de prima criză, politica trisolariană privitoare la umanitate se schimbase. Sophon îi
anunţă că Trisolaris nu mai intenţiona să extermine civilizaţia umană, ci avea să creeze
rezervaţii pentru oameni în Sistemul Solar – şi, mai precis, că le va permite oamenilor să
trăiască în Australia şi pe o treime din suprafaţa planetei Marte. Aceasta conserva spaţiul vital
de bază, necesar civilizaţiei umane.
Pentru pregătirea cuceririi trisolariene de peste patru ani, Sophon declară că umanitatea
trebuie să înceapă imediat să se stabilească în alt loc. Pentru împlinirea aşa-numitei
„ineficientizări” a umanităţii şi pentru prevenirea reapariţiei descurajării de tipul Pădurii
Întunecate sau a unor ameninţări similare în viitor, umanitatea trebuia să fie dezarmată
complet şi să fie relocată în stare „nudă”. Nu aveau să fie permise echipamente grele sau alte
instalaţii, iar relocarea trebuia încheiată într-un singur an.
Habitatele umane de pe Marte şi din spaţiu puteau adăposti cel mult aproximativ trei
milioane de indivizi. Astfel, principala destinaţie de relocare era Australia.
Însă majoritatea oamenilor încă se amăgeau cu iluzia că se vor bucura măcar pentru o
generaţie de o viaţă liniştită. După discursul lui Sophon, nu răspunse nicio ţară şi nu emigră
practic nimeni.
După cinci zile de la Proclamaţia Rezervaţiei, una din cele cinci picături care patrulau în
atmosfera Terrei atacă trei oraşe mari din Asia, Europa şi America de Nord. Scopul acestor
atacuri nu era distrugerea oraşelor, ci insuflarea groazei. Picătura trecuse direct prin pădurile
uriaşe ce constituiau oraşele, ciocnindu-se de toate clădirile suspendate care li se ivise în cale.
Clădirile lovite ardeau şi apoi se prăbuşeau mai multe sute de metri, ca nişte fructe prea
coapte. Aproape trei sute de mii de oameni muriră în acest dezastru, cel mai mare de la
Bătălia de Apoi încoace.
Oamenii înţeleseseră în sfârşit că, pentru picături, lumea umană era tot atât de fragilă ca
ouăle de sub o piatră gata să cadă. Oraşele şi instalaţiile de mare anvergură erau lipsite de
apărare. Dacă trisolarienii ar fi dorit-o, puteau să pustiască fiecare oraş până când suprafaţa
Terrei ar fi devenit o mare ruină.
De fapt, oamenii se preocupaseră de depăşirea acestui dezavantaj. Oamenii înţeleseseră de
mult timp că doar materialele cu interacţiune puternică (MIP) puteau fi folosite pentru
apărarea împotriva picăturilor. Înainte de încheierea descurajării, instalaţiile de pe Terra şi din
cadrul flotei puteau deja să producă cantităţi mici de asemenea material în laboratoare, deşi
producţia în masă şi folosirea lor nu aveau să fie posibile decât peste mai mulţi ani. Dacă
umanitatea ar fi beneficiat de încă zece ani, producţia unor cantităţi mari de MIP ar fi devenit
realitate. Deşi sistemele de propulsie ale picăturilor ar fi depăşit şi atunci capacităţile
omenirii, s-ar fi putut cel puţin fabrica rachete convenţionale din MIP, care ar fi putut
distruge picăturile doar prin simplul lor avantaj numeric. Şi, pe de altă parte, MIP ar fi putut
fi folosite pentru a construi ecrane de protecţie. Chiar dacă picăturile ar fi îndrăznit să atace
aceste scuturi, acestea ar fi devenit un soi de carapace de unică folosinţă.
Din păcate, niciuna dintre aceste viziuni nu avea să mai devină acum realitate.
Sophon ţinu un nou discurs în care explică faptul că Trisolaris îşi schimbase strategia de
exterminare a umanităţii din cauza iubirii şi respectului trisolarienilor pentru civilizaţia
umană. Era inevitabil ca relocarea umanităţii în Australia s-o facă să sufere oarecum pentru o
vreme, dar asta avea să dureze numai trei sau patru ani. După sosirea Flotei Trisolariene,
cuceritorii vor fi în stare să-i ajute pe cei patru miliarde de locuitori din Australia să trăiască
cât se poate de bine. În plus, cuceritorii vor ajuta umanitatea în construcţia unor habitate
suplimentare pe Marte şi în spaţiu. La cinci ani după sosirea Flotei Trisolariene, umanitatea
şi-ar putea începe migraţia spre Marte şi spre spaţiu în număr mare, într-un proces planificat
să dureze cincisprezece ani. Până atunci, umanitatea avea să posede un spaţiu vital
confortabil şi cele două civilizaţii aveau să înceapă o viaţă de coexistenţă paşnică.
Dar toate acestea depindeau de îndeplinirea cu succes a relocării iniţiale în Australia. Dacă
efortul de relocare nu începea imediat, picăturile aveau să continue atacarea oraşelor. După
expirarea perioadei de un an, orice fiinţă umană găsită în afara rezervaţiilor urma să fie
exterminată, fiind considerată invadator pe teritoriu trisolarian. Sigur, dacă oamenii vor pleca
din oraşe şi se vor împrăştia pe continente, cele cinci picături nu vor fi de ajuns să localizeze şi
să ucidă fiecare individ în parte. Dar cea de-a Doua Flotă Trisolariană care va ajunge aici în
patru ani va avea această posibilitate.
— Civilizaţia glorioasă şi strălucită a Terrei a câştigat pentru umanitate această unică şansă
de supravieţuire, spuse Sophon. Vă rog s-o preţuiţi cum se cuvine.
Aşa începu Marea Relocare a întregii umanităţi în Australia.
 ERA POST-DESCURAJARE, ANUL 2. AUSTRALIA
Cheng Xin stătea în faţa casei bătrânului Fraisse şi supraveghea Marele Deşert Victoria,
care părea să tremure sub arşiţă. Adăposturile abia construite erau pline ochi şi se întindeau
cât vedeai cu ochii. Sub soarele după-amiezii, construcţiile din placaj şi din foi metalice
păreau nişte jucării origami noi-nouţe şi fragile, împrăştiate prin nisip.
Când James Cook descoperise Australia, cu cinci secole înainte, nu şi-ar fi imaginat că într-
o bună zi toată umanitatea se va aduna pe acest continent vast şi pustiu.
Cheng Xin şi AA veniseră în Australia cu primul val de emigranţi forţat. Cheng Xin ar fi
putut să meargă într-un oraş mare cum erau Camberra sau Sydney pentru a trăi o viaţă
confortabilă, dar insistase să trăiască ca un emigrant obişnuit şi se dusese în zona de relocare
interioară din deşerturile de lângă Warburton, unde condiţiile erau cele mai aspre. Fusese
impresionată că AA, care ar fi putut şi ea să meargă într-un oraş mare, insistase să o
însoţească.
Viaţa din zona de relocare era grea. La început, când încă erau puţini oameni aici, fusese
încă tolerabilă. Hărţuirea din partea celorlalţi era mult mai greu de suportat decât privaţiunile
materiale. O vreme, Cheng Xin şi AA locuiseră singure într-un adăpost. Dar, odată cu sosirea
altor migranţi, în adăpost se înghesuise mai multă lume, iar acum erau, în total, opt femei.
Celelalte şase se născuseră în perioada paradisiacă a Erei Descurajării. Aici, pentru prima oară
în vieţile lor, cunoscură raţiile de apă şi de mâncare, pereţii morţi, care nu erau învioraţi de
ferestrele de informaţii, camerele fără aer condiţionat, toaletele şi duşurile publice, paturile
suprapuse… Era o societate bazată pe absoluta egalitate: aici, banii nu aveau nicio utilitate şi
toţi primeau exact aceeaşi raţie. În toată viaţa lor, nu văzuseră o asemenea austeritate decât în
filmele istorice, iar viaţa din zonele de relocare li se părea un iad. În mod firesc, Cheng Xin
devenise ţinta furiei lor. Deşi aceasta nu le provoca, o înjurau şi o acuzau că ocupă spaţiul fără
rost – în fond, nu fusese în stare să-i descurajeze pe cei de pe Trisolaris. Păcatul ei cel mai grav
fusese că cedase imediat ce primise avertizarea: dacă ar fi activat transmisia cu undă
gravitaţională, trisolarienii ar fi fugit îngroziţi şi umanitatea s-ar mai fi bucurat de cel puţin
câteva decenii de fericire. Dar, chiar dacă transmisia ar fi dus la imediata distrugere a Terrei, ar
fi fost mai bine decât acum.
La început, abuzul era doar verbal, dar mai târziu devenise fizic şi începuseră să-i fure lui
Cheng Xin raţiile. AA făcuse tot ce-i stătea în putere să-şi protejeze prietena. Se luptase cu
celelalte femei, uneori de mai multe ori pe zi. O dată, trebuise s-o apuce pe cea mai rea dintre
ele de păr şi să-i lovească capul de un stâlp al patului până când o umpluse de sânge. După
asta, le lăsaseră în pace pe ea şi pe Cheng Xin.
Dar duşmănia faţă de Cheng Xin nu se limita la colegele de cameră: migranţii din
adăposturile din apropiere veneau şi ei s-o hărţuiască. Uneori aruncau cu pietre spre
adăpostul lui Cheng Xin. Alteori înconjurau adăpostul şi o înjurau urlând.
Cheng Xin suportase toate aceste abuzuri cu seninătate. De fapt, abuzul chiar o liniştea. De
vreme ce eşuase ca Purtător de Sabie, simţea că merita mult mai mult.
Toate acestea continuaseră până când un bătrân pe nume Fraisse veni şi le invită pe ea şi pe
AA să se mute în locuinţa lui. Fraisse era un aborigen de optzeci de ani, dar era încă sănătos şi
verde, şi avea o barbă albă pe faţa lui neagră. Fiind băştinaş, i se permisese ca, temporar, să-şi
păstreze propria locuinţă. În timpul Erei Comune, condusese o organizaţie pentru
conservarea culturii aborigene, iar la începutul Erei Crizei intrase în hibernare pentru a-şi
putea continua sarcina şi în viitor. Când se trezise, aflase că previziunea sa devenise realitate:
aborigenii australieni şi cultura lor erau pe cale să dispară.
Casa lui Fraisse, construită în secolul XXI, era veche, dar solidă, şi avea în apropiere o
frumoasă pădurice. Odată ce se mutară acolo, vieţile lui Cheng Xin şi AA deveniră cu mult
mai liniştite. Şi, ceea ce era cel mai important, bătrânul le asigurase liniştea spirituală. Nu
împărtăşea mânia învârtoşată la modă şi ura viscerală pentru trisolarieni. De fapt, abia dacă
vorbea despre criză. Singurul lucru pe care-l spunea era: „Zeii îşi amintesc fiecare lucruşor
făcut de oameni.”
Aşa era. Chiar şi oamenii îşi aduceau aminte de ce făceau ceilalţi oameni. Cu cinci secole
înainte, oamenii civilizaţi de pe Terra – dintre care majoritatea fuseseră de fapt criminali în
Europa – păşiseră pe acest continent şi-i împuşcaseră pe aborigenii de prin păduri din simplă
distracţie. Mai târziu, chiar şi când îşi recunoscuseră că prăzile lor erau bărbaţi şi femei, nu
fiare, măcelul continuase. Aborigenii trăiseră pe acest pământ vast vreme de zeci de mii de
ani. În momentul venirii albilor, populaţia băştinaşă număra mai mult de o jumătate de
milion de suflete, dar acest număr se micşorase curând la treizeci de mii de refugiaţi, care
trebuiseră să evadeze în deşerturile dezolante din Vest ca să poată supravieţui…
Când Sophon proclamase înfiinţarea „rezervaţiilor”, oamenii o ascultară cu atenţie. Asta le
amintea de destinul tragic al amerindienilor din America de Nord, un alt continent îndepărtat
unde sosirea oamenilor civilizaţi ai Terrei adusese tragedia.
Când ajunsese pentru prima oară la Fraisse, AA fusese curioasă în legătură cu toate
lucrurile din vechea casă. Era ca un muzeu al culturii aborigene. Peste tot erau pietre şi picturi
pe coajă de copac, instrumente muzicale făcute din bucăţi de lemn şi buşteni goi pe
dinăuntru, fuste din fire de iarbă împletită, bumeranguri, suliţe şi alte asemenea obiecte. AA
fu interesată mai ales de cele câteva oale de vopsea făcute din lut alb, roşu şi ocru. Ştiu
imediat la ce serveau şi, înmuind-şi un deget în ele, începu să-şi picteze faţa. Apoi începu să
danseze imitând dansatorii tribali pe care-i văzuse undeva şi scoţând sunete
înspăimântătoare în timp ce dansa.
— Asta le-ar fi îngrozit pe căţelele care locuiau cu noi, spuse ea.
Fraisse râse şi-şi scutură capul. Îi explică lui AA că nu imita popoarele aborigene din
Australia, ci pe maorii din Noua Zeelandă. Străinii îi confundau câteodată, dar aborigenii din
Australia erau blânzi, în timp ce maorii erau războinici de temut. Şi, chiar şi aşa, nu imita prea
bine dansul maorilor şi nu reuşise să capteze spiritul lor. Fraisse îşi pictă apoi propria faţă şi o
transformă într-o mască impresionantă şi-şi scoase cămaşa, dezvăluindu-şi muşchii puternici
ai pieptului întunecat care, aparent, nu se potriveau cu vârsta lui înaintată. Ridică o taiaha 17
dintr-un colţ al încăperii şi începu să danseze un adevărat dans războinic haka.
Cheng Xin şi AA erau vrăjite. Expresia blândă de zi cu zi a lui Fraisse dispăruse şi acesta se
transformase într-un demon ameninţător care inspira veneraţie. Întregul său corp părea
scăldat într-o forţă magnifică. Fiecare strigăt şi fiecare lovitură din picior făceau ca geamurile
să vibreze în ferestre şi cele două femei să se cutremure. Dar ochii lui le şocaseră cel mai mult:
răceala ucigătoare şi o mânie arzătoare curgeau din ochii larg deschişi, cu forţa taifunurilor şi
a fulgerelor din Oceania. Privirea lui puternică părea să emită urlete ce sfărâmau pământul:
„Nu fugiţi! Vă voi ucide! Vă voi mânca! ”
După ce se încheiase haka, Fraisse reveni la blândeţea lui obişnuită:
— Pentru un războinic maori, cheia e să-l priveşti mereu pe inamic drept în ochi. EL
trebuie să-l învingă pe inamic mai întâi cu ochii, şi apoi să-l ucidă cu taiaha.
Se întoarse şi se opri în faţa lui Cheng Xin:
— Copilă, nu ai reuşit să-l priveşti mereu în ochi pe inamic, spuse, apoi o bătu uşor pe
umăr. Dar nu e vina ta. Chiar nu e vina ta.

A doua zi, Cheng Xin făcu ceva ce o surprinse chiar şi pe ea. Se duse să-l vadă pe Wade.
Wade astupa ferestrele unui adăpost cu plăci compozite laminate, pentru ca acesta să poată

17 Armă maori de lemn, cu mâner lung (n. tr.).

fi folosit ca depozit. Una dintre mânecile lui era goală. În era aceasta, i-ar fi fost foarte uşor să
achiziţioneze o proteză care nu s-ar fi deosebit de mâna lui adevărată, dar, dintr-un motiv
oarecare, refuzase.
Ceilalţi doi prizonieri – evident, doi bărbaţi din Era Comună – fluierară când o văzură pe
Cheng Xin. Dar, când îşi dădură seama la cine venise în vizită, tăcură şi se întoarseră la lucru
fără s-o mai privească.
Apropiindu-se de Wade, Cheng Xin fu puţin surprinsă să vadă că, deşi îşi ispăşea pedeapsa
în condiţii aspre, arăta mult mai îngrijit decât ultima oară când se întâlniseră. Era proaspăt
bărbierit şi avea părul pieptănat cu grijă. Prizonierii din epoca aceasta nu mai purtau
uniforme, dar cămaşa lui albă era cea mai curată de aici, chiar mai curată decât cele purtate de
paznici. Ţinea câteva cuie între buze, lua câte unul pe rând, cu mâna stângă, şi le bătea în
plăcile compozite cu lovituri precise şi puternice de ciocan. O privi pe Cheng Xin fără să-şi
schimbe expresia indiferentă a feţei şi continuă să lucreze.
Cheng Xin ştiu imediat că nu renunţase. Ambiţiile lui, idealurile, trădarea şi orice altceva
ar mai fi fost ascuns în suflet – fără ca ea să ştie – ei bine, nu renunţase la nimic din toate
astea.
Cheng Xin întinse o mână spre el. O privi din nou, puse ciocanul jos, scuipă cuiele şi i le
puse în mână. Apoi ea îi dădu cuiele unul câte unul, iar el le bătu până când le termină.
— Pleacă! îi spuse.
Mai luă o mână de cuie din trusa de unelte. Nu i le întinse lui Cheng Xin şi nu şi le puse
între buze. În schimb, le puse pe jos, la picioarele lui.
— Eu… Eu doar…
Cheng Xin nu ştiu ce să spună.
— Îţi spun să pleci din Australia.
Buzele lui Wade abia se mişcară când îi spusese asta.
— Grăbeşte-te, să nu se încheie relocarea.
Aşa cum o făcuse de multe ori cu trei secole înainte, Wade reuşi s-o uluiască din nou cu o
singură frază. De fiecare dată, Cheng Xin se simţea ca şi cum i-ar fi aruncat o minge de sfoară
cu noduri pe care ea trebuia s-o descâlcească fir cu fir, înainte de a putea înţelege ce se
ascundea înăuntru. Însă, de data aceasta, cuvintele lui Wade o făcură să se înfioare. Nu avea
nici măcar curajul să înceapă să desluşească ghicitoarea lui.
— Du-te!
Wade nu-i dădu nicio ocazie să pună întrebări. Apoi se întoarse spre ea şi-i adresă din nou
rânjetul lui specific, ca o crăpătură într-un iaz îngheţat:
— Acum îţi spun să pleci din casa asta.
Pe drumul înapoi spre Warburton, Cheng Xin văzu adăposturile aglomerate ridicate unul
lângă altul, care se întindeau până la orizont, văzu mulţimea ocupată să muncească parcelele
dintre adăposturi. Deodată, simţi că viziunea i se schimbă de parcă ar fi urmărit totul de
undeva din afara lumii şi tot ceea ce vedea se transforma într-un muşuroi colcăind de furnici.
O groază fără nume o cuprinse ca o gheară şi lumina strălucitoare a soarelui australian păru
tot atât de rece ca ploaia din miezul iernii.

La trei luni după începutul Marii Relocări, fuseseră aduşi în Australia mai mult de un
miliard de oameni. Simultan, guvernele naţiunilor lumii începură să se relocheze în marile
oraşe australiene. ONU îşi mută sediul la Sydney. Fiecare guvern dirija relocarea propriilor
cetăţeni, iar toate aceste eforturi erau coordonate de Comisia de Relocare a ONU. În noua lor
ţară, migranţii se adunau în districte conform naţiunii lor de origine şi Australia devenise o
replică în miniatură a întregii planete Terra. În afară de numele marilor oraşe, numele vechi
de localităţi fuseseră abandonate. Acum New York, Tokyo şi Shanghai nu mai erau decât nişte
tabere de refugiaţi pline de adăposturi minimale.
Nimeni nu avea vreo experienţă în relocarea la o asemenea scară, nici la nivelul guvernelor
naţionale, nici la nivelul ONU şi, în curând, apărură multe dificultăţi şi pericole.
Mai întâi, era problema adăpostirii. Conducătorii îşi dădură seama curând că, şi dacă
trimiteau toate materialele de construcţie din lume în Australia şi limitau spaţiul pe cap de
locuitor la dimensiunile unui pat, nici măcar o cincime din populaţia totală finală nu ar fi avut
un acoperiş deasupra capului. Când numărul migranţilor ce ajunseseră în Australia atinse
cinci sute de milioane, rezervele de materiale de construcţie pentru adăposturi se epuizară.
Trebuiră să recurgă la ridicarea unor corturi mari, de dimensiunile unui stadion, fiecare
dintre acestea putând să adăpostească mai mult de zece mii de oameni. Dar, în asemenea
condiţii proaste de locuit şi de igienă, epidemiile erau o ameninţare constantă.
Mai era şi penuria de hrană. Fabricile agricole din Australia n-aveau nici pe departe
capacitatea de a satisface necesarul populaţiei şi trebui să se transporte hrană din toată
lumea. Pe măsură ce creştea populaţia de pe continent, distribuirea hranei devenea o
chestiune mai complexă şi care implica şi mai multe întârzieri.
Dar cel mai mare pericol era perspectiva pierderii controlului asupra ordinii sociale. În
zonele de relocare, societatea hiperinformatică dispăruse. Nou-veniţii băteau în pereţi, în
suportul paturilor sau chiar în propriile haine până când realizau că totul era mort şi
deconectat. Nici măcar comunicaţiile de bază nu puteau fi garantate. Oamenii nu puteau
obţine ştiri despre lume decât prin canale foarte limitate. Pentru o populaţie obişnuită cu o
lume super-interconectată plină de informaţie, era ca şi cum ar fi orbit cu toţii. Guvernele
moderne pierduseră toate tehnicile de comunicare în masă şi de conducere şi nu aveau
absolut nicio idee despre cum ar fi putut menţine ordinea într-o societate super-aglomerată.

În acelaşi timp, relocarea avea loc şi în spaţiu.

La sfârşitul Erei Descurajării, aproape 1,5 milioane de oameni locuiau în spaţiu. Aproape o
jumătate de milion de locuitori ai spaţiului aparţineau Internaţionalei Terra şi locuiau în
staţii spaţiale şi în oraşe spaţiale care orbitau Terra şi în bazele de pe Lună. Restul aparţineau
Flotei Sistemului Solar şi erau distribuiţi atât între bazele de pe Marte şi din jurul lui Jupiter,
cât şi pe navele de război care patrulau în Sistemul Solar.
Locuitorii spaţiali care aparţineau Internaţionalei Terra trăiau mai ales dincolo de orbita
Lunii. Nu avuseseră altă soluţie decât să se întoarcă pe Terra şi să migreze în Australia.
Restul se mutaseră la baza marţiană, pe care Trisolaris o desemnase drept a doua rezervaţie
umană.
După Bătălia de Apoi, Flota Sistemului Solar nu mai revenise niciodată la dimensiunea ei
iniţială. Nici până la sfârşitul Erei Descurajării, flota nu ajunsese la mai mult de o sută de
astronave de război de clasă stelară. Deşi tehnologia continuase să se amelioreze, viteza
maximă a navelor nu se mărise, deoarece limita maximă pentru propulsia prin fuziune fusese
deja atinsă. Avantajul copleşitor al navelor trisolariene nu era numai capacitatea lor de a
atinge viteza luminii, ci, şi mai înspăimântător, capacitatea lor de a sări la viteza luminii fără
un proces prelungit de accelerare. Pentru atingerea fie şi a unui procent de 15% din viteza
luminii, navele umane trebuiau să accelereze vreme de un an de zile, având în vedere rata de
consum a carburantului şi nevoia de a păstra combustibil pentru călătoria de întoarcere. În
comparaţie cu navele trisolariene, navele de pe Terra erau nişte melci.
Atunci când descurajarea fusese demontată, navele de război de clasă stelară ale Flotei
Sistemului Solar avuseseră o şansă de a evada în spaţiul cosmic din afara Sistemului Solar.
Dacă cele mai mult de o sută de nave s-ar fi grăbit să părăsească Sistemul Solar în toate
direcţiile, la putere maximă, cele opt picături din Sistemul Solar nu le-ar fi putut prinde din
urmă pe toate. Dar niciuna dintre ele nu alesese această soluţie. O ascultaseră pe Sophon şi se
întorseseră pe orbita marţiană. Motivul obedienţei lor fusese simplu: relocarea pe Marte nu
era ca relocarea în Australia, pe Terra. În habitatul izolat al bazei marţiene, o populaţie de un
milion putea să-şi ducă o existenţă confortabilă şi civilizată. Baza fusese proiectată să
furnizeze necesarul pe termen lung al unei asemenea populaţii. Era, fără nicio îndoială, o
variantă mai bună decât să rătăcească în spaţiul extrasolar pentru restul vieţilor lor.
Trisolaris rămăsese foarte neîncrezător faţă de oamenii de pe Marte. Cele două picături
rechemate din Centura Kuiper îşi petrecuseră majoritatea timpului patrulând spaţiul de
deasupra oraşului marţian. Spre deosebire de procesul de relocare de la suprafaţa Terrei şi
deşi Flota Sistemului Solar fusese esenţialmente dezarmată, oamenii care trăiau pe Marte mai
beneficiau de tehnologie modernă, absolut necesară pentru menţinerea habitabilităţii
oraşului. Dar cei de pe Marte nu îndrăzneau să se angajeze în niciun fel de aventuri, cum ar fi
fost, de exemplu, construirea unui transmiţător cu undă gravitaţională. Sophonii ar fi detectat
cu siguranţă o astfel de acţiune la scară mare şi oamenii nu uitaseră încă teroarea din Ziua
Bătăliei de Apoi. Baza marţiană era tot atât de fragilă ca o coajă de ou, iar depresurizarea
cauzată de impactul unei singure picături ar fi însemnat dezastrul definitiv.
Procesul relocării spaţiale fusese încheiat în trei luni. În afara bazei marţiene, nu mai era
nicio prezenţă umană în spaţiu, în Sistemul Solar, cu excepţia oraşelor pustii şi a navelor care
pluteau pe orbita Terrei, a planetei Marte şi a planetei Jupiter şi prin Centura de Asteroizi.
Toate păreau un cimitir metalic şi tăcut, unde fuseseră înmormântate gloria şi visele
umanităţii.

Din siguranţa casei lui Fraisse, Cheng Xin putea să afle despre situaţia globală doar de la
televizor. Într-o zi, văzuse o transmisie live de la un centru de distribuţie a alimentelor.
Transmisia holografică o făcu să se simtă ca şi cum ar fi fost chiar acolo. Tehnologia aceasta
presupunea conexiuni de bandă ultralargă şi, în ultimul timp, era rezervată pentru ştirile
extrem de importante. Cele mai multe ştiri erau transmise prin tehnologia simplă 2D.
Centrul de distribuţie era situat în Carnegie, la marginea deşertului. În imaginea
holografică, apăruse un cort gigantic, ca jumătatea spartă a unui ou căzut în deşert, şi oameni
care ieşeau din el, ca albuşul. Mulţimea se îngrămădea afară deoarece sosise un nou transport
de hrană. De două transportoare aeriene mici, dar puternice, atârna un cub uriaş de hrană
ambalată în plase.
După ce primul transport îşi puse cu grijă marfa la sol, mulţimea se repezi ca potopul
dintr-un baraj spart şi cuceri cu iuţeală grămada de mâncare. Bariera de securitate formată
din câteva duzini de soldaţi se prăbuşi imediat şi cei câţiva muncitori care distribuiau hrana
se urcară înapoi în transportor, îngroziţi. Grămada de hrană se pierdu în mulţime ca un
bulgăre de zăpadă aruncat în ape noroioase.
Camera focaliză. Oamenii înhăţau acum hrana de la cei care o luaseră din grămadă. Sacii
de mâncare, ca boabele de orez într-un roi de furnici, fuseseră sfâşiaţi şi gloata se lupta pentru
orice cădea pe jos din ei. Al doilea transport depuse încă o grămadă într-un loc liber aflat
puţin mai departe. De data aceasta, nu mai erau soldaţi şi muncitorii însărcinaţi cu
distribuţia care îndrăzniseră să se dea jos din aparatul de zbor. Mulţimea roi spre noua
grămadă ca nişte pilitură de fier atrasă de un magnet şi o acoperi rapid.
O siluetă îmbrăcată în verde, zveltă şi suplă, sări din aparatul de zbor şi ateriză graţios pe
grămada de mâncare aflată la doisprezece metri mai jos. Mulţimea se opri. Văzură că figura
de pe vârful grămezii era Sophon. Era îmbrăcată tot în uniforma de camuflaj şi eşarfa neagră
de la gâtul ei flutura în vântul fierbinte, scoţându-i în evidenţă chipul palid.
— Formaţi un rând! strigă Sophon.
Camera video focaliză din nou. Frumoşii ochi ai lui Sophon priviră mulţimea cu duşmănie.
Vocea ei era foarte puternică şi se auzea peste zgomotul aparatului de zbor. Dar mulţimea de
sub ea se opri doar pentru o scurtă perioadă de timp înainte să-şi reia mişcarea agitată. Cei
aflaţi cel mai aproape de grămadă începură să taie plasa ca să ajungă la sacii din interior.
Mulţimea parcă înnebunise şi câţiva începură să se caţere pe grămadă, ignorând-o pe Sophon.
— Sunteţi vai de capul vostru! De ce nu sunteţi aici, să păstraţi ordinea?
Sophon se uită în sus şi urlă spre aparatul de zbor. În uşa deschisă a transportorului stăteau
şocaţi câţiva oficiali de la Comisia de Relocare a ONU.
— Unde vă sunt armatele? Poliţia? Ce-aţi făcut cu armele pe care v-am lăsat să le aduceţi
aici? Unde vă e responsabilitatea?
Preşedintele Comisiei de Relocare stătea la uşa transportorului. Se ţinea de cadrul uşii cu o
mână şi o salută pe Sophon cu cealaltă, scuturând din cap neajutorat.
Sophon îşi scoase katana din teacă. Mişcându-se mai iute decât se putea urmări cu ochiul
liber, o roti de trei ori, spintecând în şase bucăţi trei bărbaţi care se urcaseră pe grămadă. Cele
trei lovituri ucigătoare erau exact la fel: începeau de la umărul stâng şi se terminau la şoldul
drept. Cele şase bucăţi căzură la pământ şi viscerele se împrăştiară în aer, după care căzură ca
o ploaie de sânge printre ceilalţi oameni. Înconjurată de urlete de groază, sări de pe grămadă
şi ateriză, rotindu-şi sabia şi omorând iute mai mult de doisprezece oameni. Refugiaţii se
dădură la o parte de parcă o picătură de detergent ar fi fost aşezată pe stratul de ulei dintr-o
oală murdară, curăţând rapid spaţiul din jurul ei. Cadavrele rămase în spaţiul acela gol erau
spintecate de la umărul stâng până la şoldul drept, o metodă ce garanta o împrăştiere maximă
de organe şi de sânge.
Văzând atâta măcel şi sânge, mulţi leşinaseră. În timp ce Sophon mergea înainte, oamenii
se grăbiră să se îndepărteze. Părea s-o înconjoare un câmp de forţă invizibil, care îndepărta
gloata şi păstra gol spaţiul din jurul ei. Se opri după câţiva paşi şi mulţimea împietri.
— Formaţi un rând, spuse Sophon cu un glas blând.
Gloata haotică se organiză rapid într-un şir lung şi unduitor, de parcă oamenii ar fi
interpretat un algoritm de sortare matriceală. Şirul se întindea până la cortul gigantic şi îl
înconjura.
Sophon sări din nou pe grămadă şi arătă spre şir cu sabia însângerată:
— Era libertăţii degenerate a umanităţii s-a terminat. Dacă vreţi să supravieţuiţi aici,
trebuie să învăţaţi din nou colectivismul şi să vă recăpătaţi demnitatea rasei!

Cheng Xin nu reuşi să adoarmă în noaptea aceea şi ieşi fără zgomot din camera ei.
Ora era târzie, şi putea să vadă lumina pâlpâitoare de pe treptele verandei: Fraisse fuma. Pe
genunchi, avea un didgeridoo, un instrument aborigen făcut dintr-o ramură golită pe
dinăuntru, groasă şi lungă cam de un metru. Cânta la el în fiecare noapte. Sunetul făcut de
didgeridoo era un vaiet profund, bogat şi huruitor, mai apropiat de zumzetele pământului
însuşi decât de muzică. În fiecare noapte, AA şi Cheng Xin adormeau ascultându-l.
Cheng Xin se aşeză alături de Fraisse. Îi plăcea să fie în preajma bătrânului. Puterea lui de
transcendenţă în faţa realităţii crunte era un balsam pentru inima ei frântă. Nu se uita
niciodată la televizor şi părea să nu acorde nicio atenţie evenimentelor din restul lumii.
Noaptea, nu se întorcea decât foarte rar în camera lui şi adormea rezemat de cadrul uşii,
deşteptându-se doar când răsăritul soarelui îi încălzea trupul. Făcea aşa şi în nopţile
furtunoase, zicând că se simte mult mai confortabil aşa decât dormind într-un pat. Odată
spusese că, dacă nenorociţii de la guvern ar veni să-i ia casa, nu s-ar muta în zonele de
relocare. S-ar duce, în schimb, în pădure şi şi-ar construi un adăpost din iarbă împletită. AA
spusese că un asemenea plan nu era prea realist, având în vedere vârsta lui înaintată, dar el îi
replicase că, de vreme ce strămoşii lui fuseseră în stare să trăiască aşa, atunci şi el va putea. În
timpul celei de-a patra epoci glaciare, strămoşii lui traversaseră Oceanul Pacific, venind din
Asia în canoe. Asta se întâmplase cu 40.000 de ani în urmă, când Grecia şi Egiptul nu existau
nici măcar ca o intenţie. În timpul Secolului XXI, fusese un doctor înstărit şi avusese propria
clinică în Melbourne. După ce ieşise din hibernare în timpul Erei Descurajării, trăise viaţa
confortabilă a omului modern. Dar, când începuse Marea Relocare, părea că se trezise în el
ceva anume. Simţise că devine o fiinţă a pământului şi a pădurii şi-şi dădu seama că vieţii nu-i
erau necesare decât foarte puţine lucruri. Dormitul sub cerul liber era plăcut – şi foarte
confortabil, de fapt.
Fraisse spusese că nu ştia ce semn putea fi acesta.
Cheng Xin privi spre zona de relocare din depărtare. La ora asta târzie din noapte, luminile
erau rare, iar şirurile nesfârşite de adăposturi transmiteau o senzaţie de linişte rar întâlnită. O
cuprinse un sentiment ciudat, de parcă ar fi revăzut o altă epocă de migraţie din Australia, din
urmă cu cinci secole. Oamenii care dormeau în casele acelea erau văcari şi fermieri aspri,
dintr-o bucată, şi putea simţi chiar şi mirosul de fân şi de baligă de cal. Chen Xin îi spuse lui
Fraisse despre strania ei senzaţie.
— Nu era aşa de aglomerat pe atunci, spuse Fraisse. Se spune că, dacă un alb dorea să
cumpere pământ de la un alt alb, trebuia să plătească doar preţul unei cutii de sticle cu
whiskey şi apoi mai trebuia doar să călărească în cerc, plecând la răsărit şi întorcându-se la
apus. Şi apoi, suprafaţa înconjurată îi revenea de drept.
Impresiile din trecut ale lui Cheng Xin despre Australia izvorau dintr-un film vechi cu
acelaşi nume. În film, eroul şi eroina traversau peisajul spectaculos al Australiei de Nord, în
timpul unei deplasări de turme de vaci. Totuşi, acţiunea filmului nu se petrecea în timpul
migraţiei în Australia, ci în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce însemna că era
vorba tot despre trecutul recent, când era tânără şi care acum devenise istorie antică. Simţi un
junghi de durere când îşi dădu seama că Hugh Jackman şi Nicole Kidman muriseră probabil
de două secole. Apoi se gândi că, în timp ce muncea la adăpost, Wade semăna cu eroul din
film.
Gândindu-se la Wade, îi spuse lui Fraisse ce-i ceruse acela. Dorise să-i zică mai demult, dar
se temuse să nu-i strice starea mintală transcendentală.
— Îl cunosc pe om, spuse Fraisse. Copilă, ceea ce pot să-ţi spun e că ar trebui să-l asculţi.
Însă e imposibil să pleci din Australia. Nu-ţi face griji. Nu are rost să suferi pentru ce nu se
poate face.
Era adevărat. Acum era foarte greu să pleci din Australia. Nu doar fiindcă picăturile
continuau să vegheze, dar şi pentru că Sophon îşi recrutase propria armată navală de oameni.
Orice avion sau navă de suprafaţă care pleca din Australia şi care avea la bord oameni relocaţi
trebuia atacată fără întârziere. Pe de altă parte, cum se apropia termenul-limită al lui Sophon,
puţini oameni doreau să încerce să se întoarcă în ţările de origine. Deşi condiţiile din
Australia erau aspre, să rămână aici era mai bine decât să se întoarcă spre o moarte sigură. Mai
aveau loc, ici şi colo, câteva cazuri minore de preluare ilegală de migranţi, dar Cheng Xin era o
figură publică şi o asemenea cale nu era posibilă pentru ea.
Cheng Xin nu îşi bătea capul cu asemenea detalii. Orice s-ar fi întâmplat, nu avea să plece.
Fraisse păru că dorea să schimbe subiectul, dar tăcerea lui Cheng Xin, în întuneric, îi dădu
de înţeles că aştepta mai mult de la el.
— Sunt ortoped. Ştii probabil că, atunci când se rupe un os, devine mai puternic atunci
când se vindecă, deoarece în jurul fracturii se produce o îngroşare. Corpului, dacă i se dă
ocazia să compenseze o absenţă, poate să facă asta în mod excesiv şi să se refacă până în
punctul când va deveni mai rezistent decât cele care n-au suferit niciodată o asemenea lipsă.
Fraisse arătă spre cer, apoi adăugă:
— Prin comparaţie cu oamenii, trisolarienilor le-a lipsit odată ceva. Crezi că şi ei au
compensat în exces? Şi oare în ce măsură? Nimeni nu ştie.
Cheng Xin fu uluită de idee. Dar Fraisse nu era interesat să continue discuţia. Privi spre
cerul împânzit de stele şi începu, cu o voce înceată, să recite poezii. Poemele vorbeau despre
visele de demult, despre încrederea trădată şi arme sfărâmate, despre morţile unor oameni şi
ale unor feluri de a trăi.
Cheng Xin fu mişcată în acelaşi mod în care fusese când Fraisse cântase la didgeridoo.
— Sunt poeziile lui Jack Davis, un poet aborigen din secolul XX.
Bătrânul se lăsă pe cadrul uşii şi, după o vreme, începu să sforăie. Cheng Xin rămase
aşezată sub stele – care nu deviară niciun pic de la cursul lor obişnuit, în ciuda tulburării din
lumea de dedesubt – până ce, dinspre răsărit, veniră zorile.

După şase luni de la începerea Marii Relocări, o jumătate din populaţia lumii, sau 2,1
miliarde de oameni, se mutaseră în Australia.
Crize ce păreau îngropate începuseră să iasă la suprafaţă. Masacrul din Canberra, care
avusese loc la şapte luni după începerea relocării, fusese doar începutul unui şir de coşmaruri.
Sophon ceruse ca oamenii să se relocheze „goi”. În timpul Erei Descurajării, extremiştii de
pe Terra propuseseră şi ei o strategie similară pentru a negocia eventuala migraţie a
trisolarienilor spre Sistemul Solar. În afara materialelor de construcţie şi a pieselor necesare
construirii noilor fabrici agricole, cât şi a echipamentelor medicale şi a celorlaltor lucruri
necesare vieţii, populaţiei relocate nu i se permisese să aducă niciun fel de echipament greu
pentru uz militar sau civil. Forţelor militare trimise de diferitele naţiuni în zonele de relocare
li se permisese să poarte doar arme uşoare, necesare menţinerii ordinii. Omenirea urma să fie
complet dezarmată.
Însă guvernul australian era scutit – el putea păstra totul, inclusiv toate echipamentele
necesare armatei, marinei şi forţelor aeriene. Şi astfel, această ţară, care fusese de la naşterea
ei la periferia afacerilor internaţionale, devenise hegemonul lumii.
Nimeni nu-i reproşase nimic guvernului australian la începutul procesului. Guvernul şi toţi
australienii făceau toate eforturile să participe cu toată forţa la afluxul de migranţi. Dar, pe
măsură ce potopul de refugiaţi din toată lumea continua să curgă în Australia, atitudinile din
ţară – odinioară singurul stat care poseda un întreg continent – se schimbaseră. Australienii
indigeni se plângeau supăraţi şi aleseseră un nou guvern care adoptase o poziţie dură faţă de
noii sosiţi. Proaspeţii guvernanţi descoperiseră repede că avantajul lor faţă de restul lumii era
comparabil cu avantajul pe care Trisolaris îl avea asupra Terrei. Migranţii veniţi mai târziu
erau relocaţi în interiorul deşertic, în timp ce locurile bogate şi dorite, cum ar fi zona de
coastă din New South Wales, erau „teritorii rezervate” doar pentru australieni. Canberra şi
Sydney fuseseră clasificate drept „oraşe rezervate” unde imigraţia era şi ea interzisă. Singurul
oraş mare în care era permisă stabilirea migranţilor era Melbourne. Guvernul australian
devenise dictatorial şi faţă de restul lumii, considerându-se superior ONU şi celorlalte
guverne naţionale.
Deşi nou-veniţii nu aveau voie să se stabilească în New South Wales, era imposibil să le
interzici să meargă acolo ca turişti. Mulţi migranţi roiră spre Sydney, pentru a-şi astâmpăra
dorul intens de viaţa de la oraş – şi chiar dacă nu puteau rămâne, se simţeau mai bine rătăcind
pe străzile din Sydney, ca oameni ai străzii, decât în zonele de relocare. Aici, cel puţin,
simţeau că trăiesc încă într-o societate civilizată. Sydney deveni curând supraaglomerat şi
guvernul australian hotărî să-i îndepărteze cu forţa pe toţi migranţii şi să-i împiedice să
viziteze oraşul. Avură loc ciocniri între poliţie, armată şi refugiaţii care vagabondau pin oraş şi
existaseră victime.
„Incidentul de la Sydney” eliberă o furie înăbuşită a populaţiei relocate împotriva
guvernului australian, şi mai mult de o sută de milioane de oameni intrară în New South
Wales, îndreptându-se spre Sydney. Confruntată cu o mare de oameni revoltaţi, armata
australiană îşi abandonă poziţiile. Zeci de milioane invadară Sydney şi jefuiră ca un roi de
furnici care devorează un cadavru proaspăt, lăsând în urmă doar un schelet curat. Sydney
rămase, după ei, un oraş în flăcări şi scăpat de sub control, se transformase într-o pădure a
groazei. Viaţa de acolo, pentru cei care rămaseră, deveni mai rea decât în zonele de relocare.
Ulterior, noua ţintă a gloatei de refugiaţi deveni Canberra, aflată la două sute de kilometri
depărtare. Deoarece Canberra era capitala Australiei, aproape o jumătate din guvernele
naţionale ale lumii se mutaseră şi ele acolo. Chiar şi ONU se mutase acolo, de la Sydney.
Pentru a menţine siguranţa acestor guverne, armata nu mai avu altă soluţie decât să tragă în
mulţime. Muriră mai mult de o jumătate de milion de oameni, majoritatea nu ucişi de armata
australiană, ci din cauza foamei, a setei şi a panicii resimţite de o sută de milioane de oameni
care se călcaseră în picioare. În timpul haosului care durase mai mult de zece zile, zeci de
milioane nu avuseseră acces la hrană sau apă potabilă.
Societatea populaţiilor relocate se transformase în moduri profunde. Oamenii realizaseră
că, pe acest continent supraaglomerat şi înfometat, democraţia era mai terifiantă decât
despotismul. Tânjeau cu toţii după ordine şi după un guvern puternic. Ordinea socială
existentă se sfărâmă. Singurul lucru pe care şi-l doreau oamenii era ca guvernul să le aducă
hrană, apă şi destul spaţiu pentru un pat. Nimic altceva nu mai conta. Treptat, societatea
celor relocaţi căzu în mrejele totalitarismului, ca suprafaţa unui lac surprins de un îngheţ
neprevăzut. Cuvintele lui Sophon după ce-i omorâse pe oamenii aceia la centrul de distribuire
a hranei – „Era libertăţii degenerate a umanităţii s-a terminat.” – deveniseră un slogan
obişnuit şi scoseseră la iveală drojdiile istoriei ideilor, cum ar fi fascismul, care ieşiseră din
văgăunile lor şi intraseră în curentul principal. Religiile îşi recăpătaseră şi ele puterea şi
oamenii se adunau conform diferitelor credinţe şi biserici. Astfel, teocraţia, un zombi încă şi
mai vechi decât totalitarismul, reînviase şi ea.
Rezultatul inevitabil al politicilor totalitare fusese războiul. Conflictele dintre naţiuni
deveniseră mai frecvente. La început, conflictele fuseseră pentru hrană şi apă, dar ele
deveniseră rapid un soi de concursuri planificate pentru spaţiul vital. După Masacrul de la
Canberra, forţele armate australiene deveniseră o forţă de descurajare puternică din cadrul
Internaţionalei de Relocare. La cererea ONU, armata australiană începuse să menţină ordinea
internaţională cu ajutorul forţei. În lipsa acesteia, ar fi izbucnit o versiune intraaustraliană a
războiului mondial şi, exact cum prezisese cineva în timpul secolului XX, acest război s-ar fi
purtat cu ajutorul bâtelor şi al pietrelor. Până în acest moment, armatele diferitelor naţiuni –
cu excepţia Australiei – nu reuşiseră nici măcar să-şi asigure echiparea personalului cu arme
de descurajare a mulţimilor. Cele mai obişnuite arme erau bâtele făcute din cadre de metal
folosite la construcţii şi chiar şi săbiile vechi din muzee fuseseră acum scoase de la naftalină.
În acele zile întunecate, nenumăraţi oameni se trezeau dimineaţa şi nu le venea să creadă
că aceasta le era realitatea. După o jumătate de an, societatea umană regresase atât de mult
încât ajunsese deja cu un picior în Evul Mediu.
Singurul lucru care mai stătea în calea colapsului total, pentru indivizi şi pentru societate
în întregul ei, era apropierea celei de-a Doua Flote Trisolariene. De acum, flota traversase
Centura Kuiper. În nopţile cu cer senin, puteai uneori să vezi cu ochiul liber flăcările navelor
care decelerau. De acele 415 lumini palide depindea acum speranţa întregii umanităţi. Toţi îşi
aminteau de promisiunea lui Sophon şi visau că sosirea flotei va aduce o viaţă confortabilă şi
liniştită pentru toţi cei de pe continent. Un demon al trecutului se transformase într-un înger
salvator şi singurul lor sprijin spiritual. Oamenii se rugau pentru noul lor început.
Pe măsură ce continua procesul de relocare, peste oraşele de pe celelalte continente din
afara Australiei cădea treptat întunericul, transformându-le în carcase goale şi tăcute. Erau ca
nişte restaurante luxoase care-şi stingeau luminile după plecarea ultimului client.
La nouă luni după Marea Relocare, 3,4 miliarde de oameni locuiau deja în Australia.
Deoarece condiţiile de trai continuau să se deterioreze, procesul de relocare trebuise să fie
temporar întrerupt. Picăturile atacară din nou oraşe din afara Australiei şi Sophon îşi reînnoi
ameninţările: la expirarea perioadei de un an, avea să înceapă fără întârziere exterminarea
tuturor oamenilor aflaţi în afara rezervaţiilor. Australia semăna acum cu o veche căruţă de
închisoare aflată în drum spre un loc de unde nu avea să se mai întoarcă: cuşca aproape dădea
pe-afară din cauza captivilor aflaţi la bord, dar mai erau şapte sute de milioane care trebuiau
şi ei să fie urcaţi cumva.
Sophon medită puţin asupra problemelor pe care le punea continuarea imigraţiei şi
propuse o soluţie: Noua Zeelandă şi alte insule din vecinătate puteau fi folosite ca o zonă-
tampon. Sugestia ei funcţionă şi, în timpul următoarelor două luni şi jumătate, încă 630 de
milioane de noi refugiaţi fură mutaţi în Australia prin zona-tampon.
Şi, în final, cu trei zile înainte de expirarea termenului limită, ultimele trei milioane de
refugiaţi părăsiră Noua Zeelandă în bărci şi în avioane şi se îndreptară spre Australia.
Marea Relocare se încheiase.

În acest moment, Australia deţinea cea mai mare populaţie: 4,16 miliarde de oameni. În
afara Australiei se mai aflau opt milioane de oameni. Erau împărţiţi în trei părţi: un milion la
baza de pe Marte, cinci milioane în Forţa de Securitate a Terrei şi aproximativ două milioane
în Mişcarea de Rezistenţă a Terrei. Încă un număr mic de indivizi care nu putuseră fi relocaţi,
din diferite motive, erau împrăştiaţi pe planetă, dar nu se ştia exact câţi erau.
Sophon recrutase Forţele de Securitate ale Terrei (FST) pentru monitorizarea procesului de
relocare. Le promisese celor care se alăturaseră FST că nu vor trebui să migreze spre Australia
şi vor putea trăi liberi, la un moment dat, în teritoriile Terrei cucerite de Trisolaris.
Entuziasmaţi, mulţi se oferiseră voluntari şi, conform numărătorii finale, aplicaseră online
mai mult de un miliard de oameni. Dintre aceştia, douăzeci de milioane fuseseră chemaţi la
interviuri şi, în final, cinci milioane fuseseră acceptaţi în FST. Aceşti câţiva norocoşi
ignoraseră scuipăturile şi privirile pline de dispreţ pe care li le aruncaseră ceilalţi oameni –
ştiau că mulţi dintre cei care îi scuipau acum aplicaseră şi ei.
Unii comparaseră Forţele de Securitate ale Terrei cu Organizaţia Terra-Trisolaris din urmă
cu trei secole, dar cele două organizaţii erau esenţialmente diferite. OTT fusese formată de
războinici ai credinţei, în vreme ce recruţii FST doreau pur şi simplu să evite relocarea şi să
trăiască în confort.
FST erau împărţite în trei corpuri de armată: Asiatic, European şi Nord-American. Acestea
moşteneau toate echipamentele militare pe care armatele naţionale fuseseră obligate să le
părăsească în timpul relocării. La începutul procesului, FST se comportaseră cu oarecare
reţinere, urmând doar ordinele lui Sophon pentru supravegherea progresului migraţiei din
diferitele ţări şi pentru protejarea infrastructurii de bază a oraşelor şi a regiunilor împotriva
jafului şi a sabotajelor. Dar, pe măsură ce dificultăţile din Australia se înmulţeau, ritmul în
care se făcea relocarea nu o mai satisfăcea pe Sophon. Din cauza cererilor şi a ameninţărilor ei
constante, FST îşi ieşiseră din minţi şi recurseseră la violenţa la scară largă pentru aplicarea
relocării. În această perioadă, FST omorâseră aproape un milion de oameni. În cele din urmă,
după ce expirase termenul pentru relocare, Sophon dăduse ordinul de exterminare a tuturor
oamenilor rămaşi în afara rezervaţiilor. Acum, cei din FST se transformaseră în demoni. În
maşinile lor zburătoare şi înarmaţi cu puşti cu laser pentru lunetişti, pluteau deasupra
oraşelor pustii şi a câmpurilor, ca nişte şoimi, şi coborau să ucidă pe oricine vedeau.
Spre deosebire de ei, Mişcarea de Rezistenţă a Terrei reprezenta tot ce avea umanitatea mai
bun, oameni şlefuiţi în urma acestui măcel dezastruos. Această mişcare consta din atâtea
ramuri locale independente, încât nu putea fi verificat numărul lor exact. În total, se estima
că participau între un milion şi jumătate şi două milioane de oameni. Ascunşi în munţii
îndepărtaţi şi în tunelurile adânci de sub oraşe, aceştia purtau un război de gherilă împotriva
FST şi-şi aşteptau şansa de a lupta în războiul final împotriva invadatorilor trisolarieni. În
comparaţie cu toate celelalte mişcări de rezistenţă din istoria umanităţii, Mişcarea de
Rezistenţă a Terrei făcuse, fără îndoială, cel mai mare sacrificiu. Deoarece Sophon şi
picăturile asistau FST, fiecare misiune a Mişcării de Rezistenţă friza sinuciderea. În plus,
condiţiile în care luptau îi împiedicau să-şi unească forţele, ceea ce le permitea FST să-i
elimine pe rând, celulă cu celulă.
Componenţa umană a Mişcării de Rezistenţă a Terrei era complexă şi includea oameni din
toate straturile societăţii. O mare parte dintre ei erau oameni din Era Comună. Toţi ceilalţi
şase candidaţi pentru poziţia de Purtător de Sabie erau comandanţi ai rezistenţei. La sfârşitul
perioadei de relocare, trei dintre ei muriseră deja în luptă: doar Bi Yunfeng, inginerul pentru
acceleratorul de particule, fizicianul Cao Bing şi Ivan Antonov, fostul vice-amiral rus mai
rămăseseră în viaţă.
Fiecare membru al Rezistenţei înţelegea că erau angajaţi într-un război fără speranţă.
Momentul sosirii celei de-a Doua Flote Trisolariene avea să marcheze completa lor anihilare.
Înfometaţi şi zdrenţăroşi, ascunzându-se în peşterile din munţi şi în canalizările oraşelor,
aceşti războinici se luptau pentru ultima fărâmă de demnitate a rasei umane. Existenţa lor
reprezenta singurul punct luminos din toată această perioadă, cea mai neagră a istoriei
umanităţii.

În zori, Cheng Xin fu trezită de un şir de bubuituri prelungi. Nu dormise bine în timpul
nopţii, din cauza zgomotului constant al noilor refugiaţi. Dar îşi dădu seama că se terminase
sezonul furtunilor cu fulgere şi, după ce bubuiturile încetară, afară se lăsă liniştea. Se înfioră,
se dădu jos din pat, îşi aruncă hainele pe ea şi ieşi. Aproape că se împiedică de trupul adormit
al lui Fraisse de la uşă. Acesta o privi cu ochi adormiţi şi pe urmă se sprijini la loc de cadrul
uşii pentru a-şi continua somnul.
Afară abia se luminase. De jur împrejur, mulţi oameni stăteau în picioare privind
îngrijoraţi spre răsărit şi bombănind între ei. Cheng Xin urmă direcţia privirii lor şi văzu o
coloană groasă de fum negru la orizont, de parcă zorile palide ar fi fost sfâşiate.
Cheng Xin reuşi în cele din urmă să afle de la alţii că, în urmă cu o oră, FST începuseră o
serie de raiduri aeriene în Australia. Ţintele lor principale păreau să fie sistemele electrice,
porturile şi echipamentele de transport în masă. Coloana de fum venea dinspre o uzină de
energie nucleară de fuziune aflată la cinci kilometri depărtare. Oamenii priveau în sus cu
teamă şi văzură cinci urme albe de condensare care se întindeau peste cerul albastru-
întunecat: bombele FST.
Cheng Xin se întoarse în casă. AA se trezise şi ea, şi dăduse drumul la televizor. Dar Cheng
Xin nu se uită – nu avea nevoie de mai multe informaţii. Trecuse deja un an de când se ruga în
permanenţă ca acest moment să nu vină niciodată. Nervii ei deveniseră extrem de sensibili şi
cel mai mic indiciu o conducea la concluzia corectă. Şi, chiar din clipa în care fusese trezită de
bubuituri, ştiuse ce se întâmplase.
Wade avusese dreptate din nou.
Cheng Xin îşi dădu seama că era pregătită pentru acest moment. Fără să stea pe gânduri,
ştiu ce avea de făcut. Îi spuse lui AA că trebuie să meargă la guvernul oraşului şi luă o bicicletă
– cel mai potrivit mijloc de transport din zonele de relocare.
Îşi luă şi nişte hrană şi apă, ştiind că era foarte probabil să nu-şi poată îndeplini sarcina şi
că, în acest caz, urma să aibă un drum lung de făcut.
Străbătu străzile aglomerate, îndreptându-se spre primăria oraşului. Diferitele naţiuni îşi
transplantaseră propriile sisteme administrative în zonele de relocare, iar zona lui Cheng Xin
era compusă din oameni mutaţi dintr-un oraş de mărime mijlocie din China vestică. Primăria
se afla într-un cort mare aflat la trei kilometri distanţă, al cărui vârf alb îl vedea deja.
 În ultimele două săptămâni ale asaltului final de relocare, un număr uriaş de refugiaţi
inundase Australia. Nu mai aveau timp să-i distribuie în zonele care corespundeau originilor
lor, aşa că erau îngrămădiţi oriunde se găsea puţin loc. Prin urmare, zona lui Cheng Xin era
plină de oameni din alte oraşe, regiuni, provincii şi chiar de oameni care nu erau chinezi. Cele
şapte sute de milioane de refugiaţi aruncaţi în Australia în timpul ultimelor două luni făceau
ca zonele de relocare, deja pline până la refuz, să devină şi mai insuportabile.
Pe ambele părţi ale drumului erau, peste tot, grămezi de lucruri personale. Nou veniţii nu
aveau unde să locuiască şi dormeau sub cerul liber. Exploziile de mai înainte îi treziseră şi
acum priveau în direcţia coloanei de fum. Lumina zorilor arunca o strălucire albastră, stinsă,
peste toate, făcând chipurile să pară şi mai palide. Din nou, Cheng Xin avu senzaţia stranie că
priveşte de sus o colonie de furnici. În timp ce se grăbea să treacă printre chipurile palide,
subconştientul ei se îngrozea la gândul că Soarele nu va mai răsări.
O cuprinse un val de greaţă şi de slăbiciune. Strânse de frâne, se opri pe marginea
drumului şi vomă, ceea ce o făcu să lăcrimeze. Vomă până când i se calmă stomacul. Auzi un
copilaş plângând prin apropiere şi, privind în sus, văzu o mamă acoperită de zdrenţe care-şi
strângea copilul la piept. Cu ochii duşi, cu părul nepieptănat, nu se mişca în timp ce copilul se
agăţa de ea, ci continua să privească fără expresie spre est. Zorile îi iluminară ochii care trădau
doar disperare şi apatie.
Cheng Xin se gândi la o altă mamă, frumuşică, sănătoasă şi plină de viaţă, care-i întinsese
copilul în faţa clădirii ONU… Unde or fi acum, ea şi copilul ei?
Ajunsă mai aproape de cortul care adăpostea guvernul oraşului, Cheng Xin fu obligată să se
dea jos de pe bicicletă şi să se strecoare prin mulţimea compactă. Locul acesta era mereu
aglomerat, dar acum se adunaseră şi mai mulţi oameni, să vadă ce se întâmplase. Ca să i se
permită să intre, Cheng Xin trebui să explice cine era întregului şir de paznici care păzeau
intrarea. Ofiţerul nu o cunoştea şi trebui să-i scaneze cardul de identitate. După ce-i confirmă
identitatea, privirea pe care i-o aruncă lui Cheng Xin i se înfipse acesteia în memorie.
De ce te-om fi ales atunci?
Interiorul cortului guvernului îi aminti de era hiperinformatică. Numeroase ferestre
holografice pluteau prin spaţiul vast, oprindu-se deasupra diferiţilor oficiali şi funcţionari.
Mulţi dintre ei stătuseră treji toată noaptea şi arătau epuizaţi, dar erau încă foarte ocupaţi. Un
mare număr de departamente fuseseră înghesuite acolo şi-şi disputau spaţiul între ele,
amintindu-i lui Cheng Xin de ringul Bursei de valori de pe Wall Street, din Era Comună.
Lucrătorii tastau sau scriau în cadrul ferestrelor ce pluteau în faţa lor şi apoi acestea pluteau
automat până la următorul funcţionar. Aceste ferestre lucitoare erau ca nişte spirite dintr-o
epocă ce tocmai se sfârşise şi acesta era ultimul lor loc de adunare.
Într-un birou miniatural format din partiţii complicate, Cheng Xin îl văzu pe primar. Era
foarte tânăr şi chipul său frumos şi feminizat arăta la fel de epuizat ca al celorlalţi. Părea şi
puţin confuz şi picat de pe altă lume, de parcă sarcina care i se pusese în spinare ar fi depăşit
competenţa generaţiei lui fragile. O fereastră de informaţii foarte mare apăru pe unul dintre
pereţi, arătând o imagine a unui oraş. Majoritatea clădirilor din fereastră păreau vechi şi
tradiţionale şi nu aveau decât trei clădiri-copaci risipite printre ele – era cu siguranţă un oraş
de mărime medie. Ea observă că imaginea nu era statică: maşini zburătoare traversau aerul
din când în când şi părea să fie şi acolo dimineaţă. Cheng Xin îşi dădu seama că ecranul
simula o imagine văzută printr-o fereastră de birou, aşa că probabil acesta era locul unde
trăise şi muncise primarul înainte de Marea Relocare.
O privi pe Cheng Xin şi ochii lui părură şi ei să-i spună De ce te-om fi ales atunci? rămase
totuşi politicos şi o întrebă cum o poate ajuta.
— Trebuie s-o contactez pe Sophon, spuse ea.
Primarul dădu din cap, dar cererea ei neaşteptată îi risipise puţin din epuizare.
 — Nu e posibil. În primul rând, biroul acesta este la un nivel inferior şi nu putem stabili un
contact direct cu ea. Nici guvernul provincial nu are o asemenea autoritate. Nimeni nu ştie
unde naiba se află acum. De asemenea, comunicarea cu restul lumii este extrem de dificilă
acum. Tocmai s-a întrerupt sistemul de comunicaţii cu guvernul provincial şi suntem pe cale
să rămânem şi fără curent aici.
— Puteţi să mă trimiteţi la Canberra?
— Nu vă pot da un avion, dar vă pot repartiza un vehicul terestru. Totuşi, în acest caz s-ar
putea să vă treziţi că avansaţi şi mai încet decât dacă aţi merge pe jos. Domnişoară Cheng, vă
rog ferm să staţi la adăpost. E haos peste tot acum şi e foarte periculos. Oraşele sunt
bombardate – nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar aici este relativ linişte.
De vreme ce nu exista niciun sistem de energie fără fir, maşinile zburătoare nu puteau fi
folosite în zonele de relocare. Erau disponibile doar avioanele cu alimentare proprie şi
vehiculele terestre, numai că drumurile deveniseră impracticabile.

Imediat ce Cheng Xin ieşi de la guvernul oraşului, auzi încă o explozie. O nouă coloană de
fum se ridică dintr-o altă direcţie, iar mulţimea, care fusese doar neliniştită, deveni cu
adevărat agitată. Îşi croi drum prin mulţime cu greu şi-şi găsi bicicleta. Avea de mers mai
mult de cincizeci de kilometri pentru a ajunge la guvernul provincial, de unde să încerce s-o
contacteze pe Sophon. Dacă nu funcţiona, va încerca să ajungă la Canberra.
Nu avea să renunţe, orice s-ar fi întâmplat.
Mulţimea se linişti atunci când, deasupra guvernului oraşului, apăru o fereastră de
informaţii imensă, aproape tot atât de mare cum era cortul însuşi. Acest mijloc de informare
era folosit când guvernul avea nevoie să transmită ştiri extrem de importante. Deoarece
tensiunea curentului electric nu era stabilă, fereastra clipea, dar, pe fundalul pal al zorilor,
arăta imaginile cu claritate.
În fereastră era clădirea Parlamentului din Canberra. Deşi fusese terminată în anul 1988,
oamenii încă o numeau „Noua” Casă a Parlamentului. Din depărtare, clădirea părea un
buncăr care ieşea dintr-un deal şi care, în vârf, avea probabil cel mai înalt catarg din lume.
Catargul, de mai mult de optzeci de metri înălţime, era ridicat şi mai sus de cele patru grinzi
de oţel uriaşe care-l susţineau. Erau menite să simbolizeze stabilitatea, dar acum semănau cu
cadrul unui cort uriaş. Pe clădire flutura steagul ONU: aici îşi mutase ONU sediul după
răzmeriţele din Sydney.
Cheng Xin simţi cum un pumn uriaş îi strânge inima. Ştia că sosise Ziua Judecăţii de Apoi.
Imaginea se schimbă şi trecu în interiorul Camerei Reprezentanţilor, plină cu toţi liderii
Internaţionalei Terrei şi ai Internaţionalei Flotei. Sophon solicitase o sesiune de urgenţă a
Adunării Generale a ONU.
Sophon stătea la tribună, tot în acea uniformă de camuflaj şi cu eşarfa neagră, dar fără
katană. Pe chipul ei nu se vedea nicio urmă a cruzimii fermecătoare cu care se obişnuiseră cu
toţii în ultimul an. În schimb, părea acum că radiază de frumuseţe. Se înclină în faţa liderilor
umanităţii ce se adunaseră acolo şi Cheng Xin o văzu din nou pe gazda amabilă care
pregăteşte ritualul ceaiului şi pe care o cunoscuse cu doi ani în urmă.
— Marea Relocare s-a încheiat! spuse Sophon şi se înclină din nou. Vă mulţumesc! Vă sunt
recunoscătoare tuturor. Este o realizare formidabilă, comparabilă cu ieşirea din Africa a
strămoşilor dumneavoastră cu zeci de mii de ani în urmă. A început o nouă eră pentru cele
două civilizaţii ale noastre!
Toţi cei din Camera Reprezentanţilor îşi întoarseră capul cu nelinişte, fiindcă afară exploda
ceva. Cele patru grinzi de iluminare ce atârnau din tavan se legănară şi toate umbrele lor
odată cu ele, de parcă clădirea stătea să se prăbuşească. Dar Sophon continuă:
— Înainte ca magnifica Flotă Trisolariană să vă aducă o nouă viaţă fericită, va trebui cu toţii
să înduraţi o perioadă dificilă care va dura trei luni. Sper că umanitatea se va descurca tot atât
de bine cum a făcut-o la Marea Relocare. Proclam acum completa despărţire a Rezervaţiei
Australiene de restul lumii. Şapte sonde spaţiale de mare interacţiune şi Forţele de Securitate
ale Terrei vor pune în aplicare o blocadă absolută. Oricine va încerca să plece din Australia va
fi considerat drept invadator al Trisolaris şi va fi exterminat fără milă! Ineficientizarea Terrei
trebuie să continue. În timpul următoarelor trei luni, rezervaţia trebuie menţinută într-o
stare a agriculturii de subzistenţă. Folosirea oricărei tehnologii moderne, inclusiv a
electricităţii, este strict interzisă. Aşa cum pot vedea toţi cei prezenţi, Forţele de Securitate ale
Terrei se află în plin proces de eliminare sistematică a tuturor echipamentelor generatoare de
electricitate din Australia.
Oamenii din jurul lui Cheng Xin se priviră unii pe alţii neîncrezători, sperând că altcineva
ar putea explica vorbele lui Sophon.
— Acesta este genocid! spuse cineva din Camera Reprezentanţilor. Umbrele continuau să
se legene, ca nişte cadavre care atârnau din ştreanguri.
Da, era vorba despre genocid.
Perspectiva ţinerii în viaţă a 4,2 miliarde de oameni în Australia era dificilă, dar nu de
neimaginat. Chiar şi după Marea Relocare, densitatea populaţiei era de doar cincizeci de
oameni pe kilometru pătrat, mai mică decât densitatea populaţiei din Japonia perioadei de
prerelocare.
Numai că planul avusese ca premisă existenţa fabricilor agricole extrem de eficiente. În
timpul procesului de relocare, nenumărate fabrici agricole fuseseră relocate în Australia şi
multe dintre ele fuseseră reasamblate şi puse în funcţiune. În aceste fabrici, recoltele
modificate genetic creşteau cu multe ordine de mărime mai bogate faţă de recoltele
tradiţionale, dar iluminarea naturală era insuficientă pentru a crea energia necesară unei
asemenea creşteri, aşa că trebuia folosită iluminarea artificială ultra-strălucitoare. Aceasta
necesita cantităţi uriaşe de electricitate.
Fără electricitate, recoltele din rezervoarele de creştere ale fabricilor, ce depindeau pentru
fotosinteză de razele X sau ultraviolete, s-ar fi veştejit în doar câteva zile.
Rezerva de hrană existentă era suficientă pentru menţinerea în viaţă a 4,2 miliarde de
oameni doar pentru o lună.
— Nu înţeleg reacţia dumneavoastră, spuse Sophon spre bărbatul care urlase genocid.
Confuzia ei părea reală.
— Păi, cum rămâne cu hrana? De unde vom avea hrană? ţipă altcineva. Nu le mai era frică
de Sophon. Tot ce le mai rămăsese era disperarea.
Sophon măsură sala cu privirea, privindu-i pe toţi cei prezenţi:
— Hrană? Dar uitaţi-vă cu toţii în jur: sunteţi înconjuraţi de hrană, de hrană vie.
Tonul ei era senin, de parcă i-ar fi reamintit umanităţii de un depozit de hrană de care
uitase.
Nimeni nu mai spuse nimic. Procesul de anihilare, demult planificat, ajunsese la pasul
final. Era prea târziu pentru cuvinte.
Sophon continuă:
— Lupta pentru supravieţuire care va urma va elimina cea mai mare parte din umanitate.
Peste trei luni, când va sosi flota, vor mai fi aproximativ treizeci până la cincizeci de milioane
de oameni rămaşi pe acest continent. Aceşti învingători finali vor începe o viaţă liberă şi
civilizată în rezervaţie. Focul civilizaţiei Terrei nu se va stinge, ci va continua într-o formă
redusă, ca o flacără eternă pe un mormânt.
Camera Reprezentanţilor din Australia imita sistemul Casei Comunelor din Anglia.
Scaunele înalte ale galeriilor publicului se aflau pe laturi, iar băncile pentru Membrii
Parlamentului – unde erau acum liderii lumii – se aflau la parter, în mijloc. Cei care stăteau
acum acolo se simţiră de parcă se aflau deja în mormântul care urma să fie umplut.
— Simpla existenţă este deja rezultatul unui noroc extraordinar. Aşa a fost pe Terra în
trecut şi aşa a fost mereu cazul în acest Univers plin de cruzime. Dar, la un moment dat,
umanitatea a început să creadă cu tărie că are dreptul la viaţă şi să considere viaţa un lucru de
la sine înţeles. Aceasta este raţiunea fundamentală a înfrângerii voastre. Flamura evoluţiei va
fi ridicată din nou deasupra acestei lumi şi acum vă veţi lupta pentru supravieţuire. Sper că
toţi cei prezenţi se vor număra, la sfârşit, printre cei cincizeci de milioane de supravieţuitori.
Sper că vă veţi mânca hrana şi că nu veţi fi mâncaţi de hrana voastră.
— Ahhhhh, urlă o femeie din mulţime de lângă Cheng Xin, sfâşiind liniştea ca un cuţit bine
ascuţit.
Dar, imediat, un „Sssst!” mortal îi înghiţi strigătul.
Cheng Xin simţi că cerul şi pământul vuiesc în jurul ei. Nici măcar nu-şi dăduse seama că
se prăbuşise la pământ. Nu mai vedea decât cerul, care împingea vârful cortului guvernului şi
fereastra holografică, umplându-i tot câmpul vizual, apoi cum pământul îi atinge spatele, de
parcă s-ar fi ridicat în spatele ei. Cerul din zori păru un ocean tulbure, iar norii trandafirii,
iluminaţi de soarele care răsărea, pluteau peste el ca nişte pete însângerate. Apoi, în câmpul ei
vizual apăru o pată neagră, împrăştiindu-se iute, ca o hârtie care se aprinde de la lumânarea
de sub ea, până când umbrele noroioase acoperiră totul.
Îşi reveni iute în simţiri. Mâinile ei găsiră solul – nisip moale – şi, sprijinindu-se, se ridică
în capul oaselor. Îşi prinse braţul stâng cu mâna dreaptă pentru a se asigura că e OK. Dar
lumea dispăruse. Totul era scufundat în întunecime. Cheng Xin deschise ochii larg, dar nu
văzu nimic altceva decât tot întuneric. Orbise.
Zgomotele o asaltară. Nu putea spune ce era real şi ce era doar o iluzie: paşii ca o maree,
ţipetele, plânsetele şi strigătele ciudate, neclare ca o rafală de vânt peste o pădure uscată.
Cineva se ciocni de ea în fugă, trântind-o la pământ. Se chinui să se ridice din nou în capul
oaselor. Întuneric, înaintea ochilor ei mai era doar întuneric, gros ca smoala. Se întoarse spre
direcţia despre care credea că ar fi estul, dar nici măcar în mintea ei nu putea să vadă răsăritul
de soare. În schimb, acolo se ridica o roată întunecată uriaşă care împrăştia peste lume lumină
neagră.
În obscuritatea asta fără de sfârşit, i se păru că vede o pereche de ochi. Ochii negri se topiră
în negură, dar le putea simţi prezenţa, le putea simţi privirea. Erau oare ochii lui Yun
Tianming? Se prăbuşise într-un abis unde ar fi trebuit să-l întâlnească. Îl auzea pe Tianming
strigând-o. Încercase să-şi alunge din minte vocea halucinatorie, dar aceasta persista. În cele
din urmă, se convinse că vocea venea din realitate, fiindcă era o voce masculină feminizată,
care nu putea fi decât din această epocă.
— Dumneavoastră sunteţi dr. Cheng Xin?
Încuviinţă. Sau mai degrabă simţi că dă din cap a încuviinţare. Corpul ei părea să fi devenit
autonom.
— Ce vi s-a întâmplat la ochi? Nu puteţi vedea?
— Cine sunteţi?
— Sunt comandantul unei echipe speciale a Forţelor de Securitate ale Terrei. Sophon ne-a
trimis să vă extragem din Australia.
— Unde mă duceţi?
— Oriunde doriţi. O să aibă ea grijă de dumneavoastră. Sigur, a spus că trebuie să fiţi de
acord să plecaţi.
Cheng Xin mai auzi un sunet. Crezuse la început că e o altă halucinaţie: vâjâitul unui
elicopter. Deşi umanitatea învăţase tehnologia antigravitaţie, aceasta consuma prea multă
energie pentru utilizarea ei în mod curent. Majoritatea aparatelor de zbor se bazau încă pe
propulsoarele tradiţionale. Simţi pale de vânt, dovada că în apropiere zbura un elicopter.
 — Pot să vorbesc cu Sophon?
I se puse în mână un obiect – un telefon mobil. Îl puse la ureche şi auzi vocea lui Sophon.
— Salut, Purtătorule de Sabie.
— Te-am căutat.
— De ce? Te mai consideri încă mântuitoarea lumii?
Cheng Xin dădu încet din cap.
— Nu. Nu m-am gândit niciodată la mine în felul acesta. Vreau doar să salvez doi oameni.
Te rog?
— Care doi oameni?
— AA şi Fraisse.
— Aah, prietena ta cea vorbăreaţă şi bătrânul aborigen? Şi numai pentru asta m-ai căutat?
Cheng Xin fu surprinsă. Sophon se întâlnise cu AA, dar cum de ştia cine era Fraisse?
— Da. Spune-le oamenilor pe care i-ai trimis să-i ia şi pe ei din Australia, ca să poată trăi
liberi.
— Asta e foarte uşor. Dar tu ce faci?
— Nu trebuie să-ţi faci griji din cauza mea.
— Nu vezi ce se întâmplă?
— Nu pot. Nu văd nimic.
— Vrei să spui că ai orbit? Nu ai mâncat cum trebuie?
Cheng Xin, AA şi Fraisse primiseră mereu raţii corespunzătoare timp de un an de zile, iar
casa lui Fraisse nu fusese rechiziţionată de guvern. Şi, brusc, de când AA şi cu ea se mutaseră
acolo, nu le mai hărţuia nimeni. Cheng Xin crezuse mereu că asta se întâmpla datorită
protecţiei guvernului local, dar acum îşi dădu seama că Sophon o păzise în tot acest timp.
Cheng Xin înţelegea că, de fapt, un grup de extratereştri o controla pe Sophon de la patru
ani-lumină depărtare, dar şi ea, ca şi majoritatea oamenilor, o considera pe Sophon un
individ, o femeie. Şi această femeie, care tocmai se pregătea să distrugă 4,2 miliarde de
oameni, era preocupată de bunăstarea ei.
— Dacă rămâi aici, vei fi mâncată de ceilalţi.
— Ştiu, spuse calm Cheng Xin.
Ăsta chiar era un oftat?
— Foarte bine. Un sophon va rămâne lângă tine. Dacă te răzgândeşti sau ai nevoie de
ajutor, vorbeşte pur şi simplu. O să te aud.
Cheng Xin nu spuse nimic. Nici măcar mulţumesc.
Cineva o apucă de braţ – era comandantul de la Forţele de Securitate ale Terrei:
— Mi s-a ordonat să-i scot pe cei doi. Este bine să plecaţi odată cu noi, dr. Cheng. Locul
acesta se va transforma imediat în iadul pe pământ.
— Ştiţi unde se află? întrebă Cheng Xin dând din cap. Bine. Vă rog să mergeţi. Vă
mulţumesc.
Aşteptă să audă elicopterul. Orbirea părea s-o facă foarte atentă, de parcă ar fi avut acum
un al treilea ochi. Auzi elicopterul decolând şi aterizând la aproximativ doi kilometri
depărtare. Câteva minute mai târziu, se ridică în aer din nou şi se îndepărtă încet-încet.
Cheng Xin îşi închise ochii, satisfăcută. Fie că-i păstra deschişi sau nu, era numai
întuneric. În cele din urmă, inima ei rănită îşi găsise puţină linişte, scăldată într-o baltă de
sânge. Umbrele impenetrabile deveniseră acum, pentru ea, un fel de protecţie. Dincolo de
întuneric se afla şi mai multă teroare. Ceea ce se manifesta acolo făcea răceala însăşi să
tremure, făcea până şi întunericul să se poticnească.
Nebunia din jurul ei se intensifică: sunete de alergare, ciocniri, arme care trăgeau,
blesteme, urlete, moarte, plânsete… Au început deja să mănânce oameni? Nu ar trebui să se
întâmple aşa de repede. Cheng Xin credea că, şi după aproximativ o lună, când nu avea să mai
fie hrană, cei mai mulţi tot ar fi refuzat să mănânce alţi oameni.
De aceea vor muri majoritatea oamenilor.
Nu conta dacă cei cincizeci de milioane care supravieţuiau vor fi consideraţi în continuare
oameni sau vor deveni cu totul altceva. Conceptul de „umanitate” avea să dispară.
O singură frază va rezuma toată istoria umană: am ieşit din Africa, am păşit pe pământ
şaptezeci de mii de ani şi am intrat în Australia.
În Australia, umanitatea se întorcea la originea ei. Dar nu avea să mai urmeze nicio
călătorie. Acesta era sfârşitul.
Un copilaş plângea prin apropiere. Cheng Xin dorea să strângă în braţe acea viaţă nouă. Îşi
aminti de copilaşul pe care-l ţinuse în braţe în faţa clădirii ONU: moale, cald, cu un zâmbet
atât de dulce. Instinctul matern îi frânse inima lui Cheng Xin. Îi era teamă că acestui copilaş o
să-i fie foame.
 ULTIMELE ZECE MINUTE ALE EREI DESCURAJĂRII, ANUL 62. 28
NOIEMBRIE, ORELE 16:17:34 – 16:27:58 GRAVITAŢIA ŞI SPAŢIUL
ALBASTRU, SPAŢIUL INTERGALACTIC
Când sirenele anunţară atacul picăturilor, doar un bărbat de la bordul Gravitaţiei răsuflase
uşurat: James Hunter, cel mai vârstnic din echipaj. Avea şaptezeci şi opt de ani şi toată lumea
îi spunea Bătrânul Hunter.
Cu o jumătate de secol în urmă, la Comandamentul Flotei de pe orbita lui Jupiter, un
Hunter în vârstă de douăzeci şi şapte de ani îşi primise misiunea de la Şeful Statului Major.
— Vei fi controlorul culinar de la bordul Gravitaţiei.
Această denumire de post era doar un nume pretenţios pentru funcţia de bucătar al navei.
Dar, de vreme ce programarea AI se ocupa de mai tot procesul de gătire de pe navă,
controlorul culinar era responsabil doar pentru funcţionarea sistemului. Şi asta însemna, în
cea mai mare parte, stabilirea meniului pentru fiecare masă şi alegerea ingredientelor. Cei
mai mulţi controlori culinari erau subofiţeri, dar Hunter tocmai fusese promovat la rangul de
căpitan. De fapt, era cel mai tânăr căpitan din flotă. Dar Hunter nu fusese surprins. Ştia ce
avea de făcut, de fapt.
— Adevărata ta misiune este să păzeşti transmiţătorul cu undă gravitaţională. În cazul
când ofiţerii superiori de la bordul Gravitaţiei pierd controlul asupra navei, trebuie să distrugi
transmiţătorul. În situaţii neaşteptate, poţi folosi orice mijloc pe care-l consideri necesar
pentru îndeplinirea scopului tău.
Sistemul de comunicaţii cu undă gravitaţională includea antena şi declanşatorul. Antena
era carena navei, imposibil de distrus, dar dezactivarea declanşatorului era suficientă pentru
oprirea transmisiei. Date fiind materialele disponibile pe Gravitaţia şi pe Spaţiul Albastru,
asamblarea unui nou declanşator ar fi fost imposibilă.
Hunter ştia că oameni ca el activaseră pe submarine nucleare încă din vechime. Pe atunci,
în flotele de submarine cu rachete balistice ale Uniunii Sovietice şi ale NATO, existau
marinari şi subofiţeri care aveau posturi umile şi care aveau asemenea misiuni. Dacă cineva
ajungea să ia controlul unui submarin şi al rachetelor de la bord, aceşti oameni îşi făceau
apariţia brusc şi luau măsuri drastice pentru a stopa astfel de comploturi.
— Trebuie să fii atent la orice se întâmplă pe navă. Misiunea ta îţi cere să monitorizezi
situaţia din fiecare tur de gardă. Aşa că nu poţi hiberna.
— Nu ştiu dacă voi putea trăi până la o sută de ani.
— Trebuie să trăieşti până la vârsta de optzeci de ani. Până atunci, şirul vibratoriu de
materie degenerată de pe navă va fi atins înjumătăţirea, sistemul de transmisie cu undă
gravitaţională al Gravitaţiei va fi eşuat şi tu îţi vei fi încheiat misiunea. Aşa că trebuie doar să
nu intri în hibernare la ducere, dar te vei putea întoarce dormind. Cu toate acestea, misiunea
presupune în esenţă să-i dedici restul vieţii tale. Ai dreptul să refuzi.
— Accept.
Şeful Statului Major îi puse o întrebare cu care comandanţii din erele trecute nu şi-ar fi
bătut capul:
— De ce?
— În timpul Bătăliei de Apoi, eram analist de informaţii la AIS, la bordul lui Newton.
Înainte ca picătura să-mi distrugă nava, am scăpat într-o capsulă de salvare. Deşi era cel mai
mic tip de capsulă de salvare, era capabilă să transporte cinci persoane. În acel moment, mai
mulţi colegi de echipaj se îndreptau spre mine, iar eu eram singur în capsulă. Însă i-am activat
pornirea…
— Ştiu despre asta. Rezultatele Curţii marţiale sunt cât se poate de clare. Nu ai făcut nimic
greşit. La zece secunde de la lansarea capsulei tale de salvare, nava a explodat. Nu aveai timp
să aştepţi pe altcineva.
— Da. Dar… Simt că ar fi fost mai bine să fi rămas pe Newton.
— Înţeleg că greşelile noastre ne bântuie şi ne fac să simţim vina supravieţuitorului. Dar,
de data aceasta, ai şansa să salvezi milioane.
Cei doi rămaseră tăcuţi o vreme. Afară, în faţa ferestrei staţiei spaţiale, Marea Pată Roşie de
pe Jupiter se holba la ei ca un ochi gigantic.
— Înainte să-ţi explic detaliile sarcinii tale, vreau să înţelegi un lucru: Prima ta prioritate
este să împiedici căderea sistemului în mâini greşite… În cazul când nu poţi evalua cu
certitudine gradul de risc, ar trebui să greşeşti în direcţia distrugerii sistemului de transmisie
– chiar dacă se va dovedi că ai greşit. Când vei decide să acţionezi, să nu te temi de victimele
colaterale. Dacă e necesar, distrugerea întregii nave e acceptabilă.
Când Gravitaţia părăsise Terra, Hunter se afla în timpul primului tur de gardă. În timpul
acelor cinci ani, luase în mod regulat un anumit tip de pastile mici şi albastre. La sfârşitul
acelui tur de gardă, când era programat să intre în hibernare, un control medical dezvăluise că
avea o tulburare de coagulare cerebrovasculară care mai era denumită şi „boala non-
hibernării”. Pacienţii care sufereau de această afecţiune rară nu se simţeau rău în viaţa de zi cu
zi, dar nu puteau intra în hibernare, fiindcă procesul de trezire le-ar fi putut produce leziuni
masive ale creierului. Era singura afecţiune descoperită până atunci care nu permitea
suferindului să intre în hibernare. Atunci când diagnosticul se confirmase, toţi se uitaseră la
Hunter de parcă ar fi fost prezenţi la înmormântarea lui.
Aşa că, de-a lungul întregii călătorii, Hunter rămăsese „treaz”. De fiecare dată când cineva
ieşea din hibernare, vedea că el mai îmbătrânise. Le povestea tuturor celor proaspăt deşteptaţi
despre lucrurile interesante care se întâmplaseră în cei doisprezece ani care trecuseră de când
intraseră în hibernare. Umilul bucătar devenise cea mai iubită persoană de pe navă şi era
apreciat atât de ofiţeri, cât şi de militarii în termen. Încet-încet, devenise un simbol al lungii
călătorii a Gravitaţiei. Nimeni nu bănuia că acest om prietenos şi generos avea acelaşi grad ca
domnul căpitan şi nici că era şi singurul om, în afara căpitanului, care avea autoritatea şi
capacitatea de a distruge nava în eventualitatea unei crize.
În timpul primilor treizeci de ani ai călătoriei, Hunter avusese mai multe prietene. În
această chestiune avea un avantaj pe care alţii nu-l aveau: putea curta femei din diferite tururi
de gardă, una după alta. Dar, după câteva decenii, pe măsură ce Hunter devenise Bătrânul
Hunter, femeile încă tinere îl tratau doar ca pe un prieten care avea să le spună poveşti
interesante.
În toată această jumătate de secol, singura femeie pe care Bătrânul Hunter o iubise cu
adevărat fusese Reiko Akihara. Însă, în cea mai mare parte din acest timp, îi despărţiseră mai
mult de zece milioane de AU. Şi asta se întâmplase fiindcă sublocotenentul Akihara se afla la
bordul Spaţiului Albastru, unde fusese ofiţer cu navigaţia.
Vânătoarea navei Spaţiul Albastru fusese singura acţiune în care atât Terra, cât şi Trisolaris
împărtăşeau cu adevărat acelaşi scop, fiindcă această navă singuratică ce se îndrepta spre
spaţiul interplanetar reprezenta o ameninţare pentru ambele lumi. În timpul încercării Terrei
de a momi înapoi cu promisiuni cele două nave care supravieţuiseră bătăliilor întunecate,
Spaţiul Albastru aflase despre natura de Pădure Întunecată a universului. Dacă Spaţiul
Albastru ar fi stăpânit într-o zi capacitatea de a transmite în Univers, consecinţele ar fi fost
inimaginabile. Vânătoarea beneficia, din acest motiv, de cooperarea totală a Trisolaris. Înainte
de a intra în regiunea oarbă, sophonii furnizaseră Gravitaţiei imagini video continue ale
interiorului prăzii.
De-a lungul deceniilor, Hunter fusese promovat de la subofiţer clasa a doua la subofiţer
clasa întâi şi apoi, ca o promovare specială, devenise ofiţer brevetat. Începuse ca
sublocotenent şi fusese promovat până la gradul de locotenent. Dar nici măcar la sfârşit nu
primise niciodată autorizarea formală de a vedea transmisia în direct a sophonilor din
interiorul navei Spaţiul Albastru. Cu toate acestea, deţinea toate codurile uşilor secrete pentru
toate sistemele navei şi vizualiza frecvent, din propria sa cabină, o versiune de mărimea
palmei a transmisiei directe.
Văzuse că Spaţiul Albastru reprezenta un cu totul alt tip de societate decât cea a Gravitaţiei.
Era militaristă, totalitară şi guvernată de coduri stricte de disciplină. Îşi dedicau cu toţii
energia spirituală colectivităţii. Prima oară când o văzuse pe Reiko, era la doi ani după
începerea vânătorii. Fusese imediat fascinat de această frumoasă a Asiei de Est. Obişnuia s-o
urmărească ore întregi în fiecare zi şi uneori chiar se gândea că-i cunoştea viaţa mai bine
decât şi-o cunoştea pe a lui însuşi. Dar, un an mai târziu, Reiko intrase în hibernare şi se
trezise abia peste treizeci de ani. Era încă tânără, dar Hunter se apropia de şaizeci de ani.
În Ajunul Crăciunului, după o petrecere dezlănţuită, se întorsese în cabina sa şi pornise
transmisia directă de pe Spaţiul Albastru. Transmisia începuse cu diagrama structurii
complexe a navei. Tastă localizarea centrului de navigaţie şi imaginea se mări, înfăţişând-o pe
Reiko care era de serviciu. Privea o hartă stelară holografică pe care o linie roşu-aprins marca
ruta Spaţiului Albastru. În spatele ei era o linie albă care aproape că se confunda cu cea roşie,
indicând traseul urmat de Gravitaţie. Hunter observă că linia albă devia puţin de la cursul real
al Gravitaţiei. În acel moment, cele două nave se aflau încă la o distanţă de câteva mii de AU.
La o asemenea distanţă, era dificil să urmăreşti cu precizie o ţintă atât de mică cum era o
astronavă. Probabil că linia albă indica doar cea mai bună estimare a lor, deşi estimarea
distanţei dintre cele două nave era destul de precisă.
Hunter mări imaginea şi mai mult. Reiko se întoarse brusc spre el şi, cu un zâmbet care-i
prinse inima ca într-un cleşte, îi spuse:
— Crăciun fericit!
Hunter ştia că Reiko nu i se adresa lui, ci tuturor celor care-i vânau nava. Era conştientă că
era urmărită de sophoni, dar nu-şi putea vedea vânătorii. Oricum, asta fusese una dintre cele
mai fericite clipe din viaţa lui Hunter.
Pentru că echipajul de la bordul Spaţiului Albastru era numeros, turul de gardă al lui Reiko
nu dură mult. Un an mai târziu, intră din nou în hibernare. Hunter aştepta cu nerăbdare ziua
când urma s-o întâlnească pe Reiko faţă în faţă, atunci când Gravitaţia avea să ajungă din
urmă Spaţiul Albastru. Se întristă ştiind că va avea aproape optzeci de ani când se va întâmpla
acest lucru. Spera să poată să-i spună că o iubea şi apoi s-o urmărească cum era dusă la
tribunal.
Vreme de o jumătate de secol, Hunter îşi executase misiunea cu loialitate. Rămăsese atent
la orice situaţii neobişnuite de la bordul navei, pregătindu-şi în minte planuri de acţiune
pentru diferite tipuri de crize. Dar misiunea în sine nu-l ţinea într-o tensiune prea mare. Ştia
că exista o altă formă de garanţie, absolut fiabilă, care însoţea Gravitaţia. La fel ca mulţi alţii,
şi el urmărea adesea prin hublou picăturile care zburau în regim de croazieră la o oarecare
distanţă. Dar picăturile, în ochii lui, aveau şi alt sens. Dacă se întâmpla ceva neobişnuit pe
Gravitaţie şi, mai ales dacă erau semne de revoltă sau încercări ilegale de a prelua controlul
sistemului de transmisie cu undă gravitaţională, ştia că picăturile ar fi distrus nava sa. Se
puteau mişca mult mai iute decât el – o picătură putea accelera de la câteva mii de metri
depărtare ca să-şi atingă ţinta în nu mai mult de cinci secunde.
Acum, misiunea lui Hunter era aproape sfârşită. Şirul vibratoriu de materie degenerată din
miezul antenei de undă gravitaţională, cu diametrul de mai puţin de zece nanometri, dar care
acoperea întreaga lungime a carenei de o mie cinci sute de metri, aproape că se înjumătăţise.
În alte două luni, densitatea şirului avea să scadă sub pragul minim de transmisii cu undă
gravitaţională şi sistemul avea să eşueze complet. Gravitaţia avea să se transforme, dintr-o
staţie de transmisie care reprezenta o ameninţare pentru cele două lumi într-o astronavă
obişnuită, iar munca lui Hunter avea să se încheie. Şi, în acel moment, avea să-şi dezvăluie
adevărata identitate. Era curios dacă urma să fie admirat sau condamnat de către colegii de
echipaj. În orice caz, avea să termine cu pastilele acelea albastre şi tulburarea de coagulare
cerebrovasculară avea să dispară. Avea să intre în hibernare, să se trezească pe Terra, să-şi
trăiască restul zilelor într-o nouă eră. Dar va hiberna numai după ce o va vedea pe Reiko, ceea
ce se va întâmpla în curând.
Dar, după asta, sophonii orbiseră. În timpul călătoriei îşi imaginase sute de posibile crize şi
asta era una dintre cele mai urâte posibilităţi. Fiindcă pierderea sophonilor însemna că
picăturile şi Trisolaris nu mai ştiau tot ce se întâmpla la bordul Gravitaţiei. Dacă avea loc ceva
neaşteptat, picăturile nu puteau reacţiona la timp. Acest lucru făcea ca toată situaţia să fie
mult mai periculoasă şi Hunter simţi că responsabilitatea de pe umerii lui se înzecise, de
parcă s-ar fi aflat abia la începutul misiunii sale.
Acum, Hunter era şi mai atent la tot ce se întâmpla pe navă. Întregul echipaj al Gravitaţiei
fusese trezit din hibernare şi asta făcea monitorizarea mult mai dificilă. Dar Hunter era
singurul membru al echipajului pe care-l cunoşteau toţi, era popular şi avea o grămadă de
relaţii sociale. În plus, stilul lui relaxat şi funcţia insignifiantă făceau ca majoritatea să nu se
ferească în prezenţa lui. Soldaţii şi ofiţerii tineri, mai ales, îi spuneau lucruri pe care nu ar fi
avut curaj să le spună ofiţerilor superiori sau celor din corpul de psihiatri. Asta îi permitea lui
Hunter să aibă o imagine clară a situaţiei.
După ce sophonii orbiseră, prin toată nava începuseră să se întâmple lucruri ciudate: o
zonă ecologică din mijlocul navei fusese lovită de un micrometeorit; mai multe persoane
susţineau că văzuseră cum apar brusc orificii în pereţi, însoţite de dispariţia anumitor obiecte
care reapăreau mai târziu, neatinse…
Dar, dintre toate aceste ciudăţenii, cel mai mult îl impresionase ceea ce trăise comandantul
Devon, şeful Poliţiei Militare. Devon era unul dintre ofiţerii superiori de la bordul navei. În
mod normal, Hunter nu interacţiona prea mult cu ei. Dar, când văzuse că Devon îl vizitează
pe psihiatru – pe care majoritatea oamenilor de pe navă îl evitau –, devenise interesat. La o
sticlă de whisky vechi, reuşise să scoată de la el toată povestea ciudatei sale întâlniri.
Sigur că, lăsând la o parte lovitura micrometeoritului, cea mai rezonabilă explicaţie pentru
toate aceste întâmplări ciudate era faptul că echipajul suferea de halucinaţii. Pierderea
sophonilor ar fi putut declanşa, într-un mod necunoscut, un soi de tulburare mintală
colectivă, sau cel puţin aşa o explicau doctorul West şi corpul psihiatrilor. Misiunea lui
Hunter nu-i permitea să accepte această explicaţie cu uşurinţă; dar, dacă nu le puneai pe
seama halucinaţiilor sau a tulburării mintale colective, poveştile stranii spuse de echipaj
păreau imposibile. Totuşi, misiunea lui Hunter era să riposteze imposibilităţilor care
deveneau, nu se ştie cum, posibile.
În ciuda antenei masive, unitatea de control a transmiţătorului cu undă gravitaţională nu
ocupa mult spaţiu. Situat într-o cabină sferică de mici dimensiuni, la etravă, declanşatorul era
complet independent şi neconectat la celelalte părţi ale navei. Cabina sferică părea un seif
blindat. Nimeni de la bordul Gravitaţiei nu avea codurile de intrare, nici măcar căpitanul.
Doar Purtătorul de Sabie de pe Terra ar fi putut activa transmisia cu undă gravitaţională –
într-o asemenea situaţie, o rază de neutrini ar fi fost transmisă Gravitaţiei şi ar fi acţionat
transmiţătorul. În momentul acesta, unui asemenea semnal i-ar fi trebuit un an de zile să
ajungă de pe Terra.
Dar, dacă Gravitaţia era deturnată, măsurile de siguranţă din jurul cabinei sferice nu ar fi
rezistat prea mult timp.
Ceasul lui Hunter avea un buton special. Odată apăsat, acesta declanşa o bombă termică în
cabina sferică care ar fi vaporizat tot ce se afla în interior. Misiunea lui era foarte simplă:
indiferent despre ce criză ar fi fost vorba, imediat ce socotea că riscul este excesiv, depăşind un
anumit prag, urma să apese pe buton şi să distrugă declanşatorul, făcând inoperabil
transmiţătorul cu undă gravitaţională.
Într-un sens, Hunter era un fel de Anti-Purtător de Sabie.
Hunter nu se încredea în totalitate în butonul de pe ceasul lui şi în bomba termică din
cabină, pe care nu o văzuse niciodată. Pentru el, ideal ar fi fost să poată păzi exteriorul cabinei
de control zi şi noapte, dar asta ar fi atras desigur suspiciuni, iar cel mai mare avantaj pe care-l
avea era tocmai identitatea lui ascunsă. Cu toate acestea, îşi dorea să fie cât mai aproape de
cabina de control, aşa că încerca să viziteze în mod regulat observatorul astronomic care se
afla şi el tot la pupa. De vreme ce întregul echipaj ieşise din hibernare, Hunter avea asistenţi
care să aibă grijă de îndatoririle lui culinare, ceea ce-i oferea o grămadă de timp liber. Pe de
altă parte, de vreme ce doctorul Guan Yifan era singurul savant civil de la bord şi deci nu era
supus disciplinei militare, nimeni nu considera straniu faptul că Hunter îl vizita des pe Guan
pentru a împărţi cu el băutura pe care reuşise s-o obţină datorită funcţiei sale. Doctorul Guan,
la rândul său, se bucura să bea cu el şi-i ţinea lui Hunter discursuri despre „sindromul celor
trei şi trei sute de mii al universului”. Curând, Hunter începuse să-şi petreacă mai tot timpul
la observator, pe care doar un coridor scurt, de douăzeci de metri, îl separa de controlorul de
transmisie cu undă gravitaţională.
Hunter era pe drumul spre observator din nou, când trecu pe lângă Guan Yifan şi doctorul
West, care se îndreptau spre prova navei. Se hotărî să arunce o ocheadă în cabina de control.
Când mai avea doar zece metri, începură să urle sirenele, din cauza atacului picăturilor. Din
cauza gradului său mic, fereastra de informaţii din faţa sa afişa foarte puţine detalii, dar ştia că
picăturile erau, în acest moment, mult mai departe de navă decât fuseseră când zburau în
formaţie. Avea la dispoziţie doar zece până la douăzeci de secunde.
În timpul acestor momente finale, Bătrânul Hunter simţi uşurare şi bucurie. Orice s-ar fi
întâmplat după aceea, îşi îndeplinise misiunea. Nu moartea şi-o aştepta cu nerăbdare, ci
propria victorie.
Iată de ce, după o jumătate de minut, când sirenele se opriră, Hunter deveni singurul de la
bord care nu simţi nicio uşurare după spaima cea groaznică. Încetarea alarmei indica pentru
el un mare pericol: într-o situaţie de mare nesiguranţă, transmiţătorul de undă gravitaţională
era încă intact. Fără ezitare, apăsă butonul de pe ceasul său.
Nu se întâmplă nimic. Deşi cabina de control era blindată, ar fi trebuit să simtă trepidaţiile
detonării. Pe afişajul ceasului său apăru un rând de text:
Eroare: Modulul de autodistrugere a fost dezactivat.
Pe Hunter, acest mesaj nici măcar nu-l surprinse. Anticipase deja, intuitiv, că se întâmplase
tot ce putea fi mai rău. Fusese la doar câteva secunde de eliberare, dar eliberarea nu avea să
mai sosească niciodată.

Niciuna dintre picături nu-şi lovise ţinta. Ambele trecuseră pe lângă Gravitaţie şi Spaţiul
Albastru la o distanţă extrem de mică – de doar câteva zeci de metri.
La trei minute după ce alarma de atac fusese ridicată, Joseph Morovich, căpitanul
Gravitaţiei, reuşi să-şi adune ofiţerii superiori din subordine la centrul de luptă, în mijlocul
căruia se afla o hartă-gigant a crizei. Pe întinderea întunecată de spaţiu nu apăreau stele, ci
doar poziţiile celor două nave şi traiectoriile de atac ale picăturilor. Cele două urme albe
apăreau ca nişte linii drepte, însă datele indicau că erau nişte parabole cu o curbură redusă. În
timp ce ambele picături accelerau spre ţintele lor din simulare, direcţiile lor începuseră să
intre în derivă. Modificările erau mici dar, cumulate, făcuseră ca picăturile să-şi rateze ţintele.
Mulţi dintre ofiţerii superiori participaseră la Bătălia de Apoi, iar amintirile despre voltele
bruşte de care erau capabile picăturile, în timp ce se deplasau la viteze extrem de înalte, le
provocau încă o spaimă de nedescris. Cu toate acestea, traiectoriile de pe monitor erau
complet diferite: ca şi cum o oarecare forţă perpendiculară pe vectorii de atac ai picăturilor le-
ar fi împins cu putere din drum.
— Puneţi din nou înregistrarea, ordonă căpitanul. În spectrul luminii vizibile.
Stelele şi galaxia îşi făcură apariţia. Aceasta nu mai era o simulare computerizată. Într-un
colţ, cifre pâlpâitoare marcau trecerea timpului. Retrăiră cu toţii groaza simţită cu câteva
minute înainte, când tot ce puteau face fusese să-şi aştepte moartea, deoarece manevrele
evazive şi tragerile defensive nu aveau absolut niciun sens. În curând, cifrele nu se mai
modificară. Picăturile trecuseră deja mai departe de nave, dar, fiindcă se deplasau atât de iute,
nimeni nu reuşea să le mai vadă.
Pe ecran apăru acum reluarea la ralanti a înregistrării. Deoarece, la această viteză, ar fi
durat prea mult să fie reluată întreaga înregistrare, fuseseră redate doar ultimele zece
secunde. Ofiţerii văzură o picătură trecând prin faţa camerei ca un meteor palid traversând
marea de stele de pe fundal. Înregistrarea fu redată din nou şi îngheţă în momentul în care
picătura se afla în mijlocul ecranului. Imaginea se mări până când picătura ocupă tot ecranul.
După o jumătate de secol de zbor în formaţie cu picăturile, erau cu toţii la curent cu
înfăţişarea lor şi ceea ce vedeau acum îi şocă. Picătura înfăţişată era tot de forma unei lacrimi,
dar suprafaţa ei nu mai era netedă ca oglinda. Devenise în schimb tulbure şi de un galben-
arămiu, de parcă ruginise. Era ca şi cum vraja tinereţii veşnice a unui magician eşuase şi
urmele lăsate de trei secole de zbor spaţial apăruseră toate deodată. În locul unui demon
strălucitor, picătura se transformase într-o carcasă veche de artilerie care plutea prin spaţiu.
Comunicaţiile cu Terra din timpul celor câţiva ani le dăduseră acestor ofiţeri informaţiile de
bază despre principiile materialelor cu interacţiune înaltă. Ştiau că suprafaţa unei picături era
menţinută într-un câmp de forţă generat de mecanismele de la interior. Acest câmp de forţă
contracara forţa electromagnetică dintre particule, permiţând forţei nucleare puternice să
iasă în afară. Fără câmpul de forţă, materialul de înaltă interacţiune devenea un metal
obişnuit.
Picăturile muriseră.
Pe urmă, revăzură datele de după atac. Simularea arăta că, după ce picăturile trecuseră pe
lângă Gravitaţie, forţa perpendiculară misterioasă care aplicase micile modificări de direcţie
dispăruse şi picătura continuase să navigheze fără motor datorită gravitaţiei, de-a lungul
vectorului final. Dar acest lucru durase doar câteva secunde. După aceea, picătura începuse să
decelereze. Computerul de analiză a luptei concluzionă că forţa deceleratoare a picăturii era
egală în magnitudine cu forţa care-i schimbase direcţia. Concluzia evidentă era că sursa forţei
trecuse de la împingerea laterală a picăturii la împingerea frontală.
Deoarece înregistrarea fusese făcută cu lentile telescopice de grosisment, era posibil să vezi
spatele picăturii care se îndepărta. Picătura se roti la nouăzeci de grade, aşa că era acum
perpendiculară cu propria direcţie de deplasare şi continua să navigheze fără motor. Apoi
începu să decelereze. Iar scena următoare păru să fie desprinsă dintr-o poveste cu zâne – ce
bine că doctorul West era şi el prezent, altfel, ar fi declarat din nou că ceilalţi suferă de
halucinaţii! Un obiect triunghiular, de două ori mai lung decât picătura, apăru în faţa ei.
Personalul îl recunoscu imediat ca fiind o navetă de pe Spaţiul Albastru! Pentru a creşte
puterea de propulsare, micile mecanisme de antrenare cu fuziune erau ataşate de carena
navetei. Deşi duzele de comandă ale mecanismelor de antrenare erau toate îndreptate în
direcţia opusă camerei, strălucirea pe care o produceau era vizibilă, fiindcă funcţionau la
puterea maximă. Naveta împingea picătura pentru a o încetini. Şi era uşor să deduci că tot ea
fusese sursa forţei care făcuse ca picăturile să devieze de la direcţiile lor de atac.
După apariţia navetei, pe cealaltă parte a picăturii, cea mai apropiată de cameră, apărură
două siluete umane care purtau costume spaţiale. Din pricina deceleraţiei, siluetele erau lipite
de suprafaţa picăturii; una dintre ele ţinea în mâini un soi de instrument şi părea să analizeze
picătura. În trecut picăturile păruseră, în ochii oamenilor, să aibă aproape o origine divină: nu
ţineau de lumea aceasta şi nu puteau fi abordate. Singurii oameni care se apropiaseră şi
atinseseră o picătură fuseseră vaporizaţi în timpul Bătăliei de Apoi. Dar acum, picătura îşi
pierduse toată vraja. Fără luciul ca oglinda, părea obişnuită, stricată, mai veche şi mai puţin
avansată decât naveta şi astronauţii – un obiect vechi sau o bucată de gunoi găsită de aceştia.
Peste câteva secunde, naveta şi astronauţii dispărură şi picătura moartă rămase iar singură în
spaţiu. Dar continua să decelereze, ceea ce indica faptul că naveta era tot acolo şi o împingea,
doar că acum era invizibilă.
— Ştiu cum să dezactiveze picăturile! strigă cineva.
Căpitanul Morovich nu se gândea decât la un singur lucru. La fel ca Hunter, nu ezitase, cu
câteva minute în urmă, să apese pe butonul de pe ceasul său. Mesajul de eroare apăruse într-o
fereastră de informaţie roşie care apăruse în aer:
Eroare: Modulul de autodistrugere a fost dezactivat.
Căpitanul ieşi în fugă din centrul de luptă şi se îndreptă spre pupa. Ceilalţi ofiţeri îl
urmară.

Prima persoană de pe Gravitaţie care ajunsese la centrul de comandă a transmisiei cu undă

gravitaţională fusese Bătrânul Hunter. Deşi nu avea nicio autorizaţie să intre în cabină, dorea
să încerce să întrerupă conexiunea dintre declanşator şi antenă. Acest lucru ar fi dezactivat
măcar temporar sistemul de transmisie până când se putea gândi cum să distrugă şi
declanşatorul.
Dar cineva era deja acolo şi examina cabina de control.
Hunter îşi scoase pistolul şi ţinti spre bărbat. Acesta nu purta uniforma din timpul Bătăliei
de Apoi, pe care se aşteptase Hunter s-o vadă, ci pe cea de sublocotenent de pe Gravitaţia, pe
care o furase. Hunter îl recunoscu din spate:
— Ştiam eu că avea dreptate comandantul Devon.
Locotenentul comandant Park Ui-gun, şeful puşcaşilor marini de pe Spaţiul Albastru, se
întoarse. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, dar chipul său trăda faptul că trecuse
prin nişte experienţe pe care nimeni de la bordul Gravitaţiei nu şi le-ar fi putut imagina. Era
uşor surprins. Poate că nu se aştepta să vină cineva aici aşa de repede; poate că nu se aştepta
să-l vadă pe Hunter. Totuşi rămase calm. Cu ambele mâini ridicate, spuse:
— Te rog, lasă-mă să-ţi explic…
Bătrânul Hunter nu era interesat de explicaţii. Nu voia să ştie cum ajunsese acest bărbat la
bordul Gravitaţiei şi nici nu voia să afle dacă era chiar un bărbat sau o fantomă. Oricum ar fi
stat lucrurile, situaţia era prea periculoasă. Nu dorea decât să distrugă unitatea de comandă a
transmiţătorului. Era singurul lui scop în viaţă şi acest bărbat de pe Spaţiul Albastru îi stătea
în drum. Apăsă pe trăgaci.
Glonţul îl lovi pe Park în piept şi impactul îl lipi de uşa cabinei. Pistolul lui Hunter era
încărcat cu gloanţe speciale, proiectate pentru uzul în interiorul navei: nu deteriorau pereţii
sau alte echipamente, dar nici nu erau fatale precum razele laser. Lui Park îi curse nişte sânge
din rană, dar reuşi să se ridice în imponderabilitate şi îşi căută şi el arma în uniforma
însângerată. Hunter trase din nou şi în pieptul lui Park apăru o nouă rană. Mai curse nişte
sânge, care pluti în aer. În cele din urmă, Hunter ţinti spre capul lui Park, dar nu mai apucă să
tragă şi a treia oară.
Aceasta fu scena pe care o găsiră căpitanul Morovich şi ceilalţi ofiţeri, când sosiră: pistolul
lui Hunter plutea prin aer departe de el. Trupul bătrânului bucătar era ţeapăn, din ochii
deschişi se vedea doar albul şi membrele îi tremurau. Sângele îi curgea din gură ca dintr-o
fântână şi se coagula în sfere de diferite dimensiuni care pluteau prin jurul lui ca un nor. În
mijlocul sferelor sângerii şi transparente, se afla un obiect roşu-închis de mărimea unui
pumn, care trăgea după el două tuburi ca nişte cozi.
Pulsa ritmic în aer şi, cu fiecare pulsaţie, din cozile lui tubulare curgea mai mult sânge.
Obiectul se autopropulsa înainte, ca o meduză purpurie înotând prin aer.
Era inima lui Hunter.
În timpul luptei din urmă cu câteva minute, Hunter îşi trântise mâna dreaptă peste piept şi
apoi, disperat, îşi rupsese hainele de pe el. Astfel, îşi descoperise pieptul şi puteau vedea cu
toţii că pielea lui era perfectă, fără nici o singură zgârietură.
— Poate fi salvat dacă-l ducem la chirurgie imediat, spuse sublocotenentul Park cu
oarecare dificultate şi cu un glas foarte răguşit.
Sângele continua să-i curgă din cele două răni din piept.
— Din fericire, doctorii nu au nevoie să-i deschidă pieptul ca să-i pună inima la loc… Nu te
mişca! Pentru ei e tot aşa de simplu să vă scoată inima sau creierul cum e pentru voi să
culegeţi un măr de pe o ramură din faţa voastră. Gravitaţia a fost capturată.
Puşcaşi marini, înarmaţi până în dinţi, intrară dintr-un alt coridor. Majoritatea purtau
costume spaţiale uşoare, albastru-marin, care datau din epoca dinainte de Bătălia de Apoi şi
aparent erau toate de pe Spaţiul Albastru. Toţi puşcaşii marini erau echipaţi cu puşti de asalt
puternice, cu laser.
Căpitanul Morovich făcu un semn din cap spre ofiţerii săi. Cu toţii, în tăcere, îşi aruncară
armele pe jos. Spaţiul Albastru avea de zece ori mai mulţi oameni decât Gravitaţia şi numai
detaşamentul lor de puşcaşi marini număra mai mult de o sută de oameni. Puteau controla
Gravitaţia fără probleme.
Nu mai exista nimic de necrezut. Spaţiul Albastru se transformase într-o navă de război
care ţesea magie. Echipajul Gravitaţiei simţi din nou şocul pe care-l suferise în timpul Bătăliei
de Apoi.

Mai mult de o mie patru sute de oameni pluteau în mijlocul marii săli sferice de pe Spaţiul
Albastru. Cea mai mare parte, peste o mie două sute, aparţineau echipajului Spaţiului
Albastru. Cu şaizeci de ani în urmă, ofiţerii şi soldaţii de pe această navă se aliniaseră aici
pentru a accepta comanda lui Zhang Beihai şi cei mai mulţi erau încă aici. Având în vedere că
doar câţiva indivizi trebuiau să fie treji şi de gardă în timpul zborului normal de croazieră,
echipajul îmbătrânise, în medie, doar cu trei până la cinci ani. Nu simţiseră povara anilor, iar
flăcările sfâşietoare ale bătăliilor întunecate şi răceala înmormântărilor spaţiale le rămăseseră
vii în minte. Restul oamenilor aparţinea echipajului de o sută de oameni ai Gravitaţiei. Cele
două echipaje – unul mare, altul mic, purtau uniforme distincte şi se priveau bănuitor, se
adunaseră în două grupuri care stăteau la distanţă unul de celălalt.
În faţa celor două echipaje, strânşi într-un grup, socializau ofiţerii superiori ai celor două
nave. Căpitanul Chu Yan de pe Spaţiul Albastru ieşea în evidenţă cel mai mult. Avea patruzeci
şi trei de ani, dar arăta mai tânăr şi reprezenta tipul ofiţerului militar savant. Era rafinat şi
calm la vorbă şi în comportament şi sugera chiar şi un pic de timiditate. Dar, pe Terra, Chu
Yan era deja o figură legendară. În timpul bătăliilor întunecate, fusese cel care dăduse ordinul
de a transforma interiorul Spaţiului Albastru în vid, ca să împiedice uciderea echipajului în
atacul cu bomba nucleară infrasonică. Opinia publică de pe Terra rămânea încă împărţită,
chiar şi acum, cu privire la acţiunile Spaţiului Albastru din timpul bătăliilor întunecate. Oare
acestea trebuiau clasificate drept autoapărare sau ca omor? După instituirea descurajării de
tip Pădurea Întunecată, el fusese acela care rezistase presiunii teribile a majorităţii celor de la
bordul navei şi care întârziase întoarcerea Spaţiului Albastru, dând astfel navei timp suficient
să evadeze după avertismentul dat de Vârsta de Bronz. În legătură cu Chu Yuan mai circulau
şi multe alte zvonuri. De exemplu, când Selecţia Naturală alesese să dezerteze şi să evadeze
din Bătălia de Apoi, fusese singurul căpitan care ceruse permisiunea s-o vâneze. Unii
susţineau că avusese în minte un alt scop, şi anume să deturneze Spaţiul Albastru şi să
evadeze împreună cu Selecţia Naturală. Desigur, acestea erau doar zvonuri.
— Aproape toţi cei de la bordul celor două nave s-au adunat aici, spuse Chu Yuan. Deşi
sunt multe care ne despart, am prefera să ne gândim că aparţinem cu toţii aceleiaşi lumi
formate din Spaţiul Albastru şi din Gravitaţie. Înainte de a planifica împreună viitorul lumii
noastre, trebuie să ne ocupăm de o chestiune urgentă.
În aer apăru un mare ecran holografic, înfăţişând o scenă din spaţiu unde stelele erau mai
rare. În mijlocul regiunii era o ceaţă albă şi ceaţa era brăzdată de sute de linii drepte şi
paralele, ca ţepii unei perii. Liniile albe fuseseră evident îngroşate şi ieşeau în relief în
imagine. În ultimele două secole, aceste „perii” le deveniseră foarte familiare oamenilor şi
unele firme chiar le foloseau în logo-urile lor.
— Aceste urme au fost observate cu opt zile în urmă în norul de praf stelar de lângă
Trisolaris. Vă rog să fiţi atenţi la filmul video.
Se uitau cu toţii fix la imagine şi urmele păreau să crească în ceaţă.
— De câte ori aţi mărit viteza filmului? întrebă un ofiţer de pe Gravitaţia.
— Nu am mărit-o deloc.
Mulţimea deveni agitată ca o pădure lovită de o furtună neaşteptată.
— La o evaluare estimativă… aceste nave se deplasează cu viteza luminii, spuse căpitanul
Morovich de pe Gravitaţia.
Vocea lui era foarte liniştită. Văzuse prea multe privelişti incredibile în ultimele două zile.
— Aşa este. Cea de-a Doua Flotă Trisolariană se îndreaptă spre Terra cu viteza luminii şi va
ajunge acolo peste patru ani.
Chu Yan privi echipajul Gravitaţiei cu ochi protectori, de parcă i-ar fi părut rău că trebuise
să le dea aceste veşti, apoi continuă:
— După ce aţi plecat, Terra s-a cufundat într-un vis de pace şi de prosperitate universală şi
a judecat cât se poate de greşit situaţia. Trisolaris aştepta răbdător şi acum a profitat de şansa
sa.
— De unde ştim că toate astea sunt autentice? strigă cineva de pe Gravitaţia.
— Pot confirma eu! spuse Guan Yifan.
În mica adunare din faţa echipajelor, era singurul care nu purta o uniformă militară.
— Observatorul meu a detectat aceleaşi urme, adăugă el. Cu toate astea, nu le-am acordat
prea mare atenţie, fiindcă mă concentrasem asupra observaţiilor cosmologice la scară largă.
Dar m-am întors la ele şi am extras datele înregistrate. Sistemul Solar, Sistemul Trisolarian şi
navele noastre formează un triunghi scalen. Latura dintre Sistemul Solar şi Sistemul
Trisolarian este cea mai lungă. Latura dintre Sistemul Solar şi noi este cea mai scurtă. Latura
de la Sistemul Trisolarian la noi se află, ca lungime, între ele. Cu alte cuvinte, noi suntem mai
aproape de Sistemul Trisolarian decât este Sistemul Solar de Sistemul Trisolarian. Iar peste
încă patruzeci de zile, Terra va detecta şi ea aceste urme pe care le vedem.
Chu Yan reluă firul discuţiei:
— Suntem convinşi că pe Terra s-a întâmplat deja ceva. Şi mai precis, că lucrul acela s-a
întâmplat acum cinci ore, când picăturile au atacat navele noastre. Conform informaţiilor
furnizate de Gravitaţia, acesta era momentul planificat ca Purtătorul de Sabie să-şi transfere
autoritatea spre noul succesor. Aceasta a fost ocazia pe care o aşteptase Trisolaris vreme de o
jumătate de secol. E clar că cele două picături îşi primiseră ordinele înainte să intre în zona
oarbă. A fost un atac planificat cu mult timp înainte şi bine coordonat.
Trebuie să conchid că pacea adusă de descurajarea Pădurii Întunecate a fost întreruptă.
Există doar două posibilităţi: ca transmisia universală cu unda gravitaţională iniţiată să fi fost
declanşată sau nu.
 Chu Yan lovi aerul şi făcu să apară pe ecranul holografic imaginea lui Cheng Xin.
— Această imagine a noului Purtător de Sabie tocmai a fost obţinută de pe Gravitaţie.
Cheng Xin stătea în faţa Clădirii Secretariatului ONU, ţinând în braţe un copilaş. Imaginea
fusese mărită ca să fie egală cu ţepii „periei” şi contrastul dintre cele două imagini nu putea fi
mai izbitor. În ce privea imaginea din spaţiu, schema de culori de bază a acesteia era negru şi
argintiu – profunzimea universului şi lumina rece a stelelor. Dar Cheng Xin părea o Madonna
din Orientul Îndepărtat. O strălucire caldă şi aurie scălda figura ei şi a copilaşului, dându-le
tuturor celor prezenţi impresia că sunt aproape de Soare, o senzaţie de care le fusese dor
vreme de o jumătate de secol.
— Credem că cea de-a doua ipoteză e cea valabilă, spuse Chu Yun.
— Cum au ales o asemenea persoană ca Purtător de Sabie? întrebă cineva de pe Spaţiul
Albastru.
Căpitanul Morovich îi răspunse:
— Au trecut şaizeci de ani de când ai plecat de acasă şi, pentru noi, cincizeci. Totul s-a
schimbat pe Terra. Descurajarea ne-a ţesut un leagăn moale şi, dormind bine înfăşată
înăuntrul lui, umanitatea a regresat de la starea adultă la cea de copil.
— Nu ştii că pe Terra nu mai sunt bărbaţi? strigă cineva de pe Gravitaţia.
— Oamenii de pe Terra au pierdut capacitatea de a menţine descurajarea de tip Pădurea
Întunecată, spuse Chu Yun. Planificasem să capturăm Gravitaţia şi să restabilim descurajarea
Pădurii Întunecate. Dar tocmai am descoperit că, datorită degradării antenei, abilitatea de
transmisie cu unda gravitaţională va mai dura doar două luni. Credeţi-mă, a fost o lovitură
incredibilă pentru noi toţi. Avem o singură şansă: activarea imediată a transmisiei universale.
Mulţimea explodă. De lângă imaginea spaţiului rece care înfăţişa urmele Flotei
Trisolariene, care trecuse cu viteza luminii, Cheng Xin îi privea plină de iubire. Cele două
imagini portretizau alternativele pe care le aveau.
— Eşti gata, într-adevăr, să comiţi mundicidul? întrebă Morovich.
Chu Yun îşi păstră seninătatea în mijlocul haosului. Ignorându-l pe căpitanul Morovich,
vorbi mulţimii:
— Pentru noi, iniţierea transmisiei nu are niciun sens. Nici Terra, şi nici Trisolaris nu pot
să ne mai prindă acum.
Înţelegeau cu toţii acest lucru. Sophonilor li se tăiaseră legăturile cu Trisolaris, iar
picăturile fuseseră distruse. Terra şi Trisolaris nu mai aveau cum să dea de urma lor. În
imensul spaţiu interplanetar de dincolo de Norul Oort, nici măcar navele trisolariene care se
deplasau cu viteza luminii nu ar mai fi avut cum să găsească vreodată două firicele de praf.
— Atunci te interesează doar răzbunarea! spuse un ofiţer de pe Gravitaţia.
— Răzbunarea împotriva Trisolaris este dreptul nostru. În război, este drept şi just să-ţi
distrugi duşmanii. Dacă deducţia mea este corectă, transmiţătorii cu undă gravitaţională ai
omenirii au fost cu toţii distruşi şi Terra se află acum sub ocupaţie. Este foarte posibil să aibă
loc chiar acum un genocid.
— Activarea transmisiei universale i-ar oferi Terrei o ultimă şansă. Dacă este dezvăluită
localizarea Sistemului Solar, acesta nu va mai avea nicio valoare pentru Trisolaris, fiindcă ar
putea fi distrus în orice moment. Acest fapt i-ar forţa pe trisolarieni să părăsească Sistemul
Solar şi flota lor, care circulă cu viteza luminii, ar trebui să-şi schimbe traseul. Am putea fi în
stare să salvăm rasa umană de la anihilarea imediată. Iar pentru a le oferi mai mult timp,
transmisia noastră ar trebui să includă doar localizarea planetei Trisolaris.
— Bine, dar asta e ca şi cum ai dezvălui unde se află şi Sistemul Solar! E prea aproape.
— Ştim cu toţii asta, dar să sperăm că aşa vom da mai mult timp Terrei şi vom permite
oamenilor să evadeze. Depinde de ei dacă vor alege sau nu s-o facă.
— Vorbeşti despre distrugerea a două lumi! spuse căpitanul Morovich. Şi una dintre ele
este mama noastră. Această decizie este cea a Judecăţii de Apoi. Nu poate fi luată cu uşurinţă.
— De acord.
Între cele două ferestre de informaţii apăru un buton roşu holografic, dreptunghiular, lung
de un metru. Dedesubtul acestuia era o cifră: 0.
Chu Yun continuă:
— Aşa cum am mai spus înainte: împreună suntem o lume. Şi, în această lume, fiecare
dintre noi este o persoană obişnuită, însă destinul ne-a adus în situaţia de a fi Judecătorii de
Apoi pentru aceste două lumi. Decizia trebuie luată, dar n-ar trebui s-o ia un singur om sau
câţiva oameni. Aceasta va fi decizia întregii noastre lumi, luată printr-un referendum. Toţi cei
care sunt de acord să transmitem localizarea lui Trisolaris universului, vă rog să apăsaţi pe
acest buton roşu. Toţi cei care se abţin sau se opun pot să nu facă nimic.
În acest moment numărul total de oameni de la bordul Spaţiului Albastru şi al Gravitaţiei,
inclusiv cei prezenţi şi cei care sunt de serviciu este o mie patru sute cincisprezece. Dacă
numărul DA-urilor atinge sau depăşeşte două treimi din total, adică nouă sute patruzeci şi
patru, transmisia universală va începe imediat. Altfel, nu vom activa niciodată transmisia şi
vom lăsa antena să se degradeze şi să nu mai funcţioneze.
Începeţi!
Chu Yun se întoarse şi apăsă pe uriaşul buton roşu care plutea prin aer. Butonul clipi şi
numărul de dedesubt se schimbă din 0 în 1. Apoi, cei doi vicecăpitani ai Spaţiului Albastru
apăsară butonul, în succesiune rapidă. Scorul crescuse la 3. Apoi şi ceilalţi ofiţeri superiori de
pe Spaţiul Albastru, urmaţi de ofiţerii tineri şi de soldaţi, se înşirară într-un rând lung,
apăsând butonul într-una.
De fiecare dată când butonul clipea, scorul creştea. Acestea erau ultimele bătăi ale inimii
istoriei, ultimii paşi spre punctul terminus.
Când scorul ajunse la 795, Guan Yifan apăsă butonul. Era prima persoană de pe Gravitaţia
care sprijinea transmisia. După aceea, mai mulţi ofiţeri şi soldaţi de pe Gravitaţia apăsară şi ei
butonul.
În cele din urmă, scorul arătă 943 şi deasupra butonului apăru un rând de text cu litere
mari:
Următorul vot afirmativ va activa transmisia universală.
Următoarea persoană căreia îi venise rândul să voteze era un soldat. În spatele lui stăteau la
rând mai mulţi oameni. Îşi puse mâna deasupra butonului, dar nu apăsă. Aşteptă până când
soldatul din spatele lui îi apăsă mâna cu a lui şi apoi mai multe mâini li se alăturară una peste
alta.
— Vă rog să aşteptaţi, spuse căpitanul Morovich. Pluti spre ei şi, în timp ce-l urmăreau cu
toţii, îşi puse mâna peste mâinile celorlalţi.
Apoi zeci de mâini se mişcară împreună şi butonul mai clipi o dată.
Trecuseră trei sute cincisprezece ani de la dimineaţa aceea din secolul XX când Ye Wenjie
apăsase un alt buton roşu.
Transmisia cu undă gravitaţională începu. Simţiră cu toţii o vibraţie puternică. Sentimentul
nu părea să vină din exterior, ci din fiecare trup, ca şi cum fiecare persoană ar fi devenit un şir
vibratoriu. Acest instrument al morţii cântă doar douăsprezece secunde înainte de a se opri,
lăsând să se aştearnă tăcerea.
La exteriorul navei, membrana subţire a spaţiu-timpului fu vălurită de undele
gravitaţionale, ca un lac liniştit a cărui suprafaţă este tulburată de briza nopţii. Judecata de
Apoi a ambelor lumi se împrăştia prin tot universul, cu viteza luminii.
 ERA POST-DESCURAJĂRII, ANUL 2. DIMINEAŢA DE DUPĂ MAREA
RELOCARE, AUSTRALIA
Zgomotele din jurul ei se atenuară şi Cheng Xin putea auzi nişte voci care veneau de la
fereastra de informaţii de deasupra cortului guvernului orăşenesc. Putea recunoaşte vocea lui
Sophon şi mai erau încă două. Dar se afla prea departe pentru a-şi da seama exact ce spuneau.
Avu impresia că vocile aruncau o vrajă în jur, fiindcă zgomotele din jurul ei se atenuară şi în
cele din urmă dispărură. Părea că lumea a îngheţat.
Apoi erupse în jurul ei un tsunami şi Cheng Xin se cutremură. Fusese oarbă o vreme şi
imaginile lumii reale din mintea ei fuseseră gonite treptat şi înlocuite de iluzii. Haosul brusc o
făcu să se simtă de parcă apele Pacificului ar fi crescut şi ar fi acoperit Australia.
Îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă că mulţimea izbucnise în urale. De ce naiba se
bucură? Au înnebunit cu toţii? Rumoarea nu se stinse, deşi în locul ei apăru treptat un discurs.
Vorbeau atât de mulţi în acelaşi timp încât era ca şi cum, după ce continentul fusese inundat,
ar fi venit o furtună şi ar fi biciuit suprafaţa mării. În acest tumult, nu putea să-şi dea seama ce
spunea fiecare.
Dar prinsese cuvintele Spaţiul Albastru şi Gravitaţia, de mai multe ori.
Auzul ei îşi recăpătă acuitatea şi observă un sunet slab în mijlocul agitaţiei generale: paşii
din faţa ei. Simţi că cineva se oprise acolo.
— Doctore Cheng Xin, ce s-a întâmplat cu ochii dumneavoastră? Nu puteţi vedea?
Cheng Xin simţi mişcări prin aer. Pesemne că bărbatul îşi mişca mâinile în faţa ochilor ei.
— M-a trimis primarul să vă aduc, a adăugat el. Ne întoarcem acasă, înapoi în China.
— N-am nicio casă, spuse Cheng Xin.
Cuvântul „casă” i se înfipse în piept ca un cuţit, iar inima ei, amorţită de durerea intensă,
avu totuşi încă o tresărire dureroasă. Se gândi la noaptea aceea de iarnă, de acum trei secole,
când îşi părăsise casa, şi se gândi la zorii care o salutaseră prin fereastră… Ambii ei părinţi
muriseră înainte de Marea Ravină. Nu şi-ar fi putut niciodată imagina unde ajunsese fiica lor,
aruncată încoace şi-ncolo de vremuri şi de soartă.
— Nu. Toată lumea se pregăteşte să se întoarcă acasă. Vom pleca cu toţii din Australia şi ne
vom duce în ţările de unde am venit.
Cheng Xin îşi ridică capul. Tot nu se obişnuise cu întunericul ăsta încăpăţânat din faţa
ochilor ei larg deschişi. Încercă să distingă ceva, orice:
— Cum?
— Gravitaţia a iniţiat transmisia universală.
Cum era posibil aşa ceva?
— Localizarea Trisolaris a fost expusă, ceea ce, desigur, înseamnă că Sistemul Solar este
expus şi el. Trisolarienii fug cât văd cu ochii. Cea de-a Doua Flotă Trisolariană şi-a schimbat
direcţia şi se îndepărtează de Sistemul Solar. Toate picăturile au plecat. Sophon ne-a explicat
că nu trebuie să ne mai fie teamă că ne vor invada Sistemul Solar. La fel ca Sistemul
Trisolarian, acesta este acum un loc al morţii, de care toţi vor dori să fugă.
Cum?!
— Ne întoarcem acasă. Sophon a ordonat Forţelor de Securitate să depună toate eforturile
pentru a ajuta la evacuarea Australiei. Cu timpul, procesul va deveni mai rapid, dar mutarea
tuturor refugiaţilor din Australia va dura trei până la şase luni. Puteţi pleca prima. Primarul
doreşte să vă duc la guvernul provincial.
— Spaţiul Albastru a fost?
— Nimeni nu cunoaşte amănuntele, nici chiar Sophon. Dar Trisolaris a primit transmisia
universală, iar aceasta a fost iniţiată acum un an, când a eşuat descurajarea.
 — Poţi să mă laşi puţin singură?
— În regulă, Doctore Cheng. Dar ar trebui să fiţi fericită. Au făcut ceea ce ar fi trebuit să
faceţi dumneavoastră!
Omul se opri din vorbit, dar Cheng Xin încă mai putea să-i simtă prezenţa. Agitaţia din
jurul ei se stinse treptat şi fu urmată de o furtună de paşi. Paşii se răriră – probabil că toţi
plecau de la cortul guvernului orăşenesc ca să-şi vadă de treburile lor. Cheng Xin simţi cum
marea se retrage din jurul ei, dezvăluind pământul tare de dedesubt. Stătea în mijlocul unui
continent pustiu, singurul supravieţuitor de după Potop. Faţa ei simţi o undă de căldură:
răsărea Soarele.
 ERA POST-DESCURAJĂRII. ZIUA 1 – ZIUA 5. GRAVITAŢIA ŞI SPAŢIUL
ALBASTRU, SPAŢIUL INTERPLANETAR DINCOLO DE NORUL OORT
— Putem detecta punctele deformate cu ochiul liber, spuse Chu Yun. Dar cel mai bine este
să monitorizăm radiaţia electromagnetică. Emisia acestor puncte este foarte slabă, dar are o
semnătură spectrală distinctă. Senzorii obişnuiţi de pe navele noastre le pot detecta şi
localiza. În mod tipic, un volum de spaţiu de mărimea unei nave din această regiune conţine
unu până la două puncte deformate, dar odată am găsit douăsprezece deodată. Uite, chiar
acum sunt trei, acolo.
Chu Yun, Morovich şi Guan Yifan pluteau printr-un coridor lung de pe Spaţiul Albastru. În
faţa lor levita o fereastră de informaţie care arăta o hartă a interiorului navei. Trei puncte roşii
clipeau pe hartă, iar cei trei se apropiau acum de unul dintre acestea.
— Uite acolo! arătă Guan drept în sus.
În peretele din faţa lor era o gaură circulară de aproape un metru în diametru. Marginea era
netedă ca oglinda. Prin gaură se puteau vedea tuburi de diferite grosimi. Câteva tuburi aveau
secţiuni întregi lipsă, în mijloc. În două dintre tuburile mai groase, puteau vedea cum curge
lichidul. Lichidul părea să curgă printr-o secţiune, dispărea şi apoi apărea în secţiunea
corespunzătoare a tubului, pe cealaltă parte. Secţiunile lipsă erau de diferite lungimi, dar,
privite împreună, păreau să descrie un spaţiu sferic. Conform formei secţiunilor lipsă, o parte
din bula invizibilă ar fi trebuit să continue în coridor. Morovich şi Guan o ocoliră cu grijă.
Chu Yun întinse fără teamă o mână în bula invizibilă şi jumătate din braţ îi dispăru.
Privind dintr-o parte, Guan Yifan văzu o secţiune transversală clară a braţului său tăiat,
asemănătoare cu secţiunile transversale ale picioarelor Verei, pe care le văzuse
sublocotenentul Ike la bordul Gravitaţiei. Chu Yun îşi trase braţul la loc şi le arătă lui
Morovich şi lui Guan, care înlemniseră, că braţul era nevătămat. Apoi îi încurajă să încerce şi
ei. Cei doi încercară temători bula invizibilă. Îşi urmăriră mâinile, apoi braţele, cum
dispăreau, dar nu simţiră nimic.
— Hai înăuntru, spuse Chu Yun. Apoi sări în bulă, de parcă ar fi sărit într-o piscină.
Morovich şi Guan urmăriră consternaţi cum căpitanul Chu dispăru din cap până în
picioare. Secţiunea transversală a trupului său la suprafaţa bulei invizibile îşi schimba iute
forma şi marginea ca oglinda găurii arunca pe pereţii înconjurători reflexii ca nişte ondulaţii
ale apei.
În timp ce Morovich şi Guan se holbau unul la celălalt, două mâini şi două braţe ieşiră din
bulă şi rămaseră suspendate în aer. Fiecare mână prinse câte o mână a lor şi fură traşi în
spaţiul cvadridimensional.
Toţi cei care trecuseră prin asta fuseseră de acord că senzaţia de a fi într-un spaţiu
cvadridimensional era de nedescris. Spuneau chiar că era singurul lucru, din câte cunoscuse
umanitatea până atunci, care nu putea fi definit absolut deloc cu ajutorul cuvintelor.
Oamenii recurgeau de obicei la această analogie: imaginaţi-vă o rasă de fiinţe plate care
trăiesc într-un tablou bidimensional. Indiferent cât de expresiv sau plin de culoare ar fi
tabloul, oamenii plaţi nu puteau să vadă decât profilul lumii din jurul lor. În ochii lor, totul
consta din segmente de diferite lungimi. Doar când o asemenea fiinţă bidimensională ar fi
fost scoasă din tablou şi pusă într-un spaţiu tridimensional ar fi putut să vadă imaginea
întreagă.
Această analogie exprimă simplu indescriptibilitatea senzaţiei pe care o încercai în spaţiul
cvadridimensional.
Cineva care se uita pentru prima oară înapoi spre lumea tridimensională, din spaţiul
cvadridimensional, îşi dădea seama imediat că nu a văzut niciodată lumea atunci când se afla
în ea. Dacă lumea tridimensională ar fi fost un tablou, tot ce văzuse înainte era o imagine
îngustă, văzută dintr-o parte: o linie. Doar dintr-un spaţiu cvadridimensional putea vedea
tabloul întreg. L-ar fi putut descrie astfel: nimic nu mai ascundea ce era în spatele lui. Chiar şi
interioarele spaţiilor blindate erau acum deschise. Aceasta părea o schimbare simplă, însă
când lumea se înfăţişa astfel, efectul vizual era pur şi simplu uluitor. Atunci când toate
barierele şi acoperitorile erau înlăturate şi totul era expus, cantitatea de informaţie care
pătrundea în ochii privitorului era de sute de milioane de ori mai mare decât atunci când
acesta se afla într-un spaţiu tridimensional. Creierul nici nu putea procesa imediat atât de
multe informaţii.
În ochii lui Morovich şi ai lui Guan, Spaţiul Albastru era un tablou imens, magnific care
tocmai fusese desfăşurat. Puteau vedea tot drumul până la pupa şi tot drumul până la prova.
Puteau vedea interiorul fiecărei cabine şi conţinutul fiecărui container de pe navă; puteau
vedea lichidul care curgea prin labirintul tuburilor şi mingea de foc a fuziunii din reactorul de
la pupa… Desigur, legile perspectivei funcţionau în continuare şi obiectele îndepărtate
apăreau neclare, dar totul era vizibil.
După o astfel de descriere, cei care n-au trăit niciodată pe pielea lor experienţa spaţiului
cvadridimensional ar putea trage concluzia greşită că ofiţerii vedeau totul „prin” carenă. Dar
nu era aşa, nu vedeau „prin” nimic. Totul era întins la vedere, exact ca atunci când ne uităm la
un cerc desenat pe o hârtie şi putem vedea interiorul cercului fără să trebuiască să vedem
„prin” ceva. Acest fel de deschidere se extindea la fiecare nivel şi cea mai grea parte era să
descrii felul cum se aplica la obiectele solide. Puteai vedea interiorul solidelor, de pildă al
pereţilor sau al unei bucăţi de metal sau de piatră – şi puteai vedea toate secţiunile
transversale în acelaşi timp! Morovich şi Guan se înecau într-o mare de informaţii – toate
detaliile universului se adunaseră în jurul lor şi se luptau să le atragă atenţia cu culorile lor vii.
Morovich şi Guan trebuiau să înveţe să se descurce cu un fenomen vizual absolut inedit:
amănuntele nelimitate. În spaţiul tridimensional, sistemul vizual uman avea de-a face cu un
număr limitat de detalii. Oricât de complicat ar fi fost mediul înconjurător sau un obiect,
elementele vizibile erau limitate. Dacă ţi se dădea destul timp, puteai oricând să asimilezi
majoritatea detaliilor, unul câte unul. Dar când priveai lumea tridimensională dinspre spaţiul
cvadridimensional, toate detaliile erau dezvăluite în mod simultan, fiindcă obiectele
tridimensionale erau deschise la fiecare nivel. Să luăm, de exemplu, un container închis etanş:
puteai vedea nu doar ce se afla la interior, ci şi interiorul obiectelor respective. Această
dezvăluire şi expunere nelimitată făcea ca numărul detaliilor vizibile să fie, la rândul lui,
practic nelimitat.
În faţa lui Morovich şi a lui Guan era expus tot ce se afla pe navă, dar chiar şi atunci când
observau un anume obiect specific, cum ar fi fost o ceaşcă sau un pix, vedeau detalii infinite,
iar informaţiile primite de sistemele lor vizuale erau incalculabile. O viaţă întreagă nu ar fi
fost de ajuns pentru a asimila forma oricăruia dintre aceste obiecte în spaţiul
cvadridimensional. Atunci când un obiect era dezvăluit la toate nivelurile în spaţiul
cvadridimensional, crea în privitor o senzaţie de profunzime care inducea vertijul, ca un set
de păpuşi ruseşti care nu se mai sfârşeau. A fi prins într-o coajă, considerându-te însă un rege
al spaţiului infinit, nu mai reprezenta doar o metaforă.
Morovich şi Guan se uitară unul la celălalt, apoi se uitară la Chu Yun care era puţin mai
departe. Văzură corpurile dezvăluite la fiecare nivel şi toate detaliile acestora în paralel:
vedeau oase, organe, măduva dinăuntrul oaselor şi sângele care curgea prin ventriculele şi
atriile inimii, orificiile şi închiderile valvelor mitrale şi tricuspide. Când se uitau unul la
celălalt, puteau vedea cu claritate structura interioară a cristalinului ochilor…
Cuvintele „în paralel” ar putea duce şi ele la neînţelegeri. Poziţiile fizice ale părţilor
corpului nu fuseseră deplasate: pielea acoperea în continuare organele şi oasele, iar forma
familiară a fiecărei persoane din spaţiul tridimensional persista – numai că acum era doar un
detaliu într-o infinitate de detalii vizibile în acelaşi timp, în paralel.
— Aveţi grijă ce faceţi cu mâinile, spuse Chu Yun. Aţi putea lovi un organ intern – al vostru
sau al altuia – din greşeală. Dar, atât timp cât nu folosiţi prea multă forţă, contactul echilibrat
nu va fi o problemă. Veţi simţi puţină durere sau greaţă şi, desigur, ar mai fi riscul infecţiilor.
Şi încă ceva: nu atingeţi şi nu mişcaţi lucruri decât dacă ştiţi exact ce sunt. Tot ce-i pe navă e
acum dezgolit: puteţi atinge un fir electric sub sarcină sau un şuvoi fierbinte sau chiar circuite
integrate, ceea ce ar produce defectări ale sistemului. Pe scurt, sunteţi ca nişte zei în spaţiul
tridimensional, dar trebuie să vă obişnuiţi să existaţi în spaţiul cvadridimensional înainte de a
vă putea folosi puterile în mod eficient.
Morovich şi Guan învăţară rapid cum să evite atingerea organelor interne. Mişcându-se
într-o anume direcţie, puteau apuca pe cineva de mână şi nu, de exemplu, de oasele acelei
mâini. Atingerea oaselor sau a organelor necesita un efort într-o altă direcţie – una care nu
exista în spaţiul tridimensional.
Apoi Morovich şi Guan descoperiră altceva care-i entuziasmase: puteau vedea stelele din
fiecare direcţie. Puteau vedea strălucirea Căii Lactee care se întindea prin noaptea eternă a
universului. Ştiau că sunt tot înăuntrul navei – niciunul dintre ei nu purta costume spaţiale şi
respirau aerul de pe navă – dar în a patra dimensiune, erau expuşi spaţiului. Toţi aceşti trei
veterani ai cosmosului executaseră nenumărate ieşiri în afara navei, dar nu se simţiseră
niciodată atât de intimi cu spaţiul. În timpul ieşirilor anterioare, fuseseră mereu închişi în
costumele spaţiale, dar acum, nimic nu stătea între ei şi spaţiu. Nava care le dezvăluia
detaliile infinite nu-i proteja. În cea de-a patra dimensiune, nava rămânea în paralel cu
întregul spaţiu.
Creierul, care fusese adaptat de la naştere să simtă spaţiul tridimensional, nu putea gira
informaţia infinită generată de nenumăratele detalii şi, iniţial, această suprasarcină de
informaţii ameninţa să întrerupă procesarea mintală. Dar creierul se obişnui în curând cu
mediul cvadridimensional şi, inconştient, învăţă fără să ignore majoritatea detaliilor, lăsând
doar cadrul din jurul obiectelor.
După vertijul iniţial, Morovich şi Guan simţiră un alt şoc, şi mai mare. Odată ce atenţia lor
nu mai era complet absorbită de detaliile inepuizabile ale mediului înconjurător, simţiră
spaţiul însuşi, sau cea de-a patra dimensiune. Mai târziu, oamenii aveau să numească această
senzaţie „senzaţia spaţială pluridimensională”. Pentru cei care o simţiseră, senzaţia spaţială
pluridimensională era greu de explicat în cuvinte. Încercaseră adesea s-o explice în felul
acesta: concepte ca „imensitate” sau „nemărginire” din spaţiul tridimensional erau repetate de
un număr infinit de ori în spaţiul cvadridimensional într-o direcţie care nu exista în spaţiul
tridimensional. Adesea, se recurgea la analogia cu cele două oglinzi aflate una în faţa
celeilalte: în fiecare dintre oglinzi puteai vedea o mulţime nemărginită de oglinzi-replică, o
sală a oglinzilor care se întindea la infinit. În această analogie, fiecare oglindă din sală era un
spaţiu tridimensional. Cu alte cuvinte, imensitatea pe care o simţea cineva în spaţiul
tridimensional era doar o secţiune transversală a imensităţii spaţiului cvadridimensional.
Dificultatea descrierii senzaţiei spaţiale pluri-dimensionale consta în faptul că, pentru
observatorii noştri situaţi în spaţiul cvadridimensional, spaţiul pe care îl puteau vedea era gol
şi uniform, dar exista o profunzime a lui care nu putea fi exprimată în cuvinte. Această
profunzime nu era o chestiune de distanţă: era legată de fiecare punct din spaţiu. Exclamaţia
lui Guan Yifan deveni mai târziu un citat clasic:
— Un abis fără de fund în fiecare inch.
Experienţa senzaţiei spaţiale pluridimensionale fusese un botez spiritual. Într-o clipită,
concepte ca libertatea, deschiderea, profunzimea şi infinitatea câştigaseră sensuri noi-nouţe.
Chu Yun spuse:
 — Ar trebui să ne întoarcem. Punctele deformate rămân stabile doar pentru o perioadă
scurtă de timp, apoi plutesc mai departe sau dispar. Pentru a găsi un nou punct deformat, ar
trebui să ne mişcăm în spaţiul cvadridimensional. Asta ar fi o întreprindere riscantă pentru
novici ca voi.
— Cum faci să găseşti un punct deformat în spaţiul cvadridimensional? întrebă Morovich.
— Simplu. Un punct deformat este de obicei sferic. Lumina este refractată în interiorul
sferei şi obiectele dinăuntru apar distorsionate, producând o întrerupere vizuală a imaginii.
Sigur, este doar un efect optic din spaţiul cvadridimensional, nu o schimbare reală a formei
obiectelor. Priviţi într-acolo…
Chu Yun arătă în direcţia din care veniseră. Morovich şi Guan văzură tuburile acelea din
nou, care acum erau deschise, aşa că toate lichidele care curgeau prin ele puteau fi văzute
limpede. În interiorul regiunii sferice, tuburile erau curbate şi distorsionate, iar sfera însăşi
părea o picătură de rouă care atârna de o pânză de păianjen. Era o mare diferenţă faţă de
modul în care apăruse regiunea în spaţiul tridimensional. Acolo, punctul deformat nu
refracta lumina şi astfel apărea complet invizibil. Prezenţa acestuia se făcea simţită doar prin
dispariţia obiectelor care intraseră în spaţiul cvadridimensional din bulă.
— Dacă mai veniţi pe aici, trebuie să purtaţi costume spaţiale. Novicii nu pot identifica
mereu locurile corect şi găsirea unui nou punct deformat pentru călătoria de întoarcere poate
duce la aterizarea în afara navei, în spaţiul tridimensional.
Chu Yun le făcu semn celorlalţi doi să-l urmeze şi intrară în bula asemănătoare unei
picături. Într-o clipă fură înapoi în lumea tridimensională, în coridorul din interiorul navei,
exact în acelaşi loc unde, cu zece minute înainte, intraseră în spaţiul cvadridimensional. De
fapt nu plecaseră deloc ci, pur şi simplu, spaţiul în care se aflau câştigase o nouă dimensiune.
Orificiul rotund din perete era tot acolo şi văzură încă tuburile „sparte” dinăuntru.
Însă lui Morovich şi lui Guan, lumea nu li se mai părea familiară. Simţiseră deja că lumea
tridimensională e îngustă şi sufocantă. Guan se descurcă ceva mai bine – el, cel puţin, mai
intrase odată în lumea cvadridimensională înainte, într-o stare semiconştientă. Dar Morovich
simţea apăsarea claustrofobiei de parcă s-ar fi sufocat.
— Este ceva normal. O să vă obişnuiţi după câteva ieşiri, râse Chu Yun. Voi doi ştiţi acum
ce înseamnă imensitatea adevărată. Şi chiar dacă v-aţi pune acum costumele spaţiale şi aţi ieşi
în spaţiu, v-aţi simţi îngrădiţi.
— Cum s-au întâmplat toate astea? întrebă Morovich, desfăcându-şi gulerul ca să respire
mai uşor.
— Am intrat într-o zonă unde spaţiul are patru dimensiuni. Asta e. Noi am denumit
această regiune un fragment cvadridimensional. Sau, ca să fac o altă analogie: ne aflăm într-o
foaie de hârtie tridimensională dintr-un spaţiu cvadridimensional.
— Hai să vă propun un model, spuse Guan entuziasmat. Integralitatea spaţiului nostru
tridimensional este o foaie de hârtie mare şi subţire care are de la un capăt la altul şaisprezece
miliarde de ani-lumină. Undeva, pe această foaie de hârtie se află un balon de săpun
miniatural şi cvadridimensional.
— Perfect, doctore Guan! exclamă Chu Yun şi îl bătu pe umăr pe Guan, făcându-l să se
rostogolească în imponderabilitate. Am încercat să vin şi eu cu o analogie bună, dar tu ai
găsit-o dintr-o singură încercare! De asta avem noi nevoie de un cosmolog! Ai perfectă
dreptate. Am fost pe o foaie de hârtie tridimensională, târându-ne pe suprafaţa ei. Apoi am
intrat în balonul de săpun. Putem reuşi, dintr-un punct deformat, să părăsim suprafaţa foii de
hârtie şi să intrăm în spaţiul din balon.
— Deşi tocmai am fost într-un spaţiu cvadridimensional, corpurile noastre au rămas
tridimensionale, spuse Morovich.
— Aşa este. Eram oameni plani, tridimensionali, care pluteau prin spaţiul
cvadridimensional. Nu e prea clar cum de pot supravieţui corpurile noastre într-un spaţiu
cvadridimensional, de vreme ce legile fizicii sunt probabil diferite. Există multe lucruri
misterioase de acest fel.
— Ce sunt de fapt punctele deformate?
— Foaia aceea de hârtie tridimensională nu este complet plană peste tot. Unele locuri sunt
deformate şi ajung într-a patra dimensiune. Iar punctul deformat chiar asta este: un tunel
dinspre dimensiunile mai mici spre dimensiunile mai mari. Putem intra în spaţiul
cvadridimensional sărind în ele.
— Există multe puncte deformate?
— A, sigur că da. Sunt peste tot. Spaţiul Albastru a reuşit să descopere secretul lor mai
devreme, pentru că avem mai mulţi oameni la bord, aşa că erau mult mai multe şanse să ne
lovim de punctele deformate. Gravitaţia, pe lângă faptul că are mai puţini oameni, avea şi un
regim mult mai strict de monitorizare psihologică – şi nici măcar aceia care au descoperit
punctele deformate nu au îndrăznit să vorbească despre ele.
— Toate punctele deformate sunt aşa de mici?
— Nu. Unele sunt mult mai mari. Şi iată un mister pe care nu l-am putut rezolva niciodată:
odată, am văzut că treimea din spate a Gravitaţiei se deformase în spaţiul cvadridimensional
şi a rămas aşa preţ de mai multe minute. Cum de n-aţi observat nimic ciudat?
— Ei bine, în ultima treime din navă nu sunt, de obicei, membri ai echipajului. A, stai, el
era acolo. Morovich se întoarse spre Guan Yifan. Probabil că tu ai trecut prin asta. Cred că am
auzit de la doctorul West.
— Eram pe jumătate adormit. Mai târziu, idiotul ăla m-a convins că avusesem doar
halucinaţii.
— Nu e posibil să priveşti din spaţiul tridimensional în cea de-a patra dimensiune. Dar este
posibil să fii în spaţiul cvadridimensional şi să vezi tot ce se întâmplă în spaţiul
tridimensional şi să modifici lucruri din el. Din spaţiul cvadridimensional, am reuşit să
punem la cale o ambuscadă împotriva picăturilor. Oricât de puternice ar fi fost sondele de
interacţiune înaltă, erau până la urmă tot nişte obiecte tridimensionale. Într-un anume fel,
tridimensionalitatea este sinonimă cu fragilitatea. Văzute din spaţiul cvadridimensional, erau
ca o pictură desfăşurată. Le-am abordat din a patra dimensiune şi, fără a le înţelege principiile
de funcţionare, le-am sabotat mecanismele interne, care erau complet expuse, la întâmplare.
— Trisolaris ştie de existenţa acestui fragment cvadridimensional?
— Credem că nu.
— Bula de săpun – fragmentul cvadridimensional – cât este de mare?
— Nu prea are sens să vorbeşti despre dimensiunile spaţiului cvadridimensional privind
dinspre spaţiul tridimensional. Putem discuta doar despre mărimea proiecţiei fragmentului
în cele trei dimensiuni. Conform investigaţiei preliminare, credem că proiecţia
tridimensională este sferică. Şi dacă aşa este, raza ei, conform datelor colectate până acum,
este de patruzeci până la cincizeci de AU.
— Cam de mărimea Sistemului Solar.
Orificiul rotund din peretele de lângă cei trei începu să se mişte încet şi să se micşoreze.
Când ajunse la puţin peste zece metri de ei, orificiul dispăru complet. Dar fereastra de
informaţii care plutea lângă ei îi anunţă că apăruseră alte două puncte deformate la bordul
Spaţiului Albastru.
— Cum poate un fragment cvadridimensional să apară într-un spaţiu tridimensional? se
întrebă cu voce joasă Guan Yifan.
— Nu ştie nimeni. Doctore, asta este o enigmă pe care ar trebui s-o rezolvi tu.
După descoperirea fragmentului cvadridimensional, Spaţiul Albastru explorase şi studiase
spaţiul interior în mod intens. Acum, după apariţia Gravitaţiei, aveau acces la mai multe
echipamente şi tehnici avansate, aşa că echipajele puteau efectua o explorare mult mai
cuprinzătoare şi detaliată.
În spaţiul tridimensional, această regiune părea foarte pustie şi nu prezenta iregularităţi. O
mare parte din explorare trebuia să fie efectuată în spaţiul cvadridimensional. Deoarece
eliberarea de sonde în spaţiul cvadridimensional nu era tocmai floare la ureche, majoritatea
cercetării se realiză prin inserarea unui telescop în fragment, prin punctul de deformare.
Manipularea unui instrument tridimensional în spaţiul cvadridimensional cerea o oarecare
practică şi o perioadă de adaptare, dar, în momentul când savanţii se deprinseră cu ea,
descoperiră imediat lucruri şocante.
Prin telescop, descoperiseră un obiect în formă de inel. Deoarece era imposibil să
determini distanţa dintre el şi navă, era la fel de imposibil şi să-i stabileşti dimensiunile. După
cea mai credibilă estimare, diametrul lui tridimensional era între optzeci şi o sută de
kilometri şi banda inelului avea aproximativ douăzeci de kilometri în grosime. Întreg obiectul
acela semăna cu o verighetă gigantică ce se învârtea în spaţiu. Pe suprafaţa lui, puteau fi
văzute tipare complexe care semănau cu o schemă electrică. Conform acestor probe, se putea
trage concluzia rezonabilă că inelul fusese construit de fiinţe inteligente.
Era pentru prima oară când umanitatea observa o altă civilizaţie decât pe a Terrei şi pe cea
de pe Trisolaris.
Dar cel mai şocant lucru era că „Inelul” era sigilat. Exista în spaţiul cvadridimensional, dar
nu-şi dezvăluia interiorul, ca obiectele tridimensionale. De vreme ce interiorul lui era ascuns
vederii, însemna că era un obiect cu adevărat cvadridimensional. Era, în plus, primul obiect
cu adevărat cvadridimensional detectat de către umanitate de când intrase în spaţiul
cvadridimensional.
Oamenii se temură la început să nu fie atacaţi, dar suprafaţa Inelului nu arăta semne de
activitate. Nu detectaseră nicio emisie de semnale electromagnetice, neutrinice sau de undă
gravitaţională. În afara unei mişcări de revoluţie lente şi impresionante, Inelul nu arăta niciun
semn de acceleraţie. Ipoteza de lucru susţinea că era o ruină, poate un oraş spaţial sau o navă
abandonată de mult timp.
Observaţiile ulterioare revelară mai multe obiecte necunoscute în profunzimea spaţiului
cvadridimensional. Toate erau obiecte cvadridimensionale sigilate, de diferite dimensiuni şi
forme, şi multe dintre ele păreau să fie artefacte prelucrate de fiinţe inteligente: piramide,
cruci, cadre poliedrice şi aşa mai departe. Alte obiecte erau forme neregulate compuse din
forme mai simple şi nici acestea nu erau, în mod clar, de origine naturală. Mai mult de o
duzină dintre aceste obiecte aveau forme care puteau fi observate cu ajutorul telescopului,
deşi mai departe se distingeau mult mai multe obiecte, care apăreau doar ca nişte surse de
puncte. La fel ca Inelul, niciunul nu arăta semne de activitate şi nu emitea semnale
detectabile.
Guan Yifan îi propuse căpitanului Chu un plan de a pilota chiar el o capsulă de serviciu
până la Inel, ca să-l studieze mai de aproape. Dacă era posibil, ar fi dorit să intre în Inel.
Căpitanul îi refuză propunerea fără echivoc. Călătoria prin spaţiul cvadridimensional era
plină de pericole. Pentru fixarea cu precizie a propriei poziţii, ar fi fost nevoie de patru
coordonate, dar echipamentul adus din spaţiul tridimensional nu putea stabili decât trei.
Aceasta însemna că exploratorii tridimensionali nu puteau determina cu precizie poziţia
niciunui obiect din spaţiul cvadridimensional. Un explorator nu putea stabili poziţia Inelului
sau distanţa până la el folosind instrumentele sau observaţia vizuală, aşa că era posibil să te
loveşti de Inel în orice moment.
În mod similar, localizarea unui punct deformat pentru întoarcerea în spaţiul
tridimensional ar fi fost foarte dificilă. De vreme ce coordonata dintr-una dintre cele patru
direcţii nu putea fi determinată, în momentul găsirii unui punct deformat, s-ar fi ştiut doar
direcţia lui, dar nu şi distanţa la care se afla faţă de observator. Folosind un punct deformat
pentru a se întoarce în spaţiul tridimensional, membrii echipajului capsulei s-ar fi putut trezi,
spre surpriza lor, foarte departe de Spaţiul Albastru.
Şi, în final, cele mai multe unde radio care legau Spaţiul Albastru şi capsula s-ar fi
împrăştiat în cea de-a patra dimensiune, ducând la o degradare şi mai rapidă a puterii
semnalului şi cauzând dificultăţi de comunicare.
După aceea, Spaţiul Albastru şi Gravitaţia suferiră şase lovituri de micrometeoriţi într-o
singură zi. Un micrometeorit de 140 de nanometri lovi şi distruse complet controlorul de
levitaţie magnetică a miezului reactorului de fuziune al Spaţiului Albastru. Acesta reprezenta
un sistem-cheie de la bordul navei. Miezul reactorului de fuziune putea atinge temperaturi de
până la un milion de grade care ar fi vaporizat orice material cu care ar fi intrat în contact. Un
câmp magnetic îl menţinea în centrul camerei de reacţie. Dacă controlorul se defecta, miezul
supraîncălzit al reactorului putea scăpa din câmpul magnetic şi să distrugă nava instantaneu.
Din fericire, unitatea de rezervă intră imediat în funcţiune şi opri reactorul – care funcţiona la
puterea minimă – şi împiedicase o catastrofă.
Pe măsură ce navele intrară mai adânc în fragmentul cvadridimensional, densitatea
loviturilor de micrometeoriţi se intensifică şi chiar şi unii meteoriţi mai mari, vizibili cu
ochiul liber, trecură pe lângă nave. Viteza lor relativă faţă de nave era de câteva ori mai mare
decât cea de-a treia viteză cosmică. În spaţiul tridimensional, părţile critice ale navelor erau
înfăşurate în straturi de protecţie, dar aici, ele erau expuse în cea de-a patra dimensiune,
complet lipsite de apărare.
Chu Yun hotărî ca ambele nave să se retragă din fragmentul cvadridimensional.
Fragmentul, în ansamblul lui, se îndepărta de Sistemul Solar, având aceeaşi direcţie ca ruta
navelor, aşa că, deşi Spaţiul Albastru şi Gravitaţia se îndepărtau cu mare viteză de Sistemul
Solar, viteza lor relativă faţă de fragment era mică şi ajunseseră cu greu din urmă fragmentul.
Nu pătrunseseră adânc în acesta şi ar fi trebuit să poată decelera cu uşurinţă pentru a ieşi din
el.
Guan Yifan se înfurie la aflarea acestei decizii.
— Cel mai mare mister din Univers se află chiar în faţa noastră. Aici pot fi găsite
răspunsurile la toate întrebările noastre cosmologice. Cum să plecăm?
— Vorbeşti despre sindromul de trei şi trei sute de mii? Fragmentul mi-a adus aminte de
asta.
— Şi, dacă ne-am concentra doar asupra părţii practice, putem probabil recupera
cunoştinţe şi artefacte inimaginabile, din ruina aceea în formă de inel.
— Asemenea câştiguri ar fi importante doar dacă am supravieţui acestui coşmar. În acest
moment, ambele noastre nave pot fi anihilate în orice clipă.
— Perfect, spuse Guan dând din cap. Dar, înainte să plecaţi, vreau să merg cu o capsulă de
serviciu să explorez Inelul. Acordă-mi o şansă. Ai vorbit despre supravieţuire, dar poate că
supravieţuirea noastră viitoare depinde de ceea ce pot descoperi acolo.
— Putem să luăm în consideraţie trimiterea unei drone.
— Într-o lume cvadridimensională, doar un observator viu poate înţelege ce vede. Ştii asta
mai bine decât mine.

După o scurtă discuţie, ofiţerii superiori ai ambelor nave aprobară propunerea lui Guan.
Din echipa de explorare aveau să facă parte Guan Yifan, locotenentul Zhuo Wen şi doctorul
West. Locotenentul Zhuo era ofiţer ştiinţific la bordul Spaţiului Albastru şi avea, în
comparaţie cu ceilalţi, o vastă experienţă a navigaţiei în patru dimensiuni. Doctorul West, pe
de altă parte, insistase pur şi simplu să vină şi el; cererea îi fu aprobată în cele din urmă,
fiindcă, înaintea călătoriei, studiase limba trisolariană.
 Până în acest moment, cea mai lungă călătorie din spaţiul tridimensional fusese atacul
asupra picăturilor şi a Gravitaţiei. În timpul atacului, una dintre capsulele de salvare navigase
prin spaţiul cvadridimensional ca să se apropie de Gravitaţia şi apoi trei oameni, inclusiv
locotenentul comandant Park Ui-gun, intraseră în Gravitaţia printr-un punct deformat,
pentru o recunoaştere. Fuseseră urmaţi de mai mult de şaizeci de puşcaşi marini, care
pătrunseseră pe Gravitaţia în trei rânduri succesive. Atacul asupra picăturilor se bazase pe
navete mai mici. Dar această călătorie de cercetare a Inelului urma să fie mai lungă.
Capsula de salvare intră în spaţiul cvadridimensional dintr-un punct deformat aflat între
cele două nave. La coada capsulei, miezul micului reactor de fuziune se transformă din roşu-
pal într-un albastru-pastel pe măsură ce nivelul său de energie continua să crească. Această
flacără, împreună cu mingile de foc ale reactoarelor celor două nave mari, iluminau această
lume de infinite ori infinită. Spaţiul Albastru şi Gravitaţia se îndepărtau iute şi, cu cât capsula
se afunda în spaţiul cvadridimensional, senzaţia de multidimensionalitate se intensifica. Deşi
doctorul West mai fusese de două ori în spaţiul cvadridimensional, exclamă:
— Ce măreţ este spiritul care poate cuprinde o astfel de lume!
Locotenentul Zhuo pilota capsula cu ajutorul comenzilor vocale sau prin mişcarea
cursorului cu ajutorul privirii – era o idee bună să evite folosirea mâinilor, ca să nu rişte să
intre în contact cu vreo piesă sensibilă de echipament acum expusă în patru dimensiuni.
Privit cu ochiul liber, Inelul era în continuare un punct abia vizibil, dar Zhuo menţinea
capsula la o viteză foarte redusă. Din cauza dimensiunii în plus, imposibil de măsurat, nu se
puteau baza absolut deloc pe evaluările vizuale ale distanţei. Inelul putea fi tot atât de departe
cât o unitate astronomică sau tot atât de aproape cât prova capsulei.
După trei ore, capsula îşi depăşise deja recordul anterior de distanţă navigată de la nave în
spaţiul cvadridimensional. Inelul rămânea doar un punct. Locotenentul Zhuo deveni şi mai
prudent, gata oricând să decelereze la forţă maximă şi să schimbe imediat direcţia. Guan
Yifan deveni nerăbdător şi-i ceru lui Zhuo să zboare mai repede. Tocmai atunci doctorul West
strigă surprins.
Inelul devenise un inel real – şi asta, deodată.
Acum fusese doar un punct şi, imediat după asta, devenise cât o monedă. Nu existase
niciun proces gradat de trecere sau de schimbare.
— Trebuie să nu uitaţi că suntem, practic, orbi în a patra dimensiune, spuse locotenentul
Zhuo şi micşoră din nou viteza.
Trecură încă două ore. Dacă s-ar mai fi aflat în spaţiul tridimensional, ar fi navigat
aproximativ două sute de mii de kilometri.
Brusc, Inelul de mărimea unei monede se transformă într-o structură gigantică.
Locotenentul Zhuo viră brusc şi reuşi la limită să evite coliziunea. Capsula trecu prin Inel pe o
traiectorie ca un arc în spaţiu. Apoi deceleră, se întoarse în loc şi se opri la mică distanţă de
Inel.
Era pentru prima oară când oamenii se apropiau de un obiect cvadridimensional. Aşa cum
simţiseră senzaţia multidimensionalităţii spaţiale, simţiră acum măreţia materialităţii
multidimensionale. Inelul era complet sigilat şi nu puteau să privească înăuntrul benzii, însă,
cu toate acestea, aveau o senzaţie puternică de profunzime şi de îngrădire. Obiectul pe care îl
priveau nu era doar un Inel, ci o infinitate de Inele depozitate unul peste altul, mascate.
Această senzaţie de cvadridimensionalitate te afecta profund, sufleteşte, şi le transmise
observatorilor acea experienţă a viziunii muntelui conţinut de o sămânţă de muştar, descrisă
în parabolele budiste.
Văzută de aproape, suprafaţa Inelului părea foarte diferită de imaginile văzute la telescop.
În locul luminii galben-aurii, lucea cu o strălucire întunecată, arămie. Acele linii gravate,
estompate, care li se păruseră a fi circuite electronice, erau de fapt urmele lăsate de
micrometeoroizii care-i loviseră suprafaţa. Nu se vedea, în continuare, niciun semn de
activitate, iar Inelul nu emitea lumină sau vreun alt tip de radiaţie. Privind suprafaţa antică a
Inelului, toţi trei avură o senzaţie de familiaritate. Îşi amintiră de picăturile distruse şi apoi
încercară să-şi imagineze acel Inel cvadridimensional imens, cu o suprafaţă netedă ca oglinda
– ar fi fost o privelişte care ţi-ar fi tăiat respiraţia.
Urmând planul prestabilit, locotenentul Zhuo transmise un mesaj Inelului cu ajutorul
undelor radio medii. Era un bitmap simplu, un şir de biţi ce puteau fi interpretaţi ca şase
rânduri de puncte care formau o secvenţă de numere prime: 2, 3, 5, 7, 11, 13.
Nu se aşteptau la vreun răspuns, însă acesta sosi imediat, atât de repede, încât nu-şi putură
crede ochilor. Fereastra de informaţii ce plutea în mijlocul cabinei capsulei afişă un bitmap
simplu, similar celui trimis de ei. Consta şi el din şase rânduri ce conţineau următoarele şase
numere prime: 17, 19, 23, 29, 31, 37.
Intenţia din planul original fusese de a trimite mesajul de salut ca un experiment. Nu
pregătiseră nimic pentru cazul când comunicarea ar fi continuat. Cât timp cei trei din capsulă
dezbăteau ce să facă, Inelul trimise capsulei un al doilea mesaj: 1, 3, 5, 7, 11, 13, 1, 4, 2, 1, 5,9.
Apoi un al treilea bitmap: 1, 3, 5, 7, 11, 13, 16, 6, 10, 10, 4, 7.
Un al patrulea: 1, 3, 5, 7, 11, 13, 19, 5, 1, 15, 4, 8.
Un al cincilea: 1, 3, 5, 7, 11, 13, 7, 2, 16, 4, 1, 14.
Bitmapurile se succedau. Primele şase numere din fiecare mesaj erau cele şase numere
prime trimise de capsulă ca salut. Locotenentul Zhu şi doctorul West, puşi în încurcătură de
celelalte numere din fiecare serie, se întoarseră spre Guan Yifan, savantul. Cosmologul se uită
fix la numerele derulate din fereastra de informaţii şi dădu din umeri.
— Nu văd niciun tipar.
— Atunci să presupunem că nu există niciun tipar, spuse West, arătând spre fereastră.
Primele şase numere au fost trimise de noi, aşa că e posibil să însemne „tu”. Următoarele şase
numere din transmisii nu prezintă niciun tipar recognoscibil, aşa că probabil înseamnă
„totul” – „totul despre tine”.
— Deci ei – sau „acest lucru” – ar vrea să afle totul despre noi?
— Sau măcar o mostră lingvistică. Vrea s-o decodeze, s-o studieze şi apoi să comunice mai
mult cu noi.
— Atunci ar trebui să-i trimitem Sistemul Rosetta.
— Trebuie să cerem aprobarea.
Sistemul Rosetta era o bază de date dezvoltată pentru a preda limbile terestre
trisolarienilor. Baza de date includea documente de aproape două milioane de caractere, care
priveau istoria naturală şi istoria umană a Terrei, cu numeroase filme şi imagini. În plus,
conţinea programe software pentru crearea de legături între simbolurile lingvistice şi imagini,
astfel încât o civilizaţie extraterestră să poată decodifica şi studia limbile terestre.
Nava-mamă autoriză cererea echipei de explorare. Însă capsula nu avea Sistemul Rosetta în
memoria computerului de la bord şi, datorită linkului de comunicare extrem de fragil dintre
capsulă şi nava-mamă, era imposibil să transmiţi un asemenea volum de date. Singura soluţie
era ca nava-mamă să transmită informaţia direct Inelului. Acest lucru nu putea fi făcut prin
radio dar, din fericire, Gravitaţia era echipată cu un sistem de comunicare neutrinică. Nu erau
siguri însă dacă Inelul poate primi semnale neutrinice.
La trei minute după ce Gravitaţia trimisese Sistemul Rosetta printr-o rază neutrinică, spre
Inel, capsula primi o nouă serie de bitmapuri din partea Inelului. Prima era un pătrat perfect
de şaizeci şi patru de puncte aranjate câte opt pe opt; celui de-al doilea bitmap îi lipsea un
punct dintr-un colţ, rămânând astfel şaizeci şi trei: celui de-al treilea bitmap îi lipseau două,
rămânând şaizeci şi două…
— Este o numărătoare inversă sau o bară de progres, spuse West. Cred că vrea să ne arate că
a primit Sistemul Rosetta şi că este în curs de decodificare. Ar trebui să aşteptăm.
— De ce şaizeci şi patru de puncte?
— Este un număr destul de mare, dacă eşti în baza doi. Aşa cum folosim noi o sută pentru
multe lucruri din baza zece.
Locotenentul Zhuo şi Guan erau amândoi bucuroşi că-l au pe West cu ei. Psihologul părea
să aibă nişte competenţe speciale când venea vorba de stabilirea comunicaţiei cu fiinţele
inteligente necunoscute.
Când numărătoarea ajunse la cincizeci şi şapte, se întâmplă ceva palpitant: numărul
următor nu mai apăru sub forma unui bitmap de puncte. Inelul transmise, în cifre arabe,
numărul 56.
— Măi, măi, ce repede învaţă! spuse Guan.
Numărul continua să descrească aproximativ la fiecare zece secunde. După câteva minute,
numărul ajunse la 0. Ultimul mesaj consta din patru caractere chinezeşti:
Sunt un mormânt.
Sistemul Rosetta era scris într-o limbă care amesteca limba engleză cu limba chineză. Era
normal ca Inelul să folosească aceeaşi limbă pentru a comunica cu ei. Din pură întâmplare,
acest mesaj conţinuse doar caractere chinezeşti. Guan Yifan tastă o întrebare pe fereastra de
informaţii şi începu o conversaţia între umanitate şi Inel:
— Al cui mormânt este acesta?
— Mormântul celor care l-au creat.
— E o astronavă?
— A fost o astronavă. Dar acum este moartă, aşa că este un mormânt.
— Cine eşti tu? Cine vorbeşte cu noi?
— Eu sunt mormântul. Mormântul vă vorbeşte. Sunt mort.
— Vrei să spui că eşti o navă al cărei echipaj a murit? Cu alte cuvinte, tu eşti sistemul de
control al navei?
(Această întrebare rămase fără răspuns.)
— Putem vedea multe alte obiecte în regiunea aceasta a spaţiului. Şi ele sunt tot
morminte?
— Cele mai multe sunt morminte. Celelalte vor fi în curând morminte. Nu le ştiu pe toate.
— Eşti de departe? Sau ai fost dintotdeauna aici?
— Sunt de departe şi ei sunt de departe, din diferite locuri îndepărtate.
— De unde?
(Niciun răspuns.)
— Voi aţi construit acest fragment cvadridimensional?
— Mi-ai spus că veniţi din mare. Voi aţi construit marea?
— Vrei să spui că, pentru tine sau cel puţin pentru creatorii tăi, acest spaţiu
cvadridimensional este la fel cum este marea pentru noi?
— Mai mult ca o baltă. Marea a secat.
— De ce sunt atâtea nave sau morminte care s-au adunat într-un spaţiu atât de mic?
— Când marea moare, peştele trebuie să se adune într-o baltă. Balta seacă şi ea şi toţi peştii
o să dispară.
— Sunt toţi peştii aici?
— Peştii din pricina cărora a secat marea nu sunt aici.
— Ne pare rău. Ce ai spus este foarte greu de înţeles.
— Peştii care au secat marea s-au dus pe uscat înainte de-a o seca. S-au mutat dintr-o
pădure întunecată în altă pădure întunecată.
Ultima frază îi izbi ca un bubuit de tunet. Cei trei din cabina capsulei şi ceilalţi din
depărtare, de pe cele două nave-mamă, care auzeau schimbul de replici printr-un link slab, se
cutremurară cu toţii.
— Pădurea întunecată… Ce înţelegi prin asta?
— Exact ce înţelegeţi şi voi.
— O să ne atacaţi?
— Sunt un mormânt. Sunt mort. Nu voi ataca pe nimeni. Nu există o stare de Pădure
Întunecată între spaţiile din dimensiuni diferite. Spaţiul mai redus dimensional nu poate
ameninţa spaţiul multidimensional, iar resursele spaţiului mai redus dimensional nu-i pot
folosi spaţiului multidimensional. Dar Pădurea Întunecată există peste tot între cei care
împart aceleaşi dimensiuni.
— Poţi să ne dai nişte sugestii?
— Plecaţi din balta aceasta imediat. Sunteţi imagini subţiri. Sunteţi fragili. Dacă rămâneţi
în baltă, vă veţi transforma instantaneu în morminte… Staţi, se pare că aveţi peşti în capsulă.
Guan rămase uluit preţ de câteva secunde şi apoi îşi dădu seama că avea în capsulă nişte
peşti. Purta cu el întotdeauna o sferă ecologică de mărimea unui pumn. Înăuntrul sferei de
sticlă erau apă, un peşte micuţ şi câteva alge; împreună, formau un ecosistem închis
miniatural, creat cu mare grijă. Era obiectul preferat al lui Guan, aşa că-l luase şi în această
aventură. Dacă nu se putea întoarce, l-ar fi însoţit în viaţa de dincolo.
— Îmi plac peştii. Poţi să mi-l dai?
— Cum facem să ţi-l dăm?
— Aruncă-l încoace.
Cei trei îşi puseseră căştile pentru costumele spaţiale şi deschiseseră trapa capsulei. Guan
ridică sfera ecologică în dreptul ochilor. Cu grijă, deoarece se afla în spaţiul
cvadridimensional, ţinu sfera de marginea ei tridimensională şi-i mai aruncă o ultimă privire.
Din perspectiva aceasta cvadridimensională, se dezvălui fiecare detaliu al sferei şi această
mică lume plină de viaţă păru şi mai bogată, variată şi colorată. Guan îşi arcui braţul şi aruncă
sfera în direcţia Inelului. Privi cum sfera mică şi transparentă dispare în spaţiu. Apoi închise
trapa şi continuă conversaţia.
— Aceasta este singura baltă din Univers?
Nu mai veni niciun răspuns. Apoi, Inelul rămase tăcut şi nu mai răspunse deloc
încercărilor de comunicare.
Gravitaţia îi informă că mai mulţi micrometeoriţi loviseră Spaţiul Albastru. Un număr
crescător de obiecte plutitoare, inclusiv câteva mici obiecte cvadridimensionale, posibile
resturi de nave sau alte artefacte, înconjurau ambele nave. Căpitanul Chu ordonă întoarcerea
imediată a capsulei. Trebuia să renunţe la planul de a urca la bordul Inelului.
De vreme ce acum ştiau distanţa de la nava-mamă, călătoria de întoarcere se putu face de
două ori mai repede. În două ore, erau înapoi în vecinătatea Spaţiului Albastru şi localizară cu
succes un punct deformat pentru a se întoarce acasă.
Exploratorii fură trataţi ca nişte eroi, iar sosirea lor fu sărbătorită, chiar dacă descoperirile
lor nu păreau să aibă niciun fel de aplicaţii practice pentru viitorul celor două nave.
Căpitanul Chu întrebă:
— Doctore Guan, care crezi că e răspunsul la ultima întrebare adresată Inelului?
— Mă întorc la analogia mea de mai înainte. Probabilitatea ca noi să fi reuşit să dăm
întâmplător peste unica bulă de săpun cu un diametru de patruzeci până la cincizeci de
unităţi astronomice de pe suprafaţa unei foi de hârtie care are şaisprezece miliarde de ani-
lumină de la o margine la alta este atât de mică, încât ar putea la fel de bine să fie egală cu
zero. Sunt sigur că sunt şi alte bule de săpun, probabil mult mai multe.
— Crezi că le vom întâlni în viitor?
— Cred că există o întrebare şi mai interesantă: oare le-am mai întâlnit până acum?
Gândiţi-vă la Terra: se tot plimbă prin spaţiu de mai multe miliarde de ani. N-ar fi posibil să fi
intrat într-un fragment cvadridimensional, în trecut?
— Trebuie să fi fost o privelişte uimitoare. Îmi vine greu să-mi imaginez că umanitatea a
trăit-o… Dar mă întreb dacă dinozaurii ar fi putut localiza punctele deformate…
— De ce există, în fond, bulele astea? De ce sunt atâtea fragmente cvadridimensionale într-
un spaţiu tridimensional?
— Este un mare mister.
— Căpitane, mă gândesc că este, probabil, un secret întunecat.

Spaţiul Albastru şi Gravitaţia începură să accelereze pentru a ieşi din fragment. În timp ce
navele accelerau, gravitaţia îi trăgea pe toţi spre pupele navelor. În cele câteva zile care
urmară, Guan Yifan şi ofiţerii ştiinţifici de pe ambele nave încercară să strângă cât mai multe
informaţii despre fragment şi-şi petrecură mai tot timpul în spaţiul cvadridimensional.
Aceasta se datora numai în parte cerinţelor cercetării lor – pe lângă asta, îngrădirea şi
claustrofobia existenţei din spaţiul tridimensional li se păreau insuportabile.
În a cincea zi după începerea accelerării, toţi cei din spaţiul cvadridimensional se treziră
cât ai clipi înapoi în spaţiul tridimensional, fără să fi trecut printr-un punct deformat.
Senzorii electromagnetici ai celor două nave indicau că nu mai existau puncte deformate la
bordul niciuneia dintre ele.
Spaţiul Albastru şi Gravitaţia erau acum în afara fragmentului.
Asta îi surprinse. Conform calculelor, ar fi trebuit să mai fi zburat prin fragment încă
douăzeci de ore. Existau două motive probabile pentru ieşirea lor rapidă: primul, ca
fragmentul să fi accelerat în direcţia opusă direcţiei curente a navelor, şi al doilea, ca
fragmentul să se fi micşorat. Echipajele credeau că motivul numărul doi era mai probabil. În
afară de date, îşi amintiră şi răspunsul Inelului:
Când marea se usucă, peştii trebuie să se adune într-o baltă. Balta se usucă şi ea şi toţi
peştii vor dispărea.
Cele două nave îşi opriră accelerarea şi începură să decelereze la putere maximă. În cele din
urmă, se opriră în preajma marginii fragmentului cvadridimensional, unde erau în siguranţă.
Marginea fragmentului cvadridimensional era invizibilă. Spaţiul dinaintea lor era pustiu,
liniştit ca suprafaţa unui iaz adânc. Marea de stele care era Calea Lactee strălucea aprins, fără
a da niciun semn că în apropierea lor se afla un mare secret.
Dar, nu peste mult timp, observară o privelişte stranie şi spectaculoasă: din când în când,
în spaţiul din faţa lor, apăreau linii luminoase. Acele linii erau foarte subţiri şi foarte drepte la
prima vedere. Văzute cu ochiul liber, păreau să nu aibă grosime şi se întindeau în lungime
între cinci mii şi treizeci de mii de kilometri. Liniile apăreau brusc. La început emiteau o
strălucire albastră. Apoi culoarea se schimba în roşu şi liniile drepte se curbau şi se rupeau în
multe bucăţi, până când dispăreau în final. Observaţiile arătau că liniile acestea se manifestau
la marginea fragmentului, de parcă un stilou gigantic ar fi marcat în mod constant graniţa
acestuia.
Lansară o sondă fără pilot spre regiunea spaţiului unde apăreau liniile şi, din fericire, sonda
reuşi să observe una dintre linii când apăru clipind la mică depărtare. Sonda se afla în acel
moment la aproape o sută de kilometri depărtare şi se îndrepta spre linie cu viteză maximă.
Până în momentul când ajunse, linia se curbase, se rupsese şi dispăruse. În apropiere, sonda
detectă cantităţi masive de hidrogen şi de heliu şi ceva praf de elemente grele, în principal fier
şi siliciu.
După analizarea datelor, Guan şi ofiţerii ştiinţifici ajunseră la concluzia că liniile erau
create de materia cvadridimensională care intra în spaţiul tridimensional. În timp ce
fragmentul se micşora, materia cvadridimensională cădea în spaţiul tridimensional şi se
degrada instantaneu. Deşi aceste bucăţi de materie ocupau foarte puţin volum în spaţiul
cvadridimensional, degradarea lor în cel tridimensional aplatiza a patra dimensiune, făcând
ca volumul lor să crească cu mult şi să se extindă sub forma unor linii drepte. Conform
calculelor lor, câteva zeci de grame de materie cvadridimensională puteau forma o linie care
să se întindă, în spaţiul tridimensional, pe aproape zece mii de kilometri.
Socotind după viteza cu care se retrăgea graniţa fragmentului, în aproximativ douăzeci de
zile, Inelul avea să intre şi el în spaţiul tridimensional. Cele două nave se hotărâră să aştepte
pentru a observa o asemenea minune a universului – în fond, aveau destul timp. Folosind
liniile de degradare ca markeri, cele două nave înaintară cu grijă, menţinând aceeaşi viteză ca
aceea cu care se retrăgea marginea fragmentului.
În următoarele aproximativ douăsprezece zile, Guan Yifan fu absorbit de gânduri şi calcule
adânci, iar ofiţerii ştiinţifici se angajară în dispute viguroase. În cele din urmă, ajunseră la
consensul că, în baza fizicii teoretice curente, nu puteau face prea multă analiză teoretică a
fragmentului cvadridimensional. Dar teoriile care fuseseră dezvoltate în ultimele secole
puteau măcar să facă nişte predicţii care să fie confirmate de observaţii: o dimensiune
superioară ce există într-o formă macro se degradează spre dimensiunile inferioare la fel de
inevitabil cum apa, ajunsă pe marginea unei stânci, se prăbuşeşte într-o cascadă. Această
degradare şi transformare a spaţiului cvadridimensional în spaţiu tridimensional era cauza
principală a micşorării fragmentului.
Dar dimensiunea pierdută nu era pierdută cu adevărat: se răsucise doar din macroscopic în
microscopic şi devenise una dintre cele şapte dimensiuni înfăşurate înăuntrul tărâmului
cuantic.
Putură să vadă din nou Inelul cu ochiul liber. Existenţa acestui mormânt autodeclarat avea
să ia sfârşit în curând, în spaţiul tridimensional.
Atât Spaţiul Albastru, cât şi Gravitaţia se opriră din înaintare şi se dădură înapoi trei sute
de mii de kilometri. Odată cu intrarea Inelului în spaţiul tridimensional, procesul de
degradare avea să elibereze cantităţi uriaşe de energie – de aceea, liniile care apăruseră înainte
produseseră atât de multă lumină.
După douăzeci şi două de zile, marginea fragmentului se retrase dincolo de Inel. Atunci
când Inelul intră în spaţiul tridimensional, universul păru să fie tăiat în două. Suprafaţa tăiată
străluci cu o lumină orbitoare, de parcă fusese atinsă o stea şi, într-o clipă, deveni o linie. Din
nave era imposibil să vezi punctele terminus, dar era ca şi cum Dumnezeu ar fi ţinut un teu
peste planul universului şi ar fi desenat o linie dreaptă de la stânga la dreapta. Observaţia
atentă cu ajutorul instrumentelor arătă că linia avea aproape o AU în lungime sau aproximativ
130 de milioane de kilometri, aproape la fel de mult cât distanţa de la Terra la Soare. Spre
deosebire de celelalte linii care fuseseră observate, aceasta avea o grosime care era vizibilă
chiar şi de la mai multe sute de mii de kilometri depărtare. Lumina emisă de linie se
transformă dintr-un alb-albăstrui incandescent într-un roşu-cald obişnuit şi apoi, treptat,
păli. Linia însăşi deveni şi ea întortocheată şi imprecisă, spărgându-se într-o centură de praf.
Acum nu mai strălucea din interior, ci părea scăldată în lumina stelelor, un argintiu senin.
Observatorii din ambele nave împărtăşiră aceeaşi impresie stranie: centura de praf semăna cu
Calea Lactee din fundal. Ceea ce se întâmplase părea să fie bliţul unei camere foto gigantice
care făcuse o poză a galaxiei. După aceea, fotografia se developa lent în spaţiu.
Guan simţi o umbră de tristeţe în faţa unei privelişti atât de majestuoase. Se gândea la sfera
ecologică pe care i-o dăruise Inelului. Acesta nu avusese prea mult timp să se bucure de darul
său. În vreme ce se degrada în spaţiul tridimensional, structurile cvadridimensionale interne
ale Inelului erau anihilate instantaneu. Acele alte nave moarte sau muribunde din fragment
nu aveau să scape, în cele din urmă, de o soartă asemănătoare. În acest Univers vast, nu
puteau supravieţui decât pentru un timp limitat, în miniaturalul colţ cvadridimensional.
Un secret vast şi întunecat.
 Spaţiul Albastru şi Gravitaţia trimiseseră multe sonde în centura de praf. În afară de
investigaţiile ştiinţifice, doreau să vadă şi dacă puteau colecta nişte resurse utile. Inelul se
înjumătăţise în elemente obişnuite din spaţiul tridimensional: în principal, hidrogen şi heliu.
Acestea puteau fi colectate drept combustibil pentru fuziunea nucleară. Cu toate acestea,
fiindcă aceste elemente existau în centura de praf mai mult sub formă de gaz, se disipară
repede şi, până la urmă, se colectă foarte puţin. Mai erau totuşi şi câteva elemente solide şi
reuşiră să culeagă câteva metale utile.

Acum, cele două nave trebuiau să se gândească la propriul viitor. Un consiliu temporar
format din echipajele Spaţiului Albastru şi Gravitaţiei anunţară că fiecare putea să aleagă între
continuarea călătoriei cu cele două nave sau întoarcerea în Sistemul Solar.
Avea să fie construită o arcă de hibernare independentă, alimentată de unul dintre cele
şapte reactoare de fuziune de pe cele două nave. Oricine dorea să se întoarcă trebuia să se
îmbarce pe această arcă şi să se întoarcă în Sistemul Solar după o călătorie de treizeci şi cinci
de ani. Cele două nave aveau să informeze Terra despre ruta arcei de hibernare printr-o
transmisie cu neutrini, pentru ca Terra să poată trimite nave să-i întâmpine la sosire. Pentru a
împiedica trisolarienii să localizeze Spaţiul Albastru şi Gravitaţia pe baza acestei transmisii,
transmisia neutrinică avea să fie făcută doar după ce arca de hibernare s-ar fi aflat pe drum de
ceva vreme. În cazul când Terra putea trimite nave pentru a asista arca la decelerare înainte de
sosirea ei, s-ar fi putut folosi mai mult din combustibilul arcei pentru accelerare, iar călătoria
ei ar fi putut fi scurtată, ajungând să dureze între zece şi douăzeci de ani.
Asta, presupunând că Terra şi Sistemul Solar vor mai fi existat în acel moment.
Doar vreo două sute de oameni aleseseră să se întoarcă. Restul nu doreau să revină în
lumea aceea sortită distrugerii, ci preferau să rămână pe Spaţiul Albastru şi pe Gravitaţia şi să
continue aventura în profunzimile necunoscute ale spaţiului.
O lună mai târziu, arca de hibernare şi cele două nave porniră în noile lor călătorii. Arca de
hibernare se îndrepta spre Sistemul Solar, în timp ce Spaţiul Albastru şi Gravitaţia îşi
propuseseră să ocolească fragmentul cvadridimensional şi apoi să se îndrepte spre un nou
sistem solar.
Strălucirea luminoasă a reactoarelor de fuziune ilumină centura de praf deja risipită şi
scăldată într-o nuanţă roşu-aurie, ca un apus de soare cald de pe Terra. Simţiră cu toţii, şi cei
care mergeau acasă, şi cei care plecau departe, cum le curg lacrimi fierbinţi pe obraji. Apusul
frumos din spaţiu păli iute şi noaptea eternă căzu peste tot şi toate.
Cele două seminţe de civilizaţie umană continuară să se adâncească în marea înstelată.
Orice le-ar fi rezervat viitorul, măcar o luau de la început.
PARTEA A III-A
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. CHENG XIN
AA îi spuse lui Cheng Xin că ochii ei erau chiar mai frumoşi şi mai strălucitori decât
înainte şi poate că nici nu minţea. Cheng Xin fusese uşor mioapă înainte, iar acum vedea totul
cu extremă claritate, de parcă lumea tocmai fusese renovată.
Trecuseră şase ani de la întoarcerea lor din Australia, dar încercările pe care le trăiseră în
timpul Marii Relocări şi în anii care urmaseră păreau să nu fi lăsat nicio urmă asupra lui AA.
Era ca o plantă rezistentă şi proaspătă care reuşea să-şi lase greutăţile din trecut să alunece în
jos de pe frunzele ei netede. În toţi aceşti ani, compania lui Cheng Xin se dezvoltase rapid sub
coordonarea lui AA şi devenise unul dintre jucătorii principali din industria construcţiilor
spaţiale de pe orbita Terrei. Dar AA nu arăta ca un puternic preşedinte-director general, ci îşi
păstrase aspectul unei tinere femei amuzante şi pline de viaţă. Desigur, acesta nu era un lucru
rar în aceste timpuri.
Cei şase ani nu o atinseseră nici pe Cheng Xin – îi petrecuse în hibernare. După întoarcerea
lor din Australia, orbirea ei fusese cercetată şi diagnosticată. Se produsese pe fond
psihosomatic – ca rezultat al unei suferinţe emoţionale extreme – dar, mai târziu, asta cauzase
desprinderea retinei urmată de necrozare. Tratamentul recomandat era producerea unor
retine clonate, compatibile pentru transplant, folosind celule stem dezvoltate din ADN-ul ei,
dar procesul avea să dureze cinci ani. Dacă Cheng Xin şi-ar fi petrecut cinci ani într-un
întuneric complet, în starea ei de depresie, s-ar fi prăbuşit complet sufleteşte, aşa că doctorii
îi permiseseră să hiberneze.
Iar lumea fusese renovată cu adevărat. După primirea ştirii despre transmisia universală cu
unda gravitaţională, întreaga lume sărbătorise. Spaţiul Albastru şi Gravitaţia deveniseră nave
legendare şi cele două echipaje deveniseră supereroi veneraţi de toată lumea. Acuzaţia că
oamenii de pe Spaţiul Albastru ar fi comis o crimă în timpul bătăliilor întunecate fusese
retrasă şi înlocuită cu afirmaţia că acţionaseră în legitimă apărare după ce fuseseră atacaţi.
Simultan, membrii Mişcării de Rezistenţă a Terrei, care persistaseră într-o luptă fără speranţă
în timpul Marii Relocări, fuseseră şi ei salutaţi drept eroi. Când luptătorii aceia pentru
rezistenţă apăruseră, îmbrăcaţi în zdrenţe, în faţa publicului, tuturor le dăduseră lacrimi
fierbinţi. Spaţiul Albastru, Gravitaţia şi Rezistenţa deveniseră simboluri ale măreţiei spiritului
uman şi nenumăraţi adoratori păreau să creadă că şi ei fuseseră pătrunşi dintotdeauna de acel
spirit.
Urmaseră represaliile împotriva Forţei de Securitate a Terrei. Din punct de vedere obiectiv,
binele făcut de FST era mult mai important decât cel făcut de Rezistenţă. FST reuşise să
protejeze marile oraşe şi alte infrastructuri de bază. Deşi făcuseră acest lucru pentru
civilizaţia trisolariană, eforturile lor permiteau lumii să-şi revină economic după Marea
Relocare, cu o foarte mică întârziere. În timpul evacuării postrelocare din Australia, Australia
aproape că plonjase de mai multe ori în haosul total, din cauza lipsei de hrană şi de
electricitate, iar membrii FST fuseseră cei care menţinuseră ordinea, păstraseră fluxul
continuu de mărfuri necesare şi făcuseră posibilă încheierea evacuării în patru luni. Dacă
această forţă armată nu ar fi fost prezentă în timpul acelei perioade tumultuoase, rezultatele
ar fi fost tragice. Însă niciuna dintre aceste reuşite nu fuseseră luate în consideraţie de către
tribunalele care îi judecaseră. Toţi membrii FST fuseseră judecaţi, şi jumătate dintre ei
fuseseră condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii. În timpul Marii Relocări, multe
naţiuni reinstauraseră pedeapsa cu moartea, iar lucrurile rămăseseră la fel şi după întoarcerea
din Australia. În timpul acestor cinci ani, mulţi foşti membri FST fuseseră executaţi, deşi
mulţi dintre cei care aclamau asta, din mulţime, depuseseră şi ei cereri de înscriere în FST.
În cele din urmă reveni pacea şi oamenii începură să-şi reconstruiască vieţile. Deoarece
oraşele şi infrastructura industrială rămăseseră intacte, recuperarea fusese rapidă. În doi ani,
oraşele eliminaseră cicatricile produse în timpul vremurilor haotice şi-şi recuperaseră
prosperitatea din perioada pre-relocare. Toată lumea se hotărâse să se bucure de viaţă.
Premisa acestei seninătăţi era următoarea: când Luo Ji îşi efectuase experimentul Pădurea
Întunecată, trecuseră 157 de ani din momentul când făcuse prima transmisie a coordonatelor
stelei 187J3X1 către Univers şi până când aceasta fusese distrusă. Era o perioadă echivalentă cu
viaţa unui om modern. Sigur că, pe de altă parte, naşterile ajunseseră la cel mai scăzut nivel
din istoria documentată, fiindcă nimeni nu dorea să nască copii într-o lume care avea să
moară. Dar cei mai mulţi credeau că vor putea să-şi trăiască restul vieţilor în pace şi în
fericire.
Transmisia cu unda gravitaţională fusese mult mai puternică decât transmisia radio
amplificată de Soare, folosită de Luo Ji, dar umanitatea îşi găsise repede refugiu într-un nou
mod de a se consola: punând la îndoială însăşi valabilitatea teoriei Pădurii Întunecate.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI, AUTOAMĂGIRI DE
PERSECUŢIE COSMICĂ: ULTIMA ÎNCERCARE DE INVALIDARE A
TEORIEI PĂDURII ÎNTUNECATE
Vreme de şaizeci şi ceva de ani – în timpul întregii Ere a Descurajării – teoria Pădurii
Întunecate reprezentase fundalul istoriei umane. Dar savanţii o puseseră întotdeauna la
îndoială şi, până la începutul Erei Transmisiei, nu existase nicio probă ştiinţifică pentru
valabilitatea ei. Iar celor câtorva dovezi existente le lipsea rigoarea unui fundament ştiinţific.
Prima dovadă: experimentul Pădurii Întunecate al lui Luo Ji, care dusese la distrugerea
187J3X1 şi a sistemului ei planetar. Presupunerea că sistemul fusese distrus de fiinţe
inteligente extraterestre rămăsese mereu controversată. Obiecţiile cele mai puternice veniseră
din partea comunităţii astronomilor. Existau două păreri principale: o tabără credea că
obiectul care fusese observat lovind steaua cu viteza luminii fusese insuficient pentru
distrugerea acesteia. Aşa că moartea lui 187J3X1 era probabil rezultatul unei supernove
naturale. Deoarece nu existau suficiente date pentru această stea din perioada dinaintea
distrugerii, era imposibil să spui cu siguranţă dacă steaua întrunea condiţiile cerute pentru a
se transforma într-o supernovă. Dat fiind timpul îndelungat care trecuse de la transmisia lui
Luo Ji şi până la explozia stelei, exista o mare probabilitate ca evenimentul să fi fost într-
adevăr natural. O a doua tabără recunoştea că un obiect zburând cu viteza luminii fusese cel
care ucisese steaua, dar „fotoidul” putea la fel de bine să fi fost un fenomen din galaxie, cât se
poate de natural. Deşi până în prezent nu fusese detectat niciun alt fotoid, se observaseră
obiecte masive care fuseseră accelerate până la viteze extrem de mari datorită unor forţe care
se produceau în mod natural. De exemplu, o gaură neagră superuriaşă de lângă centrul
galaxiei era perfect capabilă de accelerarea unui obiect mic până aproape de viteza luminii. De
fapt, centrul galaxiei ar fi putut produce un număr mare de asemenea proiectile care, însă, din
cauza dimensiunilor mici, nu se vedeau decât arareori.
A doua probă: teroarea manifestată de Trisolaris în faţa descurajării de tip Pădurea
Întunecată. Era, până acum, cea mai convingătoare probă pentru teoria Pădurii Întunecate,
dar umanitatea nu ştia nimic despre procesul de deducţie specific trisolarienilor şi despre
dovezile pe care se bazau ei, aşa că, din punct de vedere ştiinţific, datele erau insuficiente
pentru a fi considerată o probă directă. Era posibil ca Trisolaris să fi acceptat starea de
„echilibru prin descurajare” cu umanitatea pentru un alt motiv, necunoscut, şi să fi renunţat
în final la cucerirea Sistemului Solar. Multe ipoteze fuseseră propuse pentru explicarea acestui
motiv necunoscut şi, cu toate că niciuna nu era absolut convingătoare, nu puteau nici să fie
dovedite în mod clar drept netemeinice. Unii savanţi propuseseră o nouă teorie, aceea a
„iluziilor de persecuţie cosmică”, care susţinea că trisolarienii nu aveau nicio dovadă a
valabilităţii teoriei Pădurii Întunecate. Totuşi, datorită mediului extrem de aspru în care
evoluaseră, trisolarienii sufereau de un complex de persecuţie colectivă din partea societăţii
cosmice. Această iluzie de persecuţie era asemănătoare cu religiile medievale de pe Terra,
fiind o simplă credinţă a majorităţii trisolarienilor.
A treia probă: confirmarea teoriei Pădurii Întunecate de către Inelul cvadridimensional. În
mod clar, Inelul obţinuse cuvintele „pădurea întunecată” din Sistemul Rosetta, şi anume din
secţiunea acestuia care discuta istoria umană. Această frază apărea adesea în documentele
istorice datând din Era Descurajării şi nu era surprinzător că Inelul o folosise. Totuşi, în
dialogul dintre Inel şi echipa de explorare, secţiunea unde era invocat conceptul respectiv era
foarte scurtă şi înţelesul ei exact rămânea ambiguu. Nu era de ajuns încât să conchizi că Inelul
înţelegea efectiv înţelesul cuvintelor folosite.
De la Era Descurajării, studiul teoriei Pădurii Întunecate se dezvoltase ca un obiect aparte.
Pe lângă cercetarea teoretică, oamenii de ştiinţă coordonaseră şi un mare număr de observaţii
astronomice şi construiseră numeroase modele matematice. Dar, pentru majoritatea
savanţilor, teoria rămânea o ipoteză care nu putea să fie nici confirmată şi nici infirmată. Cei
care credeau cu adevărat în teoria Pădurii Întunecate erau politicienii şi publicul larg, iar
membrii publicului aleseseră să creadă sau nu conform propriilor lor situaţii. După începerea
Erei Transmisiei, din ce în ce mai mulţi oameni înclinau să considere teoria Pădurii
Întunecate o simplă iluzie de persecuţie cosmică.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. CHENG XIN
După ce lucrurile se liniştiseră, umanitatea îşi întorsese atenţia de la transmisia universală
la reflecţii asupra sfârşitului Erei Descurajării. Începu să apară un adevărat potop de acuzaţii
şi denunţuri împotriva Purtătorului de Sabie. Dacă Cheng Xin ar fi activat transmisia la
începutul atacului picăturilor, măcar ar fi putut evita dezastrul Marii Relocări. Însă opinia
publică negativă se concentra, în cea mai mare parte, asupra procesului de alegere a
Purtătorului de Sabie.
Alegerea fusese un proces complicat – opinia publică se transformase în presiune politică
asupra ONU şi a Flotei Internaţionale. Acum, publicul dezbătea cu ardoare despre cine era
responsabil până la urmă, însă aproape nimeni nu sugera că rezultatul alegerii fusese dictat
de spiritul de turmă al tuturor celor implicaţi. Opinia publică era relativ iertătoare în ce-o
privea pe Cheng Xin însăşi. Imaginea ei publică pozitivă îi oferea o oarecare protecţie, iar
suferinţa ei, ca persoană obişnuită, în timpul Marii Relocări îi adusese o mare simpatie.
Majoritatea oamenilor tindeau s-o considere şi pe ea tot o victimă.
La o privire de ansamblu, decizia Purtătorului de Sabie de a capitula făcuse ca istoria să dea
un ocol lung, dar nu-i schimbase cursul general. În cele din urmă, transmisia universală
fusese iniţiată, aşa că dezbaterea asupra acelei perioade din istorie se stinse treptat. Cheng
Xin păli şi ea încet-încet din conştiinţa publică. În fond, cel mai important lucru era să se
bucure de viaţă.
Dar, pentru Cheng Xin, viaţa se transformase într-o tortură nesfârşită. Deşi ochii ei puteau
vedea din nou, inima îi rămăsese în întuneric, scufundată într-o mare de deprimare. Deşi
durerea ei interioară nu mai era virulentă şi sfâşietoare, nici nu părea că avea să se termine
vreodată. Suferinţa şi depresia păreau să-i cuprindă fiecare celulă din corp, şi nu mai putea să-
şi aducă aminte de prezenţa luminii soarelui în viaţa ei. Nu vorbea cu nimeni, nu căuta să afle
ştiri despre lumea din jur şi nu era interesată nici de propria companie, aflată în plină
dezvoltare. Deşi AA ţinea la Cheng Xin, era ocupată şi nu avea decât puţin timp la dispoziţie
pentru ea. Fraisse era singurul care îi oferea sprijinul necesar.
În timpul perioadei întunecate de la sfârşitul Marii Relocări, el şi cu AA fuseseră scoşi din
Australia împreună. Fraisse trăise o vreme în Shanghai, dar nu aşteptase să se termine
evacuarea şi se întorsese la casa lui de lângă Warburton. După ce Australia revenise la
normalitate, îşi donase casa guvernului, pentru a fi folosită drept muzeu al culturii aborigene.
Cât despre el, se dusese în pădure, îşi ridicase un cort mic şi trăia asemeni strămoşilor săi.
Deşi îşi petrecea timpul în aer liber, sănătatea lui fizică părea să se îmbunătăţească. Singurul
obiect asociat comodităţii moderne pe care-l poseda era un telefon mobil pe care-l folosea s-o
cheme pe Cheng Xin de câteva ori pe zi.
Aceste conversaţii constau din câteva simple propoziţii:
— Copilă, aici răsare Soarele.
— Copilă, apusul este frumos aici.
— Copilă, mi-am petrecut ziua culegând resturi rămase de la adăposturi. Aş vrea să văd
cum deşertul redevine cum a fost.
— Copilă, plouă. Ţi-aduci aminte de mirosul aerului umed din deşert?
Între Australia şi China este o diferenţă de două ore şi, treptat, Cheng Xin se obişnui cu
ritmul zilnic al vieţii lui Fraisse. De fiecare dată când auzea vocea bătrânului, îşi imagina că
trăieşte şi ea în pădurea aceea înconjurată de deşert, adăpostită de liniştea care ţinea restul
lumii departe.

Într-o noapte, pe Cheng Xin o trezi din somn telefonul. Văzu că o suna Fraisse. Era ora 1:14
în China şi 3:14 în Australia. Fraisse ştia că Cheng suferea de insomnie severă şi că, fără un
aparat pentru inducerea somnului, nu reuşea să se odihnească mai mult de două sau trei ore
pe noapte. Dacă nu era o urgenţă, nu ar fi deranjat-o la o asemenea oră.
Părea neliniştit:
— Copilă, mergi afară şi uită-te la cer.
Cheng Xin simţea deja că se întâmpla ceva neobişnuit. În somnul ei agitat, fusese cuprinsă
de ghearele unui coşmar. Visul era unul familiar: un mormânt gigantic stătea în mijlocul unei
câmpii acoperite de întunericul nopţii. O strălucire albastră se împrăştia din mormânt şi
ilumina pământul din jur…
Afară se putea vedea exact acel gen de lumină albastră.
Se duse pe balcon şi văzu pe cer o stea albastră, mai strălucitoare decât toate stelele. Poziţia
ei fixă o diferenţia de obiectele artificiale care orbitau în vecinătatea Terrei. Era o stea din afara
Sistemului Solar. Strălucirea ei creştea încă şi deveni chiar mai puternică decât luminile
oraşului din jurul ei, aruncând umbre pe pământ. După aproximativ două minute, strălucirea
atinse un punct maximum şi acum era mai strălucitoare chiar decât Luna plină. Nu mai
puteai să te uiţi la ea direct, iar culoarea luminii se transformă într-un alb strident ce ilumina
oraşul de parcă era ziuă.
Cheng Xin recunoscu steaua. Vreme de aproape trei secole, oamenii se uitaseră la ea mai
mult decât la oricare alt punct de pe cer.
Într-o clădire-frunză din apropiere, cineva ţipă şi se auzi zgomotul a ceva care se
prăbuşeşte pe podea.
Steaua începuse acum să pălească. Din albă, devenise treptat un roşu-stins şi după o
jumătate de oră, dispăru.
Cheng Xin nu-şi adusese cu ea telefonul, dar fereastra de comunicaţii o urmase. Putea încă
să audă vocea lui Fraisse, care-şi recăpătase serenitatea şi transcendenţa obişnuită.
— Copilă, nu te teme. Ce va fi, va fi.
Un vis frumos se sfârşise: teoria Pădurii Întunecate îşi primise confirmarea finală, odată cu
anihilarea Trisolaris.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. UN NOU MODEL
PENTRU PĂDUREA ÎNTUNECATĂ
Trisolaris fusese spulberată la trei ani şi zece luni după începutul Erei Transmisiei. Nimeni
nu se aşteptase ca atacul să vină atât de repede după transmisia cu undă gravitaţională.
De vreme ce Trisolaris fusese mereu sub o monitorizare intensă, fuseseră culese destule
date despre extincţia sa. Atacul asupra Sistemului Trisolarian fusese identic cu cel al lui Luo Ji
asupra 187J3X1: un obiect mic, călătorind cu o viteză apropiată de cea a luminii, loveşte una
dintre cele trei stele din sistem şi o distruge datorită masei lui amplificate relativistic. În
momentul acela, Trisolaris tocmai îşi pornise mişcarea de revoluţie în jurul stelei, iar explozia
stelară anihilase planeta.
Când efectuase transmisia cu unda gravitaţională, Gravitaţia se afla la aproximativ trei ani
lumină de Trisolaris. Ţinând cont de faptul că undele gravitaţionale se propagă cu viteza
luminii, fotoidul trebuia să fi fost lansat dintr-un punct şi mai apropiat de Trisolaris decât
Gravitaţia – iar lansarea acestuia fusese instantanee, imediat după primirea coordonatelor.
Observaţiile confirmaseră acest lucru: urma fotoidului traversând norul de praf stelar de
lângă Trisolaris fusese înregistrată cu claritate, dar nu existau alte sisteme solare în această
zonă spaţială – aşa că singura concluzie rămânea aceea că fotoidul fusese lansat dintr-o
astronavă.
Vechiul model al teoriei Pădurii Întunecate se bazase mereu pe faptul că sistemele
planetare din jurul stelelor puteau fi ostile. Oamenii presupuseseră, pur şi simplu, că atacurile
asupra sistemelor ale căror coordonate fuseseră expuse trebuie să vină de la alte sisteme
solare. Dar, odată cu intrarea în scenă a posibilităţii atacurilor de pe astronave, situaţia
devenise mult mai complexă. În timp ce localizarea stelelor era relativ bine cunoscută,
oamenii nu aveau deloc informaţii cu privire la toate astronavele create de alte fiinţe
inteligente – cu excepţia celor din Flota Trisolariană. Câte nave extraterestre existau? Cât de
mare era densitatea cu care erau dispuse în spaţiu? Cât de repede zburau? În ce direcţii? Nu
existau răspunsuri la aceste întrebări.
Sursele posibile ale atacurilor Pădurii Întunecate nu mai puteau fi prezise, iar atacurile
puteau veni mult mai repede decât îşi imaginaseră în trecut. În afară de stelele
supravieţuitoare din sistemul trisolarian, cea mai apropiată stea se afla la şase ani-lumină de
Sistemul Solar. Dar astronavele extraterestre fantomatice puteau trece, chiar în acel moment,
pe lângă Soare. Moartea, odinioară doar o siluetă proiectată la orizont, se contura acum drept
în faţa ochilor noştri.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. SOPHON
Pentru prima oară, umanitatea fusese martoră la extincţia unei civilizaţii şi realizase că un
asemenea destin îi putea fi rezervat în orice moment şi Terrei. Ameninţarea Trisolaris, o criză
care durase aproape trei secole, se împrăştiase în timpul nopţii, dar ceea ce îi luase locul era
un Univers cu mult mai crud.
Cu toate astea, nu avu loc isteria colectivă anticipată. În faţa catastrofei de la patru ani-
lumină depărtare, societatea umană deveni straniu de liniştită. Fiecare părea să aştepte, dar
nimeni nu ştia ce aşteaptă.
Încă de la Marea Ravenă, deşi istoria trecuse prin multiple mari cotituri, umanitatea ca
întreg trăise mereu într-o societate foarte democratică şi se bucurase de bunăstare. Vreme de
două secole, rasa umană se agăţase de un anume consens subconştient: acela că, indiferent de
cât de rău ar fi mers lucrurile, cineva avea să intervină şi să le rezolve. Această credinţă
aproape că se prăbuşise în timpul dezastrului Marii Relocări, dar, în cea mai neagră dimineaţă
de acum şase ani, avusese totuşi loc un miracol.
Aşteptau acum un alt miracol.
În cea de-a treia zi după ce fuseseră martorii distrugerii planetei Trisolaris, Sophon îi invită
pe Cheng Xin şi pe Luo Ji la ceai. Le spuse că nu avea niciun motiv ascuns. Erau prieteni vechi,
în fond, şi-i era dor de ei.
ONU şi Flota Internaţională se dovediră extrem de interesaţi de această întâlnire.
Atitudinea expectativă şi perdantă ce prevala în societate reprezenta un pericol teribil.
Societatea umană era fragilă ca un castel de nisip gata să se prăbuşească la prima rafală de
vânt. Conducătorii şi-ar fi dorit ca cei doi foşti Purtători de Sabie să adune câteva informaţii
de la Sophon, care să-i liniştească pe oameni. Într-o sesiune de urgenţă a CAP constituită în
acest scop, cineva le sugerase lui Cheng Xin şi lui Luo Ji că, şi în cazul în care nu puteau
obţine aceste informaţii de la Sophon, poate că era acceptabil să fabrice unele.
După transmisia universală din urmă cu şase ani, Sophon se retrăsese din viaţa publică. Din
când în când, mai apărea în public, dar numai ca un fel de trompetă inexpresivă a Trisolaris.
Rămăsese în locuinţa elegantă care atârna de ramura unui copac, deşi, în marea parte a
timpului se afla probabil în modul standby.
Cheng Xin îl întâlni pe Luo Ji pe creanga ce ducea la casa lui Sophon. Luo Ji îşi petrecuse
Marea Relocare alături de cei din Rezistenţă. Deşi nu participase direct la nicio operaţiune şi
nici nu condusese vreuna, rămăsese figura spirituală centrală a luptătorilor din rezistenţă.
Forţa de Securitate a Terrei şi picăturile depuseseră toate eforturile posibile să-l găsească şi să-
l omoare, dar, cumva, reuşise să le scape. Nici chiar sophonii nu reuşiseră să-l localizeze.
În ochii lui Cheng Xin, Luo Ji părea să-şi fi păstrat comportamentul vertical şi rece. În afară
de faptul că părul şi barba lui păreau mai albe în bătaia brizei, ultimii şapte ani nu păruseră să
lase nicio urmă asupra lui. Dar apoi, fără vorbe, îi zâmbi, şi gestul o făcu să simtă o căldură.
Luo Ji îi amintea lui Cheng Xin de Fraisse. În ciuda faptului că erau complet diferiţi, aveau
amândoi ceva din puterea de fier a Erei Comune, ceea ce-i dădea lui Cheng Xin senzaţia că se
putea baza pe ei în această nouă epocă stranie. Wade, acel bărbat din Era Comună care era rău
şi crud ca un lup, şi care aproape c-o omorâse, avea şi el acel ceva – aşa că se trezi că se
bazează chiar şi pe el. Era un sentiment bizar.
Sophon îi întimpină în faţa casei. Era îmbrăcată din nou cu un kimono splendid şi avea
flori proaspete în coc. Acel ninja plin de cruzime îmbrăcat în uniforma de camuflaj dispăruse
complet şi era din nou o femeie care semăna cu o primăvară efervescentă, cuibărită printre
flori.
— Bine aţi venit! Bine aţi venit! Am dorit să vă fac o vizită la respectata dumneavoastră
locuinţă, dar atunci nu aş fi putut să vă tratez cum se cuvine după ritualul ceaiului. Vă rog să
acceptaţi umilele mele scuze. Sunt atât de încântată să vă întâlnesc.
Sophon se închină în faţa lor. Vorbele ei erau tot atât de amabile şi de blânde ca prima oară
când Cheng Xin o cunoscuse. Îi conduse pe cei doi prin crângul de bambus din curtea ei,
peste micul pod de lemn de deasupra izvorului clipocind şi până la salonul ca un pavilion.
Apoi, toţi trei se aşezară pe rogojinile tatami, iar Sophon începu să pregătească cele
trebuincioase ritualului ceaiului. Timpul trecu în linişte, iar norii se rostogoliră şi se desfăcură
peste cerul albastru de afară.
Urmărind mişcările graţioase ale lui Sophon, Cheng Xin fu inundată de un amestec
complex de simţăminte.
Da, ea (sau ei?) ar fi putut reuşi să-i şteargă de pe faţa pământului şi, de mai multe ori,
aproape că reuşiseră. Dar, de fiecare dată, umanitatea înşfăcase victoria dintre fălcile
înfrângerii prin tenacitate, isteţime şi noroc. După un marş lung de trei secole, tot ceea ce
reuşise Sophon fusese să-şi vadă casa distrusă într-o mare de flăcări.
Sophon ştiuse despre distrugerea Trisolaris cu patru ani în urmă. Cu trei zile înainte, după
ce lumina exploziei ajunsese pe Terra, ţinuse un discurs scurt în faţa publicului. Spusese
povestea morţii Trisolaris în cuvinte simple şi nu denunţase, nici nu judecase cauza acesteia –
transmisia cu undă gravitaţională iniţiată de două nave umane. Mulţi bănuiau că, în urmă cu
patru ani, când Trisolaris fusese anihilat, cei care o controlau pieriseră în flăcările arzătoare,
dar actualii ei controlori erau cel mai probabil pe navele Flotei Trisolariene. În timpul
discursului, tonul lui Sophon şi expresia chipului ei rămăseseră calme. Dar, spre deosebire de
limbajul de lemn abordat pe vremea când acţionase doar ca o portavoce, ceea ce transmitea
acum era expresia sufletului şi spiritului controlorilor ei, o demnitate şi o nobleţe în faţa
anihilării pe care umanitatea nu putea spera să le egaleze. Acum, oamenii simţeau un respect
fără precedent faţă de această civilizaţie care-şi pierduse lumea de origine.
Din informaţiile limitate furnizate de Sophon şi de propriile observaţii ale Terrei, se
contura o imagine aproximativă a distrugerii Trisolaris.
În momentul catastrofei, Trisolaris se afla într-o Eră Stabilă, orbitând în jurul uneia dintre
cele trei stele din sistem la o distanţă de aproximativ 0,6 AU. Fotoidul lovise steaua şi făcuse o
gaură prin fotosferă şi zona convectivă. Gaura era de aproximativ cincizeci de mii de kilometri
în diametru, destul de largă pentru a putea cuprinde patru Terra aşezate una lângă alta. Fie
dintr-o alegere deliberată a atacatorului sau din pură coincidenţă, fotoidul lovise steaua într-
un punct aflat de-a lungul liniei unde aceasta intersecta planul ecliptic al planetei Trisolaris.
Cei de pe suprafaţa planetei Trisolaris văzuseră apărând o pată extrem de strălucitoare la
suprafaţa Soarelui. Şi, la fel ca dintr-un furnal lăsat cu uşa deschisă, radiaţia puternică
generată de miezul Soarelui ţâşnise drept prin gaură; trecuse prin zona convectivă, prin
fotosferă şi prin cromosferă şi lovise direct planeta. Orice formă de viaţă aflată în aer liber de
pe emisfera expusă radiaţiei fusese arsă complet în câteva secunde.
Apoi, materialul din miezul Soarelui erupse din gaură, formând o dâră de fum înflăcărată,
groasă de cinci mii de kilometri. Materialul scuipat avea o temperatură de zeci de milioane de
grade şi, în timp ce o parte din material căzuse înapoi pe suprafaţa Soarelui sub influenţa
gravitaţiei, restul atinsese viteza de eliberare şi fusese proiectat în spaţiu. Văzut de pe
Trisolaris, un arbore de foc strălucitor crescuse din suprafaţa Soarelui. După aproximativ
patru ore, materialul solar ejectat atinsese distanţa de 0,6 AU faţă de suprafaţa Soarelui şi
vârful arborelui cuprins de flăcări intersectase orbita Trisolaris. După alte două ore, planeta
care orbita ajunse la vârful arborelui în flăcări şi continuă să treacă prin materialul solar
ejectat preţ de vreo treizeci de minute. În tot acest timp, planeta ar fi putut la fel de bine să se
mişte prin interiorul Soarelui – chiar după călătoria sa prin spaţiu, materialul scuipat se afla
tot la o temperatură uriaşă de zeci de mii de grade. Când Trisolaris ieşi în sfârşit din arborele
în flăcări, strălucea cu o lumină roşie, tulbure. Întreaga suprafaţă i se lichefiase şi un ocean de
lavă acoperea întreaga planetă. În spatele planetei era o dâră albă, lungă, prin spaţiu – abur de
la oceanul care fiersese. Vântul solar întindea dâra, făcând planeta să pară o cometă cu coada
lungă.
Toate semnele de viaţă de pe Trisolaris fuseseră şterse, însă fitilul catastrofei abia fusese
aprins.
Materialul solar ejectat îi opusese rezistenţă planetei. După ce trecuse prin acesta,
Trisolaris încetinise, iar orbita ei se apropie de stea. Arborele în flăcări acţionă ca o gheară
întinsă a soarelui, care trăgea Trisolaris mai aproape cu fiecare revoluţie. După încă zece alte
revoluţii, Trisolaris avea să cadă pur şi simplu în soare şi jocul de fotbal cosmic jucat între cei
trei sori avea să se sfârşească. Dar soarele acesta nu avea să supravieţuiască destul ca să vadă că
învinsese.
Erupţia solară micşorase şi presiunea din interiorul Soarelui, încetinind temporar fuziunea
din miez. Soarele păli rapid până ce nu mai rămase decât un contur ceţos. Arborele în flăcări
gigantic ce crescuse din suprafaţa lui, în schimb, părea şi mai strident, mai strălucitor, ca o
zgârietură ascuţită făcută pe pelicula neagră ca cerneala a universului. Reducerea fuziunii
însemna că radiaţia de bază nu mai exercita suficientă presiune asupra greutăţii crustei solare,
iar Soarele începu să intre în colaps. Crusta ce strălucea ceţos căzu în miez, declanşând o
explozie finală.
Asta fusese priveliştea la care asistase umanitatea de pe Terra cu trei zile în urmă.
Explozia solară distrusese totul din sistemul planetar: imensa majoritate a astronavelor şi a
habitatelor spaţiale care încercaseră să se salveze fusese vaporizată. Doar câteva nave
norocoase care se aflaseră din întâmplare în jurul celorlalţi doi sori, ce acţionaseră ca scuturi,
erau acum în siguranţă.
După aceea, cei doi sori rămaşi formaseră un sistem dublu-solar stabil, dar nicio fiinţă vie
nu avea să mai vadă răsăriturile şi apusurile lor. Cenuşa stelei explodate şi a planetei
incinerate Trisolaris formau două discuri uriaşe de acumulare în jurul celor doi sori, ca două
cimitire cenuşii.
— Câţi au scăpat? întrebă Cheng Xin încet.
— Dacă socotim şi Flota Trisolariană care e departe de casă, nu mai mult de o miime din
întreaga populaţie.
Răspunsul lui Sophon fu încă mai încet decât întrebarea lui Cheng Xin. Era concentrată
asupra ritualului ceaiului şi nu-şi ridicase capul.
Cheng Xin avea multe de spus, cuvinte ca de la o femeie la alta, dar făcea parte din rasa
umană şi prăpastia care o despărţea acum de Sophon nu mai putea fi trecută. Recurse la
întrebările pe care i le sugeraseră liderii. Conversaţia care urmă avea să fie cunoscută drept
Conversaţia din Timpul ritualului ceaiului, care avea să schimbe profund cursul ulterior al
istoriei.
— Cât timp mai avem? întrebă Cheng Xin.
— Nu putem şti. Atacul poate veni în orice moment. Dar, după toate probabilităţile, ar
trebui să aveţi un pic mai mult timp: poate chiar unu sau două secole, ca la ultimul vostru
experiment. Sophon îi aruncă o privire lui Luo Ji şi apoi se ridică dreaptă, cu faţa lipsită de
expresie.
— Dar…
— Trisolaris se găsea într-o altă situaţie decât Sistemul Solar. Mai întâi, transmisia
includea doar coordonatele Trisolaris. Pentru a descoperi existenţa Terrei pe baza lor, trebuie
să examineze înregistrarea comunicaţiilor dintre cele două lumi de acum trei secole. Şi, ce e
mai important, de la distanţă, sistemul trisolarian apare ca mult mai periculos decât Sistemul
Solar.
 Cheng Xin îl privi şocată pe Luo Ji, dar acesta nu reacţionă în niciun fel, şi întrebă:
— De ce?
— Nu vom putea niciodată să-ţi explicăm acest lucru, spuse Sophon hotărâtă.
Cheng Xin reveni la întrebările planificate:
— Cele două atacuri pe care le-am văzut au folosit fotoizi ca să lovească stelele. Este
aceasta o metodă obişnuită de atac? Un atac viitor asupra Sistemului Solar va fi similar?
— Atacurile Pădurii Întunecate împărtăşesc două caracteristici: prima, sunt spontane, a
doua, sunt economice.
— Explică-mi, te rog.
— Aceste atacuri nu fac parte din vreun război interstelar, ci sunt doar un mod convenabil
de a elimina posibilele ameninţări. Prin „spontane”, am vrut să spun că singura cauză a
atacurilor este expunerea localizării ţintei. Nu se vor efectua împotriva ţintei acţiuni
anterioare de recunoaştere sau de explorare. Pentru o supercivilizaţie, o asemenea explorare
este mai costisitoare decât o lovitură în orb. Prin „economice” am vrut să spun că atacul va
folosi cea mai puţin costisitoare metodă: folosirea unui proiectil fără valoare care să
declanşeze potenţialul distructiv deja prezent în sistemul stelar-ţintă.
— Energia dinăuntrul stelelor.
Sophon încuviinţă:
— Este ceea ce am văzut până acum.
— Există vreo metodă de apărare?
Sophon zâmbi. Vorbi răbdătoare, de parcă i se adresa unui copil naiv.
— Întregul univers este în întuneric, dar noi rămânem iluminaţi. Suntem ca o păsărică
legată de ramura unui copac din Pădurea Întunecată, asupra căreia este fixat un spot de
lumină. Atacul poate veni din orice direcţie şi în orice moment.
— Dar, conform celor două atacuri pe care le-am văzut, ar putea exista o soluţie de apărare
pasivă. Chiar şi câteva nave trisolariene au supravieţuit în sistemul vostru solar, în spatele
altor sori.
— Te rog să mă crezi. În faţa unui atac, umanitatea nu are nicio şansă de supravieţuire.
Singura voastră şansă este să încercaţi să evadaţi.
— Să devenim refugiaţi printre stele? Dar nu putem să scoatem de pe Terra nici măcar o
miime din populaţie.
— Tot e mai bine decât anihilarea totală.
Nu din punctul valorilor noastre, se gândi Cheng Xin, deşi nu spuse nimic.
— Să nu mai vorbim despre asta. Te rog să nu-mi mai pui întrebări. Ţi-am spus tot ce
puteam. I-am invitat pe prietenii mei aici, la ceai.
Sophon se înclină în faţa amândurora şi apoi le oferi cele două vase cu ceai verde.
Cheng Xin avea mult mai multe întrebări pe lista ei. Cuprinsă de nelinişte, acceptă ceaiul,
dar ştia că dacă punea mai multe întrebări ar fi inutil.
Luo Ji, care nu spusese nimic până atunci, părea relaxat. Părea să fie familiarizat cu ritualul
ceaiului şi, ţinând vasul său în palma mâinii stângi, îl roti de trei ori cu mâna dreaptă înainte
să ia o înghiţitură. Bău încet, lăsând timpul să treacă în tăcere şi neterminând de băut înainte
ca apusul să coloreze norii din spatele ferestrei într-un galben-auriu. Aşeză vasul încet şi
spuse primele sale cuvinte:
— Atunci eu aş putea pune câteva întrebări?
Respectul de care se bucura Luo Ji printre trisolarieni fusese demonstrat de atitudinea lui
Sophon. Cheng Xin observase imediat că Sophon era amabilă şi prietenoasă cu ea, însă arăta
un respect nemărginit pentru Luo Ji. De câte ori se afla în faţa acestuia, ochii ei îi dezvăluiau
simţămintele, se aşeza întotdeauna mai departe de Luo Ji decât de Cheng Xin şi se înclina mai
mult timp şi mai adânc, în faţa lui.
 Drept răspuns la întrebarea lui Luo Ji, Sophon se înclină din nou:
— Vă rog să aşteptaţi.
Îşi coborî ochii şi rămase nemişcată de parcă se cufundase în gânduri. Cheng Xin ştia că, la
mai mulţi ani-lumină, pe navele Flotei Trisolariene, controlorii lui Sophon erau angajaţi într-
o dezbatere urgentă. După aproape două minute, îşi deschise ochii.
— Onorate Luo Ji, îmi puteţi pune o singură întrebare. Pot doar afirma, nega sau spune că
nu ştiu.
Luo Ji îşi aşeză din nou vasul de ceai pe masă. Dar Sophon ridică o mână, cerându-i să
aştepte:
— Este un gest de respect al lumii noastre faţă de dumneavoastră. Răspunsul meu va fi
adevărat, chiar dacă răspunsul le-ar putea face rău trisolarienilor. Însă puteţi să-mi puneţi o
singură întrebare, şi răspunsul meu trebuie să fie unul dintre cele trei posibile. Vă rog să vă
gândiţi bine înainte de a vorbi.
Cheng Xin îl privi neliniştită pe Luo Ji, dar acesta nu făcu nicio pauză. Cu un ton hotărât,
spuse:
— M-am gândit bine. Iată întrebarea mea: Dacă Trisolaris, atunci când a fost observat de la
distanţă, a dat unele semne că poate fi periculos, există oare vreun semn care poate arăta
universului că o civilizaţie este inofensivă şi nu va ameninţa pe nimeni, evitând astfel o
lovitură a Pădurii Întunecate? Poate civilizaţia de pe Terra să transmită universului un
asemenea „anunţ de siguranţă”, dacă vreţi?
Sophon nu îi răspunse, preţ de mai mult timp. Din nou rămase nemişcată, părând să
cugete cu ochii închişi. Cheng Xin simţi cum timpul se scurge din ce în ce mai încet. Cu
fiecare secundă care trecea, speranţa ei se micşora şi era sigură că răspunsul lui Sophon avea
să fie nu sau nu ştiu. Dar brusc, Sophon îl privi pe Luo Ji cu ochii limpezi – de unde până
atunci nici măcar nu îndrăznise să-şi încrucişeze privirea cu a lui – şi răspunse fără nicio
urmă de îndoială:
— Da.
— Cum? întrebă Cheng Xin, care nu se putuse abţine.
Sophon îşi mută privirea de la Luo Ji şi le umplu din nou vasele de ceai:
— Nu pot să vă spun nimic mai mult. Vorbesc serios. Nu o să vă mai pot spune nimic
niciodată.

Conversaţia din timpul ritualului ceaiului dăduse umanităţii aflate în expectativă cel mai
subţire fir de speranţă: pentru a evita loviturile Pădurii Întunecate, era posibil să transmiţi
cosmosului un anunţ de siguranţă.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. ANUNŢUL DE
SIGURANŢĂ COSMICĂ: O ARTĂ A SPECTACOLULUI SINGURATIC
După ce conversaţia dintre Sophon, Cheng Xin şi Luo Ji devenise publică, toată lumea
începu să se gândească cum să transmită un anunţ de siguranţă. Venea un potop de
propuneri, trimise fie de surse distinse, cum era Academia Internaţională de Ştiinţe, fie de
unele cât se poate de umile, ca şcolile elementare. Era probabil pentru prima oară în istoria
umanităţii când întreaga specie îşi concentrase energia mintală asupra aceleiaşi probleme
practice.
Cu cât se gândeau mai mult la asta, cu atât anunţul de siguranţă devenea o enigmă.
Toate propunerile puteau fi împărţite în două mari categorii: existau tabăra „declaratorie”
şi „tabăra automutilării”.
Concepţia de bază a taberei declaratorii, aşa cum se poate intui din numele ei, era o
transmisie către Univers ce proclama caracterul inofensiv al civilizaţiei de pe Terra. Eforturile
principale erau orientate spre modalitatea de exprimare a mesajului. Dar, în ochii celor mai
mulţi, premisa asta părea prostească. Oricât de bine ar fi fost redactat mesajul, cine din acest
Univers lipsit de inimă avea să-l creadă? Cerinţa fundamentală pentru un anunţ de siguranţă
era ca nenumăratele civilizaţii din Univers să se încreadă în el.
Tabăra automutilării reprezenta opinia majorităţii. Ei argumentau că anunţul de siguranţă
trebuia să reprezinte adevărul, ceea ce implica faptul că anunţul avea nevoie şi de „vorbă”, dar
şi de „faptă”. Şi, din acestea două, doar „fapta” era cheia. Umanitatea trebuia să plătească un
preţ pentru a trăi într-o Pădure Întunecată şi acel preţ era să transforme Terra într-o civilizaţie
cu adevărat sigură – cu alte cuvinte, civilizaţia de pe Terra trebuia să se mutileze pentru a-şi
elimina potenţialul de a-i ameninţa pe alţii.
Majoritatea planurilor de automutilare se concentrau asupra tehnologiei şi promovau ideea
că umanitatea trebuie să se retragă din era spaţială şi din era informaţională şi să fondeze o
societate cu tehnologie redusă – poate una bazată pe electricitate şi pe motorul cu combustie
internă, ca la sfârşitul secolului XIX, sau chiar o societate agrară. Ţinând cont de declinul
rapid al populaţiei lumii, aceste planuri erau fezabile. În acest caz, anunţul de siguranţă nu ar
fi nimic mai mult decât un anunţ că Terra poseda un nivel scăzut de tehnologie.
Unele dintre ideile mai extremiste apărute din tabăra automutilării propuneau
dezactivarea intelectuală. Folosind droguri sau alte tehnici neuromanipulatoare, oamenii şi-
ar fi putut reduce propria inteligenţă. Mai mult decât atât, rămânerea la acest nivel de
inteligenţă redusă putea fi rezolvată, în ce privea generaţiile următoare, prin manipularea
genetică. Şi, ca rezultat, societatea cu tehnologie redusă avea să apară astfel în mod natural.
Majoritatea oamenilor fură revoltaţi de această soluţie, dar circula încă pe scară largă.
Conform partizanilor acestei idei, anunţul de siguranţă ar fi fost echivalent cu dezvăluirea
publică a inteligenţei reduse a umanităţii.
Mai erau şi alte idei. De exemplu, tabăra, „autodescurajării” susţinea construirea unui
sistem care, odată activat, să fie dincolo de controlul omenesc. Acesta ar fi monitorizat
umanitatea pentru orice comportament neconform cu natura sa sigură, autoproclamată, şi,
odată detectat acest tip de comportament, ar fi iniţiat distrugerea lumii.
Era un adevărat festin al imaginaţiei. Nenumărate planuri concurau pentru a fi luate în
seamă: unele subtile, altele stranii şi altele la fel de sinistre şi de terifiante ca sectele.
Dar niciunul dintre aceste planuri nu capta esenţa anunţului de siguranţă.
Aşa cum arătase Sophon, o caracteristică esenţială a loviturilor Pădurii Întunecate era
natura lor întâmplătoare. Atacatorul nu se deranja să monitorizeze ţinta îndeaproape. Toate
aceste planuri ar fi avut ca rezultat nişte spectacole fără public. Oricât de expresivă ar fi fost
interpretarea, nimeni nu avea s-o vadă, cu excepţia actorului. Chiar şi în cele mai optimiste
situaţii – dacă presupuneam că existau nişte civilizaţii care, ca nişte părinţi binevoitori, ar fi
avut intenţia să observe civilizaţia terestră îndeaproape, poate chiar să-şi dedice echipamente
de monitorizare pe termen lung a Sistemului Solar, similare cu sophonii – acestea tot nu ar fi
fost decât o picătură din marea de civilizaţii din Univers. În ochii marii majorităţii
civilizaţiilor, Soarele nu era decât un punct ceţos aflat la mulţi, foarte mulţi ani-lumină şi care
nu prezenta niciun fel de detalii semnificative. Aceasta era realitatea matematică
fundamentală a Pădurii Întunecate cosmice.
Odată, când umanitatea era mult mai naivă, unii savanţi crezuseră că era posibil să
detectezi prezenţa civilizaţiilor îndepărtate prin observaţia astronomică: de exemplu,
cercetând absorbţia semnăturilor spectrale de oxigen, de bioxid de carbon şi vaporii de apă
din atmosferele exoplanetare sau emisiile electromagnetice. Veniseră chiar şi cu noţiunile
năstruşnice, cum ar fi căutarea semnelor Sferelor lui Dyson. Dar acum ne găseam într-un
Univers în care fiecare civilizaţie se străduia să se ascundă. Dacă într-un sistem solar
îndepărtat nu erau semne de inteligenţă care să poată fi detectate, era posibil ca acesta chiar
să fie pustiu, dar era la fel de posibil şi ca acea civilizaţie să se fi maturizat cu adevărat.
Un anunţ de siguranţă era de fapt, în acelaşi timp, o transmisie universală şi trebuia să fim
siguri că toţi ascultătorii se vor încrede în mesaj.
Să luăm ca exemplu, o stea îndepărtată, un punct abia vizibil. Oricine s-ar fi uitat
întâmplător la ea, ar fi trebuit să spună că steaua aceea e sigură, steaua aceea nu ne va
ameninţa. Asta era misiunea pe care trebuia s-o îndeplinească un anunţ de siguranţă.
Absolut imposibil.
Un alt mister pe care nimeni nu reuşea să-l rezolve era acesta: de ce Sophon nu-i spusese
umanităţii cum să transmită un asemenea anunţ?
Era de înţeles că supravieţuitorii civilizaţiei trisolariene nu mai doreau să transfere
tehnologia lor umanităţii. După transmisia cu undă gravitaţională, ambele lumi se confruntau
cu duşmănia întregii galaxii, poate chiar a întregului Univers. Oamenii şi trisolarienii nu mai
erau cea mai mare ameninţare unii pentru ceilalţi, iar trisolarienii nu aveau timp de pierdut
cu Terra. Pe măsură ce Flota Trisolariană naviga mai departe, legătura dintre cele două
civilizaţii devenise din ce în ce mai fragilă. Dar exista ceva ce nici trisolarienii şi nici
umanitatea nu puteau uita: tot ce se întâmplase începuse din cauza Trisolaris. Ei fuseseră cei
care iniţiaseră invazia Sistemului Solar, cei care încercaseră să comită genocid, însă nu
reuşiseră. Şi dacă Terra reuşea să facă salturi mari în tehnologie, răzbunarea avea să fie
inevitabilă. Oamenii aveau să-i urmărească pe trisolarienii supravieţuitori în orice nouă lume
aveau să-şi găsească aceştia printre stele şi poate că aveau să-şi ducă la capăt răzbunarea chiar
înainte ca Terra să fie distrusă de o lovitură a Pădurii Întunecate.
Dar un anunţ de siguranţă era altceva. Dacă un asemenea anunţ putea face întregul Univers
să creadă că Terra e inofensivă, atunci, prin definiţie, Terra ar fi devenit inofensivă şi faţă de
trisolarieni. Şi oare asta nu era exact ce-şi doreau ei?
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. SOPHON
Deşi nu existau indicii precise despre cum s-ar fi putut transmite un anunţ de siguranţă
adevărat şi orice cercetare serioasă nu făcuse decât să confirme imposibilitatea unui
asemenea efort, dorinţa arzătoare a publicului de a avea un anunţ nu putea fi oprită. Deşi
majoritatea oamenilor înţelegeau că niciuna dintre propuneri n-ar fi funcţionat, încercările de
a le pune în aplicare nu încetară niciun moment.
Un ONG european încercase să construiască o antenă extrem de puternică, care s-ar fi
folosit de capacitatea de amplificare a Soarelui pentru a transmite ciorna versiunii lor pentru
anunţ. Poliţia îi oprise la timp. Cele şase picături din Sistemul Solar plecaseră cu şase ani
înainte şi nu mai exista niciun blocaj al funcţiei de amplificare a Soarelui, dar o asemenea
transmisie ar fi fost extrem de periculoasă şi ar fi expus localizarea Terrei chiar mai devreme
decât se aştepta.
O altă organizaţie, cu numele de Mântuitorii Verzi, avea mai multe milioane de membri.
Aceştia susţineau întoarcerea umanităţii la existenţa agrară, pentru a proclama astfel în faţa
universului faptul că nu reprezintă o ameninţare. Aproape douăzeci de mii dintre membrii lor
se mutaseră în Australia. Planificau să creeze o societate-model pe acest continent nu prea
populat, şi unde Marea Relocare nu mai era decât o amintire. Vieţile agrare ale acestor
Mântuitori Verzi erau transmise permanent restului lumii. În epoca aceasta nu mai era
posibil să găseşti unelte de agricultură tradiţională, aşa că uneltele pe care le foloseau trebuiră
să fie făcute pe comandă, cu fonduri primite de la sponsorii lor. Nu exista prea mult pământ
arabil în Australia, iar cel care era fusese dedicat alimentelor sofisticate şi scumpe, aşa că
aceşti colonişti trebuiră să desţelenească pământuri noi, din zonele aride desemnate pentru
asta de guvern.
Dar nu trecu mai mult de o săptămână şi aceşti pionieri îşi întrerupseră agricultura. Şi nu
din cauză că Mântuitorii Verzi ar fi fost leneşi – simplul lor entuziasm le-ar fi ajuns ca să
depăşească perioada grea de început –, ci mai curând din cauza faptului că trupurile
oamenilor moderni se schimbaseră foarte mult faţă de trecut. Erau mai flexibile şi mai agile
prin comparaţie cu generaţiile anterioare, dar nu mai erau adaptate pentru munca fizică
repetitivă şi plictisitoare. Iar desţelenirea ţinuturilor aride, chiar şi în epocile agrare, fusese o
sarcină fizică extrem de dificilă. După ce liderii Mântuitorilor Verzi îşi exprimaseră cum se
cuvine respectul pentru strămoşii lor agricultori, mişcarea se dizolvase şi ideea unei societăţi
agrare fusese abandonată.
Ideile pervertite despre anunţul de siguranţă conduseseră şi la diferite acte cumplite de
terorism. Se formaseră câteva organizaţii „antiintelect”, pentru a pune în practică propunerea
de reducere a inteligenţei umane. Una dintre acestea pusese la cale adăugarea unor mari
cantităţi de „supresori neurali” în apa din New York, ceea ce ar fi produs leziuni permanente
ale creierului. Din fericire, complotul fusese descoperit la timp şi nu se produsese nicio
daună, deşi debitul de apă al oraşului fusese întrerupt pentru câteva ore. Desigur că, fără
excepţie, toate aceste organizaţii „antiintelect” doreau să menţină inteligenţa propriilor
membri, justificând asta prin responsabilitatea lor de a fi ultimii oameni inteligenţi, necesari
pentru a duce la bun sfârşit crearea unei societăţi de oameni dotaţi cu o inteligenţă redusă, pe
care urmau s-o coordoneze.
Având în faţă ameninţarea omniprezentă a morţii şi oferind momeala unei stări de
existenţă diferite, religia revenise în centrul vieţii sociale.
Din punct de vedere istoric, descoperirea stării de Pădure Întunecată a universului fusese o
lovitură uriaşă pentru majoritatea marilor religii, şi mai ales pentru creştinism. De fapt,
prejudiciul adus religiei fusese evident încă de la începutul Erei Crizei. Atunci când fusese
descoperită civilizaţia trisolariană, creştinii trebuiseră să se lupte cu faptul că extratereştrii nu
existaseră în Grădina Edenului, iar Dumnezeu nu-i menţionase niciodată în Geneză. Pentru
mai mult de un secol, bisericile şi teologii se chinuiseră să termine o nouă interpretare a
Bibliei şi a doctrinelor acceptate – şi, tocmai când aproape că reuşiseră să peticească credinţa,
apăruse monstrul numit Pădurea Întunecată. Oamenii trebuiseră să accepte informaţia că
existau multe, foarte multe civilizaţii ale fiinţelor inteligente în Univers şi, dacă fiecare
civilizaţie ar fi avut câte un Adam şi o Evă ai ei, atunci populaţia din Eden ar fi trebuit să fie
aproape cât populaţia din prezent a Terrei.
Dar, în timpul dezastruoasei Mari Relocări, religiile îşi reveniseră. Acum devenise populară
o nouă credinţă: în ultimii şaptezeci de ani, umanitatea ajunsese de două ori la un pas de
anihilarea totală, însă de fiecare dată scăpase în mod miraculos. Cele două miracole, crearea
descurajării Pădurii Întunecate şi iniţierea transmisiei cu undă gravitaţională, aveau multe
caracteristici asemănătoare: ambele avuseseră loc sub conducerea unui număr mic de
indivizi, apariţia lor depinsese de o serie de coincidenţe improbabile (cum ar fi faptul că
Gravitaţia, Spaţiul Albastru şi picăturile intraseră simultan în fragmentul cvadridimensional)
… Toate acestea erau, evident, semne din partea unei divinităţi. În timpul ambelor crize,
credincioşii făcuseră rugăciuni publice colective. Tocmai aceste demonstraţii de credinţă
duseseră în cele din urmă la mântuirea divină – deşi discuţia despre care anume dintre
Dumnezei era cel căruia trebuia să i se mulţumească ajunsese un subiect de dezbatere fără
sfârşit.
Şi astfel Terra se transformase într-o biserică uriaşă, o planetă a rugăciunii. Toată lumea se
ruga, cu o credinţă nemaiîntâlnită, pentru un nou act de mântuire. Vaticanul conducea
numeroase mese mondiale, iar oamenii se rugau peste tot în grupuri mici sau individual.
Înainte de mese sau de somn, se rugau cu toţii pentru acelaşi lucru: Doamne, dă-ne un semn,
îndrumă-ne cum să punem în cuvinte pentru stele bunăvoinţa noastră, cum să vestim
cosmosului că suntem neprimejdioşi.
Pe orbita circumterestră fusese construită o biserică spaţială cosmopolită. Deşi se numea
biserică, nu exista nicio construcţie fizică în afara unei cruci gigantice. Cele două braţe care
compuneau crucea erau lungi de câte douăzeci şi respectiv patruzeci de kilometri şi
străluceau atât de puternic, încât crucea putea fi văzută noaptea de pe Terra. Credincioşii
pluteau sub ea în costume spaţiale, în adoraţie, şi uneori participau chiar şi zeci de mii de
oameni. Odată cu ei pluteau şi nenumărate lumânări uriaşe, capabile să ardă în vid, şi
lumânările acestea concurau în strălucire cu stelele. Văzute de la suprafaţă, lumânările şi
congregaţia venită să se roage păreau un nor de praf spaţial strălucitor. Şi, în fiecare noapte,
nenumărate persoane de la suprafaţă se rugau crucii dintre stele.
Chiar şi civilizaţia trisolariană devenise obiect de adoraţie. Din punct de vedere istoric,
imaginea civilizaţiei trisolariene în ochii omenirii se schimbase în permanenţă. La începutul
Erei Crizei, erau invadatori extratereştri malefici şi puternici, însă fuseseră şi zeificaţi de OTT.
Mai târziu, trisolarienii se transformaseră treptat din demoni sau zei în persoane. Odată cu
crearea descurajării Pădurii Întunecate, poziţia Trisolaris în ochii umanităţii îşi atinsese
nadirul18, iar trisolarienii deveniseră nişte sălbatici necivilizaţi care trăiau doar din bunăvoinţa
umanităţii. După ce descurajarea eşuase, trisolarienii îşi dezvăluiseră natura lor de cuceritori
vinovaţi de genocid. Cu toate acestea, după iniţierea transmisiei universale – şi mai ales după
distrugerea Trisolaris – trisolarienii se transformaseră în victime care meritau simpatia
oamenilor, nişte colegi refugiaţi din aceeaşi barcă.
Aflând despre ideea anunţului de siguranţă, oamenii reacţionaseră iniţial în unanimitate la
această ştire: o cerere tumultuoasă ca Sophon să le divulge metoda de transmisie a anunţului

18 Nadirul este punctul de intersecţie dintre verticala observatorului şi sfera cerească, situat imediat sub
observator. Nadirul este diametral opus zenitului (n. tr.).
de siguranţă, însoţită de avertizarea că ar comite mundicid ascunzând astfel de informaţii.
Oamenii îşi dădură totuşi seama, nu peste mult timp, că mânia şi denunţurile erau inutile
împotriva unei civilizaţii care stăpânea o tehnologie mult superioară cunoştinţelor umanităţii
şi care se deplasa din ce în ce mai departe în spaţiul interstelar. Înţeleseră că ar fi fost mai bine
să-i roage frumos, ceea ce se transformă apoi în implorări. Şi, tot implorând într-un mediu
cultural în care religia sporea mereu în importanţă, imaginea trisolarienilor se transformă
treptat, din nou. De vreme ce aceştia posedau secretul transmisiei anunţului de siguranţă,
erau îngerii mântuirii trimişi de Dumnezeu. Singurul motiv pentru care umanitatea nu
primise încă această mântuire se datora exprimării deficitare a credinţei ei. Şi astfel, cererile
adresate lui Sophon se transformară în rugăciuni, iar trisolarienii deveniră zei din nou.
Locuinţa lui Sophon devenise un loc sfânt şi, zi de zi, nenumăraţi credincioşi se adunau sub
copacul gigantic. În momentele sale de vârf, congregaţia aduna un număr de câteva ori mai
mare decât cel al pelerinilor de la Mecca, formând o mare nesfârşită. Casa lui Sophon atârna
în aer la aproximativ patru sute de metri deasupra mulţimii. De la suprafaţă părea micuţă,
ascunsă când şi când de norul pe care-l genera. Uneori apărea şi Sophon – mulţimea nu putea
vedea detalii, dar putea să-i vadă kimonoul ca o floricică în nor. Aceste momente erau puţine
şi la mare distanţă în timp şi deveniseră sacre. Aderenţii fiecărui cult din mulţime îşi
exprimau pietatea în fel şi chip: unii se rugau mai fervent, alţii ovaţionau, alţii plângeau şi-şi
puneau sufletul pe tavă, unii îngenuncheau, alţii se aruncau pe jos şi-şi atingeau frunţile de
pământ. În aceste ocazii, Sophon se înclina uşor în faţa masei de oameni de dedesubt şi apoi
se retrăgea în casa ei.
— Şi chiar dacă salvarea ar veni, acum nu ar avea niciun sens, spuse Bi Yunfeng. Nu ne-a
mai rămas niciun pic de demnitate.
Fusese odinioară unul dintre candidaţii la postul de Purtător de Sabie şi apoi,
Comandantul ramurii asiatice a Mişcării de Rezistenţă a Terrei.
La fel ca el, mai erau încă mulţi oameni înţelepţi care făceau cercetări minuţioase în
legătură cu anunţul de siguranţă, în toate domeniile de studiu. Exploratorii munceau fără
răgaz, încercând să găsească o metodă care să aibă o bază ştiinţifică solidă. Dar toate căile de
cercetare păreau să conducă la o singură concluzie inevitabilă: dacă chiar exista un mod de a
afişa un anunţ de siguranţă, acesta ar fi necesitat o tehnologie nouă. Tehnologia trebuia să
depăşească de departe nivelul curent al ştiinţei de pe Terra – şi era necunoscută umanităţii.
La fel ca toanele unui copil, atitudinea societăţii umane faţă de Spaţiul Albastru, care
dispăruse deja în spaţiul infinit, se schimbase din nou. Din înger salvator, nava aceasta
devenise o navă a întunericului, o navă a tuturor demonilor. Răpise Gravitaţia şi aruncase o
vrajă păcătoasă de nimicire asupra celor două lumi. Crimele lor erau de neiertat. Erau Satana
însuşi, în carne şi oase. Acum, adoratorii lui Sophon îi cereau acesteia ca Flota Trisolariană să
găsească şi să distrugă cele două nave, pentru ocrotirea justiţiei şi a demnităţii lui Dumnezeu.
Sophon, la fel ca în faţa altor rugăciuni ale lor, rămăsese tăcută.
În mod simultan, imaginea lui Cheng Xin din conştiinţa publică se schimbase şi ea încet-
încet. Nu mai era Purtătorul de Sabie necalificat pentru acel post; era din nou o femeie
măreaţă. Oamenii dezgropaseră o poveste veche, Pragul de Ivan Turgheniev, şi foloseau
povestea pentru a o descrie. La fel ca tânăra rusoaică din poveste, Cheng Xin păşise peste
pragul de care nimeni altcineva nu îndrăznise să se apropie. Apoi, într-un moment crucial,
luase pe umerii ei o greutate inimaginabilă şi acceptase acea umilire fără sfârşit care avea să-i
devină în zilele următoare destin, refuzând să trimită semnalul de moarte către cosmos.
Discuţiile oamenilor nu mai insistară asupra consecinţelor eşecului ei în ce privea
descurajarea şi se concentrară în schimb pe dragostea ei pentru umanitate, o dragoste care îi
produsese atâta durere încât orbise.
La un nivel mai profund, sentimentul public faţă de Cheng Xin reprezenta o reacţie la
dragostea ei maternă subconştientă. În această eră fără familie, dragostea de mamă era ceva
rar. Statul acesta al bunăstării, care păruse raiul pe pământ, îndestula nevoia de dragoste
maternă a copiilor. Dar acum, umanitatea era expusă universului crud şi rece, unde coasa
Morţii putea oricând să cadă pe neaşteptate. La fel ca un prunc, civilizaţia umană fusese
abandonată într-o Pădure Întunecată sinistră, terifiantă; plângea, tânjind după o mângâiere
maternă. Cheng Xin era ţinta perfectă pentru această tânjire, era personificarea dragostei
materne. Şi, pe măsură ce sentimentele publicului pentru Cheng Xin se contopeau încet-încet
în atmosfera din ce în ce mai grea de religiozitate, imaginea ei de Sfântă Fecioară a unei noi
epoci câştigă din nou în celebritate.
Lui Cheng Xin, asta îi tăie şi ultimul strop de chef de viaţă.
Pentru ea, viaţa devenise de mult o povară şi o tortură. Dar alesese să rămână în viaţă
fiindcă nu dorise să evite ceea ce trebuia să îndure – continuarea existenţei era cea mai
dreaptă pedeapsă pentru marea ei greşeală şi acceptase asta. Însă acum se transformase într-
un simbol cultural periculos. Cultul din ce în ce mai mare creat în jurul ei amplifica ceaţa în
care fusese prinsă umanitatea, deja pierdută, ca-ntr-o capcană. A dispărea pentru totdeauna
ar fi fost ultimul ei act de responsabilitate.
Cheng Xin descoperi că decizia era simplă – de fapt, nu-i ceru niciun efort. Era ca o
persoană care-şi planificase demult să plece într-o călătorie lungă: în sfârşit, se elibera de
stresul cotidian şi era gata să-şi facă un bagaj uşor şi să plece.
Scoase o sticlă mică; medicamentele pentru hibernarea pe termen scurt. Înăuntru mai
rămăsese o singură pastilă. Era acelaşi medicament pe care-l folosise ca să hiberneze vreme de
şase ani dar, fără un sistem de bypass cardiopulmonar extern care s-o menţină în viaţă, era
fatal.
Mintea lui Cheng Xin era la fel de transparentă şi de pustie ca spaţiul: nu mai existau
amintiri, nu mai existau senzaţii. Suprafaţa conştiinţei sale era netedă ca oglinda, apusul
soarelui vieţii ei se reflecta în oglindă la fel de natural ca orice apus… Era drept şi corect. Dacă
o lume se putea transforma în pulbere doar pocnind din degete, atunci sfârşitul vieţii cuiva ar
fi trebuit să fie tot atât de neutru şi indiferent ca o picătură rostogolindu-se din vârful unui fir
de iarbă.
Tocmai când Cheng Xin puse mâna pe capsulă, telefonul sună. Era Fraisse.
— Copilă, luna e foarte frumoasă în seara asta. Tocmai am văzut un cangur. Cred că
refugiaţii nu i-au mâncat pe toţi.
Fraisse nu folosea niciodată funcţia de video a telefonului său, de parcă ar fi crezut că
vorbele lui aveau să fie mai vii decât orice imagine. Deşi ştia că nu putea s-o vadă, Cheng Xin
zâmbi:
— Este minunat, Fraisse. Mulţumesc.
— Copilă, totul va fi mai bine, spuse Fraisse şi închise telefonul.
N-ar fi avut cum să observe vreo schimbare la ea. Fusese o conversaţie la fel de scurtă ca
toate conversaţiile lor.
AA venise şi ea în dimineaţa aceea, entuziasmată, ca să-i spună lui Cheng Xin că firma ei
câştigase o licitaţie pentru încă un mare proiect: construirea unei cruci şi mai mari pe orbita
geosincronă.
Cheng Xin îşi dădu seama că încă avea doi prieteni. În această perioadă scurtă şi de coşmar
a istoriei, avea doar doi prieteni adevăraţi, pe aceştia. Dacă şi-ar pune capăt zilelor acum, ei
cum s-ar simţi? Inima ei transparentă şi pustie împietri şi se strânse, de parcă era stoarsă de
nenumărate mâini. Suprafaţa liniştită a lacului din mintea ei se spărsese şi lumina reflectată a
Soarelui o ardea ca focul. Cu şapte ani în urmă, nu fusese în stare să apese butonul acela în
faţa întregii umanităţi; acum, gândindu-se la cei doi prieteni ai ei, nu putu să înghită capsula.
Îşi văzu iar nemărginita slăbiciune. Ea nu era nimic.
 Telefonul sună din nou. Era Sophon. Îi invita pe Cheng Xin şi pe Luo Ji din nou la ceai.
Urma să-şi ia rămas-bun de la ei pentru ultima oară.
Încet, Cheng Xin puse capsula la loc în sticluţă. Se va duce la această întâlnire. Asta
însemna că avea destul timp să traverseze acest fluviu de durere.

În dimineaţa următoare, Cheng Xin şi Luo Ji se întoarseră la locuinţa aeriană a lui Sophon.
Văzură o mulţime uriaşă adunată la câteva sute de metri mai jos. Cu o seară înainte, Sophon
anunţase că urma să plece, iar mulţimea de adoratori era acum de câteva ori mai mare ca de
obicei. În locul obişnuitelor rugăciuni şi implorări, congregaţia era tăcută de parcă aştepta
ceva.
În faţa uşii casei sale, Sophon îi primi în acelaşi fel.
De data aceasta, ritualul ceaiului fu oficiat în tăcere. Ştiau cu toţii că, între cele două lumi,
tot ce era de spus fusese spus.
Cheng Xin şi Luo Ji puteau simţi prezenţa oamenilor de dedesubt. Mulţimea în expectativă
era ca un covor uriaş care aspira zgomotele şi care adâncea şi mai mult tăcerea din salon. Era
aproape apăsător, de parcă norii de dincolo de fereastră deveniseră mai groşi. Dar mişcările lui
Sophon erau tot blânde şi graţioase, şi, deşi instrumentele luau contact cu porţelanul, nu se
auzea niciun zgomot. Sophon părea să-şi folosească graţia şi eleganţa pentru a contracara
tensiunea din aer. Trecu mai mult de o oră, dar Cheng Xin şi Luo Ji nu simţiră trecerea
timpului.
Sophon îi o oferi lui Luo Ji cana de ceai cu ambele mâini:
— Plec. Sper să aveţi grijă de voi şi să fiţi sănătoşi amândoi.
Apoi îi oferi şi lui Cheng Xin cana de ceai:
— Universul este grandios, dar viaţa este şi mai grandioasă. Poate că soarta ne va aduce din
nou împreună.
Cheng Xin îşi bău ceaiul în tăcere. Închise ochii ca să se concentreze asupra gustului.
Amăreala cea limpede păru să-i scalde tot trupul, de parcă ar fi băut lumina stelelor reci. Bău
încet şi într-un târziu termină.
Cheng Xin şi Luo Ji se ridicară să-şi ia rămas-bun pentru ultima oară. Sophon îi însoţi tot
drumul până la creangă. Văzură că norii albi generaţi de casa lui Sophon dispăruseră pentru
prima oară de când îşi aminteau de ei. Dedesubt, marea de oameni aştepta în tăcere.
— Înainte să ne luăm rămas-bun, îmi voi duce la bun sfârşit ultima mea misiune. Este un
mesaj.
Sophon se înclină adânc în faţa amândurora. Apoi se îndreptă şi o privi pe Cheng Xin:
— Yun Tianming ar dori să te vadă.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. SCARA CEA LUNGĂ
Cam pe la începutul Erei Crizei, înainte ca Marea Ravenă să stingă tot entuziasmul
omenirii, naţiunile Terrei se coalizaseră şi împliniseră o serie de fapte măreţe pentru apărarea
Sistemului Solar. Aceste proiecte uriaşe de inginerie atinseseră sau depăşiseră limitele celei
mai avansate tehnologii a timpului. Unele dintre ele, cum ar fi liftul spaţial, testul bombelor
nucleare de clasă stelară de pe Mercur, descoperirile din fuziunea nucleară controlată şi aşa
mai departe, intraseră în istorie. Aceste proiecte construiseră o fundaţie solidă pentru saltul
tehnologic de după Marea Ravenă.
Însă Proiectul Scării nu era unul dintre ele. Fusese uitat chiar înainte de Marea Ravenă. În
ochii istoricilor, Proiectul Scării fusese rezultatul tipic al unei impulsivităţi prost gândite ce
marcase începutul Erei Crizei, o aventură executată în pripă şi prost plănuită. Pe lângă eşecul
complet în îndeplinirea obiectivelor ei, nu lăsase în urmă nimic valoros din punct de vedere
tehnologic. Tehnologia spaţială care se dezvoltase în cele din urmă se angajase într-o cu totul
altă direcţie.
Nimeni n-ar fi putut prevedea că, peste aproape trei secole, Proiectul Scării avea să aducă o
rază de speranţă unei Terre prinse în mrejele disperării.
Avea să rămână probabil pentru totdeauna un mister cum de trisolarienii reuşiseră să
intercepteze şi să captureze sonda care transporta creierul lui Yun Tianming.
Unul dintre cablurile care susţineau sonda Scării se defectase lângă orbita lui Jupiter.
Astronava deviase de la ruta planificată, iar Terra, lipsită de transmisia parametrilor de zbor, o
pierduse în adâncimea spaţiului. Dacă trisolarienii fuseseră în stare s-o intercepteze mai
târziu, probabil că avuseseră parametrii ei de zbor după ce s-a defectat cablul. Altfel, chiar şi
avansata civilizaţie trisolariană ar fi fost incapabilă să localizeze un obiect atât de mic în
imensitatea spaţiului din afara Sistemului Solar. Cea mai probabilă explicaţie era aceea că
sophonii urmăriseră sonda Proiectului Scării cel puţin în perioada de accelerare, ca să-i poată
deduce direcţia finală de zbor. Dar părea improbabil ca sophonii să fi urmărit sonda pentru
tot restul lungii ei călătorii. Aceasta trecuse prin Centura Kuiper şi prin Norul Oort. În aceste
regiuni, ar fi putut decelera sau ar fi putut fi împinsă şi scoasă de pe cursul de zbor de praful
interstelar. Aparent, nu se întâmplase nimic din toate acestea, fiindcă, altfel, trisolarienii nu
ar fi putut să obţină parametrii de zbor actualizaţi. Aşa că interceptarea de succes a sondei
necesitase şi un dram de noroc.
Era aproape sigur că nava responsabilă pentru capturarea sondei făcuse parte din Prima
Flotă Trisolariană – cel mai probabil, era singura navă care nu decelerase. În momentul acela
fusese trimisă cu mult înaintea restului flotei, ca să poată sosi în Sistemul Solar cu un secol şi
jumătate înaintea celorlaltor nave – dar, din cauza vitezei extrem de înalte, nu ar fi putut
decelera la timp şi ar fi trebuit să treacă drept prin Sistemul Solar. Scopul acestei nave
rămăsese un mister. După crearea descurajării Pădurii Întunecate, această navă, împreună cu
restul Primei Flote Trisolariene, se întorsese şi ieşise din Sistemul Solar. Terra nu evaluase
niciodată parametrii ei exacţi de zbor, dar, dacă s-ar fi întors în aceeaşi direcţie generală ca
restul Primei Flote Trisolariene, atunci era posibil să se fi întâlnit cu sonda Scării. Sigur, chiar
şi aşa, cele două nave se aflau tot la nişte distanţe extrem de mari una de alta, iar fără
parametrii exacţi pentru traiectoria sondei, nava trisolariană nu ar fi putut s-o localizeze.
O estimare generală – singura estimare posibilă, dată fiind lipsa de informaţii – ar plasa
momentul interceptării între treizeci şi cincizeci de ani în urmă, dar nu înainte de Era
Descurajării.
Era de înţeles că Flota Trisolariană avea să încerce să captureze sonda Scării. Până la capăt,
contactul direct dintre Trisolarieni şi oameni se limita la picături. Era firesc să fie interesaţi de
un specimen uman viu.
Yun Tianming se afla acum la bordul Primei Flote Trisolariene. Majoritatea navelor din
flotă se îndreptau spre Sirius. Adevărata lui stare era necunoscută. Poate că creierul lui se
menţinea viu prin forţe proprii. Sau poate că fusese implantat într-un corp clonat. Dar
oamenii erau mult mai interesaţi de o cu totul altă întrebare:
Yun Tianming mai lucra oare pentru interesele umanităţii?
Aceasta era o îndoială rezonabilă. Faptul că cererea lui Yun Tianming s-o vadă pe Cheng
Xin fusese aprobată demonstra că se integrase deja în societatea trisolariană şi poate că avea
chiar şi un oarecare statut social acolo.
Următoarea întrebare era şi mai tulburătoare: participase la istoria recentă? Oare
evenimentele petrecute în timpul ultimului secol între cele două lumi aveau ceva de-a face cu
el?
Totuşi, Yun Tianming se ivea chiar în momentul când civilizaţia terestră părea lipsită de
speranţă. Când ştirea deveni publică, prima reacţie a oamenilor fu aceea că rugăciunile lor
fuseseră ascultate: în cele din urmă, îngerul mântuirii sosise.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. YUN TIANMING
Văzută prin hublourile liftului, întreaga lume a lui Cheng Xin consta dintr-o şină de
ghidare groasă de optzeci de centimetri. Şina de ghidare se întindea la infinit atât deasupra,
cât şi dedesubtul ei, micşorându-se în fiecare direcţie până când dispărea şi devenea
invizibilă. Călătorise deja de o oră şi se afla la mai mult de o mie de kilometri deasupra
nivelului mării şi în afara atmosferei. Sub ea, Terra se afla cufundată în noapte şi continentele
erau doar nişte simple contururi ceţoase, lipsite de substanţă. Deasupra ei, spaţiul era negru
ca cerneala şi staţia terminus, aflată la treizeci de mii de kilometri depărtare, rămânea
invizibilă. Aveai impresia că şina de ghidare arată spre un drum fără întoarcere.
Deşi era inginer aerospaţial din Era Comună, Cheng Xin nu fusese niciodată în spaţiu până
azi, cu trei secole mai târziu. Nu mai trebuia să ai niciun fel de antrenament special pentru a
călători cu vehiculele spaţiale, dar, luând în considerare lipsa ei de experienţă, tehnicienii îi
sugeraseră să urce cu liftul spaţial. Deoarece întreaga călătorie se efectua la aceeaşi viteză, nu
avea să existe hipergravitaţie. Şi gravitaţia de acum, dinăuntrul cabinei liftului, nu era vizibil
mai scăzută – aceasta urma să scadă treptat până când Cheng Xin avea să ajungă în starea de
imponderabilitate completă, la staţia terminus de pe orbita geosincronă. La această
altitudine, imponderabilitatea se făcea simţită doar când te aflai pe o orbită în jurul Terrei, nu
când urcai cu liftul spaţial. Din când în când, Cheng Xin vedea trecând rapid, în depărtare,
puncte miniaturale – probabil sateliţii care patrulau la prima viteză cosmică.
Suprafaţa şinei de ghidare era foarte netedă şi era absolut imposibil să percepi mişcarea.
Cabina liftului părea să stea nemişcată pe şină. În realitate, viteza ei era de o mie cinci sute de
kilometri pe oră, echivalentă cu cea a unui avion supersonic. Până la atingerea orbitei aveau să
mai treacă vreo douăzeci de ore, ceea ce însemna o călătorie foarte lentă, în contextul
spaţiului cosmic. Cheng Xin îşi aduse aminte de o conversaţie din timpul facultăţii, când
Tianming afirmase că, în principiu, era perfect posibil să zbori în spaţiu la viteze mici. Atâta
timp cât menţineai o viteză orientată mereu în sus, ai fi putut merge în spaţiu la fel de încet ca
o maşină sau ca mersul pe jos. Ai fi putut chiar să mergi astfel până pe orbita Lunii, deşi ar fi
fost imposibil să păşeşti pe Lună – pentru că, până atunci, viteza relativă a Lunii faţă de cel
care urca ar fi fost mai mare de trei mii de kilometri pe oră şi, dacă ai fi încercat să rămâi în
repaos faţă de Lună, ai fi avut din nou nevoie de astronautica de înaltă viteză. Cheng Xin şi-l
aminti cu claritate cum, la sfârşit, spusese că ai avea parte de o privelişte uimitoare dacă te-ai
afla în preajma orbitei lunare şi ai urmări zborul satelitului uriaş de deasupra ta. Acum, avea
parte chiar de zborul spaţial cu viteză redusă pe care şi-l imaginase el.
Cabina liftului avea forma unei capsule, dar era împărţită în patru punţi. Ea se afla pe
puntea de sus şi cei doi care o însoţeau se aflau în celelalte trei punţi de dedesubt. Nimeni nu
veni s-o deranjeze. Se afla într-o cabină luxoasă clasa business, ca într-o cameră dintr-un
hotel de cinci stele. Avea un pat confortabil şi un duş, dar apartamentul era mic, cam de
mărimea unui dormitor de cămin.
În ultimul timp se gândea mereu la vremea când fusese la facultate şi se gândea la
Tianming.
La această altitudine, conul de umbră al Terrei era mai îngust, iar Soarele devenise astfel
vizibil. Afară, totul era înecat în lumina aceasta puternică şi strălucitoare, iar hublourile se
ajustară automat pentru reducerea transparenţei. Cheng Xin stătea pe o canapea şi urmărea
prin hubloul de sus şina de ghidare de deasupra ei. Linia aceea dreaptă, infinită, părea să
coboare direct din Calea Lactee. I-ar fi plăcut să vadă semne de mişcare pe şina de ghidare,
sau cel puţin să şi le imagineze. Priveliştea era hipnotică şi, în cele din urmă, adormi.
Auzi cum cineva o cheamă blând, o voce bărbătească. Văzu că se afla în dormitorul de la
facultate şi că dormea în patul de jos. Dar în rest, camera era pustie. Pe zid se mişcau fâşii de
lumină, aşa cum vezi luminile străzii dintr-o maşină în mişcare. Privi pe fereastră şi văzu că,
în spatele unui copac-umbrelă chinezesc, Soarele trecea repede pe cer, răsărind şi apunând la
fiecare câteva secunde. Şi chiar şi atunci când Soarele se afla sus, cerul din spatele lui rămânea
totuşi negru ca cerneala şi stelele străluceau odată cu Soarele. Vocea continua să-i strige
numele. Dorea să se trezească şi să privească în jur, dar descoperi că trupul ei plutea deasupra
patului. Cărţi, ceşti, laptopul ei şi alte obiecte pluteau în jurul său prin aer…
Cheng Xin se trezi şi văzu că plutea într-adevăr prin aer, puţin deasupra canapelei. Se
întinse, încercând să se tragă înapoi pe canapea, însă, din greşeală, se împinse şi mai departe.
Se ridică până când ajunse la hubloul din tavan, unde se învârti în imponderabilitate, apoi se
împinse în geam, ceea ce o trimise cu succes înapoi pe canapea. Totul părea identic în cabină,
cu excepţia faptului că imponderabilitatea eliberase câteva dintre firele de praf care străluceau
acum în lumina solară.
Văzu că un oficial de la CAP venise din cabina de dedesubt. Probabil că el o strigase mai
devreme. Se uita fix la ea, uimit.
— Doctore Cheng, înţeleg că este prima oară când călătoriţi în spaţiu? o întrebă el.
Văzând că încuviinţează, zâmbi şi-şi scutură capul:
— Dar arătaţi ca un veteran al spaţiului.
Cheng Xin era şi ea surprinsă. Această primă experienţă a imponderabilităţii nu-i crease
disconfort sau anxietate. Se simţea relaxată şi nu simţea nicio ameţeală sau greaţă. Era ca şi
cum ar fi făcut parte în mod natural din acest loc, ca şi cum ar fi făcut parte din spaţiu.
— Aproape am ajuns, spuse oficialul arătând în sus.
Cheng Xin privi deasupra. Văzu din nou şina de ghidare, dar acum putea să-şi dea seama că
se mişcau pe suprafaţa ei – un semn că încetineau. La capătul şinei, începea să se vadă staţia
terminus geosincronă. Era formată din multiple cercuri concentrice conectate între ele prin
cinci spiţe radiale. Staţia terminus iniţială fusese doar o mică parte din centru. Inelele
concentrice fuseseră adăugate ulterior şi inelele exterioare erau cele mai noi. Întreaga
structură se rotea lent pe loc.
Cheng Xin văzu apărând în jurul ei şi alte clădiri spaţiale. Aglomerarea densă de clădiri din
zona aceasta era rezultatul faptului că inginerii profitaseră de proximitatea faţă de staţia
terminus a liftului spaţial pentru a transporta materialele de construcţie. Clădirile erau de
diferite forme şi apăreau în depărtare, ca o grămadă de jucării complicate – doar dacă treceai
foarte aproape de ele puteai să le simţi imensitatea. Cheng Xin ştia că una dintre acestea
adăpostea sediul Halo Group, compania ei de construcţii spaţiale. AA lucra acum în acea
clădire, dar Cheng Xin nu ştia exact care din ele era aceea.
Vagonul liftului trecu printr-un cadru masiv. Barele dense ale cadrului făcură ca lumina
soarelui să pâlpâie. Atunci când vagonul ieşi pe cealaltă parte a cadrului, staţia terminus
ocupa toată perspectiva, iar Calea Lactee clipea doar din spaţiul dintre inelele concentrice.
Imensa structură te copleşea prin greutate şi, când vagonul intră în staţie, totul se întunecă de
parcă ar fi intrat într-un tunel. Dar, peste câteva minute, exteriorul fu iluminat de spoturi
strălucitoare: vagonul se afla în sala staţiei terminus. Sala se învârtea în jurul vagonului şi,
pentru prima oară, Cheng Xin se simţi ameţită. Dar, când vagonul se desprinse de şina de
ghidare, fu prins de platformă. După o scuturătură uşoară, acesta începu să se rotească odată
cu staţia şi toate lucrurile din jurul ei părură iară să stea nemişcate.
Cheng Xin, însoţită de alţi patru inşi, ieşi din vagon pătrunzând în sala circulară. Deoarece
vagonul lor era singurul de pe platformă, sala părea foarte pustie. Imediat, Cheng Xin avu o
senzaţie de familiaritate: deşi peste tot pluteau ferestre de informaţii, structura principală a
sălii era construită din materiale metalice care, în această epocă, erau rare, mai ales din oţel
inoxidabil şi din aliaje de plumb. Oriunde s-ar fi uitat, putea vedea semnele lăsate de trecerea
anilor şi se simţi ca într-o staţie de gară veche, nu ca în spaţiu. Liftul cu care călătorise era
primul lift spaţial construit vreodată, iar staţia terminus, dată în folosinţă în Anul 15 al Erei
Crizei, fusese operaţională pentru mai mult de două secole, chiar şi pe timpul Marii Ravene.
Cheng Xin observă balustradele ce se încrucişau prin sală, care fuseseră instalate ca să ajute
oamenii să se mişte în imponderabilitate. Acestea erau făcute mai ales din oţel inoxidabil,
deşi unele erau şi din cupru. Observându-le suprafaţa ce purta semnele nenumăratelor mâini
din cele mai mult de două secole de funcţionare, lui Cheng Xin îi veniră în minte şanţurile
adânci lăsate în faţa uşilor vechi din oraş.
Balustradele erau rămăşiţe ale unor timpuri apuse, fiindcă acum toată lumea se baza pe
propulsoare miniaturale individuale care puteau fi purtate la centură sau peste umeri. Acestea
generau destulă forţă pentru a propulsa oamenii în imponderabilitate şi erau controlate de
câte o telecomandă de mână. Însoţitorii lui Cheng Xin încercară să-i dea o primă lecţie
spaţială – cum să folosească propulsoarele pentru imponderabilitate. Dar Cheng Xin preferă
să navigheze prin jur ţinându-se de balustrade. Fiindcă ajunseseră la ieşirea din sala
principală, Cheng Xin se opri ca să admire câteva afişe de propagandă de pe perete. Erau
străvechi şi majoritatea vorbeau despre construirea sistemului de apărare a Sistemului Solar.
Într-unul dintre afişe era o siluetă a unui soldat care umplea mare parte din suprafaţa
imaginii. Era îmbrăcat într-o uniformă necunoscută lui Cheng Xin şi ochii lui înflăcăraţi se
uitau fix la privitor. Sub el se afla un rând de text cu litere mari: Terra are nevoie de tine! Lângă
el exista un afiş şi mai mare, în care oamenii de toate rasele şi naţionalităţile stăteau braţ la
braţ, formând un perete dens. În spatele lor era steagul albastru al ONU, care ocupa mai toată
imaginea. Textul afişului spunea: Să construim din nou, cu propriile trupuri, Marele Zid
pentru Sistemul Solar! Deşi Cheng Xin era interesată de afişe, nu i se păreau familiare. Păreau
să aparţină unui stil mai vechi şi le reaminteau oamenilor de o eră dinainte ca ea să se fi
născut.
— Acestea sunt de la începutul Marii Ravene, spuse unul dintre oficialii CAP ce
călătoriseră împreună cu ea.
Fusese o epocă scurtă şi despotică, când toată lumea fusese militarizată mai înainte ca
totul, de la credinţă la viaţă, să se prăbuşească… Dar de ce au fost păstrate aceste afişe până
acum? Pentru a nu uita sau pentru a nu ne mai aduce aminte?
Cheng Xin şi ceilalţi ieşiră din sala principală şi intrară într-un coridor lung, a cărui
secţiune transversală era şi ea circulară. Coridorul se întindea în faţa ei până departe şi nu-i
vedea capătul. Ştia că era una dintre cele cinci spiţe radiale ale staţiei. La început, se mişcară
în completă imponderabilitate, dar, în curând, apăru „gravitaţia”, sub forma unei forţe
centrifuge. La început, forţa era foarte slabă, dar suficientă pentru inducerea senzaţiei de sus
şi de jos: coridorul se transformă brusc într-un puţ adânc şi, în loc să plutească, se prăbuşeau.
Cheng Xin se simţi ameţită, dar din „peretele” puţului ieşeau numeroase balustrade. Dacă
simţea că se prăbuşeşte prea repede, putea decelera apucându-se de una dintre acestea.
Trecură de intersecţia dintre spiţă şi primul inel. Cheng Xin privi spre dreapta şi spre
stânga şi văzu că podeaua se ridica pe ambele părţi, de parcă s-ar fi aflat pe fundul unei văi.
Deasupra intrărilor în inel, pe ambele părţi, existau semne roşii strălucitoare: Primul Inel,
Gravitaţie 0,15 G. Peretele coridorului curb al inelului era presărat cu nenumărate uşi, care se
deschideau şi se închideau din când în când. Cheng Xin văzu mulţi pietoni. Stăteau pe
podeaua inelului datorită microgravitaţiei, însă se deplasau, sărind înainte, tot cu ajutorul
propulsoarelor de imponderabilitate.
După ce trecură prin primul inel, greutatea li se mări şi căderea liberă nu mai era sigură. Pe
peretele „puţului” apărură scări rulante, una care mergea în sus şi alta care mergea în jos.
Cheng Xin observă pasagerii care mergeau în sus şi văzu că erau îmbrăcaţi în ţinute de stradă,
la fel ca majoritatea locuitorilor de pe Terra. Peretele puţului avea multe ferestre de informaţii
de diferite dimensiuni, iar câteva dintre acestea transmiteau imaginea ei urcându-se în liftul
spaţial cu mai mult de douăzeci de ore în urmă. Dar acum, Cheng Xin era însoţită de patru
persoane şi mai purta şi ochelari mari de soare. Nu o recunoscuse nimeni.
În timp ce coborau, trecură prin încă şapte inele concentrice. Pe măsură ce diametrul
fiecărui inel succesiv creştea, curbura coridoarelor spre laturi devenea mai puţin vizibilă.
Cheng Xin se simţi de parcă ar fi trecut prin straturi de istorie. Fiecare inel folosea materiale
de construcţie diferite faţă de cele dinaintea lui şi arăta mai nou decât acelea. Metoda de
construcţie şi stilul decorativ al fiecărui inel formau o capsulă temporală a unei epoci:
uniformitatea militaristă represivă a Marii Ravene; optimismul şi romantismul ultimei
jumătăţi a Erei Crizei; libertatea hedonistă şi indolenţa Erei Descurajării. Înainte de al
patrulea inel, cabinele din inele fuseseră integrate în structura inelelor, dar, începând cu al
cincilea, inelele furnizau simple spaţii de construcţie şi clădirile din acestea fuseseră
planificate şi construite mai târziu, drept facilităţi suplimentare, prezentând o varietate
bogată de stiluri. În timp ce Cheng Xin cobora prin inele, semnele că aceasta era o staţie
spaţială păleau treptat şi mediul începea să semene mai mult cu viaţa cotidiană de la
suprafaţă. Când ajunseră la inelul al optulea, inelul cel mai exterior al staţiei, stilul
construcţiilor şi decorul nu se mai puteau deosebi de cele ale unui orăşel de pe Pământ.
Coridorul arăta ca o promenadă pietonală aglomerată. Dacă la toate astea adăuga şi gravitaţia
de 1 G, Cheng Xin putea aproape să uite că se afla în spaţiu, la treizeci şi patru de mii de
kilometri de Terra.
Dar scena urbană dispăru repede, fiindcă un vehicul mic îi duse într-un loc de unde puteau
vedea din nou spaţiul. Intrarea în sala aceea plană era marcată „Port A225”, iar pe podeaua
netedă ca a unui centru comercial, erau parcate câteva zeci de mici aparate de zbor spaţial de
diferite tipuri. O parte a sălii era complet deschisă către spaţiu şi stelele care se roteau în jurul
staţiei. Nu prea departe de ei, începu să strălucească o lumină puternică ce ilumina întregul
port. Treptat, lumina se transformă din portocalie într-un albastru pur, iar astronava care-şi
pornise motoarele se ridică de la podea, acceleră şi plonjă în spaţiu pe partea deschisă a
portului. Cheng Xin fusese martoră la un miracol tehnologic care devenise un loc comun
pentru alţii, dar ea nu reuşea să-şi dea seama cum era posibil să menţii atmosfera şi presiunea
într-un spaţiu fără ca zona să fie complet închisă.
Trecură pe lângă şirurile de aparate de zbor până ajunseră la un spaţiu deschis de la capătul
portului. Acolo, izolată, era o mică astronavă. Alături se afla un grup de oameni care păreau s-
o aştepte. Calea Lactee se înfăţişa privirii prin partea deschisă a portului, iar lumina ei arunca
umbrele lungi ale navetei şi ale celor ce stăteau lângă ea, transformând spaţiul deschis într-un
ceas gigantic pe care umbrele mişcătoare ar fi putut indica trecerea timpului.
Grupul de lângă navetă consta dintr-o echipă specială aprobată de CAP şi de flotă pentru
această întâlnire. Cheng Xin îi cunoştea pe majoritatea membrilor – cu şapte ani în urmă,
participaseră la ceremonia de predare pentru Purtătorul de Sabie. Cei doi şefi ai echipei erau
preşedintele prin rotaţie al CAP şi şeful Statului Major al flotei. Preşedintele prin rotaţie era
nou, dar şeful flotei era aceeaşi persoană ca mai înainte. Aceşti şapte ani, cei mai lungi din
istoria rasei umane, lăsaseră o amprentă de neşters pe chipurile lor. Rămaseră cu toţii tăcuţi,
în timp ce-şi strânseră mâinile şi-şi retrăiră amintirile în tăcere.
Cheng Xin examină naveta din faţa ei. Astronavele cu rază mică de acţiune aveau acum o
varietate de forme, dar profilul aerodinamic, popular în imaginaţia generaţiilor trecute, le
lipsea. Această navetă avea cea mai comună formă: o sferă. Era atât de regulată încât Cheng
Xin nu-şi putea da seama unde era propulsorul. Naveta era de mărimea unui vechi autobuz de
dimensiune medie. Avea doar un număr de serie şi niciun nume. Acest vehicul banal urma s-o
ducă la întâlnirea cu Yun Tianming.
Întâlnirea avea să aibă loc în punctul unde se echilibrau gravitaţiile Terrei şi a Soarelui: un
punct Lagrange aflat la 1,5 milioane de kilometri depărtare. Sophonii urmau să faciliteze
întâlnirea, folosind legătura lor în timp real cu Prima Flotă Trisolariană. Urma să fie o
legătură audio şi video.
De ce să te întâlneşti în spaţiu? Într-o epocă în care era posibilă comunicaţia cu neutrini, a
te afla în spaţiu nu însemna că erai mai izolat decât dacă te-ai fi aflat pe suprafaţa Terrei.
Sophon explicase cererea ca fiind simbolică: întâlnirea trebuia să aibă loc într-un mediu
izolat, ca să se demonstreze că era independentă de ambele lumi. Punctul Lagrange fusese
ales pentru a permite ca poziţia lui Cheng Xin să fie relativ stabilă. Şi pe urmă, mai era şi
tradiţia veche a trisolarienilor de a avea întâlniri în punctele de echilibru dintre corpurile
cereşti.
Cheng Xin ştia toate aceste lucruri, dar acum i se spuse ceva mult mai important.
Şeful flotei o duse pe Cheng Xin în navetă. Nu era prea mult spaţiu înăuntru, doar cât să
încapă patru persoane. Imediat ce doi dintre aceştia se aşezară, jumătate din carena sferică –
partea din faţa lor – deveni transparentă, aşa că păreau să stea în interiorul căştii unui costum
spaţial gigantic. Acest tip de navetă fusese ales în parte şi pentru priveliştea panoramică pe
care o oferea.
Aparatele moderne de zbor nu mai aveau comenzi fizice – comenzile erau proiecţii
holografice – şi astfel, interiorul carenei era complet pustiu. O persoană din Era Comună care
ar fi venit aici pentru prima oară ar fi putut crede că era o carcasă goală cu nimic înăuntru.
Dar Cheng Xin observă imediat trei obiecte neobişnuite, care în mod clar erau aduse aici de
curând. Erau trei cercuri prinse de carenă deasupra părţii transparente, colorate în verde,
galben şi roşu, şi-i aminteau de stopurile din traficul stradal de altădată. Şeful flotei îi explică:
— Aceste trei lumini sunt controlate de Sophon. Întâlnirea va fi monitorizată permanent
de către trisolarieni. Câtă vreme ei consideră obiectul conversaţiei ca fiind acceptabil, va
rămâne aprinsă lumina verde. Dacă doresc să vă anunţe că subiectele tind să devină
inacceptabile, se aprinde lumina galbenă.
Şeful flotei se opri şi, abia după un interval mai lung, de parcă ar fi trebuit să se
pregătească, începu să explice culoarea roşie.
— Dacă-şi imaginează că ţi se transmit informaţii pe care nu trebuie să le primeşti, se va
aprinde lumina roşie.
Se întoarse şi arătă spre partea netransparentă a carenei. Cheng Xin văzu un accesoriu mic
şi metalic, semănând cu o greutate folosită la balanţele din vechime.
— Această bombă este controlată de Sophon. Se va detona la trei secunde de la aprinderea
luminii roşii.
— Ce va fi distrus? întrebă Cheng Xin. Nu se gândea la sine însăşi.
— Doar partea noastră din întâlnire. Nu trebuie să te îngrijeşti de siguranţa lui Tianming.
Sophon a spus clar că, în eventualitatea aprinderii luminii roşii, doar această navetă va
exploda. Tianming nu va păţi absolut nimic.
— Lumina roşie se poate aprinde în timpul conversaţiei voastre. Totuşi, chiar dacă
întâlnirea se încheie cu succes, trisolarienii pot hotărî, după cercetarea înregistrării
conversaţiei, să aprindă lumina roşie. Şi acum, am să vă spun partea cea mai importantă…
Şeful flotei făcu iar o pauză.
Privirea lui Cheng Xin îşi păstră liniştea. Încuviinţă spre el, încurajându-l să continue.
— Trebuie să vă amintiţi că luminile nu vor fi folosite ca un semafor de circulaţie. S-ar
putea să nu vă avertizeze înainte de a decide că aţi intrat în zona interzisă. Lumina verde se
poate schimba în lumină roşie imediat, fără să mai treacă prin lumina galbenă.
— Bine, înţeleg.
Vocea lui Cheng Xin era blândă ca o briză trecătoare.
— În afară de conţinutul conversaţiei, Sophon mai poate aprinde lumina roşie şi dacă
descoperă echipament de înregistrare pe navetă sau alte modalităţi de transmitere a
conversaţiei în afara navetei. În ce priveşte asta, puteţi sta liniştită. Am verificat naveta în mod
repetat, căutând dispozitive de înregistrare şi am eliminat toate echipamentele de
comunicaţii. Sistemul de navigare nu este în stare să menţină nici măcar un jurnal de bord.
Întreaga dumneavoastră călătorie va fi coordonată de sistemul AI de la bordul navei, care nu
va comunica cu lumea exterioară înainte de întoarcerea dumneavoastră. Doctore Cheng, vă
rog să vă gândiţi bine la ce v-am spus, ca să fiţi sigură că aţi înţeles toate implicaţiile.
— Dacă nu mă întorc, nu primiţi nimic.
— Mă bucur că înţelegeţi. Asta e ceea ce am dorit să subliniem. Faceţi ce vă cer ei şi nu
vorbiţi decât despre chestiuni private dintre voi doi. Nu menţionaţi alte subiecte nici măcar
prin aluzii sau metafore. Amintiţi-vă în fiecare moment că, dacă nu vă întoarceţi, Terra nu
primeşte absolut nimic.
— Dar dacă fac cum spuneţi şi mă întorc, Terra tot nu va primi nimic. Şi nu doresc acest
lucru.
Şeful flotei o privi pe Cheng Xin, dar nu direct, ci doar reflexia ei de pe carena
transparentă. Imaginea ei se suprapunea peste Univers şi ochii ei frumoşi reflectau senini
stelele. Păru s-o vadă ca pe centrul universului, cu stelele rotindu-se în jurul ei. Din nou, se
strădui să nu o descurajeze să-şi asume riscuri.
În schimb, arătă în spatele lui:
— Este o bombă cu hidrogen în miniatură. Conform sistemului vechi de măsurare cu care
sunteţi familiarizată, randamentul ei este de cinci kilotone. Dacă… chiar trebuie să se
întâmple, totul se va termina într-o clipită. Nu veţi simţi nimic.
Cheng Xin îi zâmbi şefului flotei:
— Vă mulţumesc. Înţeleg.

După cinci ore, naveta îşi începu călătoria. Hipergravitaţia 3G o apăsa pe Cheng Xin în
scaun – era limita acceleraţiei pe care o putea suporta o persoană fără antrenament special.
Într-o fereastră care arăta ce se afla în spatele ei, văzu carena imensă a staţiei terminus ce
reflecta focul propulsiei navetei. Naveta minusculă apărea ca o scânteie ce zbura dintr-un
cuptor, dar staţia terminus se micşora rapid şi, nu după mult timp, se transformă într-un
punct mic. Doar Terra însăşi, încă impunătoare, ocupa o jumătate din cer.
Echipa specială îi spusese lui Cheng Xin în mod repetat că zborul în sine va fi ceva de
rutină, cu nimic mai special decât călătoriile cu avionul pe care le făcea cândva. Distanţa
dintre staţia terminus şi punctul Lagrange era de 1,5 milioane de kilometri, sau o sutime
dintr-o unitate astronomică. Acesta era considerat un zbor spaţial extrem de scurt, şi aparatul
cu care călătorea era foarte potrivit pentru asemenea călătorii. Cheng Xin îşi aminti cum, cu
trei secole în urmă, unul dintre lucrurile care o ademeniseră înspre ingineria aerospaţială
fusese o mare realizare a umanităţii din timpul secolului XX: cincisprezece oameni reuşiseră
să păşească pe Lună. Călătoria lor fusese doar o cincime din călătoria pe care avea s-o facă
acum.
Peste zece minute, Cheng Xin ajunse să vadă un răsărit de Soare în spaţiu. Soarele se ridica
lent deasupra marginii curbe a Terrei. De la o asemenea distanţă, valurile din Pacific erau
invizibile şi oceanul era ca o oglindă ce reflecta lumina Soarelui. Norii păreau ca o spumă de
săpun peste această oglindă. Din poziţia ei privilegiată, Soarele îi părea mult mai mic decât
Terra, un ou de aur strălucitor ce se năştea din lumea aceasta albastru-închis. Când Soarele
ieşi complet de sub orizontul curb, partea Terrei care avea faţa spre el se transformă într-o
semilună uriaşă. Semiluna era atât de strălucitoare că restul Terrei se scufundă într-o umbră
întunecată, iar Soarele şi semiluna părură să formeze un simbol uriaş ce plutea prin spaţiu.
Cheng Xin se gândi că această imagine simboliza renaşterea.
 Ştia că acesta putea fi ultimul ei răsărit. În întâlnirea ce urma, chiar dacă ea şi Tianming ar
fi respectat cu stricteţe regulile pentru conversaţia lor, exista o posibilitate ca trisolarienii din
depărtare să nu-i permită să trăiască, iar pe ea n-o interesa deloc să respecte regulile. Dar se
gândi că totul era perfect: n-avea niciun regret.
În timp ce naveta înainta, porţiunea iluminată a Terrei se extinse. Cheng Xin văzu
contururile continentelor şi identifică uşor Australia. Semăna cu o frunză uscată ce plutea în
Pacific. Continentul ieşea din umbră, iar linia de demarcaţie a luminozităţii se afla drept în
mijlocul lui. Era dimineaţă în Warburton şi se gândi la răsăritul Soarelui în deşert, aşa cum îl
vedea Fraisse de la marginea pădurii.
Naveta ei trecu peste Terra. Când, în cele din urmă, orizontul curbat dispăruse complet
peste marginea zonei transparente, accelerarea se opri. În timp ce hipergravitaţia dispărea,
Cheng Xin se simţi de parcă o pereche de braţe ce o strânsese cu putere o eliberase. Naveta
naviga fără motor spre Soare, iar lumina acestuia copleşea lumina tuturor stelelor. Carena
transparentă se ajustă şi se închise la culoare până când Soarele deveni un disc a cărui
strălucire nu mai era orbitoare. Cheng Xin se întinse s-o ajusteze şi mai mult, până când
Soarele ajunse să semene cu o lună plină. Mai avea şase ore din călătorie. Plutea în
imponderabilitate, plutea în Soarele-ca-Lumina-Lunii.

Peste cinci ore, naveta se întoarse la 180 de grade şi motorul prinse viaţă pentru decelerare.
În timp ce naveta se întorcea, Cheng Xin văzu cum Soarele se îndepărta încet şi apoi, cum
stelele şi Calea Lactee treceau dincolo de câmpul ei vizual, ca un sul lung de hârtie. Când
naveta se opri, Terra apăruse iar în centrul imaginii pe care o vedea. Acum părea tot atât de
mare ca Luna văzută de la suprafaţa Terrei şi imensitatea pe care o afişase cu câteva ore în
urmă dispăruse. Acum părea fragilă, ca un fetus care plutea în lichidul amniotic albastru, gata
să iasă din pântecul cald şi să fie expus gerului şi întunericului din spaţiu.
Odată cu pornirea motorului reveni gravitaţia, îmbrăţişând-o iar pe Cheng Xin. Deceleraţia
ţinu aproximativ o jumătate de oră, apoi propulsorul începu să pulseze pentru manevrele de
poziţionare precisă. În cele din urmă, gravitaţia dispăru din nou şi totul deveni liniştit.
Acesta era Punctul Lagrange. Aici naveta era un satelit al Soarelui şi orbita sincron cu
Terra.
Cheng Xin îşi privi ceasul. Călătoria fusese planificată foarte bine. Spaţiul din jurul ei era
pustiu, iar Cheng Xin se luptă să-şi golească mintea la rândul său. Se pregătea pentru sarcina
de memorizare: singurul lucru care putea reţine ceva din întâlnire era creierul ei. Trebuia să se
transforme într-un dispozitiv de înregistrare audio-video, lipsit de emoţii, pentru ca, în
următoarele două ore, să-şi poată aminti cât mai mult posibil din ce văzuse şi auzise.
Îşi imagină colţul de spaţiu în care se întâmpla să se găsească. Aici, gravitaţia Soarelui o
copleşea pe cea a Terrei, atingând echilibrul, aşa că acest loc avea o doză de pustietate în plus
faţă de alte locuri din spaţiu. Se afla în această pustietate a lui zero, o prezenţă singuratică şi
independentă care nu avea legătură cu nicio altă parte din cosmos… În acest fel, reuşi să-şi
gonească din conştiinţă emoţiile complicate, până când atinse starea transcendentă de gol pe
care şi-o dorea.
Nu prea departe de navetă, un sophon începu să se desfăşoare în spaţiul mai-redus-
dimensional. Cheng Xin văzu o sferă cu diametrul de trei sau patru metri care apăruse la
câţiva metri distanţă în faţa navetei. Sfera bloca Terra şi-i ocupa aproape toată priveliştea.
Suprafaţa sferei era perfect reflectorizantă, iar Cheng Xin putu vedea reflexia navetei ei şi a ei
înseşi. Nu era sigură dacă sophonul se furişase înăuntrul navetei sau dacă tocmai sosise.
Reflexia de pe suprafaţa sferei dispăru, iar sfera deveni translucidă ca o minge de gheaţă.
De câteva ori, lui Cheng Xin i se păru că semăna cu o gaură săpată în spaţiu. Apoi,
nenumărate pete strălucitoare care semănau cu nişte fulgi de zăpadă începură să plutească
din adâncul sferei, formând un tipar licărind pe suprafaţa ei. Cheng Xin îşi dădu seama că era
doar zgomot alb, la fel ca puricii de pe ecranul unui televizor când nu există emisie.
Zgomotul alb dură cam trei minute şi apoi îi luă locul o scenă care venea de la mai mulţi
ani-lumină distanţă. Imaginea avea claritatea cristalului, fără vreun semn de distorsiune sau
interferenţă.
De-a lungul timpului, Cheng Xin încercase de nenumărate ori să ghicească ce anume avea
să vadă. Poate că va avea doar audio şi text; poate că va vedea un creier plutind în lichid
nutritiv; poate că-l va vedea pe Yun Tianming întreg. Deşi credea că această ultimă
posibilitate era practic imposibilă, încercă să-şi imagineze mediul în care ar fi trăit Tianming.
Se gândise la nenumărate scenarii, dar niciunul dintre ele nu semăna cu ceea ce văzu de fapt.
Un câmp auriu de grâu scăldat în lumina Soarelui.
Câmpul era cam o zecime dintr-un acru. Recoltei părea să-i meargă bine şi sosise vremea
secerişului. Solul în sine părea puţin straniu: era de un negru pur, cu particulele strălucind în
lumina Soarelui ca nenumărate stele. O sapă obişnuită stătea înfiptă în solul negru, alături de
lanul de grâu. Părea cât se poate de anodină şi chiar şi mânerul părea să fie făcut din lemn. De
vârful mânerului sapei atârna o pălărie de paie împletită din tulpini de grâu – părea veche şi
folosită îndelung şi, de pe marginea ei uzată, atârnau câteva fire. În spatele câmpului de grâu
se afla un alt câmp plantat cu ceva verde, probabil legume. Prin lan trecu o pală de vânt, iar
grâul se undui.
Deasupra acestei scene cu solul ca smoala, se întindea un cer extraterestru – un dom mai
precis, format dintr-o harababură complicată de ţevi interconectate, unele groase, altele
subţiri, dar toate cenuşii. Printre miile de ţevi, două sau trei străluceau, roşii. Lumina lor era
foarte puternică şi le făcea să pară nişte filamente incandescente. Porţiunile expuse ale acestor
ţevi iluminau câmpurile şi, aparent, furnizau sursa de energie pentru recolte. Fiecare ţeavă
luminoasă strălucea scurt înainte să se stingă şi să fie înlocuită de o altă ţeavă care se aprindea
în alt loc. În fiecare clipă erau aprinse două sau trei ţevi. Luminile în continuă schimbare
făceau ca umbrele de pe câmp să se mişte şi ele mereu, de parcă Soarele când ar fi intrat, când
ar fi ieşit din nori.
Cheng Xin fu uimită de dispunerea haotică a ţevilor. Nu era rezultatul lipsei de ordine; din
contră, crearea acestui tip de haos absolut implicase un mare efort şi un design elaborat.
Dispunerea părea să evite ca pe un tabu fie şi o simplă aluzie la un tipar anume. Aceasta
sugera o estetică aflată în totală contradicţie cu valorile umane: aici tiparele era urâte, şi lipsa
de ordine era frumoasă. Ţevile luminoase dădeau întregii harababuri complicate un soi de
vioiciune, ca lumina soarelui care aruncă ocheade printre nori. Cheng Xin chiar se întrebă
dacă dispunerea nu era menită să fie o reprezentare artistică a Soarelui şi a norilor. Dar, în
următoarea clipă, simţi că dispunerea evoca un model uriaş al creierului uman şi că ţevile
licărinde reprezentau formarea fiecărei bucle retroactive neurale…
În mod raţional, ar fi trebuit să respingă aceste fantezii. O explicaţie mult mai probabilă
era că întregul sistem nu era nimic mai mult decât un dispozitiv de disipare a căldurii, iar
câmpurile de grâne de dedesubt profitau doar de lumini ca un efect secundar. Luând în
consideraţie doar aspectul şi fără să înţeleagă modul de funcţionare, Cheng Xin intui că
sistemul demonstra un tip ideal de inginerie pe care umanitatea nu-l putea înţelege. Se simţi
nedumerită, dar şi vrăjită.
Un om păşi spre ea din adâncul lanului de grâu. Tianming.
Purta o jachetă argintie făcută dintr-un soi de peliculă reflectorizantă. Părea tot atât de
veche ca şi pălăria lui de pai, dar, în rest, nu ieşea cu nimic din comun. Cheng Xin nu putu să-
i vadă pantalonii din cauza grâului, dar probabil că erau din acelaşi material. Când se apropie,
Cheng Xin reuşi să-l vadă mai bine. Părea tânăr, cam de aceeaşi vârstă pe care-o avea când se
despărţiseră, cu trei secole înainte. Dar fizic, părea într-o formă mult mai bună şi faţa îi era
bronzată. Nu se uita în direcţia lui Cheng Xin; în schimb, smulse un spic de grâu şi-l frecă
între degete, suflă pleava şi apoi aruncă boabele în gură. Ieşi din lan încă mestecându-le. Şi
tocmai când Cheng Xin se întreba dacă Tianming ştia că ea e acolo, acesta privi în sus, zâmbi
şi-i făcu semn cu mâna.
— Salut, Cheng Xin! spuse el.
Avea în ochi o bucurie pură, un fel foarte natural de bucurie, ca un băiat de la ţară care
munceşte pe câmp şi o salută pe o fată din acelaşi sat cu el, care tocmai s-a întors de la oraş.
Cele trei secole care trecuseră nu păreau să aibă vreo importanţă, şi nici cei câţiva ani-lumină
care-i despărţeau. Fuseseră mereu împreună. Cheng Xin nu-şi închipuise niciodată aşa ceva.
Privirea lui Tianming o mângâia ca o pereche de mâini blânde, iar nervii ei întinşi la
maximum se relaxară puţin.
Lumina verde de deasupra zonei de vizualizare se aprinse.
— Salut! spuse Cheng Xin.
Un val de emoţie care traversase trei secole se ridică la suprafaţă din adâncul conştiinţei ei,
ca un vulcan care stă gata să erupă. Însă îşi blocă ferm toate supapele emoţionale şi-şi repetă
în tăcere: Memorează, doar memorează, memorează totul. Poţi să mă vezi?
— Da. Tianming zâmbi şi încuviinţă şi-şi aruncă alt bob de grâu în gură.
— Ce faci?
Tianming păru surprins de întrebare. Arătă spre lan:
— Sunt fermier.
— Pe cont propriu?
— Bineînţeles. Cum altfel aş putea mânca?
Acel Tianming din amintirea lui Cheng Xin arăta altfel. În timpul Proiectului Scării, era un
pacient slab, tras la faţă, aflat în stadiul terminal; înainte de asta, fusese un student
singuratic, alienat. Dar, deşi acel Tianming din trecut îşi blindase inima în faţa lumii
exterioare, îşi expusese şi starea vieţii lui – puteai să vezi, dintr-o privire, care îi era esenţa
poveştii. Acest Tianming de acum demonstra doar maturitate. Nu puteai absolut deloc să-i
ghiceşti povestea, deşi avea probabil multe poveşti de spus, poveşti care probabil ar fi oferit
mai multe întorsături de situaţie, evenimente mai stranii şi privelişti mai spectaculoase decât
zece Odisei. Trei secole de rătăcit de unul singur prin adâncul spaţiului, o viaţă de neînchipuit
printre extratereştri, nenumăratele tribulaţii şi încercări grele îndurate de trup şi de spirit –
niciuna dintre acestea nu-şi lăsaseră amprenta pe corpul său. Tot ce rămăsese era maturitatea,
o maturitate solară, ca tulpinile de grâu mişcătoare din spatele lui.
În viaţă, Tianming era un învingător.
— Îţi mulţumesc pentru seminţele pe care mi le-ai trimis, spuse Tianming.
Tonul lui era sincer.
— Le-am plantat pe toate. Le-a mers bine: an după an. Nu am reuşit să fac castraveţii să
crească, totuşi – sunt dificili.
Cheng Xin reflectă asupra cuvintelor lui Tianming: De unde ştie că i-am trimis seminţele?
I-au spus ei? Sau…
— M-am gândit că vei avea nevoie de ele dacă foloseşti aerocultura şi acvacultura. Nu mi-
am imaginat niciodată că va exista sol pe o navă.
Tianming se aplecă şi luă o mână de pământ negru, lăsând bucăţelele să i se împrăştie
printre degete. Pământul strălucea în timp ce cădea. Este făcut din meteoriţi. Pământul de
felul ăsta…
Lumina verde se stinse şi se aprinse lumina galbenă.
Se pare că şi Tianming văzuse avertizarea. Se opri, zâmbi şi ridică o mână. Expresia şi
gestul lui le erau în mod clar adresate celor care ascultau. Lumina galbenă se stinse şi lumina
verde reveni.
 — Cât a trecut de-atunci? întrebă Cheng Xin.
Pusese în mod intenţionat o întrebare ambiguă care putea fi interpretată în fel şi chip: de
când planta, de când îi fusese implantat creierul într-un corp clonat, de cât timp fusese
capturată sonda Scării, sau altceva. Dorise să-i ofere un câmp amplu de acţiune pentru
transmiterea informaţiei.
— Mult timp.
Răspunsul lui Tianming era şi mai ambiguu. Părea la fel de calm ca înainte, însă probabil
că lumina galbenă îl îngrozise. Nu voia ca lui Cheng Xin să i se întâmple ceva rău.
— La început habar nu aveam de munca agricolă, spuse Tianming. Voiam să învăţ
urmărindu-i pe alţii. Dar, aşa cum ştii, nu mai există fermieri adevăraţi, deci a trebuit să-mi
dau seama singur. Am învăţat încet, aşa că a fost un lucru bun că nu mănânc prea mult.
Presupunerea anterioară a lui Cheng Xin se confirmase. Ceea ce spunea Tianming de fapt
era foarte limpede: dacă Terra ar mai fi avut încă fermieri adevăraţi, ar fi putut să-i observe.
Cu alte cuvinte, putea vedea informaţiile culese de sophoni de pe Terra! Asta, cel puţin, arăta
că Tianming avea o legătură strânsă cu societatea trisolariană.
— Grâul arată foarte bine. E timpul secerişului?
— Da. A fost un an bun.
— Un an bun?
— A, dacă motoarele funcţionează la putere maximă, atunci am un an bun, altfel…
Lumina galbenă reveni.
O altă presupunere se confirmase. Harababura de ţevi din tavan era chiar un sistem de
răcire pentru motoare. Lumina lor venea din sistemul de propulsie cu antimaterie al navei.
— Bine, să vorbim despre altceva, spuse Cheng Xin zâmbind. Vrei să ştii ce am mai făcut?
După ce ai plecat…
— Ştiu totul. Am fost mereu alături de tine.
Tonul lui Tianming era echilibrat şi calm, dar inima lui Cheng Xin tresări. Da, fusese
mereu cu ea şi-i observase viaţa cu ajutorul sophonilor. Probabil că văzuse cum devenise
Purtător de Sabie, cum aruncase întrerupătorul acela roşu în ultimele clipe ale Erei
Descurajării, tot ce îndurase în Australia, cum îşi pierduse vederea din cauza durerii extreme,
până când, în cele din urmă, luase la ea acea capsulă mică… Trăise cu ea toate aceste încercări.
Era uşor de închipuit că, văzând-o cum se luptă prin propriul ei iad de la mai mulţi ani-
lumină depărtare, trebuie că suferise şi mai multă durere. Dacă ea ar fi ştiut mai devreme că
acest bărbat care o iubea traversase anii-lumină ca s-o vegheze, s-ar fi simţit ocrotită. Dar
Cheng Xin se gândise că Tianming se pierduse de mult prin imensitatea spaţiului şi cea mai
mare parte din timp crezuse că nici nu mai e în viaţă.
— Dac-aş fi ştiut… murmură Cheng Xin, de parcă-şi vorbea sieşi.
— Nu aveai cum, spuse Tianming scuturând din cap.
Emoţiile o cuprinseseră din nou pe Cheng Xin până în adâncuri. Se forţă să nu plângă.
— Atunci… Cum a fost experienţa ta? Poţi să-mi spui ceva? întrebă Cheng Xin.
Aceasta era o încercare clară de colectare de informaţii. Dar trebuia să facă un pas.
— Hmm, să vedem… reflectă Tianming.
Lumina galbenă se aprinse din nou. Tianming nici măcar nu spusese ceva. Era un
avertisment serios.
Tianming dădu din cap hotărât:
— Nu pot să-ţi spun nimic. Absolut nimic.
Cheng Xin nu spuse nimic. Ştia că, în ceea ce privea misiunea ei, făcuse tot ce putea. Acum
nu-i mai rămăsese decât să aştepte şi să vadă ce voia să facă Tianming.
— Nu putem vorbi aşa, spuse Tianming, oftând.
Apoi, din ochi, îi spuse mai mult: de dragul tău.
 Da, era prea periculos. Lumina galbenă apăruse deja de trei ori.
Cheng Xin oftă în inima ei. Tianming renunţase. Misiunea ei nu fusese îndeplinită. Dar nu
mai avea de ales. Înţelegea.
Odată ce lăsaseră la o parte misiunea, acest spaţiu care-i conţinea, lung de câţiva ani-
lumină, deveni lumea lor secretă. Sigur, ei doi nu aveau nevoie de cuvinte: ochii lor puteau să-
şi spună orice doreau. Acum, când nu se mai concentra asupra misiunii, Cheng Xin putu să
înţeleagă chiar mai multe din ochii lui Tianming. O duseră înapoi în anii facultăţii, când
Tianming se uitase la ea în felul acesta. Fusese discret, dar instinctele ei de fată îl simţiseră.
Acum, privirea lui era plină de maturitate şi lumina soarelui traversa anii-lumină pentru a o
scălda în căldură şi fericire.
Cheng Xin şi-ar fi dorit ca tăcerea aceasta să dureze pentru totdeauna, dar Tianming vorbi
din nou:
— Cheng Xin, îţi aduci aminte cum ne petreceam timpul când eram mici?
Cheng Xin dădu din cap. Întrebarea era neaşteptată şi de neînţeles. Când eram mici?! Dar
îşi ascunse mirarea cu succes.
— Atâtea nopţi, când ne chemam unul pe celălalt şi sporovăiam înainte de a merge la
culcare. Imaginam poveşti şi ni le spuneam unul celuilalt. Tu ticluiai mereu poveştile cele mai
frumoase. Câte poveşti ne-am spus unul altuia? Cel puţin o sută?
— Da, aşa cred. O mulţime.
Cheng Xin nu era obişnuită să mintă, dar fu surprinsă să descopere cât de bine se descurca.
— Îţi mai aduci aminte vreuna dintre aceste poveşti?
— Nu multe. M-am îndepărtat mult de copilărie.
— Pentru mine nu e aşa de departe. În timpul acestor ani, am spus poveştile acestea – ale
tale şi ale mele – întruna.
— Ţi le-ai spus ţie însuţi?
— Nu, nu mie însumi. Am venit aici şi am simţit nevoia să dăruiesc ceva acestei lumi. Dar
ce anume? După ce am reflectat o mulţime, m-am hotărât să aduc copilăria în această lume şi
aşa am început să le spun poveştile noastre. Copiii de aici le iubesc mult. Am creat chiar şi o
colecţie, Poveşti cu zâne de pe Terra, care este foarte populară. Această carte ne aparţine
amândurora – nu te-am plagiat; toate poveştile pe care mi le-ai spus tu poartă numele tău,
după titlu. Aşa că eşti o autoare celebră pe aici.
Din puţinul pe care îl ştiau oamenii despre trisolarieni, la aceştia, când făceau sex, cei doi
parteneri se contopeau unul în celălalt. După aceea, trupul contopit se diviza în trei până la
cinci vieţi noi. Aceştia erau descendenţii lor, şi anume „copiii” la care se referea Tianming.
Însă ei moşteneau o parte din amintirile părinţilor lor şi erau relativ maturi în momentul
naşterii, ceea ce îi diferenţia de copiii oamenilor. Trisolarienii, de fapt, nu prea aveau copilărie.
Atât savanţii trisolarieni, cât şi cei umani considerau că această diferenţă biologică reprezenta
una dintre cauzele esenţiale ale marilor diferenţe dintre cele două culturi şi societăţi.
Cheng Xin deveni din nou neliniştită. Ştia acum că Tianming nu renunţase şi că acesta era
momentul-cheie. Trebuia să facă ceva, dar se cerea să fie foarte, foarte atentă. Zâmbind, îi
spuse:
— Deşi nu putem să vorbim despre nimic altceva, sunt sigur că putem totuşi vorbi despre
poveştile noastre. Acestea sunt doar ale noastre.
— Poveştile pe care le ticluiam eu sau cele pe care le ticluiai tu?
— Spune-mi-le pe cele pe care le ticluiam eu. Du-mă înapoi în copilăria mea.
Cheng Xin nu ezită deloc. Până şi ea fu uimită de cât de repede înţelesese planul lui
Tianming.
— Foarte bine. Atunci să nu mai vorbim despre nimic altceva. Numai despre poveşti.
Despre poveştile tale.
 Tianming îşi deschise braţele şi privi în sus, adresându-se în mod clar celor care
monitorizau conversaţia. Sensul cuvintelor lui era clar: Nu ar trebui să obiectaţi, nu-i aşa?
Totul este în ordine. Apoi se întoarse spre Cheng Xin:
— Cred că mai avem o oră. Ce poveste? Hmm… Ce zici de Noul pictor al regelui?
Şi aşa, Tianming începu să spună povestea. Vocea lui era adâncă şi liniştitoare de parcă ar fi
cântat un cântec vechi. Cheng Xin încercă din greu să memorizeze, dar fu treptat captivată de
poveste. Trecu mult timp în care Tianming îşi ţesea firul poveştii. Spuse trei poveşti care erau
toate legate între ele: Noul pictor al regelui, Marea peştilor prădători şi prinţul Apă-Adâncă.
După ce termină ultima poveste, sophonul porni o numărătoare inversă, indicând faptul că
nu mai aveau decât un minut.
Sosise momentul despărţirii.
Cheng Xin se trezi din visul poveştilor cu zâne. Ceva îi încălzise inima cu putere şi era
aproape de nesuportat. Spuse:
— Universul este grandios, dar viaţa este şi mai grandioasă. Ne vom întâlni din nou, cu
siguranţă.
Doar după ce termină îşi dădu seama că repetase cuvintele de adio ale lui Sophon.
— Atunci să alegem un loc unde să ne întâlnim, altundeva decât pe Terra, undeva în Calea
Lactee.
— Cum ar fi să ne întâlnim pe steaua pe care mi-ai dăruit-o? Steaua noastră. Cheng Xin
nici măcar nu avusese nevoie să se gândească prea mult.
— Foarte bine. Pe steaua noastră!
În timp ce se priviră peste anii-lumină, numărătoarea inversă ajunse la zero şi imaginea
dispăru, devenind iar un ecran plin de purici. Apoi sophonul desfăcut deveni din nou doar
reflectorizant.
Lumina verde se stinse. Acum, niciuna dintre lumini nu mai era aprinsă. Cheng Xin
înţelese că se afla acum pe marginea prăpastiei mortale. Pe o navă din Prima Flotă
Trisolariană, aflată la mai mulţi ani-lumină depărtare, conversaţia dintre ea şi Tianming era
reascultată şi examinată. Lumina roşie a morţii putea să se aprindă în orice moment şi nu avea
să mai existe lumina galbenă de avertizare.
Peste suprafaţa sferică desfăcută a sophonului, Cheng Xin văzu reflexia propriei navete şi a
ei înseşi. Jumătate din naveta din faţa sophonului era complet transparentă, ca un medalion
complicat ce atârna pe un colier, iar ea era o pictură pusă în medalion. Era îmbrăcată într-un
costum spaţial uşor, alb ca neaua şi părea pură, tânără şi frumoasă. Fu surprinsă de propriii
ochi: limpezi, calmi şi care nu trădau nimic din valurile furtunoase care se ridicau înăuntrul
ei. Se simţi consolată, imaginându-şi acest medalion atârnând de inima lui Tianming.
După un răstimp, sophonul dispăru. Lumina roşie nu apăruse. Spaţiul de afară arăta la fel
ca mai înainte: Terra cea albastră apăru din nou în depărtare şi, în spatele ei, Soarele. Fuseseră
martori la tot ce se întâmplase.
Simţi din nou hipergravitaţia. Propulsorul navetei acceleră; mergea spre casă.
În timpul celor câtorva ore ale călătoriei de întoarcere, Cheng Xin reglă carena navetei în
aşa fel încât să nu mai fie transparentă. Se închise în ea însăşi şi se transformă într-o maşină
de memorizare. Repetă din nou şi din nou cuvintele lui Tianming şi poveştile lui. Accelerarea
se opri; apoi, naveta navigă fără motor. Propulsorul se roti la 180 de grade, naveta deceleră –
nu observă nimic din toate acestea. În cele din urmă, după o serie de zgâlţâituri, uşa se
deschise şi lumina portului staţiei terminus năvăli înăuntru.
Doi dintre oficialii care o însoţiseră la staţie veniră s-o întâmpine. Feţele lor erau
impasibile. O salutară simplu, apoi o conduseră pe Cheng Xin prin port, spre o uşă etanşă.
— Doctore Cheng, trebuie să vă odihniţi. Nu vă mai gândiţi la trecut. Nu am sperat prea
mult că o să obţineţi informaţii utile, spuse oficialul de la CAP. Şi apoi îi făcu semn lui Cheng
Xin să intre pe uşa etanşă care tocmai se deschisese.
Cheng Xin crezuse că aici era ieşirea din port, dar se trezi într-o cameră extrem de mică.
Toţi pereţii erau făcuţi dintr-un fel de metal întunecat la culoare. După ce uşa se închise în
urma ei, nu mai reuşi să vadă cadrul acesteia. Acesta nu era un loc de odihnă. Era mobilat
simplu, avea doar un birou mic şi un scaun. Pe birou se afla un microfon. Microfoanele erau
rare în epoca aceasta şi folosite doar pentru înregistrările de înaltă fidelitate. Aerul din cameră
avea un miros înţepător, aproape sulfuros, iar pielea începu s-o mănânce – se simţea clar că
aerul era încărcat cu electricitate statică.
Camera era plină de oameni: toţi membrii echipei speciale erau aici. Imediat ce intrară şi
cei doi oficiali care o primiseră, expresiile lor se schimbară. Acum păreau la fel de neliniştiţi şi
de preocupaţi ca toţi ceilalţi.
— Aici este o zonă oarbă pentru sophoni, îi spuse cineva lui Cheng Xin.
Abia acum îşi dăduse seama că oamenii descoperiseră în sfârşit tehnologia de izolare faţă
de omniprezenţii ascultători, deşi era posibilă doar în spaţii extrem de reduse ca acesta.
Şeful flotei spuse:
— Vă rog să recitaţi întreaga conversaţie avută. Nu omiteţi niciun detaliu pe care vi-l
amintiţi. Fiecare cuvânt poate fi important.
Apoi membrii echipei speciale părăsiră camera unul câte unul. Ultimul care plecase fusese
un inginer care-i explicase lui Cheng Xin că pereţii camerei libere-de-sophoni erau toţi
electrificaţi, şi că trebuia să aibă grijă să nu-i atingă.
Cheng Xin rămase singură. Se aşeză la birou şi începu să înregistreze tot ce-şi putea aduce
aminte. După o oră şi zece minute, era gata. Bău nişte apă şi nişte lapte, îşi luă o pauză scurtă
şi începu să înregistreze o a doua oară, şi apoi o a treia oară. Când era gata să înregistreze şi a
patra oară, i se ceru să repovestească evenimentele invers, să povestească întâi ultimele
evenimente. A cincea înregistrare fu făcută sub călăuzirea unei echipe de psihologi. Aceştia
folosiră un soi de drog pentru a o menţine într-o stare de semihipnoză şi nici măcar nu ştiu ce
spusese. Nici nu-şi dădu seama când trecuseră mai mult de şase ore.
După ce termină ultima repovestire, echipa specială veni iar în cameră. O îmbrăţişară pe
Cheng Xin şi-i strânseră mâna. Plângeau cu lacrimi fierbinţi şi-i spuseră că îndeplinise o faptă
eroică. Dar Cheng Xin rămase mută ca o maşină de memorizare.
Maşina de memorizare din creierul ei se închise doar când se întoarse în cabina
confortabilă a liftului spaţial. Abia atunci deveni din nou o persoană. Epuizarea extremă şi
valurile de emoţie o copleşiseră şi, privind cum se apropia sfera albastră a Terrei, începu să
plângă. În mintea ei se auzea doar ecoul unei voci:
Steaua noastră. Steaua noastră…

Chiar în acel moment, la suprafaţă, cu mai mult de treizeci de mii de kilometri dedesubt,
casa lui Sophon explodă în flăcări. Robotul care fusese avatarul ei arse complet şi el. Înainte
de asta, declarase public întregii lumi că toţi sophonii din Sistemul Solar vor fi retraşi.
Oamenii o credeau şi nu prea pe Sophon. Probabil că doar robotul plecase, dar câţiva
sophoni rămăseseră pe Terra şi în Sistemul Solar. Dar se putea şi ca ea să fi spus adevărul.
Sophonii erau resurse preţioase. Tot ce rămăsese din Civilizaţia Trisolariană se afla într-o flotă
de astronave şi, pentru foarte mult timp, n-aveau să mai poată construi alţi sophoni. Pe urmă,
monitorizarea Sistemului Solar şi a Terrei nu mai avea mult sens. Dacă flota intra într-o
regiune oarbă pentru sophoni, puteau pierde sophonii din Sistemul Solar pentru totdeauna.
Dacă se întâmpla aşa, atunci trisolarienii şi umanitatea aveau să piardă orice contact şi ar fi
devenit din nou străini cosmici. O istorie de război veche de trei secole s-ar fi transformat în
atât de multe efemeride în Univers. Chiar dacă s-ar fi întâlnit din nou, deoarece aşa le era
sortit – aşa cum prezisese Sophon – asta avea să se întâmple într-un viitor îndepărtat. Însă
niciuna dintre lumi nu ştia dacă vor mai avea vreun viitor.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. POVEŞTILE CU ZÂNE ALE LUI YUN
TIANMING
Prima întâlnire a Comitetului de Decodificare a Informaţiilor (CDDI) fusese şi ea condusă
într-o cameră liberă de sophoni. Deşi majoritatea oamenilor păreau să creadă că sophonii
plecaseră şi că Sistemul Solar şi Terra erau acum „curate”, ei continuau să-şi ia această
precauţie. Grija lor principală era că, în cazul în care sophonii erau încă prezenţi, trisolarienii
ar putea să-i facă rău lui Yun Tianming.
Conversaţia dintre Tianming şi Cheng Xin fusese făcută publică, dar asupra informaţiilor
reale transmise de Tianming, şi anume conţinutul celor trei poveşti, fusese menţinut secretul
absolut. Pentru o societate transparentă şi modernă, păstrarea secretă a unor informaţii atât
de importante era o sarcină grea atât pentru ONU, cât şi pentru Flota Internaţională. Dar
naţiunile lumii ajunseră repede la un consens asupra acestui punct: dacă poveştile erau
dezvăluite, lumea ar fi fost cuprinsă de entuziasmul descifrării lor, expunându-l astfel pe
Tianming. Siguranţa lui Tianming nu era importantă doar pentru el ca individ, ci şi fiindcă
era singura persoană de până acum implantată într-o societate de extratereştri. Poziţia lui era
de neînlocuit pentru supravieţuirea viitoare a omenirii.
Decodificarea secretă a mesajului lui Tianming era încă un semn al autorităţii ONU şi al
capacităţilor sale operaţionale. Era încă un pas spre un guvern mondial.
Această cameră-liberă-de-sophoni era mai mare decât cea folosită de Cheng Xin în staţia
terminus, deşi nu era în niciun caz atât de spaţioasă ca o sală de conferinţă. Câmpul de forţă
necesar ţinerii la distanţă a sophonilor nu putea acoperi decât un volum limitat.
Participau aproximativ treizeci de oameni. În afară de Cheng Xin, mai erau două persoane
din Era Comună: inginerul acceleratorului de particule, Bi Yunfeng, şi fizicianul Cao Bin –
ambii, foşti candidaţi la titlul de Purtător de Sabie.
Purtau cu toţii costume de protecţie împotriva înaltei tensiuni, fiindcă pereţii metalici ai
camerei-libere-de-sophoni erau electrificaţi. În mod special, li se ceruse fiecăruia să poarte
mănuşi de protecţie, ca nu cumva să atingă din obişnuinţă un perete, încercând să deschidă o
fereastră de informaţii. Niciun fel de electronice nu puteau funcţiona la interiorul unui câmp
de forţă, aşa că această cameră nu avea deloc ferestre de informaţii. Pentru a ajuta câmpul de
forţă să rămână distribuit uniform, echipamentul din cameră trebuia să fie redus la minimum.
Aveau la dispoziţie doar scaune şi nu exista nicio masă. Deoarece costumele fuseseră
rechiziţionate de la inginerii electricieni, întâlnirea din camera metalică semăna cu o adunare
la începerea schimbului dintr-o fabrică de demult.
Nimeni nu se plângea de aglomeraţie, de condiţiile dure sau de mirosul înţepător din aer şi
de pişcăturile din piele, cauzate de aerul electrificat. După ce trăiseră vreme de trei secole sub
monitorizarea constantă a sophonilor, libertatea faţă de voaiorii extratereştri le aducea o
senzaţie bruscă şi proaspătă de eliberare. Posibilitatea de protecţie împotriva sophonilor
fusese dezvoltată la puţină vreme după Marea Relocare. Se zvonea că aceia care intraseră
primii în camera-liberă-de-sophoni suferiseră de „sindromul ecranului”: vorbeau întruna de
parcă erau beţi şi nu se fereau să-şi dezvăluie toate secretele partenerilor lor. Un reporter
descrisese afecţiunea, în acest fel: „În această felie îngustă de Rai, oamenii îşi deschideau
inimile. Vălul căzuse de pe privirile noastre.”
CDDI reprezenta un efort comun al Flotei Internaţionale şi al CAP de la ONU de a
decodifica mesajul lui Yun Tianming şi supraveghea munca a douăzeci şi cinci de grupuri care
se concentrau asupra diferitelor subiecte şi arii de expertiză. Participanţii la această întâlnire
nu erau experţi sau savanţi, ci membri ai comitetului CDDI, care erau şi liderii grupurilor de
lucru.
 Şeful CDDI îi mulţumi lui Yun Tianming şi lui Cheng Xin în numele Flotei Internaţionale
şi a ONU. Îl numi pe Tianming cel mai curajos luptător din istoria rasei umane. Singur, în
adâncul inimii inamicului, aflat într-un mediu de neimaginat, el continua să lupte şi aducea
speranţă Terrei aflate în criză. Cheng Xin, pe de altă parte, extrăsese informaţii de la
Tianming printr-o combinaţie de isteţime şi de curaj.
Cu o voce blândă, Cheng Xin ceru şansa să vorbească. Se ridică şi îi privi pe toţi cei
prezenţi:
— Toate acestea sunt rezultatul Proiectului Scării. Această străduinţă nu poate fi separată
de un om anume. Acum trei secole, fermitatea şi stilul lui hotărât de conducere, dar şi
creativitatea lui fără seamăn au permis Proiectului Scării să depăşească multiple dificultăţi şi
să devină realitate. Omul despre care vorbesc este Thomas Wade, şeful Agenţiei de Informaţii
Strategice a CAP sau AIS. Cred că trebuie să-i mulţumim şi lui.
Sala de conferinţă se cufundă în tăcere. Nimeni nu salută sugestia lui Cheng Xin. Pentru
majoritatea oamenilor, Wade era simbolul însuşi al întunericului din natura umană a Erei
Comune, însuşi opusul femeii frumoase – care aproape fusese ucisă de Wade – din faţa lor. Se
înfiorau doar gândindu-se la el.
Preşedintele – se întâmpla să fie chiar şeful în funcţie al AIS, succesorului lui Wade, deşi îi
despărţeau trei secole – nu spuse nimic ca răspuns la propunerea lui Cheng. Continuă, pur şi
simplu, să citească agenda şedinţei:
— Comitetul a stabilit un principiu de bază şi o speranţă pentru procesul de decodificare.
Nu ni se pare probabil ca mesajul să conţină informaţii tehnice concrete, ci credem că ne va
arăta direcţia corectă de cercetare. El ar putea conţine instrucţiuni în direcţia unui cadru
teoretic corect pentru tehnologiile necunoscute, cum ar fi zborul spaţial la viteza luminii sau
anunţul de siguranţă. Dacă putem ajunge atât de departe, aceasta va aduce o speranţă
extraordinară pentru umanitate.
— În total, am cules două seturi de informaţii: conversaţiile dintre dr. Cheng şi Yun
Tianming şi cele trei poveşti pe care le-a spus. Analiza preliminară indică faptul că
informaţiile importante sunt ascunse în cele trei poveşti. Nu vom mai acorda multă atenţie
conversaţiei lor în viitor, dar voi rezuma aici ceea ce am surprins din ea.
— Mai întâi, ştim că, pentru a trimite acest mesaj, Yun Tianming a trebuit să se pregătească
mult. El a creat mai mult de o sută de poveşti şi a ascuns printre ele trei poveşti care conţineau
informaţii secrete. A spus aceste poveşti şi le-a publicat într-o perioadă lungă de timp, pentru
ca trisolarienii să se familiarizeze cu ele – ceea ce nu a fost o sarcină uşoară. Dacă trisolarienii
n-au descoperit secretele din ele în tot timpul acelui proces, probabil că vor continua să
trateze aceste poveşti ca fiind nevinovate şi în viitor. Dar chiar şi aşa, el a încercat să plaseze
încă un strat de protecţie în jurul poveştilor.
Preşedintele se întoarse spre Cheng Xin:
— Vreau să vă întreb ceva. Chiar v-aţi cunoscut când eraţi copii, aşa cum a spus Tianming?
— Nu, spuse Cheng Xin dând din cap. Ne-am cunoscut abia la facultate. El şi cu mine
veneam din acelaşi oraş, dar nu urmaserăm aceeaşi şcoală primară sau secundară.
— Ticălosul! Minciuna asta ar fi putut-o omorî pe Cheng Xin! ţipă AA, care stătea lângă
Cheng Xin.
Ceilalţi îi aruncară priviri mânioase. Nu era membră a CDDI şi i se permisese să ia parte
doar la insistenţele lui Cheng Xin, în calitate de asistentă a ei. AA fusese odată un astronom
desăvârşit, dar, din cauza faptului că CV-ul ei nu era destul de lung, ceilalţi o priveau de sus.
Considerau cu toţii că Cheng Xin ar fi trebuit să aibă pe cineva mult mai calificat drept
asistent tehnic, iar Cheng Xin însăşi uita uneori că AA era şi ea om de ştiinţă.
— Nu a riscat prea mult cu minciuna, spuse un ofiţer AIS. Copilăriile lor datau dinaintea
Erei Crizei, dinainte ca sophonii să fi ajuns pe Terra. Şi, pe atunci, nu ar fi putut face obiectul
monitorizării sophonilor.
— Dar ar fi putut verifica documentele din Era Comună.
— Nu e atât de uşor să obţii documente despre doi copii dinainte de Era Crizei. Chiar dacă
ei reuşiseră cumva să verifice documentele casnice sau şcolare şi să descopere că nu
frecventaseră aceeaşi şcoală elementară sau acelaşi liceu, tot nu puteau elimina posibilitatea
că se cunoşteau. Şi ar mai fi ceva la care nu v-aţi gândit.
Ofiţerul AIS nu se deranjă să-şi ascundă dispreţul faţă de lipsa de experienţă profesională a
lui AA:
— Tianming putea dirija sophonii. Probabil că verificase acele documente deja.
Preşedintele continuă:
— Trebuia să-şi asume riscul. Atribuind aceste trei poveşti lui Cheng Xin, îl convinsese pe
inamic că aceste poveşti erau nevinovate. În timpul acelei ore cât a durat să le spună, lumina
galbenă nu s-a aprins niciodată. Am descoperit şi că, până să termine Tianming de spus
ultima istorisire, termenul stabilit de Sophon expirase. Trisolarienii au prelungit întâlnirea cu
şase minute, din compasiune, doar ca Tianming să-şi termine povestea. Aceasta ne confirmă
faptul că ei consideră poveştile într-adevăr inofensive. Tianming a creditat-o pe Cheng Xin ca
autoare a poveştilor cu un scop clar: să ne arate că cele trei poveşti conţineau informaţii
importante. Din conversaţie nu avem prea multe de extras. Suntem cu toţii de acord că
ultimele cuvinte ale lui Tianming sunt foarte importante.
Preşedintele îşi undui mâna dreaptă prin aer din obişnuinţă, încercând să invoce fereastra
de informaţii. După ce-şi dădu seama că nu apărea nimic, continuă stângaci:
— „Atunci, să alegem un loc de întâlnire undeva prin Calea Lactee”. A vrut să spună două
lucruri prin asta: în primul rând, e o aluzie la faptul că nu se va mai putea întoarce în Sistemul
Solar. În al doilea rând…
Preşedintele se opri şi mişcă din nou din mână, de parcă încerca să alunge ceva:
— Nu e important. Să continuăm.
Aerul din încăpere devenise mai greu. Ştiau cu toţii ce voise să spună preşedintele: Yun
Tianming avea foarte puţină încredere în supravieţuirea Terrei.
Un document cu coperte albastre le fu distribuit tuturor participanţilor. În epoca aceasta,
era ceva rar să vezi documente de hârtie. Avea doar un număr de înregistrare şi nu avea niciun
titlu.
— Acest document nu poate fi citit decât aici. Nu-l scoateţi din încăpere şi nu-l înregistraţi
în niciun fel. Pentru cei mai mulţi dintre voi, va fi pentru prima oară când îl citiţi. Să începem.
Peste încăpere se lăsă liniştea. Se apucară cu toţii să citească trei poveşti care ar fi putut
salva civilizaţia umană.
 PRIMA POVESTE A LUI YUN TIANMING. NOUL PICTOR AL REGELUI
A fost odată ca niciodată un regat care se numea Regatul Fără-de-Poveşti.
Regatul acesta nu avea poveşti. Pentru un regat, lipsa poveştilor era un lucru bun. Oamenii
dintr-un asemenea regat erau cei mai fericiţi. Poveştile însemnau întorsături de situaţii şi
catastrofe.
Regatul Fără-de-Poveşti avea un rege înţelept, o regină blândă, un grup de miniştri drepţi şi
iscusiţi şi supuşi cinstiţi şi harnici. Viaţa în regat era la fel de uniformă ca o oglindă: ieri era ca
azi şi azi era ca mâine, anul trecut era ca anul acesta şi anul acesta era ca anul următor. Nu
existau poveşti.
Până când prinţii şi prinţesa crescură.
Regele avea doi fii: prinţul Apă-Adâncă şi prinţul Nisip-de-Gheaţă. Mai avea şi o fiică:
prinţesa Picătură-de-Rouă.
În copilărie, prinţul Apă-Adâncă se dusese la Insula Mormântului din mijlocul Mării
Peştilor Prădători şi nu se mai întorsese niciodată. Dar ce se întâmplase acolo? Asta e scris
într-o altă poveste.
Prinţul Nisip-de-Gheaţă crescuse pe lângă rege şi regină şi aceştia erau foarte îngrijoraţi în
legătură cu el. Copilul era inteligent, dar, încă de la o vârstă fragedă, îşi arătase o tendinţă
către cruzime. Îşi punea servitorii să adune animale mici din afara palatului şi pretindea că
era împăratul animalelor. „Supuşii” lui îi erau sclavi şi, dacă ieşeau cât de puţin din cuvântul
lui, poruncea să li se taie capetele. Adesea, la sfârşitul unei şedinţe de joc, toate animalele
erau moarte şi el rămânea singur în mijlocul unei bălţi de sânge, râzând isteric…
Când se făcu mai mare, prinţul deveni mai reţinut. Era scump la vorbă şi avea privirea
întunecată. Dar regele ştia că lupul doar îşi ascunsese colţii şi că în inima prinţului Nisip-de-
Gheaţă hiberna un şarpe veninos care aştepta momentul potrivit ca să iasă afară. În cele din
urmă, regele decise să nu-l facă prinţ moştenitor şi o desemnă pe prinţesa Picătură-de-Rouă
drept moştenitoarea sa. În Regatul-Fără-de-Poveşti urma să domnească o regină.
Dacă trăsăturile frumoase ale regelui şi ale reginei care se transmiseseră copiilor ar fi fost o
cantitate fixă, atunci se putea spune că Prinţesa Picătură-de-Rouă moştenise partea care-i
lipsea prinţului Nisip-de-Gheaţă. Era inteligentă, amabilă şi frumoasă peste poate. Când
păşea încoace şi încolo în timpul zilei, Soarele îşi îmblânzea lumina, fiindu-i ruşine să se
compare cu ea. Când se plimba în timpul nopţii, Luna îşi deschidea ochii mari ca s-o vadă mai
bine, iar când vorbea, păsările se opreau din ciripit să asculte. Iar când hoinărea peste
pământul gol, înfloreau florile. Oamenilor le plăcea gândul de a o avea drept regină, şi, de
bună seamă, miniştrii aveau să se dedice trup şi suflet ca s-o ajute. Nici măcar prinţul Nisip-
de-Gheaţă nu obiectase, deşi privirea lui devenise şi mai întunecată şi mai rece.
Şi astfel, apăru prima poveste în Regatul Fără-de-Poveşti.
Regele dădu de ştire despre noul plan al succesiunii cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări
a naşterii sale. În noaptea aceea, Regatul sărbătorise: artificiile transformaseră cerul într-o
grădină splendidă şi luminile strălucitoare de peste tot transformaseră palatul într-un loc
cristalin şi magic. Peste tot se auzeau râsete şi conversaţii bucuroase şi vinul curgea în valuri…
Toată lumea era fericită şi chiar şi inima Prinţului Nisip-de-Gheaţă părea că se topise.
Lăsându-şi la o parte obişnuita lui tăcere mohorâtă, îi ură cu umilinţă tatălui său „La mulţi
ani” şi-şi exprimă dorinţa ca regele să trăiască tot atât de mult cât Soarele, scăldând regatul cu
lumina lui. Îşi declară apoi şi sprijinul pentru decizia regelui, spunând că Picătură-de-Rouă
era mult mai potrivită să conducă Regatul decât el. O felicită pe sora lui mezină şi-i spuse că
speră ca ea să înveţe cât mai mult din îndemânarea tatălui lor de a conduce regatul, ca să se
achite de sarcinile viitoare cum se cuvine. Sinceritatea şi generozitatea lui îi mişcară pe toţi cei
prezenţi.
— Fiule, mă bucur nespus să te văd astfel, spuse regele şi-l mângâie pe cap pe prinţ. Aş vrea
să fie mereu ca în această clipă, pentru totdeauna.
Unul dintre miniştri sugeră să se facă o pictură mare, reprezentând această scenă, care să
fie expusă la palat în amintirea acestei seri.
Regele dădu din cap:
— Pictorul regal este bătrân. Lumea din ochii lui s-a învăluit în ceaţă, iar mâinile îi
tremură atât de tare că nu mai poate prinde bucuria de pe chipurile noastre.
— Tocmai voiam să aduc vorba despre asta, spuse prinţul Nisip-de-Gheaţă, înclinându-se
adânc. Tată, permite-mi să-ţi prezint un nou pictor.
Prinţul se întoarse şi, la un semn al lui, îşi făcu apariţia noul pictor. Era un băiat mai mare,
de paisprezece sau de cincisprezece ani. Înfăşurat în mantia cu glugă cenuşie de călugăr,
semăna cu un şoricel îngrozit printre oaspeţii plini de bijuterii, care stăteau acolo, în
splendoarea palatului. În timp ce se apropia, îşi strângea trupul şi aşa firav cu braţele, pentru
a-l face să fie şi mai mic, de parcă ar fi încercat să evite nişte tufişuri de mure invizibile din jur.
Văzându-l, regele fu oarecum dezamăgit:
— Este atât de tânăr! Oare are talent?
Prinţul se înclină din nou:
— Tată, este Ochi-de-Ac, din He’ershingenmosiken. Este cel mai bun ucenic al marelui
pictor maestrul Ethereal. A început să studieze cu maestrul de la vârsta de cinci ani şi, după
zece ani, a învăţat tot ce-i putea preda acest mare om. Este la fel de sensibil la culorile şi la
formele lumii cum suntem noi la un fier înroşit în foc. Această sensibilitate este apoi
surprinsă şi exprimată prin penelul său. În afara Maestrului Ethereal însuşi, nu mai există pe
lume un altul cu un asemenea talent.
Prinţul se întoarse spre Ochi-de-Ac:
— Ca pictor regal, poţi să-l priveşti pe rege direct fără să încalci eticheta.
Ochi-de-Ac îl privi pe rege şi apoi îşi coborî din nou ochii.
Regele fu surprins:
— Copile, privirea ta este tot atât de pătrunzătoare ca o sabie scoasă din teacă lângă un foc
mistuitor. Este în contradicţie cu tinereţea ta.
Ochi-de-Ac vorbi pentru prima oară:
— Maiestate, temutule suveran, vă rog să scuzaţi un umil pictor dacă v-a ofensat. Ochii
mei sunt ochii unui pictor. Un pictor trebuie să picteze mai întâi în sufletul său. Am desenat
deja în sufletul meu o imagine a Domniei Voastre şi a demnităţii şi a înţelepciunii Domniei
Voastre. Le voi transpune pe pânză.
— Poţi să te uiţi şi la regină, spuse prinţul.
Ochi-de-Ac se uită şi la regină, apoi îşi coborî ochii:
— Majestate, regină prea cinstită, vă rog să iertaţi încălcarea etichetei de către un pictor
umil. Am desenat deja în sufletul meu o imagine a Domniei Voastre, şi a nobleţei şi a
eleganţei Domniei Voastre. Le voi transpune pe pânză.
— Uită-te şi la prinţesă, viitoarea regină domnitoare. Va trebui s-o pictezi şi pe ea.
Ochi-de-Ac se uită şi mai puţin la prinţesă. După cel mai scurt schimb de ocheade posibil,
îşi coborî ochii şi spuse:
— Înălţimea voastră, preaiubită prinţesă a poporului, vă rog să iertaţi nepriceperea mea în
ale obiceiurilor curţii. Frumuseţea voastră mă arde precum razele Soarelui de la amiază şi,
pentru prima oară, simt neputinţa penelului meu. Dar v-am desenat deja în suflet imaginea
voastră şi a frumuseţii voastre fără seamăn. Pe acestea le voi transpune pe pânză.
Apoi prinţul îi ceru lui Ochi-de-Ac să se uite la fiecare ministru. Acesta se supuse şi
privirea lui se opri pentru doar câte o clipă pe faţa fiecăruia. Îşi coborî ochii:
 — Domniile voastre, vă rog să scuzaţi ofensele unui pictor umil. Am desenat deja în
sufletul meu imaginile voastre, ale talentelor şi intelectelor voastre. Pe acestea le voi
transpune pe pânză.
Sărbătorirea continuă şi prinţul Nisip-de-Gheaţă îl trase într-un colţ pe Ochi-de-Ac. Îl
întrebă în şoaptă:
— I-ai memorat pe toţi?
Ochi-de-Ac îşi ţinea capul plecat, cu faţa complet acoperită sub glugă. Capa lui părea goală,
de parcă ar fi acoperit doar umbre şi nu ar fi avut niciun conţinut:
— Da, regele meu.
— Totul?
— Totul, regele meu. Acum pot picta un tablou al fiecărui fir de păr de pe trupurile şi de pe
capetele lor şi va fi o replică exactă a originalului.

Festivitatea se sfârşi după miezul nopţii. Luminile din palat se stinseră, una câte una. Era
cea mai întunecată oră dinaintea zorilor: luna asfinţise deja, iar norii întunecaţi acopereau
cerul de la apus la răsărit, asemenea unei cortine. Întreg pământul era scufundat într-o
cerneală neagră. Sufla un vânt rece şi păsările se înfiorau în cuiburile lor, în timp ce florile
îngrozite îşi strângeau petalele.
Precum două fantome, doi cai ieşiră din palat şi se îndreptară spre apus. Călăreţii erau
Ochi-de-Ac şi prinţul Nisip-de-Gheaţă. Ajunseră la un buncăr subteran aflat la câteva mile de
palat. Acesta părea scufundat în cea mai profundă mare a nopţii: umed şi rece, mohorât, ca
pântecul unei fiare cu sânge rece cufundate într-un somn adânc. Umbrele celor doi se legănau
şi clipeau în lumina torţei, iar trupurile lor deveniseră două puncte întunecate de la capătul
umbrelor lungi. Ochi-de-Ac scoase un sul dintr-un sac de pânză şi-l desfăcu: era o pictură
aproape tot atât de lungă cât un stat de om. Era portretul unui bătrân. Părul şi barba albe îi
înconjurau faţa ca nişte flăcări argintii, iar privirea lui pătrunzătoare semăna cu cea lui Ochi-
de-Ac, deşi era dăruită cu mai multă profunzime. Portretul dovedea îndemânarea pictorului –
era viu şi surprinsese fiecare detaliu.
— Regele meu, acesta este – era – învăţătorul meu, Maestrul Ethereal.
Prinţul încuviinţă:
— Excelent. A fost o decizie deşteaptă să-l pictezi mai întâi pe el.
— Da, a trebuit s-o fac, ca să nu mă picteze mai întâi el pe mine.
Cu mare grijă, Ochi-de-Ac atârnă portretul pe peretele umed:
— Foarte bine, acum trebuie să mă apuc de treabă pentru noile picturi pentru tine.
Dintr-un colţ al buncărului, Ochi-de-Ac scoase un sul dintr-un material alb ca zăpada:
— Regele meu, aceasta este o secţiune din trunchiul unui copac val-de-zăpadă din
He’ershingenmosiken. Când copacul atinge vârsta de o sută de ani, trunchiul poate fi desfăcut
ca hârtia – este suportul perfect pentru pictat. Magia mea se îndeplineşte doar când pictez pe
hârtie din val-de-zăpadă.
Plasă sulul pe o masă de piatră, desfăşură o parte din el şi o fixă sub o bucată de obsidian.
Apoi luă un cuţit ascuţit şi tăie hârtia de-a lungul marginii bucăţii. Când ridică obsidianul,
secţiunea de hârtie tăiată era întinsă perfect pe masă. Suprafaţa pură şi albă părea să aibă o
strălucire care venea din interior.
Pictorul îşi scoase uneltele din sacul de pânză şi le întinse:
— Regele meu, priveşte aceste peneluri făcute din smocuri de păr de la urechile lupilor din
He’ershingenmosiken. Şi vopselurile sunt tot de acolo: roşul e făcut din sângele liliecilor
uriaşi, negrul este cerneala sepiilor prinse în marea adâncă, albastrul şi galbenul sunt extrase
din meteoriţi… Toate vopselurile trebuie amestecate cu lacrimile unei specii de pasăre uriaşă
care se cheamă pasărea Aşternutul-Lunii.
 — Lasă asta, dă-i drumul, spuse prinţul.
— Sigur, sigur. Pe cine să pictez mai întâi?
— Pe rege.
Ochi-de-Ac alese un penel. Lucra fără grijă, o tuşă aici, o trăsătură de penel dincolo.
Treptat, apărură pe hârtie diferite culori, dar nu se putea discerne nicio formă. Era ca şi cum
hârtia ar fi fost lăsată afară în timpul unei ploi multicolore şi peste ea ar fi căzut întruna
picături multicolore. Cu timpul, hârtia se umplu de culori – un vârtej haotic, ca o grădină
călcată în picioare de nişte cai furioşi. Penelul continua să alunece prin acest labirint de
culori, de parcă nu l-ar mai fi călăuzit mâna pictorului, ci el ar fi călăuzit-o pe ea. Nedumerit,
prinţul urmărea dintr-o parte. Ar fi dorit să pună întrebări, dar mişcările culorilor ce se
năşteau şi se adunau aveau un efect hipnotic, şi era vrăjit.
Apoi, într-o clipită, de parcă o suprafaţă încreţită de vânt ar fi împietrit, toate punctele
haotice se legară unele de altele şi toate culorile prinseră înţeles. Apărură forme şi acestea
deveniră iute limpezi precum cristalul.
Prinţul văzu portretul regelui. Era îmbrăcat aşa cum fusese îmbrăcat mai devreme la palat:
avea pe cap o coroană de aur şi trupul îi era acoperit de o magnifică mantie ceremonială. Însă
expresia de pe faţa lui era diferită: În ochii lui nu se mai citeau demnitatea şi înţelepciunea. În
schimb, se putea distinge un amestec complicat de emoţii: deşteptarea dintr-un vis, confuzia,
şocul, supărarea… şi, dincolo de toate acestea, o groază pe care n-o putea exprima pe de-a-
ntregul, de parcă cel mai apropiat însoţitor l-ar fi atacat cu o sabie.
— Portretul regelui este gata, spuse Ochi-de-Ac.
— Foarte bine, spuse prinţul încuviinţând spre portret. Torţele se reflectau în irisurile lui
de parcă sufletul îi ardea în puţuri adânci.

La mile depărtare, în palat, regele dispăruse din dormitorul său. În patul său susţinut de
stâlpi sculptaţi înfăţişând siluetele a patru zei, păturile îi păstraseră căldura trupului şi
cearşafurile păstraseră amprenta greutăţii lui. Dar, despre trup, nici urmă.

Prinţul ridică pictura terminată şi o aruncă pe podea:

— O să pun să fie înrămată şi o s-o atârn pe peretele ăsta. Voi veni aici din când în când să
mă uit la ea. Acum picteaz-o şi pe regină.
Ochi-de-Ac netezi încă o foaie din copacul val-de-zăpadă, cu ajutorul pietrei de obsidian şi
începu să picteze portretul reginei. De data aceasta, prinţul nu mai rămase să observe de la
distanţă, ci începu să măsoare camera în lung şi în lat. Spaţiul pustiu răsuna de paşii lui
repetitivi. De data asta, pictura fusese realizată doar în jumătate din timpul necesar pentru
crearea primei picturi.
— Regele meu, portretul reginei este gata.
— Foarte bine.

La palat, regina dispăru din dormitorul ei. În patul ei susţinut de stâlpi sculptaţi în formă
de patru îngeri, păturile îi păstraseră căldura trupului şi cearşafurile păstraseră amprenta
greutăţii ei. Cât despre trup, nici urmă.
În grădina din jurul palatului, un câine păru să adulmece ceva şi lătră puternic de câteva
ori. Dar sunetele fură înghiţite numaidecât de întunericul fără sfârşit şi câinele, îngrozit, tăcu.
Tremurând, se afundă în izolare, contopindu-se cu noaptea.

— Urmează prinţesa, nu? întrebă Ochi-de-Ac.

— Nu, pictează-i mai întâi pe miniştri. Sunt mult mai periculoşi. Sigur, pictează-i doar pe
acei miniştri care-i sunt credincioşi tatălui meu. Ţi-i aminteşti?
 — Sigur că da. Îmi amintesc totul. Pot picta un tablou al fiecărui fir de păr de pe trupurile
şi capetele…
— Lasă asta! Grăbeşte-te. Trebuie să termini înainte de răsărit.
— Asta nu-i o problemă, regele meu. Înainte de ivirea zorilor, voi picta portretul fiecărui
ministru credincios bătrânului rege şi prinţesei.
Ochi-de-Ac netezi mai multe foi din copacul val-de-zăpadă şi începu să picteze ca un
nebun. De fiecare dată când termina un portret, subiectul dispărea din camera lui sau a ei. Pe
măsură ce trecea noaptea, duşmanii prinţului Nisip-de-Gheaţă se transformau, unul câte
unul, în picturi pe peretele buncărului.

Prinţesa Picătură-de-Rouă fu trezită de nişte bătăi puternice în uşă. Nimeni nu îndrăznise

vreodată până acum să bată astfel la uşa ei. Se ridică din pat şi se duse la uşă, care tocmai
fusese deschisă de mătuşica Wide.
Mătuşica Wide fusese doica Picăturii-de-Rouă şi apoi avusese grijă de ea în timp ce
crescuse. Prinţesa se simţea mai apropiată de ea decât de propria ei mamă, regina. Mătuşica
Wide îl privea furioasă pe căpitanul gărzilor de la palat, aflat în pragul uşii, a cărui armură
încă mai împrăştia răcoarea aerului nopţii.
— Ţi-ai pierdut minţile? Cum îndrăzneşti s-o trezeşti din somn pe prinţesă? Nici nu s-a
odihnit ca lumea în ultimele nopţi.
Căpitanul o ignoră pe mătuşica Wide. Se înclină uşor în faţa Picăturii-de-Rouă:
— Prinţesă, cineva doreşte să vă vadă. Apoi se dădu la o parte, lăsând să se vadă silueta
unui bătrân.
Părul alb al bătrânului şi barba lui îi înconjurau faţa ca nişte flăcări de argint. Privirea îi
era, în acelaşi timp, pătrunzătoare şi adâncă. Acesta era bărbatul din primul portret pe care
Ochi-de-Ac i-l arătase prinţului. Faţa şi capa lui erau murdare de praf, cizmele îi erau
acoperite de noroi şi ducea în spate un sac mare de pânză; de bună seamă, venea de la drum
lung.
Dar, în mod straniu, avea o umbrelă. Şi mai straniu era modul cum o ţinea: umbrela i se
rotea întruna în mână. La o privire mai atentă, îţi dădeai seama de ce: atât mânerul, cât şi
pânza erau amândouă de un negru pur şi, în vârful fiecărei spiţe, era câte o sferă mică dintr-o
piatră translucidă şi grea. Întinzătoarele spiţelor, dinăuntrul umbrelei erau toate rupte şi nu
puteau ţine pânza întinsă. Numai rotind-o în permanenţă, pentru a face pietrele să zboare,
putea menţine umbrela deschisă.
— Cum poţi lăsa să intre aici străini necunoscuţi? Şi mai ales un bătrân ciudat ca ăsta,
spuse mătuşica Wide.
— Paznicii l-au oprit, desigur, dar a spus… – aici, căpitanul gărzilor îi aruncă o privire
neliniştită prinţesei – că regele deja nu mai este.
— Ce vrei să spui? Tu chiar eşti nebun! urlă mătuşica Wide.
Dar prinţesa nu spuse nimic. Mâinile ei strângeau partea din faţă a cămăşii de noapte.
— Dar regele chiar a dispărut, la fel şi regina. Oamenii mei spun că amândouă
dormitoarele sunt goale.
Prinţesa începu să plângă şi se sprijini de mătuşica Wide.
Bătrânul vorbi:
— Înălţimea voastră, vă rog să-mi permiteţi să vă explic.
— Maestre, vă rog să veniţi înăuntru, spuse prinţesa. Apoi se întoarse spre Căpitan: Păzeşte
uşa asta.
Rotind umbrela în continuare, bătrânul se înclină în faţa prinţesei, probabil din respect
pentru calmul de care dădea dovadă când se confrunta cu o criză.
— De ce roteşti umbrela aceea ca un clovn? întrebă mătuşica Wide.
 — Trebuie să menţin umbrela deschisă, altfel, dispar şi eu ca regele şi ca regina.
— Atunci intră cu tot cu umbrelă, spuse prinţesa. Mătuşica Wide deschise uşa mai mult,
pentru ca bătrânul să poată intra rotind umbrela.
Odată ajuns înăuntru, bărbatul puse pe jos sacul de pânză din spate şi scoase un oftat
epuizat. Dar nu se opri din rotitul umbrelei şi micile mingi de piatră de pe marginea cupolei
licăreau în lumina lumânărilor, proiectând pete strălucitoare de-a lungul pereţilor, ca nişte
stele care s-ar fi luat la întrecere.
— Sunt Ethereal, un pictor din He’ershingenmosiken. Noul pictor regal, Ochi-de-Ac este –
a fost – ucenicul meu.
— L-am întâlnit, spuse prinţesa.
— S-a uitat la Domnia-Voastră? întrebă Ethereal, neliniştit.
— Da, sigur.
— Astea sunt veşti îngrozitoare, prinţesă! Îngrozitoare! Ethereal oftă. Este un demon. Cu
arta lui demonică, pictează oameni şi-i transformă în picturi.
— Ne pierdem vremea vorbind aiurea, spuse mătuşica Wide. Nu este treaba unui pictor să
picteze oamenii din tablouri?
— Mă înţelegeţi greşit, spuse Ethereal. După ce pictează un portret, subiectul dispare. O
persoană vie se transformă într-o pictură moartă.
— Atunci, trebuie să trimitem oameni să-l omoare imediat.
Căpitanul îşi băgă capul pe uşă:
— Am trimis toate gărzile. Nu-i de găsit niciunde. Am vrut să-l găsesc pe ministrul de
război şi să-l rog să adune garnizoana din capitală. Dar Maestrul Ethereal mi-a spus că
ministrul de război probabil a dispărut şi el.
— N-o să ne folosească la nimic mai mulţi soldaţi, spuse Ethereal dând din cap. Sunt sigur
că prinţul Nisip-de-Gheaţă şi Ochi-de-Ac nu se mai află în preajma palatului. Ochi-de-Ac ar
putea picta oriunde în lume şi tot i-ar ucide pe toţi cei de-aici.
— Ai spus prinţul Nisip-de-Gheaţă? întrebă mătuşica Wide.
— Da. Prinţul doreşte să-l folosească pe Ochi-de-Ac ca pe o armă, ca să-i elimine pe rege şi
pe toţi cei credincioşi lui, pentru ca astfel să poată deveni el însuşi rege.
Ethereal văzu că prinţesa, mătuşica Wide şi căpitanul gărzilor nu fuseseră surprinşi de
această dezvăluire.
— Trebuie să ne ocupăm de situaţia de faţă! Ochi-de-Ac o poate picta pe prinţesă în orice
clipă – poate că o pictează chiar acum. Mătuşica Wide îşi puse braţele în jurul prinţesei, de
parcă ar fi vrut s-o ferească de rele.
Ethereal continuă:
— Doar eu pot să-l opresc pe Ochi-de-Ac. M-a pictat deja pe mine, dar această umbrelă mă
fereşte să nu dispar. Dacă-l pictez, va dispărea.
— Atunci începe să pictezi! spuse mătuşica Wide. O să-ţi ţin eu umbrela.
— Nu, spuse Ethereal. Magia funcţionează doar dacă pictez pe hârtie de copac val-de-
zăpadă. Însă hârtia pe care o am cu mine n-a fost netezită, şi nu poate fi folosită la pictat.
Mătuşica Wide deschise sacul de pânză al maestrului pictor şi scoase o bucată din
trunchiul unui copac val-de-zăpadă. Coaja fusese deja scoasă şi se vedea hârtia de dedesubt.
Mătuşica Wide şi prinţesa desfăcură o secţiune din ea şi hârtia albă păru să ilumineze
încăperea. Încercară să netezească hârtia pe podea, dar, oricât de mult ar fi apăsat, cum se
opreau, hârtia se strângea la loc în sul.
— Nu o să meargă, spuse pictorul. Doar o bucată de obsidian din He’ershingenmosiken
poate face treaba asta. E un tip foarte rar de obsidian şi am avut o singură bucată, pe care mi-a
furat-o Ochi-de-Ac.
— Nu mai există nimic în stare s-o netezească?
 — Nu. Doar obsidianul din He’ershingenmosiken funcţionează. Speram să pot lua înapoi
piatra de obsidian de la Ochi-de-Ac.
— He’ershingenmosiken? Obsidian?
Mătuşica Wide se lovi cu palma de frunte, apoi adăugă:
— Am un fier de călcat pe care-l folosesc ca să calc cele mai bune rochii de seară ale
prinţesei. A fost făcut în He’ershingenmosiken şi e din obsidian!
— Ar putea funcţiona!
Mătuşica Wide ţâşni afară din cameră şi se întoarse curând cu un fier de călcat negru şi
strălucitor. Ea şi prinţesa desfăcură din nou o parte din sulul de val-de-zăpadă şi ea apăsă
fierul pe un colţ preţ de câteva secunde. Ridică fierul şi colţul rămase neted.
— Ţine-mi umbrela, te rog, şi voi netezi hârtia, îi spuse Ethereal mătuşicii Wide. În timp
ce-i dădea umbrela, îi spuse:
— Nu te opri din rotit! Dacă se închide, voi dispărea.
O urmări pe mătuşica Wide cum rotea umbrela deasupra capului său, până când fu
mulţumit de felul cum o rotea. Apoi se lăsă pe vine şi începu să netezească hârtia, puţin câte
puţin.
— Nu poţi să repari întinzătoarele spiţelor? întrebă prinţesa, privind umbrela rotitoare.
— Umbrela avea întinzătoare, spuse pictorul continuând să apese hârtia. Această umbrelă
are o istorie neobişnuită. În trecut, şi alţi pictori din He’ershingenmosiken aveau talentul meu
şi al lui Ochi-de-Ac. În afară de oameni, puteau imortaliza animale şi plante. Într-o zi, în
ţinutul nostru a sosit un dragon de abis. Dragonul era negru la culoare şi putea şi să zboare,
dar şi să înoate în marea adâncă. Trei pictori l-au pictat, dar el a continuat să zboare şi să
înoate. Atunci, pictorii şi-au pus banii la un loc şi au angajat un războinic magic care a reuşit
până la urmă să omoare dragonul cu o sabie de foc. Lupta a fost atât de necruţătoare, încât
oceanul de lângă He’ershingenmosiken a fiert. Aproape tot trupul dragonului din abis a fost
ars şi a devenit cărbune, dar am reuşit să culeg din cenuşă câteva părţi din el, ca să fabric
umbrela asta. Pânza umbrelei este făcută din membranele aripilor dragonului, iar axul,
mânerul şi spiţele le-am făcut pe toate din oasele dragonului. Pietrele pe care le vedeţi la
vârfurile spiţelor au fost culese din cenuşa rinichilor dragonului. Umbrela are puterea să-l
apere pe cel care-o foloseşte împotriva transformării lui într-o pictură.
Mai târziu, întinzătoarele s-au rupt şi am încercat s-o repar cu întinzătoare din bambus,
dar am descoperit că puterea magică a umbrelei dispăruse. Am scos bambusul, iar puterea
magică a revenit. Apoi am încercat să sprijin pânza cu propria mea mână, dar nici asta n-a
funcţionat. Se pare că niciun alt fel de material nu poate fi folosit la umbrelă. Dar nu mai am
niciun os de dragon, şi doar aşa pot ţine umbrela deschisă…
Ceasul din colţul camerei începu să sune. Ethereal privi în sus şi văzu că se apropia
răsăritul Soarelui. Privi în jos şi văzu că pe podea era întinsă doar o fâşie lată de o palmă din
hârtia de copac val-de-zăpadă, ceea ce nu i-ar fi ajuns pentru o pictură. Lăsă să-i cadă fierul de
călcat din mână şi oftă.
— Nu mai e timp. O să-mi ia prea mult timp să pictez portretul lui Ochi-de-Ac, în timp ce
el ar putea termina în orice clipă portretul prinţesei. Voi doi, spuse, arătând spre mătuşica
Wide şi spre căpitan. V-a văzut Ochi-de-Ac?
— Sunt sigură că nu m-a văzut, spuse mătuşica Wide.
— L-am văzut de la depărtare când a intrat în palat, spuse căpitanul. Dar sunt convins că el
nu m-a văzut.
— Bine, spuse Ethereal şi se ridică în picioare. Vă rog s-o însoţiţi pe prinţesă la Marea
Peştilor Prădători şi să-l găsiţi pe prinţul Apă-Adâncă de pe Insula Mormântului.
— Dar… chiar dacă ajungem la Marea Peştilor Prădători, nu putem să ne urcăm pe Insula
Mormântului. Doar ştiţi că marea are…
 — Când ajungeţi acolo, treceţi podul acela. Numai aşa se poate. Până la ivirea zorilor, toţi
miniştrii credincioşi regelui vor fi transformaţi în picturi, iar prinţul Nisip-de-Gheaţă va
deţine controlul asupra garnizoanei din capitală şi asupra gărzilor palatului. Va pune mâna pe
tron şi doar prinţul Apă-Adâncă îl poate opri.
— Dar dacă prinţul Apă-Adâncă se întoarce la palat, nu-l va picta Ochi-de-Ac şi pe el?
întrebă prinţesa.
— Nu vă faceţi griji. Ochi-de-Ac nu va fi capabil să-l picteze pe prinţul Apă-Adâncă.
Prinţul este singura persoană din regat care nu poate fi pictată de către Ochi-de-Ac. Din
fericire l-am învăţat pe Ochi-de-Ac să picteze doar în stilul occidental, dar nu l-am învăţat şi
stilul oriental în pictură.
Prinţesa şi ceilalţi doi nu erau siguri că înţeleg despre ce vorbea maestrul, dar Ethereal nu
le explică mai pe larg. Continuă:
— Trebuie să-l aduceţi pe Apă-Adâncă înapoi la palat şi să-l ucideţi pe Ochi-de-Ac. Apoi
trebuie să găsiţi pictura prinţesei şi s-o ardeţi. Doar aşa o puteţi feri de rău..
— Şi dacă nu putem găsi picturile regelui şi ale reginei?…
— Înălţimea voastră, este prea târziu. S-au dus. Acum, ei sunt doar nişte picturi. Dacă le
găsiţi, nu le ardeţi. Păstraţi-le pentru a vă aminti de ei.
Strivită de amărăciune, prinţesa Picătură-de-Rouă căzu la podea în hohote de plâns.
— Prinţesă, acum nu este timpul pentru mâhnire. Dacă vreţi să vă răzbunaţi tatăl şi mama,
ar fi bine să porniţi la drum.
Bătrânul maestru se întoarse spre mătuşica Wide şi spre căpitan:
— Amintiţi-vă, până nu aflaţi unde e portretul prinţesei şi nu-l distrugeţi, trebuie să
păstraţi umbrela deschisă deasupra capului ei. Nu poate să rămână fără protecţie nici măcar o
secundă. Luă umbrela din mâinile mătuşicii Wide şi continuă să o rotească. Nu o roti prea
încet, fiindcă va cădea şi se va închide. Şi nu o roti nici prea repede, fiindcă umbrela este
veche şi se poate face bucăţi. Umbrela este vie, într-un anume sens. Dac-o roteşti prea încet,
va plânge ca o pasăre. Ascultă…
Încetini rotirea până când pietrele de pe marginea cupolei începură să atârne şi umbrela
emise un sunet ca de privighetoare. Cu cât o rotea mai încet, cu atât mai puternic era sunetul.
Bătrânul maestru grăbi rotirea:
— Dac-o roteşti prea repede, va suna ca un clopot. Aşa…
Bătrânul maestru roti umbrela încă şi mai repede, iar aceasta începu să cânte ca nişte
clopoţei de vânt, dar mai repede şi mai tare:
— Bine. Acum apăraţi-o pe prinţesă.
Îi dădu umbrela înapoi mătuşicii Wide.
— Maestre Ethereal, hai să plecăm împreună, spuse prinţesa Picătură-de-Rouă, privind în
sus cu ochii plini de lacrimi.
— Nu. Umbrela de dragon nu poate apăra decât o singură persoană. Dacă două persoane
care au fost pictate de Ochi-de-Ac încearcă s-o folosească împreună, vor muri amândoi de o
moarte teribilă: jumătate din fiecare persoană va fi pictată şi va apărea în pictură şi cealaltă
jumătate va rămâne sub umbrelă… Acum ridicaţi umbrela peste prinţesă şi plecaţi! Cu fiecare
moment de întârziere, pericolul creşte. Ochi-de-Ac poate termina pictura în orice clipă!
Mătuşica Wide continua să rotească umbrela deasupra bătrânului maestru. Ezitând, o privi
pe prinţesă şi apoi pe pictor.
— L-am învăţat pe plodul ăla ticălos cum să picteze. Merit să mor. Ce mai aştepţi? Vrei să
vezi cum dispare prinţesa în faţa ochilor tăi?
Mătuşica Wide se înfioră. Mişcă umbrela, aducând-o deasupra prinţesei.
Pictorul cel bătrân îşi lovi barba şi zâmbi:
— E totul în regulă. Am pictat toată viaţa mea. Nu-i cel mai rău sfârşit să mă transform
într-o pictură. Am multă încredere în tehnica ucenicului meu. Portretul va fi excelent…
În timp ce vorbea, trupul lui deveni treptat transparent, apoi dispăru ca un fir de ceaţă.
Prinţesa Picătură-de-Rouă se uită fix la spaţiul gol unde fusese pictorul şi murmură:
— Să mergem. Spre Marea Peştilor Prădători.
Mătuşica Wide îi spuse căpitanului:
— Poţi ţine umbrela puţin? Trebuie să mă duc să fac bagajul.
Căpitanul preluă umbrela:
— Grăbeşte-te! Oamenii prinţului Nisip-de-Gheaţă sunt peste tot. Ne va fi greu să fugim
de-aici după ivirea zorilor.
— Dar trebuie să fac bagajul! Prinţesa nu a mai fost plecată niciodată. Trebuie să-i iau
mantia de călătorie şi ghetele şi o mulţime de haine şi apă, şi… ah, săpunul de baie de la
He’ershingenmosiken – nu poate să doarmă dacă nu se spală cu el…
Mătuşica Wide continuă să murmure în timp ce ieşea.
După o jumătate de oră, pe când se ivise o geană slabă de lumină, o trăsură uşoară părăsi
palatul printr-una dintre porţile laterale. Era condusă de căpitan. Înăuntru erau prinţesa şi
mătuşica Wide, care ţinea umbrela rotitoare. Erau îmbrăcaţi cu toţii ca oamenii de rând şi
trăsura dispăru iute în ceaţă.
În buncărul subteran îndepărtat, Ochi-de-Ac tocmai terminase portretul prinţesei
Picătură-de-Rouă.
— Este cel mai frumos portret pe care l-am pictat vreodată, îi spuse acesta prinţului Nisip-
de-Gheaţă.
 A DOUA POVESTE A LUI YUN TIANMING. MAREA PEŞTILOR
PRĂDĂTORI
Odată ajunşi în afara palatului, căpitanul mână caii pe cât de repede puteau ei să alerge.
Toţi trei erau neliniştiţi. În întunericul care se subţia, simţeau pericolul cum îi pândeşte din
fiecare crâng umbros şi din fiecare câmp prin care treceau. Când cerul începu să se lumineze
şi mai mult, trăsura ajunse în vârful unui deal, unde căpitanul se opri ca să se poată uita în
spate, la drumul parcurs. Regatul se întindea la poalele dealului şi drumul era ca o linie
dreaptă care împărţea lumea în două. La sfârşitul liniei se afla palatul, care arăta ca o grămadă
de jucării uitate la orizont. Nimeni nu-i urmărea; probabil că prinţul Nisip-de-Gheaţă credea
că prinţesa nu mai există, de vreme ce fusese capturată de penelul lui Ochi-de-Ac.
Continuară într-o dispoziţie mai relaxată. Cu cât cerul se limpezea mai tare, iluminând
totul în jur, lumea începea să semene cu un tablou abia pictat. La început, nu erau decât
contururi vagi şi culori ceţoase; mai târziu, contururile deveniră mai pronunţate şi culorile
mai vii şi mai bogate. Şi, chiar în clipa dinaintea răsăritului soarelui, pictura fu terminată.
Prinţesa, care trăise întotdeauna la palat, nu văzuse niciodată nişte fâşii atât de largi de
culori vibrante: verdele pădurii, al fâneţelor şi al câmpului, roşul viu şi galbenul strălucitor al
florilor sălbatice, argintiul cerului reflectat în lacuri şi în iazuri, albul ca zăpada al turmelor
de oi… În timp ce soarele răsărea, era ca şi cum autorul acestei picturi a lumii împrăştiase
îndrăzneţ o mână de praf de aur peste suprafaţa picturii.
— Este atât de frumos afară, spuse prinţesa. E ca şi cum am fi deja în pictură.
— E adevărat, spuse mătuşica Wide, rotind umbrela. Dar tu eşti vie în pictura asta. În
cealaltă pictură, eşti deja moartă.
Asta-i aduse aminte prinţesei de părinţii ei care dispăruseră. Încercă să nu izbucnească în
plâns. Înţelese că nu mai era o copilă, ci o regină, cu îndatoririle unei regine.
Vorbiră despre prinţul Apă-Adâncă.
— De ce a fost exilat pe Insula Mormântului? întrebă prinţesa.
— Se spune că e un monstru, spuse căpitanul.
— Prinţul Apă-Adâncă nu e un monstru! spuse mătuşica Wide.
— Se spune că e uriaş.
— Nu e nici uriaş. L-am ţinut în braţe când era un prunc. Ştiu eu.
— Când vom ajunge la mare, veţi vedea. Mulţi alţii l-au văzut. Este într-adevăr un uriaş.
— Chiar dacă e un uriaş, este în continuare prinţul, spuse prinţesa. De ce a fost exilat pe
insulă?
— Nu a fost exilat. Când era mic, a plecat cu o barcă să pescuiască pe Insula Mormântului.
Dar asta a fost când au apărut peştii prădători în mare. N-a mai putut să se întoarcă, aşa că a
fost nevoit să crească pe insulă.

Acum, că afară era lumină, drumul se umpluse încet-încet de pietoni şi de trăsuri.

Deoarece prinţesa nu pusese decât rareori piciorul afară din palat, oamenii nu o recunoscură.
Purta şi un văl, aşa că doar ochii i se vedeau, dar toţi cei care o zăreau lăsau să le scape
exclamaţii de uimire la vederea frumuseţii ei. Oamenii îl admirau şi pe vizitiul cel tânăr şi
chipeş al trăsurii şi chicotiră când o văzură pe mama bătrână şi prostuţă care ţinea o umbrelă
deasupra capului fiicei ei celei frumoase – şi cât de ciudat ţinea umbrela în sus! Era o zi
frumoasă, însorită, şi toţi crezură că era o umbrelă de soare.
Venise ora prânzului şi căpitanul săgetă doi iepuri cu arcul său. Cei trei mâncară pe
marginea drumului, într-o poiană, printre copaci. Prinţesa Picătură-de-Rouă mângâia iarba
moale de lângă ea, inhala aroma pajiştei şi a florilor sălbatice, privea cum Soarele luminează
pământul şi asculta păsărelele ciripind în pădure şi pe un cioban care cânta din fluier în
depărtare – era curioasă şi încântată de această lume nouă.
Dar mătuşica Wide oftă:
— Vai, prinţesă, îmi pare rău că te afli atât de departe de palat şi că suferi.
— Cred că e mai bine afară decât la palat.
— Copilă prostuţă, cum poate fi mai bine aici decât la palat? Nu ştii cum e pe-aici. Acum e
primăvară. Dar iarna e rece şi vara e foarte cald. Sunt furtuni, vijelii cu ploaie şi tot felul de
oameni pe aici…
— Nu am ştiut niciodată nimic despre lumea de-afară. La palat, am studiat muzica,
pictura, poezia, matematica şi două limbi străine pe care nimeni nu le mai vorbeşte. Dar
nimeni nu mi-a spus cum e afară. Cum pot conduce regatul ăsta?
— Prinţesă, vă vor ajuta miniştrii.
— Miniştrii care m-ar fi putut ajuta au fost cu toţii pictaţi şi s-au transformat în tablouri…
Tot mi se pare că e mai bine afară.

Între palat şi mare era o zi de călătorie. Dar micul grup al prinţesei evita drumurile şi
oraşele principale, aşa că nu aveau să ajungă la mare înainte de miezul nopţii.
Picătură-de-Rouă nu văzuse niciodată un cer atât de întins şi plin de stele şi, pentru prima
oară, simţi cât de întunecată şi de tăcută poate fi noaptea. Torţa de la trăsură putea lumina
doar un petic mic în jurul ei şi lumea de dincolo de el era neagră precum catifeaua. Copitele
cailor se auzeau atât de tare încât păreau în stare să scuture stelele din cer. Prinţesa îl trase pe
căpitan de braţ şi-l rugă să oprească.
— Ascultă! Ce e asta? Pare respiraţia unui uriaş.
— Este sunetul mării, prinţesă.
Merseră mai departe şi prinţesa începu să vadă forme vagi şi-n stânga şi-n dreapta – să fie
banane uriaşe?
— Ce sunt astea?
Căpitanul se opri, sări jos şi apropie torţa de unul dintre obiecte:
— Prinţesă, ar trebui să le recunoşti.
— Bărci?
— Da, bărci.
— De ce sunt bărcile… pe uscat?
— Pentru că marea are peşti prădători.
Lumina torţei căpitanului dezvălui o barcă abandonată de mult timp. Se cufundase pe
jumătate în nisip şi partea expusă părea scheletul unei fiare.
— Uite, acolo! spuse prinţesa, arătând înainte. Un şarpe mare şi alb!
— Nu te speria, prinţesă, nu e un şarpe, acolo se sparg valurile. Am ajuns la mare.
Prinţesa şi mătuşica Wide, care-i ţinea deasupra umbrela, se dădură jos din trăsură. Văzuse
marea doar în tablouri, iar mările acelea pictate aveau valuri albastre sub un cer albastru. Dar
marea pe care o vedea acum era un ocean negru în noapte, plin de măreţia şi de misterul
luminii stelelor, ca un alt cer în formă lichidă. Prinţesa avansă spre mare parcă atrasă de o
forţă căreia nu i se putea opune. Căpitanul şi mătuşica Wide o opriră.
— Este periculos să vă apropiaţi prea mult, spuse căpitanul.
— Nu cred că apa este foarte adâncă. O să mă înec?
— Peştii de pradă o să te sfâşie în bucăţi şi o să te mănânce! spuse mătuşica Wide.
Căpitanul luă o scândură de pe jos şi, înaintând, o aruncă în mare. Scândura pluti o vreme
pe apă până când o umbră neagră ieşi la suprafaţă şi se îndreptă spre ea. Era greu de ghicit cât
de mare era fiinţa aceea umbroasă, fiindcă cea mai mare parte din ea era sub apă. Solzii de pe
trup îi luciră în lumina torţei. Apoi, alte trei sau patru umbre ieşiră la suprafaţă şi înotară spre
scândură. Umbrele se luptau pentru scândură şi, în timp ce stropeau cu apă, se putea auzi
sunetul dinţilor lor ascuţiţi care tăiau şi mestecau lemnul. În câteva clipe, umbrele şi
scândura dispărură cu totul.
— S-ar fi descurcat rapid şi cu o corabie mare, spuse căpitanul.
— Unde se află Insula Mormântului? întrebă mătuşica Wide.
— În direcţia aceea. Căpitanul arătă spre orizont: Dar nu putem s-o vedem acum. Va trebui
să aşteptăm până la ivirea zorilor.
Campară pe plajă. Mătuşica Wide îi dădu umbrela rotitoare căpitanului şi scoase un vas din
lemn din trăsură.
— Prinţesă, mi-e teamă că nu o să poţi face baie în noaptea asta. Dar, cel puţin, poţi să te
speli pe faţă.
Căpitanul îi dădu umbrela înapoi mătuşicii Wide şi se duse să caute apă. Silueta lui dispăru
în noapte.
— Ce tânăr de treabă, spuse mătuşica Wide, căscând.
Căpitanul se întoarse cu vasul plin cu apă proaspătă. Mătuşica Wide luă săpunul prinţesei
şi-l apropie de apă. După un pocnet, suprafaţa apei deveni o spumă mare şi o parte din această
spumă căzu peste marginile vasului.
Căpitanul se uită fix la apa cu săpun. Se întoarse spre mătuşica Wide:
— Pot să mă uit la săpun?
Mătuşica Wide îi întinse săpunul de baie de un alb pur:
— Ţine-l bine! Este mai uşor decât o pană. Dacă-i dai drumul, o să plutească mai departe
în aer.
Căpitanul ridică săpunul; părea să nu cântărească nimic, era ca şi cum ar fi ţinut o umbră
albă:
— Ăsta chiar e din He’ershingenmosiken! Sunt uimit că mai avem aşa ceva.
— Cred că nu mai sunt decât două astfel de săpunuri în tot palatul – nu, în întregul Regat.
Am păstrat unul, cu ani în urmă, pentru prinţesă. Orice vine din He’ershingenmosiken este
superior, dar nu se mai găsesc decât din ce în ce mai puţine obiecte din astea. Mătuşica Wide
luă înapoi săpunul de baie şi-l puse la loc cu grijă.
În timp ce se uita la spuma cea albă, prinţesa îşi aminti pentru prima oară, de când
începuse călătoria, de viaţa ei de la palat. În fiecare noapte, în sălile ei de baie elegante şi
frumos decorate, piscina de îmbăiere era acoperită cu o spumă asemănătoare. În lumina
diferitelor lămpi, baloanele de săpun păreau uneori de un alb pur, ca nişte nori smulşi de pe
cer, uneori iridescenţi, ca o grămadă de bijuterii. În timp ce se îmbăia prin spumă, simţea că
trupul i se face moale ca fideaua şi simţea că se topeşte printre balonaşele de săpun. Era atât
de plăcut încât nu-şi dorea nici măcar să se mai mişte, aşa că servitoarele ei trebuiau s-o
ridice, s-o usuce şi apoi s-o ducă în pat ca să doarmă. Sentimentul acela minunat dura până în
dimineaţa următoare.
După ce prinţesa se spălă pe faţă cu săpunul de baie din He’ershingenmosiken, şi-o simţi
relaxată şi moale, dar corpul rămase obosit şi înţepenit. După o cină rapidă, se întinse pe plajă
– încercă mai întâi să stea pe o pătură, apoi îşi dăduse seama că era mai confortabil să doarmă
direct pe nisip. Nisipul reţinea puţin din căldura de peste zi şi o făcea să se simtă de parcă era
ţinută într-o palmă uriaşă şi caldă. Ritmul valurilor era ca un cântec de leagăn şi adormi
repede.
După nu se ştie cât timp, prinţesa Picătură-de-Rouă fu trezită din somn de sunetul unui
clopoţel. Sunetul venea de la umbrela neagră care i se rotea deasupra capului. Mătuşica Wide
adormise lângă ea şi umbrela era rotită de căpitanul de gărzi. Torţele se stinseseră deja şi
noaptea acoperea totul ca o catifea neagră. Căpitanul părea decupat şi pus pe fondul cerului
înstelat şi doar armura lui reflecta lumina stelelor, în timp ce părul i se mişca în vânt.
Umbrela se rotea ferm în mâna lui, ca un dom miniatural care bloca o jumătate din cer.
Prinţesa nu putea să-i vadă ochii, însă putea să-i simtă, aşa cum putea să simtă şi
nenumăratele stele care o priveau.
— Îmi pare rău, prinţesă, am rotit-o un pic prea tare, şopti căpitanul.
— Cât e ceasul?
— Trecut de miezul nopţii.
— Părem a fi mai departe de mare.
— Este refluxul. Mâine de dimineaţă apa va reveni.
— Şi cu umbrela, aţi făcut cu rândul?
— Da. Mătuşica Wide a rotit-o toată ziua. O s-o rotesc eu mai mult în seara asta, ca să o las
să se odihnească.
— Dar ai condus trăsura toată ziua. Hai, lasă-mă pe mine. Odihneşte-te puţin.
Prinţesa se mira şi ea un pic de propriile cuvinte. Din câte îşi amintea, măcar asta era prima
oară când se gândise la nevoile celorlalţi.
— Nu, prinţesă, mâinile voastre sunt netede şi delicate. O să faceţi bătături de la învârtitul
umbrelei. Lăsaţi-mă pe mine.
— Cum te cheamă?
Deşi călătoriseră împreună o zi întreagă, nu se gândise până acum să-l întrebe cum îl
cheamă. Înainte, ar fi considerat asta un lucru absolut normal. Dar acum se simţea puţin
vinovată.
— Mă cheamă Velă-Lungă.
— Velă? făcu prinţesa şi privi în jur.
Campaseră lângă o barcă mare de pe plajă, care-i proteja de vânt. Spre deosebire de
celelalte bărci abandonate de pe plajă, aceasta încă mai avea catargul care părea o sabie
îndreptată spre stele.
— Vela nu-i pânza atârnată de băţul acela lung?
— Da. Băţului i se zice catarg. Vela e prinsă de el, pentru ca vântul să poată împinge barca.
— Velele sunt atât de albe, pe mare. Sunt foarte drăguţe.
— Doar în picturi. Velele adevărate nu sunt atât de albe.
— Eşti din He’ershingenmosiken parcă, nu?
— Aşa este. Tatăl meu era arhitect în He’ershingenmosiken. A adus toată familia aici, când
eram mic.
— Te gândeşti vreodată să te întorci acasă – vreau să spun, la He’ershingenmosiken?
— Nu prea. Eram aşa de tânăr când am plecat, că nu-mi mai amintesc prea multe de acolo.
Şi chiar dacă-mi amintesc, nu are niciun rost. Nu pot pleca niciodată din Regatul Fără-de-
Poveşti.
Valurile se loviră de plajă în depărtare, de parcă ar fi repetat cuvintele lui Velă-Lungă, din
nou şi din nou: Nu pot pleca niciodată, nu pot pleca niciodată…
— Spune-mi nişte poveşti despre lumea de afară. Eu nu ştiu nimic despre ea, spuse
prinţesa.
— Nu trebuie să ştiţi. Sunteţi prinţesa Regatului Fără-de-Poveşti şi este normal ca regatul
să nu aibă poveşti pentru Domnia-Voastră. De fapt, nici oamenii din afara palatului nu le
spun poveşti copiilor. Dar părinţii mei au fost altfel. Erau din He’ershingenmosiken, aşa că
mi-au spus nişte poveşti.
— Tatăl meu mi-a spus că odată, demult, şi Regatul Fără-de-Poveşti avea poveşti.
— Aşa este… Prinţesă, ştiţi de ce e înconjurat Regatul de mare? Palatul este în centrul
Regatului. Indiferent din ce direcţie ai veni, te vei trezi în cele din urmă pe ţărm. Regatul Fără-
de-Poveşti este o insulă mare.
— Sigur. Ştiam asta.
 — În trecut, marea din jurul regatului nu se numea Marea Peştilor Prădători. Pe vremea
aceea nu existau peşti prădători şi corăbiile străbăteau libere apele. În fiecare zi, corăbiile
călătoreau între Regatul Fără-de-Poveşti şi He’ershingenmosiken şi înapoi – dar, pe vremea
aceea, acesta se numea Regatul Plin-de-Poveşti şi viaţa era cu totul altfel.
— Chiar?
— Viaţa era plină de poveşti, plină de schimbări şi de surprize. Erau mai multe oraşe pline
de viaţă în regat şi acesta nu era înconjurat de păduri şi de câmpuri, ci de o capitală
înfloritoare. Peste tot în oraşe, puteai găsi mărfuri preţioase şi unelte şi ustensile unice din
He’ershingenmosiken. Iar mărfurile din Regatul Fără-de-Poveşti – o, vreau să spun Regatul
Plin-de-Poveşti – circulau spre He’ershingenmosiken peste mare, fără încetare. Vieţile
oamenilor erau imprevizibile, aşa cum e când călăreşti pe un cal rapid prin munţi: acum eşti
pe vârful unui munte şi, în clipa următoare, ai căzut într-o prăpastie. Exista şansă şi pericol:
un om sărac putea deveni bogat peste noapte şi unul bogat putea pierde totul într-o clipită.
Nimeni nu ştia, la trezire, ce-l aştepta în ziua aceea sau pe cine avea să întâlnească. Viaţa era
incitantă şi uimitoare.
Dar într-o zi, o corabie de neguţători din He’ershingenmosiken a adus în butoaie de fontă o
cantitate de peşti mici şi rari. Peştii erau lungi doar cât degetul, negri şi păreau perfect
obişnuiţi. Neguţătorul prezenta numere de magie pentru public, în pieţe: scufunda o sabie în
butoiul din fier şi, după o serie de zgomote ascuţite ce păreau să-ţi spargă timpanul, scotea
sabia afară ca să arate că fusese muşcată până devenise un fierăstrău. Peştii au fost numiţi
peşti prădători, o specie de apă dulce ce se găsea în lacurile întunecate din fundul peşterilor
din He’ershingenmosiken. Peştii prădători se vândură foarte bine în Regat. Deşi aveau dinţi
mici, aceştia erau tot atât de duri ca diamantele şi puteau fi folosiţi drept cap de burghiu.
Aripioarele lor erau şi ele foarte ascuţite şi puteau fi folosite pentru a face săgeţi sau cuţite
mici. Şi astfel, au fost aduşi în Regat din ce în ce mai mulţi peşti prădători din
He’ershingenmosiken. Odată, un taifun a răsturnat una dintre aceste corăbii lângă coastă şi
mai mult de douăzeci de butoaie cu peşti prădători s-au pierdut în mare.
S-a dovedit că peştilor prădători le mergea foarte bine în ocean şi au crescut lungi cât
oamenii, mult mai mari decât rudele lor de apă dulce. Şi se mai şi înmulţeau repede, iar
numărul lor a explodat. Au început să mănânce tot ce plutea la suprafaţă. Corăbiile şi bărcile
care n-au fost trase la timp pe ţărm au fost sfâşiate în bucăţele mici. Când peştii prădători
înconjurau o corabie, făceau găuri uriaşe în carena ei. Însă aceasta nici nu avea timp să se
scufunde, fiindcă până atunci era mâncată cu totul, până dispărea, ca şi cum s-ar fi topit.
Bancurile de peşti prădători înotau în jurul Regatului şi au format repede o barieră în mare.
Şi astfel, peştii prădători au asediat Regatul Plin-de-Poveşti şi ţărmul a devenit un tărâm al
morţii. Nu mai erau corăbii şi vele, Regatul era complet izolat şi toate legăturile cu
He’ershingenmosiken şi cu restul lumii au fost tăiate. Regatul a revenit la starea de pământ
agricol autosuficient. Oraşele pline de viaţă au dispărut şi s-au transformat în orăşele şi ferme.
Viaţa a devenit liniştită şi plicticoasă, fără schimbări şi fără stimulente şi surprize. Ziua de ieri
era ca cea de azi şi cea de azi, ca cea de mâine. Oamenii s-au obişnuit treptat cu asta şi nu şi-
au mai dorit un alt fel de viaţă. Amintirile lor din trecut, la fel ca mărfurile exotice din
He’ershingenmosiken, au devenit, cu fiecare zi care trecea, din ce în ce mai puţine. Oamenii
au încercat chiar dinadins să uite trecutul şi prezentul. La urma urmelor, nu mai doreau
poveşti, aşa că şi-au transformat vieţile în unele lipsite de poveşti. Şi astfel, Regatul Plin-de-
Poveşti a devenit Regatul Fără-de-Poveşti.
Prinţesa Picătură-de-Rouă rămase vrăjită de poveste. Abia la mult timp după ce Velă-Lungă
se oprise din povestit, îl întrebă:
— Mai sunt peşti prădători peste tot în mare?
— Nu. Trăiesc doar în jurul coastei Regatului Fără de Poveşti. Cei care au ochi buni pot
vedea uneori, de la distanţă, păsări marine care plutesc la suprafaţa oceanului, căutând hrană.
Acolo nu sunt peşti prădători. Oceanul este imens şi fără capăt.
— A, deci există şi alte locuri în lume, în afară de Regatul Fără-de-Poveşti şi de
He’ershingenmosiken?
— Prinţesă, chiar credeţi că lumea constă numai din aceste două locuri?
— Asta m-a învăţat profesorul meu regal – când eram mică.
— Nici măcar el nu crede minciuna asta. Lumea e foarte, foarte mare. Oceanul nu are
capăt şi are nenumărate insule. Unele sunt mai mici decât Regatul, altele sunt mai mari. Sunt
chiar şi continente.
— Ce sunt continentele?
— Pământuri uriaşe cât marea. Nu le poţi traversa de la un capăt la altul nici măcar cu un
cal iute, decât în multe luni de zile.
— Aşa de mari? oftă prinţesa, apoi, brusc, întrebă: Poţi să mă vezi?
— Pot să vă văd doar ochii. Au stele în ei.
— Atunci sunt sigură că poţi să-mi vezi şi dorul. Vreau să merg cu barca pe mare şi să ajung
în locuri îndepărtate.
— Imposibil. Nu putem pleca din Regatul Fără-de-Poveşti, prinţesă, niciodată… Dacă vă e
frică de întuneric, hai să aprindem torţele.
— Foarte bine.
Se aprinseră torţele. Prinţesa Picătură-de-Rouă îl privi pe căpitanul Velă-Lungă, dar
observă că acesta se uita în altă parte.
— La ce te uiţi? îl întrebă prinţesa încet.
— Acolo, prinţesă… Uitaţi-vă acolo!
Velă-Lungă arăta spre un smoc mic de iarbă din nisip. Câteva picăturele de pe firele de
iarbă sclipeau în lumina torţei.
— Astea se numesc picături de rouă, spuse Velă-Lungă.
— Ah, se numesc la fel ca mine? Arată ca mine
— Da. Toate sunteţi frumoase, cum sunt cristalele.
— Când se va face ziuă, vor fi şi mai frumoase, în lumina soarelui.
Căpitanul oftă adânc. O făcu fără zgomot, dar prinţesa îl simţi.
— Ce se întâmplă?
— Picăturile de rouă se evaporă şi dispar în soare.
Prinţesa încuviinţă. Ochii i se înceţoşară:
— Atunci chiar sunt la fel ca mine. Dacă umbrela asta se închide, voi dispărea. Voi fi o
picătură de rouă în soare.
— N-o să vă las să dispăreţi.
— Ştim amândoi că nu putem ajunge la Insula Mormântului, şi nu putem să-l aducem
înapoi pe prinţul Apă-Adâncă.
— Dacă e adevărat, atunci voi ţine umbrela asta deasupra Domniei Voastre pentru
totdeauna.
 A TREIA POVESTE A LUI YUN TIANMING. PRINŢUL APĂ-ADÂNCĂ
Atunci când prinţesa Picătură-de-Rouă se trezi din nou, afară era lumină. Din neagră,
marea devenise albastră, însă prinţesei tot i se părea că arată complet altfel decât în picturile
pe care le văzuse. Imensitatea care fusese ascunsă de noapte se dezvăluia acum privirii. Sub
soarele dimineţii, suprafaţa mării era complet goală. Dar, în imaginaţia prinţesei, nu peştii
prădători cauzaseră această pustietate. Mai degrabă marea era goală pentru ea, la fel ca
apartamentele ei goale din palat, care o aşteptau. Dorul de care îi spusese lui Velă-Lungă în
timpul nopţii deveni acum mai intens. Îşi imagină o velă albă care să-i aparţină, cum apare pe
mare şi cum se îndepărtează purtată de vânt, până dispare.
Mătuşica Wide îi ţinea acum umbrela. Căpitanul îi chemă de pe plajă. Când ajunseră lângă
el, arătă spre ocean:
— Uitaţi, acolo este Insula Mormântului.
Dar primul lucru pe care îl văzu prinţesa nu fu insula, ci uriaşul care stătea pe insulă. Era în
mod sigur prinţul Apă-Adâncă. Stătea pe insulă ca un munte singuratic: cu pielea bronzată de
soare, cu muşchii arcuiţi şi bombaţi ca nişte stânci, cu părul fluturând în vânt ca arborii de
lângă vârful muntelui. Semăna cu Nisip-de-Gheaţă, dar nu arăta mohorât sau sumbru;
privirea şi expresia de pe chipul lui îţi dădeau mai degrabă sentimentul că era deschis ca
marea. Soarele nu răsărise complet încă, dar capul uriaşului era deja scăldat în lumina aurie,
de parcă ar fi luat foc. Îşi acoperi ochii cu o mână uriaşă şi, pentru o clipă, prinţesa îşi închipui
că privirea lui o întâlnise pe a lui şi strigă:
— Frate mai mare! Sunt Picătură-de-Rouă, surioara ta! Sunt surioara ta, Picătură-de-Rouă!
Suntem aici!
Uriaşul nu dădu vreun semn că auzise. Privirea lui se îndreptase dincolo de locul unde
stăteau şi se mută în altă direcţie. Apoi îşi lăsă mâna în jos, dădu din cap gânditor şi se
întoarse.
— De ce nu ne acordă atenţie? întrebă prinţesa neliniştită.
— Cine ar observa trei furnici din depărtare? Căpitanul se întoarse spre mătuşica Wide. Ţi-
am spus că prinţul Apă-Adâncă este un uriaş.
— Dar când îl ţineam în braţe era un prunc atât de mic! Cum de s-o fi făcut atât de mare?
Însă e bine că-i uriaş. Nimeni nu-l mai poate opri. Poate să-i pedepsească pe răufăcătorii ăia şi
să recupereze portretul prinţesei.
— Va trebui să ne ducem acolo! Să mergem pe Insula Mormântului! Prinţesa se agăţă de
Velă-lungă.
— Nu avem cum. În toţi aceşti ani, nimeni nu a reuşit să ajungă pe Insula Mormântului. Şi
nimeni de acolo nu poate veni aici.
— Chiar nu se poate în niciun fel? Lacrimi curseră din ochii prinţesei. Am venit aici ca să-l
căutăm! Trebuie să ştii ce-i de făcut.
Privind-o pe prinţesa înlăcrimată, Velă-Lungă păru neajutorat:
— Chiar nu ştiu cum am putea face. Venirea noastră aici a fost decizia cea mai bună,
fiindcă trebuia să vă îndepărtaţi de palat… Altfel, acum aţi fi aşteptat pur şi simplu să muriţi.
Dar am ştiut de la bun început că nu vom reuşi să ajungem la Insula Mormântului. Poate… că
vom putea să-i trimitem un mesaj cu ajutorul unui porumbel călător.
— Bună idee! Să mergem imediat să găsim un porumbel călător.
— Dar la ce bun? Şi dacă ar primi mesajul, tot n-ar putea veni încoace. Chiar dacă e un
uriaş, şi el poate fi sfârtecat de peştii prădători din mare.. Hai să luăm micul dejun şi să
hotărâm după aceea. Mă duc să-l pregătesc.
— O, nu, vasul meu de spălat, strigă mătuşica Wide.
 Venise fluxul şi valurile ajunseseră la vasul de spălat din lemn pe care-l folosise prinţesa cu
o noapte înainte ca să se spele pe faţă. Vasul deja plutea pe mare, la o anumită distanţă. Era
întors cu fundul în sus şi apa cu săpun dinăuntru se întinsese în jur pe apă, într-un petic mare
de spumă. Puteau vedea câţiva peşti prădători cum înoată spre vas, cu aripioarele lor ascuţite
ce despicau suprafaţa apei. Într-o secundă, vasul avea să se transforme în aşchii şi aşchiuţe.
Se întâmplă, însă, ceva incredibil: peştii prădători nu ajunseră la vas. Imediat ce atinseră
spuma, se opriră din înotat şi plutiră la suprafaţă. Peştii cei fioroşi îşi pierduseră parcă din
forţă şi deveniseră absenţi. Câţiva îşi mişcară cozile încoace şi încolo, dar nu ca să înoate, ci ca
să-şi exprime relaxarea. Alţii chiar hotărâră să plutească cu pântecele lor albe în sus.
Cei trei observară priveliştea în tăcere, împietriţi de uimire. Apoi prinţesa spuse:
— Cred… Cred că ştiu cum se simt. Când stai în spuma aceea te simţi atât de bine, de parcă
n-ai mai avea oase. Nu vor să se mai mişte.
Mătuşica Wide spuse:
— Săpunul de baie din He’ershingenmosiken este cu adevărat minunat. Păcat că nu mai
există decât două bucăţi.
— Chiar şi în He’ershingenmosiken, săpunul acesta este foarte preţios, spuse căpitanul
Velă-Lungă. Ştiţi cum este făcut? În He’ershingenmosiken există o pădure fermecată făcută
din copaci cu bule vechi de o mie de ani, cu toţii foarte înalţi. În mod normal copacii cu bule
nu au nimic deosebit, dar, ori de câte ori bate vântul cu putere, din copaci ies baloane de
săpun. Cu cât vântul bate mai tare, cu atât mai multe baloane ies din ei. Săpunul de baie din
He’ershingenmosiken se face din acele baloane, dar adunarea lor nu este o treabă uşoară.
Baloanele plutesc foarte repede în bătaia vântului şi, fiindcă sunt transparente, e foarte greu
să le vezi. Doar cineva care ar alerga la fel de repede ca baloanele, astfel încât, faţă de ele, să fie
în repaos, ar apuca să le vadă. Acest lucru este posibil doar dacă călăreşti pe caii cei mai iuţi,
din care nu sunt decât zece în tot ţinutul He’ershingenmosiken. De câte ori copacii cu bule
încep să scoată baloane, săpunarii călăresc pe aceşti cai şi vânează vântul, încercând să adune
baloanele cu ajutorul unei pânze subţiri de tifon. Baloanele apar în diferite mărimi, dar, chiar
şi balonul cel mai mare, odată prins în plasă, se sparge în baloane mai mici decât ce poţi
vedea cu ochiul liber. Trebuie adunate sute de mii de asemenea baloane – uneori milioane –
pentru a face o bucată de săpun.
Dar, când săpunul se află în apă, fiecare balon din copacul cu bule se transformă în
milioane de noi baloane. De aceea săpunul acesta face atât de multă spumă. Baloanele nu au
greutate, de aceea sunt atât de pur, şi nici săpunul de baie pur, autentic din
He’ershingenmosiken, nu are greutate. Este cea mai uşoară substanţă din lume, dar este
extrem de preţioasă. Săpunurile pe care le are mătuşica Wide i-au fost dăruite probabil de
ambasadorul din He’ershingenmosiken cu ocazia încoronării regelui. După aceea…
Velă-Lungă se opri brusc din vorbit şi se uită fix la mare, adâncit în gânduri. Cei câţiva peşti
prădători continua să plutească leneş în spuma albă. În faţa lor se afla vasul de spălat absolut
neatins.
— Cred că există o cale să ajungem pe Insula Mormântului! spuse Velă-Lungă, arătând spre
vas. Cum ar fi ca în locul lui să fie o barcă mică?
— În niciun caz, spuse mătuşica Wide. Cum să-şi asume prinţesa un asemenea risc?
— Nu mă refeream la prinţesă.
După privirea lui hotărâtă, prinţesa înţelese că se decisese deja.
— Dacă te duci singur, cum o să poţi să-l faci pe prinţul Apă-Adâncă să te creadă? Chipul
entuziasmat al prinţesei era îmbujorat. Vin şi eu! Trebuie să vin!
— Chiar dacă veniţi pe insulă, cum puteţi dovedi că sunteţi cine spuneţi că sunteţi? spuse
căpitanul, uitându-se cu înţeles la hainele de rând ale prinţesei.
Mătuşica Wide nu spuse nimic. Ştia că exista o cale.
 — Fratele meu şi cu mine putem să ne dovedim legătura prin testarea sângelui, spuse
prinţesa.
— Chiar şi aşa, prinţesa nu poate merge. Este mult prea înspăimântător! Dar tonul
mătuşicii Wide nu mai era atât de ferm.
— Şi crezi că aici voi fi în siguranţă? Prinţesa arătă spre umbrela neagră, rotitoare, din
mâna mătuşicii Wide. Vom atrage prea multă atenţie şi prinţul Nisip-de-Gheaţă o să vină
după noi. Dacă rămân aici, armata lui Nisip-de-Gheaţă mă va prinde, chiar dacă nu voi deveni
o pictură. Voi fi mai în siguranţă pe Insula Mormântului.
Aşa că hotărâră să-şi încerce norocul.
Căpitanul găsi cea mai mică barcă de pe plajă şi folosi caii ca s-o tragă până în locul în care
valurile puteau s-o mângâie. Nu reuşi să găsească o velă funcţională, dar reuşi să găsească o
pereche de vâsle vechi de la alte bărci. Le puse pe prinţesă şi pe mătuşica Wide, care ţinea
umbrela, să urce primele pe barcă. Apoi străpunse săpunul de baie cu vârful sabiei şi i-o
întinse prinţesei.
— Imediat ce barca ajunge în apă, bagă-l în apă.
Prinţesa încuviinţă.
Împinse barca în mare şi merse pe lângă ea până când apa îi ajunse la talie, apoi sări şi el în
barcă. Vâsli din răsputeri şi barca porni spre Insula Mormântului.
Aripioarele negre ale peştilor prădători începură să apară în jurul lor şi să se apropie.
Prinţesa stătea la prova şi scufundă săpunul din vârful sabiei în apă. Spuma se umflă
instantaneu în mare, până când baloanele de săpun crescură cât un stat de om, şi apoi se
împrăştiară în siajul bărcii. Când peştii înotară în baloanele de săpun, aceştia începură să
plutească în derivă, de parcă se bucurau de senzaţia incomparabilă a zăbovirii pe o pătură
moale, albă, de pluş. Era pentru prima oară când prinţesa vedea un peşte prădător atât de
aproape. Cu excepţia burţilor lor albe, erau complet negri, ca nişte maşinării făcute din oţel şi
fier – şi acum leneveau docili în mijlocul spumei.
Barca înainta pe marea liniştită, trăgând după ea o urmă spumoasă ca o fâşie de nor căzut
în mare. Nenumăraţii peşti prădători de apropiau de ambele părţi şi înotau în spumă, ca nişte
pelerini care s-ar fi adunat într-un râu de nori. Din când în când, câţiva peşti prădători se
apropiau din faţa bărcii şi reuşeau să muşte de câteva ori din carena ei – unul chiar reuşi să
muşte o bucată din vâsla pe care o ţinea căpitanul. Însă curând, până şi peştii aceştia fură
ispitiţi de spuma din spatele bărcii şi nu reuşiră să facă prea multe stricăciuni. Uitându-se la
râul de nori de un alb pur, plin cu baloane de săpun, din spatele bărcii şi la mulţimea de peşti
prădători vrăjiţi, prinţesa îşi aduse aminte de modul în care preoţii zugrăveau Raiul.
Ţărmul se îndepărtă, şi barca se apropie de Insula Mormântului.
Mătuşica Wide strigă:
— Uite! prinţul Apă-Adâncă pare să se micşoreze.
Prinţesa se uită într-acolo. Mătuşica Wide avea dreptate. Prinţul era tot uriaş, dar era
limpede că devenise mai mic decât fusese când îl văzuseră de pe ţărm. Stătea în continuare cu
spatele, privind în altă direcţie.
Prinţesa îşi întoarse privirea spre Velă-Lungă, care conducea barca. Acesta părea mai mult
decât oricând o întruchipare a puterii înseşi: toţi muşchii săi erau încordaţi, iar cele două
vâsle din mâinile sale se mişcau ritmic ca o pereche de aripi, împingând barca înainte cu
putere. Bărbatul acesta părea născut pentru mare; aici, mişcările lui erau mai libere şi mai
sigure decât pe uscat.
— Prinţul ne vede! strigă mătuşica Wide.
Pe Insula Mormântului, prinţul Apă-Adâncă se întoarse spre ei. Una dintre mâini era
îndreptată spre ei şi ochii aveau o privire surprinsă. Gura i se mişca de parcă ar fi strigat ceva.
Nu era de mirare că era surprins. Barca lor era singura de pe această mare a morţii şi, cu cât
fâşia de spumă era mai departe de barcă, cu atât mai largă devenea aceasta. Din perspectiva
lui amplă, marea părea să fi devenit brusc sălaşul unei comete cu coadă lungă.
Îşi dădură seama curând că prinţul nu striga la ei. La picioarele prinţului apărură câţiva
indivizi de mărime normală. De la distanţa aceasta, oamenii păreau minusculi şi feţele lor nu
puteau fi distinse cu claritate. Însă priveau cu toţii în direcţia bărcii şi câţiva dintre ei făceau
cu mâna.
Insula Mormântului fusese odinioară nelocuită. Cu douăzeci de ani înainte, când Apă-
Adâncă se dusese pe insulă să pescuiască, adusese cu el un gardian de la palat, un profesor
regal şi câţiva paznici şi servitori. Imediat ce coborâseră pe insulă, în apele puţin adânci din
preajmă apăruseră bancuri de peşti prădători, blocându-le drumul spre casă.
Prinţesa şi ceilalţi observară că prinţul părea şi mai puţin înalt. Cu cât se apropiau de
insulă, cu atât mai scund devenea prinţul.
Barca aproape că ajunsese pe Insulă. Se vedeau vreo opt oameni de înălţime medie,
îmbrăcaţi aproape toţi cu haine aspre din pânză de sac, la fel ca prinţul. Doi dintre ei purtau
mantii ceremoniale de la palat, însă acestea erau foarte vechi şi uzate. Majoritatea aveau săbii.
Alergară pe plajă, lăsându-l pe prinţ în urmă. Acum nu mai era decât de două ori mai înalt
decât ceilalţi şi nu mai era uriaş.
Căpitanul vâsli şi mai tare şi barca ţâşni înainte. Valurile împingeau barca precum nişte
mâini de uriaş şi carena tresări când fundul bărcii se opri pe nisip, aproape aruncând-o afară
pe prinţesă. Oamenii de pe ţărm ezitară, aparent îngrijoraţi de peştii prădători, dar patru
dintre ei veniră spre ei, în apă, ca să-i ajute, să stabilizeze barca şi s-o sprijine pe prinţesă să
debarce.
— Atenţie! Prinţesa trebuie să rămână sub umbrelă, urlă mătuşica Wide.
Devenise foarte îndemânatică cu umbrela şi reuşea să-i menţină rotirea deasupra prinţesei
chiar şi numai cu o mână.
Comitetul de recepţie nu încercă să-şi ascundă surprinderea. Priveau când la umbrela
neagră care se rotea, când la dâra de spumă albă de săpun de baie din He’ershingenmosiken şi
la nenumăraţii peşti prădători care pluteau formând o cărare cu pete de alb şi negru peste
mare, legând regatul de Insula Mormântului.
Prinţul Apă-Adâncă veni în întâmpinarea lor. Acum nu părea mai înalt decât orice bărbat
obişnuit – de fapt, era mai scund decât doi dintre însoţitorii lui. Le zâmbi noilor sosiţi ca un
pescar cu inima bună, dar prinţesa putu să-i ghicească mişcări asemănătoare cu ale tatălui lor.
Cu ochii plini de lacrimi fierbinţi, ea îi strigă:
— Frate! Sunt sora ta, Picătură-de-Rouă!
— Semeni cu sora mea!
Prinţul zâmbi şi-şi întinse braţele spre ea. Dar câteva gărzi o opriră pe prinţesă şi-i izolară
pe nou-veniţi de prinţ. Câţiva îşi scoseseră săbiile din teacă şi îl priviră bănuitori pe Căpitan.
Velă-Lungă îi ignoră, dar ridică sabia pe care prinţesa o lăsase să cadă din mână, ca s-o
cerceteze. Ca să le liniştească pe gărzile nervoase ale prinţului, ridică sabia de vârf. Văzu că
excursia la Insula Mormântului nu consumase decât o treime din săpunul de baie din
He’ershingenmosiken pe care-l înfipsese în sabie.
— Trebuie să dovediţi identitatea prinţesei, spuse un bătrân.
Uniforma lui, deşi uzată şi peticită, era încă îngrijită. Chipul său trăda încercările prin care
trecuse timp de mulţi ani, dar barba îi era tunsă frumos. Deşi se afla pe o insulă pustie,
încercase în mod evident să-şi păstreze demnitatea poziţiei sale de oficial al palatului.
— Ei, nu mă recunoşti? îi spuse mătuşica Wide. Eşti garda Pădure-Umbroasă şi ăsta de aici
este profesorul regal Câmp-Deschis.
Ambii încuviinţară. Câmp-Deschis spuse:
— Mătuşică Wide, pari sănătoasă şi plină de energie, în ciuda anilor.
 — Şi voi doi aţi îmbătrânit, spuse mătuşica Wide, ştergându-se la ochi cu mâna cea liberă.
Dar garda Pădure-Umbroasă îşi păstra expresia mohorâtă.
— Au trecut douăzeci de ani şi habar nu avem ce s-a întâmplat acasă. Trebuie să-i cerem
prinţesei să-şi dovedească identitatea.
Se întoarse spre prinţesă:
— Sunteţi dispusă să vă analizăm sângele?
Prinţesa încuviinţă.
— Nu cred că este necesar, spuse prinţul. Ştiu că este sora mea.
— Înălţimea voastră, spuse garda. Acest lucru trebuie făcut.
Cineva aduse două pumnale mici, şi le întinse câte unul Gărzii Pădure-Umbroasă şi
profesorului regal Câmp-Deschis. Spre deosebire de săbiile ruginite ale oamenilor prinţului,
aceste pumnale străluceau de parcă ar fi fost noi. Prinţesa întinse o mână şi Pădure-Umbroasă
îi înţepă uşor arătătorul cu pumnalul şi luă o picătură de sânge cu vârful acestuia. Câmp-
Deschis făcu acelaşi lucru cu prinţul. Apoi Pădure-Umbroasă luă ambele pumnale şi atinse cu
grijă cele două picături. Sângele cel roşu deveni numaidecât albastru.
— Este într-adevăr prinţesa Picătură-de-Rouă, spuse garda solemn.
Apoi, el şi cu Profesorul Regal se înclinară amândoi în faţa prinţesei. Ceilalţi însoţitori ai
prinţului îngenuncheară şi ei, pe un genunchi. Apoi se ridicară în picioare şi se îndepărtară,
dându-le fraţilor de neam domnesc ocazia să se îmbrăţişeze.
— Te-am ţinut în braţe când erai mică, spuse prinţul. Pe atunci nu erai decât atâtica.
Prinţesa îi spuse printre suspine tot ce se întâmplase în Regatul Fără-de-Poveşti. Ţinând-o
de mână, prinţul o ascultă fără s-o întrerupă. Chipul său, marcat de încercările celor douăzeci
de ani, dar încă tânăr, rămase în tot acest timp calm şi ferm.
Se strânseră cu toţii în jurul prinţului şi al prinţesei ca să asculte istorisirea, dar căpitanul
Velă-Lungă era ocupat cu nişte îndeletniciri ciudate. Alergă mai departe pe plajă ca să se uite
la prinţ şi apoi se întoarse, înainte să alerge din nou. În cele din urmă, mătuşica Wide îl trase
deoparte:
— Ţi-am spus: prinţul Apă-Adâncă nu e un uriaş, şopti mătuşica Wide.
— Este şi nu este, şopti căpitanul. Când te uiţi la o persoană normală, cu cât e mai departe,
cu atât pare mai mică în ochii noştri, nu? Dar prinţul nu este aşa. Oricât de departe ar fi, în
ochii noştri pare să aibă aceleaşi dimensiuni. De aceea, când e departe, pare un uriaş.
Mătuşica Wide încuviinţă:
— Am observat şi eu acelaşi lucru.
După ce prinţesa îşi termină istorisirea, prinţul Apă-Adâncă spuse simplu:
— Hai să ne întoarcem!
Luară două bărci. Prinţul se alătură grupului prinţesei de pe barca mică. Ceilalţi opt luară o
barcă mai mare, aceeaşi care-i dusese pe prinţ şi pe însoţitorii săi la Insula Mormântului cu
douăzeci de ani în urmă. Barca mai mare lua apă, dar era destul de sigură pentru o călătorie
scurtă. Avură grijă să urmeze dâra lăsată de barca prinţesei. Deşi spuma se risipise într-o
anumită măsură, peştii prădători rămăseseră tot vrăjiţi şi nu se mişcau prea mult. Din când în
când, una dintre bărci sau vreo vâslă lovea câte un peşte prădător plutitor, dar peştele doar se
răsucea, leneş, dându-se la o parte fără vreo altă reacţie… Vela bărcii celei mari mai era cât de
cât funcţională, aşa că aceasta putea naviga în frunte, deschizând calea pentru barca cea mică
printre bancurile plutitoare de peşti prădători.
— Cred că este mai bine dacă afundaţi săpunul din nou în mare, ca să fiţi mai siguri. Dacă
se trezesc?
Mătuşica Wide supraveghe nervoasă masa plutitoare de peşti prădători.
— Au rămas treji – nu se mişcă prea mult pentru că se simt prea bine. Nu mai avem prea
mult săpun şi nu vreau să irosesc niciun pic. Şi nici n-o să mă mai spăl cu el.
 Cineva din barca cea mare strigă:
— Armata!
Pe ţărmul Regatului apăruse un detaşament de cavalerie. Se repeziră pe plajă ca un flux
întunecat. Armurile şi armele călăreţilor războinici străluceau în soare.
— Continuaţi să mergeţi, spuse prinţul Apă-Adâncă.
— Au venit aici să ne omoare! ţipă prinţesa, devenind palidă.
— Nu te speria, spuse prinţul şi o atinse uşor pe mână.
Picătură-de-Rouă îşi privi fratele mai mare. Ştia acum că era mult mai potrivit pentru tron
decât ea.
Fiindcă vântul le bătea acum din spate, călătoria de întoarcere le luă mai puţin timp, în
ciuda faptului că peştii prădători se mai loveau din când în când de bărci. Atunci când ambele
bărci ajunseră pe plajă, cavaleria îi înconjură ca un zid de netrecut. Atât prinţesa, cât şi
mătuşica Wide erau îngrozite, dar căpitanul Velă-Lungă, care era mai experimentat, se
relaxase puţin. Văzu că soldaţii îşi ţineau cu toţii săbiile în teacă şi lăncile în poziţie verticală.
Dar şi mai important, observă ochii bărbaţilor: aceştia purtau armuri grele, aşa că doar ochii
le erau vizibili, dar ochii se concentrau dincolo de fugari, la dâra de spumă de pe mare plină de
peşti prădători. Velă-Lungă văzu doar respect în ochii lor.
Un ofiţer descălecă şi alergă spre bărcile de pe plajă. Toţi cei din bărci coborâră, iar
însoţitorii prinţului îşi scoaseră săbiile din teacă şi se postară în faţa ofiţerului, protejându-i
pe prinţ şi pe prinţesă.
— Acesta este prinţul Apă-Adâncă şi aceasta e prinţesa Picătură-de-Rouă. Aveţi grijă ce
spuneţi şi ce faceţi! strigă garda Pădure-Umbroasă spre ofiţer.
Ofiţerul se lăsă într-un genunchi şi-şi plecă capul:
— Ştim. Dar avem ordine s-o urmărim şi s-o ucidem pe prinţesă.
— Prinţesa Picătură-de-Rouă este moştenitoarea la tron prin lege! Iar Nisip-de-Gheaţă este
un trădător vinovat de regicid şi de patricid! Cum poţi să-i urmezi ordinele?
— Ştim şi acest lucru, şi de aceea nu vom urma acest ordin. Dar prinţul Nisip-de-Gheaţă s-
a urcat pe tron ieri după-amiază. Iar noi… nu suntem siguri ale cui ordine să le ascultăm.
Pădure-Umbroasă era pe punctul să mai spună ceva, dar prinţul Apă-Adâncă ieşi în faţă şi-l
opri. Prinţul se întoarse spre ofiţer:
— De ce să nu ne întoarcem la palat, prinţesa şi cu mine, împreună cu tine? Acolo, îl vom
înfrunta pe Nisip-de-Gheaţă şi vom lămuri treaba asta odată pentru totdeauna.

Nisip-de-Gheaţă, regele abia încoronat, sărbătorea în cea mai luxoasă sală a palatului cu
acei miniştri care-i juraseră credinţă, atunci când sosiră mesageri cu vestea că prinţul Apă-
Adâncă şi prinţesa Picătură-de-Rouă se grăbeau să ajungă la palat în fruntea armatei. Aveau să
ajungă într-o oră. Peste sală se lăsă brusc tăcerea.
— Apă-Adâncă? Cum a traversat marea? I-au crescut aripi? murmură Nisip-de-Gheaţă spre
sine, dar chipul său nu trăda groaza şi surpriza ce se citeau limpede pe feţele celorlalţi. N-aveţi
grijă. Armata nu-i va asculta pe cei doi, cât timp sunt viu… Ochi-de-Ac!
Ochi-de-Ac ieşi dintre umbre. Era îmbrăcat tot în mantia lui cenuşie şi părea şi mai fragil
ca înainte.
— Ia nişte hârtie val-de-zăpadă şi pensulele tale şi du-te călare spre Apă-Adâncă. Şi, când îl
vezi, pictează-l. Va fi uşor. Nu trebuie să te apropii de el prea mult. Imediat ce apare la
orizont, o să-l vezi cât se poate de bine.
— Da, regele meu. Şi Ochi-de-Ac plecă fără zgomot, ca un şobolan.
— Cât despre Picătură-de-Rouă, ce poate face o biată fată? O să-i smulg imediat umbrela
aceea.
Banchetul de sărbătoare se termină într-o atmosferă cam abătută. Miniştrii plecară cu
expresii îngrijorate şi numai Nisip-de-Gheaţă rămase în sala pustie.
După câtva timp, Nisip-de-Gheaţă îl văzu pe Ochi-de-Ac cum se întoarce. Inima lui începu
să bată mai puternic – şi nu pentru că mâinile lui Ochi-de-Ac erau goale şi nici din cauza
felului cum arăta acesta: părea tot atât de sensibil şi de grijuliu ca mai înainte. Ci, mai
degrabă, fiindcă Nisip-de-Gheaţă îl auzise pe Ochi-de-Ac păşind. Înainte, pictorul se mişcase
întotdeauna fără zgomot, ca o veveriţă care alunecă pe podea, însă acum, Nisip-de-Gheaţă
auzi ecoul paşilor lui puternici, de parcă ar fi fost bătăile unei inimi ce nu putea fi oprită.
— L-am văzut pe prinţul Apă-Adâncă, spuse Ochi-de-Ac, privind în jos. Dar n-am putut
să-l pictez.
— Avea aripi? vocea lui Nisip-de-Gheaţă era plină de răceală.
— Şi dacă ar fi avut, şi tot aş fi putut să-i captez imaginea. Aş fi putut să-i pictez fiecare
pană din aripă şi s-o fac să pară vie. Dar, regele meu, adevărul este mult mai înspăimântător
decât dacă i-ar fi crescut aripi: el nu respectă legile perspectivei.
— Ce este perspectiva?
— Principiile perspectivei statuează faptul că obiectele care sunt mai îndepărtate sunt mai
mici decât cele din apropiere. Sunt un pictor instruit în tradiţiile occidentale şi pictura
occidentală respectă regulile perspectivei. Nu pot să-l pictez.
— Există şcoli de pictură care nu respectă regulile perspectivei?
— Sigur. Regele meu, uitaţi-vă la picturile acelea răsăritene. Ochi-de-Ac arătă spre o pânză
cu un peisaj pictat în penel, expus pe unul dintre pereţii din sală.
Pe ea era înfăţişat un peisaj elegant, eteric, unde spaţiul negativ şi pustietatea semănau cu
apa şi cu ceaţa. Stilul picturii contrasta puternic cu cel al tablourilor pline de culoare, făcute
cu ajutorul vopselurilor din ulei, din apropierea lor.
— Se vede clar că acea pictură nu respectă regulile perspectivei. Iar eu nu am studiat
niciodată pictura răsăriteană. Maestrul Ethereal a refuzat să mi-o predea – probabil că
prevăzuse ce avea să se întâmple azi.
— Poţi pleca. Chipul lui Nisip-de-Gheaţă era impasibil.
— Sigur. Apă-Adâncă va sosi la palat în curând. Mă va ucide şi te va ucide şi pe tine. Dar nu
voi aştepta moartea fără să mă împotrivesc. Îmi voi lua viaţa şi voi picta o capodoperă cu
această ocazie. Şi Ochi-de-Ac plecă, mişcându-se iar fără zgomot.
Nisip-de-Gheaţă îşi chemă gărzile:
— Aduceţi-mi sabia.
Un zgomot puternic de copite se auzi în sală, venind de afară: la început abia auzit şi apoi
crescând în putere până deveni ca o furtună cu fulgere. Sunetul se opri brusc, drept în faţa
palatului.
Nisip-de-Gheaţă se ridică şi ieşi din sală cu sabia în mână. Văzuse că Apă-Adâncă urca
scările din faţa palatului şi că Picătură-de-Rouă era în spatele lui cu mătuşica Wide lângă ea,
ţinând umbrela. În piaţa din faţa scărilor, armata se strânsese ciopor. Soldaţii aşteptau în
tăcere, fără să arate clar de partea cui erau. Atunci când Nisip-de-Gheaţă îl văzu pentru prima
oară pe Apă-Adâncă, acesta îi păru de două ori mai înalt decât oricine altcineva. Dar în timp
ce se apropia, păru că se micşorează şi că devine un om de dimensiuni normale.
Gândurile lui se întoarseră brusc în copilăria sa, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
Ştiuse că peştii prădători se adunaseră în jurul Insulei Mormântului, dar, cu toate astea, îl
păcălise pe Apă-Adâncă, spunându-i să meargă să pescuiască acolo. Pe atunci, tatăl lor fusese
cuprins de ghearele unei boli şi Nisip-de-Gheaţă îi spusese lui Apă-Adâncă că, pe lângă Insula
Mormântului trăia un peşte deosebit, al cărui ficat ar fi putut vindeca boala tatălui lor. Apă-
Adâncă, de obicei prudent, îl crezuse şi, aşa cum îşi dorise Nisip-de-Gheaţă, plecase şi nu se
mai întorsese. Acesta era unul dintre comploturile de care Nisip-de-Gheaţă fusese
întotdeauna cel mai mândru şi nimeni din regat nu ştia adevărul.
 Gândurile lui Nisip-de-Gheaţă reveniră la clipa prezentă. Apă-Adâncă era acum pe
platforma din capul scărilor, în faţa porţii palatului. Părea la fel de înalt ca un om obişnuit.
— Frate, îi spuse Nisip-de-Gheaţă. Mă bucur să te văd pe tine şi pe Picătură-de-Rouă. Dar
trebuie să înţelegeţi că acesta este Regatul meu şi eu sunt regele. Trebuie să-mi juraţi credinţă
fără întârziere.
Una dintre mâinile lui Apă-Adâncă era pe mânerul sabiei sale ruginite şi cealaltă arăta spre
Nisip-de-Gheaţă:
— Ai comis crime de neiertat.
Nisip-de-Gheaţă chicoti:
— Poate că Ochi-de-Ac nu te poate picta, dar eu îţi pot străpunge inima. Îşi scoase sabia
din teacă.
Nisip-de-Gheaţă şi Apă-Adâncă erau amândoi spadasini la fel de talentaţi, dar, fiindcă Apă-
Adâncă nu respecta regulile perspectivei, lui Nisip-de-Gheaţă îi era foarte greu să aprecieze
corect distanţa la care se afla adversarul său. Lupta se isprăvi iute când sabia lui Apă-Adâncă
trecu prin pieptul lui Nisip-de-Gheaţă. Nisip-de-Gheaţă se rostogoli pe scări, lăsând o dâră
lungă de sânge pe treptele din piatră.
Armata ovaţionă şi le jură credinţă prinţului Apă-Adâncă şi prinţesei Picătură-de-Rouă.
În timp ce Apă-Adâncă şi Nisip-de-Gheaţă se luptau, căpitanul Velă-Lungă îl căutase prin
palat pe Ochi-de-Ac. Cineva îi dădu de veste că pictorul plecase la atelierul său, care se afla
într-un colţ îndepărtat al palatului. Văzu că în faţa uşii nu se afla decât o singură gardă. Omul
luptase în subordinea lui Velă-Lungă.
— A venit aici acum o oră, spuse garda. Nu a ieşit de atunci.
Căpitanul sparse uşa şi intră.
Atelierul n-avea ferestre. Lumânările din cele două candelabre din argint aproape că se
stinseseră şi atelierul era tot atât de întunecat ca un buncăr. Locul era pustiu.
Dar Velă-Lungă văzu o pictură pe şevalet. Era abia terminată, şi vopseaua nici nu se uscase
bine: înfăţişa un autoportret al lui Ochi-de-Ac. Pictura era o adevărată capodoperă. Era ca o
fereastră spre o altă lume, cu Ochi-de-Ac care stătea în ea şi se uita la lumea de aici. Deşi un
colţ îndoit al hârtiei albe ca zăpada demonstra că era doar o pictură, căpitanul simţi nevoia să
evite privirea pătrunzătoare a bărbatului din imagine.
Velă-Lungă privi prin jur şi văzu alte portrete ce atârnau pe perete: regele, regina şi
miniştrii ce le fuseseră loiali. Văzu şi pictura înfăţişând-o pe Picătură-de-Rouă, iar frumoasa
prinţesă din pictură făcea parcă acest atelier mohorât să strălucească puternic ca însuşi raiul.
Ochii ei, din pictură, îi vrăjiră sufletul şi simţi că îl ia ameţeala. Dar, în cele din urmă, Velă-
Lungă îşi reveni. Luă tabloul, aruncă rama şi aprinse sulul împăturit cu o lumânare.
Şi, chiar atunci când flăcările mistuiau pictura, uşa atelierului se deschise şi îşi făcu
apariţia adevărata Picătură-de-Rouă. Era îmbrăcată tot ca o femeie de rând şi acum ţinea chiar
ea în mână umbrela neagră şi rotitoare.
— Unde e mătuşica Wide?
— I-am spus să rămână afară. Am să-ţi spun câteva lucruri… numai ţie.
— Portretul nu mai este. Velă-Lungă arătă spre jăraticul de pe podea: Nu mai aveţi nevoie
de umbrelă.
Prinţesa încetini rotirea umbrelei şi aceasta începu să plângă ca o privighetoare. În timp ce
pânza se prăbuşi, ţipetele se înteţiră şi se auziră din ce în ce mai tare, până când începură să
semene cu cele ale unei stăncuţe – ultimul avertisment înainte de sosirea Morţii. Apoi
umbrela se închise şi sferele de piatră de la margine se ciocniră unele de altele prelung şi
strident.
Prinţesa era nevătămată.
Căpitanul o privi pe prinţesă şi lăsă să-i scape un oftat prelung de uşurare. Se întoarse spre
cenuşă:
— E păcat. Portretul era frumos şi aş fi vrut să-l puteţi vedea. Dar nu am mai îndrăznit să
întârzii… era, cu adevărat, foarte frumos.
— Mai frumos decât mine?
— Erai Domnia Ta.
Prinţesa scoase două bucăţi de săpun din He’ershingenmosiken. Le dădu drumul şi
bucăţile extrem de uşoare şi albe începură să plutească prin aer ca nişte fulgi.
— Plec din regat să călătoresc pe mare. Vii cu mine? îl întrebă prinţesa.
— Cum? Dar prinţul Apă-Adâncă tocmai anunţase că are loc încoronarea voastră mâine. A
jurat să vă ajute din toată inima.
— Fratele meu este mult mai potrivit ca rege decât mine, spuse prinţesa dând din cap. Şi,
dacă nu ar fi fost izolat pe Insula Mormântului, el ar fi trebuit să moştenească tronul. Când va
deveni rege, va putea sta undeva sus, prin palat, şi întregul regat va putea să-l vadă. Dar eu nu
vreau să fiu regină. Îmi place mai mult afară decât în palat. Nu vreau să-mi trăiesc restul vieţii
în Regatul Fără-de-Poveşti. Vreau să mă duc acolo unde sunt poveşti.
— Viaţa aceea este plină de pericole şi de greutăţi.
— Nu mi-e frică.
În lumina lumânărilor, ochii prinţesei străluciră cu o scânteie de viaţă. Velă-Lungă simţi că
tot ce era în jur devine iar mai strălucitor.
— Nici mie nu mi-e frică, prinţesă. Vă voi urma până la capătul mării, până la capătul
lumii.
— Atunci vom fi ultimele două fiinţe care pleacă din Regat.
Prinţesa întinse mâna şi prinse cele două bucăţi de săpun din aer.
— O să luăm o barcă cu pânze.
— Da, una cu vele albe ca neaua.
A doua zi de dimineaţă, pe o plajă de undeva din Regat, oamenii văzură o velă albă care
apărea din mare. În spatele velei, se întindea o dâră lungă de spumă, ca un nor. Vela se
îndepărta de Regat în lumina soarelui care răsărea.
După aceea, nimeni din Regat nu mai avea să afle ce se întâmplase cu prinţesa Picătură-de-
Rouă şi cu căpitanul Velă-Lungă. De fapt, regatul nu mai primi niciun fel de informaţie de la
lumea exterioară. Prinţesa luase ultimele două bucăţi de săpun de baie din
He’ershingenmosiken şi nimeni nu mai avea să poată străbate bariera formată din bancurile
de peşti prădători. Dar nimeni nu se plânse de asta. Oamenii erau obişnuiţi cu vieţile lor
liniştite. După această poveste, nu se mai spuseră niciodată alte poveşti în Regatul Fără-de-
Poveşti.
Dar uneori, târziu în noapte, unii spuneau poveşti care nu erau chiar poveşti: vieţile
închipuite ale prinţesei Picătură-de-Rouă şi a lui Velă-Lungă. Îşi imagina fiecare cu totul alte
lucruri, însă erau cu toţii de acord că cei doi călătoreau în multe locuri exotice, în regate
misterioase şi pe continente tot atât de întinse cât marea. Aveau să trăiască până la adânci
bătrâneţi hoinărind şi explorând lumea şi, oriunde ar fi ajuns, trăiau fericiţi împreună.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. POVEŞTILE CU ZÂNE ALE LUI YUN
TIANMING
În camera-liberă-de-sophoni, cei care terminaseră de citit începură să vorbească unii cu
alţii, deşi majoritatea erau încă absorbiţi de lumea Regatului Fără-de-Poveşti, cu marea, cu
prinţesa şi cu prinţii. Unii rămăseseră adânciţi în gânduri, alţii se uitau fix la document, de
parcă ar fi sperat să înţeleagă mai mult din copertă.
— Prinţesa asta seamănă mult cu tine, îi spuse AA lui Cheng Xin.
— Încearcă să te concentrezi pe chestiunile serioase de aici… Şi ce, eu sunt atât de
delicată?! Eu aş fi putut să-mi ţin singură umbrela.
Cheng Xin era singura care nu se deranjase să citească documentul. Poveştile îi erau gravate
în memorie. Se întrebase, bineînţeles, de multe ori dacă prinţesa Picătură-de-Rouă nu fusese
modelată, într-o anumită măsură, după ea. Dar căpitanul gărzilor nu semăna cu Tianming.
Chiar îşi închipuie că o să plec departe, într-un fel sau altul? Cu un alt bărbat?
Imediat ce preşedintele observă că toţi cei de faţă terminaseră de citit, le ceru părerile –
sau, mai curând, le ceru să sugereze direcţii pentru următorii paşi pe care credeau că trebuie
să-i facă diferitele grupuri de lucru de la CAP.
Membrul din comitet care reprezenta grupul de analiză literară ceru să vorbească primul.
Acest grup fusese adăugat în ultimul moment şi era compus în principal din scriitori şi
specialişti în literatura Erei Comune. Se considerase că exista o şansă minusculă – oricât de
improbabilă ar fi fost ea – ca aceşti oameni să poată fi de folos.
Vorbitorul era un scriitor de poveşti pentru copii:
— Ştiu că, de acum înainte, grupul meu are puţine şanse să aducă contribuţii folositoare.
Dar am dorit să vă spun mai întâi câteva cuvinte.
Ridică documentul cu coperte albastre:
— Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nu cred că acest mesaj va putea fi descifrat
vreodată.
— De ce spuneţi asta? întrebă preşedintele.
— Ca să fiu mai exact, încercăm să evaluăm direcţia strategică din viitor a luptelor
omenirii. Dacă acest mesaj există cu adevărat, oricare ar fi el, trebuie să aibă un sens concret.
Nu putem lua o informaţie vagă, ambiguă, şi s-o transformăm în instrucţiuni strategice. Însă
neclaritatea şi ambiguitatea sunt însăşi inima expresiei literare. Din consideraţiuni de
securitate, sunt sigur că înţelesul adevărat din spatele acestor poveşti este îngropat foarte
adânc, şi asta face ca interpretările să fie şi mai neclare şi mai ambigue. Dificultatea cu care ne
confruntăm nu este aceea că nu putem extrage nimic folositor din aceste poveşti, ci faptul că
există prea multe interpretări plauzibile şi nu putem fi siguri cu privire la niciuna dintre ele.
Aş vrea să vă spun şi altceva, care nu are o relevanţă directă aici. Ca scriitor, doresc să
exprim respectul meu faţă de autor. Ca poveşti, sunt foarte bune.

În ziua următoare, însă, munca CDDI de descifrare a mesajului lui Yun Tianming începu
cu adevărat. Foarte curând, cu toţii începură să aprecieze avertismentul scriitorului de cărţi
pentru copii.
Cele trei poveşti ale lui Yun Tianming erau bogate în metafore şi în simbolism; fiecare
detaliu putea fi interpretat în multiple feluri şi fiecare interpretare putea să primească un
oarecare sprijin, dar era imposibil să spui care era mesajul intenţionat de către autor şi astfel
era imposibil să iei oricare dintre interpretări drept informaţie strategică.
De exemplu, ideea de a picta oameni care să se transforme în tablouri fusese considerată,
prin consens, o metaforă destul de transparentă. Însă experţii din diferite domenii nu
căzuseră de acord asupra unei singure interpretări. Unii credeau că picturile erau o referire la
curentul de digitalizare din lumea modernă şi astfel, acest detaliu din poveste sugera faptul că
oamenii trebuie şi ei să se digitalizeze, ca o modalitate de evitare a loviturilor Pădurii
Întunecate. Savanţii care susţineau această concepţie remarcaseră şi că aceia care fuseseră
pictaţi în acele tablouri nu mai aveau cum să le facă rău celor din lumea reală, aşa că
digitalizarea umanităţii era poate o cale de a proclama anunţul de siguranţă cosmică.
Dar altă tabără susţinea că picturile erau menite să sugereze dimensiunile speciale. Lumea
reală şi lumea picturilor erau diferite dimensionalităţi şi, atunci când o persoană era pictată,
acea persoană dispărea din spaţiul tridimensional. Acest lucru amintea de experienţele prin
care trecuseră Spaţiul Albastru şi Gravitaţia, în fragmentul cvadridimensional, aşa că poate
Tianming intenţionase să sugereze că umanitatea ar putea folosi spaţiul cvadridimensional ca
refugiu sau ar putea transmite anunţul de siguranţă cosmică într-un anume fel, prin spaţiul
cvadridimensional. Unii savanţi atrăseseră atenţia asupra încălcării regulilor perspectivei de
către prinţul Apă-Adâncă, care puteau fi o dovadă în plus că autorul se referea la spaţiul
cvadridimensional.
Un alt exemplu: care era înţelesul peştilor prădători? Unii se concentrară asupra faptului că
erau numeroşi, asupra obiceiului lor de a rămâne ascunşi şi asupra tendinţelor lor
necruţătoare, agresive şi ajunseră la concluzia că simbolizau civilizaţia cosmică drept un
întreg, în starea de Pădure Întunecată. Săpunul, care le permitea peştilor prădători să se simtă
atât de relaxaţi încât să uite să atace, reprezenta unele principii necunoscute pe care s-ar baza
anunţul de siguranţă cosmică. Alţii, în schimb, ajunseseră la concluzia contrarie: credeau că
peştii prădători reprezentau nişte maşini inteligente care trebuiau construite de umanitate.
Aceste maşini vor fi de dimensiuni mici şi capabile de autoreplicare. Odată eliberate în spaţiu,
maşinile ar fi folosit materia găsită în Centura Kuiper sau în Norul Oort pentru autoreplicarea
în multe exemplare până când ar fi format o barieră inteligentă în jurul Sistemului Solar.
Bariera ar putea avea multiple funcţiuni, de exemplu interceptarea fotoizilor în drum spre
Soare sau schimbarea aspectului Sistemului Solar, de la distanţă, într-un fel care ar fi atins
scopul anunţului de siguranţă cosmică.
Această explicaţie, denumită Interpretarea Acvatică, atrase atenţia mai mult decât celelalte
interpretări concurente. Spre deosebire de celelalte ipoteze, Interpretarea Acvatică oferea un
cadru tehnic relativ clar şi devenise una dintre primele interpretări ce aveau să fie studiate ca
temă de cercetare detaliată de către Academia Mondială de Ştiinţe. Dar CDDI nu-şi puse prea
multe speranţe în Interpretarea Acvatică – deşi ideea părea fezabilă din punct de vedere
tehnic, studii ulterioare arătaseră că „bancurilor de peşti” auto-replicante le-ar fi luat mii de
ani pentru a forma o barieră în jurul Sistemului Solar. Pe de altă parte, funcţionalitatea redusă
a maşinilor IA însemna că funcţiunile protectoare şi anunţul de siguranţă al barierei erau cel
mult nişte viziuni imposibil de aplicat. În cele din urmă, Interpretarea Acvatică trebui să fie
abandonată.
Şi mai fuseseră oferite nenumărate interpretări concurente şi pentru umbrela rotitoare,
pentru misterioasa hârtie de val-de-zăpadă şi pentru piatra de obsidian, pentru săpunul de
baie din He’ershingenmosiken…
Exact cum le spusese şi scriitorul de poveşti pentru copii, toate aceste explicaţii păreau
justificabile, dar era imposibil să ştii cu siguranţă pe care din ele o intenţionase cu adevărat
autorul.
Nu era cazul, însă, să afirmi că tot conţinutul celor trei poveşti era într-atâta de vag şi de
ambiguu. Experţii CDDI erau siguri că cel puţin un detaliu din poveste oferea o informaţie
concretă de spionaj şi acela era, poate, cheia pentru descifrarea secretelor mesajului lui Yun
Tianming.
Se refereau la numele locului aceluia straniu din poveşti: He’ershingenmosiken.
 Tianming îi spusese lui Cheng Xin poveştile în limba chineză. Oamenii observaseră că
majoritatea denumirilor de locuri şi numele personajelor aveau înţelesuri clare în limba
chineză: Regatul Fără-de-Poveşti, Marea Peştilor Prădători, Insula Mormântului, prinţesa
Picătură-de-Rouă, prinţul Nisip-de-Gheaţă, Ochi-de-Ac, Maestrul Ethereal, căpitanul Velă-
Lungă, mătuşica Wide etc. Cu toate acestea, era amestecat printre acestea şi numele unui loc
din străinătate. Şi care nu era doar straniu din punct de vedere fonetic, pentru chinezi, dar
mai era şi foarte lung. În plus, se şi repeta în poveste, într-un fel care sugera cât se poate de
limpede că era ceva ieşit din comun: Ochi-de-Ac şi Maestrul Ethereal veneau din
He’ershingenmosiken; hârtia de val-de-zăpadă pe care o foloseau venea şi ea din
He’ershingenmosiken; piatra de obsidian şi fierul folosit pentru presarea hârtiei erau şi ele din
He’ershingenmosiken; căpitanul Velă-Lungă se născuse în He’ershingenmosiken; săpunul de
baie din He’ershingenmosiken; peştii prădători din He’ershingenmosiken… Autorul părea să
sublinieze în mod repetat importanţa numelui, dar nu exista nicio descriere amănunţită a
He’ershingenmosikenului. Era oare o altă insulă mare, ca Regatul Fără-de-Poveşti? Un
continent? Un arhipelag?
Experţii nu erau siguri nici măcar în legătură cu limba din care venea numele. Când Yun
Tianming plecase cu sonda Scării, el nu cunoştea prea bine limba engleză şi nu cunoştea o a
treia limbă – dar era posibil să fi învăţat altă limbă mai târziu. Numele nu părea să vină din
limba engleză şi nu era clar nici dacă aparţinea unei limbi romanice. În mod sigur, numele nu
putea fi trisolarian, fiindcă limba trisolariană nu era vorbită sau exprimată prin sunete.
Savanţii încercaseră să pronunţe numele pe litere în toate limbile cunoscute de pe Terra,
încercaseră să ceară ajutor de la experţii din alte domenii, căutaseră pe Internet şi în tot felul
de baze de date specializate, dar eforturile lor fuseseră în zadar. În faţa acestui nume, cele mai
strălucite minţi ale umanităţii, din diferite domenii de studiu, depuseseră armele.
Liderii diferitelor echipe o întrebaseră pe Cheng Xin: era sigură că-şi amintise în mod
corect pronunţia acestui nume? Cheng Xin le răspunse fără echivoc: observase imediat cât de
straniu suna numele şi avusese grijă să-l memoreze în mod corect. Iar numele mai apărea şi în
mod repetat în poveste şi era imposibil să-l fi reţinut greşit.

Analiza CDDI nu făcea progrese. Asemenea dificultăţi nu erau complet surprinzătoare:

dacă oamenii ar fi putut descifra cu uşurinţă poveştile lui Yun Tianming pentru spionajul
strategic, atunci şi trisolarienii ar fi putut-o face. Adevăratele informaţii de spionaj trebuiau
ascunse adânc. Experţii din diferite echipe erau epuizaţi, iar electricitatea statică şi mirosul
înţepător din camera-liberă-de-sophoni îi făceau iritabili. Fiecare echipă era împărţită în mai
multe facţiuni care discutau în contradictoriu diversele interpretări concurente, fără să ajungă
la un consens.
În timp ce efortul de descifrare ajunsese la un impas, în inimile celor de la CDDI începu să
se strecoare îndoiala. Oare aceste trei poveşti chiar conţineau informaţii strategice
importante? Suspiciunea era îndreptată mai ales spre Yun Tianming însuşi. În fond, avea doar
o diplomă de absolvent care data din Era Comună, ceea ce însemna că avea mai puţine
cunoştinţe şi decât un student de gimnaziu din prezent. În viaţa sa de dinainte de misiune,
avusese o muncă de rutină, cu sarcini de începător, fără nicio experienţă în efectuarea
cercetărilor ştiinţifice avansate sau în argumentarea noilor teorii ştiinţifice fundamentale.
Sigur, după ce a fost capturat şi clonat, avusese destule oportunităţi de studiu, dar experţii se
îndoiau că putea înţelege supertehnologia trisolarienilor şi mai ales teoriile de bază care
permiteau o asemenea tehnologie.
Şi, ceea ce era şi mai neplăcut, odată cu trecerea timpului începură să apară la CDDI câteva
lucruri complicate, de neevitat. La început, toată lumea se chinuia să rezolve enigma
viitorului umanităţii luată ca întreg. Dar, mai târziu, diferite forţe politice şi grupuri de interes
începuseră să-şi facă simţită prezenţa: Flota Internaţională, ONU, diferitele state naţionale,
corporaţiile multinaţionale, religiile şi aşa mai departe. Toate aceste grupuri încercau să
interpreteze poveştile conform propriilor scopuri politice şi propriilor interese şi tratau
munca de interpretare, pur şi simplu, ca pe o altă ocazie de diseminare a propagandei despre
tipul lor de politică. Poveştile se transformau în coşuri goale, capabile să transporte orice fel
de bunuri. Munca CDDI se schimbă, iar dezbaterile dintre diferitele facţiuni deveniră
politizate şi utilitariste, ceea ce condusese la scăderea moralului.
Dar lipsa de progrese a CDDI avu şi un efect pozitiv: îi forţă pe oameni să renunţe la iluzia
unui miracol. De fapt, publicul încetase demult să mai creadă în miracole, de vreme ce nici
măcar nu ştia de existenţa mesajului lui Yun Tianming. Presiunea politică exercitată de
populaţie obligă Flota Internaţională şi ONU să-şi comute atenţia de la mesajul lui Yun
Tianming spre găsirea unor căi de a conserva civilizaţia Terrei pe baza tehnologiilor
cunoscute.
Văzută la scara cosmică, distrugerea Trisolaris avusese loc în vecinătate şi le dăduse
oamenilor şansa să observe în amănunt procesul complet de extincţie a unei stele şi să adune
cantităţi masive de date. De vreme ce steaua care fusese distrusă era foarte asemănătoare cu
Soarele, atât din punctul de vedere al masei, cât şi din cel al poziţiei din secvenţa principală,
umanitatea putea crea un model matematic precis al distrugerii catastrofale a Soarelui în
eventualitatea unei lovituri a Pădurii Întunecate. De fapt, această cercetare începuse cu
adevărat imediat ce oamenii de pe Terra asistaseră la sfârşitul Trisolaris. Rezultatul direct al
cercetării în această direcţie era Proiectul Buncăr, care ajunsese în prim-planul atenţiei
internaţionale şi devenise mai important decât mesajul lui Yun Tianming.
EXTRAS DIN UN TRECUT DIN AFARA TIMPULUI. PROIECTUL BUNCĂR:
O ARCĂ PENTRU CIVILIZAŢIA TERREI
I. Termen planificat de la expunerea coordonatelor Terrei până la atacul Pădurii Întunecate
asupra planetei: Scenariul optimist, o sută până la o sută cincizeci de ani. Scenariul mediu:
cincizeci până la optzeci de ani. Scenariul pesimist: zece până la treizeci de ani. Planurile
pentru supravieţuirea rasei umane au folosit şaptezeci de ani ca bază de plecare.
II. Numărul total de indivizi care ar trebui să fie salvaţi: Conform ritmului de scădere a
populaţiei terestre, numărul ar fi de şase sute până la opt sute de milioane în şaptezeci de ani.
III. Tipul proiectat de atac anticipat al Pădurii Întunecate: Folosind datele de la distrugerea
Trisolaris, s-a construit un model matematic al exploziei, a ceea ce i s-ar putea întâmpla
Soarelui dacă ar fi lovit în acelaşi fel. Simulările conforme modelului arătau că, dacă Soarele ar
fi lovit de un fotoid, toate planetele terestre din interiorul orbitei lui Marte ar fi distruse.
Imediat după lovitură, Mercur şi Venus ar fi vaporizate. Terra ar păstra ceva din masa ei şi
forma sferică, dar un strat de suprafaţă de cinci sute de kilometri grosime, incluzând crusta şi
o parte din manta, ar fi smulse instantaneu. Mai târziu, toate planetele terestre rămase şi-ar
pierde viteza din cauza materialului eliberat de explozia solară şi s-ar prăbuşi în miezul
supravieţuitor al Soarelui.
Modelul arăta că forţa distructivă a exploziei solare – inclusiv a radiaţiei şi a impactului
materialului solar – ar fi invers proporţională cu pătratul distanţei de la Soare. Cu alte cuvinte,
forţa distructivă s-ar micşora rapid pentru obiectele îndeajuns de îndepărtate de Soare. Acest
lucru ar permite planetelor jupiteriene să supravieţuiască exploziei.
În timpul fazei iniţiale a atacului, suprafaţa lui Jupiter ar fi afectată major, dar structura lui
globală ar rămâne neschimbată, inclusiv cea a sateliţilor săi. Suprafeţele lui Saturn, Uranus şi
Neptun ar fi şi ele afectate dar fără distrugeri profunde. Materialul solar împrăştiat ar încetini
orbitele planetelor până la un anumit grad, dar mai târziu, fiindcă materialul solar va forma o
nebuloasă spiralată, viteza unghiulară a rotaţiei acesteia ar deveni egală cu cea a planetelor
jupiteriene şi nu ar degrada şi mai mult orbitele acelor planete.
Cele patru planete gazoase, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, ar supravieţui unui atac al
Pădurii Întunecate relativ neatinse. Această predicţie era premiza fundamentală pentru
Proiectul Buncăr.
IV. Planuri abandonate pentru supravieţuirea rasei umane
1. Planul de evadare stelară: tehnic, imposibil. Umanitatea nu putea obţine capacităţile de
navigare stelară la scară mare în intervalul de timp cerut. În arcele de evadare stelară nu
încăpeau mai mult de o miime a populaţiei globale. Pe de altă parte, era foarte improbabil ca
asemenea arce să localizeze şi să ajungă la exoplanetele locuibile înainte de epuizarea
combustibilului şi de căderea definitivă a sistemelor de susţinere a vieţii pe termen lung şi a
sistemelor de reciclare ecologică.
De vreme ce orice plan de acest gen putea asigura supravieţuirea doar a unei părţi extrem
de mici din populaţia totală, planul încălca valorile fundamentale şi principiile morale ale
rasei umane. Era irealizabil şi din punct de vedere politic, fiindcă putea conduce la revolte
sociale masive şi la colapsul total al societăţii.
2. Planul de evitare a distanţelor lungi: fezabilitate extrem de scăzută. Acest plan ar
presupune construirea unui habitat uman la o distanţă suficientă de Soare pentru evitarea
energiei lui distructive explozive. Conform modelului şi dezvoltării planificate a tehnicilor de
inginerie pentru întărire a oraşelor spaţiale din viitorul apropiat, cea mai mică distanţă sigură
ar fi de şaizeci de AU de la Soare, ceea ce ar fi dincolo de Centura Kuiper. La distanţa aceea, nu
ar fi disponibile decât puţine resurse în spaţiu pentru construirea unui oraş spaţial. În mod
similar, lipsa resurselor însemna că, şi dacă un asemenea oraş ar fi fost construit, odată ocupat
de oameni, ar fi fost aproape imposibil de întreţinut.
V. Proiectul Buncăr: Cei patru giganţi gazoşi19 puteau fi folosiţi drept barieră pentru
evitarea exploziei solare din urma unui atac al Pădurii Întunecate. În umbra celor patru
planete, departe de Soare, puteau fi construite suficiente habitate spaţiale pentru a caza
întreaga populaţie a Terrei. Aceste oraşe spaţiale urmau să fie situate lângă planete, dar fără să
fie sateliţii lor. În schimb, ar fi orbitat Soarele în sincronicitate cu planetele, rămânând în
umbra lor. Planul cerea un total de cincizeci de oraşe spaţiale, fiecare fiind capabil să cazeze
aproape cincisprezece milioane de indivizi. În mod specific, douăzeci de oraşe ar fi fost
adăpostite de Jupiter, douăzeci, de Saturn, şase, de Uranus şi patru, de Neptun.
VI. Provocările tehnice cu care se confrunta Proiectul Buncăr: Tehnologia cerută de acest
plan era deja stăpânită de umanitate. Flota Internaţională poseda o experienţă îndelungată în
construirea oraşelor spaţiale şi exista deja o bază destul de mare lângă Jupiter. Existau unele
provocări tehnice care puteau fi depăşite în intervalul de timp cerut, cum ar fi reglarea
poziţiilor oraşelor spaţiale. Fiindcă oraşele spaţiale nu aveau să fie sateliţii giganţilor gazoşi,
dar trebuiau să rămână în vecinătatea planetelor, aveau să cadă spre planete dacă nu se
instalau sistemele de propulsie care să contracareze gravitaţia şi să le menţină distanţa faţă de
ele. Iniţial, planul cerea ca oraşele spaţiale să fie situate la punctele Lagrange L2, aşa încât
perioadele orbitale ale oraşelor spaţiale să fie aceleaşi cu cele ale giganţilor gazoşi respectivi,
fără să fie nevoie să se cheltuiască prea multă energie. Totuşi, s-a descoperit mai târziu că
punctele Lagrange L2 erau prea departe de giganţii gazoşi pentru a furniza suficientă
protecţie.
VII. Supravieţuirea rasei umane în Sistemul Solar după un atac al Pădurii Întunecate: După
distrugerea Soarelui, oraşele spaţiale aveau să se bazeze, ca sursă de energie, pe fuziunea
nucleară. La momentul respectiv, Sistemul Solar avea să apară ca o nebuloasa spiralată, iar
materialul solar împrăştiat avea să furnizeze o cantitate inepuizabilă de material de fuziune ce
putea fi uşor colectat. Avea să fie de asemenea posibil să se adune încă şi mai mult
combustibil de fuziune din ce avea să rămână din miezul Soarelui, suficient pentru a asigura
nevoile energetice pe termen lung ale umanităţii. Fiecare oraş spaţial putea fi echipat cu
propriul soare artificial, care urma să genereze o cantitate de energie echivalentă cu cantitatea
care ajungea pe suprafaţa Terrei înainte de atac. Din punctul de vedere al eficienţei, energia
disponibilă pentru oameni ar fi fost cu mai multe ordine de mărime mai mare decât în
perioada de pre-atac, deoarece oraşele spaţiale ar consuma combustibilul de fuziune la doar o
miliardime dintr-un miliard din consumul Soarelui. În acest sens, extincţia Soarelui ar fi un
pas înainte, pentru că ar pune capăt consumului extrem de risipitor de material de fuziune
din Sistemul Solar.
Odată ce nebuloasa s-ar stabiliza într-o oarecare măsură după atacul Pădurii Întunecate,
toate oraşele spaţiale ar putea să-şi părăsească planetele de adăpost şi să-şi găsească locuri
mult mai potrivite în Sistemul Solar. Ar putea fi recomandabil pentru ele să plece din planul
ecliptic, pentru ca să poată evita perturbaţia produsă de nebuloasă, având în acelaşi timp
posibilitatea să se servească din ea pentru resurse. De vreme ce explozia solară urma să
distrugă planetele terestre, resursele minerale din Sistemul Solar aveau să fie împrăştiate prin
nebuloasă, făcându-le mai uşor de colectat. Acest lucru avea să facă posibilă construirea mai
multor oraşe spaţiale. Singura limită, din punctul de vedere al resurselor, al numărului de
oraşe spaţiale care puteau fi construite, o reprezenta apa, dar exista un ocean adânc de 160 de
kilometri care acoperea Europa, asigurând un volum mai mare de apă decât oceanele Terrei şi
capabil să asigure apa pentru o mie de oraşele spaţiale cu populaţii individuale de la zece la
douăzeci de milioane. Şi, chiar din nebuloasă, putea fi obţinută şi mai multă apă.

19 Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun (n. tr.).

 Astfel, nebuloasa Sistemului Solar de după atac era capabilă să susţină mai mult de zece
miliarde de oameni care să ducă un trai confortabil şi să-i ofere civilizaţiei umane destul
spaţiu să se dezvolte.
VIII. Supravieţuirea rasei umane în Sistemul Solar după un atac al Pădurii Întunecate:
Această construcţie a unei lumi noi era un plan nemaivăzut pentru întreaga rasă umană. Cel
mai mare obstacol din calea lui nu era de natură tehnică, ci o chestiune de politică
internaţională. Publicul se îngrijora că Proiectul Buncăr avea să epuizeze resursele Terrei şi să
inverseze progresul global în ce privea bunăstarea socială, politica şi economia, ba chiar să
conducă la o a doua Mare Ravenă. Dar Flota Internaţională şi ONU căzuseră de acord că un
asemenea pericol putea fi evitat. Proiectul Buncăr urma să fie construit în integralitate cu
resurse din Sistemul Solar, din afara Terrei, mai ales de pe sateliţii celor patru planete
jupiteriene şi de pe inelele lui Saturn, Uranus şi Neptun. El nu avea să secătuiască resursele
Terrei sau economia ei. De fapt, imediat ce dezvoltarea resurselor spaţiale ajungea la un
anume stadiu, proiectul ar fi putut chiar să ridice nivelul economiei Terrei.
IX. Programul general pentru Proiectul Buncărului: Construcţia infrastructurii industriale
pentru extragerea şi exploatarea resurselor pentru giganţii gazoşi avea să dureze douăzeci de
ani şi construirea oraşelor spaţiale avea să dureze şaizeci de ani. Cele două faze aveau să se
suprapună timp de zece ani.
X. Posibilitatea unui al doilea atac al Pădurii Întunecate: Rezultatele primului atac al
Pădurii Întunecate ar trebui să-i convingă pe cei mai mulţi dintre observatorii îndepărtaţi că
Sistemul Solar era lipsit de viaţă. În mod simultan, ca rezultat al distrugerii Soarelui, Sistemul
Solar nu mai conţinea o sursă de energie capabilă să susţină un atac de la distanţă care să fie
justificat economic. Astfel, posibilitatea unui al doilea atac al Pădurii Întunecate părea
infimă. Starea lui 187J3X1 de după distrugerea sa confirma şi ea acest punct de vedere.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. POVEŞTILE LUI YUN TIANMING
În timp ce pregătirile pentru Proiectul Buncărului erau în plină desfăşurare, Yun Tianming
dispăru din conştiinţa publică. CDDI îşi continua munca de descifrare a mesajului, dar acesta
era tratat doar ca unul dintre multele proiecte ale CAP. Speranţa de a extrage informaţii
strategice importante din poveşti scădea cu fiecare nouă zi. Unii membri ai CDDI chiar
făcuseră legătura dintre Proiectul Buncărului şi poveştile lui Yun Tianming şi veniseră cu mai
multe interpretări care indicau acest plan ca fiind cel corect. De exemplu, umbrela era,
bineînţeles, considerată o aluzie la un soi de structură defensivă. Cineva remarcă faptul că
sferele de piatră de la marginea pânzei ar fi putut simboliza planetele jupiteriene, dar, în
Sistemul Solar, nu erau decât patru planete capabile să acţioneze ca nişte bariere. Poveştile lui
Tianming nu menţionau numărul de spiţe ale umbrelei, dar, raţional vorbind, un număr de
patru spiţe părea cam mic. Sigur, nu mulţi oameni credeau în această interpretare, dar într-un
oarecare sens, poveştile lui Tianming căpătaseră acum un statut similar Bibliei. Fără să-şi dea
seama de asta, oamenii nu mai căutau informaţiile strategice reale, ci asigurări că se aflau deja
pe drumul bun.
Şi apoi, pe neaşteptate, veni saltul înainte în interpretarea poveştilor.

Într-o zi, AA veni s-o vadă pe Cheng Xin. Nu o mai însoţea demult pe Cheng Xin la
şedinţele CDDI, ci îşi dedica toată energia în efortul de implicare a Grupului Halo în Proiectul
Buncăr. Construirea unei lumi noi în afara orbitei lui Jupiter reprezenta o şansă nelimitată
pentru o companie de construcţii spaţiale. Şi nu era o coincidenţă minunată că această
companie se numea Grupul Halo, când „halourile” planetelor jupiteriene aveau să furnizeze
cea mai mare parte din resursele pentru construirea oraşelor spaţiale?
— Vreau un săpun de baie, spuse AA.
Cheng Xin o ignoră. Privirea ei rămase fixată asupra e-bookului din faţa ei şi-i puse lui AA o
întrebare despre fizica de fuziune. După ce ieşise din hibernare, se dedicase studiului ştiinţei
moderne. Acum, toate tehnologiile zborului spaţial din Era Comună dispăruseră şi chiar şi o
navetă spaţială mică se baza astăzi pe propulsia de fuziune nucleară. Cheng Xin trebuise să
înceapă cu fizica de bază, dar progresa rapid. De fapt, prăpastia anilor nu reprezenta o barieră
de netrecut în calea studiilor ei: majoritatea schimbărilor teoriei fundamentale avuseseră loc
abia după începutul Erei Descurajării. Cu puţină răbdare, majoritatea savanţilor şi a
inginerilor din Era Comună puteau să se adapteze din nou la profesiile pe care le aleseseră.
AA închise cartea lui Cheng Xin:
— Dă-mi săpun de baie!
— Nu am. Înţelegi că săpunul real nu are magia acelor poveşti, nu?
Ceea ce voia Cheng Xin să-i spună de fapt lui AA era că ar fi fost cazul să termine cu
copilăriile.
— Ştiu. Dar îmi plac baloanele. Vreau o baie cu baloane de săpun la fel ca a prinţesei.
Băile moderne nu aveau niciun fel de balonaşe de săpun. Săpunul şi alte asemenea
cosmetice dispăruseră de mai bine de un secol. Practica contemporană a îmbăierii
presupunea două metode: undele supersonice şi agenţii de curăţare. Agenţii de curăţare erau
nanoroboţi invizibili cu ochiul liber. Se puteau folosi cu sau fără apă. Curăţau pielea şi alte
suprafeţe instantaneu.
Cheng Xin trebui să meargă cu AA ca să cumpere săpun de baie. De câte ori fusese
deprimată în trecut, AA trăsese de ea să iasă afară şi astfel s-o înveselească.
Confruntate cu pădurea uriaşă care era oraşul, se gândiră ce posibilităţi aveau şi, în cele din
urmă, hotărâră că locul cel mai potrivit pentru a găsi săpun de baie era un muzeu. Căutarea
lor reuşi şi ajunseră la o sală de expoziţie a muzeului de istorie dedicată obiectelor de folosinţă
cotidiană din Era Comună: aparate electrocasnice, haine, mobilier etc. Aceste obiecte erau
bine conservate şi unele dintre ele arătau noi-nouţe. În mintea ei, Cheng Xin nu putea accepta
că acestea erau artefacte vechi de câteva secole; ei i se părea că le folosise ieri. Deşi se
întâmplaseră atâtea de când fusese deşteptată pentru prima oară, această epocă nouă tot i se
mai părea ca un vis. Spiritul ei se încăpăţânase să trăiască în trecut.
Săpunul de baie era expus într-o vitrină împreună cu alte produse de curăţare, cum ar fi
detergentul de rufe. Cheng Xin se uită fix la bucata translucidă de săpun şi văzu vulturul
familiar de pe logoul imprimat în săpun: produs al firmei Nice Group. Era de un alb pur, la fel
ca săpunul din poveste.
Directorul muzeului susţinu la început că săpunul era un artefact preţios şi nu era de
vânzare, dar apoi începu să le propună un preţ astronomic.
— Cu banii ăştia s-ar putea construi o fabrică mică pentru produse de curăţare, îi spuse
Cheng Xin lui AA.
— Şi ce dacă? Am lucrat pentru tine ani întregi ca director general. Merit să-mi faci un
cadou. Şi cine ştie? Poate că valoarea lui va creşte cu timpul.
Aşa că plătiră pentru săpunul de baie. Cheng Xin îi sugerase lui AA că, dacă dorea o baie cu
balonaşe, atunci ar fi fost mai bine să cumpere sticla de lichid pentru baia cu spumă. Dar AA
insistase că vrea săpun, deoarece prinţesa folosise săpun. După ce săpunul fu extras cu grijă
din caseta de prezentare, Cheng Xin îl ţinu în mână şi, în ciuda faptului că trecuseră mai mult
de două secole, acesta tot mai împrăştia un parfum slab.
După ce se întoarseră acasă, AA rupse ambalajul şi intră cu săpunul în baie. Apoi se auzi
sunetul căzii care se umplea.
Cheng Xin ciocăni la uşă:
— Îţi sugerez să nu te speli cu el. Săpunul este alcalin şi, fiindcă nu te-ai spălat niciodată cu
săpun, ţi-ar putea afecta pielea.
AA nu-i răspunse. Mult mai târziu, după ce apa se oprise, uşa de la baie se deschise. Cheng
Xin văzu că AA era încă îmbrăcată. Fluturând o hârtiuţă albă spre Cheng Xin, AA o întrebă:
— Ştii să faci o barcă origami?
— Presupun că şi asta e printre artele pierdute? o întrebă Cheng Xin, în timp ce luă
hârtiuţa.
— Evident. În zilele noastre, nu prea mai vedem hârtie.
Cheng Xin se aşeză şi începu să plieze. Gândurile ei reveniră la după-amiaza aceea cu
burniţă din facultate. Ea şi cu Tianming şezuseră lângă lacul de acumulare şi se uitaseră cum
bărcuţa de hârtie pe care o făcuse ea plutea din ce în ce mai departe pe apa acoperită de ceaţă
şi ploaie. Apoi se gândi la vela albă de la sfârşitul poveştilor lui Tianming…
AA ridică barca de hârtie cu baldachin şi o admiră. Apoi îi făcu semn lui Cheng Xin s-o
urmeze în baie. Cu un briceag, tăie un colţ mic din săpun, făcu o gaură în pupa bărcii şi
introduse bucăţica de săpun în aceasta. Îi aruncă lui Cheng Xin un zâmbet misterios, apoi
depuse barca în apa liniştită din cadă.
Barca începu să se mişte singură, navigând de la o margine a căzii spre cealaltă.
Cheng Xin înţelese imediat. Pe măsură ce săpunul se dizolva în apă, acesta scădea
tensiunea superficială a apei din spatele bărcii. Dar, fiindcă tensiunea apei din faţa bărcii
rămânea neschimbată, aceasta trăgea barca înainte.
Gândurile lui Cheng Xin părură să fie iluminate de un fulger: în ochii ei, suprafaţa liniştită
a apei din cadă se transformă în întunericul spaţiului şi bărcuţa de hârtie albă naviga peste
marea nesfârşită cu viteza luminii…
Apoi Cheng Xin îşi mai aduse aminte şi de altceva: de siguranţa lui Tianming.
Şirul gândurilor ei se opri din vibrat imediat, de parcă cineva ar fi pus o mână peste ele.
Cheng Xin se strădui să nu se mai uite la barcă, păstrându-şi, pe cât posibil, o expresie
plictisită şi dezinteresată. Barca ajunsese acum la cealaltă margine a băii şi se oprise. O ridică
din cadă, o scutură de apă şi o lăsă să cadă pe marginea lavoarului. Fusese gata-gata să arunce
bărcuţa în toaletă şi să tragă apa, dar se gândi că asta ar fi părut prea de tot. Se hotărî totuşi să
n-o mai pună din nou în apă.
Pericol.
Deşi Cheng Xin înclina şi ea să creadă că nu mai erau sophoni în Sistemul Solar, era mai
bine să fie prudentă.
Cheng Xin şi AA se fixau cu privirea. Văzuseră amândouă în ochii celeilalte acelaşi lucru:
entuziasmul iluminării care dansa în ei. Cheng Xin privi în altă parte.
— Nu am timp de pierdut cu jocuri tâmpite. Dacă vrei o baie cu spumă, n-ai decât.
Ieşi din baie.
AA o urmă. Îşi turnară două pahare de vin şi începură să vorbească despre lucruri anodine.
Mai întâi, discutară despre viitorul Halo Group în cadrul Proiectului Bunkerului. Apoi îşi
aduseră aminte despre vieţile lor din timpul facultăţii, din cele două secole diferite. Apoi
vorbiră despre viaţa din prezent. AA o întrebă pe Cheng Xin de ce nu găsise un bărbat care să-i
placă, după ce trăise atâta timp în această epocă nouă, iar Cheng Xin îi spuse că nu putea încă
să ducă un trai obişnuit sau cel puţin nu încă. Apoi remarcă faptul că problema lui AA era că
se întâlnea cu prea mulţi bărbaţi – sigur că era liberă să-şi aducă prietenii s-o viziteze pe
Cheng Xin, dar cel mai bine era să aducă doar câte unul pe rând. Apoi discutară despre moda
şi stilurile femeilor din respectivele lor epoci, despre similarităţile şi diferenţele…
Limbajul era doar vehiculul prin care îşi exprimau entuziasmul. Nu îndrăzneau să se
oprească, ca nu cumva tăcerea să le răpească bucuria lor ascunsă. În cele din urmă, într-o
pauză a conversaţiei întortocheate pe care un ascultător n-ar fi avut cum s-o observe, Cheng
Xin spuse:
— Curbura…
Termină propoziţia cu ochii: propulsie?
AA încuviinţă. Ochii ei spuseră: Da, propulsia de curbură!
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. MIŞCARE PRIN
ÎNDOIREA SPAŢIULUI
Spaţiul nu era plan, ci curbat. Dacă ne imaginăm universul ca pe o membrană mare şi
subţire, suprafaţa acesteia ar arăta ca un castron. Întreaga membrană ar putea chiar să fie ca
un balon închis. Deşi, la scară locală, membrana părea plană, curbura spaţiului era
omniprezentă.
În timpul Erei Comune, fuseseră propuse multe idei ambiţioase pentru zborul spaţial. Una
dintre ele implica plierea spaţiului. Ideea era să-ţi imaginezi o creştere a curburii spaţiului şi
să-l îndoi ca pe o foaie de hârtie, aşa încât două locuri aflate la zeci de milioane de ani-lumină
distanţă să se poată atinge. La drept vorbind, nu era un plan pentru zborul spaţial, ci un fel de
„tragere de spaţiu”. Nu implica navigarea la destinaţie, ci tragerea destinaţiei spre tine prin
îndoirea spaţiului.
Doar Dumnezeu putea pune în operă un asemenea plan – şi, după ce erau luate în
consideraţie limitările teoriei de bază, poate că nici măcar Dumnezeu.
Mai târziu, apăruse o propunere mai moderată şi mai localizată pentru a profita de spaţiul
curb pentru navigare. Presupunând că o astronavă ar putea să aplatizeze cumva spaţiul din
spatele ei şi să-i descrească astfel curbura, spaţiul mai curb din faţă ar trage-o înainte. Aceasta
era ideea propulsiei de curbură.
Spre deosebire de îndoirea spaţiului, propulsia de curbură nu putea duce o astronavă la
destinaţie instantaneu, dar ar fi fost posibil s-o aducă asimptotic până la viteza luminii.
Până la interpretarea corectă a mesajului lui Yun Tianming, propulsia de curbură a rămas
un vis, la fel ca sute de alte propuneri pentru zborul spaţial cu viteza luminii. Nimeni nu ştia
dacă este posibilă; nici teoretic, nici la nivel practic.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 7. POVEŞTILE LUI YUN TIANMING
Jubilând, AA îi spuse lui Cheng Xin:
— Înainte de Era Descurajării, erau la modă hainele cu imagini animate. Pe vremea aceea,
toţi arătau ca nişte brazi de Crăciun ce clipesc, dar acum, doar copiii se mai îmbracă aşa. Stilul
clasic este la modă din nou.
Dar ochii lui AA spuneau cu totul altceva. Ochii i se înceţoşaseră. Această interpretare
arată foarte bine, dar este în continuare imposibil să fii sigur. N-o să putem avea niciodată
confirmarea.
Cheng Xin spuse:
— Cel mai mult mă surprinde că metalele şi pietrele preţioase nu mai există! Aurul este
acum un metal comun şi cele două pahare ale noastre sunt făcute din diamante… Ştiai că, de
unde – sau, mă rog, de când – vin eu, a avea un mic diamant – atât de mare – era, pentru
majoritatea fetelor, un vis irealizabil?
Ochii ei spuneau: Nu, AA, de data asta e altfel. Putem fi siguri.
— Ei, măcar aveaţi aluminiu ieftin. Înainte de inventarea electrolizei, aluminiul era şi el un
metal preţios. Am auzit că unii regi aveau chiar coroane din aluminiu.
Cum putem fi sigure?
Cheng Xin nu putea exprima ce dorea doar cu ajutorul ochilor. CDDI se oferise odată să-i
construiască o cameră-liberă-de-sophoni în apartamentul ei. Asta ar fi însemnat o mulţime
de echipamente zgomotoase, aşa că îi refuzase. Acum regreta acea decizie.
— Hârtie de val-de-zăpadă, şopti ea.
Ochii lui AA străluciră din nou. Flacăra entuziasmului ardea şi mai puternic decât înainte.
— Nu mai există nimic în stare s-o netezească?
— Nu. Doar obsidianul din He’ershingenmosiken funcţionează. Speram să pot lua înapoi
piatra de obsidian de la Ochi-de-Ac.
Ceasul din colţul camerei începu să sune. Ethereal privi în sus şi văzu că se apropia răsăritul
Soarelui. Privi în jos şi văzu că pe podea era întinsă doar o fâşie lată de o palmă din hârtia de
copac val-de-zăpadă, ceea ce nu i-ar fi ajuns pentru o pictură. Lăsă să-i cadă fierul de călcat
din mână şi oftă.
Sulul era o foaie de hârtie rulată care avea o curbură: o secţiune fusese trasă şi călcată,
micşorându-i-se curbura.
Era evident o aluzie la diferenţa dintre spaţiul din faţa şi cel din spatele unei nave acţionate
de propulsia de curbură. N-avea cum să însemne nimic altceva.
— Să mergem, spuse Cheng Xin după ce se ridică.
— Da, spuse AA.
Trebuiau să ajungă la cea mai apropiată cameră-liberă-de-sophoni.

Cu două zile mai târziu, preşedintele CDDI anunţă la o şedinţă a comitetului că şefii
tuturor grupurilor aprobaseră în mod unanim interpretarea despre propulsia de curbură.
Yun Tianming îi spunea Terrei că navele trisolariene foloseau mecanisme de propulsie
bazate pe curbura spaţiului.
Era o informaţie strategică extrem de importantă. Din toate căile posibile de cercetare a
zborului spaţial cu viteza luminii, propulsia de curbură fusese confirmată ca fiind realizabilă.
Şi, ca o rază de lumină în noaptea cea întunecată, acest lucru arăta direcţia corectă pentru
dezvoltarea tehnologiei zborului spaţial de pe Terra.
La fel de important era şi faptul că interpretarea furniza un model al felului în care
Tianming ascunsese mesajul în cele trei poveşti. Folosise două metode de bază: metafore
dublu-stratificate şi metafore bidimensionale.
Metaforele dublu-stratificate din poveşti nu indicau direct înţelesul adevărat, ci altceva
mult mai simplu. Semnificaţia acestei prime metafore devenise vehiculul pentru o a doua
metaforă care indica adevărata informaţie. În exemplul de faţă, barca prinţesei, săpunul din
He’ershingenmosiken şi Marea Peştilor Prădători formau o metaforă pentru o barcă din hârtie
acţionată de săpun. Iar barca de hârtie, la rândul ei, indica propulsia de curbură. Încercările
anterioare de descifrare eşuaseră în mare parte, din cauza credinţei obişnuite a oamenilor că
acele poveşti n-aveau decât un singur strat de metafore care să ascundă mesajul real.
Metaforele bidimensionale reprezentau o tehnică folosită pentru a rezolva ambiguităţile
introduse de mecanismele literare utilizate în transmiterea informaţiilor strategice. După o
metaforă dublu-stratificată, era adăugată o metaforă de sprijin, cu un singur strat, pentru
confirmarea înţelesului metaforei dublu-stratificate. În exemplul de faţă, hârtia de val-de-
zăpadă curbată şi fierul de călcat necesar netezirii ei serveau drept metaforă pentru spaţiul
curb, confirmând interpretarea bărcii acţionate de săpun. Dacă cineva privea poveştile ca pe
un plan bidimensional, metafora dublu-stratificată furniza doar o singură coordonată;
metafora de sprijin, cu un singur strat, furniza o a doua coordonată, care fixa interpretarea pe
acest plan. Astfel, această metaforă cu un singur strat era denumită şi coordonata de
orientare. Luată ca atare, coordonata de orientare părea fără rost, dar, imediat ce era
combinată cu metafora dublu-stratificată, ea rezolva ambiguităţile inerente limbajului literar.
— Un sistem subtil şi sofisticat, remarcă admirativ un specialist AIS.
Toţi membrii comitetului le felicitară pe Cheng Xin şi pe AA. AA, care fusese mereu privită
de sus, văzu cum îi creşte mult prestigiul printre membrii comitetului.
Ochii lui Cheng Xin se umeziră. Se gândea la Tianming, la bărbatul care se luptase singur
în lunga noapte a spaţiului interplanetar şi apoi într-o societate extraterestră ciudată şi
sinistră. Pentru a transmite rasei umane acest mesaj important, trebuie că-şi frământase
îndelung mintea, până să găsească un asemenea sistem metaforic, şi, pe urmă, îşi petrecuse o
mulţime de timp din existenţa lui singuratică pentru a crea mai mult de o sută de poveşti şi
pentru a ascunde cu grijă un raport de spionaj în trei dintre ele. Acum trei secole, îi dăruise lui
Cheng Xin o stea; acum, aducea speranţă rasei umane.
După aceea, descifrarea mesajului progresă constant. În afară de descoperirea sistemului
metaforic, efortul le fu uşurat şi de o altă presupunere care fusese acceptată de toată lumea,
deşi nu era confirmată: în timp ce prima parte a mesajului ce urma să fie descifrat cu succes se
referea la evadarea din Sistemul Solar, restul mesajului era probabil despre anunţul de
siguranţă.
Interpreţii îşi dădură repede seama că, prin comparaţie cu prima porţiune descifrată, restul
informaţiilor ascunse în cele trei poveşti erau cu mult mai complexe.
La următoarea şedinţă a CDDI, preşedintele le arătă o umbrelă făcută pe comandă care
arăta exact ca cea din poveşti. Umbrela cea neagră avea opt spiţe şi, la capătul fiecăreia, era
câte o sferă mică de piatră. În epoca aceasta, umbrelele nu se mai foloseau pe scară largă. Ca
să evite ploaia, oamenii foloseau ceva denumit scut de ploaie, un dispozitiv de mărimea unei
lanterne care-l proteja pe utilizator suflând aer în sus şi creând o cupolă invizibilă. Oamenii
ştiau, bineînţeles, ce sunt umbrelele şi le văzuseră în filme, însă puţini dintre ei chiar
folosiseră vreodată una. Curioşi, se jucară cu umbrela preşedintelui şi observară că, exact ca în
poveşti, pânza ei putea fi menţinută deschisă prin rotire. Rotirea mai rapidă sau mai înceată
aducea cu sine sunetele de alarmare corespunzătoare.
— Este cât se poate de obositor, se plânse cineva, în timp ce rotea umbrela.
Începuseră cu toţii s-o respecte cu adevărat pe doica prinţesei, cea care reuşise să rotească
umbrela o zi întreagă.
AA preluă umbrela. Mâinile ei nu erau tot atât de puternice ca ale lui şi umbrela începu să
se închidă. Auziră cu toţii avertismentul ciripitului de pasăre.
Cheng Xin îşi aţintise ochii asupra umbrelei de când o deschisese preşedintele. Acum îi
strigă lui AA:
— Nu te opri!
AA o roti şi mai repede şi cântecul păsării se opri.
— Mai repede, spuse Cheng Xin.
AA îşi canaliză toată energia pentru a roti umbrela şi începură să cânte clopoţeii de vânt.
Apoi, Cheng Xin îi ceru să încetinească până când se auzi din nou cântecul păsării. Acest
lucru se repetă de câteva ori.
— Aceasta nu este deloc o umbrelă! spuse Cheng Xin. Dar acum ştiu ce este!
Bi Yufeng, care era alături de ea, încuviinţă:
— Şi eu. Apoi se întoarse spre Cao Bin. Probabil doar noi trei putem recunoaşte acest
obiect.
— Da, spuse Cao, entuziasmat. Dar chiar şi pe vremea noastră, doar rareori vedeai aşa ceva.
Unii dintre participanţi se uitară la aceşti trei oameni veniţi din trecut; iar alţii se uitară la
umbrelă. Erau cu toţii nedumeriţi, dar şi plini de aşteptări.
— Este un dispozitiv de comandă automată centrifug, spuse Cheng Xin. Pentru motoarele
cu aburi.
— Ce e? Un fel de circuit de comandă?
Bi Yunfeng dădu din cap:
— Pe vremea când a fost inventată asta, lumea nu era electrificată.
Cao Bin explică:
— Este un dispozitiv din secolul al XVIII-lea pentru reglarea vitezei unui motor cu aburi.
Este făcut din două sau patru braţe de pârghie echipate cu mase sferice la capete şi dintr-un
arbore central cu manşon – arată exact ca umbrela asta, numai că are mai puţine spiţe. În
timpul funcţionării, motorul cu aburi roteşte arborele. Când se roteşte prea repede, mingile
metalice ridică braţele de pârghie, datorită forţei centrifuge, iar ele trag de manşon în sus,
diminuând astfel deschiderea clapetei de acceleraţie conectată la manşon, şi reducând astfel
lichidul care intră în cilindru şi viteza motorului. Dimpotrivă, când se învârte prea încet,
braţele pârghiei cad datorită greutăţii mingilor metalice – ca o umbrelă care se închide – şi
manşonul este împins în jos, crescând deschiderea clapetei de acceleraţie şi viteza
motorului… Acesta a fost unul dintre primele sisteme de comandă automată industriale.
Astfel a fost descifrat primul nivel al metaforei dublu-stratificate a umbrelei. Dar, spre
deosebire de barca propulsată de săpun, dispozitivul de comandă automată centrifugă nu
părea să indice clar în nicio direcţie. Această metaforă dublu-stratificată putea fi interpretată
în felurite moduri, dar două posibilităţi păreau cele mai potrivite: comanda automată cu
reacţie negativă şi viteza constantă.
Interpreţii începură să caute coordonata de orientare corespunzătoare acestei metafore
dublu-stratificate. Nu după mult timp, se concentrară asupra prinţului Apă-Adâncă.
Înălţimea prinţului nu se schimba, în ochii observatorilor, indiferent de distanţă. Şi acest
lucru putea fi interpretat în multiple feluri, dar două posibilităţi păreau cele mai evidente: o
metodă de transmisie în care puterea semnalului nu degenera datorită distanţei sau o
cantitate fizică ce rămânea constantă indiferent de cadrul de referinţă folosit.
Şi, punând asta laolaltă cu înţelesurile metaforice ale umbrelei, adevărata semnificaţie
reieşi imediat: o viteză constantă, care nu se schimba odată cu cadrul de referinţă.
În mod clar, se referea la viteza luminii.
Brusc, interpreţii găsiră încă o coordonată de orientare pentru metafora umbrelei.
Săpunul de baie din He’ershingenmosiken se face din acele baloane, dar adunarea lor nu
este o treabă uşoară. Baloanele plutesc foarte repede în bătaia vântului…
 Doar cineva care ar alerga la fel de repede ca baloanele, astfel încât, faţă de ele, să fie în
repaos, ar apuca să le vadă. Acest lucru este posibil doar dacă călăreşti pe caii cei mai iuţi…
Săpunarii călăresc pe aceşti cai şi vânează vântul, încercând să adune baloanele cu ajutorul
unei pânze subţiri de tifon… Baloanele nu au greutate, de aceea sunt atât de pure, şi nici
săpunul de baie pur, autentic din He’ershingenmosiken nu are greutate. Este cea mai uşoară
substanţă din lume…
Cel mai iute; lipsit de greutate, sau fără masă – era o metaforă clară, cu un singur strat
pentru lumină.
Totul indica faptul că umbrela reprezenta lumina, dar capturarea balonaşelor din arborele
cu balonaşe avea două posibile interpretări: captarea energiei luminii sau reducerea vitezei
luminii.
Majoritatea interpreţilor considerau că prima interpretare n-avea prea mult de-a face cu
scopurile strategice ale umanităţii, aşa că se concentrară asupra celei de-a doua.
Deşi nu puteau spune care era semnificaţia exactă a mesajului, interpreţii dezbăteau cea
de-a doua interpretare, concentrându-se asupra legăturii dintre viteza luminii şi anunţul de
siguranţă cosmică.
— Să presupunem că am putea reduce viteza luminii în Sistemul Solar. Cu alte cuvinte, că
am putea produce în cadrul Centurii Kuiper sau a Orbitei lui Neptun un efect observabil de la
distanţă – la scară cosmică.
Gândul acesta îi entuziasmă pe toţi.
— Să presupunem că reducem viteza luminii cu 10% în interiorul Sistemului Solar – oare
asta l-ar face pe un observator cosmic să creadă că suntem o planetă mai paşnică?
— Bineînţeles. Dacă oamenii ar avea astronave care circulă cu viteza luminii, le-ar lua mai
mult să iasă din Sistemul Solar. Dar nu ar avea atâta importanţă.
— Pentru a arăta cu adevărat universului că suntem paşnici, o reducere de zece la sută este
insuficientă. Ar trebui să reducem viteza luminii la zece la sută din valoarea ei iniţială, sau
poate chiar la unu la sută. Observatorii ar vedea că ne-am înconjurat de o zonă tampon care
garantează faptul că navelor noastre le trebuie mai mult timp ca să iasă din Sistemul Solar.
Acest lucru ar trebui să le crească sentimentul de siguranţă.
— Însă, conform acestui raţionament, reducerea vitezei luminii la o zecime din unu la sută
ar fi insuficient. Gândiţi-vă: chiar şi la trei sute de kilometri pe secundă, tot nu i-ar lua atât de
mult să iasă din Sistemul Solar. Şi, pe de altă parte, dacă oamenii ar fi în stare să modifice o
constantă fizică dintr-o regiune a spaţiului cu o rază de cincizeci de unităţi astronomice,
atunci acest lucru ar fi egal cu o declaraţie că oamenii posedă o tehnologie foarte avansată. În
locul unui anunţ de siguranţă cosmică, ar fi un avertisment de pericol cosmic!
Din metafora cu dublu-strat a umbrelei şi din coordonatele de orientare furnizate de
prinţul Apă-Adâncă şi de arborele cu balonaşe, interpreţii au reuşit să stabilească semnificaţia
generală a importanţei lor, dar nu şi informaţiile strategice specifice. Metafora nu mai era
bidimensională, ci tridimensională. Unii începuseră să ghicească existenţa unei alte
coordonate de orientare şi interpreţii căutară intens prin poveşti, dar nu aflară nimic.
Tocmai atunci, numele misterios de He’ershingenmosiken fu în sfârşit descifrat.

Un grup de lucru lingvistic fu adăugat de CDDI special ca să lucreze cu problema

He’ershingenmosiken. Un lingvist şi filolog istoric, Palermo, fusese adăugat grupului din
cauza faptului că aria lui de competenţă era diferită de a celorlalţi. În loc să se concentreze
asupra unei familii lingvistice, era familiarizat cu limbile antice ale mai multor familii
lingvistice. Dar nici măcar Palermo nu putea oferi o părere despre acest nume straniu. Faptul
că reuşise se datorase unui noroc neaşteptat şi nu avea prea multe de-a face cu competenţa sa
profesională.
 Într-o dimineaţă, după ce Palermo se trezi din somn, prietena sa, o scandinavă blondă, îl
întrebă dacă fusese vreodată în ţara ei.
— În Norvegia? Nu, niciodată.
— Atunci de ce mormăiai cele două nume în somn?
— Ce nume?
— Helseggen şi Mosken.
Numele îi sunau vag familiare şi lui Palermo. Fiindcă prietena lui nu avea nimic de a face
cu CDDI, i se părea puţin cam straniu să audă sunetele acelea venind de la ea.
— Vrei să spui He’ershingenmosiken?
— Da, deşi le spui împreună şi nu le pronunţi chiar cum trebuie.
— Spun numele unui singur loc. Este o transliterare chineză – aşa că sunetele sunt
aproximative. Dacă spargi silabele în grupuri arbitrare, probabil că sună ca numele multor
locuri din diferite limbi.
— Dar ambele locuri sunt din Norvegia.
— O pură coincidenţă.
— Şi uite ce e, un norvegian oarecare n-ar cunoaşte nici el, probabil, locurile astea. Sunt
denumiri vechi care nu se mai folosesc. Eu le cunosc doar pentru că specialitatea mea este
istoria Norvegiei. Ambele se află în Comitatul Nordland.
— Draga mea, e doar o coincidenţă. Poţi sparge şirul de silabe oriunde.
— Vai, nu, te rog, nu mă mai tachina! Probabil că ştiai că Helseggen este numele unui
munte şi Mosken este o insulă mică din arhipelagul Loften.
— Să ştii că nu te tachinam. Dar uite, există acest fenomen în lingvistică: atunci când un
ascultător nu cunoaşte limba, va împărţi în mod arbitrar o serie de silabe în grupuri, în mod
aproape subconştient. Asta se întâmplă aici.
Palermo întâlnise de nenumărate ori asemenea cazuri de împărţire arbitrară în timpul
muncii lui la CDDI, aşa că nu luă „descoperirea” prietenei sale în serios. Dar ceea ce spuse ea
în continuare schimbă totul.
— Perfect, hai să-ţi mai spun ceva: Helseggen se află chiar lângă mare. Din vârful lui, poţi
vedea Mosken – este insula cea mai apropiată de Helsegen!

Peste două zile, Cheng Xin era pe Insula Mosken şi privea peste mare la falezele abrupte ale
muntelui Helseggen. Stâncile erau negre şi, pentru că cerul era înnorat, marea părea şi ea tot
neagră. Doar o linie albă de resac apărea la picioarele stâncilor. Înainte să vină aici, Cheng Xin
auzise că, deşi acest loc se afla la Cercul Polar Arctic, curenţii calzi ai mării făceau ca clima să
fie relativ mai blândă. Totuşi, vântul care venea dinspre mare o înfiora.
Insulele Loften, prăpăstioase şi abrupte, erau sculptate de gheţari şi formau o barieră lungă
de 160 de kilometri între Marea Nordului şi Vestfjorden cel adânc, ca un zid care tăia Oceanul
Arctic, despărţindu-l de Peninsula Scandinavă. Curenţii dintre insule erau puternici şi rapizi.
În trecut, pe aceste insule trăiseră puţini oameni şi majoritatea lor erau pescari sezonieri.
Acum, când fructele de mare şi peştii proveneau în principal din acvacultură, pescuitul în
largul mării practic dispăruse. Insulele deveniseră iar pustii şi probabil că semănau cu felul
cum arătaseră pe vremea vikingilor.
Mosken era o doar insuliţă dintr-un arhipelag, iar Helseggen era un munte fără nume –
aceste nume se schimbaseră la sfârşitul Erei Crizei.
Confruntată cu dezolarea nesfârşită a sfârşitului lumii, Cheng Xin avu totuşi un sentiment
de seninătate. Nu cu mult timp în urmă, crezuse că propria ei viaţă ajunsese la punctul
terminus, însă acum avea multe motive să continue să trăiască. Văzu o fâşie de albastru
dezvelit la marginea cerului plumburiu, iar Soarele privi pe furiş prin deschizătură, preţ de
vreo câteva minute, schimbând instantaneu această lume rece. Asta îi aduse aminte de
poveştile lui Tianming: …de parcă pictorul acestei picturi ale lumii împrăştiase o mână de praf
de aur peste suprafaţa picturii. Asta era viaţa ei acum, speranţă ascunsă în disperare, căldură
resimţită prin ger.
AA venise cu ea şi, pe lângă ea, câţiva experţi CDDI, inclusiv Bi Yunfeng, Cao Bin şi
Palermo lingvistul.
Singurul locuitor de pe Mosken era un bătrân cu numele Jason. Avea mai mult de optzeci
de ani şi venise din Era Comună. Faţa lui pătrată trăda semnele lăsate de trecerea vremii şi-i
amintea lui Cheng Xin de Fraisse. Când îl întrebase dacă se afla ceva mai special în preajma
Muntelui Helseggen şi a Insulei Mosken, Jason arătă spre marginea de vest a insulei.
— Sigur. Priviţi acolo.
Văzură un far alb. Deşi era doar la apus, farul era deja aprins şi lumina ritmic.
— La ce serveşte? întrebă AA.
— Ah, copiii din zilele noastre… scutură Jason din cap. Este un accesoriu de navigaţie antic.
În timpul Erei Comune, eram inginer responsabil cu proiectarea farurilor şi a balizelor
luminoase. De fapt, multe faruri au rămas în funcţiune până la Era Crizei, deşi acum s-au dus
toate. Am construit eu însumi farul acesta, pentru ca toţi copiii să ştie că a existat odată aşa
ceva.
Membrii CDDI erau cu toţii interesaţi de far. Le amintea de dispozitivul de comandă
automată centrifugă pentru motoarele cu aburi, un alt exemplu de tehnologie antică ce
dispăruse. Dar o investigaţie scurtă le dovedi că nu asta căutau. Farul fusese construit recent
şi folosea materiale de construcţie moderne, puternice şi uşoare. Durase doar o lună să-l
termine. În plus, Jason era sigur că, de-a lungul istoriei, Mosken nu avusese un far. Astfel
încât, dacă luai pur şi simplu în considerare succesiunea evenimentelor, farul nu avea nicio
legătură cu mesajul ascuns al lui Tianming.
— Mai e şi altceva interesant sau special pe aici? întrebă cineva.
Jason scutură din umeri privind cerul şi marea reci:
— Ce ar putea fi aici? Nu-mi place locul acesta pustiu şi dezolant, dar nu m-au lăsat să
construiesc farul nicăieri în altă parte.
Aşa că se hotărâră cu toţii să meargă la Helseggen şi să arunce o privire în jur. În timp ce se
pregăteau să se urce în elicopter, AA avu brusc ideea să treacă dincolo, pe bărcuţa lui Jason.
— Sigur, dar azi sunt valuri puternice, copilă. O să ai rău de mare, spuse Jason.
AA arătă spre muntele de dincolo de strâmtoare:
— Bine, dar e foarte aproape.
— Nu pot traversa strâmtoarea direct, se împotrivi Jason dând din cap. Nu azi. Trebuie să
ocolim pe drumul cel lung.
— De ce?
— Din cauza maelstromului20, desigur. Va înghiţi pe nemestecate orice barcă.
Oamenii din grupul lui Cheng Xin se uitară unii la alţii şi se întoarseră cu toţii spre Jason.
Cineva spuse:
— Parcă spuneaţi că nu e nimic special aici.
— Moskstraumen nu este nimic special pentru noi, cei de aici. Este doar o parte din mare.
Poţi s-o vezi deseori acolo.
— Unde?
— Uite acolo, s-ar putea să n-o puteţi vedea, dar o puteţi auzi.
Făcură linişte şi auziră un vuiet al mării, ca mii de cai ce tropăiau în depărtare.
Elicopterul i-ar fi putut duce să investigheze maelstromul, dar Cheng Xin dori să meargă
acolo cu o barcă şi ceilalţi fură de acord. Barca lui Jason, singura disponibilă pe insulă, putea
să ducă fără riscuri doar cinci sau şase oameni. Cheng Xin, AA, Bi Yunfeng, Cao Bin şi

20 Vârtej, vâltoare (n. tr.).

Palermo se urcară în barcă, iar restul luară elicopterul.
Barca părăsi insula Mosken, lovindu-se de valuri. În largul mării, vântul era mai puternic şi
mai rece şi o ceaţă fină şi sărată le stropea fără încetare feţele. Suprafaţa mării era de un
cenuşiu închis şi părea ciudată şi misterioasă în lumina care dispărea. Vuietul crescu mai
puternic, dar nu puteau vedea încă vârtejul.
— Ah, acum îmi amintesc! strigă Cao Bin.
Şi Cheng Xin îşi amintea. Crezuse că poate Tianming găsise ceva nou despre acest loc cu
ajutorul sophonilor, dar răspunsul adevărat era mult mai simplu:
— Edgar Allan Poe, spuse Cheng Xin.
— Cum? Cine? întrebă AA.
— Un scriitor din secolul al XVIII-lea.
Jason spuse:
— Exact. Poe a scris o poveste despre Mosken – „O pogorâre în Maelstrom” 21. Am citit-o
când eram tânăr. Este exagerată. Mi-aduc aminte cum scrisese că suprafaţa vârtejului forma
un unghi de patruzeci şi cinci de grade. E absurd.
Literatura scrisă dispăruse de mai mult de un secol. „Literatura” şi „autorii” mai existau
încă, dar textele erau construite cu imagini digitale. Romanele şi povestirile scrise clasice erau
acum tratate drept artefacte străvechi. Marea Ravenă dusese la pierderea lucrărilor multor
scriitori antici, inclusiv ale lui Poe.
Vuietul deveni şi mai puternic:
— Unde e vârtejul? întrebă cineva.
Jason arătă spre suprafaţa mării:
— Aici, Maelstromul este mai jos de suprafaţă. Uitaţi-vă la linia aceea: trebuie s-o
traversezi ca să vezi Moskstraumen. Pasagerii văzură un şir de valuri unduitoare ale căror
vârfuri înspumate formau un arc lung şi alb care se întindea până departe.
— Atunci s-o traversăm! spuse Bi Yunfeng.
Jason îl săgetă cu privirea:
— Linia aceea separă viaţa de moarte. Barca ce o traversează nu se mai întoarce.
— Cât de mult s-ar putea învârti o barcă în interiorul vârtejului până să fie trasă dedesubt?
— De la patruzeci de minute până la o oră.
— Atunci ar trebui să nu avem probleme. Elicopterul ne va salva la timp.
— Bine, dar barca mea…
— Vă vom plăti toate daunele.
— Va fi mai ieftin decât o bucată de săpun, interveni AA. Jason nu ştia despre ce vorbeşte
ea.
Cu grijă, Jason îndreptă barca spre banda valurilor şi navigă prin ea. Barca se legănă
încoace şi-ncolo violent şi apoi se stabiliză. O forţă invizibilă păru s-o cuprindă şi barca
începu să alunece în aceeaşi direcţie ca valurile, de parcă ar fi alunecat pe şine.
— Ne-a prins maelstromul, strigă Jason. Doamne, este pentru prima oară când am fost atât
de aproape!
Moskstraumen se dezvălui sub ei, dându-le impresia că stăteau pe vârful unui munte.
Depresiunea monstruoasă în formă de pâlnie avea cam un kilometru în diametru. Înclinaţia
nu era atât de mare ca cele patruzeci şi cinci de grade menţionate de Poe, dar era de cel puţin
treizeci de grade. Suprafaţa vârtejului era netedă, ca şi cum ar fi fost vorba de un obiect solid.
Fiindcă barca se afla doar la marginea vârtejului, rotirea nu era prea iute. Dar, cu cât se
apropiau de centru, rotirea avea să se înteţească. La gaura minusculă din centru, viteza mării

21 O pogorâre în Maelström (în engleză A Descent into the Maelström) este o povestire a scriitorului american
Edgar Allan Poe, care a fost publicată iniţial în 1841. În povestire, un om relatează cum a supravieţuit unui
naufragiu şi unui vârtej. (n. tr.)
învolburate era cea mai mare şi vuietul acela, care făcea să-ţi tremure oasele, de acolo venea.
Vuietul exprima o energie capabilă să facă totul în bucăţi şi să-l aspire în afara existenţei.
— Refuz să cred că nu putem să ieşim cu forţa de aici, spuse AA. Strigă la Jason: Urmaţi o
linie dreaptă, la putere maximă.
Jason făcu ceea ce-i ceruse. Barca era acţionată electric şi motorul tăcut suna ca un ţânţar
în vuietul vârtejului. Barca se apropie de banda valurilor la marginea maelstromului şi păru că
e gata să plece, dar îşi pierdu inerţia şi se îndepărtă iar de spumă, ca o pietricică azvârlită ce şi-
a depăşit vârful traiectoriei. Mai încercară de câteva ori dar, de fiecare dată, căzură şi mai
adânc în maelstrom.
— Acum puteţi vedea: asta este poarta spre iad. Nicio barcă normală nu se poate întoarce,
spuse Jason.
De acum, barca se afundase aşa de mult în vârtej, că valurile înspumate de la marginea lui
nu se mai vedeau. În spatele lor era un munte format din apa mării, căruia îi puteau vedea
doar vârful, mişcându-se lent de partea cealaltă a vârtejului. Simţiră cu toţii groaza de a fi la
mâna unei forţe irezistibile. Doar elicopterul care zbura deasupra le mai oferea o rază de
speranţă.
— Hai să cinăm, spuse Jason. Soarele nu apusese încă în spatele norilor, dar, fiindcă era
vara arctică, era deja ora şapte seara. Jason scoase o bucată de cod din magazia bărcii şi explică
că-l prinsese de curând. Apoi scoase trei sticle de vin, puse peştele pe un platou mare de fier şi
turnă una dintre sticlele de vin peste peşte. Cu o brichetă, îi dădu foc peştelui, explicând că
asta era metoda locală de pregătire. După cinci minute, începu să tragă bucăţi din peştele care
încă ardea şi să le mănânce. Pasagerii îl imitară, bucurându-se de peşte, de vin şi de măreţia
maelstromului.
— Copilă, te recunosc, îi spuse Jason lui Cheng Xin. Ai fost Purtătorul de Sabie. Sunt sigur
că tu şi cu oamenii tăi aţi venit aici pentru o misiune importantă, dar trebuie să vă păstraţi
sângele rece. Nu putem evita apocalipsa, aşa că trebuie să ne bucurăm de prezent.
— Mă îndoiesc că aţi reuşi să vă păstraţi sângele rece dacă elicopterul nu ar fi acolo unde e,
spuse AA.
— Vai, puştoaico, sigur că mi l-aş păstra. În timpul Erei Comune, aveam doar patruzeci de
ani, când am descoperit că am o boală incurabilă. Dar nu mi-a fost frică şi nici măcar nu m-
am pregătit vreodată să intru în hibernare. M-au băgat doctorii în hibernare şi asta, doar după
ce am intrat în şoc. Când m-am deşteptat, eram deja în Era Descurajării. M-am gândit că mi
se dăruise o viaţă nouă, dar s-a dovedit că era doar o iluzie. Moartea doar se ascunsese mai
departe, ca să mă aştepte pe drum… În noaptea când am isprăvit de construit farul, am ieşit cu
barca pe mare, să-l văd de la distanţă. Şi deodată mi-a venit un gând: moartea e singurul far
care rămâne mereu aprins. Indiferent unde navighezi, în cele din urmă trebuie să te întorci
spre ea. Totul păleşte pe lume, doar moartea dăinuie.
Trecuseră douăzeci de minute de când intraseră în vârtej şi barca alunecase aproape o
treime din drumul în jos spre fundul maelstromului. Barca se aplecă mai mult, însă, datorită
forţei centrifuge, pasagerii nu alunecară spre babord. Zidul de apă le acoperea tot câmpul
vizual şi nu mai puteau vedea vârful nici măcar pe cealaltă parte a vârtejului. Evitau cu toţii să
se uite spre cer, fiindcă, în maelstrom, barca se mişca odată cu zidul de apă şi era aproape
imposibil să simţi mişcarea – barca părea să fie lipită de peretele unui vas făcut din apă. Dar,
dacă se uitau în sus, mişcarea devenea evidentă. Cerul plin de nori se învârtea mai iute şi încă
şi mai iute, ameţindu-i. De vreme ce forţa centrifugă era mai puternică, cu cât coborau în
adâncul vârtejului, zidul de apă de sub barcă deveni şi mai neted şi păru mai solid, ca gheaţa.
Vuietul din ochiul maelstromului copleşea orice alt sunet şi nu se mai putea purta nicio
conversaţie. Soarele din vest răzbătea când şi când prin crăpăturile din pătura de nori şi o rază
de lumină aurie străluci în vârtejul rotitor. Dar lumina nu ajungea la gura fiarei de la fund şi
revela doar o mică parte din zidul de apă, făcând, prin contrast, ca adâncul să pară şi mai
întunecat şi mai ameninţător. Ceaţa şi negura şerpuiau din ochiul de la centru, formând un
curcubeu în raza de soare care se arcuia măreţ peste abisul rotitor.
— Îmi aduc aminte că Poe a descris şi el un asemenea curcubeu din maelstrom. Cred că era
în lumina lunii. L-a numit un pod între Timp şi Eternitate.
Jason striga, dar nimeni nu putea auzi ce spune.
Elicopterul veni să-i salveze. Zburând la doi sau trei metri deasupra bărcii, coborî spre ei
capătul unei scări de frânghie, pentru ca toţi din barcă să poată urca. Apoi, barca goală pluti
mai departe şi continuă să se învârtă în vârtejul monstruos. Resturile de cod de pe barcă
străluceau încă, arzând în flăcăruia albastră.
Elicopterul zbură deasupra gurii maelstromului şi, în timp ce se uitau cu toţii în jos, la
pâlnia rotitoare, li se făcu imediat greaţă şi ameţiră. Cineva introduse nişte instrucţiuni în
sistemul de navigaţie, pentru ca elicopterul să se rotească în sincron cu rotaţia vârtejului de
sub el. În felul acesta, vârtejul părea nemişcat, dar lumea de afară – cerul, marea şi munţii –
începu să se învârtă în jurul lor. Vârtejul părea să devină centrul lumii şi greaţa observatorilor
nu se reduse câtuşi de puţin. AA vomită tot peştele pe care-l mâncase.
În timp ce se uita la vârtejul de sub ea, în mintea lui Cheng Xin apăru un alt vârtej: era făcut
dintr-o sută de miliarde de stele argintii care se roteau în marea care era universul şi petreceau
250 de milioane de ani ca să termine o rotaţie – era vorba despre Calea Lactee. Terra nu era
nici măcar cât un fir de praf din acest vârtej şi Moskstraumen nu era decât un alt fir de praf de
pe firul de praf numit Terra.
Peste o jumătate de oră, barca pică în ochiul vârtejului şi dispăru brusc. Prin vuietul
necontenit, li se păru că aud cum era sfărâmată.
Elicopterul îl lăsă pe Jason la Mosken şi Cheng Xin promise să-l despăgubească cât mai
repede posibil cu o barcă nouă. Apoi îşi luară cu toţii rămas-bun şi elicopterul o luă spre Oslo,
cel mai apropiat oraş cu o cameră-liberă-de-sophoni.
Rămaseră cu toţii adânciţi în gânduri pentru tot timpul călătoriei şi nu conversară nici
măcar din priviri.
Semnificaţia lui Moskstraumen era atât de evidentă, că nu mai era nevoie de prea multe
gânduri.
Rămânea însă întrebarea: Ce legătură avea reducerea vitezei luminii cu găurile negre? Ce
legătură era între găurile negre şi anunţul de siguranţă cosmică?
O gaură neagră nu putea schimba viteza luminii; tot ce putea face era să-i schimbe
lungimea de undă.
Reducerea vitezei luminii în vid la o zecime, la o sutime sau chiar la o miime din viteza ei
naturală ar fi însemnat treizeci de mii de kilometri pe secundă, trei mii de kilometri pe
secundă, respectiv trei sute de kilometri pe secundă. Era greu de spus ce legătură puteau avea
găurile negre cu asta.
Aici exista un prag ce trebuia trecut – un lucru dificil pentru tiparele normale de gândire,
dar nu aşa de dificil pentru acest grup care număra printre membrii săi unele dintre cele mai
strălucite minţi pe care le avea de oferit omenirea. Cao Bin, mai ales, era bun la ideile
neconvenţionale. Şi, ca fizician care traversase trei secole, mai ştia şi altceva: în timpul Erei
Comune, un grup de cercetare redusese cu succes viteza luminii printr-un anumit mediu de
propagare, în laborator, la şaptesprezece metri pe secundă, adică mai puţin decât viteza cuiva
care merge cu o bicicletă. Sigur, acel experiment nu era acelaşi lucru cu reducerea vitezei
luminii în vid, dar măcar făcea ca ceea ce-şi imaginase după aceea să nu mai pară atât de
nebunesc.
Dar dacă viteza luminii era redusă chiar şi mai mult, la treizeci de kilometri pe secundă?
Atunci ar fi avut vreo legătură cu găurile negre? În continuare, esenţialmente, părea acelaşi
proces ca mai înainte… dar, stai!
— Şaisprezece virgulă şapte! strigă Cao Bin. Focul din ochii lui aprinse iute şi flacăra din
ochii celorlalţi.
A treia velocitate cosmică a Sistemului Solar era de 16,7 kilometri pe secundă. O astronavă
de pe Terra nu putea părăsi Sistemul Solar fără să depăşească această limită.
La fel era şi cu lumina.
Dacă viteza luminii în vidul din Sistemul Solar s-ar fi redus până la 16,7 kilometri pe
secundă, lumina nu ar mai fi putut să scape de gravitaţia Soarelui şi Sistemul Solar ar deveni o
gaură neagră. Era o consecinţă inevitabilă a derivaţiei Razei Schwarzschild 22 a unui obiect,
chiar dacă obiectul respectiv era Sistemul Solar. Mai exact, limita de viteză necesară ar fi fost
chiar mai mică, dacă se dorea o Rază Schwarzschild mai mare.
De vreme ce nimic nu putea depăşi viteza luminii, atunci, dacă lumina nu putea părăsi
orizontul de evenimente23 al Sistemului Solar, nici altceva n-ar fi putut-o face. Sistemul Solar
avea să fie sigilat permanent faţă de restul universului.
Şi, prin urmare, complet inofensiv – din punctul de vedere al restului universului.
Cum avea să perceapă un observator îndepărtat gaura neagră din Sistemul Solar creată de
reducerea vitezei luminii? Existau două posibilităţi: pentru observatorii primitivi din punct
de vedere tehnologic, Sistemul Solar ar dispărea pur şi simplu; cât despre cei avansaţi
tehnologic, aceia ar fi capabili să detecteze gaura neagră, dar ar înţelege instantaneu că
sistemul era sigur.
Luaţi, de exemplu, o stea îndepărtată, un punctişor abia vizibil. Oricine îl privea
întâmplător îşi spunea: A, steaua aceea este sigură; steaua aceea nu ne ameninţă.
Acesta era anunţul de siguranţă cosmică. Imposibilul devenise până la urmă posibil.
Interpreţii se gândiră la Marea Peştilor Prădători şi la Regatul Fără-de-Poveşti sigilat faţă de
restul universului aflat lângă mare. Această coordonată de orientare nu era neapărat necesară
– înţeleseseră deja.
Mai târziu, oamenii aveau să numească o gaură neagră formată prin reducerea vitezei
luminii un „domeniu negru”. Prin comparaţie cu găurile negre la care viteza luminii era
neschimbată, o gaură neagră cu viteza luminii redusă avea o Rază Schwarzschild mult mai
mare. Interiorul nu era o singularitate spaţio-temporală, ci o regiune destul de deschisă.
Elicopterul continua să zboare deasupra norilor. Era acum trecut de unsprezece noaptea şi
soarele apunea încet la vest, lăsând să se vadă numai o felie din el. În lumina aurie a soarelui
de la miezul nopţii, încercară cu toţii să-şi imagineze o lume în care lumina s-ar fi mişcat cu
un pic mai puţin de 16,7 kilometri pe secundă şi se străduiră să-şi imagineze cum s-ar fi târât
lumina unui asemenea asfinţit.

De acum, majoritatea pieselor din puzzle-ul lui Yun Tianming erau aşezate la locul lor. Mai
rămăsese doar o singură piesă: picturile lui Ochi-de-Ac. Interpreţii nu puteau să-şi imagineze
metafora dublu-stratificată sau să găsească orice coordonate de orientare. Unii se gândeau că
picturile pot fi o altă coordonată de orientare pentru Moskstraumen, simbolizând orizontul
de evenimente al domeniului negru. Aceştia argumentau că, din perspectiva unui observator
îndepărtat, orice intra în domeniul negru avea să rămână pentru totdeauna fixat pe orizontul

22 Raza Schwarzschild (denumită uneori şi raza gravitaţională) este o rază caracteristică fiecărei mase. Este
raza-limită dintre două sau mai multe corpuri fără ca unul din ele să sufere modificări datorită acţiunii
gravitaţionale a altui corp. Este un termen folosit în fizică şi în astronomie în domeniile teoriei gravitaţiei,
respectiv cel al relativităţii. Raza Schwarzschild reprezintă abilitatea masei de a curba spaţiul şi timpul (n. tr.).
23 Orizontul evenimentelor este o graniţă în spaţiu-timp unde viteza de evadare pentru o masă oarecare atinge
şi apoi ar trebui să depăşească viteza luminii, făcând o evadare imposibilă. Aceasta face ca observarea unor
evenimente din afara acestui orizont (sau orice alt fel de comunicaţie) să devină imposibilă, de aici şi denumirea
de orizontul evenimentului (n. r.).
de evenimente, care părea că e pictat. Dar majoritatea interpreţilor nu erau de acord. Înţelesul
Moskstraumen era foarte clar şi Tianming folosise Marea Peştilor Prădători cu rolul unei
coordonate de orientare.
Nu mai era nevoie de încă una.
Până la urmă, această ultimă piesă a puzzle-ului nu putu fi descifrată. La fel ca braţele ce-i
lipseau lui Venus din Milo, picturile lui Ochi-de-Ac rămâneau misterioase. Dar, de vreme ce
acest amănunt forma baza celor trei poveşti şi descria o ferocitate elegantă, o cruzime
sofisticată şi o moarte frumoasă, trebuie că ascundea un secret măreţ despre viaţă şi moarte.
 EXTRAS DIN UN TRECUT DIN AFARA TIMPULUI. TREI CĂI DE
SUPRAVIEŢUIRE A CIVILIZAŢIEI DE PE TERRA
I. Proiectul Buncărului: Acesta era planul cu cele mai mari şanse de succes, fiindcă se baza
în totalitate pe tehnologiile cunoscute şi nu implica niciun fel de necunoscute teoretice. Într-
un anume sens, Proiectul Buncărului putea fi văzut ca o continuare naturală a dezvoltării
rasei umane. Chiar şi fără ameninţarea unui atac al Pădurii Întunecate, venise vremea ca
umanitatea să înceapă să colonizeze restul Sistemului Solar. Proiectul Buncărului nu făcea
decât să concentreze şi mai mult efortul şi să clarifice scopurile acestuia.
În acelaşi timp, acesta era şi un plan creat în întregime de Terra însăşi; el fusese descris în
mesajul de la Tianming.
II. Planul Domeniului Negru: Acest plan presupunea transformarea Sistemului Solar într-o
gaură neagră cu viteza luminii redusă, pentru a transmite anunţul de siguranţă cosmică.
Dintre toate opţiunile, aceasta era cea mai ambiţioasă din punct de vedere tehnic. În cadrul
unei regiuni spaţiale de cincizeci de AU (sau de 7,5 miliarde de kilometri) a razei, trebuia
modificată o constantă fizică. Acest plan fu poreclit Proiectul de Inginerie al lui Dumnezeu.
Necunoscutele teoretice erau imense.
Dar, dacă Planul Domeniului Negru ar fi reuşit, el ar fi furnizat cea mai bună protecţie
pentru civilizaţia de pe Terra. În afara efectului său de anunţ de siguranţă cosmică, domeniul
negru ar fi acţionat şi ca o barieră protectoare extrem de eficientă. Orice rachetă externă, ca
de exemplu un fotoid, ar trebui să călătorească la o velocitate extrem de mare pentru a
produce energia distructivă necesară şi ar intra astfel în domeniul negru cu o viteză mult prea
mare faţă de viteza modificată a luminii din interior. Conform Teoriei relativităţii, un
asemenea obiect ar trebui să înceapă să se deplaseze, imediat ce ar traversa bariera, cu viteza
nouă, redusă, a luminii, iar surplusul lui de energie cinetică ar fi convertit în masă. Prima
parte a obiectului care intră în domeniul negru ar încetini brusc şi ar căpăta o masă mult mai
importantă, în timp ce restul obiectului, care ar continua să se deplaseze la viteza
nemodificată a luminii, s-ar ciocni de prima parte, distrugând astfel întreaga rachetă din
cauza impactului. Calculele arătau că până şi obiectele făcute din materiale cu interacţiune
puternică, cum ar fi picăturile, s-ar sfărâma complet la graniţa domeniului negru. De asta,
domeniul negru a mai fost poreclit şi „seiful cosmic”.
Şi mai exista încă un avantaj al Planului Domeniului Negru: dintre toate cele trei opţiuni,
era singurul plan care i-ar fi permis umanităţii să trăiască în continuare pe suprafaţa familiară
a Terrei şi să evite un exil în spaţiu.
Dar civilizaţia terestră urma să plătească un preţ greu. Sistemul Solar avea să fie complet
izolat de restul universului şi asta echivala, pentru umanitate, cu restrângerea universului ei
de la cele 16 miliarde de ani-lumină în diametru la o sută de AU. În plus, era imposibil să ştii
cum avea să fie viaţa într-o asemenea lume. Cu siguranţă, calculatoarele electronice şi
cuantice ar fi trebuit să funcţioneze la viteze extrem de scăzute, aşa încât umanitatea era în
pericol de a regresa până la nivelul unei societăţi cu tehnologie redusă. Acest sigiliu ar fi fost
unul şi mai absolut decât acela tehnologic, impus de sophoni. Pe lângă un anunţ de siguranţă
cosmică, Planul Domeniului Negru era şi o formă de automutilare tehnologică. Oamenii nu
aveau să mai poată evada niciodată din această capcană a vitezei luminii reduse.
III. Planul Zborului Spaţial cu viteza luminii: Deşi baza teoretică pentru propulsia de
curbură era necunoscută, acesta era în mod clar mai uşor decât Planul Domeniului Negru.
Pe de altă parte, zborul spaţial cu viteza luminii nu-i putea furniza civilizaţiei de pe Terra
nicio siguranţă. Era bun doar pentru evadarea spre stele. Dintre toate cele trei planuri, acesta
presupunea cele mai multe necunoscute. Chiar dacă ar fi reuşit, membrii rasei umane care ar
fi evadat în vasta pustietate a spaţiului s-ar fi confruntat cu pericole imprevizibile. Şi, pe
urmă, din pricina pericolelor escapismului, planul acesta avea să se confrunte cu numeroase
bariere şi capcane politice.
Totuşi, era evident că o porţiune din umanitate avea să fie întotdeauna obsedată de zborul
spaţial cu viteza luminii, din alte motive decât acelea ale supravieţuirii.
Pentru oamenii din Era Transmisiei, singura alegere deşteaptă a fost punerea în practică a
tuturor celor trei planuri simultan.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 8. ALEGEREA DESTINULUI
Cheng Xin sosi la sediul Halo Group.
Se afla aici pentru prima oară. Nu participase niciodată la operaţiunile companiei fiindcă,
în subconştient, nu simţise niciodată că averea aceasta uriaşă ar fi cu adevărat a ei sau a lui
Yun Tianming. Posedau acea stea, dar averea generată de stea aparţinea societăţii.
Dar acum, cine ştie, poate că Halo Group avea s-o ajute să-şi împlinească visul.
Sediul companiei ocupa un copac uriaş, întreg. Era interesant că toate clădirile din copac
erau transparente. Pe de altă parte, cum indicele de refracţie din materialul de construcţie era
apropiat de cel al aerului, toate structurile interioare erau vizibile. Se puteau vedea
funcţionarii cum se mişcau în interior, dar şi nenumăratele ferestre de informaţii. Clădirile
care atârnau păreau nişte muşuroaie transparente în care se vedeau trudind furnici colorate.
În marea sală de conferinţe de la vârful copacului, Cheng Xin se întâlni cu şefii din Halo
Group. Erau cu toţii tineri, deştepţi şi energici. Majoritatea nu se mai întâlniseră niciodată cu
Cheng Xin, şi nu-şi ascunseră admiraţia şi respectul.
După întâlnire, când Cheng Xin şi AA rămaseră singure în încăperea mare şi goală,
începură să vorbească despre viitorul companiei. Mesajul de la Yun Tianming şi progresul
descifrării rămăseseră secrete pentru public. Pentru a-l proteja pe Tianming, Flota
Internaţională şi ONU plănuiseră să dezvăluie rezultatele către public în mod treptat şi să le
facă să pară roadele cercetării de pe Terra. Aveau să fie amestecate printre ele, în mod
deliberat, şi unele rezultate false, pentru a ascunde şi mai bine adevărata origine a
informaţiilor.
Cheng Xin se obişnuise să folosească podeaua transparentă şi nu mai suferea atât de rău de
înălţime. În sala de conferinţe, pluteau câteva ferestre mari de informaţii, înfăţişând fluxuri
video live de la câteva proiecte de construcţie ale Halo Group de pe orbita terestră, dintre care
unul era crucea uriaşă de pe orbita geosincronă. După reapariţia lui Yun Tianming, speranţele
publicului într-un miracol păliseră treptat şi, odată cu iniţierea Proiectului Bunkerului,
fervoarea religioasă scăzuse. Biserica întrerupse investiţiile în crucea uriaşă şi aceasta fu
abandonată. Acum tocmai era demontată, aşa că nu mai rămăsese decât un „1” gigantic – o
privelişte plină de înţelesuri.
— Nu-mi place „domeniul negru”, spuse AA. Ar fi mult mai potrivit să-l numim
„mormântul negru”, fiindcă e un mormânt pe care ni-l săpăm singuri.
Cheng Xin privi prin podeaua transparentă, spre oraşul de dedesubt:
— Nu mă gândesc la el în felul acesta. În era din care vin, Terra era complet separată de
restul universului. Trăiam cu toţii la suprafaţă şi ne uitam foarte rar spre stele. Oamenii
trăiseră astfel vreme de cinci mii de ani şi nu poţi spune pur şi simplu că nu era o viaţă bună.
Chiar şi acum, Sistemul Solar este practic separat de restul universului. Singurii oameni care
se află în spaţiul interplanetar sunt cei cam o mie de oameni de pe acele două astronave.
— Dar mi se pare că, dacă ne izolăm de stele, visele vor muri.
— Deloc. În timpurile străvechi existau şi atunci fericire şi bucurie, iar oamenii nu visau
mai puţin decât noi. Şi, deşi ne vom afla într-un domeniu negru, vom vedea stelele în
continuare, doar că… cine ştie cum o să arate? Personal, nu-mi place nici mie „domeniul
negru”.
— Ştiu că nu-ţi place.
— Îmi plac navele care merg cu viteza luminii.
— Tuturor ne plac navele care merg cu viteza luminii. Halo Group ar trebui să construiască
nave cu viteza luminii!
— Credeam că nu vei fi de acord, spuse Cheng Xin. Asta necesită investiţii serioase în
cercetarea fundamentală.
— Crezi că sunt doar o capitalistă? Ei bine, nu te înşeli. Sunt, şi aşa sunt toţi membrii
consiliului de administraţie. Dorim să maximizăm profiturile. Dar acest lucru nu intră în
conflict cu navele spaţiale care merg cu viteza luminii. Din motive politice, guvernul va dedica
cele mai multe resurse Proiectului Bunkerului domeniului negru, în timp ce navele cu viteza
luminii vor fi lăsate în seama antreprenorilor… Ar trebui să ne canalizăm eforturile în
Proiectul Buncărului şi apoi să utilizăm o parte din profituri pentru a cerceta navele care merg
cu viteza luminii.
— Uite ce cred eu, AA: propulsia de curbură şi domeniul negru probabil au amândouă la
bază câteva teorii fundamentale comune. Putem aştepta ca guvernul şi Academia Mondială
de Ştiinţe să realizeze acea parte a cercetării şi apoi s-o dezvoltăm în direcţia propulsiei de
curbură.
— Foarte bine. Ar trebui să înfiinţăm şi o Academie de Ştiinţe a lui Halo Group şi să
recrutăm oameni de ştiinţă. Mulţi dintre ei au visat despre zborul spaţial cu viteza luminii,
dar nu pot găsi oportunităţi de felul acesta în proiectele naţionale şi internaţionale…
AA fu întreruptă de o aglomerare bruscă de ferestre de informaţie. Ferestrele de toate
mărimile apărură în toate direcţiile într-o avalanşă colorată, acoperind rapid cele câteva
ferestre de informaţie de dinainte, ce arătau fluxuri de informaţii din proiectele Halo Group.
O astfel de „avalanşă de ferestre” indica de obicei desfăşurarea bruscă a unui eveniment
important, dar fluxul de informaţii îi copleşea adesea pe oameni, aceştia nemaireuşind să-şi
dea seama ce se întâmpla de fapt. Aşa se întâmpla şi acum cu Cheng Xin şi AA. Văzuseră că
majoritatea ferestrelor erau pline cu texte complexe şi siluete animate şi doar acele ferestre
care arătau imagini pure puteau fi vizualizate dintr-odată. Într-una dintre ferestre, Cheng Xin
văzu câteva feţe care priveau în sus, apoi aparatul transfocă până când o pereche de ochi
înspăimântaţi acoperi ecranul, acompaniaţi de un haos de ţipete…
O nouă fereastră apăru, înfăţişând-o pe secretara lui AA, cu faţa plină de groază şi şoc.
— Avertizare! Atac! urlă ea.
— Ceva detalii? întrebă AA.
— Au activat prima unitate de observaţie a sistemului de avertizare avansată a Sistemului
Solar şi au descoperit imediat un fotoid!
— Din ce direcţie? Cât de departe?
— Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Tot ce ştiu…
— E o avertizare oficială? întrebă calmă Cheng Xin.
— Nu cred. Dar e în toată media. Sunt sigură că e reală! Să mergem la portul spaţial şi să
fugim, ca să ne salvăm vieţile! Secretara dispăru din fereastră.
Cheng Xin şi AA trecură prin aglomeraţia de ferestre de informare şi ajunseră la zidul
transparent al sălii de conferinţă. Văzură că panica cuprinsese deja oraşul de dedesubt.
Creşterea masivă a numărului de maşini zburătoare crease haos şi fiecare vehicul încerca să-şi
facă loc prin blocajul de trafic la viteză maximă. Una dintre maşini lovi o clădire a unui copac
uriaş şi explodă, transformându-se într-o minge de foc. Curând, focul şi coloanele de fum mai
apărură şi în alte două locuri din oraş…
AA alese câteva ferestre de date şi răsfoi cu grijă informaţiile. Cheng Xin, pe de altă parte,
încerca să intre în legătură cu membrii CDDI. Majoritatea telefoanelor lor erau ocupate şi
Cheng Xin reuşi să vorbească doar cu doi membri ai comitetului. Unul dintre ei, la fel ca AA şi
Cheng Xin, nu ştia nimic. Celălalt, un oficial CAP, îi spuse lui Cheng Xin că poate confirma că
Unitatea de Observaţie #1 din sistemul de avertizare avansată a Sistemului Solar observase o
anomalie semnificativă, dar că nu cunoştea detalii. Îi confirmă şi faptul că Flota
Internaţională şi ONU nu emiseseră o alarmă de atac al Pădurii Întunecate, dar nu era
optimist.
 — Sunt două explicaţii pentru lipsa emiterii unei alarme. Unu: că nu s-a întâmplat nimic.
Doi: că fotoidul este prea aproape şi alarmarea ar fi inutilă.
AA nu reuşi să obţină decât o informaţie precisă din ceea ce citea: fotoidul venea de-a
lungul planului ecliptic. Erau rapoarte contradictorii cu privire la direcţia lui exactă şi la
distanţa faţă de Soare, iar estimările privitoare la momentul când fotoidul avea să lovească
Soarele erau extrem de diferite; unii spuneau că e vorba de doar câteva ore.
— Ar trebui să mergem la Halo, spuse AA.
— Mai avem timp?
Halo era o astronavă privată ce aparţinea Halo Group. Acum era parcată la baza
geosincronă a companiei. Dacă alarma era reală, singura lor speranţă era să călătorească cu
astronava spre Jupiter şi să se ascundă după uriaşul gazos înainte de impactul fotoidului. Cum
Jupiter era în opoziţie şi prin urmare se afla la cea mai mică distanţă posibilă de Terra, le-ar fi
trebuit doar douăzeci şi cinci până la treizeci de zile ca să zboare de pe Terra pe Jupiter, ceea
ce era imediat sub limita superioară a gamei de estimări pentru impactul fotoidului. Dar nu se
puteau încrede prea mult în această estimare: sistemul de avertizare avansată era încă în
construcţie şi n-ar fi putut emite o alertă atât de timpurie.
— Trebuie să facem ceva în loc să stăm aici şi să aşteptăm să murim! spuse AA.
O trase după ea pe Cheng Xin afară din sala de conferinţă şi în parcarea de la vârful
copacului. Se urcară într-o maşină zburătoare, dar AA păru să-şi aducă aminte de ceva şi ieşi
din nou. În câteva minute, se întoarse cu un obiect prelung ce aducea cu o cutie de vioară.
Deschise cutia, luă ce se afla acolo şi puse acel lucru în maşină, lăsând cutia în urmă.
Cheng Xin privi obiectul din mâna lui AA şi îl recunoscu: era o puşcă, dar modificată să
tragă fascicule de laser în loc de gloanţe.
— De ce iei asta cu tine? întrebă Cheng Xin.
— Portul spaţial va fi plin de oameni – cine ştie ce poate să se întâmple? AA aruncă puşca
pe locul din spate şi porni maşina zburătoare.
Fiecare oraş avea un port spaţial folosit de diferitele mici aparate de zbor spaţiale, destul de
asemănător cu vechile aeroporturi.
Maşina zburătoare se amestecă în fluxul aglomerat de trafic aerian. Ca un roi de lăcuste,
toate maşinile nenumărate din flux se îndreptau spre portul spaţial. Aruncau o umbră
mişcătoare pe sol, ca şi cum sângele oraşului ar fi ieşit din pământ.
În faţa lor, se ridicau pe cerul albastru o duzină sau mai multe de linii albe, urme lăsate de
astronave. Se ridicau drept în sus şi apoi se întorceau spre est şi dispăreau în adâncimile
firmamentului. Alte noi linii se ridicau întruna de la sol şi se întindeau în aer, şi fiecare linie
era precedată de o minge de foc mai strălucitoare chiar şi decât Soarele: flacăra de la
mecanismele de acţionare cu fuziune ale navelor.
Pe fereastra de informare de lângă maşina lor, Cheng Xin văzu un flux video în timp real,
înregistrat de lângă orbita Terrei. Nenumărate linii albe apăreau peste fundalul cafeniu al
continentului şi se prelungeau în sus. Deveniră mai numeroase, mai dense, de parcă Terrei i-
ar fi crescut păr alb. Mingile de foc de la capetele liniilor albe erau ca nişte licurici plutind prin
spaţiu. Aceasta era cea mai importantă evadare colectivă în spaţiu din istoria omenirii.
Maşina lor ajunse la portul spaţial. Dedesubt erau aliniate aproximativ o sută de astronave,
şi încă şi mai multe erau scoase din hangarul uriaş din depărtare. Avioanele spaţiale nu se mai
foloseau demult, şi toate navetele moderne decolau vertical. Spre deosebire de astronava cu
formă ciudată pe care Cheng Xin o văzuse în port, la staţia terminus a liftului spaţial, aceste
navete aveau toate profiluri aerodinamice, cu trei sau patru stabilizatoare în zona din spate.
Acum, toate erau ridicate de-a valma în parcarea din portul spaţial, ca o pădure de oţel.
AA sunase dinainte la hangar pentru a deplasa una dintre navetele Halo Group în parcare.
Din aer, identifică rapid naveta şi parcă maşina lor chiar lângă ea.
 Cheng Xin privi la navetele din jur. Erau de diferite mărimi: cele mai mici aveau doar câţiva
metri în înălţime şi arătau ca nişte versiuni uriaşe ale unor proiectile de artilerie. Era greu de
imaginat că nave atât de mici pot scăpa cu bine de gravitaţia Terrei. Mai erau şi nave mai mari,
unele chiar la fel de uriaşe ca avioanele din vechime. Naveta lui Halo Group era de mărime
medie, înaltă cam de zece metri şi acoperită cu o suprafaţă metalică reflectorizantă ce
amintea de picături. Naveta era parcată pe un cadru de lansare cu roţi, aşa că putea fi trasă în
orice moment până în punctul de lansare. Aveau să călătorească cu această navetă pentru a
ajunge la Halo, pe orbită.
Un vuiet puternic veni din zona de lansare, amintindu-i în mod ciudat lui Cheng Xin de
zgomotul făcut de Moskstraumen. Solul se cutremură şi picioarele îi amorţiră. În zona de
lansare apăru o lumină puternică, strălucitoare şi o navetă se ridică în aer pe o minge de foc,
adăugând încă o coloană de fum pe cer. Un nor mare de ceaţă albă se umflă spre ele, aducând
cu el un miros ciudat de ars. Ceaţa nu era generată de motorul navetei, ci de apa fiartă din
piscina de răcire de sub platforma de lansare. În timp ce platforma de lansare şi navele
dispăreau în aburul înăbuşitor şi arzător, oamenii deveniră şi mai agitaţi şi neliniştiţi.
AA şi Cheng Xin urcară pe nişte scări înguste pentru a se îmbarca pe navetă. În timp ce
ceaţa se împrăştia, Cheng Xin văzu o mulţime de copii care se adunaseră nu prea departe.
Păreau să fie elevi de şcoală primară, mai mici de zece ani, îmbrăcaţi în uniformele lor de
şcoală. Îi însoţea o învăţătoare tânără. Părul ei lung flutura în vânt şi se uita neajutorată prin
jur.
— Putem aştepta puţin? întrebă Cheng Xin.
AA privi spre copii şi înţelese ce voia Cheng Xin.
— Foarte bine. Du-te. Trebuie să aşteptăm să ne vină rândul la platforma de lansare. Mai
durează ceva.
În principiu, navetele puteau să decoleze de pe orice suprafaţă netedă de la sol. Totuşi,
pentru a împiedica deteriorarea solului de la plasma incandescentă generată de sistemul de
acţionare cu fuziune, navetele erau echipate cu o piscină de răcire şi cu canale de diversiune
pentru a redirecţiona plasma fără riscuri.
Învăţătoarea o văzu pe Cheng Xin îndreptându-se spre ea, veni şi o prinse de mână:
— Naveta asta este a dumneavoastră, nu? Vă rog, vă rog, salvaţi copiii!
Bretonul i se lipise de frunte şi lacrimile amestecate cu ceaţă condensată îi udau faţa. Se
uită fix şi îndelung la Cheng Xin, de parcă spera s-o reţină cu privirea. Copiii veniră şi ei spre
ea, uitându-se cu speranţă spre Cheng Xin.
— Au venit aici pentru tabăra spaţială şi erau programaţi să meargă pe orbită. Dar, după ce
s-a emis alerta, au refuzat să ne mai ia şi i-au trimis pe alţii în locul nostru.
— Unde e nava voastră? o întrebă AA în timp ce veni şi ea.
— S-a dus. Vă rog, vă implor!
— Să-i luăm, îi spuse Cheng Xin lui AA.
AA o privi pe Cheng Xin preţ de câteva secunde. Sunt miliarde de oameni pe Terra. Crezi că-i
poţi salva pe toţi?
Privirea lui Cheng Xin rămase neclintită.
— Nu putem lua decât trei persoane în plus, spuse AA dând din cap.
— Dar capacitatea navetei noastre e de optsprezece!
— Halo nu are decât cinci locuri la acceleraţie maximă, fiindcă e echipată doar cu cinci
capsule pentru starea abisală. Oricine nu e în starea abisală va fi zdrobit, devenind carne
tocată.
Răspunsul o uimi pe Cheng Xin. Lichidul de acceleraţie pentru starea abisală nu era
necesar decât pentru astronave interstelare. Crezuse însă mereu că Halo era o navă planetară
şi nu era capabilă de călătorii dincolo de graniţele Sistemului Solar.
 — Foarte bine. Atunci luaţi cu voi doar trei. Învăţătoarea îi dădu drumul lui Cheng Xin şi o
apucă pe AA, înspăimântată că pierde această singură şansă.
— Alege tu trei atunci, spuse AA.
Învăţătoarea o lăsă pe AA şi se uită fix la ea, deşi era şi mai înspăimântată decât înainte:
— Cum aş putea să aleg? Cum…
Privi în jur, neîndrăznind să întâlnească ochii copiilor. Părea că suferă cumplit, de parcă
privirile copiilor ar fi ars-o.
— Perfect. Voi alege eu, spuse AA.
Se întoarse spre copii şi zâmbi:
— Vă rog să mă ascultaţi cu toţii. O să vă pun trei întrebări. Cine dă primul răspunsurile
exacte, merge cu noi.
Ignoră privirea stupefiată a învăţătoarei şi a lui Cheng Xin şi ridică un deget:
— Prima întrebare: Să zicem că avem o lumină stinsă. După un minut clipeşte. După o
jumătate de minut, clipeşte din nou. Peste cincisprezece secunde clipeşte a treia oară. Şi tot
aşa, clipeşte la intervale care sunt jumătate din intervalul de timp precedent. Vreau să ştiu de
câte ori va fi clipit după ce trec două minute fix.
— O sută! izbucni un copil.
— Greşit, spuse AA.
— O mie!
— Nu, gândiţi-vă bine.
După o pauză lungă, se auzi o voce timidă. Vorbitoarea era o fetiţă blândă şi liniştită şi era
greu s-o auzi cu tot zgomotul din jur:
— De-un număr infinit de ori.
— Hai încoace, spuse AA, arătând spre fetiţă.
Când veni, AA îi făcu semn să stea în spatele ei:
— A doua întrebare: Să zicem că avem o sfoară a cărei grosime este neregulată. Pentru a o
arde de la un capăt la celălalt, durează o oră. Cum putem folosi această sfoară ca să vedem
când au trecut cincisprezece minute? Nu uitaţi, grosimea este neregulată!
De data asta niciun copil nu se mai grăbi şi căzură cu toţii pe gânduri. Nu peste mult timp
un băiat ridică mâna:
— Îndoim sfoara în două şi apoi o aprindem de la ambele capete în acelaşi timp.
AA încuviinţă:
— Vino aici, spuse şi îl trase pe băiat în spatele ei ca să stea lângă fată. A treia întrebare:
optzeci şi doi, cincizeci, douăzeci şi şase. Ce număr urmează?
— Zece! strigă o fată.
AA aprobă:
— Foarte bine. Vino aici!
Apoi îi făcu un semn din cap lui Cheng Xin, îi luă pe cei trei copii şi se îndreptă spre
navetă.
Cheng Xin îi urmă până la scări, pentru a se îmbarca toţi pe navetă. Copiii rămaşi şi
învăţătoarea se uitau la ea de parcă ar fi privit un Soare ce nu avea să mai răsară niciodată.
Lacrimile înceţoşară scena din faţa ei şi, în timp ce urca pe navă, putea încă să simtă privirile
de disperare din spatele ei, ca zece mii de săgeţi care-i străpungeau inima. Se mai simţise de
două ori aşa, în timpul ultimelor momente ale scurtei ei cariere de Purtător de Sabie şi în
Australia, când Sophon anunţase planul lor de exterminare a rasei umane. Era o durere mai
mare decât moartea.
Cabina din interiorul navetei era spaţioasă; optsprezece locuri erau aranjate pe două
rânduri. Deoarece cabina era verticală, ca un puţ, fiecare trebuia să urce pe o scară ca să
ajungă la locuri. Cheng Xin avu acelaşi sentiment ca atunci când fusese în astronava sferică cu
care se dusese să-l întâlnească pe Tianming – naveta părea să fie doar o carcasă, şi nu putea
să-şi dea seama unde era spaţiul pentru motor şi pentru sistemele de comandă. Îşi aminti din
nou rachetele chimice din Era Comună, mari cât zgârie-norii, dar a căror sarcină utilă era doar
o capsulă minusculă din vârf.
Nu putea să distingă nicio suprafaţă de comandă la interiorul navetei, doar câteva ferestre
de informare care plutiră prin preajmă. AI-ul navetei păru s-o recunoască pe AA. Imediat ce
intră, ferestrele se adunară în jurul ei. Se mişcară odată cu ea, urmărind-o în timp ce le
prindea centurile de siguranţă copiilor şi lui Cheng Xin.
— Nu te uita aşa la mine. Le-am dat o şansă. Concurenţa e necesară pentru supravieţuire, îi
şopti AA lui Cheng Xin.
— Tanti, cei de la suprafaţă or să moară? întrebă băiatul.
— Ei, toată lumea o să moară. Întrebarea e când.
AA se aşeză lângă Cheng Xin. Nu-şi prinse centura de siguranţă, ci continuă să examineze
ferestrele de informare:
— Fir-ar să fie! Mai sunt încă douăzeci şi nouă de lansări până la noi.
Portul spaţial avea un total de opt platforme de lansare. După fiecare lansare, platforma
trebuia să se răcească timp de zece minute înainte de următoarea, fiindcă piscinele de răcire
trebuiau umplute cu apă proaspătă.
Aşteptarea nu ar fi trebuit să însemne atât de mult pentru supravieţuirea lor. Zborul spre
Jupiter avea să dureze o lună. Dacă lovitura Pădurii Întunecate avea loc înainte să ajungă
acolo, chiar nu avea nicio importanţă dacă erau la sol sau în spaţiu. Totuşi, problema era acum
că orice întârziere putea să-i împiedice să mai decoleze pur şi simplu.
Societatea se prăbuşise deja în haos. Mânaţi de instinctul pentru supravieţuire, cei mai
mult de zece milioane de locuitori ai oraşului se îngrămădeau spre portul spaţial. Navetele, la
fel ca aparatele de zbor pentru pasageri cu acelaşi nume din vechime, nu puteau transporta,
într-o perioadă scurtă de timp, decât un număr mic de oameni. A poseda un aparat de zbor
spaţial privat era ca şi cum ai fi avut propriul avion, un vis de neatins pentru majoritatea
populaţiei. Şi chiar şi cu liftul spaţial, doar un procent din populaţie ar fi putut ajunge într-o
săptămână la orbita joasă a Terrei. Cei care ar fi reuşit, în cele din urmă, să ajungă la Jupiter
erau doar o zecime din acel procent.
Naveta nu avea hublouri, dar câteva ferestre de informare arătau scena de afară. Văzură
mase întunecate care inundară zona de parcare. Mulţimile înconjuraseră fiecare aparat de
zbor, urlând cu pumnii strânşi, ridicaţi, sperând să se înghesuie pe una dintre ele. În timpul
acesta, în afara portului spaţial, unele maşini zburătoare care aterizaseră decolau din nou.
Maşinile erau toate goale, şi proprietarii lor le pilotau cu ajutorul unor telecomenzi în
încercarea de a opri alte lansări spaţiale. Din ce în ce mai multe maşini zburătoare se adunau
în aer, formând o barieră întunecată, plutitoare, deasupra platformelor de lansare. Foarte
curând, nimeni nu avea să mai poată pleca.
Cheng Xin minimiză fereastra de informare şi se întoarse să-i liniştească pe cei trei copii
aşezaţi în spatele ei. AA ţipă. Cheng Xin se întoarse şi văzu o fereastră, care fusese
maximizată, cum umplea întreaga cabină. În fereastră, apăruse o minge de foc orbitoare, în
mijlocul pădurii de navete.
Cineva începuse să se lanseze în timp ce era înconjurat de oamenii din parcare!
Plasma emisă de motorul cu fuziune nucleară era de zece ori mai fierbinte decât emisiile
rachetelor chimice antice. Când se lansa de pe o suprafaţă plană, plasma topea crusta
instantaneu şi o împrăştia în toate direcţiile. Pe o rază de treizeci de metri, nimeni nu putea
supravieţui. Fluxul video din fereastră arăta mai multe puncte negre care se împrăştiau din
mingea de foc. Unul dintre puncte lovise o navetă din apropiere şi-şi lăsase o amprentă
neagră: un corp ars complet. Alte câteva navete din jurul acelei navete care decolase se
prăbuşiseră, probabil pentru că structurile lor de lansare se topiseră.
Mulţimea tăcu. Priviră în sus şi văzură naveta care probabil că omorâse zeci de oameni
când decolase din parcare, vuind şi trăgându-şi după ea dâra albă, până când ajunse sus în aer
şi apoi viră spre est. Păreau că nu pot să-şi creadă ochilor. Peste câteva secunde, încă o navetă
decolă din parcare, de data asta şi mai aproape de ei. Vuietul, flăcările şi valurile de aer
supraîncălzit aduseră mulţimea împietrită de uimire într-o panică totală. Apoi o a treia, o a
patra… navetele din parcare decolau una după alta. În mijlocul mingilor de foc arzătoare,
zburau prin aer resturi arse de trupuri, şi parcarea se transforma într-un crematoriu.
AA privi scena terifiantă şi-şi muşcă buza de jos. Apoi închise fereastra şi începu să tasteze
pe o fereastră mai mică.
— Ce faci? întrebă Cheng Xin.
— Decolăm!
— Nu.
— Uite. AA îi aruncă o altă fereastră mică lui Cheng Xin, una ce arăta cele câteva navete din
jurul lor. Câte o buclă de răcire se afla chiar deasupra ejectorului din spate al fiecărui vehicul.
Buclele erau folosite pentru a disipa căldura de la reactoarele de fuziune. Cheng Xin văzu că
buclele tuturor navetelor din jur începuseră să lucească cu o lumină palidă roşie, indicând
faptul că reactoarele lor fuseseră activate pentru pregătirea decolării.
— Ar fi bine să decolăm înaintea lor, spuse AA. Dacă oricare dintre aceste navete
decolează, plasma probabil va topi structurile de lansare ale tuturor celorlalte navete şi le va
face să se răstoarne pe solul topit.
— Nu. Opreşte-te.
Vocea lui Cheng Xin era calmă, dar fermă. Trecuse prin catastrofe şi mai groaznice şi o
putea înfrunta cu seninătate pe aceasta.
— De ce? Vocea lui AA era şi ea calmă.
— Pentru că sunt oameni în jur.
AA se opri din tastat şi se întoarse s-o înfrunte pe Cheng Xin:
— În curând, tu şi cu mine, mulţimea şi Terra însăşi se vor transforma în bucăţi şi bucăţele.
Le poţi deosebi, în tot acest haos, pe cele onorabile de cele josnice?
— Valorile noastre sunt aceleaşi, cel puţin deocamdată. Sunt preşedintele Halo Group.
Această navetă aparţine Halo Group şi tu eşti angajata acestei companii. Am autoritatea să iau
această hotărâre.
AA se holbă la Cheng Xin preţ de câteva clipe, apoi încuviinţă şi închise fereastra de
comandă. Închise şi restul ferestrelor de informaţii, izolând astfel cabina de lumea nebună şi
zgomotoasă de afară.
— Îţi mulţumesc, spuse Cheng Xin.
AA nu spuse nimic. Apoi însă, se ridică în picioare de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva.
Luă puşca cu laser de pe unul dintre scaunele libere şi coborî pe scară:
— Ţineţi-vă centurile de siguranţă fixate bine. Naveta s-ar putea prăbuşi în orice clipă.
— Ce vrei să faci? întrebă Cheng Xin.
— Dacă noi nu putem pleca, n-or să plece nici ei. Să-i ia dracu’!
AA deschise uşa navetei, ieşi şi o încuie imediat din nou, pentru a împiedica pe oricine ar fi
încercat să intre cu forţa. Apoi coborî pe scări şi începu să tragă în stabilizatorul din coada
celei mai apropiate navete. Din stabilizator ieşi fum, lăsând în urmă o gaură minusculă de
dimensiunea unui deget. Era suficient. Sistemul de auto-monitorizare din navetă avea să
descopere avaria de la stabilizator şi AI-ul avea să refuze iniţierea secvenţei de lansare. Era o
măsură de siguranţă care nu putea fi anulată de către cei de la interior. Inelul de răcire din
jurul navetei începu să pălească, indicând o pană a reactorului. AA se întoarse în cerc şi trase
câte un foc, făcând câte o gaură în stabilizatoarele tuturor celor opt navete din jur. Fiindcă
mulţimea intrase într-o panică totală, nimeni nu observase ce făcea, prin valul de foc, fum şi
praf.
Uşa uneia dintre navete se deschise şi din ea coborî o femeie îmbrăcată elegant. Merse în
jurul cozii navetei şi descoperi imediat gaura. Începu să urle isteric, apoi se tăvăli pe pământ.
Încercă să lovească structura de lansare cu capul, dar nimeni nu o luă în seamă. Mulţimii nu-i
păsa decât de uşa navetei ei, care fusese lăsată deschisă. Ţâşniră în sus pe scări şi încercară să
se înghesuie în naveta care nu mai putea zbura.
AA se urcă înapoi pe scări şi o împinse înăuntru pe Cheng Xin, care-şi scosese capul afară.
Apoi o urmă şi închise uşa după ea. Începu să vomite.
— Miroase a… grătar afară, spuse AA în cele din urmă, când îi trecu greaţa.
— O să murim? întrebă una dintre fete, iţindu-şi căpşorul pe culoar din locul de deasupra
lor.
— Vom asista la o privelişte magnifică a cosmosului, spuse AA cu o expresie misterioasă pe
faţă.
— Ce privelişte?
— E cel mai impresionant lucru din toate timpurile. Soarele se va transforma într-un foc de
artificii uriaş.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă… nimic. Ce-ar mai putea să fie când nu mai e nimic? AA se urcă şi-i mângâie pe
cap, pe rând, pe fiecare dintre copii. N-avea de gând să-i mintă. Dacă putuseră să-i răspundă
la întrebări, erau destul de deştepţi să înţeleagă situaţia.
Din nou, AA şi Cheng Xin se aşezară una lângă alta. Cheng Xin puse o mână pe mâna lui
AA:
— Îmi pare rău.
AA îi zâmbi. Era zâmbetul cu care se obişnuise Cheng Xin. AA păruse mereu mai tânără,
mai puţin uzată de întunericul din lumea cu care se confruntase Cheng Xin. Aceasta se simţea
mai matură decât AA, dar şi mai neputincioasă.
— Nu-ţi face griji. Ne facem şi noi de lucru. Până la urmă, rezultatul va fi tot ăla. Măcar
acum ne putem relaxa. AA expiră.
Dacă Halo chiar ar fi fost o astronavă interstelară, atunci ar fi trebuit să ajungă la Jupiter
mai repede decât se aşteptase. Deşi distanţa dintre Terra şi Jupiter nu era suficient de mare ca
să atingă acceleraţia maximă, întreaga călătorie ar fi durat două săptămâni.
AA păru să-şi dea seama la ce se gândea Cheng Xin:
— Chiar dacă sistemul de avertizare avansată ar fi fost complet operaţional, n-am fi primit
decât cel mult o avertizare cu 24 de ore înainte… Dar acum, că m-am mai gândit la asta, cred
că este, probabil, o alarmă falsă.
Cheng Xin se întrebă dacă nu cumva de asta se supusese AA atât de uşor autorităţii ei,
puţin mai devreme.
Teoria lui AA fu confirmată rapid. Acel oficial de la CAP care era şi membru al CDDI o sună
pe Cheng Xin să-i spună că Flota Internaţională şi ONU emiseseră o declaraţie comună cum
că alarma era falsă. Nu se detectaseră niciun fel de semne ale unui atac al Pădurii Întunecate.
AA deschise câteva ferestre de informaţii, şi majoritatea acestora transmiteau anunţul Flotei
Internaţionale şi al ONU. Afară, lansările neautorizate încetaseră. Era încă haos, dar măcar
situaţia nu avea să se mai înrăutăţească.
După ce afară lucrurile se calmară puţin, Cheng Xin şi AA ieşiră din navetă. Scena care le
întâmpină semăna cu un câmp de luptă. Erau cadavre arse peste tot, negre precum cărbunele
şi unele încă arzând. Multe navete zăceau la pământ, în timp ce alte navete se sprijineau unele
de celelalte. În total, din parcare decolaseră nouă navete şi urmele lor erau încă clare şi vizibile
pe cer, ca nişte răni deschise produse de o tăietură. Mulţimea nu mai era înnebunită. Unii
stăteau jos pe pământul încă fierbinte, alţii stăteau pe loc, dar în picioare, împietriţi, unii
rătăceau prin jur fără ţintă – şi toată lumea părea nesigură dacă ce se întâmplase fusese real
sau era un coşmar. Poliţia sosise pentru restabilirea ordinii şi operaţiunile de salvare erau în
plină desfăşurare.
— Următoarea avertizare ar putea fi reală, îi spuse AA lui Cheng Xin. Ar trebui să vii cu
mine în spatele lui Jupiter. Grupul Halo va construi un oraş spaţial pentru Proiectul
Buncărului.
În loc să-i răspundă, Cheng Xin întrebă:
— Ce se întâmplă cu Halo?
— Nu ne referim la nava iniţială cu acelaşi nume, ci la o navă interstelară în miniatură,
nouă. Are o capacitate de douăzeci de persoane în cazul călătoriilor planetare şi de cinci
pentru zborurile stelare. Consiliul de Administraţie a fost de acord s-o construiască pentru
tine, şi poţi s-o foloseşti ca un birou mobil de pe Jupiter.
Diferenţa dintre o navă interplanetară şi o navă interstelară era ca diferenţa dintre un bac
cu un singur vâslaş care făcea naveta pe râu şi o navă container oceanică de zeci de mii de
tone. Sigur, la navele interstelare, diferenţa nu era doar o chestiune de volum – existau şi nave
interstelare mici. Spre deosebire de navele planetare, acestea aveau sisteme de propulsie mai
avansate, erau echipate cu sisteme de reciclare ecologică şi fiecare subsistem avea trei sau
patru sisteme de rezervă. Dacă Cheng Xin chiar ar fi plecat cu noul Halo în umbra lui Jupiter,
nava era capabilă să-i susţină viaţa până la capătul zilelor ei, orice s-ar fi întâmplat.
— Tu trebuie să te duci, spuse Cheng Xin dând din cap. Ia-o pe Halo. Eu nu particip la
operaţiunile curente ale companiei şi mă simt bine să rămân pe Terra.
— Tu pur şi simplu nu vrei să fii printre cei câţiva care vor supravieţui.
— Sunt aici împreună cu miliarde de oameni. Indiferent ce s-ar întâmpla, dacă li se
întâmplă unor miliarde de oameni în acelaşi timp, nu va fi înspăimântător.
— Mă îngrijorezi, spuse AA şi o apucă pe Cheng Xin de ambii umeri. Şi nu mă îngrijorează
faptul că vei muri împreună cu câteva miliarde de alţi oameni, ci că vei trăi lucruri mai
groaznice decât moartea.
— Eu am trecut deja prin toate acestea.
— Dacă continui să-ţi urmăreşti visul zborului spaţial cu viteza luminii, te vei confrunta cu
şi mai multe astfel de experienţe. Chiar o să poţi să le înduri?

Alarma falsă fusese cea mai mare tulburare socială de la Marea Relocare. Deşi durase puţin
şi fusese limitată din punctul de vedere al daunelor produse, lăsase o amprentă de neşters în
spiritul lumii.
Existaseră, în majoritatea miilor de porturi spaţiale din toată lumea, navete care decolaseră
din mijlocul mulţimilor, şi mai mult de zece mii de oameni muriseră în flăcările de la
motoarele cu fuziune. Mai multe conflicte armate avuseseră loc şi la staţiile de bază ale
lifturilor spaţiale. Spre deosebire de porturile spaţiale, în luptele de la lifturile spaţiale,
fuseseră implicate naţiunile. Unele ţări încercaseră să ocupe staţia de bază a liftului
internaţional din apele tropicale şi numai confirmarea promptă că alarma de atac fusese falsă
împiedicase izbucnirea unui război la scară mare. Pe orbitele din jurul Terrei, şi chiar şi pe
Marte, grupuri de oameni se luptaseră pentru nave spaţiale.
În afară de degeneraţii care erau dispuşi să omoare ca să-şi asigure supravieţuirea, publicul
mai descoperise în timpul alarmei false şi altceva care-l dezgustase: zeci de nave spaţiale
interstelare mici şi nave spaţiale aproape-interstelare, care erau construite în secret pe orbita
geosincronă şi pe partea întunecată a Lunii. Navele spaţiale aproape-interstelare posedau
sisteme de reciclare ecologică la fel ca navele interstelare, dar erau echipate doar cu sisteme de
propulsie pentru zborul interplanetar. Unele dintre aceste iahturi luxoase aparţineau
companiilor mari, iar altele, unor particulari extrem de bogaţi. Toate aceste aparate erau mici,
şi sistemele lor de reciclare ecologică nu puteau susţine decât vieţile câtorva oameni. Aveau
un singur scop: izolarea pe termen lung în spatele planetelor uriaşe.
Sistemul de avertizare în avans, aflat în curs de construcţie, nu putea furniza decât o
fereastră de avertizare de douăzeci şi patru de ore. Dacă avea loc cu adevărat un atac al Pădurii
Întunecate, n-ar fi fost destul timp pentru nicio navă spaţială să plece de pe Terra spre Jupiter,
cea mai apropiată planetă din barieră. De fapt, Terra atârna deasupra unei mări a morţii.
Raţional, toată lumea înţelegea asta şi luptele urâte care izbucniseră în timpul alarmei false
nu fuseseră nimic altceva decât o nebunie colectivă fără sens, produsă de instinctul de
supravieţuire care învinsese gândirea raţională. În prezent, pe Jupiter locuiau aproximativ
cincizeci de mii de indivizi – majoritatea făceau parte din personalul forţelor spaţiale de la
baza de pe Jupiter, împreună cu nişte angajaţi care efectuau o muncă pregătitoare pentru
Proiectul Buncărului. Aveau toate motivele să fie pe Jupiter şi publicul nu-i învinovăţea că se
aflau acolo. Dar, după ce fuseseră construite aceste nave stelare secrete, proprietarii lor bogaţi
puteau să se ascundă în umbra lui Jupiter la infinit.
Din punct de vedere legal – cel puţin acum – nu exista nicio interdicţie naţională sau
internaţională împotriva construcţiei navelor interstelare de către organizaţii sau indivizi, iar
a te ascunde după giganţii gazoşi nu era acelaşi lucru cu escapismul. Totuşi, inegalitatea
existentă în acest caz era văzută ca cea mai mare din istoria umană: inegalitatea în faţa morţii.
Din punct de vedere istoric, inegalitatea se manifesta în principal în domenii cum erau
economia sau statutul social, dar moartea, în principiu, trata la fel pe toată lumea. Sigur,
egalitatea nu era absolută: de exemplu, accesul la asistenţa medicală nu era distribuit în mod
egal; bogaţii o duceau mai bine decât săracii în timpul dezastrelor naturale; soldaţii aveau
rate de supravieţuire diferite în război, faţă de civili, şi aşa mai departe. Dar niciodată până
acum nu cunoscuseră o asemenea situaţie: mai puţin de o miime de zecime din populaţie se
putea ascunde în siguranţă, lăsând alte miliarde de pe Terra să moară.
O asemenea inegalitate evidentă ar fi fost considerată intolerabilă chiar şi în timpurile din
vechime şi era cu atât mai intolerabilă acum.
Aceasta conduse imediat la un val internaţional de scepticism în ce privea planul pentru
navele cu viteza luminii.
Deşi navele spaţiale care se ascundeau în permanenţă în spatele lui Jupiter sau Saturn
puteau supravieţui unui atac al Pădurii Întunecate, viaţa de pe acele nave nu ar fi fost de
invidiat. Oricât de confortabil ar fi reuşit sistemele de reciclare ecologică să facă mediul din
nave, ocupanţii tot aveau să trăiască în regiuni îndepărtate, reci şi pustii, din Sistemul Solar.
Dar, după cum rezultase din observarea celei de-a Doua Flote Trisolariene, aparatele acţionate
prin propulsia de curbură puteau atinge viteza luminii aproape instantaneu. O navă ce zbura
cu viteza luminii putea ajunge de pe Terra pe Jupiter în mai puţin de o oră, iar sistemul de
avertizare avansată ar fi fost mai mult decât suficient. Oamenii puternici şi bogaţi care ar fi
posedat nave ce zburau cu viteza luminii ar fi putut astfel să trăiască în confort pe Terra şi apoi
să evadeze în ultimul moment, fără să le pese de miliardele rămase în urmă. Era o viziune pe
care societatea pur şi simplu nu o putea tolera. Priveliştile terifiante din timpul alarmei false
erau încă proaspete în mintea publicului şi majoritatea oamenilor considerau că apariţia
navelor cu viteza luminii avea să conducă la haosul mondial. Din cauza asta, planul pentru
construirea navelor care să zboare cu viteza luminii se confrunta cu o rezistenţă
nemaiîntâlnită.

Falsa alarmă fusese rezultatul efectului exploziv de amplificare specific unei societăţi a
hiperinformaţiei, atunci când este alimentată cu informaţii de o natură sensibilă. Sursa
acesteia fusese o anomalie detectată de prima unitate de observaţie a sistemului de avertizare
avansată. Anomalia era reală, deşi nu avusese nimic de-a face cu fotoizii.
EXTRAS DIN UN TRECUT DIN AFARA TIMPULUI GARDIENII SPAŢIULUI:
SISTEMUL DE AVERTIZARE AVANSATĂ
În trecut, Terra observase fotoizi doar de două ori: atunci când fusese distrusă 187J3X1 şi
când fusese distrus sistemul trisolarian. Cunoştinţele despre fenomen erau, de aceea, limitate.
Tot ce se ştia era că un fotoid se mişca aproape cu viteza luminii, dar nu existau date privitoare
la volumul, la masa de repaus sau masa lui relativistă în timp ce se apropia de viteza luminii.
Un fotoid era, cu siguranţă, cea mai primitivă armă capabilă de a ataca o stea, deoarece se
baza, pentru a distruge ţinta, doar pe enorma energie cinetică generată de marea sa masă
relativistă. Odată ce o civilizaţie poseda tehnologia de a accelera un obiect aproape de viteza
luminii, un „glonţ” cu foarte puţină masă căpăta o putere de distrugere imensă. Era, într-
adevăr, cât se poate de „economic”.
Cele mai valoroase date în legătură cu fotoizii fuseseră obţinute chiar înainte de anihilarea
sistemului trisolarian. Oamenii de ştiinţă avuseseră ocazia de a face o descoperire importantă:
datorită vitezei ultraînalte a fotoidului, acesta emitea radiaţii puternice, începând cu lumina
vizibilă şi până la razele gamma, când se ciocnea cu cei câţiva atomi împrăştiaţi în spaţiu şi în
praful interstelar. Radiaţia avea caracteristici distincte. Deoarece fotoizii erau extrem de mici,
observarea lor directă era imposibilă. Dar radiaţia lor caracteristică putea fi detectată.
La prima impresie, părea imposibil să dai o avertizare în avans pentru fotoizi, fiindcă se
mişcau aproape cu viteza luminii. Aceasta însemna că se mişcau aproape tot atât de repede ca
radiaţia generată de ei şi-şi atingeau ţinta aproape simultan. Cu alte cuvinte, observatorul se
afla în afara conului de lumină al evenimentului.
Dar realitatea era un pic mai complicată. Niciun obiect cu masă de repaus nu poate atinge
viteza luminii. Deşi viteza unui fotoid se apropia de viteza luminii, ea era în continuare mai
lentă decât viteza propriu-zisă a luminii.
Această diferenţă însemna că radiaţia de la fotoid se deplasa doar cu puţin mai repede
decât fotoidul însuşi. Dacă fotoidul ar fi trebuit să călătorească pe o distanţă lungă, această
diferenţă s-ar fi mărit. În plus, nici traiectoria fotoidului spre ţintă nu era chiar o linie
dreaptă. Fiindcă nu avea masă, acesta nu putea evita atracţiile gravitaţionale ale corpurilor
cereşti apropiate şi traiectoria lui sfârşea prin a deveni uşor curbată. Curbura aceasta era cu
mult mai mare decât curbura luminii prin acelaşi câmp gravitaţional. Pentru ca fotoidul să-şi
lovească ţinta, traiectoria lui trebuia să ţină seama de acest efect. Iar asta însemna că
traiectoria parcursă de fotoid era mai lungă decât traiectoria parcursă de radiaţia lui.
Din aceste două motive, radiaţia de la fotoid atingea Sistemul Solar înaintea fotoidului
însuşi. Perioada de avertizare estimată de douăzeci şi patru de ore fusese calculată conform
distanţei maxime de la care puteau fi observate emisiile de fotoizi. Când radiaţia lui ar fi ajuns
la Terra, fotoidul s-ar fi aflat încă la 180 de AU depărtare.
Dar acesta era scenariul ideal. Fiindcă, dacă fotoidul era lansat dintr-o astronavă aflată prin
vecinătate, atunci nu ar mai fi existat aproape nicio avertizare – cum se întâmplase cu
Trisolaris.
Treizeci şi cinci de unităţi de observaţie fuseseră planificate pentru Sistemul de avertizare
avansată al Sistemului Solar. Acestea aveau să monitorizeze cerul în toate direcţiile pentru a
urmări emisiile de fotoizi.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 8. ALEGEREA DESTINULUI
Cu două zile înainte de alarma falsă; Unitatea de Observaţie Nr. 1

Unitatea de Observaţie Nr. 1 era de fapt chiar Staţia Ringier-Fitzroy de la sfârşitul Erei
Crizei. În urmă cu mai mult de şaptezeci de ani, fusese prima staţie de observaţie care
descoperise sondele spaţiale cu înaltă interacţiune – picăturile. Staţia era localizată în
continuare la marginea exterioară a centurii de asteroizi, dar toate echipamentele ei fuseseră
actualizate. De exemplu, telescopul de lumină vizibilă: lentilele erau mai mari, şi chiar şi
diametrul primei lentile crescuse de la doisprezece metri la două mii de metri, destul cât să
încapă în ea un orăşel. Aceste lentile uriaşe erau făcute din materiale preluate direct din
centura de asteroizi. Prima era o lentilă de dimensiune medie, cu diametrul de cinci sute de
metri. După ce fusese terminată, fusese utilizată pentru focalizarea luminii solare pe asteroizi,
pentru ca roca topită să poată fi transformată în sticlă pură şi apoi să fie fasonată pentru a crea
alte lentile. În total, erau şase lentile care pluteau în spaţiu într-un şir lung de zece kilometri,
la mare depărtare unele de celelalte. Staţia de observare era localizată la capătul şirului de
lentile şi nu putea menţine decât un echipaj format din două persoane.
Echipajul era format tot dintr-un savant şi un ofiţer militar. Ofiţerul răspundea de
monitorizarea emisiilor de fotoizi, în timp ce savantul efectua cercetări astronomice şi
cosmologice. Astfel, tradiţia luptei pentru intervalul de timp pentru cercetare, începută cu
trei secole în urmă de generalul Fitzroy şi de doctorul Ringier, se continua şi în prezent.
Iar după ce acest telescop, cel mai mare din istorie, îşi terminase probele finale şi realizase
cu succes prima imagine – a unei stele aflate la patruzeci şi şapte de ani-lumină depărtare –
Widnall, astronomul din echipaj, fusese atât de entuziasmat de parcă ar fi devenit tată.
Profanii nu înţelegeau faptul că telescoapele dinainte nu puteau decât să amplifice
luminozitatea stelelor din afara Sistemului Solar, dar fără să le dezvăluie formele. Oricât de
puternice ar fi fost telescoapele, stelele apăreau mereu ca nişte puncte miniaturale şi care
străluceau doar incremental mai tare faţă de imaginile surprinse de telescoapele mai puţin
performante. Dar acum, prin acest telescop ultraperformant, o stea apărea pentru prima oară
ca un disc. Deşi era mică, aşa, ca o minge de ping-pong văzută de la zeci de metri depărtare şi
nu se puteau vedea detaliile de pe disc, tot era un moment epocal din istoria străvechii ştiinţe
a astronomiei de lumină vizibilă.
— A fost îndepărtată cataracta de pe ochii astronomiei! spuse Widnall teatral, ştergându-
se la ochi.
Dar sublocotenentul Vasilenko nu fu impresionat:
— Cred că trebuie să-ţi aminteşti rolul nostru aici: suntem gardieni. În timpuri străvechi,
am fi fost cocoţaţi pe un turn de veghe din lemn, la graniţă, având în jur un deşert dezolant
sau un câmp de zăpadă. Stând drepţi în briza îngheţată, ne-am fi uitat în direcţia inamicului.
Imediat ce am fi văzut la orizont că vin tancuri sau bărbaţi călare, am fi telefonat sau am fi
trimis semnale cu fum pentru a-i informa pe cei din ţară că invazia inamică a început…
Trebuie să pătrunzi în acest spaţiu mintal. Nu te mai gândi că eşti într-un observator
astronomic.
Ochii lui Widnall părăsiră pentru o clipă terminalul care înfăţişa imaginea din telescop şi
priviră prin hubloul staţiei. Putea vedea stânci de formă neregulată care pluteau la o oarecare
depărtare: fragmente de asteroizi, resturi ale operaţiunii de producere a sticlei. Se roteau lent
în lumina rece a soarelui şi păreau să sublinieze dezolarea spaţială. Scena părea să evoce, într-
un fel, „spaţiul mintal” descris de sublocotenent.
— Dacă chiar am descoperi cu adevărat un fotoid, spuse Widnall, ar fi mai bine să nu
emitem nicio alarmă. Oricum, ar fi inutil. A muri brusc, fără să ştii ce te-a pocnit, este de fapt
o soartă mai norocoasă. Ţie, în schimb, ţi-ar plăcea să torturezi câteva miliarde de oameni
preţ de douăzeci şi patru de ore. Cred că-i echivalent cu o crimă împotriva umanităţii.
— Conform acestei logici, tu şi cu mine am fi cei mai ghinionişti oameni din lume, de
vreme ce am şti despre soarta noastră cu şi mai mult timp înainte.
Staţia de observaţie primi noi ordine de la Comandamentul Flotei: trebuiau să regleze
telescopul şi să observe ce mai rămăsese din sistemul trisolarian. Widnall nu se mai
contrazise cu Vasilenko de data asta, fiindcă era foarte interesat şi el de lumea aceea în ruină.
Lentilele plutitoare începură să se rotească şi să-şi regleze poziţia, iar dispozitivele
hidraulice cu plasmă de la marginile lentilelor emiseră flăcări albastre. Abia acum se
dezvăluiau privirii, în depărtare, iar flăcările albastre marcau întreaga formă a telescopului.
Grupul de lentile, lung de zece kilometri, se roti încet şi se opri când telescopul ajunse să fie
îndreptat spre sistemul trisolarian. Apoi, lentilele de deplasară în sus şi-n jos pe axă pentru a
focaliza. În cele din urmă, majoritatea flăcărilor se stinseră şi doar câţiva licurici mai luceau
când şi când, atunci când lentilele se angajau în reglajele de precizie ale focalizării.
În imaginea neprocesată a telescopului, Sistemul Trisolarian părea foarte comun, un
simplu petic alb pe fondul spaţiului, ca o pană. Dar, după ce imaginea fu procesată şi mărită,
sistemul apăru ca o magnifică nebuloasă care ocupă întregul ecran. Trecuseră şapte ani de la
explozia stelei, aşa că ceea ce vedeau ei acum era o scenă de la trei ani după explozie. Sub
influenţa gravitaţiei şi a momentului mecanic unghiular al stelei explodate, nebuloasa se
transformase din nişte raze iradiante ascuţite într-un văl delicat de nori, care fusese aplatizat
apoi de forţa centrifugă a rotirii în spirală. Deasupra nebuloasei, cele două stele rămase erau
vizibile. Una dintre ele părea un disc, în timp ce cealaltă, mai îndepărtată, rămânea un punct
de lumină care se distingea doar prin mişcarea lui pe fundalul cu stele.
Acele două stele care supravieţuiseră catastrofei împliniseră visul generaţiilor trisolariene şi
formaseră un sistem stabil cu stea dublă, dar nicio formă de viaţă nu avea să se bucure de
lumina lor, deoarece întregul sistem era acum de nelocuit. Acum devenise evident că lovitura
Pădurii Întunecate distrusese doar o singură stea dintre cele trei, şi asta nu doar din motive
economice, ci şi pentru a atinge un scop mult mai sinistru: atât timp cât sistemul încă mai
avea una sau două stele, materialul din nebuloasă avea să fie absorbit în mod constant de
stele, generând în timpul acestui proces o radiaţie puternică. Sistemul trisolarian era acum un
cuptor de radiaţii, un tărâm al morţii pentru viaţă şi civilizaţie. Această radiaţie puternică era
aceea care făcea ca nebuloasa însăşi să lucească şi să apară atât de clar şi de strălucitoare la
telescop.
— Îmi aduce aminte de felul cum se văd norii de pe vârful Muntelui Emei, spuse Vasilenko.
E un munte din China. Priveliştea Lunii de pe vârful lui este extraordinară. În noaptea când
am fost acolo, piscul plutea într-o mare de nori fără sfârşit, care deveniseră din argint curat
sub lumina lunii de deasupra lor. Semăna mult cu ce văd acum.
Faptul că vedea un cimitir de argint aflat la mai mult de patruzeci de bilioane de kilometri
depărtare îl făcu pe Widnall să devină filosofic:
— De fapt, din punct de vedere ştiinţific, cuvântul „distrugere” nu este cel exact. N-a
dispărut nimic. Toată materia care era acolo este încă acolo, la fel şi momentul mecanic
unghiular. S-a schimbat doar dispunerea materiei, ca-ntr-un pachet de cărţi care au fost
amestecate. Dar viaţa e ca o chintă de culoare: după ce amesteci, s-a dus.
Widnall mai examină imaginea un timp şi făcu o descoperire importantă:
— Ce-i aia? făcu el şi arătă spre un punct din imagine, aflat la o oarecare distanţă de
nebuloasă.
Conform scării instrumentului, era la aproximativ treizeci de AU de centrul nebuloasei.
Vasilenko privi fix spre punct. Îi lipsea ochiul antrenat de astronom şi nu putu să vadă
nimic neobişnuit la început. Dar, în cele din urmă, văzu un contur circular vag pe fundalul
negru ca smoala, ca un balonaş de săpun din spaţiu.
— Este foarte mare. Are un diametru de aproximativ… zece unităţi astronomice. E oare
praf?
— În niciun caz. Praful nu arată deloc aşa.
— L-ai mai văzut până acum?
— Nimeni n-ar fi putut să-l vadă. Orice ar fi, este transparent, cu o margine foarte fină.
Nici cele mai mari telescoape din trecut n-ar fi fost capabile să-l detecteze.
Widnall mări puţin cadrul, ca să vadă mai bine poziţia noului obiect ciudat faţă de cele
două stele şi să încerce să observe rotirea nebuloasei. Pe ecran, nebuloasa se transformă din
nou într-un petic mic de alb pe fundalul negru al abisului spaţial.
La aproape şase mii de AU de la sistemul trisolarian, găsi un alt „balonaş de săpun”. Acesta
era cu mult mai mare decât primul, avea un diametru de aproape cincizeci de AU, destul de
spaţios pentru a conţine tot sistemul trisolarian sau Sistemul Solar.
— Dumnezeule! strigă Vasilenko. Ştii unde e asta?
Widnall privi fix ecranul pentru o vreme şi spuse timid:
— Acolo unde a intrat în viteza luminii a doua Flotă Trisolariană, nu-i aşa?
— Exact.
— Eşti sigur?
— Fosta mea slujbă era să observ această parte din spaţiu. O cunosc mai bine decât îmi
cunosc propriul buzunar.
Concluzia era inevitabilă: navele care foloseau propulsia de curbură lăsau în urmă dâre, în
timp ce accelerau ca să ajungă la viteza luminii. Se pare că aceste dâre nu dispăreau odată cu
trecerea timpului, ci se extindeau şi modificau natura spaţiului din jurul lor.
Prima bulă mai mică se afla la interiorul sistemului trisolarian. Existau mai multe
explicaţii posibile pentru existenţa ei. Poate că trisolarienii nu ştiau iniţial că propulsia de
curbură avea să lase în urmă asemenea dâre şi bula era un accident creat în timpul testelor de
motor sau al zborurilor de încercare; sau poate că ştiau despre dâre, dar le lăsaseră în cadrul
sistemului stelar din greşeală. Dar era sigur că doreau să evite să lase asemenea dâre în mod
intenţionat. Cu unsprezece ani în urmă, cea de-a Doua Flotă Trisolariană navigase un an
întreg folosind mijloace convenţionale şi abia când ajunsese la şase mii de AU de planeta lor
îşi pornise motoarele de curbură ca să ajungă la viteza luminii. Scopul fusese să pornească
dârele cât mai departe de casă posibil, deşi, în acel moment, era deja prea târziu.
Pe atunci, comportamentul celei de-a Doua Flote Trisolariene îi nedumerise pe oameni.
Cea mai convingătoare explicaţie era aceea că încercau să evite consecinţele nefaste asupra
lumii lor produse de cele 415 nave care atingeau simultan viteza luminii. Cu toate acestea,
acum era limpede că încercau să evite expunerea localizării planetei Trisolaris prin dârele
propulsiei de curbură. Iar cea de-a Doua Flotă Trisolariană ieşise din viteza luminii, când se
afla încă la şase mii de AU de Sistemul Solar, din acelaşi motiv.
Widnall şi Vasilenko se uitară fix unul la celălalt şi putură să vadă cum creştea groaza în
ochii celuilalt. Ajunseseră amândoi la aceeaşi concluzie.
— Trebuie să raportăm asta imediat, spuse Widnall.
— Dar n-a venit încă momentul pentru raportul nostru programat. Un raport trimis acum
ar fi tratat drept o alarmă.
— Dar asta este o alarmă! Trebuie să le spunem oamenilor să nu ne expună Sistemul.
— Exagerezi un pic. Abia am început să cercetăm navele cu viteza luminii. Ar fi
impresionant dacă am reuşi să construim una într-o jumătate de secol.
— Dar dacă un test iniţial ar genera o asemenea dâră? Poate că deja efectuează asemenea
teste undeva, în Sistemul Solar!
 Şi astfel, această informaţie i se transmise Comandamentul Flotei cu o undă cu neutrini la
nivel de alarmă şi fu apoi retransmisă la CAP. Acolo a transpirat şi a fost considerată în mod
eronat drept o alarmă de atac cu fotoizi, ceea ce, două zile mai târziu, avea să producă o
panică globală.
Dârele de curbură erau lăsate în urmă de navele care atingeau viteza luminii exact la fel
cum o rachetă lansată de la sol lasă urme de ardere pe platforma de lansare. Odată ce nava
atinsese viteza luminii, aceasta continua să navigheze fără motor, din cauza inerţiei, şi nu mai
lăsa nicio urmă. Se putea bănui, în mod rezonabil, că ieşirea din viteza luminii lăsa dâre
similare. Nu se ştia încă cât de mult persistau aceste dâre în spaţiu. O presupunere era că
dârele reprezentau un soi de distorsiune a spaţiului, datorată propulsiei de curbură, şi aceasta
putea dura foarte mult timp, poate chiar pentru totdeauna.
Era rezonabil să conchizi faptul că Sophon susţinuse că Trisolaris părea mai periculoasă
decât Sistemul Solar, atunci când era observată de la distanţă, exact din cauza dârei propulsiei
de curbură cu un diametru de zece AU lăsate în sistemul trisolarian, şi care reprezentase
cauza atacului atât de rapid al Pădurii Întunecate împotriva Trisolaris. Dâra aceea şi, prin ea,
şi transmisia localizării Trisolaris se confirmau una pe alta şi făcuseră ca valoarea
periculozităţii sistemului trisolarian să crească până la cer.
În timpul lunii următoare, Unitatea de Observaţie Nr. 1 descoperi încă şase dâre de
propulsie de curbură din părţi diferite ale spaţiului. Toate acestea erau aproximativ sferice,
deşi dimensiunile lor variau mult, de la cincisprezece la două sute de AU. Una dintre aceste
bule era la doar şase mii de AU de Sistemul Solar, probabil o urmă lăsată de cea de-a Doua
Flotă Trisolariană în timp ce ieşea din viteza luminii. În schimb, direcţiile şi distanţele la care
se aflau celelalte dâre păreau să indice că acestea nu aveau nimic de-a face cu cea de-a Doua
Flotă Trisolariană. Probabil că dârele propulsiei de curbură erau comune în Univers.
După descoperirea Spaţiului Albastru şi a Gravitaţiei din fragmentul spaţial
cvadridimensional, lucrul acesta reprezenta o probă şi mai directă că în cosmos exista un
număr mare de civilizaţii extrem de inteligente.
Una dintre dâre era la numai 1,4 ani-lumină de Soare, în apropierea Norului Oort. Aparent,
existase o navă care rămăsese o vreme acolo şi apoi plecase, intrând în viteza luminii. Nimeni
nu ştia când se întâmplase acest lucru.
Descoperirea dârei propulsiei de curbură eliminase, în cele din urmă, zborul spaţial cu
viteza luminii, care oricum se confrunta cu un scepticism crescând, făcând ca acesta să nu
mai fie considerat un plan viabil. Flota Internaţională şi ONU adoptară repede o legislaţie
care interzicea orice altă cercetare ulterioară şi dezvoltare a propulsiei de curbură, iar statele
naţiuni o adoptaseră şi ele. Aceasta era cea mai severă restricţie legală împotriva unei
tehnologii de la tratatele de neproliferare nucleară încheiate cu trei secole înainte.
Umanităţii nu-i mai rămăseseră acum decât două opţiuni: Proiectul Buncărului şi Planul
Domeniului Negru.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. TEROAREA NOPŢII
NESFÂRŞITE
La prima vedere, cercetarea şi dezvoltarea zborului spaţial cu viteza luminii muriseră din
motive evidente: pentru evitarea expunerii timpurii a existenţei civilizaţiei terestre prin dârele
generate de propulsia de curbură şi pentru a preveni creşterea valorii periculozităţii
Sistemului Solar în ochii observatorilor de aiurea din cosmos, fiecare dintre acestea putând
duce la un atac mai timpuriu al Pădurii Întunecate. Dar mai existau şi alte motive mai
profunde.
Din Era Comună şi până la sfârşitul Erei Crizei, umanitatea privise stelele cu speranţă. Dar
primii câţiva paşi pe drumul spre stele însemnaseră eşecuri şi suferinţe. Tragica Bătălie de
Apoi dezvăluise cât de fragilă era umanitatea în cosmos, iar confruntarea pustiitoare din
timpul Bătăliei Întunecate rănise şi ea spiritul uman în aceeaşi măsură. Evenimentele mai
târzii, cum fuseseră judecarea Vârstei de Bronz şi răpirea Gravitaţiei de către Spaţiul Albastru,
care duseseră la transmisia universală, adânciseră aceste răni şi ridicaseră suferinţa la nivelul
filosofiei.
De fapt, cea mai mare parte a publicului era relativ dezinteresată de cercetarea pentru
navele capabile să zboare cu viteza luminii. Oamenii credeau că nu ar fi avut nicio şansă să
folosească asemenea nave, chiar dacă ar fi fost construite în timpul vieţilor lor.
Îi interesa mult mai mult Proiectul Buncărului, care părea cel mai practic drum spre
supravieţuire. Sigur, le păsa şi de Planul Domeniului Negru, fiindcă trei secole de groază le
inculcaseră o dorinţă puternică de a avea o viaţă liniştită, iar Planul Domeniului Negru
promitea exact o astfel de viaţă. Deşi oamenii erau dezamăgiţi la gândul că vor fi izolaţi
complet de restul universului, Sistemul Solar era, în sine, destul de mare ca dezamăgirea să fie
suportabilă. Motivul pentru care erau mai interesaţi de Proiectul Buncărului decât de Planul
Domeniului Negru era că până şi profanii puteau să-şi dea seama de provocările tehnice
extreme necesare reducerii vitezei luminii şi ajunseseră în general la concluzia că bietul Om
era probabil incapabil să împlinească Proiectul de Inginerie al Lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, atât oponenţii hotărâţi, cât şi suporterii înfocaţi ai navelor cu viteza
luminii aparţineau claselor din elita societăţii.
Facţiunea care sprijinea cercetarea zborului spaţial cu viteza luminii considera că siguranţa
ultimă a rasei umane implica extinderea în Calea Lactee şi colonizarea altor planete din
spaţiu. În acest cosmos fără sentimente, doar civilizaţiile care priveau spre exterior aveau o
şansă de supravieţuire, iar izolaţionismul ducea până la urmă la anihilare. Cei care aveau
asemenea concepţii nu se opuneau în general Proiectului Bunkerului, dar dispreţuiau din
toată inima Planul Domeniului Negru, considerându-l o încercare a umanităţii de a-şi săpa
singură mormântul. Deşi erau de acord că un domeniu negru ar fi garantat supravieţuirea pe
termen lung a rasei umane, considerau o asemenea viaţă ca fiind o moarte a civilizaţiei.
Membrii facţiunii care se opunea cercetării aparatelor de zbor cu viteza luminii erau
mânaţi de motive politice. Aceştia credeau că civilizaţia umană trecuse prin multe încercări
pentru a ajunge la o societate democratică aproape ideală, dar, odată ce umanitatea s-ar fi
îndreptat spre spaţiu, ar fi regresat inevitabil din punct de vedere social. Spaţiul era ca o
oglindă distorsionantă care ar fi amplificat la maximum latura întunecată a omenirii. O frază
a unuia dintre apărătorii Vârstei de Bronz, Sebastian Schneider, devenise mottoul lor:
Atunci când oamenii se pierd în spaţiu, durează doar cinci minute să ajungă la totalitarism.
Acestor oameni, faptul că o Terra democratică şi civilizată ar fi putut împrăştia prin Calea
Lactee nenumărate seminţe ale totalitarismului li se părea o perspectivă de neîndurat.
Acel copil care era civilizaţia umană deschisese uşa de la casă şi aruncase o privire afară.
Noaptea nesfârşită îl înspăimântase atât de tare, că se cutremurase în faţa întunericului
profund şi atotcuprinzător şi închisese uşa bine la loc.
 ERA TRANSMISIEI, ANUL 8. PUNCTUL LAGRANGE SOARE-TERRA
Cheng Xin se întoarse din nou la punctul din spaţiu unde gravitaţia Soarelui şi cea a Terrei
se echilibrau reciproc. Trecuse un an de la întâlnirea cu Yun Tianming şi se simţea cu mult
mai relaxată pentru această călătorie. Era aici ca voluntară pentru testul de simulare al
Proiectului Bunkerului.
Flota Internaţională şi ONU conduceau testul în comun. Scopul acestuia era testarea
eficienţei planetelor uriaşe ca bariere, în eventualitatea unei explozii solare.
O bombă cu hidrogen supradimensionată avea să joace rolul soarelui care explodează.
Puterea bombelor nucleare nu se mai măsura în echivalente TNT, dar puterea eliberată a
acestei bombe avea să fie de aproximativ trei sute de megatone. Pentru a simula în mod cât
mai realist condiţiile fizice ale unei explozii solare, bomba cu hidrogen era învelită într-o
carcasă groasă pentru a imita materialul solar care ar fi urmat să fie ejectat de explozie. Cele
opt planete erau modelate cu fragmente de asteroizi. Dintre aceştia, patru asteroizi
închipuind planetele terestre aveau în jur de zece metri în diametru, iar cele care imitau
giganţii gazoşi erau cu mult mai mari, fiecare având cam o sută de metri în diametru. Cele opt
fragmente erau poziţionate în jurul bombei cu hidrogen, la distanţe care imitau distanţele
relative ale planetelor, aşa încât întregul sistem semăna cu un Sistem Solar în miniatură.
„Mercur”, care era cel mai apropiat, se afla cam la patru kilometri depărtare de „Soare”, în
timp ce „Neptun”, care era cel mai îndepărtat, la aproximativ trei sute de kilometri depărtare.
Testul era condus la Punctul Lagrange pentru a minimiza efectele Soarelui şi ale gravitaţiilor
planetelor, aşa încât sistemul să rămână stabil pentru câtva timp.
Din punct de vedere ştiinţific, acest experiment nu era de fapt, necesar. Simularea pe
computer conform datelor existente ar fi fost mai mult decât suficientă pentru obţinerea unor
rezultate pe care să se poată baza. Chiar dacă era necesar să se facă teste fizice, acestea ar fi
putut să aibă loc într-un laborator. Deşi scara ar fi trebuit să fie mai mică, designul atent ar fi
oferit o precizie considerabilă. Ca experiment ştiinţific, această simulare la scară mare în
spaţiu era stângace, dacă nu de-a dreptul idioată.
Dar experimentatorii care concepuseră, proiectaseră şi implementaseră simularea
înţelegeau că scopul ultim al acestui test nu era ştiinţific. Reprezenta, de fapt, un efort
costisitor de propagandă pentru întărirea încrederii internaţionale în Proiectul Buncărului.
Testul trebuia să fie direct cu impact vizual, pentru a putea fi transmis întregii lumi.
După respingerea totală a oricărei cercetări ulterioare în domeniul zborului spaţial cu
viteza luminii, condiţiile de pe Terra începuseră să semene cu cele de dinainte de Era Crizei.
Pe vremea aceea, apărarea globală împotriva invaziei trisolariene îşi orientase efortul în două
direcţii: una fusese planul, acceptat de societate, al construirii apărării Sistemului Solar, şi
cealaltă fusese Proiectul Celor cu Faţa la Zid. De data asta, planul general acceptat de
supravieţuire a omenirii era Proiectul Buncărului, în timp ce Planul Domeniului Negru, la fel
ca Proiectul Celor cu Faţa la Zid, reprezenta un pariu cu foarte multe necunoscute. De fapt, la
ambele planuri se lucra în paralel, dar, de vreme ce, în legătură cu domeniile negre era
posibilă doar cercetarea teoretică, acestui plan îi erau alocate doar nişte resurse limitate.
Proiectul Buncărului, pe de altă parte, avusese un impact intens asupra întregii societăţi
umane şi, din acest motiv, trebuia depus un efort sporit pentru a câştiga sprijinul opiniei
publice.
Ar fi fost suficient să fie lăsat în spatele fragmentelor de roci doar echipamentul de
monitorizare, pentru a testa efectele de adăpostire ale „giganţilor gazoşi”, sau poate doar nişte
animale de laborator. Dar, pentru a asigura elementul senzaţional, organizatorii hotărâseră că
sunt necesari subiecţi umani, aşa că fusese întreprins un efort global pentru recrutarea de
voluntari.
AA fusese aceea care îi sugerase lui Cheng Xin să trimită o cerere de participare. AA
credea că aceasta era o şansă excelentă de a face puţin marketing gratuit, în scopul de a lustrui
imaginea publică a Halo Group în vederea participării la Proiectul Buncărului. Ea şi cu Cheng
Xin înţeleseseră că testul fusese planificat cu mare grijă. Poate să pară neliniştitor, dar,
practic, nu exista niciun pericol.
Aparatul de zbor al lui Cheng Xin se opri în umbra fragmentului ce reprezenta Jupiter.
Acest asteroid neregulat arăta ca un cartof. Avea cam 110 metri lungime şi o lăţime medie cam
de şaptezeci de metri. Timp de două luni, asteroidul fusese împins din locul lui de origine din
centura de asteroizi până aici. În timpul călătoriei, un inginer artistic care avusese prea mult
timp de pierdut pictase pe el nişte benzi colorate asemănătoare cu cele de pe Jupiter cel
adevărat, inclusiv Marea Pată Roşie. În general, însă, asteroidul pictat nu semăna cu Jupiter, ci
cu un soi de monstru spaţial cu un ochi roşu de Ciclop.
La fel ca în călătoria sa anterioară, aparatul de zbor spaţial al lui Cheng Xin zburase spre
Soarele cel puternic strălucitor, dar după ce intrase în umbra asteroidului, totul se întunecase
imediat, fiindcă în spaţiu nu exista aer ca să împrăştie lumina Soarelui. Era ca şi cum Soarele,
aflat de cealaltă parte a asteroidului, nici n-ar fi existat. Cheng Xin se simţea de parcă ar fi fost
la baza falezei, noaptea.
Chiar fără bariera asteroidului, ar fi fost imposibil să vezi bomba cu hidrogen care simula
Soarele, aflată la cincizeci de kilometri depărtare. Dar, în cealaltă direcţie, putea vedea
planeta „Saturn” simulată. La scară, era cam la o sută de kilometri de „Soare” şi la cincizeci de
kilometri de „Jupiter” Era cam de aceeaşi dimensiune ca fragmentul de asteroid, şi, fiind
iluminată de Soarele real, contrasta puternic cu fundalul spaţiului, aşa că Cheng Xin chiar
putea să-şi dea seama ce formă are. Putea vedea şi „Uranus”, aflat cam la două sute de
kilometri depărtare, deşi acela era doar un punct lucitor, greu de distins de celelalte stele.
Restul „planetelor” era invizibil.
Împreună cu naveta lui Cheng Xin, mai erau parcate în spatele lui „Jupiter” şi alte
nouăsprezece aparate de zbor spaţiale. Împreună, acestea simulau cele douăzeci de oraşe
spaţiale jupiteriene aflate în proiect. Navele spaţiale erau aliniate pe trei rânduri, în spatele
asteroidului, şi Cheng Xin se afla în rândul cel mai din faţă, aflat cam la zece metri de
asteroid. În nave, erau mai mult de o sută de voluntari. Iniţial, AA plănuise să vină cu Cheng
Xin, însă o reţinuseră treburile firmei. Astfel, naveta lui Cheng Xin era probabil singura, din
cele aflate la adăpost în spatele lui „Jupiter”, care avea la bord un singur pasager.
Puteau vedea Terra, strălucitoare şi albastră, la 1,5 milioane de kilometri depărtare. Mai
mult de trei miliarde de oameni urmăreau transmisia testului în timp real.
Numărătoarea inversă indica faptul că mai rămâneau aproape zece minute înainte de
detonare. Canalele de comunicaţii amuţiseră. Brusc se auzi vocea unui bărbat:
— Salut. Sunt aici, lângă tine.
Cheng Xin se înfioră, recunoscând vocea. Naveta ei era la capătul unui şir de cinci nave din
primul rând. Privind spre dreapta, văzu o navetă sferică foarte asemănătoare cu cea cu care
călătorise cu un an înainte, şi care era parcată lângă naveta ei. Aproape jumătate din carenă
era transparentă, şi putu să vadă cinci pasageri înăuntru. Thomas Wade şedea în partea cea
mai apropiată de ea şi-i făcu semn cu mâna. Cheng Xin putu să-l recunoască imediat fiindcă,
spre deosebire de ceilalţi patru pasageri, nu purta un costum spaţial uşor. Purta, în schimb,
geaca lui de piele neagră, de parcă voia să-şi demonstreze dispreţul faţă de spaţiu. Mâneca îi
era în continuare goală, deci nu-şi luase o mână protetică.
— Hai să andocăm ca să pot veni la tine, spuse Wade. Fără să aştepte acordul lui Cheng
Xin, iniţie secvenţa de andocare. Naveta în care se afla începu manevrele dispozitivelor ei
hidraulice şi se apropie lent de naveta lui Cheng Xin. Fără chef, Cheng Xin iniţie şi ea
procedura de andocare. După un tremur uşor, cele două nave se conectară şi ambele seturi de
uşi de cabină se deschiseră fără zgomot. În timp ce presiunea dintre cele două nave se
stabiliză, urechile lui Cheng Xin pocniră.
Wade veni spre ea plutind. N-avea de unde să aibă prea multă experienţă în spaţiu, dar, la
fel ca Cheng Xin, se mişca de parcă s-ar fi născut pentru spaţiu. Deşi avea doar o singură
mână, mişcările lui în imponderabilitate erau sigure şi hotărâte, de parcă gravitaţia încă îl mai
ajuta. Interiorul cabinei era slab luminat. Lumina Soarelui reflectată de Terra era refractată
din nou de asteroid spre navetă. În această lumină obscură, Cheng Xin îl privi pe Wade din
cap până în picioare şi ajunse la concluzia că nu se schimbase prea mult în timpul ultimilor
opt ani. Arăta cam la fel ca atunci când era în Australia.
— Ce faci aici? îl întrebă Cheng Xin, încercând să-şi păstreze un ton calm al vocii.
Dar avusese mereu probleme cu păstrarea unei expresii neutre în faţa acestui om. După ce
trecuse prin ce trecuse în ultimii câţiva ani, tot ce avea în suflet se lustruise până devenise tot
atât de neted ca asteroidul din faţa ei, dar Wade rămăsese singurul colţ ascuţit.
— Mi-am terminat pedeapsa acum o lună, spuse Wade, apoi luă o jumătate de trabuc din
buzunarul de la geacă – deşi nu-l putea aprinde aici. A fost redusă. Un criminal, eliberat după
doar unsprezece ani… Ştiu că nu e drept… faţă de tine.
— Trebuie să respectăm cu toţii legea. Nu e nimic nedrept în asta.
— Să respectăm legea în orice situaţie? Inclusiv în ceea ce priveşte propulsia cu viteza
luminii?
Ca şi pe vremuri, Wade trecea direct la subiect, fără să mai piardă timpul. Cheng Xin nu-i
răspunse.
— De ce vrei nave cu viteza luminii? o întrebă Wade.
Se întoarse şi se uită fix la Cheng Xin, cu un aer insolent.
— Fiindcă este singura alegere care ar face omenirea să fie măreaţă, spuse Cheng Xin. Îi
întoarse privirea fără teamă.
Wade încuviinţă şi-şi scoase trabucul din gură:
— Excelent. Eşti măreaţă.
Cheng Xin îl privi, punându-i din ochi o întrebare nerostită.
— Ştii ce este drept şi ai curajul şi simţul datoriei necesare pentru a duce lucrul acela la bun
sfârşit. Asta te face extraordinară.
— Dar? îl îmboldi Cheng Xin.
— Dar nu ai îndemânarea sau voinţa să te achiţi de această sarcină. Împărtăşim acelaşi
ideal. Şi eu vreau să văd construite navele cu viteza luminii.
— Ce vrei să-mi spui?
— Dă-mi mie.
— Ce să-ţi dau?
— Tot ce ai. Compania, averea, autoritatea, poziţia – şi, dacă e posibil, reputaţia şi gloria. Şi
le voi folosi pe toate ca să construiesc nave cu viteza luminii, pentru idealurile tale şi pentru
măreţia spiritului omenesc.
Dispozitivele hidraulice se activară din nou. Deşi asteroidul genera puţină gravitaţie,
aceasta era suficientă ca să facă naveta să cadă lent spre el. Dispozitivele împinseră naveta mai
departe de rocă, până când aceasta se întoarse spre locul planificat. Duza plasmei ilumină
suprafaţa fragmentului de asteroid şi pata roşie pictată pe el păru un ochi ce se deschisese
brusc. Inima lui Cheng Xin se strânse, fie din cauza ochiului, fie din cauza cuvintelor lui
Wade. Wade se holbă la ochiul gigantic, cu expresia lui rece şi tăioasă, cu o urmă de batjocură.
Cheng Xin nu spuse nimic. Nu se putea gândi la nimic potrivit.
— Nu face a doua oară aceeaşi greşeală, spuse Wade. Fiecare cuvânt o izbea în inimă ca o
lovitură de ciocan.
 Venise timpul: bomba cu hidrogen explodă. Fără obstrucţia atmosferei, aproape toată
energia era eliberată sub formă de radiaţie. În fluxul video creat de la aproximativ patru sute
de kilometri depărtare, apăru o minge lângă Soare. Nu după mult timp, strălucirea şi
dimensiunea mingii o depăşi pe cea a Soarelui şi filtrele camerei reduseră repede intensitatea
luminii. Dacă cineva s-ar fi uitat la asta direct de la această depărtare, ar fi orbit pentru
totdeauna. Până să atingă mingea de foc strălucirea maximă, nu mai era nimic de văzut în
unghiul vizual al camerei, numai albeaţă.
Adăpostiţi în umbra rocii uriaşe, Cheng Xin şi Wade nu fuseseră martori la această
privelişte. Transmiterea în timp real a semnalului video fusese tăiată în cabină, dar putură să
vadă cum „Saturn”, din spatele lor, creştea brusc în intensitatea strălucirii. Apoi, lava topită
generată pe partea din „Jupiter” cu faţa spre „Soare” zbură în jurul lor. Lava străluci roşie în
timp ce picura de pe marginea asteroidului, dar, după ce zbură la o oarecare distanţă mai
departe, lumina reflectată din detonarea nucleară depăşi stadiul inerent de strălucire roşie şi
picurii subţiri de lavă se transformară în magnifice focuri de artificii.
Priveliştea ce le apărea din navetă semăna cu priveliştea de pe vârful unei cascade argintii
care se prăvăleşte spre sol. Cele patru fragmente mai mici de asteroizi simulând planetele
terestre fuseseră deja incinerate, iar cele patru fragmente mai mari de asteroizi care simulau
giganţii gazoşi se comportau de parcă erau patru bile de îngheţată care ar fi fost încălzite
dintr-o parte cu o lampă de sudură. Părţile expuse exploziei se topiră şi se transformară în
emisfere netede şi, din fiecare „planetă”, începu să picure în urmă o coadă argintie de lavă.
Peste ceva mai mult de zece secunde de când radiaţia ajunsese la „Jupiter”, materialul stelar
simulat, constând din bucăţi din carcasa explodată a bombei cu hidrogen, lovi fragmentul de
asteroid masiv, făcându-l să se cutremure şi să plutească lent mai departe de „Soare”.
Dispozitivele hidraulice ale navetei se activară şi menţinură distanţa faţă de fragment.
Mingea de foc persistă vreme de aproximativ treizeci de secunde, înainte să se stingă.
Spaţiul părea acum ca o sală unde lumina fusese stinsă brusc. Soarele adevărat, aflat cam la o
AU depărtare, apăru înceţoşat. În timp ce mingea de foc dispărea, lumina emisă de jumătatea
din fragmentul de asteroid ce lucea roşiatic deveni vizibilă. Iniţial, lumina fu foarte
strălucitoare, de parcă roca luase foc, dar frigul extrem al spaţiului o răci iute şi nu rămase
decât o lucire roşie mai stinsă. Lava solidificată de la marginea fragmentului formă un cerc de
stalactite lungi.
Cele cincizeci de nave spaţiale adăpostite în spatele celor patru fragmente gigantice de
asteroid erau neatinse.
Transmisia live ajunse la Terra peste cinci secunde şi lumea explodă în ovaţii. Speranţele de
viitor explodară peste tot, la fel ca bomba cu hidrogen. Scopul testului de simulare a
Proiectului Bunkerului fusese atins.
— Nu mai greşi încă o dată, repetă Wade, de parcă tot ce se întâmplase nu fusese nimic
altceva decât un zgomot care le întrerupsese brusc conversaţia.
Cheng Xin se uită fix la naveta cu care venise Wade. Cei patru oameni în costume spaţiale
priviseră tot timpul în direcţia ei, indiferenţi la priveliştea magnifică ce tocmai se sfârşise.
Cheng Xin ştia că zeci de mii de oameni ceruseră să fie voluntari pentru test, şi că fuseseră
selectate doar persoane celebre sau importante. Deşi Wade abia ieşise din închisoare, avea
deja adepţi puternici – acei patru oameni, cel puţin – şi naveta probabil îi aparţinea şi ea.
Chiar şi cu unsprezece ani în urmă, când concurase pentru postul de Purtător de Sabie,
avusese foarte mulţi adepţi loiali şi încă şi mai mulţi susţinători. Se zvonea că fondase o
organizaţie secretă, care probabil supravieţuise. Era ca o bucată de combustibil nuclear. Chiar
şi atunci când era închis într-un container etanş de plumb, puteai să-i simţi forţa şi
ameninţarea.
— Dă-mi un timp de gândire, spuse Cheng Xin.
 — Sigur că ai nevoie de un timp de gândire, încuviinţă Wade spre Cheng Xin, apoi plecă tot
fără zgomot, plutind spre propria navă. Uşa cabinei se închise şi cele două nave se separară.
În direcţia Terrei, bucăţile de lavă răcită pluteau fără vlagă pe fundalul înstelat, ca un câmp
de praf. Cheng Xin simţi tensiunea din suflet cum se mai stinge şi se simţi ea însăşi ca un
firicel de praf ce plutea prin spaţiu.

Pe drumul de întoarcere, când naveta se afla la trei sute de mii de kilometri de Terra, aşa că
nu mai exista practic nicio întârziere a comunicării, Cheng Xin o sună pe AA şi-i povesti
despre întâlnirea cu Wade.
— Fă cum ţi-a spus, spuse AA fără ezitare. Dă-i tot ce ţi-a cerut.
— Tu… Cheng Xin se holbă la AA în fereastra de informaţii, uimită.
Îşi imaginase că AA va fi cel mai mare obstacol.
— Are dreptate. Nu ai capacitatea să faci asta. Simpla încercare te va ruina! Dar el e în stare
s-o facă. Acest ticălos, demon, ucigaş, carierist, huligan politic, nebun tehnofilic… poate s-o
facă. Are voinţa şi îndemânarea necesare pentru asta, aşa că lasă-l s-o facă! E un iad, aşa că dă-
te la o parte şi lasă-l pe el să sară!
— Dar tu?
AA zâmbi:
— Nu aş lucra niciodată sub conducerea lui. Asta e sigur. Încă de când au interzis navele cu
viteza luminii, a început să mi se facă şi mie frică. Voi lua ce mi se cuvine şi voi face ceva care
să-mi facă plăcere. Sper că vei face şi tu la fel.

Peste două zile, în sala de conferinţe transparentă de la vârful clădirii de birouri a Halo
Group, Cheng Xin se întâlni cu Wade:
— Pot să-ţi dau tot ce vrei, îi spuse Cheng Xin.
— Atunci vei intra în hibernare, spuse Wade. Pentru că prezenţa ta poate afecta sarcina pe
care o avem.
Cheng Xin încuviinţă:
— Da, acesta era planul meu.
— Te vom trezi în ziua când vom avea succes, şi succesul acela va fi şi al tău. În ziua aceea,
dacă navele cu viteza luminii vor fi în continuare interzise, ne vom asuma întreaga
responsabilitate. Iar dacă asemenea nave vor fi bine primite de către omenire, atunci onoarea
îţi va aparţine… Va dura cel puţin o jumătate de secol sau chiar mai mult. Vom fi bătrâni, dar
tu vei rămâne tot tânără.
— Am o singură condiţie.
— Vorbeşte.
— Dacă proiectul acesta are potenţialul de a face rău rasei umane, trebuie să mă trezeşti.
Decizia finală îmi aparţine şi am dreptul să retrag întreaga autoritate pe care ţi-am acordat-o.
— Nu pot accepta aşa ceva.
— Atunci nu avem nimic de discutat. Nu o să-ţi dau nimic..
— Cheng Xin, ştii cu siguranţă pe ce drum vom merge. Uneori, e necesar să…
— Uită totul. Vom merge fiecare pe drumul lui.
Wade o fixă cu privirea pe Cheng Xin. În ochii lui erau sentimente pe care le văzuse foarte
rar la el: ezitare, chiar neajutorare. Şi era neobişnuit să vezi aşa ceva la el. De parcă ai vedea
apă în foc.
— Lasă-mă să mă gândesc.
Se întoarse, se îndreptă spre unul dintre pereţii transparenţi şi privi pădurea metropolitană
de afară. La fel ca în noaptea aceea, cu trei secole în urmă, în piaţa din faţa ONU, când Cheng
Xin îi văzuse silueta neagră a spatelui profilată pe luminile New Yorkului.
 După două minute, Wade se întoarse. Stând tot lângă peretele transparent, o privi pe
Cheng Xin din partea opusă a încăperii:
— E-n regulă. Accept.
Cheng Xin îşi aminti că, în urmă cu trei secole, după ce se întorsese la fel ca acum, spusese:
„Vom trimite doar un creier.” Acele cuvinte schimbaseră cursul istoriei.
— Nu am prea multe mijloace cu care te-aş putea constrânge să respecţi înţelegerea
noastră. Nu pot decât să mă încred în promisiunea ta.
Zâmbetul acela, ca o fisură în gheaţă, se întinse pe chipul lui Wade:
— Eşti perfect conştientă că, dacă nu-mi ţin promisiunea, asta ar fi, în fond, o
binecuvântare pentru tine. Dar, din nefericire, mi-o voi respecta.
Wade se duse înapoi şi-şi netezi geaca de piele, ceea ce făcu doar să apară şi mai multe
încreţituri. Acum era în picioare, în faţa lui Cheng Xin, şi-i spuse solemn:
— Îţi promit că, dacă în timpul procesului de cercetare a zborului spaţial cu viteza luminii
vom descoperi orice ar putea dăuna rasei umane, indiferent de forma pericolului, te vom trezi.
Vei avea ultimul cuvânt şi-mi vei putea lua înapoi toată autoritatea.

După ce auzi despre întâlnirea cu Wade, AA îi spuse lui Cheng Xin:

— Atunci va trebui să intru în hibernare şi eu odată cu tine. Trebuie să fim pregătite să
luăm înapoi Halo Group în orice clipă.
— Crezi că-şi va ţine promisiunea? o întrebă Cheng Xin.
AA privi drept înainte de parcă s-ar fi uitat la fantoma lui Wade:
— Da, cred. Cred că demonul ăsta se va ţine de cuvânt. Dar, aşa cum a spus, asta nu e
neapărat bine pentru tine. Ai fi putut să te salvezi, Cheng Xin, dar, în cele din urmă, nu ai
făcut-o.

Peste zece zile, Thomas Wade deveni preşedintele Halo Group şi preluă toate operaţiunile.
Cheng Xin şi AA intrară în hibernare. Conştiinţele lor păliră treptat până se pierdură în
frig. Era ca şi cum ar fi plutit pentru mult timp pe un râu. Epuizate, se urcaseră pe mal, se
opriseră şi urmăreau râul care continua să curgă în faţa ochilor lor, priveau cum apa aceea
familiară curgea spre depărtări.
În timp ce ele două ieşiseră pentru puţin timp din râul timpului, istoria omenirii continuă.
PARTEA A IV-A
 ERA BUNKERULUI, ANUL 11. LUMEA BUNKERULUI
Număr 37813, hibernarea ta a luat sfârşit. Ai fost în hibernare timp de 62 de ani, 8 luni, 21
de zile şi 13 ore. Porţiunea de hibernare alocată rămasă este de 238 de ani, 3 luni, 9 zile.
Suntem Centrul de Hibernare Asia Nr. 1, Era Bunkerului, Anul 11, 9 mai, ora 14:17.
Mica fereastră de informaţii pluti în faţa lui Cheng Xin, care abia fusese deşteptată, doar un
minut, apoi dispăru. Privi tavanul metalic neted. Din obişnuinţă, se uită fix la un anumit
punct din tavan. În timpul epocii când intrase ultima oară în hibernare, lucrul acesta ar fi
făcut ca tavanul să-i recunoască privirea şi să-i afişeze o fereastră de informaţii, dar tavanul nu
reacţionă. Deşi nu avea încă forţa să-şi întoarcă capul, putea vedea o parte din cameră: toţi
pereţii erau făcuţi din metal şi nu existau ferestre de informaţii. Aerul rămânea şi el pustiu,
fără imagini holografice. Metalul peretelui părea familiar: oţel inoxidabil sau aliaj din
aluminiu, fără decoraţiuni.
În câmpul ei vizual apăru o asistentă. Era foarte tânără şi nu se uita la Cheng Xin. În
schimb, îşi făcu de lucru prin jurul patului ei, probabil deconectând echipamentul medical
ataşat la trupul ei. Trupul lui Cheng Xin nu putea simţi ce făcea asistenta, dar femeia avea
ceva familiar – uniforma ei. În ultima epocă în care Cheng Xin fusese trează, oamenii purtau
haine autodetergente, care păreau întotdeauna noi-nouţe, dar hainele acestei asistente aveau
urme de uzură. Deşi era curată încă, putea vedea că uniforma era veche şi purta semnele
trecerii timpului.
Tavanul începu să se mişte. Patul lui Cheng Xin era împins afară din camera de deşteptare.
Descoperi cu uimire că asistenta chiar împingea patul – patul acela, ca să se mişte, chiar avea
nevoie de cineva să-l împingă.
Holul era şi el făcut din pereţi metalici goi. În afara celor câteva lumini din tavan, nu
existau alte decoraţiuni. Luminile păreau destul de obişnuite şi Cheng Xin văzu că rama din
jurul unei asemenea lumini se desprinsese şi atârna din tavan. Între ramă şi tavan văzu…
sârme.
Cheng Xin se chinui să-şi amintească fereastra de informaţii pe care o văzuse la deşteptare,
dar nu putea fi sigură că fusese efectiv acolo. Acum i se părea că fusese doar o halucinaţie.
În hol erau mulţi pietoni şi nimeni nu-i acorda nicio atenţie lui Cheng Xin. Se concentră
asupra hainelor pe care le purtau oamenii. Câţiva făceau parte din personalul medical şi aveau
uniforme albe, iar restul purtau haine simple, obişnuite care semănau cu salopetele de lucru.
Cheng Xin avu impresia că mulţi oameni de aici păreau să fie din Era Comună, dar îşi dădu
seama curând că greşea. Era Comună fusese cu mult timp în urmă, iar rasa umană trecuse
deja prin patru ere de atunci. Era imposibil să mai fie în viaţă atâtea persoane din Era
Comună.
Impresia ei se datora faptului că văzuse nişte bărbaţi care arătau ca cei cu care era
obişnuită.
Bărbaţii care dispăruseră în timpul Erei Descurajării se întorseseră. Aceasta era o altă eră
capabilă să nască bărbaţi.
Păreau, cu toţii, să se grăbească. Aparent, roata se învârtise din nou: relaxarea şi confortul
din ultima eră dispăruseră şi se aflau din nou într-o societate stresată. În era aceasta,
majoritatea oamenilor nu mai aparţineau clasei înstărite, ci trebuiau să muncească pentru a
supravieţui.
Patul lui Cheng Xin fu împins spre o încăpere mică.
— Numărul 37813 s-a deşteptat fără neregularităţi, anunţă asistenta. Este în camera de
recuperare douăzeci şi opt.
Apoi plecă şi închise uşa. Cheng Xin observă că trebuise să tragă uşa după ea.
 Rămase singură în cameră. Trecu mult timp şi nimeni nu veni să-i verifice starea, o situaţie
complet diferită de celelalte două deşteptări prin care trecuse, când primise foarte multă
atenţie şi grijă. Era sigură de două lucruri: mai întâi, în această eră, hibernarea şi deşteptarea
erau evenimente obişnuite. În al doilea rând, nu mulţi oameni ştiau că fusese deşteptată.
După ce îşi recuperă puţin din controlul motric, îşi mişcă capul şi văzu fereastra. Îşi aminti
de lumea în care intrase în hibernare: Centrul de Hibernare era un copac gigant de la
marginea oraşului şi ea fusese într-una dintre frunzele de la vârf, de unde putea să vadă
pădurea urbană. Dar acum, pe fereastra asta, putea vedea doar nişte clădiri obişnuite ridicate
la sol, toate cu aceeaşi formă şi design. Din cauza faptului că sclipeau în lumina Soarelui, îşi
dădu seama că erau construite din metal. Clădirile îi dădură sentimentul că se întorsese în Era
Comună.
Se întrebă brusc dacă nu cumva se trezise dintr-un vis lung. Era Descurajării, Era
Transmisiei – erau toate doar vise. Deşi amintirile erau limpezi, păreau supranaturale,
fantastice. Poate că nu făcuse niciodată acele trei salturi peste timp, şi fusese mereu în Era
Comună?
Lângă patul ei, apăru o fereastră cu afişare holografică, alungându-i îndoielile. Fereastra
conţinea doar câteva butoane simple, care puteau fi folosite pentru a-i chema pe doctor sau
pe asistentă. Locul acesta părea foarte familiarizat cu procesul de recuperare după hibernare:
fereastra apăruse exact atunci când Cheng Xin îşi recuperase capacitatea să-şi ridice mâna.
Dar era doar o fereastră mică; societatea hiperinformaţiei, unde ferestrele de date umpleau
fiecare suprafaţă, dispăruse.
Spre deosebire de celelalte două treziri, Cheng Xin îşi reveni foarte repede. Până să se
întunece, reuşise deja să se dea jos din pat şi să se plimbe puţin. Descoperi că centrul nu
oferea decât serviciile cele mai simple. La un moment dat venise un doctor şi o examinase
sumar, apoi plecase; trebuise să facă tot restul singură. Trebuise să se spele singură, deşi se
simţea slăbită de tot. Cât despre mese, dacă nu le-ar fi cerut cu ajutorul acelei ferestre
holografice mici, probabil că n-ar fi primit niciodată de mâncare. Pe Cheng Xin nu o deranja
lipsa aceasta de solicitudine, fiindcă nu se adaptase pe de-a-ntregul erei aceleia excesiv de
generoase, unde erau rezolvate imediat nevoile fiecărei persoane. Rămăsese, în sufletul ei, o
femeie din Era Comună şi se simţea acasă aici.
În dimineaţa următoare, veni s-o vadă un vizitator. Îl recunoscu imediat pe Cao Bin. Acest
fizician fusese odinioară cel mai tânăr candidat la funcţia de Purtător de Sabie, dar acum era
mult mai bătrân şi-i apăruseră câteva şuviţe de păr alb. Cheng Xin era sigură, totuşi, că nu
îmbătrânise cu şaizeci şi doi de ani.
— Domnul Thomas Wade m-a rugat să vin şi să vă iau de aici.
— Ce s-a întâmplat?
Inima lui Cheng Xin tresări când îşi aminti condiţiile în care ar fi trebuit să aibă loc
deşteptarea ei.
— Vorbim despre asta după ce ajungem acolo.
Cao Bin făcu o pauză şi apoi adăugă:
— O să vă arăt puţin din lumea asta înainte să ajungem, ca să puteţi lua o hotărâre corectă,
bazată pe fapte.
Cheng Xin privi la clădirile fără personalitate de dincolo de geam; nu simţea că aceasta e o
lume nouă.
— Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Cheng Xin. Nu ai fost treaz în ultimii şaizeci de ani.
— Am intrat în hibernare în acelaşi timp cu dumneavoastră. Şi, după şaptesprezece ani,
acceleratorul de particule circumsolar a fost operaţional şi am fost trezit ca să mă ocup de
teoria de bază a cercetării. Asta mi-a luat cincisprezece ani. Pe urmă, de la munca de cercetare
s-a trecut la aplicaţii tehnice şi nu au mai avut nevoie de mine, aşa că am intrat în hibernare
până acum doi ani.
— Cum merge proiectul propulsiei de curbură?
— Au avut loc nişte progrese… Vorbim despre asta mai târziu.
Lui Cao Bin, evident, nu-i plăcea prea mult subiectul.
Cheng Xin privi din nou pe fereastră. Trecu o boare de vânt, făcând să foşnească un copăcel
din faţa ferestrei. Apoi păru că trece pe deasupra lor un nor şi lucirea clădirilor metalice păli.
Ce putea avea în comun lumea asta banală cu navele spaţiale cu viteza luminii?
Cao Bin îi urmări privirea lui Cheng Xin şi râse:
— Trebuie că vă simţiţi la fel cum m-am simţit şi eu prima oară, când m-am trezit… Sunteţi
cam dezamăgită de era asta, nu-i aşa? Dacă vă simţiţi în stare, haideţi să mergem afară şi să
aruncăm o privire.
După o jumătate de oră, Cheng Xin, îmbrăcată într-un costum alb potrivit acestei ere, ieşi
pe un balcon al Centrului de Hibernare, împreună cu Cao Bin. Oraşul se desfăşura în faţa ei şi
Cheng Xin avu din nou sentimentul că timpul cursese invers. Atunci când se deşteptase prima
oară în timpul Erei Descurajării, impactul simţit la vederea uriaşului oraş-pădure fusese de
nedescris. După aceea, nu se mai gândise că va mai vedea vreodată un oraş atât de familiar:
planul oraşului acestuia era foarte regulat, de parcă clădirile ar fi fost ridicate toate în acelaşi
timp. Clădirile în sine erau monotone şi uniforme, de parcă fuseseră proiectate doar pentru
utilitate, fără nicio consideraţie pentru estetica arhitecturală. Toate erau dreptunghiulare şi
nu aveau decoraţiuni la suprafaţă şi toate aveau acelaşi exterior cenuşiu metalic – amintindu-i
în mod straniu de cutiile de aluminiu pentru gustarea de prânz. Clădirile erau dense şi
aranjate ordonat şi se întindeau cât vedea cu ochii. La orizont, solul se ridica asemenea
coastei unui munte, iar oraşul se întindea şi pe aceasta.
— Unde e asta? întrebă Cheng Xin.
— Hm, de ce s-a înnorat din nou? Nu putem vedea cealaltă parte.
Cao Bin nu-i răspunse la întrebare, dar îşi ridică ochii spre cer dezamăgit, de parcă vremea
avea ceva de-a face cu modul lui Cheng Xin de a percepe această lume nouă.
Dar imediat, aceasta văzu ce straniu este cerul. Soarele era sub nori. Norii începură să se
împrăştie şi, între ei, apăru o deschidere mare. Dar, prin aceasta, Cheng Xin nu văzu cerul
albastru; văzu, în schimb… mai mult sol.
Solul din cer era punctat de clădirile unui oraş care semănau mult cu oraşul din jurul ei,
doar că acum se uita „în jos” – sau „în sus” – la el. Probabil că asta era „cealaltă parte” la care se
referise Cao Bin. Cheng Xin îşi dădu seama că „latura muntelui” care se ridica în depărtare nu
era deloc un munte, ci continua să se ridice până se conecta cu „cerul”. Lumea era un cilindru
gigantic şi ea stătea în interiorul lui.
— Este Oraşul Spaţial Asia I, din umbra lui Jupiter, spuse Cao Bin.
Lumea cea nouă, care-i păruse atât de comună cu o clipă în urmă, acum o uimi. Cheng Xin
simţi că, în sfârşit, se deşteptase cu adevărat.

După-amiază, Cao Bin o duse pe Cheng Xin într-o excursie la terminalul portului spaţial
din capătul de nord al oraşului.
Printr-o convenţie, se considera că axa centrală a oraşului spaţial era orientată de la nord la
sud. Odată ieşiţi din centrul de hibernare, luară un autobuz – era un autobuz adevărat, care se
deplasa la sol – probabil că funcţiona cu curent electric, dar arăta exact la fel cu autobuzele
oraşelor din antichitate. Autobuzul era aglomerat, iar Cheng Xin şi Cao Bin se aşezară pe
ultimele două locuri din spate, aşa că pasagerii urcaţi mai târziu trebuiră să stea în picioare.
Cheng Xin se gândi când luase ultima oară un autobuz – chiar şi în timpul Erei Comune
renunţase de mult la transportul în comun aglomerat.
Autobuzul se deplasa lent, aşa că reuşi să observe totul în linişte. Lucrurile aveau acum un
nou înţeles pentru ea. Văzu pe fereastră şiruri de clădiri, cu parcuri verzi şi cu lacuri între ele:
văzu două şcoli cu terenuri de sport vopsite în albastru; văzu pământul cafeniu care acoperea
solul pe ambele laturi ale drumului şi care semăna cu pământul de pe Terra. Copaci cu frunze
late, care semănau cu copacii-umbrelă chinezeşti, străjuiau şoseaua, iar, din când în când,
apăreau panouri publicitare – Cheng Xin nu recunoscu cele mai multe produse sau mărci, dar
stilul reclamelor era familiar.
Diferenţa principală faţă de un oraş din Era Comună era că întreaga lume părea să fie
construită din metal. Clădirile erau metalice şi interiorul autobuzului era şi el făcut mai mult
din metal. Nu văzu nicăieri plastic şi nici materiale compuse.
Dar cea mai mare atenţie le-o acordă celorlalţi pasageri din autobuz. Dincolo de culoarul
de trecere, stăteau doi bărbaţi şi unul moţăia cu o servietă neagră pe genunchi, iar celălalt
avea o salopetă galbenă cu pete de ulei. Lângă picioarele celui de-al doilea era o cutie de
unelte, din care ieşea capătul unui instrument pe care Cheng Xin nu-l recunoscu; semăna cu
o bormaşină din vechime, dar era transparent. Chipul bărbatului trăda epuizarea şi apatia
cuiva care efectua o muncă fizică. Ultima oară văzuse o asemenea expresie pe chipurile
muncitorilor imigranţi din oraşele Erei Comune. În faţa ei era un cuplu de tineri. Bărbatul îi
şoptea ceva femeii la ureche şi femeia chicotea din când în când, în timp ce se servea cu ceva
roz dintr-un pahar din carton – îngheţată, de vreme ce Cheng Xin simţise aroma dulce de
frişcă, exact cum şi-o amintea după cele trei secole care trecuseră. Pe culoar, stăteau două
femei între două vârste, de un gen care lui Cheng Xin îi era familiar: oboseala de fiecare zi le
răpise farmecul şi nici nu mai aveau grijă de aspectul lor. Femeile acestea dispăruseră în
timpul Erei Descurajării sau în timpul Erei Transmisiei. Pe vremea aceea, femeile avuseseră
mereu o piele netedă şi delicată şi, indiferent cât de în vârstă erau, păreau frumoase şi
rafinate, în feluri cuvenite vârstei lor. Cheng Xin trase cu urechea la conversaţia lor:
— Nu înţelegi. Piaţa de dimineaţă şi piaţa de seară au aceleaşi preţuri. Nu te lenevi. Du-te
la piaţa angro din cartierul de vest.
— N-au suficient şi, oricum, nu vor să vândă la preţuri de angro.
— Trebuie să te duci mai târziu, după şapte sau cam aşa. Atunci vânzătorii de legume
pleacă şi vând la preţ de angro.
Mai auzi şi alte fragmente de conversaţii din autobuz.
— Guvernul oraşului este diferit faţă de sistemul atmosferic, e mult mai complicat… Când
ajungi acolo, fii atent la politica de birou. Nu te apropia prea mult de nimeni, la început, dar
nici nu te izola…
— Nu e normal să ne taxeze separat pentru căldură; asta trebuia să se includă în factura de
electricitate…
— Dacă l-ar fi înlocuit mai repede pe imbecilul ăla, n-ar fi pierdut atâta…
— Nu fi dezamăgit. Sunt aici încă de când au construit oraşul ăsta, şi cu cât crezi că mă
plătesc pe lună?
— Peştele ăla nu mai e proaspăt. Nici să nu te gândeşti să-l găteşti la aburi…
— Într-una din zilele trecute, când a trebuit să efectueze reglarea orbitală, apa din Parcul
Patru iar a inundat o suprafaţă mare…
— Dacă nu-l place, ar trebui s-o părăsească. Tot efortul lui se va duce pe copcă…
— Nu poate fi original. Şi nici măcar nu cred că e o imitaţie de bună calitate. Îţi baţi joc de
mine? La preţul ăsta?
Ascultându-i, Cheng Xin simţi cum îi creşte inima. Căutase acest sentiment de când se
deşteptase pentru prima oară în Era Descurajării. Crezuse că n-o să-l mai aibă niciodată.
Sorbi toate conversaţiile din jur de parcă îşi potolea setea şi nu-i dădu prea multă atenţie lui
Cao Bin care-i descria oraşul.
Oraşul Spaţial Asia I era unul dintre cele mai vechi oraşe construite în cadrul Proiectului
Bunkerului. Era un cilindru regulat care simula gravitaţia prin forţa centrifugă generată de
rotaţie. Cu o lungime de treizeci de kilometri şi un diametru de şapte, suprafaţa lui utilă era
de 659 de kilometri pătraţi, cam jumătate din vechiul Beijing. Odată, trăiseră aici cam
douăzeci de milioane de oameni, dar, după terminarea noilor oraşe, populaţia descrescuse
până la nouă milioane, aşa că nu mai era atât de aglomerat…
Cheng Xin văzu cum în faţa ei apăru pe cer un alt Soare. Cao Bin îi explică faptul că erau, în
total, trei sori artificiali în oraşul spaţial şi toţi pluteau de-a lungul axei centrale, la o distanţă
de zece kilometri unul de altul. Aceştia produceau energie prin fuziunea nucleară şi
străluceau, apoi se stingeau în cicluri de douăzeci şi patru de ore.
Cheng Xin simţi un şir de zdruncinături. Autobuzul ajunsese în staţie şi cutremurul părea
să vină dinspre adâncul solului. Simţi o forţă care o împingea în spate, dar autobuzul staţiona.
Văzu pe fereastră cum umbrele aruncate de copaci şi de clădiri îşi schimbară brusc unghiul, în
timp ce sorii artificiali îşi schimbară brusc poziţiile. Însă, curând, sorii se întoarseră la locurile
lor. Cheng Xin observă că niciunul dintre pasageri nu părea surprins.
— Oraşul spaţial şi-a reglat poziţia, spuse Cao Bin.
Autobuzul sosi la ultima staţie după vreo treizeci de minute. După ce se dădură jos din
autobuz, văzu că scenele cotidiene care o vrăjiseră atât de tare dispăruseră. În faţa ei se înălţa
un perete enorm, ale cărui dimensiuni îi tăiară respiraţia. Era de parcă s-ar fi aflat la capătul
lumii – şi, de fapt, chiar acolo se afla. Era cel mai „nordic” punct din oraş, un disc circular
mare, cu diametrul de opt kilometri. Nu putea să-l vadă pe tot, de unde stătea, dar putea să-şi
dea seama că solul se ridica pe ambele laturi în stânga şi în dreapta ei. Vârful discului –
cealaltă parte a oraşului – era cam tot atât de sus ca vârful muntelui Everest. Mai multe spiţe
dispuse radial, care plecau de pe marginea discului, convergeau toate în centrul său, aflat la
patru kilometri deasupra lor. Fiecare spiţă era un puţ de ascensor, iar centrul era terminalul
portului spaţial a oraşului.
Înainte să intre în lift, Cheng Xin se mai uită odată cu drag spre acest oraş care-i părea deja
atât de familiar. De aici, toţi cei trei sori erau vizibili într-un şir ce ducea până la celălalt capăt
al oraşului. Era la apus şi sorii aproape se stinseseră, transformându-se dintr-un portocaliu
albicios într-un roşu blând şi scăldând oraşul într-o lumină caldă şi aurie. Cheng Xin văzu
câteva fete în uniforme albe de şcoală sporovăind şi râzând pe o pajişte nu prea îndepărtată,
cu pletele fluturând în briză şi scăldate de lucirea aurie a soarelui în amurg.
Interiorul liftului era foarte spaţios, ca o sală mare. Partea dinspre oraş era transparentă,
transformând liftul într-o platformă de observaţie. Fiecare loc era echipat cu centuri de
siguranţă fiindcă, în timp ce liftul se ridica, gravitaţia scădea rapid. În timp ce se uitau afară,
solul se scufundă din ce în ce mai jos, iar „cerul”, celălalt sol, deveni mai clar. Când liftul
ajunse la centrul cercului, atât gravitaţia, cât şi senzaţia de „sus” şi de „jos” atunci când te uitai
afară, dispărură complet. Fiindcă aceasta era axa în jurul căreia se desfăşura oraşul, solul îi
înconjura acum din fiecare direcţie. Aici, priveliştea oraşului era cea mai frumoasă.
Cei trei sori se întunecaseră până la nivelul luminii Lunii, iar culoarea lor deveni argintie.
Văzuţi de aici, cei trei sori – sau cele trei luni – erau plasaţi unul peste altul. Toţi norii erau
concentraţi în zona liberă de gravitaţie, formând o axă de ceaţă albă care se întindea prin
centrul oraşului până în celălalt capăt. Capătul „sudic”, aflat la patruzeci şi cinci de kilometri
depărtare, se vedea limpede. Cao Bin îi spuse lui Cheng Xin că acolo erau localizate
dispozitivele hidraulice de propulsie. Luminile oraşului tocmai se aprinseseră. În ochii lui
Chen Xin se reflecta o mare de lumini care o înconjurau şi care se întindeau până departe.
Avea senzaţia că se uită înăuntrul unei fântâni gigantice, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu un
covor strălucitor.
Cheng Xin îşi aţinti privirea asupra unui anume loc din oraş şi i se păru că dispunerea
clădirilor era foarte asemănătoare cu cea a districtului rezidenţial din cartierul unde fusese
casa ei din Era Comună. Îşi imagină un anumit apartament de bloc din acea zonă, şi o
anumită fereastră de la etajul doi. Printre perdelele albastre, pătrundea o lumină blândă… şi,
în spatele perdelei, o aşteptau mama şi tatăl ei…
Nu-şi putu reţine lacrimile.
Încă de când se deşteptase pentru prima oară, în timpul Erei Descurajării, Cheng Xin nu
reuşise să se integreze în noile ere, simţindu-se mereu ca o străină dintr-un alt timp. Dar nu
şi-ar fi imaginat niciodată că se va simţi ca acasă cu mai mult de o jumătate de secol mai
târziu, aici, în spatele lui Jupiter, la mai mult de opt sute de milioane de kilometri depărtare
de Terra. Era ca şi cum tot ce-i fusese familiar cu trei secole în urmă fusese cules de o mână
invizibilă, rulat frumos ca o pictură uriaşă, şi apoi pus aici sub chipul unei lumi noi, una ce se
rotea încet în jurul ei.
Cheng Xin şi Cao Bin intrară pe un coridor cu imponderabilitate. Era un tub în care
oamenii se mişcau ţinându-se de nişte prize de mână aflate de-a lungul unor cabluri. Toţi
pasagerii care urcaseră cu lifturile aflate de-a lungul marginii tubului se adunau aici ca să
părăsească oraşul şi coridorul era plin de mulţimi în mişcare. Un şir de ferestre de informaţii
apărură în jurul peretelui circular al coridorului, iar imaginile animate din acestea conţineau
mai mult ştiri şi reclame. Dar ferestrele erau mai puţine şi aranjate ordonat, spre deosebire de
mulţimea haotică de ferestre de informaţii din era precedentă.
Cheng Xin observase de mai mult timp că, aparent, era hiperinformaţiei copleşitoare se
sfârşise. Informaţiile apăreau, în această lume, într-un mod mai rezervat şi mai direcţionat.
Să fi fost rezultatul unor schimbări survenite în sistemul politic şi cel economic din Lumea
Bunkerului?

Ieşind de pe coridor, Cheng Xin observă mai întâi stelele care se roteau deasupra. Rotirea
era foarte iute şi o ameţea. Priveliştea din jur se deschise în mod impresionant. Stăteau în
picioare într-o piaţă circulară cu diametrul de opt kilometri aflată „deasupra” unui oraş
spaţial. Era portul spaţial al oraşului, unde erau parcate multe nave spaţiale. Majoritatea nu
aveau o formă prea diferită de cele pe care le văzuse Cheng Xin cu mai mult de şaizeci de ani
în urmă, deşi acestea erau în general mai mici. Multe aveau dimensiunile automobilelor din
vechime. Cheng Xin observă în timpul decolării că flăcările de la duzele navelor spaţiale
străluceau mult mai puţin decât în amintirile ei de acum mai bine de jumătate de secol.
Strălucirea era de un albastru-închis şi nu mai era aşa de orbitoare. Aceasta însemna,
probabil, că motoarele cu fuziune miniaturale erau mult mai eficiente.
Privirea îi fu atrasă de un cerc roşu-strălucitor din jurul ieşirii, cu o rază de aproape o sută
de metri. Înţelese repede semnificaţia lui: oraşul spaţial se rotea şi, în afara cercului, forţa
centrifugă devenea foarte puternică. Dacă treceai de cercul de avertizare, forţa centrifugă
creştea dramatic, iar navele parcate acolo trebuiau să fie ancorate, în timp ce pietonii trebuiau
să poarte pantofi magnetici, altfel, ar fi fost aruncaţi în hău.
Era foarte frig aici. Simţi o căldură efemeră doar când o navă din preajmă decolă. Cheng
Xin se cutremură – dar nu de frig, ci fiindcă îşi dăduse seama că era complet expusă spaţiului!
Dar aerul din jurul ei şi presiunea acestuia erau reale şi putea simţi brize reci. Tehnologia
pentru reţinerea atmosferei într-o zonă deschisă părea să fi avansat mult, până în punctul în
care se putea menţine atmosfera într-un spaţiu complet deschis.
Cao Bin văzu că era şocată şi spuse:
— Vedeţi, acum nu putem menţine atmosfera decât la zece metri deasupra „solului”.
Nici el nu intrase în lumea asta de mult timp, dar se obişnuise deja cu această tehnologie,
care lui Cheng Xin i se părea magică. Dorea să-i arate privelişti mult mai impresionante.
Pe fundalul stelelor rotitoare, Cheng Xin văzu Lumea Bunkerului.
De aici, se puteau vedea majoritatea oraşelor spaţiale din spatele lui Jupiter. Văzu douăzeci
şi două de oraşe (inclusiv cel pe care stătea) şi mai erau patru ascunse de oraşul unde se aflau.
Toate cele douăzeci şi şase de oraşe (în plan mai existau şase) se ascundeau în umbra lui
Jupiter. Erau oarecum aliniate pe patru rânduri şi-i amintiră lui Cheng Xin de navele spaţiale
aliniate în spatele rocii-gigant din spaţiu, cu mai mult de şaizeci de ani în urmă. Pe o parte a
Asiei I era America de Nord I şi Oceania I şi, pe cealaltă parte, era Asia III. Doar cincizeci de
kilometri despărţeau Asia I de vecinii ei de pe cealaltă parte, iar Cheng Xin putu să le simtă
imensitatea, de parcă ar fi fost două planete. Următorul rând de patru oraşe se afla la 150 de
kilometri depărtare şi era dificil de spus, doar privindu-le, ce dimensiuni aveau. Cele mai
depărtate oraşe spaţiale se aflau cam la o mie de kilometri depărtare şi, văzute de aici, păreau
nişte jucării delicate.
Cheng Xin se gândi la oraşele spaţiale ca la un banc de peşti miniaturali care pluteau pe loc
în spatele unei roci-gigant pentru a evita torenţii râului.
America de Nord I, oraşul cel mai apropiat de Asia I, era o sferă pură. Ea şi cu Asia I, cea
cilindrică, reprezentau cele două extreme ale designului de oraş spaţial. Majoritatea celorlalte
oraşe spaţiale erau de forma unor mingi de rugby, deşi raportul între axa lungă şi cea scurtă
era la fiecare diferit. Câteva alte oraşe spaţiale aveau forme neobişnuite: o roată cu spiţe, un
fus etc.
În spatele celorlaltor trei giganţi gazoşi mai erau alte trei aglomerări de oraşe spaţiale,
constând dintr-un total de treizeci şi opt de oraşe. Douăzeci şi şase se aflau în spatele planetei
Saturn, patru, în spatele lui Uranus şi alte opt, în spatele lui Neptun. Acele oraşe spaţiale se
aflau în locuri mai protejate, deşi împrejurimile erau şi mai dezolante.
Unul dintre oraşele spaţiale din faţa lor emise brusc o lumină albastră. Era ca şi cum în
spaţiu ar fi apărut un soare mic şi albastru, lungind umbrele oamenilor şi ale navelor din
piaţă. Cao Bin îi spuse lui Cheng Xin că era vorba despre dispozitivele hidraulice de propulsie
ale oraşului spaţial, care fuseseră activate pentru reglarea poziţiei lui. Oraşele spaţiale se
învârteau în jurul Soarelui în paralel cu Jupiter, imediat în afara orbitei lui. Gravitaţia lui
Jupiter trăgea treptat oraşele mai aproape şi acestea trebuiau să-şi regleze în mod constant
poziţiile, cu ajutorul dispozitivelor de propulsie. Această operaţiune solicita un mare consum
de energie. La un moment dat, se cochetase cu ideea de a transforma oraşele în sateliţi ai
planetei Jupiter, care să se deplaseze pe noi orbite în jurul Soarelui doar după emiterea unui
avertisment de atac al Pădurii Întunecate. Dar, până când sistemul de avertizare avansată nu
se mai perfecţiona şi nu se dovedea că este sigur, niciun oraş spaţial nu dorise să-şi asume
riscul.
— Sunteţi norocoasă! Acum veţi putea vedea o privelişte care apare doar o singură dată la
fiecare trei zile.
Cao Bin arătă spre spaţiu. Cheng Xin văzu în depărtare un punct mic, alb, care creştea din
ce în ce mai mult. Nu peste mult, deveni o sferă albă, mare cât o minge de ping-pong.
— Europa?
— Exact! Suntem foarte aproape acum de orbita ei. Aveţi grijă cum vă ţineţi pe picioare şi
nu vă fie teamă.
Cheng Xin încercă să-şi imagineze ce voia să spună Cao. Se gândise mereu la corpurile
cereşti ca la ceva care se mişca lent, aproape imperceptibil – aşa cum se întâmpla în toate
observaţiile de pe Terra. Dar apoi, îşi aminti că oraşul spaţial nu era un satelit al lui Jupiter, ci
rămânea relativ staţionar faţă de el. Europa, în schimb, era un satelit care se mişca foarte
repede. Îşi aminti că viteza ei era cam de paisprezece kilometri pe secundă. Dacă oraşul
spaţial era aproape de orbita Europei, atunci…
Sfera albă se mări iute – atât de repede că părea ireal. Europa ocupă în curând aproape tot
cerul şi se transformă dintr-o minge de ping-pong într-o planetă gigantică. Senzaţia de „sus”
şi de „jos” se schimbă într-o clipă şi Cheng Xin simţi că Asia I cade spre lumea aceea albă.
Apoi, această Lună, cu diametrul ei de trei mii de kilometri, ajunse deasupra capetelor lor, aşa
încât, pentru o clipă, ocupă tot cerul. Oraşul spaţial se mişca foarte aproape de oceanele
îngheţate ale Europei şi Cheng Xin putu să vadă cu claritate liniile încrucişate ale acelui peisaj
congelat, ca nişte linii dintr-o amprentă palmară uriaşă. Aerul, tulburat de trecerea Europei,
şfichiui prin jurul ei şi Cheng Xin simţi o forţă invizibilă care o trase din stânga spre dreapta –
dacă n-ar fi purtat pantofi magnetici, era sigură c-ar fi fost smulsă de la sol. Orice era prin
preajmă şi nu fusese asigurat la sol zbură în sus, iar câteva cabluri fixate de navele spaţiale
plutiră şi ele prin aer. Se auzi un duduit înspăimântător care venea de undeva de sub ea – era
cadrul uriaş al oraşului spaţial care reacţiona la schimbarea în câmpul de gravitaţie al Europei.
Europei nu-i luă mai mult de trei minute să se repeadă dincolo de Asia I şi apoi ajunse pe
partea cealaltă a oraşului şi începu să se micşoreze rapid. Toate cele opt oraşe spaţiale din
primele două rânduri îşi activară dispozitivele hidraulice de propulsie pentru a-şi regla
poziţiile după interferenţa produsă de Europa. Opt mingi de foc iluminară cerul.
— Cât de… cât de aproape a fost asta? întrebă Cheng Xin cu o voce tremurată.
— Cea mai apropiată trecere, aceea pe care aţi simţit-o acum, e la o sută cincizeci de
kilometri, adică, practic, aproape că ne-a atins. N-avem ce face. Jupiter are treisprezece luni,
iar oraşele spaţiale nu le pot evita pe toate. Orbita Europei este înclinată doar puţin faţă de
ecuator, aşa că este foarte aproape de aceste oraşe de aici. Ea este sursa principală de apă
pentru oraşele jupiteriene şi am construit multe industrii pe ea. Dar, când va veni atacul
Pădurii Întunecate, toate astea vor trebui sacrificate. După explozia solară, toate orbitele
lunilor jupiteriene se vor modifica în mod dramatic. Manevrarea oraşelor spaţiale pentru
evitarea lor în acel moment va fi o operaţiune foarte complicată.
Cao Bin găsi naveta pe care o luase ca să vină aici. Era micuţă şi avea forma şi dimensiunile
unui automobil din vechime, capabil să transporte doar două persoane. Instinctiv, lui Cheng
Xin i se păru nesigur să zboare cu un vehicul atât de micuţ, chiar dacă ştia că frica ei n-avea
motive întemeiate. Cao Bin îi spuse AI-ului să meargă spre America de Nord I şi navetă
decolă.
Cheng Xin văzu cum pământul dispare iute, naveta zburând tangenţial cu oraşul rotitor. În
curând, le apăru în faţă piaţa cu diametrul de opt kilometri, urmată de întreaga Asia I. În
spatele cilindrului, se afla o întindere de un galben-întunecat. Doar când acestei întinderi
galbene îi apăru marginea, Cheng Xin îşi dădu seama că se uita la Jupiter. Aici, în umbra
gigantului gazos, totul era rece şi întunecat, iar Soarele părea să nu existe absolut deloc.
Numai fosforescenţa lichidă a heliului şi a hidrogenului planetei, împrăştiate prin atmosfera
densă, formau petice de lumină ceţoasă care se mişcau la fel ca globii oculari din spatele
pleoapelor unui om care visează. Imensitatea planetei Jupiter o uimi pe Cheng Xin. De aici,
nu putea să vadă decât o porţiune mică din conturul ei, iar curbura marginii era minusculă.
Planeta era o barieră întunecată care bloca totul şi-i dădu din nou lui Cheng Xin senzaţia că se
află în faţa unui zid gigantic de la capătul lumii.

În următoarele trei zile, Cao Bin o duse pe Cheng Xin să mai viziteze patru alte oraşe
spaţiale.
Primul fusese America de Nord I, oraşul cel mai apropiat de Asia I. Avantajul principal al
construcţiei sale sferice era acela că un singur soare, în centru, era suficient pentru iluminarea
unui întreg oraş, dar dezavantajul unui asemenea design era şi el evident: gravitaţia se
schimba în funcţie de latitudinea la care te aflai. Ecuatorul avea cea mai mare gravitaţie şi
aceasta descreştea cu cât înaintai spre o latitudine mai mare. În regiunile polare, era
imponderabilitate. Locuitorii din regiuni diferite trebuiau să se adapteze la multitudinea de
situaţii gravitaţionale.
Spre deosebire de Asia I, navele spaţiale mici puteau intra în oraş direct de prin portul
spaţial de la Polul Nord. Odată ce naveta ajunse la interior, întreaga lume începu să se
învârtească în jurul ei, şi naveta trebui să se adapteze la rotaţia oraşului înainte de aterizare.
Cheng Xin şi Cao Bin călătoriră pe o linie ferată de mare viteză pentru a ajunge la regiunile cu
latitudine mai mică, şi trenul se mişcase mult mai repede decât autobuzul din Asia I. Cheng
Xin văzu că, aici, clădirile erau mai apropiate una de alta şi mai înalte şi totul arăta ca o
metropolă. La latitudinile mari, în regiunile cu gravitaţie scăzută mai ales, înălţimile clădirilor
erau limitate doar de volumul sferei. Lângă regiunile polare, câteva clădiri erau înalte şi de
zece kilometri şi păreau nişte ţepi care se întindeau în sus de la sol spre Soare.
America de Nord I fusese terminat printre primele. Cu o rază de douăzeci de kilometri şi
douăzeci de milioane de locuitori, era cel mai mare oraş din punctul de vedere al populaţiei.
Reprezenta centrul comercial prosper al tuturor oraşelor spaţiale jupiteriene.
Aici, Cheng Xin reuşi să se bucure de o privelişte superbă care lipsea pe Asia I: oceanul
inelar ecuatorial. De fapt, majoritatea oraşelor spaţiale aveau oceane inelare de diferite lăţimi,
iar Asia I făcea o notă aparte tocmai fiindcă nu avea şi ea unul. În oraşele sferice sau de forma
unei mingi de fotbal american, ecuatorul era punctul cel mai de jos din gravitaţia simulată a
oraşului şi toată apa se colecta în mod natural acolo, formând o centură strălucitoare şi
unduitoare în jurul oraşului. De pe ţărm, puteai vedea oceanul ridicându-se pe ambele părţi şi
împărţind „cerul” din spatele Soarelui. Cheng Xin şi Cao Bin se urcară într-o barcă rapidă şi
navigară în jurul mării – o călătorie de vreo şaizeci de kilometri. Apa fusese adusă din Europa,
era limpede, rece şi reflecta o lumină vălurită peste zgârie-norii de pe ambele laturi. Digurile
ridicate de-a lungul ţărmului aflat cel mai aproape de Jupiter erau mai înalte, pentru a se evita
ieşirea apei din mare atunci când oraşul accelera în timpul reglărilor de poziţie. Chiar şi aşa,
uneori, când oraşul trebuia să se angajeze în manevre neaşteptate, aveau loc mici inundaţii.

Apoi, Cao Bin o duse pe Cheng Xin pe Europa IV, care avea un design tipic, în formă de
minge de fotbal american. Caracteristica ei deosebită consta în lipsa unui soare artificial
comun. Fiecare district avea propriul său soare miniatural de fuziune şi, pentru a asigura
lumina, micii aştri pluteau la aproximativ două până la trei sute de metri înălţime. Avantajul
acestei abordări era acela că axa de imponderabilitate putea fi utilizată mult mai eficient. Axa
Europei IV era ocupată de cea mai lungă – sau înaltă – clădire, dintre toate oraşele spaţiale.
Avea o lungime de patruzeci de kilometri şi conecta cei doi poli, nordul şi sudul mingii de
fotbal. Deoarece interiorul clădirii avea imponderabilitate, era folosit mai ales ca port spaţial
şi ca district de divertisment comercial.
Europa IV avea cea mai mică populaţie dintre toate oraşele, doar 4,5 milioane. Era cel mai
bogat oraş din Lumea Bunkerului. Casele sofisticate, iluminate de sorii miniaturali, o uimiră
pe Cheng Xin. Fiecare casă avea propria piscină şi câteva aveau pajişti întinse. Mingi pânze
albe punctau marea ecuatorială liniştită, iar oamenii stăteau pe ţărm, pescuind fără nicio
grijă. Văzu un iaht navigând încet, şi părea la fel de luxos ca orice iaht de pe Terra de altădată.
La bordul ambarcaţiunii avea loc şi un cocteil, cu muzicieni invitaţi să cânte… Era uluită că un
asemenea gen de viaţă putea fi transplantat în umbra lui Jupiter, la opt sute de milioane de
kilometri de Terra.

Pacific 1, pe de altă parte, era antiteza Europei IV. Acesta fusese primul oraş terminat din
cadrul Proiectului Bunkerului şi, la fel ca America de Nord 1, era o sferă. Spre deosebire de
toate celelalte oraşe jupiteriene, orbita Jupiterul ca satelit.
Milioane de muncitori constructori trăiseră în Pacific 1 în timpul perioadei de început a
Proiectului Bunkerului. Pe măsură ce proiectul avansa, fusese folosit pentru depozitarea
materialelor de construcţie. Mai târziu, când numeroasele defecte ale acestui oraş spaţial
experimental de început deveniseră evidente, fusese abandonat. Dar, după ce relocarea spre
Lumea Bunkerului fusese încheiată, oamenii începuseră să trăiască aici din nou şi, în cele din
urmă, îşi creaseră un oraş al lor, cu un guvern municipal şi o poliţie. Cu toate acestea,
autorităţile menţineau doar o infrastructură publică de bază şi societatea era lăsată, în
principiu, să se descurce singură cum putea. Pacific I era singurul oraş spre care oamenii erau
liberi să emigreze fără un permis de şedere. Cei mai mulţi erau şomeri şi oameni fără adăpost,
oameni săraci care-şi pierduseră ajutorul social din diverse motive şi artişti boemi. Mai târziu,
devenise un sălaş pentru organizaţiile politice extremiste.
Pacific I nu avea dispozitive hidraulice de propulsie şi niciun Soare artificial interior. De
asemenea, nu se rotea, aşa că interiorul se afla în absolută imponderabilitate.
După ce a intrat în oraş, Cheng Xin văzu o lume de basm. Era ca şi cum un oraş acum
decăzut, dar care odinioară fusese prosper, şi-ar fi pierdut brusc gravitaţia, aşa că totul plutea
prin aer. Pacific I era un oraş unde veşnic era noapte şi fiecare clădire era iluminată cu o
baterie nucleară. De aceea, interiorul era plin de lumini plutitoare şi strălucitoare. Cele mai
multe clădiri din oraş erau nişte biete colibe construite din materiale de construcţie
abandonate. Fiindcă nu exista „sus” şi „jos”, majoritatea colibelor erau în formă de cub, cu
ferestre (care serveau şi de uşi) pe toate cele şase părţi. Unele aveau forma de sferă, ceea ce le
oferea avantajul de a fi mult mai rezistente, fiindcă clădirile plutitoare se ciocneau inevitabil
una de alta.
Nu exista, în Pacific I, noţiunea de proprietate a pământului, fiindcă toate clădirile pluteau
prin jur fără o localizare fixă. În principiu, fiecare rezident avea dreptul de a folosi orice spaţiu
din oraş. Oraşul avea un număr mare de oameni fără adăpost care nici măcar nu posedau o
colibă. Toate posesiunile lor erau păstrate într-un sapan de plasă, ca să nu se împrăştie peste
tot, şi posesorii pluteau împreună cu sapanele. Transportul prin oraş era simplu: nu existau
vehicule sau cabluri de imponderabilitate sau dispozitive hidraulice individuale. Rezidenţii se
mişcau încoace şi încolo împingând şi lovind clădirile şi plutind mai departe. Deoarece
clădirile erau aglomerate în interiorul oraşului, oricine putea naviga oriunde voia în acest
mod, dar această metodă de locomoţie necesita o mare îndemânare. Văzându-i pe localnici
cum treceau grăbiţi printre grupurile dense de clădiri plutitoare, Cheng Xin îşi aminti de
gibonii care reuşeau să sară legănându-se cu uşurinţă din ramură în ramură.
Cheng Xin şi Cao Bin plutiră aproape de un grup de bărbaţi fără adăpost adunaţi în jurul
unui foc. Un asemenea foc ar fi fost interzis în oricare alt oraş. Combustibilul părea să fie un
soi de material de construcţie inflamabil. Datorită imponderabilităţii, flăcările nu se ridicau,
ci formau o minge de foc ce plutea prin jur. Felul în care beau era şi acesta special. Aruncau
alcool din sticle şi acesta forma sfere prin aer. Apoi bărbaţii, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu feţele
nerase, pluteau alături de ele, capturând-le cu buzele şi înghiţindu-le. Unul dintre bărbaţi
vomită, iar voma ce-i ieşi din gură îl propulsă în spate, silindu-l să facă tumbe…
Cheng Xin şi Cao Bin ajunseră la o piaţă. Toate mărfurile pluteau prin aer, formând un haos
eterogen luminat de câteva lumini rătăcitoare, cu clienţii şi vânzătorii plutind printre
obiectele suspendate. În acest haos, părea greu să spui ce aparţinea cui, dar, dacă un client
examina mai atent ceva, apărea imediat un vânzător ca să se tocmească. Printre mărfurile
oferite la vânzare se numărau haine, electronice, mâncare şi băutură, baterii nucleare de
diferite feluri, arme de calibru mic, şi aşa mai departe. Mai erau la vânzare şi obiecte de
anticariat exotice. Într-un loc, erau de vânzare fragmente metalice la preţuri exorbitante.
Vânzătorul susţinea că erau resturi adunate din spaţiul interplanetar al Sistemului Solar şi
proveneau de la navele de război distruse în timpul Bătăliei de Apoi – era imposibil de spus
dacă spunea adevărul.
Cheng Xin fu surprinsă să descopere un vânzător care vindea cărţi vechi. Răsfoi câteva
dintre aceste volume care, pentru ea, nu erau atât de vechi. Toate cărţile pluteau ca într-un
nor, multe aveau paginile deschise şi, în lumină, păreau un stol de păsări cu aripi albe… Cheng
Xin văzu o cutie mică de lemn care plutea în faţa ei, care conţinea, după cum scria pe ea,
trabucuri. O prinse, şi imediat îşi croi drum spre ea un tinerel ce începu să se jure pe tot ce
avea că erau havane antice autentice, conservate vreme de aproape două sute de ani. Fiindcă
se uscaseră puţin, era dispus să se despartă de ele la un preţ mic, pe care Cheng Xin nu mai
avea să-l obţină în tot Sistemul Solar. Deschisese chiar cutia, ca să-i arate ce avea să primească.
Se înţeleseră la preţ şi le cumpără.
Cao Bin o duse pe Cheng Xin până la marginea oraşului – adică faţa interioară a carcasei
sferice. Nu existau clădiri fixate de carcasă şi nu exista nici sol – totul fusese lăsat la fel de gol
ca în ziua când fusese construit oraşul. Era imposibil să spui ce curbură exista într-o zonă
mică şi li se părea că stau într-o piaţă plată şi largă. Deasupra lor plutea aglomeraţia de clădiri
a oraşului, iar luminile ei pâlpâitoare se proiectau în piaţă. Cheng Xin văzu că toată carcasa
era plină de tot felul de graffitti care se întindeau cât vedeai cu ochii. Aceste imagini erau vii,
sălbatice, neîncătuşate, neruşinate şi pline de vigoare. În lumina aceea mişcătoare şi nesigură,
păreau să prindă viaţă, de parcă ar fi fost visele depozitate ale oraşului de deasupra.
Cao Bin nu pătrunse mai adânc în oraş cu Cheng Xin. Din ce spunea, centrul oraşului era
haotic şi destul de violent. Bandele se luptau între ele şi, în urmă cu câţiva ani, una dintre
luptele dintre bande reuşise să perforeze carcasa, producând un incident masiv de
decompresie. Mai târziu, bandele păreau să fi ajuns la un fel de înţelegere nescrisă, şi-şi
rezolvau problemele în centrul oraşului, departe de carcasă.
Cao Bin îi mai spuse lui Cheng Xin că Guvernul Federaţiei dedicase resurse enorme pentru
construirea sistemului de asigurări sociale aici, în Pacific I. Majoritatea celor şase milioane de
aici erau şomeri, dar îşi puteau asigura măcar necesităţile de bază.
— Ce se va întâmpla aici în cazul unui atac al Pădurii Întunecate?
— Doar anihilarea. Acest oraş nu are dispozitive hidraulice şi, chiar dacă le-ar avea, ar fi
imposibil să fie deplasat în umbra lui Jupiter şi ţinut acolo… Uite…
Arătă spre clădirile plutitoare:
— Dacă oraşul ar accelera, totul s-ar izbi de carcasă şi ar trece prin ea. Şi-atunci oraşul ar fi
ca o pungă cu fundul găurit. Dacă primim o alertă de atac al Pădurii Întunecate, singurul
lucru ce poate fi făcut este să se evacueze populaţia în celelalte oraşe.
În timp ce părăseau oraşul plutitor învăluit în noaptea eternă, Cheng Xin îl privi prin
hubloul navetei. Era un oraş al săracilor şi al celor fără adăpost, dar plin de viaţă, ca o versiune
imponderabilă a celebrei picturi din Dinastia Song, De-a lungul râului în timpul festivalului
Qingming.
Îşi dădu seama că, faţă de ultima eră, Lumea Bunkerului nu era deloc o societate ideală.
Migraţia spre marginea Sistemului Solar făcuse ca nişte condiţii sociale toxice, eliminate mult
timp de progres, să reapară. Nu era vorba neapărat de regres, ci de un soi de ascensiune în
spirală, o condiţie necesară pentru explorarea şi colonizarea unor noi frontiere.

După ce părăsiseră Pacific I, Cao Bin o duse pe Cheng Xin să vadă alte câteva oraşe spaţiale
cu forme neobişnuite. Unul dintre acestea, destul de apropiat de Pacific I, era o roată cu spiţe,
nu foarte diferită de versiunea mai mare a staţiei terminus a liftului spaţial pe care Cheng Xin
o vizitase cu mai mult de şaizeci de ani în urmă.
Cheng Xin fu puţin uimită de felul cum fuseseră proiectate oraşele. Din punct de vedere al
ingineriei, roata părea ideală. Era mult mai uşor de construit decât carcasele mari şi goale pe
dinăuntru folosite de celelalte oraşe şi, odată terminată, o roată era mai puternică şi putea să
reziste mult mai bine la dezastre, fiind şi mult mai uşor de extins.
Răspunsul succint al lui Cao Bin la întrebarea lui Cheng Xin fusese „senzaţia lumii”.
— Cum?
— Senzaţia că te afli într-o lume. Un oraş spaţial trebuie să aibă un volum interior amplu şi
privelişti larg deschise, pentru ca locuitorii să poată simţi că trăiesc într-o lume. Într-un oraş
cu design de roată, deşi suprafaţa interioară utilizabilă nu este prea diferită de cea a unui oraş
proiectat ca o carcasă goală, oamenii ştiu mereu că trăiesc la interiorul unui tub îngust sau
într-o serie de asemenea tuburi.
Existau alte oraşe cu proiecte şi mai ciudate. Cele mai multe erau centre industriale sau
agrare şi nu aveau rezidenţi permanenţi. De exemplu, era un oraş cu numele de Resursa I.
Lungimea lui era de 120 de kilometri, dar diametrul era de doar trei kilometri, aşa că părea un
băţ subţire. Nu se rotea în jurul axei sale lungi, ci mai degrabă se rotea în jurul centrului, cu
un capăt trecând tot timpul peste celălalt. Interiorul oraşului era împărţit în niveluri, iar
gravitaţia de la fiecare nivel diferea în mod dramatic. Doar câteva niveluri erau potrivite
traiului, iar restul erau dedicate diferitelor industrii adaptate diferitelor gravitaţii. Conform
spuselor lui Cao Bin, lângă Saturn şi Uranus existau oraşe formate din combinarea a două sau
mai multe oraşe în formă de băţ, care deveneau astfel cruci sau stele.
Cele mai apropiate aglomerări urbane ale Proiectului Bunkerului erau construite lângă
Jupiter şi Saturn. Mai târziu, când fuseseră construite oraşe şi lângă Uranus şi Neptun,
apăruseră concepte de design urban noi. Cea mai importantă idee a fost portul de conectare.
În acele două aglomerări urbane de la marginea Sistemului Solar, fiecare oraş era echipat cu
unul sau mai multe porturi, pentru ca oraşele să poată fi interconectate. Porturile multiplicau
spaţiul disponibil pentru locuitori şi creau o senzaţie a lumii mai bogată, încurajând foarte
mult dezvoltarea economică. În plus, după andocare, atmosferele şi sistemele ecologice ale
diferitelor oraşe se unificau şi acest lucru le ajuta să-şi stabilizeze funcţionarea şi întreţinerea.
În prezent, cele mai multe oraşe se conectau de-a lungul axei lor de rotaţie. În acest fel,
după conectare, oraşele puteau să continue să se rotească la fel ca înainte, fără să-şi schimbe
distribuţia în funcţie de gravitaţie. Existaseră propuneri de andocare paralelă sau
perpendiculară, care ar fi permis oraşelor combinate să se extindă în direcţii multiple, nu
numai de-a lungul axei de rotaţie. Dar rotaţia unor asemenea combinaţii avea să schimbe în
mod dramatic distribuţia interioară a gravitaţiei şi aceste propuneri nu fuseseră încă testate
până acum.
Cel mai mare oraş combinat de până acum era situat în Neptun, unde patru dintre cele opt
oraşe fuseseră andocate împreună, de-a lungul axei de rotaţie, formând un oraş lung de două
sute de kilometri. Când era necesar – aşa cum ar fi fost în cazul unei alerte de atac al Pădurii
Întunecate – oraşul combinat putea fi demontat repede, pentru a spori mobilitatea fiecărui
oraş care-l alcătuia. Oamenii sperau că, într-o bună zi, toate oraşele din fiecare aglomerare
vor putea fi combinate pentru a deveni unul singur, astfel încât umanitatea să poată trăi în
patru lumi întregi.
În total, în spatele lui Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, se aflau şaizeci şi patru de oraşe
spaţiale mari şi aproape o sută de oraşe medii şi mici, plus numeroase staţii spaţiale. În
Lumea Bunkerului locuiau nouă sute de milioane de oameni.
Era aproape întreaga rasă umană. Înainte chiar de sosirea atacului Pădurii Întunecate,
civilizaţia terestră se pregătise de vremea rea.
Fiecare oraş spaţial era echivalent, din punct de vedere politic, cu un stat. Cele patru
aglomerări urbane formau împreună Federaţia Sistemului Solar şi organizaţia iniţială a ONU
se transformase în Guvernul Federaţiei. Cele mai multe civilizaţii antice majore ale Terrei
trecuseră prin stadiul oraş-stat, iar acum, oraşele-state reapăruseră la marginea Sistemului
Solar.
Terra era acum aproape nelocuită. Doar cinci milioane de oameni rămăseseră acolo. Era
vorba de persoane care nu doriseră să-şi părăsească casele şi cărora nu le era frică de
perspectiva Morţii în fiecare clipă. Mulţi bărbaţi şi femei curajoase din Lumea Bunkerului
călătoreau pe Terra ca turişti, deşi fiecare excursie însemna un pariu care avea ca miză vieţile
lor. Pe măsură ce trecea timpul, anticipatul atac al Pădurii Întunecate se profila şi mai
ameninţător, iar oamenii se adaptau treptat la viaţa din Lumea Bunkerului. În timp ce-şi
făceau de lucru în noile lor case, dorul de patria lor li se atenua, iar acum, cei care vizitau
Terra erau din ce în ce mai puţini. Publicul nu mai era foarte interesat de ştirile de pe planeta-
mamă, iar oamenii erau doar vag conştienţi că Natura renăştea, victorioasă. Pădurile şi
savanele acoperiseră fiecare continent, iar cei rămaşi trebuiau să poarte puşti ca să se apere de
animalele sălbatice când ieşeau din casă, dar se zvonea că trăiau ca regii, şi că fiecare avea câte
o proprietate vastă şi poseda păduri şi lacuri. Întreaga Terra era acum un singur oraş din
Federaţia Sistemului Solar.
Mica navetă a lui Cheng Xin şi Cao Bin se afla acum la marginea exterioară a oraşelor
joviene. În faţa lui Jupiter cel imens şi întunecat, aceste oraşe păreau atât de mici, de
stinghere, de parcă ar fi fost doar nişte biete colibe de la poalele unei stânci uriaşe. Din
depărtare, părea să se împrăştie din ele lumina unor lumânări. Deşi erau mici, erau singurele
insule ce sugerau căldură sau un cămin, în această pustietate îngheţată fără sfârşit şi erau
ţinta tuturor călătorilor obosiţi. Dintr-un cotlon uitat al minţii lui Cheng Xin, ieşi la iveală o
poezie scurtă pe care o citise în gimnaziu, compusă de un poet chinez uitat, din Era
Republicană:
Soarele a apus.
Muntele, copacul, stânca, râul –
Toate clădirile măreţe sunt îngropate-n umbre.
Oamenii-şi aprind lămpile entuziasmaţi,
Încântaţi de tot ce văd,
Sperând să găsească ceea ce-şi doresc.24

24 Poezia îi aparţine lui Xu Yunuo (1894-1958), un poet chinez modern asociat îndeaproape cu Mişcarea 4 Mai
(n. tr. Ken Liu).
 ERA BUNKERULUI, ANUL 11. VITEZA LUMINII II
Destinaţia finală a lui Cheng Xin şi Cao Bin era Halo City, un oraş spaţial de mărime medie.
Oraşele medii erau oraşe spaţiale cu suprafeţe interioare sub două sute de kilometri pătraţi,
dar peste cincizeci de kilometri pătraţi. De regulă, aceste oraşe se găseau în cadrul
formaţiunilor de oraşe mari, dar două dintre oraşele medii, Halo City şi Viteza Luminii II,
erau situate departe de aglomerarea urbană joviană, aproape în afara protecţiei umbrei lui
Jupiter.
Înainte de a ajunge la Halo City, naveta trecu pe lângă Viteza Luminii II. Cao Bin îi spuse
lui Cheng Xin că Viteza Luminii II fusese un oraş ştiinţific şi fusese unul dintre cele două
centre de cercetare care studiau starea domeniului negru, dar fuseseră abandonate. Cheng
Xin era foarte interesată şi dorea să se oprească pentru a-l vizita. Fără prea mare chef, Cao Bin
întoarse naveta în acea direcţie.
— De ce să nu aruncăm doar o privire de afară? spuse Cao Bin. E mai bine să nu intrăm.
— E periculos?
— Da.
— Dar am intrat în Pacific I, care era şi el periculos…
— Nu e acelaşi lucru. Pe Viteza luminii II nu e nimeni. Este un… oraş-fantomă. Sau, cel
puţin, aşa spune toată lumea.
În timp ce naveta se apropia, Cheng Xin îşi dădu seama că oraşul era într-adevăr în ruine.
Nu se rotea, iar exteriorul său părea spart şi fisurat. În câteva locuri, pielea oraşului fusese
sfâşiată larg, dezvelind cadrul structural de dedesubt. Văzând ruina uriaşă iluminată de
farurile navetei, Cheng Xin simţi admiraţie, dar şi groază. I se părea că seamănă cu o balenă
eşuată pe o plajă. Zăcuse acolo din vremuri străvechi, până când tot ce mai rămăsese era pielea
crăpată şi oasele, căci viaţa se scursese de mult din ea. Avea impresia că se uită la ceva mai
vechi, chiar, decât Acropolele din Atena, şi cu şi mai multe secrete.
Se apropiară încet de o crăpătură mare, de câteva ori mai lată decât corpul navetei lor.
Grinzile din cadrul structural erau şi ele îndoite şi răsucite, deschizând drumul spre interior.
Raza farului pătrunse înăuntru, aşa că Cheng Xin putu să vadă „solul” îndepărtat, care era
complet gol în toate direcţiile. După ce naveta coborî o distanţă scurtă în interiorul oraşului
spaţial, se opri şi mătură totul cu fasciculul farului. Cheng Xin văzu că „solul” era pustiu în
toate direcţiile. Nu numai că nu existau clădiri, dar nu era nimic care să arate că acolo, odată,
trăiseră oameni. Grinzile încrucişate ce formau cadrul oraşului erau vizibile pe „sol”.
— Este doar o carcasă goală? întrebă Cheng Xin.
— Nu.
Cao Bin o privi preţ de câteva secunde, de parcă i-ar fi evaluat curajul. Apoi se întinse şi
stinse luminile farului.
La început, Cheng Xin nu văzu decât întuneric. Lumina stelelor se împrăştia prin crăpătura
din faţă, de parcă s-ar fi uitat la cer printr-un acoperiş spart. În cele din urmă, ochii ei se
adaptară la întuneric şi-şi dădu seama că interiorul oraşului spaţial ruinat nu era complet
întunecat, ci era scăldat de o lumină albastră, pâlpâitoare şi palidă. Cheng Xin se cutremură.
Se strădui să se calmeze şi căută, cu privirea, sursa acelei lumini. Lucirea albastră venea din
centrul interiorului oraşului spaţial.
Sursa luminoasă clipea neregulat, ca un ochi care se bate. Solul gol era plin de umbre
stranii, ca un pustiu dezolant iluminat de sclipiri de fulgere la orizontul nopţii.
— Lumina este produsă de praful spaţial căzând în gaura neagră, spuse Cao Bin, arătând în
direcţia sursei de lumină. Încerca să mai atenueze groaza lui Cheng Xin.
— Acolo e o gaură neagră?
 — Da. Este la… nu mai mult de cinci kilometri de aici. O gaură neagră microscopică cu o
rază Schwarzschild de douăzeci de nanometri şi o masă echivalentă cu cea a Ledei, Luna
joviană.
În această strălucire albastră fosforescentă, Cao Bin îi spuse lui Cheng Xin povestea Vitezei
Luminii II şi a lui Way25.

Cercetarea pentru scăderea vitezei luminii la trecerea prin vid începuse cam în acelaşi timp
cu Proiectul Buncărului. De vreme ce Planul pentru Domeniul Negru reprezenta a doua cale
de supravieţuire a rasei umane, comunitatea internaţională îi dedicase resurse enorme, iar
Proiectul Buncărului chiar construise un mare oraş spaţial drept centru de cercetare dedicat
subiectului – oraş care avea să devină Viteza Luminii I, situat în aglomerarea Saturn. Însă cei
şaizeci de ani de cercetare intensă nu produseseră nicio descoperire epocală şi nici măcar prea
multe progrese în baza teoretică.
Scăderea vitezei luminii printr-un mediu anume nu era neapărat un lucru dificil. În 2008
E.C., cercetătorii reuşiseră deja să scadă viteza luminii cu ajutorul unui mediu până la o cifră
incredibilă de şaptesprezece metri pe secundă, în condiţii de laborator. Dar acest lucru era
fundamental diferit de scăderea vitezei luminii în vid. În primul caz, era vorba doar de a face
atomii dintr-un mediu oarecare să absoarbă şi să re-emită fotonii – însă lumina continua să
călătorească la viteza obişnuită printre atomi. Acest lucru nu era util pentru Planul
Domeniului Negru.
Viteza luminii în vid era una dintre constantele fundamentale ale universului. Modificarea
ei era echivalentă cu modificarea legilor fizicii. Astfel, scăderea vitezei luminii necesita
inovaţii majore în fizica fundamentală – şi, în mare măsură, şi mult noroc. După şaizeci de
ani, singurul rezultat substanţial al cercetării de bază fusese crearea acceleratorului de
particule circumsolar. Acesta, la rândul lui, condusese la succesul celui mai mare proiect din
Planul Domeniului Negru: Proiectul Găurii Negre.
Oamenii de ştiinţă încercaseră tot felul de tehnici fizice extreme în eforturile lor de a
modifica viteza luminii. La un moment dat, folosiseră cel mai puternic câmp magnetic
artificial. Dar cel mai bun mod de influenţare a luminii în vid fusese cu ajutorul unui câmp
gravitaţional. Fiindcă era extrem de dificil să generezi un câmp gravitaţional local în condiţii
de laborator, singura cale posibilă părea să fie o gaură neagră. Acceleratorul de particule
circumsolar era capabil să creeze găuri negre microscopice.
Şeful Proiectului Gaura Neagră era Way. Cao Bin lucrase cu el câţiva ani. În timp ce i-l
descria lui Cheng Xin, nu reuşea să-şi ascundă sentimentele complexe pe care le avea faţă de
el.
— Omul suferea de autism sever – şi nu, nu era un soi de geniu singuratic care a ales să se
izoleze, ci suferea de o afecţiune mintală reală. Era extrem de rezervat, îi era greu să comunice
cu oricine altcineva şi nu atinsese vreodată o femeie. Succesul său profesional extraordinar n-
ar fi putut fi exista decât în această epocă, dar, în ciuda realizărilor lui, majoritatea şefilor şi a
colegilor îl considerau doar un soi de baterie de inteligenţă foarte puternică. Era torturat de
boala lui şi încerca să se schimbe, ceea ce-l diferenţia de alte genii.
Încă de la… cred că din Anul VIII al Erei Transmisiei, el se dedicase studiului teoretic al
scăderii vitezei luminii. Cu timpul, cred că începuse să dezvolte o identificare stranie a vitezei
luminii cu propria sa personalitate – dacă ar fi putut să schimbe viteza luminii, atunci putea
să se schimbe şi pe el însuşi.
Dar viteza luminii în vid era, de fapt, cel mai stabil lucru din cosmos. A cerceta scăderea

25 La fel ca „ AA,” „ Way” este un nume anglo-chinezesc („” este numele de familie şi se pronunţă „Gao”). (n. tr.
Ken Liu).
vitezei luminii semăna cu torturarea ei fără a ţine cont de consecinţe. Oamenii încercară să-i
facă luminii tot ce puteau: s-o lovească, s-o răsucească, s-o rupă, s-o disece, s-o întindă, s-o
zdrobească, chiar s-o distrugă – dar rezultatul era, cel mult, doar o modificare a frecvenţei
sale în vid. În schimb, viteza luminii rămânea neschimbată, ca un zid de netrecut. După toate
aceste decenii, atât teoreticienii, cât şi experimentatorii erau disperaţi. Era o vorbă: dacă
Creatorul chiar exista, singurul lucru pe care l-ar fi păstrat intangibil în toată Creaţia Sa era
viteza luminii.
Dar pentru Way, disperarea mai avea încă un strat. Atunci când am intrat în hibernare,
împlinise aproape cincizeci de ani. Încă nu avusese relaţii cu nicio femeie şi-şi imagina că
propriul său destin era la fel de rezistent ca viteza luminii; devenise şi mai retras şi solitar.
Proiectul Găurii Negre a început în Anul I al Erei Bunkerului şi a durat unsprezece ani.
Proiectanţii nu-şi puseseră prea multe speranţe în el. Atât calculele teoretice, cât şi
observaţiile astronomice indicaseră că nici măcar găurile negre nu puteau schimba viteza
luminii. Aceşti demoni ai universului puteau doar să folosească propria gravitaţie pentru
schimbarea traseului şi a frecvenţei luminii, fără să afecteze nici cu o iotă viteza luminii în
vid. Cu toate acestea, pentru a continua cercetarea pentru Planul Domeniului Negru era
necesară crearea condiţiilor experimentale cu câmpuri gravitaţionale superputernice, care
depindeau de găurile negre. În plus, fiindcă un domeniu negru este în esenţă o mare gaură
neagră cu viteza luminii redusă, poate că observarea de la mică distanţă a unei găuri negre
microscopice, în care viteza luminii era cea normală, putea duce la rezultate neaşteptate.
Acceleratorul de particule circumsolar era capabil să producă rapid găuri negre
microscopice, dar aceste găuri negre miniaturale se şi evaporau foarte iute. Pentru obţinerea
unei găuri negre stabile, o gaură neagră microscopică era ghidată imediat ce era produsă spre
ieşirea din accelerator şi apoi era injectată în Leda.
Leda era Luna cea mai mică a lui Jupiter, cu o rază medie de doar opt kilometri. Nu era
nimic altceva decât o stâncă mare. Înainte să facă gaura neagră, coborâseră luna de pe orbita
ei înaltă şi o transformaseră într-un corp care orbita Soarele în paralel cu Jupiter, ca orice
aglomerare urbană. Totuşi, spre deosebire de aglomerările urbane, era situată la Punctul
Lagrange L2 Soare-Jupiter, adică unde ne aflăm noi acum. Aceasta îi permitea menţinerea
unei distanţe stabile faţă de Jupiter fără a trebui să-şi adapteze constant poziţia. La vremea
aceea, acesta era cel mai uriaş corp pe care oamenii reuşiseră să-l deplaseze prin spaţiu până
atunci.
După ce gaura neagră microscopică a fost injectată în Leda, a început să absoarbă masă şi
să crească rapid. În acelaşi timp, radiaţia intensă generată de materialul căzut în gaura neagră
a topit roca din jur. Nu după mult timp, Leda, cu raza ei de opt kilometri, s-a topit în
întregime, şi s-a transformat dintr-o rocă în formă de cartof într-o minge de lavă roşie şi
strălucitoare. Mingea de lavă se diminua din ce în ce mai mult, dar strălucea din ce în ce mai
tare, până când, în final, a dispărut cu o sclipire orbitoare. Observaţiile au arătat că, în afara
unei cantităţi mici de material ejectat de către radiaţie, cea mai mare parte a masei Ledei
fusese absorbită de gaura neagră. Gaura neagră rămase stabilă şi raza ei Schwarzschild, sau
raza orizontului evenimentului, crescuse de la dimensiunea unei particule fundamentale la
douăzeci şi unu de nanometri.
În jurul găurii negre, au construit un oraş – adică Viteza Luminii II. Gaura neagră era
suspendată în mijlocul oraşului spaţial, care era gol, nu se rotea şi al cărui interior era un vid
conectat la spaţiu. Era, în esenţă, un container uriaş pentru gaura neagră. Aici se puteau
aduce oameni şi echipament pentru studierea găurii negre.
Cercetarea a continuat timp de mulţi ani. Era pentru prima oară când oamenii puteau
studia un specimen de gaură neagră în condiţii de laborator şi s-au făcut multe descoperiri
importante pentru dezvoltarea fizicii teoretice şi a cosmologiei fundamentale. Dar niciunul
dintre aceste rezultate nu i-a ajutat la scăderea vitezei luminii în vid.
La şase ani după începerea studiilor asupra specimenului de gaură neagră, Way a murit.
Conform raportului oficial al Academiei Internaţionale de Ştiinţe, în timpul unui experiment,
fusese „absorbit de gaura neagră” în mod accidental.
Oricine are o pregătire ştiinţifică de bază ştie că probabilitatea ca Gao să fi fost „absorbit”
de gaura neagră era practic nulă. Motivul pentru care găurile negre sunt capcane din care nici
lumina nu poate evada nu e faptul că puterea lor gravitaţională totală este copleşitoare – deşi
o mare gaură neagră formată prin colapsul unei stele posedă într-adevăr o gravitaţie totală
imensă –, ci densitatea câmpurilor lor gravitaţionale. De la distanţă, gravitaţia totală a unei
găuri negre nu diferă cu nimic de gravitaţia unei cantităţi de materie normală de masă
echivalentă. Dacă Soarele s-ar prăbuşi într-o gaură neagră, Terra şi celelalte planete ar
continua să se mişte pe orbilele lor, fără să fie absorbite. Doar când eşti foarte aproape de
gaura neagră, gravitaţia acesteia manifestă un comportament ciudat.
La interiorul Vitezei Luminii II exista, în jurul găurii negre, o plasă protectoare cu o rază de
cinci mii de metri. Personalului de cercetare i se interzicea să treacă dincolo de ea. Fiindcă
raza Ledei era iniţial de doar opt mii de kilometri, gravitaţia găurii negre la această distanţă
nu era mai mare decât fusese gravitaţia la suprafaţa Lunii Leda iniţiale. Nu era o forţă de
atracţie prea puternică – o persoană care ar sta în picioare acolo ar fi, practic, lipsită de
greutate şi ar putea să evadeze cu uşurinţă folosindu-se de dispozitivele hidraulice de pe
costumul spaţial. Aşa că Gao nu ar fi avut cum să fie „absorbit”.
Încă de când s-a creat specimenul de gaură neagră stabilă, Way se îndrăgostise de el.
După ce s-a luptat atâţia ani cu viteza luminii şi nu a reuşit să modifice nici măcar una dintre
multele unităţi ale acestei constante, în număr de aproape trei sute de mii, Gao a devenit
agitat şi a fost cuprins de senzaţia eşecului. De vreme ce constanţa vitezei luminii reprezenta
una dintre legile fundamentale ale naturii, Gao nu doar că ajunsese să dispreţuiască legile
naturii, dar începuse să şi se teamă de ele. Dar acum, în faţa ochilor săi, se afla ceva care
comprimase Leda în douăzeci şi unu de nanometri. În cadrul acestui orizont al
evenimentului, în acea singularitate de spaţiu-timp, legile cunoscute ale naturii nu mai aveau
efect.
Way se lăsa adesea peste plasa protectoare şi privea fix, ore întregi, gaura neagră aflată la
cinci kilometri depărtare. Îi urmărea luminiscenţa – aşa cum facem şi noi acum – şi uneori
susţinea că gaura neagră îi vorbea şi că era în stare să descifreze mesajul luminii clipitoare.
Nimeni n-a văzut procesul dispariţiei lui Gao şi, dacă a existat o înregistrare, ea nu a fost
făcută publică niciodată. Fusese unul dintre fizicienii principali din Proiectul Găurii Negre şi
avea parola pentru deschiderea plasei protectoare. Sunt sigur că a intrat şi a plutit spre gaura
neagră până când a fost prea aproape de ea ca să se mai întoarcă… Probabil că dorise să vadă
mai de aproape obiectul afecţiunii sale sau poate că dorise să intre în acea singularitate unde
legile naturii nu mai aveau importanţă, aşa, ca să poată scăpa de toate acestea.
Ce s-a întâmplat după ce Way a fost absorbit este aproape prea straniu pentru a fi descris.
Oamenii de ştiinţă au observat gaura neagră prin microscoape telecomandate şi au descoperit
că la orizontul evenimentului găurii negre – adică la suprafaţa acelei sfere miniaturale cu un
diametru de douăzeci şi unu de nanometri – se vedea silueta unei persoane. Era Way care
trecea prin orizontul evenimentului.
Conform Teoriei relativităţii generale, un observator aflat la distanţă ar vedea un ceas de
lângă orizontul evenimentului cum încetineşte, iar procesul căderii lui Way spre orizontul
evenimentului ar trebui şi el să încetinească şi să se extindă până la infinit.
Dar, în cadrul propriului sistem de referinţă al lui Way, acesta trecuse deja prin orizontul
evenimentului.
Şi, ceea ce era şi mai ciudat, proporţiile siluetei erau normale. Datorită, probabil,
dimensiunii atât de reduse a găurii negre, forţele mareice nu păreau să acţioneze. Savantul
fusese comprimat în gama nanometrică, dar spaţiul de acolo era şi extrem de curbat. Mai
mulţi fizicieni credeau că structura corporală a lui Way nu fusese afectată în timpul
orizontului evenimentului. Cu alte cuvinte, probabil că în acest moment este încă viu.
Şi astfel, compania de asigurări de viaţă a refuzat să plătească, deşi Way trecuse prin
orizontul evenimentului în acest cadru de referinţă şi ar fi trebuit acum să fie mort. Însă
contractul de asigurare era făcut în cadrul de referinţă al lumii noastre, şi din această
perspectivă era imposibil de dovedit că Way e mort. Nici măcar nu se putea demara
procesul de soluţionare. Asiguratorii susţin că soluţionarea poate începe doar după încheierea
accidentului, şi cum Way tot mai cade spre gaura neagră, accidentul nu s-a încheiat, şi nu
se va încheia vreodată.
Apoi, o femeie a dat în judecată Academia Internaţională de Ştiinţe şi a cerut ca academia
să nu mai facă nicio altă cercetare pe acest specimen de gaură neagră. La momentul acela, era
deja puţin probabil ca observarea de la distanţă să mai ofere alte rezultate. Pentru a fi
eficiente, cercetările viitoare ar fi trebuit să manipuleze cumva gaura neagră, de pildă să
trimită obiecte experimentale în ea, ceea ce ar fi generat cantităţi uriaşe de radiaţii şi ar fi
putut tulbura continuumul spaţiu-timp din vecinătatea orizontului evenimentului. Iar dacă
Way era încă viu, aceste experimente ar fi putut să-i pună viaţa în pericol. Femeia nu câştigase
procesul ei, dar, dintr-o mulţime de motive, cercetarea acestei găuri negre s-a oprit, iar Viteza
Luminii II a fost abandonată. Acum tot ce ne mai rămâne de făcut e să aşteptăm ca această
gaură neagră să se evapore, ceea ce estimăm că va mai dura vreo cincizeci de ani.
Cu toate acestea, acum ştim că a existat cel puţin o femeie care l-a iubit pe Way, deşi el
habar n-a avut. Mai târziu, femeia aceea obişnuia să vină aici în mod regulat şi încerca să
trimită mesaje radio sau neutrinice spre gaura neagră. Îşi scrisese chiar iubirea cu litere mari
şi o afişase pe plasa protectoare în speranţa că, în cădere, Way o va putea vedea. Dar
conform propriului său sistem de referinţă, acesta trecuse deja prin orizontul evenimentului
şi intrase în singularitate… E o chestiune complicată.
Cheng privi fix fosforescenţa albastră aflată departe în întuneric. Acum ştia că acolo se afla
un bărbat, un bărbat care avea să cadă de-a pururi la orizontul evenimentului, unde se sfârşea
timpul. Un asemenea bărbat era încă viu, privit dinspre lumea noastră, şi totuşi murise deja în
propria lui lume… Atâtea destine stranii şi atâtea vieţi de neînchipuit…
Acum, Cheng Xin simţea că gaura neagră clipitoare chiar îi trimitea un mesaj, la fel cum ar
face cineva care clipeşte. Îşi retrase privirea, simţindu-se tot atât de golită, în adâncul
sufletului ei, ca această ruină din spaţiu. Încet, îi spuse lui Cao Bin:
— Hai să mergem la Halo City.
 ERA BUNKERULUI, ANUL 11. HALO CITY
În timp ce se apropiau de Halo City, naveta lui Cheng Xin şi Cao Bin se întâlni cu linia de
blocadă a Flotei Federaţiei. Mai mult de douăzeci de nave de război de clasă stelară
înconjurau Halo City, iar blocada dura deja de două săptămâni.
Navele de clasă stelară erau imense, dar, pe lângă oraşul spaţial, păreau nişte schifuri mici
în jurul unui transatlantic uriaş. Flota Federaţiei îşi trimisese cea mai mare parte a navelor
pentru impunerea acestei blocade a lui Halo City.
După dispariţia celor două Flote Trisolariene în adâncul spaţiului şi după ce trisolarienii
pierduseră orice contact cu umanitatea, ameninţările extraterestre cu care se confrunta
umanitatea luaseră o cu totul altă formă. Flota Internaţională, care fusese formată pentru a
combate invazia trisolariană, îşi pierduse raţiunea de a exista şi, treptat, îşi pierduse din
importanţă până când, într-un final, se dizolvase. Flota Sistemului Solar, care aparţinuse
Flotei Internaţionale, devenise proprietatea Federaţiei Sistemului Solar. Era pentru prima
oară în istorie când un guvern mondial controla majoritatea forţelor armate ale omenirii.
Fiindcă nu mai era necesară menţinerea unei forţe spaţiale mari, dimensiunea flotei fusese
redusă drastic. După începerea Proiectului Bunkerului, majoritatea celor o sută de nave de
război de clasă stelară de pe vremea aceea fuseseră convertite pentru uz civil. După ce fuseseră
dezarmate şi le fuseseră îndepărtate sistemele de reciclare ecologică, deveniseră transportoare
industriale interplanetare pentru Proiectul Buncărului. Numai vreo treizeci de nave de război
de clasă stelară rămăseseră operaţionale. În ultimii şaizeci şi ceva de ani, nu fusese construită
nicio nouă navă de război, fiindcă navele mari de acest tip erau extrem de costisitoare. A
construi două sau trei nave de război de clasă stelară era o investiţie la fel de mare cu cea
necesară construirii unui oraş spaţial. În plus, nu ar fi avut niciun rost. Cele mai multe
eforturi ale Flotei Federaţiei fuseseră dedicate construirii sistemului de avertizare avansată.
Naveta se opri din mers deoarece primise ordinul blocadei. O navă militară de patrulare
naviga spre ei. Era foarte mică şi, din depărtare, Cheng Xin putea vedea doar lucirea
dispozitivelor de propulsie – carena ei deveni vizibilă doar când ajunse mai aproape. Atunci
când barca de patrulare andocă naveta, Cheng Xin reuşi să-i vadă pe oamenii în uniformă din
interior. Uniformele lor militare erau foarte diferite de cele din era precedentă şi păreau să
revină la stilul unei epoci mai vechi. Aveau mai puţine caracteristici spaţiale şi arătau mai
mult ca uniformele armatelor de pe Terra de altădată.
Bărbatul care pluti spre ei, după andocarea celor două nave, era între două vârste şi purta
un costum. Deşi era în imponderabilitate, se mişca graţios şi calm şi nu părea deloc
neîndemânatic în spaţiul strâmt care fusese gândit doar pentru două persoane.
— Bună ziua. Sunt Blair, reprezentantul special al Preşedintelui Federaţiei. Voi încerca,
pentru ultima oară, să negociez cu guvernul oraşului Halo City. Aş fi putut să vorbesc cu
dumneavoastră din nava mea, dar, din respect faţă de obiceiurile Erei Comune, am hotărât să
vin aici în persoană.
Cheng Xin observă că până şi politicienii acestei ere se schimbaseră. Manierele hotărâte şi
directe din ultima eră fuseseră înlocuite de prudenţă, de reţinere şi de politeţe.
— Guvernul Federaţiei a anunţat o blocadă totală a oraşului Halo City şi nimeni nu are voie
să intre sau să iasă. Cu toate acestea, ştim că un pasager de aici este dr. Cheng Xin.
Reprezentantul Federaţiei făcu un semn cu capul spre ea, apoi adăugă:
— Vă dăm permisiunea să treceţi şi vă vom sprijini intrarea în Halo City. Sperăm că veţi
face uz de influenţa dumneavoastră pentru a convinge guvernul oraşului să-şi înceteze
rezistenţa ilegală şi smintită şi pentru a împiedica deteriorarea şi mai serioasă a situaţiei.
Vorbesc în numele Preşedintelui Federaţiei.
 Reprezentantul special, îşi flutură mâna şi deschise o fereastră de informaţii. În fereastră
apăru Preşedintele Federaţiei. În birou, în spatele lui, erau steagurile diferitelor oraşe din
Lumea Bunkerului, dar niciunul nu-i era cunoscut lui Cheng Xin. Statele naţionale
dispăruseră demult, cu tot cu steagurile lor. Preşedintele era un om cu aspect obişnuit, de
origine asiatică. Faţa lui părea obosită şi, după ce o salută pe Cheng Xin, spuse:
— Reprezentantul Blair are dreptate. Aceasta este dorinţa Guvernului Federaţiei. Dl. Wade
a spus că decizia finală vă revine, o afirmaţie pe care noi nu o credem pe de-a-ntregul. Dar vă
dorim mult succes. Sunt bucuros că arătaţi tot atât de tânără. Deşi, pentru această chestiune,
poate că sunteţi prea tânără.
După ce Preşedintele dispăru din fereastră, Blair îi spuse lui Cheng Xin:
— Ştiu că înţelegeţi deja într-o anumită măsură situaţia, dar aş dori, cu toate acestea, să vă
ofer o explicaţie generală. Mă voi strădui să fiu obiectiv şi corect.
Cheng Xin observă că atât reprezentantul, cât şi preşedintele îi vorbeau doar ei, ignorând
prezenţa lui Cao Bin, arătându-şi prin această omisiune adânca duşmănie pe care o simţeau
faţă de el. De fapt, Cao Bin îi explicase deja situaţia în amănunt şi relatarea reprezentantului
nu diferi prea mult.

După ce Thomas Wade preluase Halo Group, compania devenise un contractor-cheie al

Proiectului Bunkerului. În opt ani, corporaţia crescuse de zece ori şi devenise una dintre cele
mai mari entităţi economice din lume. Wade însuşi nu era un antreprenor ieşit din comun; de
fapt, nu era iscusit nici cât AA în gestionarea treburilor companiei. Creşterea companiei
fusese rezultatul noii echipe de management pe care o instituise. El, personal, nu participase
la conducerea companiei şi nu era prea interesat de ea, dar mare parte din profitul generat de
companie fusese luat de el şi reinvestit în dezvoltarea zborului spaţial cu viteza luminii.
Imediat ce începuse Proiectul Buncărului, Halo Group construise Halo City ca pe un centru
de cercetare. Se alesese, ca spaţiu ideal pentru construirea lui, punctul Lagrange Soare-Jupiter
L2, în scopul eliminării necesităţii de a avea propulsoare urbane şi de a consuma resurse
pentru menţinerea poziţiei. Halo City era singurul oraş ştiinţific spaţial din afara jurisdicţiei
Guvernului Federaţiei. În timp ce se construia Halo City, Wade începuse şi construcţia
acceleratorului de particule circumsolar, un proiect numit Marele Zid al Sistemului Solar
fiindcă înconjura Soarele cu un inel.
Vreme de jumătate de secol, Halo Group se dedicase cercetării fundamentale a zborului
spaţial cu viteza luminii. Încă din timpul Erei Descurajării, companiile mari se angajaseră în
cercetarea fundamentală. În noul sistem economic, acest tip de cercetare putea genera
profituri uriaşe. De aceea, comportamentul Halo Group nu era tocmai neobişnuit. Scopul
final al Halo Grup, acela de a construi nave spaţiale cu viteza luminii, nu era un secret pentru
nimeni, dar atâta vreme cât se limita la cercetarea de bază, Guvernul federaţiei nu putea să-l
acuze de încălcarea legii. Cu toate acestea, guvernul continua să privească cu suspiciune spre
Halo Group şi investigase compania în repetate rânduri. Pentru o jumătate de secol, relaţia
dintre companie şi guvern fusese, în esenţa ei, una cordială. De vreme ce navele cu viteza
luminii şi Planul Domeniului Negru se bazau, în mare parte, pe aceeaşi cercetare
fundamentală, Halo Group şi Academia Internaţională de Ştiinţe se menţinuseră în relaţii
bune de cooperare profesională. De exemplu, Proiectul Găurii Negre derulat de Academie
utilizase acceleratorul de particule circumsolar al Halo Group pentru a produce specimenul
său de gaură neagră.
Cu toate astea, în urmă cu şase ani, Halo Group îşi anunţase brusc planul de dezvoltare a
navelor cu propulsie de curbură. Această sfidare atât de făţişă indignase comunitatea
internaţională. După aceea, conflictul dintre Halo Group şi Guvernul Federaţiei se
permanentizase. După multiple runde de negocieri, Halo Group promisese că, în momentul
când dispozitivul cu propulsie de curbură va fi gata de testări, zona acestora va fi la cel puţin
cinci sute de AU faţă de Soare, aşa încât să se evite expunerea localizării civilizaţiei Terrei prin
dâre. Dar Guvernul Federaţiei considerase că simpla implementare a navelor cu viteza luminii
era o încălcare gravă a legilor şi a constituţiei federaţiei. Pericolul navelor cu viteza luminii nu
consta doar în dârele lăsate, ci şi în tulburarea noii stabilităţi sociale din Lumea Bunkerului, o
perspectivă ce nu putea fi tolerată. Votaseră o rezoluţie care autoriza guvernul să ocupe Halo
City, să preia acceleratorul de particule circumsolar şi să oprească cercetarea teoretică şi
dezvoltarea propulsiei de curbură de care se ocupa Halo Group. După aceea, comportamentul
companiei avea să fie supus unei monitorizări intense.
În replică, Halo Group îşi declară independenţa faţă de Federaţia Sistemului Solar. Cu asta,
conflictul dintre Halo Group şi Federaţie se adânci şi mai mult.
Comunitatea internaţională nu luase prea în serios declaraţia de independenţă a Halo
Group. De fapt, după începerea Erei Bunkerului, conflictele dintre oraşele spaţiale individuale
şi guvernul Federaţiei erau destul de frecvente. De exemplu, două oraşe spaţiale din
îndepărtata aglomerare urbană de lângă Neptun, Africa II şi Oceanul Indian I, îşi declaraseră,
în trecut, independenţa, dar, până la urmă, nu ieşise nimic din eforturile lor. Deşi Flota
Federaţiei nu mai era nici pe departe la fel de mare ca în trecut, reprezenta încă o forţă
copleşitoare pentru oraşele spaţiale individuale. Prin lege, oraşele spaţiale nu aveau voie să
aibă forţe armate independente – puteau să aibă doar gărzi naţionale care nu aveau absolut
deloc capacitatea de a susţine un război spaţial. Economia Lumii Bunkerului era extrem de
integrată, aşa că niciun oraş spaţial individual nu ar fi putut supravieţui unei blocade mai
lungi de două luni.
— Aici nu-l pot înţelege nici eu pe Wade, spuse Cao Bin. Este un om cu viziune, care poate
cuprinde întregul tablou, şi nu ar lua niciodată o măsură fără să se gândească bine la
consecinţe. Aşa că de ce să declare independenţa? Pare o idioţenie să-i oferi pe tavă
guvernului Federaţiei o scuză de a prelua cu forţa Halo City.
Reprezentantul Federaţiei plecase deja, iar naveta, acum ocupată doar de Cheng Xin şi Cao
Bin, îşi continua traseul spre Halo City. În spaţiul din faţa lor apăru o structură inelară, iar
Cao Bin ordonă navetei să se apropie şi să decelereze. Suprafaţa metalică netedă a inelului
reflecta stelele ca pe nişte fâşii lungi şi distorsiona imaginea reflectată a navetei, amintind de
Inelul pe care Spaţiul Albastru şi Gravitaţia îl întâlniseră în spaţiul cvadridimensional. Naveta
se opri şi apoi pluti spre inel. Cheng Xin estimă că diametrul inelului era de aproximativ două
sute de metri de la o margine la cealaltă şi că banda era cam de cincizeci de metri grosime.
— Aveţi în faţă acceleratorul de particule circumsolar, spuse Cao Bin, pe un ton admirativ.
— Este… destul de mic.
— Oh, scuze, nu m-am exprimat precis. Este doar una dintre rolele din acceleratorul de
particule. Sunt trei mii două sute de role ca aceasta, fiecare aflată cam la 1,5 milioane de
kilometri distanţă şi care formează un cerc mare în jurul Soarelui, în vecinătatea orbitei lui
Jupiter. Particulele trec prin centrul acestor role, unde sunt accelerate de câmpul de forţă
generat de rolă spre cealaltă rolă, unde sunt accelerate din nou… În timpul acestui proces, o
particulă ar putea călători de mai multe ori în jurul Soarelui.
Atunci când Cao Bin îi povestise lui Cheng Xin despre acceleratorul de particule
circumsolar în trecut, aceasta şi-l imaginase mereu ca pe o gogoaşă imensă care atârnă în
spaţiu. Însă, în realitate, a construi un „Mare Zid” solid în jurul Soarelui, chiar şi în interiorul
orbitei lui Mercur, ar fi fost o întreprindere imposibilă, care s-ar fi apropiat de proiectul de
inginerie al lui Dumnezeu. Cheng Xin îşi dădu seama în cele din urmă că, în timp ce un inel
tubular închis era necesar pentru acceleratoarele de particule terestre pentru menţinerea
vidului, acest lucru nu era necesar în vidul spaţiului. Particulele ce fuseseră accelerate puteau,
pur şi simplu, să zboare prin spaţiu, fiind accelerate de o rolă, apoi de următoarea. Cheng Xin
nu se putu abţine să se întoarcă şi să caute cu privirea următoarea rolă.
— Următoarea rolă se află la cinci milioane de kilometri distanţă, adică la de patru sau de
cinci ori distanţa de la Terra la Lună. Nu puteţi s-o vedeţi, spuse Cao Bin. Este un
supraaccelerator de particule capabil să accelereze o particulă până la nivelul de energie din
Big Bang. Navele nu au voie nici măcar să se apropie de orbita acceleratorului. Acum câţiva
ani, un cargou a ajuns din greşeală în orbită şi a fost lovit de o rază de particule accelerate.
Particulele cu energie ultraînaltă au lovit nava şi au produs rafale secundare de energie înaltă
care au vaporizat nava şi marfa sa, constând în milioane de tone de minereu, într-o clipită.
Cao Bin îi mai spuse lui Cheng Xin că proiectantul-şef al acceleratorului de particule fusese
Bi Yunfeng. Din ultimii şaizeci de ani şi ceva, treizeci şi cinci îi petrecuse lucrând la acest
proiect, iar în restul timpului, hibernase. Fusese trezit cu un an în urmă, dar acum era mult
mai în vârstă decât Cao Bin.
— Bătrânul e norocos, totuşi. În timpul Erei Comune a lucrat la un accelerator terestru, iar
acum, cu trei secole mai târziu, a reuşit să construiască un accelerator de particule
circumsolar. Aş spune că a avut o carieră de succes, nu-i aşa? Dar e cam extremist şi e un
susţinător fanatic al independenţei Halo City.
În timp ce publicul şi politicienii se opuneau navelor cu viteza luminii, mulţi oameni de
ştiinţă sprijineau efortul. Halo City devenise o Mecca a savanţilor care tânjeau după zborul
spaţial cu viteza luminii şi atrăgea cercetători excelenţi. Chiar şi savanţii care lucrau în
instituţiile din domeniul ştiinţific ale Federaţiei colaborau adesea cu Halo City – pe faţă sau în
secret. Toate acestea făceau ca Halo City să fie în avangarda multor zone ale cercetării
fundamentale.
Naveta părăsi rola şi-şi continuă călătoria. Halo City era drept în faţă. Acest oraş spaţial
fusese construit conform planului unei roţi, unul dintre planurile mai rar întâlnite. Structura
oferea rezistenţă, dar avea foarte puţin volum interior şi-i lipsea „sensul lumii”. Se spunea că
locuitorii din Halo City nu aveau nevoie de sensul lumii fiindcă, pentru ei, lumea era întregul
Univers.
Naveta intră în axa roţii uriaşe, de unde Cheng Xin şi Cao Bin trebuiau să intre în oraş
printr-o spiţă de opt kilometri. Acesta era unul dintre cele mai puţin convenabile aspecte ale
planului roţii. Cheng Xin îşi aminti de experienţa ei avută cu mai mult de şaizeci de ani în
urmă, la staţia terminus a liftului spaţial şi se gândi la sala mare care-i amintea de o gară
străveche. Dar sentimentul de acum era diferit. Halo City era de mai mult de zece ori mai
mare decât staţia terminus, iar interiorul era destul de spaţios şi nu părea uzat.
Pe scara rulantă a spiţei, gravitaţia se instală treptat. Atunci când ajunse la 1G, erau deja în
oraşul propriu-zis. Oraşul ştiinţific avea trei părţi: Academia Halo de Ştiinţe, Academia Halo
de Inginerie şi Centrul de Control pentru acceleratorul de particule circumsolar. Oraşul era de
fapt un tunel inelar cu o lungime de aproximativ treizeci de kilometri. Deşi nu era deloc la fel
de deschis sau spaţios cum erau carcasele goale ale celorlalte oraşe, nu deveneai nici
claustrofobic.
Cheng Xin nu văzu la început niciun vehicul motorizat în oraş. Cei mai mulţi locuitori se
deplasau pe biciclete şi multe dintre ele erau parcate pe o parte a drumului şi puteau fi
folosite de toată lumea. Dar o maşină mică, decapotabilă, veni să-i ia pe Cheng Xin şi pe Cao
Bin.
Deoarece gravitaţia simulată din inel atrăgea spre marginea exterioară, oraşul fusese
construit de-a lungul acelei suprafeţe. O imagine holografică a cerului albastru cu nori albi
fusese proiectată de marginea interioară, ceea ce compensa cumva lipsa senzaţiei lumii. Un
stol de păsări ciripinde zbură deasupra capetelor lor şi Cheng Xin observă că nu erau
holograme, ci erau vii. Aici, Cheng Xin avu o senzaţie de confort pe care n-o mai avusese în
celelalte oraşe spaţiale. Erau o mulţime de copaci şi pajişti peste tot. Niciuna dintre clădiri nu
era foarte înaltă. Cele care aparţineau Academiei de Ştiinţe erau albe, iar cele ce aparţineau
Academiei de Inginerie erau albastre, dar fiecare clădire era unică. Clădirile delicate erau
ascunse pe jumătate de plantele verzi şi o făceau să se simtă ca într-un campus studenţesc.
Pe drum, Cheng Xin văzu o privelişte interesantă. Era acolo o ruină ca un templu antic
grecesc. Pe o platformă de piatră, se aflau câteva coloane greceşti sparte, acoperite cu iederă.
În mijlocul coloanelor era o fântână ce arunca o coloană de apă limpede, clipocind veselă în
lumina apusului. Câţiva bărbaţi şi câteva femei îmbrăcaţi în haine de stradă se sprijineau de
coloane sau trândăveau pe pajiştea de lângă fântână. Nu părea să le pese că oraşul se afla sub
asediul Flotei Federaţiei.
Pe pajiştea de lângă ruină erau împrăştiate câteva statui. Una dintre acestea îi atrase
atenţia: o mână înmănuşată culegea coroane ţesute cu stele dintr-un iaz cu o sabie, şi din
coroane picura întruna apă. Această privelişte atinse ceva în adâncul memoriei lui Cheng Xin,
dar nu putea să-şi aducă aminte unde o mai văzuse. Privi statuia din maşină până când
aceasta dispăru.
Maşina se opri în faţa unei clădiri albastre. Era un laborator marcat Academia de Inginerie,
Tehnologie de bază 021. Cheng Xin îi văzu pe Wade şi pe Bi Yunfeng pe pajiştea din faţa
laboratorului.
Wade nu intrase în hibernare de când vorbiseră la Halo Group şi avea acum 110 ani. Îşi
purta părul şi barba tunse scurt, dar ambele erau acum albe ca neaua. Nu folosea baston şi
mergea sigur, însă era puţin adus de spate şi una dintre mâneci era goală. În momentul în care
privirile lor se încrucişară, Cheng Xin înţelese că timpul nu-l învinsese pe acest bărbat. Ceea
ce avea el înăuntru nu se frânsese cu trecerea timpului, ci devenise mai vizibil – la fel ca o
stâncă dezvăluită de topirea zăpezii şi a gheţii.
Bi Yunfeng ar fi trebuit să fie mai tânăr decât Wade, dar arăta mai bătrân. Fu foarte
bucuros s-o vadă pe Cheng Xin şi păru dornic să-i arate ceva.
— Salve, copilă, spuse Wade. Acum am de trei ori vârsta ta.
Zâmbetul lui tot nu o încălzea pe Cheng Xin, dar nu mai părea rece ca apa îngheţată.
Cheng Xin îi privi pe aceşti doi bătrâni cu sentimente amestecate. Luptaseră pentru
idealurile lor mai mult de şaizeci de ani, şi se apropiau acum de sfârşitul călătoriei vieţii lor.
Ea, pe de altă parte, trecuse prin atâtea încercări după prima trezire din timpul Erei
Descurajării – dar, în realitate, petrecuse doar patru ani afară din hibernare. Avea acum 33 de
ani, şi era încă o femeie tânără în această eră unde speranţa de viaţă era de 150 de ani.
Cheng Xin îi salută pe cei doi, şi apoi nimeni nu mai pierdu vremea cu alte vorbe. Wade o
conduse pe Cheng Xin în laborator, iar Bi Yunfeng şi Cao Bin îi urmară. Intrară într-o sală
spaţioasă, lipsită de ferestre. După mirosul înţepător, familiar, de electricitate statică, Cheng
Xin îşi dădu seama că se află într-o cameră-liberă-de-sophoni. După mai mult de şaizeci de
ani, oamenii tot nu puteau fi siguri că sophonii părăsiseră Sistemul Solar şi poate că nu aveau
să fie niciodată siguri. Sala părea să fi fost, până de curând, plină de instrumente şi
echipamente, dar acum, toate echipamentele de laborator fuseseră adunate într-o grămadă
haotică lângă pereţi, de parcă fuseseră mutate acolo în grabă pentru a elibera centrul. În
mijlocul sălii era un singur aparat. Haosul din jur şi faptul că mijlocul rămăsese gol trădau un
entuziasm nestăvilit, de parcă o echipă de vânători de comori ar fi pus mâna pe un artefact
nepreţuit, şi-ar fi aruncat uneltele la o parte şi ar fi dus cu grijă comoara în centrul spaţiului
liber.
Structura complexă a aparatului îi aminti lui Cheng Xin de un tokamak din Era Comună,
dar în miniatură. Grosul aparatului consta dintr-o sferă secţionată orizontal de un plan
metalic negru şi plat, care se întindea la mai mulţi metri dincolo de marginea sferei. Planul,
care susţinea sfera aproximativ la înălţimea taliei, servea şi drept masă de laborator cu
picioare solide. Suprafaţa mesei era aproape goală, cu excepţia câtorva unelte şi dispozitive de
manipulare ataşate la braţele telescopice.
Emisfera metalică de sub masă era încrustată cu tuburi de diferite grosimi, toate fiind
îndreptate spre centrul invizibil al sferei şi făcând ca aparatul să semene cu o mină navală
încrustată cu coarne Hertz26. Aparent, aranjamentul era proiectat pentru concentrarea unui
tip de energie la centru.
Emisfera de deasupra mesei, în schimb, era făcută din sticlă transparentă. Cele două
emisfere formau împreună un întreg divizat doar de planul metalic, contrastând simpla
transparenţă cu opacitatea complexă.
Privind în jos prin domul de sticlă, Cheng Xin putu să vadă o platformă metalică mică, ale
cărei laturi măsurau doar câţiva centimetri, aproximativ de mărimea unui pachet de ţigări, şi
a cărei suprafaţă era netedă şi reflectorizantă ca o oglindă. Platforma de sub domul de sticlă
era ca o scenă mică şi delicată; şi mecanismul complicat de sub plan, ca orchestra care avea să
acompanieze spectacolul, deşi nu se putea imagina ce soi de spectacol ar fi putut fi acela.
— Hai să-i permitem unei părţi fizice din tine să simtă acest moment măreţ, îi spuse
Wade.
Bi Yunfeng ridică domul de sticlă în timp de Wade păşi spre Cheng Xin şi ridică o foarfecă.
Cheng Xin se încordă, dar nu se feri. Cu grijă, ajutat de un instrument de pe platformă, Wade
ridică o şuviţă din părul ei şi tăie o parte mică de la capăt. Ridică partea de şuviţă tăiată cu
ajutorul instrumentului, o examină şi conchise că tot era prea lungă. Tăie mica şuviţă în două,
aşa că bucata rămasă avea acum doar doi sau trei milimetri lungime şi era aproape invizibilă.
Wade se îndreptă spre latura deschisă a domului de sticlă şi plasă cu grijă părul pe platforma
metalică netedă. Deşi avea peste o sută de ani şi doar o singură mână, mişcările lui erau
precise şi sigure şi nu tremura deloc.
— Hai, uită-te cu atenţie, spuse Wade.
Cheng Xin se aplecă pentru a privi prin domul de sticlă. Putu să-şi vadă părul odihnindu-se
pe scena netedă. Prin mijlocul scenei trecea o linie roşie, şi părul se afla pe o parte a ei.
Wade îi făcu un semn lui Bi Yunfeng, care deschise o fereastră de comandă în aer şi activă
maşina. Cheng Xin privi în jos şi văzu cum câteva din tuburile conectate la aparat începuseră
să strălucească roşu, amintindu-i de momentul când privise în interiorul navei spaţiale
trisolariene. Auzi un vuiet, dar nu simţi nicio căldură. Privi din nou la mica platformă şi simţi
un fel de tulburare invizibilă ce emana dinspre aceasta, atingându-i faţa ca o briză uşoară. Nu
putea fi sigură că nu era decât o iluzie.
Văzu că părul ei trecuse de cealaltă parte a liniei roşii, dar nu-l văzuse deplasându-se.
După o serie de vuiete, aparatul se opri.
— Ce ai văzut? întrebă Wade.
— Ţi-ai petrecut o jumătate de secol ca să mişti, cu doi centimetri, o secţiune de păr de trei
milimetri, spuse Cheng Xin.
— A fost propulsia de curbură, spuse Wade.
— Dacă am fi folosit aceeaşi tehnică pentru a continua accelerarea şuviţei, în zece metri ar
fi atins viteza luminii, spuse Bi Yunfeng. Desigur, nu putem obţine asta acum, şi nu îndrăznim
s-o încercăm aici. Dacă am face-o, această şuviţă de păr, deplasându-se cu viteza luminii, ar
distruge Halo City.
Cheng Xin medită asupra şuviţei de păr care fusese deplasată doi centimetri prin curbarea
spaţiului:
— Spuneţi că aţi inventat praful de puşcă şi că aţi reuşit să faceţi artificii, dar scopul real
este să construieşti o rachetă spaţială. Între aceste două realizări ar putea trece şi o mie de ani.
— Analogia dumitale este greşită, spuse Bi Yunfeng. Am inventat ecuaţia care stabileşte

26 Protuberanţele de lângă vârful minei, care declanşează detonarea minei atunci când o navă se ciocneşte de
ele (n. tr.).
raportul dintre energie şi masă şi am descoperit principiul radioactivităţii. Scopul final este să
facem o bombă atomică. Doar câteva decenii despart cele două realizări.
— În cincizeci de ani, ar trebui să fim capabili să construim nave spaţiale cu propulsia de
curbură capabile să zboare cu viteza luminii. Acest lucru necesită o serie uriaşă de testări
tehnice şi de muncă de implementare. Trebuie să punem cărţile pe masă acum, pentru ca
guvernul să se retragă şi să ne ofere mediul necesar realizării acestor sarcini de lucru.
— Dar abordarea voastră actuală vă va face să pierdeţi totul.
— Totul depinde de decizia ta, spuse Wade. Ai putea crede că suntem neputincioşi în faţa
forţei flotei de afară. Nu e aşa. Gesticulă spre uşă: Intraţi!
Un grup de patruzeci sau de cincizeci de bărbaţi înarmaţi intră în ordine şi umplu repede
sala. Erau toţi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme negre de camuflaj spaţial, şi prezenţa lor
părea să atenueze lumina din sală. Purtau costume spaţiale uşoare, militare, care nu păreau
diferite de uniformele militare obişnuite, dar cu care puteau pătrunde în spaţiu imediat ce-şi
puneau pe cap căştile şi-şi puneau în spate rucsacurile de supravieţuire. Cheng Xin fu uimită,
totuşi, să vadă tipul de arme pe care le aveau: puşti, din acelea din Era Comună. Poate că erau
făcute de curând, dar modelul era antic şi în întregime mecanic, cu glonţ captiv şi trăgace
manuale. Muniţia pe care o aveau confirma acest lucru: toţi purtau banduliere în cruce pline
de cartuşe galbene strălucitoare.
Să-i vezi pe bărbaţii aceştia, în era aceasta, era ca şi cum ai fi văzut în timpul Erei Comune
un grup de bărbaţi înarmaţi cu arcuri şi cu săbii. Asta nu însemna totuşi că luptătorii nu
păreau înfricoşători din punct de vedere vizual. Cheng Xin simţi prezenţa trecutului nu
numai din cauza armelor antice, dar şi din cauza aspectului lor. Afişau un spirit de echipă
îndelung antrenat. Erau uniformi nu numai în uniforme sau arme, ci şi în comportament.
Bărbaţii păreau duri şi puternici, cu muşchi care li se vedeau pe sub costumele spaţiale
subţiri. Privirile şi expresiile de pe feţele neînfricate, rigide, erau foarte asemănătoare: o
îndârjire metalică, indiferentă, care evalua viaţa la un preţ foarte mic.
— Este forţa de autoapărare a oraşului nostru, zise Wade, arătând spre oamenii care se
adunaseră. Sunt tot ce avem pentru a apăra Halo City şi idealul navei cu viteza luminii. Poţi
să-i vezi aici aproape pe toţi – mai sunt câţiva şi afară, dar în total nu sunt mai mult de o sută.
Cât despre echipamentul lor…
Wade luă o puşcă de la unul dintre soldaţi şi trase siguranţa, apoi continuă:
— Da, poţi să-ţi crezi ochilor: sunt arme antice fabricate cu materiale moderne. Gloanţele
nu se bazează, pentru propulsie, pe praful de puşcă, iar armele bat mult mai departe şi sunt
mai precise decât armele antice. În spaţiu, aceste puşti pot lovi o navă de la două mii de
kilometri depărtare, dar în esenţă sunt nişte arme primitive. Probabil că ţi se pare ridicol şi
aşa mi s-ar părea şi mie, cu excepţia unui singur lucru. Îi înapoie soldatului puşca şi scoase un
cartuş din banduliera sa. Aşa cum am spus, cartuşele urmează, practic, modelul antic, dar
gloanţele sunt noi. Atât de noi, de fapt, că ar putea veni din viitor. Glonţul este un container
supraconductor şi are, la interior, vid pur. Un câmp magnetic ţine suspendată în centru o
mingiuţă pentru a o împiedica să intre în contact cu corpul glonţului. Mingea este din
antimaterie.
Vocea lui Bi Yunfeng era plină de mândrie:
— Acceleratorul de particule circumsolar nu a fost folosit doar pentru experimente de
cercetare fundamentală, ci şi pentru producerea antimateriei. În ultimii patru ani l-am
folosit, practic, tot timpul pentru producerea antimateriei. Acum avem cincisprezece mii de
gloanţe de acest tip.
Cartuşul aparent primitiv pe care-l ţinea Wade în mână o făcu pe Cheng Xin să simtă fiori
reci pe şira spinării. Acum, era îngrijorată în legătură cu eficienţa câmpului magnetic de
reţinere dinăuntrul acelui glonţ supraconductor: o singură defecţiune ar fi fost suficientă ca să
producă distrugerea totală a Halo City într-o strălucire de o clipă. Privi la bandulierele aurii de
pe piepturile fiecărui soldat: acestea erau lanţurile Zeului Morţii. O singură bandulieră era
dotată cu destulă putere cât să distrugă întreaga Lume a Bunkerului.
Wade continuă:
— Nici măcar nu trebuie să ieşim în spaţiu ca să atacăm. Trebuie numai să aşteptăm până
când flota se apropie de oraş, Putem trage zeci sau chiar sute de gloanţe în fiecare dintre cele
aproximativ douăzeci de nave – o singură lovitură e suficientă pentru distrugerea ei. Deşi e o
tactică primitivă, e eficientă şi flexibilă. Un singur soldat cu o puşcă reprezintă o unitate de
luptă capabilă să ameninţe o întreagă navă de război. Şi mai avem agenţi cu arme de mână în
alte oraşe spaţiale.
Puse la loc cartuşul, în banduliera soldatului, apoi spuse:
— Nu vrem război. În timpul negocierilor finale, îi voi arăta trimisului Federaţiei armele
noastre şi îi voi explica tacticile noastre. Sperăm că Guvernul Federaţiei va cântări costul unui
război şi va renunţa la ameninţarea sa împotriva Halo City. Nu cerem prea mult, doar să
construim un centru de cercetare la câteva AU depărtare de Soare dedicat testării propulsiei
de curbură.
— Dar dacă ne angajăm în război, ne poţi garanta victoria? întrebă Cao Bin.
El nu vorbise până acum. Spre deosebire de Bi Yunfeng, nu părea să fie în favoarea
războiului.
— Nu, spuse Wade calm. Dar nici ei nu pot. Putem doar să încercăm.
Imediat ce Cheng Xin văzuse glonţul cu antimaterie din mâna lui Wade, ştiuse ce avea de
făcut. Nu o îngrijora soarta Flotei Federaţiei – era sigură că vor găsi ei metode de contracarare
a acestei tactici. Mintea ei se concentrase pe un singur lucru:
Şi mai avem agenţi cu arme de mână în alte oraşe spaţiale.
Dacă ar fi izbucnit războiul, oricare dintre aceşti luptători de gherilă ascunşi în celelalte
oraşe spaţiale ar fi putut trage din întâmplare unul dintre gloanţele antimaterie la sol şi
explozia anihilării reciproce materie-antimaterie ar sfârteca instantaneu carcasa subţire a
oraşului şi ar incinera totul. Apoi, oraşul spaţial rotitor s-ar frânge în fragmente şi milioane ar
muri.
Oraşele spaţiale erau fragile ca nişte coji de ou.
Wade nu spusese explicit că va ataca oraşele spaţiale, dar nici nu spusese că nu o va face. Îl
văzu din nou pe Wade cum aţintise un pistol spre ea, cu 133 de ani în urmă – o imagine care i
se imprimase în suflet. Nu ştia cât de rece putea să fie un om pentru a lua o asemenea
hotărâre, dar esenţa acestui om erau o nebunie şi o răceală pură, izvorâte dintr-un raţionalism
extrem. I se păru că-l vede din nou pe tânărul Wade cu trei secole în urmă, urlând ca un
animal înnebunit: „Trebuie să merg înainte şi să avansez fără să-mi pese de consecinţe!”
Şi chiar dacă Wade nu dorea să atace oraşele de spaţiale, dacă o doreau unii din armata lui?
De parcă ar fi dorit să-i confirme temerile, un soldat îi vorbi:
— Doctore Cheng, vă rugăm să fiţi sigură că vom lupta până la capăt.
Vorbi şi un alt soldat:
— Nu ne luptăm pentru dumneavoastră, pentru Dl. Wade sau pentru acest oraş.
Arătă în sus şi în ochii lui păru să se aprindă o flacără, apoi adăugă:
— Ştiţi ce anume încearcă să ne răpească acum? Nu oraşul sau navele cu viteza luminii, ci
întregul univers din afara Sistemului Solar! Sunt miliarde şi miliarde de lumi noi acolo, dar ei
nu vor să ne lase să plecăm! Vor să ne închidă, pe noi şi pe fii noştri, în închisoarea asta, o
închisoare cu o rază de cincizeci de unităţi astronomice, cu numele de Sistem Solar. Luptăm
pentru libertate, pentru o şansă de a trăi ca oameni liberi în Univers. Cauza noastră este
aceeaşi ca a fiecărei lupte antice pentru libertate. Vom lupta până la ultimul! Vorbesc pentru
toţi cei din armata de autoapărare.
 Ceilalţi soldaţi încuviinţară spre Cheng Xin, cu ochii îndârjiţi şi reci.
În anii ce aveau să vină, Cheng Xin avea să-şi aducă aminte de cuvintele soldatului de
nenumărate ori. Dar, în acest moment, nu o impresionară. Simţi că lumea se întunecă şi fu
cuprinsă de groază. Se simţi de parcă ar fi stat din nou în faţa sediului ONU ţinând acel
copilaş, în urmă cu mai mult de 130 de ani. Simţi cum copilaşul din braţe e ameninţat de o
haită de lupi înfometaţi şi că trebuia să-l apere cu orice preţ.
— O să te ţii de cuvânt? îl întrebă pe Wade.
Wade încuviinţă:
— Desigur. Altfel, de ce te-aş fi chemat aici?
— Atunci opreşte imediat toate pregătirile de război şi încetaţi orice rezistenţă. Predaţi
toate gloanţele cu antimaterie Guvernului Federaţiei! Ordonaţi celorlalţi agenţi pe care i-aţi
trimis în celelalte oraşe să facă acelaşi lucru imediat!
Soldaţii o priviră pe Cheng Xin, de parcă încercau s-o ardă cu ochii până devenea cenuşă.
Diferenţa de putere dintre cele două părţi era copleşitoare. Se confrunta cu o maşinărie rece
de război. Fiecare bărbat avea un arsenal de o sută de bombe cu hidrogen şi, sub conducerea
unui lider nebun şi puternic, formau o roată neagră puternică, în stare să zdrobească orice
rezistenţă. Ea nu era decât un fir de iarbă în faţa acestei roţi uriaşe căreia nu putea nici măcar
să-i încetinească progresul. Însă trebuia să facă tot ce putea.
Cu toate astea, lucrurile nu evoluară cum s-ar fi aşteptat. Una câte una, privirile soldaţilor
se mutară, de la ea spre Wade. Tensiunea sufocantă păru să se atenueze treptat, dar ea tot nu
reuşea să respire normal. Wade continuă să privească spre platforma de propulsie de curbură
de sub domul de sticlă ce închidea şuviţa lui Cheng Xin, de parcă s-ar fi uitat la un altar sacru.
Cheng Xin putea să-şi imagineze că Wade îşi adunase la un moment dat războinicii în jurul
acestui altar pentru a profeţi războiul.
— De ce nu te gândeşti un pic mai mult? spuse Wade.
— Nu e nevoie, răspunse Cheng Xin, iar vocea ei era tare ca fierul. Am luat o hotărâre
finală. Încetaţi orice rezistenţă şi predaţi toată antimateria din Halo City.
Wade îşi înălţă capul şi o privi pe Cheng Xin cu o expresie neajutorată şi rugătoare pe care
n-o mai văzuse la el. Vorbi rar.
— Dacă ne pierdem natura umană, pierdem mult, dar, dacă pierdem natura animalică,
pierdem totul.
— Aleg natura umană, spuse Cheng Xin, privind în jur spre toţi. Cred că şi voi.
Bi Yunfeng păru gata să vorbească, dar Wade îi făcu semn să tacă. Ochii i se împăienjeniră.
Ceva din ei dispăruse şi se stinsese pentru totdeauna. Povara anilor îl zdrobi dintr-odată şi
păru epuizat. Se sprijini de platforma de metal cu o mână şi se aşeză încet pe un scaun pe care
i-l adusese cineva. Apoi ridică mâna şi arătă spre platforma din faţa lui, privind în jos:
— Dezarmaţi-vă. Lăsaţi-vă toată muniţia aici.
La început nu se mişcă nimeni. Dar Cheng Xin simţi cum se topea ceva. Forţa aceea neagră
se împrăştia. Soldaţii nu mai priviră spre Wade şi nici nu se mai concentrară asupra unui
singur punct. În cele din urmă, cineva se apropie şi puse două banduliere pe platformă. Deşi
mişcările erau blânde, sunetul metalic făcut de cartuşele ce zgâriau platforma o făcură pe
Cheng Xin să se cutremure. Bandulierele stăteau nemişcate pe platformă ca doi şerpi aurii. Un
al doilea bărbat se apropie şi-şi depuse banduliera şi apoi veniră mai mulţi. Platforma fu
acoperită de o grămadă aurie. După ce toate cartuşele fură adunate, zgomotele metalice
încetară şi se lăsă iar liniştea.
— Ordonaţi tuturor agenţilor noştri din Lumea Bunkerului să predea armele şi să se predea
guvernului Federaţiei, spuse Wade. Guvernul Halo City va coopera cu flota pentru predarea
oraşului. Nu procedaţi la nicio acţiune drastică.
— Am înţeles, spuse cineva. Fără banduliere, aceşti bărbaţi în costume spaţiale negre
făceau ca locul să pară şi mai întunecat.
Wade le făcu semn oamenilor din forţele de autoapărare să plece. Ieşiră fără zgomot, iar
sala se lumină, de parcă se împrăştiase un nor întunecat. Wade se luptă să se ridice în
picioare, merse în jurul grămezii de cartuşe cu antimaterie şi deschise încet domul de sticlă.
Suflă spre platforma propulsiei de curbură şi şuviţa lui Cheng Xin dispăru. Închise domul, se
întoarse spre Cheng Xin şi zâmbi:
— Vezi, mi-am ţinut promisiunea, copilă.

După incidentul Halo City, guvernul Federaţiei nu dezvălui imediat existenţa armelor cu
antimaterie. Comunitatea internaţională crezu că evenimentul luase sfârşit aşa cum se
aşteptaseră şi nu reacţionă prea mult. Halo Group, o companie cunoscută drept creatorul
acceleratorului cu particule circumsolar, se bucura de un prestigiu internaţional considerabil
şi opinia publică majoritară o iertă, indicând că nu existau motive să fie urmăriţi din punct de
vedere legal şi că Halo City ar trebui lăsat să se autoguverneze din nou cât mai curând posibil.
Câtă vreme Halo Group promitea să nu se mai angajeze în nicio cercetare şi dezvoltare a
propulsiei de curbură şi se conforma monitorizării Federaţiei, considerau că ar trebui să i se
permită să-şi vadă de treabă.
Dar, peste doar o săptămână, Comandamentul Flotei Federaţiei dezvălui lumii gloanţele cu
antimaterie capturate. Grămada de moarte aurie îi ului pe toţi.
Halo Group fu declarată o organizaţie ilegală şi Guvernul Federaţiei îi confiscă toate
proprietăţile şi preluă acceleratorul de particule circumsolar. Flota Federaţiei declară ocupaţia
pe termen lung a Halo City, iar Academiile de Ştiinţe şi cea de Inginerie fură desfiinţate.
Guvernul arestă mai mult de trei sute de oameni, printre care Wade, ceilalţi conducători ai
Halo Group şi forţele de auto-apărare ale oraşului.
În cursul procesului care urmă la Tribunalul Federaţiei, Thomas Wade fu condamnat
pentru crime împotriva umanităţii şi încălcarea legilor care interziceau cercetarea propulsiei
de curbură. Sentinţa stabili pedeapsa capitală.

Cheng Xin se duse la un centru de detenţie situat lângă Tribunalul Suprem al Federaţiei din
Terra I, capitala Federaţiei Sistemului Solar, pentru a-l vizita pe Wade pentru ultima oară. Se
uitară unul la celălalt printr-o barieră transparentă şi tăcură. Cheng Xin văzu bătrânul acesta,
în vârstă de 110 ani, care era la fel de liniştit ca o baltă de pe fundul unui puţ gata să sece. Nu
avea să mai facă valuri.
Cheng Xin îi dădu, printr-o deschizătură a barierei, cutia de trabucuri pe care-o cumpărase
pe Pacific I. Wade deschise cutia, luă trei trabucuri din cele zece şi împinse cutia înapoi prin
deschizătură.
— N-o să mai pot folosi restul, spuse el.
— Mai spune-mi despre tine. Despre munca ta, despre viaţa ta. Vreau să le spun despre
tine celor ce vor veni, spuse Cheng Xin.
Wade dădu din cap:
— Sunt doar unul dintre nenumăraţii oameni care au murit şi care vor muri. Ce mai e de
spus?
Cheng Xin ştiu că ceea ce-i despărţea nu era doar bariera transparentă, ci prăpastia cea mai
adâncă de pe lumea asta, o prăpastie care nu avea să poată fi trecută.
— Ai ceva să-mi spui? îl întrebă Cheng Xin.
Era surprinsă că dorea să-i audă răspunsul.
— Mulţumesc pentru trabucuri.
Îi luă ceva timp lui Cheng Xin să înţeleagă că asta era tot ce voia Wade să-i spună. Ultimele
lui cuvinte. Toate cuvintele lui.
 Rămaseră aşa tăcuţi, încetând să se privească. Timpul se transformase într-o baltă stătută
în care se înecaseră. Apoi, tremurul oraşului spaţial care-şi regla poziţia o aduse pe Cheng Xin
la realitate. Se ridică încet şi-şi luă rămas-bun cu voce scăzută.
Odată ajunsă în afara centrului de detenţie, Cheng Xin luă unul dintre trabucuri şi ceru un
foc de la gardieni. Trase primul fum de trabuc din viaţa ei. În mod ciudat, nu tuşi. Urmări
fumul alb care se ridica în lumina apusului capitalei, îl urmări împrăştiindu-se în viziunea ei
înlăcrimată, la fel ca cele trei secole pe care le trăiseră ea şi Wade.
Trei zile mai târziu, un laser puternic îl vaporiză pe Thomas Wade într-o zecime de miime
de secundă.

Cheng Xin reveni în centrul de hibernare de pe Asia I şi o trezi pe AA. Se întoarseră pe

Terra.
Călătoriră înapoi cu Halo. După ce Halo Group fusese dizolvat şi i se confiscaseră
proprietăţile, guvernul Federaţiei îi retrocedase lui Cheng Xin o mică parte din imensa avere a
companiei. Aceasta era aproape egală cu valoarea Halo Group din momentul când o preluase
Wade. Era totuşi o sumă consistentă, deşi minusculă dacă era comparată cu averea totală a
companiei dispărute. Halo făcea parte din partea retrocedată lui Cheng Xin – deşi era a treia
navă cu acest nume. Era un iaht interstelar mic, de maximum trei locuri. Sistemul de reciclare
ecologică era confortabil şi rafinat, ca o mică grădină încântătoare.
Cheng Xin şi AA rătăciră pe deasupra continentelor foarte puţin populate ale Terrei.
Trecură pe deasupra unor păduri fără sfârşit, călăriră la trap prin savane, leneviră pe plaje
goale. Majoritatea oraşelor fuseseră acoperite de păduri şi de liane, iar pentru locuitori, nu
rămăseseră decât nişte mici petice de civilizaţie. Populaţia totală a Terrei era egală cu cea de la
sfârşitul Neoliticului. Cu cât stăteau mai mult pe Terra, cu atât li se întărea impresia că istoria
civilizaţiei fusese doar un vis.
Se întorseseră în Australia. Numai Camberra mai era locuită, iar micul oraş guvernamental
de acolo se numea Guvernul Federal Australian. Casa Parlamentului, unde Sophon îşi
proclamase planul pentru exterminarea rasei umane era tot acolo, dar uşile erau astupate de
straturi groase de vegetaţie şi cârcei de iederă urcau până sus pe catargul de steag înalt de
optzeci de metri. Găsiseră informaţii despre Fraisse în arhivele guvernului. Trăise până la
vârsta de 150 de ani, dar, în cele din urmă, îl învinsese timpul. Murise cu mai mult de zece ani
în urmă.
S-au dus apoi pe Insula Mosken. Farul construit de Jason era încă acolo, dar nu mai era
luminat. Regiunea era complet nelocuită. Auziră din nou vuietul lui Moskstraumen, dar nu
reuşiră să vadă decât marea pustie în lumina Soarelui la asfinţit.
Şi viitorul lor era la fel de pustiu.
AA spuse:
— De ce nu ne ducem în timpul de după atac, în lumea când nu va mai fi un Soare? Doar
atunci vom putea trăi în linişte.
Şi Cheng Xin dorea să meargă în vremurile acelea, dar nu pentru linişte. Oprise un război
catastrofic şi devenise ţinta adoraţiei unor milioane de oameni. Nu mai putea trăi în era
aceasta. Dorea să vadă cum supravieţuieşte civilizaţia Terrei după atacul Pădurii Întunecate şi
cum prosperă după aceea – era singura speranţă care-i putea consola inima. Îşi imaginase
viaţa în acea nebuloasă de după atac. Acolo avea să-şi găsească adevărata linişte, poate chiar
fericirea. Acela avea să fie ultimul port din călătoria vieţii ei.
Avea doar treizeci şi trei de ani.
Cheng Xin şi AA călătoriră cu Halo înapoi, spre aglomerarea urbană joviană, şi intrară din
nou în hibernare pe Asia I. Timpul din contract era de două sute de ani, dar incluseseră o
clauză care statua că trebuiau să fie deşteptate dacă avea loc un atac al Pădurii Întunecate
înainte de acest interval de timp.
Şi apoi dormiră. Fără vise.
PARTEA A V-A
 ERA BUNKERULUI, ANUL 67. BRAŢUL ORION AL CĂII LACTEE
Serviciul Cântăreţului era să examineze datele, dar bucuria lui era să evalueze sinceritatea
coordonatelor.
Cântăreţul înţelegea că munca lui nu era importantă – punea doar informaţiile cap la cap.
Dar trebuia făcută şi era o sarcină plăcută.
Că tot vorbim despre plăcere, când această sămânţă părăsise lumea de origine, lumea aceea
era încă un loc plin de bucurie. Dar mai târziu, după ce lumea de origine începuse să se
războiască cu lumea de la margine, bucuria se micşorase. Până acum trecuseră mai mult de
zece mii de grăunţi de timp. Nu se mai putea vorbi despre bucurie, nici în lumea de origine,
nici în această sămânţă. Fericirea trecutului era înregistrată în cântecele clasice, iar cântarea
acestora era încă una dintre puţinele bucurii rămase.
În timp ce revizuia datele, Cântăreţul fredonă unul dintre cântecele acelea clasice.
O văd pe draga mea;
Zbor lângă ea;
Darul meu i-l ofer,
O fărâmă încremenită de timp.
Însemne dragi sunt crestate în timp
Moi ca nisipul ud de la ţărmul mării.
Cântăreţul nu se plângea prea mult. Supravieţuirea necesita multă gândire şi energie
mintală.
În Univers, entropia creştea şi ordinea descreştea. Procesul era asemenea bătăii aripilor
nesfârşite ale uriaşei păsări în echilibru care apasă peste toată existenţa. Dar entităţile cu
entropie redusă erau diferite. Entităţile cu entropie redusă îşi scădeau entropia şi-şi creşteau
rangul, ca nişte coloane fosforescente ce se ridică deasupra unei mări întunecate ca cerneala.
Acesta era înţelesul, înţelesul lor suprem, mai înalt decât plăcerea. Pentru a-şi menţine acest
înţeles, entităţile cu entropie redusă trebuiau să continue să existe.
Cât despre orice alt înţeles mai înalt decât acesta, nu avea niciun rost să te gândeşti la el. A
te gândi la acest subiect nu ducea nicăieri şi era periculos. Şi încă şi mai puţin rost ar fi avut să
te gândeşti la vârful turnului de înţeles – poate că, la urma urmei, nici nu exista vreun vârf.
Dar să revenim la coordonate. Multe seturi de coordonate zburau prin spaţiu, ca insectele
matrice care zboară pe cerul lumii de origine. Alegerea coordonatelor era treaba nucleului
principal care înghiţea toate mesajele ce treceau prin spaţiu: membrana medie, membrana
lungă, membrana uşoară şi, poate într-o zi, chiar membrana scurtă. Nucleul principal îşi
amintea poziţiile tuturor stelelor. Prin corelarea datelor primite cu diferitele proiecţii
cartografice şi cu schema de poziţie, putea alege coordonatele originii mesajelor. Se spunea că
nucleul principal putea corela schema de poziţie cu cea din urmă cu cinci sute de milioane de
grăunţi de timp. Cântăreţul nu încercase niciodată ceva de genul ăsta – ar fi fost lipsit de sens.
În acea eră îndepărtată, aglomerările de entropie redusă din spaţiu erau rare şi foarte
îndepărtate una de alta şi nu dezvoltaseră gena ascunderii şi gena curăţării. Dar acum…
Ascunde-te bine; curăţă-te bine.
Dintre toate coordonatele, doar unele erau sincere. Să te încrezi în coordonate nesincere
însemna să cureţi lumi pustii. Era o pierdere de timp. Şi mai erau şi alte rele, pe deasupra.
Aceste lumi pustii ar fi putut fi utile în viitor. Era de neînţeles de ce cineva ar trimite
coordonate nesincere – dar, într-o bună zi, aveau să primească ce meritau.
Coordonatele sincere urmau anumite tipare. De exemplu, o aglomerare masivă de
coordonate era de obicei nesinceră. Dar aceste tipare nu erau decât euristice. Evaluarea
eficientă a sincerităţii coordonatelor cerea intuiţie. Nucleul principal de pe această sămânţă
era incapabil să ducă această sarcină la bun sfârşit şi nici măcar supernucleul de acasă, din
lumea de origine, nu ar fi fost capabil s-o îndeplinească. Acesta era doar unul dintre motivele
pentru care entităţile cu entropie redusă nu aveau substitut.
Cântăreţul poseda această îndemânare, această intuiţie, dar nu era vorba de un talent
înnăscut sau de un instinct. Era, mai degrabă, ceva şlefuit prin experienţa acumulată pe
parcursul zecilor de mii de grăunţi de timp. În ochii unui neiniţiat, un set de coordonate nu
era mai mult decât o simplă matrice, dar, pentru Cântăreţ, aceasta era vie. Fiecare detaliu al ei
era expresiv. De exemplu, cât de multe puncte de referinţă fuseseră luate? Care era metoda de
marcare a stelei-ţintă? Şi, pe lângă asta, multe alte detalii subtile. Nucleul principal era
capabil să ofere anumite informaţii, ca de exemplu înregistrările istorice asociate cu acest set
de coordonate, direcţia sursei de transmitere a coordonatelor, momentul transmisiei şi aşa
mai departe. Împreună, acestea formau un tot organic şi ceea ce se năştea în conştiinţa
Cântăreţului era o percepţie a însuşi transmiţătorului coordonatelor. Spiritul Cântăreţului
traversa prăpastia continuumului spaţiu-timp, rezona cu spiritul transmiţătorului şi-i simţea
groaza şi anxietatea, împreună cu alte sentimente neobişnuite pentru lumea de origine, cum
ar fi ura, invidia, lăcomia şi aşa mai departe. Dar, în cele mai multe cazuri, era vorba despre
groază. Prezenţa groazei era aceea care arăta sinceritatea unui set de coordonate. Pentru toate
entităţile cu entropie redusă, groaza garanta existenţa.
Tocmai atunci, Cântăreţul observă un set sincer de coordonate aproape de traiectoria
seminţei. Setul de coordonate era transmis prin membrană lungă şi nici măcar Cântăreţul
însuşi nu putea şti cu siguranţă ce anume îi spusese că setul de coordonate era sincer – fiindcă
intuiţia nu poate fi explicată întotdeauna. Decise să-l cureţe. Nu era ocupat şi sarcina nu avea
să-l distragă de la cântat. Chiar dacă greşea, nu conta prea mult. Curăţarea nu era o treabă de
precizie şi nu presupunea acurateţea absolută. În plus, nu era urgent. Trebuia doar s-o facă,
până la urmă. Acesta era încă un motiv pentru care poziţia lui nu era însemnată.
Cântăreţul luă un punct de masă din magazia de muniţii a seminţei, apoi se întoarse ca să
se uite după steaua indicată de setul de coordonate. Nucleul principal îi ghidă privirea, ca o
suliţă care mătura cerul înstelat. Cântăreţul apucă punctul de masă cu un senzor de câmp-
forţă şi se pregăti să-l şfichiuie. Apoi, însă, văzu poziţia indicată de setul de coordonate şi
senzorul se relaxă.
Dintre cele trei stele, una lipsea. În locul ei era un nor alb de praf, ca fecalele unei balene
abisale.
A fost deja curăţată. Nu mai am nimic de făcut.
Cântăreţul îşi puse punctul de masă la loc.
S-a rezolvat rapid.
Activă un proces de nucleu principal pentru a urmări sursa punctului de masă care
omorâse steaua. Era o sarcină inutilă cu aproape zero şanse de succes, dar era cerută de
procedura curentă. Procesul luă sfârşit iute şi, ca de fiecare dată, nu dădu rezultate
Cântăreţul înţelese repede de ce curăţarea avusese loc aşa de iute. Văzu o ceaţă lentă în
preajma lumii distruse. Ceaţa aceea lentă se afla la o distanţă de jumătate de lungime de
structură de acea lume. Văzută de una singură, nu îţi puteai da seama de unde venea, dar
când făceai conexiunea cu coordonatele de transmisie, devenea evident că ceaţa aparţinea
lumii aceleia. Ceaţa lentă dovedea că lumea era periculoasă şi de aceea curăţarea avusese loc
aşa de repede. Aparent, mai existau şi alte entităţi cu entropie redusă care aveau o intuiţie şi
mai ascuţită decât a lui; dar nu era nimic ciudat în asta. Era aşa cum spusese Seniorul: În
cosmos, nu contează cât eşti de rapid, există cineva mai rapid decât tine; oricât de lent ai fi,
există cineva mai lent decât tine.
Fiecare set de coordonate de transmisie avea să fie curăţat până la urmă; era doar o
chestiune de timp. O entitate cu entropie redusă ar putea crede că setul ăsta de coordonate
este nesincer, dar în milioanele de milioane de lumi cu entropie redusă existau miliarde de
miliarde de responsabili cu curăţarea – şi unul din aceştia tot avea să creadă că e sincer. Toate
entităţile cu entropie redusă posedau gena curăţării, iar curăţarea era instinctivă. Şi apoi,
curăţarea era o chestie foarte simplă. Cosmosul era plin de potenţiale surse de energie – era de
ajuns să le declanşezi pentru a-ţi îndeplini sarcina. Era nevoie de atât de puţin şi nici măcar
nu te ţinea în loc din cântat.
Dacă Cântăreţul avea răbdare, toate coordonatele sincere aveau să fie curăţate în cele din
urmă de alte entităţi cu entropie redusă, necunoscute. Dar asta nu era bine nici pentru lumea
de acasă, nici pentru sămânţă. De vreme ce Cântăreţul fusese acela care primise setul de
coordonate şi chiar se uitase la lumea indicată de ele, Cântăreţul avea o legătură cu lumea
aceea. Ar fi fost o naivitate să-şi închipuie că această legătură era unidirecţională. Să ne
amintim de marea lege a descoperirii reversibile: Dacă poţi vedea o lume cu entropie redusă,
atunci acea lume cu entropie redusă poate şi ea să te vadă pe tine – era doar o chestiune de
timp. De aceea, era periculos să aştepţi ca alţii să termine curăţarea.
Următoarea sarcină era să pună acest set de coordonate – acum inutil – în banca de date
numită mormântul. Aşa se proceda conform procedurii curente. Desigur, şi toate celelalte
informaţii care aveau de a face cu poziţia respectivă trebuiau să ajungă tot în banca de date, la
fel cum obiectele personale se îngropau odată cu trupul, după cum era obiceiul în lumea de
acasă.
Printre „obiectele personale” găsi ceva care-i suscită interesul. Era o înregistrare a trei
comunicaţii ale lumii moarte cu o altă poziţie, comunicaţii ce utilizaseră membrana medie.
Membrana medie era cea mai puţin eficientă membrană de comunicaţii şi era denumită şi
membrana primitivă. Cele mai multe comunicaţii se făceau, de preferinţă, prin membrana
lungă, deşi se spunea că până şi membrana scurtă putea fi folosită pentru transmiterea de
mesaje. Dacă era adevărat, asta i-ar fi transformat pe comunicatori în ceva asemănător zeilor.
Dar Cântăreţului îi plăcea membrana primitivă. Considera că membrana primitivă avea o
frumuseţe simplă, şi care simboliza o epocă plină de bucurie. Deseori, transforma mesajele
membranei primitive în cântece. I se părea că sunau frumos, chiar dacă nu le înţelegea. De
fapt, nu era nevoie să le înţelegi; în afară de coordonate, mesajele transmise prin membrana
primitivă nu conţineau prea multe informaţii utile. Era suficient să te bucuri de muzică.
Însă de data aceasta, Cântăreţul reuşi să înţeleagă câte ceva din mesaj, fiindcă unele părţi
purtau cu ele un sistem de auto-decodificare! Deşi nu reuşise să înţeleagă decât puţin, atâta
cât să prindă ideea generală, fusese suficient ca să descopere o istorie incredibilă.
Mai întâi, cealaltă poziţie transmisese un mesaj cu ajutorul membranei primitive.
Entităţile cu entropie redusă din acea lume îşi ciupiseră corzile stelei lor cu stângăcie –
Cântăreţul se hotărâse să-i poreclească Ciupitorii de Stele – la fel ca barzii din lumea de acasă,
care ciupeau corzile ţiterei primitive de la ţară, pentru a transmite mesajul. Iar mesajul acesta
era cel ce conţinea sistemul de auto-decodificare.
Deşi sistemul de auto-decodificare era primitiv şi stângaci, ajungea pentru a-i permite
Cântăreţului să-şi dea seama că mesajul ulterior, trimis de lumea moartă cu trei sori, urmărea
aceeaşi schemă de codificare – părea să fie un răspuns la primul mesaj trimis de către
Ciupitorii de Stele! Asta era deja aproape de neconceput, dar, după asta, Ciupitorii de Stele
răspunseseră din nou!
Interesant. Foarte interesant!
Cântăreţul auzise într-adevăr de lumile cu entropie redusă care nu aveau nici gena
ascunsului şi nici instinctul ascunsului, dar era pentru prima oară când vedea una. Sigur, cele
trei comunicaţii dintre aceştia doi nu aveau să dezvăluie coordonatele lor absolute, dar ele
dezvăluiau distanţa dintre cele două lumi. Dacă distanţa ar fi fost destul de mare, nici asta n-
ar fi însemnat mare lucru, dar distanţa era foarte mică, de doar 416 structuri – cele două lumi
se aflau practic una deasupra celeilalte. Asta însemna că, dacă coordonatele uneia dintre lumi
erau expuse, şi cealaltă lume avea să fie expusă – era doar o chestiune de timp.
Şi astfel fuseseră dezvăluite coordonatele Ciupitorilor de Stele.
La nouă grăunţi de timp după primele trei comunicări, apăru o nouă înregistrare:
Ciupitorii de Stele îşi ciupiseră din nou propria stea pentru a face o altă transmisie… un set de
coordonate! Nucleul principal era sigur că era un set de coordonate. Cântăreţul privi la steaua
indicată de coordonate şi văzu că fusese şi ea curăţată cu aproximativ treizeci şi cinci de
grăunţi de timp în urmă.
Cântăreţul se gândi că probabil greşise. Ciupitorii de Stele trebuie să fi avut totuşi gena
ascunsului. Era clar că aveau gena curăţatului, aşa că era imposibil să n-o fi avut şi pe cea a
ascunsului. Dar, la fel ca majoritatea transmiţătorilor de coordonate, nu aveau capacitatea de
a curăţa singuri.
Interesant. Foarte interesant.
De ce oare cel care curăţase lumea moartă cu trei sori nu curăţase şi lumea Ciupitorilor de
Stele? O mulţime de posibilităţi. Poate că nu observase aceste trei comunicaţii – de multe ori,
mesajele membranei primitive nu se bucurau de prea multă atenţie. Dar, având în vedere
milioanele de milioane de lumi care existau, cineva trebuie să le fi observat – Cântăreţul era
probabil doar unul dintre aceştia. Chiar şi fără Cântăreţ, avea să-i observe o altă entitate cu
entropie redusă; era doar o chestiune de timp. Sau poate că îi observaseră, dar hotărâseră că
un grup cu entropie redusă care nu avea gena ascunsului nu reprezenta cine ştie ce
ameninţare şi curăţarea lor nu merita deranjul.
Dar asta ar fi fost o greşeală, o greşeală teribilă! Vorbind la modul general, dacă nişte
entităţi cu entropie redusă ca aceşti Ciupitori de Stele chiar nu aveau gena ascunsului, atunci
ei nu s-ar fi temut să-şi expună propria prezenţă, şi aveau să se extindă şi să atace fără frică.
Cel puţin până aveau să fie ucişi.
Cu toate acestea, în acest caz specific, situaţia era mai complicată. Primele trei comunicaţii
fuseseră urmate, cu nouă grăunţi de timp mai târziu, de transmisia coordonatelor. Apoi, după
alţi şaizeci de grăunţi de timp, avusese loc o nouă transmisie de coordonate de membrană
lungă, dintr-un alt loc, ce indica lumea moartă cu trei sori. Din şirul evenimentelor reieşea un
tablou neliniştitor, un tablou care anunţa pericolul. Curăţarea lumii moarte cu trei sori
avusese loc cu doisprezece grăunţi de timp în urmă, aşa că Ciupitorii de Stele trebuie să-şi fi
dat seama că şi propria poziţie fusese dezvăluită. Singura lor soluţie ar fi fost să se înfăşoare
într-o ceaţă lentă, aşa încât să pară perfect inofensivi, şi atunci nimeni nu i-ar mai fi deranjat.
Dar n-o făcuseră. Poate fiindcă nu se pricepeau? Trecuse însă destul de mult timp din
momentul când putuseră să-şi ciupească steaua pentru a trimite un mesaj de membrană
primitivă încât să ajungă să se priceapă.
Poate că nu doreau să se înfăşoare.
Dacă aşa stăteau lucrurile, asta îi făcea pe Ciupitorii de Stele foarte periculoşi; mult mai
periculoşi decât lumea cea moartă.
Ascunde-te bine; curăţă bine.
Cântăreţul privi spre lumea Ciupitorilor de Stele. Era o stea obişnuită, care mai avea de trăit
cel puţin încă un miliard de grăunţi de timp. Avea opt planete: patru uriaşe şi lichide şi patru
planete solide. Din experienţă, Cântăreţul ştia că entităţile cu entropie redusă, care făcuseră
transmisia de membrană primitivă, trăiau pe una dintre planetele solide.
Cântăreţul activă procesul pentru ochiul cel mare – ceea ce făcea doar rareori, fiindcă îşi
depăşea atribuţiile.
— Ce faci? îl întrebă Seniorul seminţei. Ochiul-cel-Mare e ocupat.
— Aş vrea să arunc o ocheadă spre una dintre lumile cu entropie redusă.
— Treaba ta nu cere examinări de aproape.
 — Sunt doar curios.
— Ochiul-cel-Mare trebuie să observe ţinte mult mai importante. Nu e timp pentru
curiozitatea ta. Vezi-ţi de treabă!
Cântăreţul nu insistă cu cererea lui. Agentul de curăţare avea cea mai neimportantă poziţie
de pe sămânţă. Îl tratau toţi cu dispreţ şi-i considerau munca uşoară şi neînsemnată. Uitau
însă că, deseori, coordonatele care fuseseră transmise indicau un pericol mult mai mare decât
majoritatea a celor care se menţineau în continuare bine ascunşi.
Singurul lucru care-i mai rămăsese de făcut era curăţarea. Cântăreţul luă din nou un punct
de masă din magazie, apoi îşi dădu seama că nu putea folosi un punct de masă pentru a-i
curăţa pe Ciupitorii de Stele. Sistemul lor planetar avea o structură diferită decât cea a
sistemului lumii moarte: avea unghiuri moarte. Dacă folosea punctul de masă, putea să lase
ceva în urmă şi astfel îşi risipea eforturile. Trebuia să folosească o folie vectorială dublă. Dar
Cântăreţul nu avea autoritatea să scoată o folie vectorială dublă din magazie; trebuia să-i ceară
voie seniorului.
— Am nevoie de o folie vectorială dublă pentru curăţare.
— Se aprobă, spuse Seniorul.
Folia vectorială dublă pluti în faţa Cântăreţului. Era sigilată în ambalajul ei, bineînţeles.
Deşi era un obiect obişnuit, Cântăreţului îi plăcea foarte mult. Nu-i plăceau prea mult
instrumentele costisitoare; erau prea violente. Îi plăcea tandreţea inflexibilă afişată de folia
vectorială dublă, avea un soi de estetică ce putea transforma moartea în cântec.
Cu toate acestea, Cântăreţul se simţi puţin tulburat:
— De ce mi-aţi dat-o fără niciun fel de întrebări?
— Nu e ca şi cum ar fi foarte costisitoare.
— Dar dacă o folosim prea mult…
— Se foloseşte peste tot în cosmos.
— Da, este adevărat. Dar, în trecut, am fost reţinuţi întotdeauna. Acum…
— Ai auzit ceva?
Seniorul începu să cotrobăie prin gândurile Cântăreţului şi Cântăreţul se cutremură.
Seniorul găsi iute zvonul în mintea Cântăreţului. Nu era cine ştie ce păcat – zvonul acela nu
mai era un secret pentru nimeni de pe sămânţă.
Era un zvon despre războiul dintre lumea de acasă şi lumea de margine. Înainte, ştirile
despre război erau frecvente, dar apoi rapoartele se opriseră, indicând faptul că războiul nu
mergea cum trebuie, sau poate chiar se îndrepta spre o criză. Dar lumea de acasă nu putea
coexista cu lumea de margine. Lumea de margine trebuia distrusă, ca nu cumva să distrugă ea
lumea de acasă. Dacă războiul nu putea fi câştigat, atunci…
— Lumea de acasă a decis să se transforme în două dimensiuni? întrebă Cântăreţul. Sigur,
seniorul ştia deja ce întrebare voise să-i pună.
Seniorul nu răspunse, dar şi ăsta era un răspuns.
Dacă zvonul era adevărat, atunci era o mare nenorocire. Cântăreţul nu putea să-şi
imagineze o astfel de viaţă. Pe turnul valorilor, supravieţuirea avea rangul cel mai înalt. Atunci
când le era ameninţată supravieţuirea, entităţile cu entropie redusă nu puteau face altceva
decât să aleagă răul cel mai mic.
Cântăreţul înlătură aceste gânduri din organul său de cugetare. Acestea nu erau felul de
gânduri pe care ar fi trebuit să le aibă, şi nu ar fi făcut altceva decât să-l tulbure inutil. Încercă
să-şi amintească unde se oprise în cântecul său. Îi luă ceva timp să găsească locul. Continuă să
cânte:
Însemne dragi sunt crestate în timp
Moi ca nisipul ud de la ţărmul mării.
Ea-şi acoperă trupul cu timp,
 Mă trage după ea să zburăm spre capătul existenţei.
E un zbor spiritual:
În ochii noştri, stelele par nişte fantome;
În ochii stelelor, noi părem nişte fantome.
În timp ce continua să cânte, Cântăreţul apucă folia vectorială dublă cu un senzor de câmp
de forţă şi-o aruncă nepăsător spre Ciupitorii De Stele.
 ERA BUNKERULUI, ANUL 67. HALO
Cheng Xin se deşteptă şi se trezi în imponderabilitate.
Hibernarea nu era ca somnul obişnuit. Un hibernator nu simţea trecerea timpului. Din
întregul proces, simţeai timpul doar în ora petrecută cu intrarea în hibernare şi în aceea când
ieşeai din ea. Indiferent cât de mult timp petrecea în hibernare, din punct de vedere subiectiv,
hibernatorul simţea că dormise numai două ore. Aşa că deşteptarea presupunea mereu o
schimbare bruscă, sentimentul că eul trecuse printr-o uşă temporală şi se trezise într-o lume
nouă.
Cheng Xin se regăsi într-un spaţiu sferic alb. Văzu că AA plutea şi ea prin apropiere,
îmbrăcată în aceeaşi salopetă de hibernare mulată pe corp. Părul îi era ud şi membrele îi erau
desfăcute fără voie; era clar că şi ea se deşteptase de puţin timp. Când privirile li se întâlniră,
Cheng Xin dori să vorbească, dar amorţeala cauzată de frig nu o părăsise încă, şi nu putu să
scoată niciun sunet. AA dădu din cap, arătându-i că şi ea se afla în aceeaşi stare şi că nu ştia
nimic.
Cheng Xin observă că spaţiul era plin de o lumină aurie ca a soarelui la apus. Lumina
pătrundea printr-o fereastră circulară – un hublou. În afara hubloului, Cheng Xin putu să
vadă doar fâşii tulburi şi linii unduitoare. Liniile, aranjate în benzi paralele de albastru şi
galben, şi dezvăluind o lume acoperită de furtuni şi torente violente, erau în mod clar
suprafaţa lui Jupiter. Cheng Xin văzu că suprafaţa lui Jupiter arăta mult mai strălucitoare
decât şi-o amintea.
În mod ciudat, banda de nori lată şi violentă din mijloc îi amintea de Fluviul Galben. Ştia,
desigur, că un singur vârtej din acest „Fluviu Galben” putea conţine toată Terra. Pe acest
fundal, Cheng Xin văzu un obiect. Corpul principal al obiectului era o coloană lungă, ale cărei
secţiuni erau de diferite diametre. Pe coloana principală erau ataşaţi perpendicular trei
cilindri scurţi, în diferite locuri. Întregul ansamblu se rotea lent în jurul axei coloanei. Cheng
Xin ajunse la concluzia că se uită la un oraş spaţial combinat, format din opt oraşe spaţiale
separate, andocate la un loc.
Descoperi şi un alt fapt uimitor: locul în care se aflau rămânea în repaus faţă de oraşul
spaţial combinat, dar Jupiter se mişca lent pe fundal. După strălucirea lui Jupiter, se aflau
acum pe partea dinspre Soare a acestuia, şi puteau vedea umbra oraşului spaţial combinat pe
suprafaţa gazoasă a planetei. După o vreme, apăru linia joviană de demarcaţie a luminozităţii,
ce delimita ziua şi noaptea pe Jupiter, şi îi pătrunse în câmpul vizual ochiul acela monstruos
care era Marea Pată Roşie. Totul confirma faptul că nici locul unde se aflau şi nici oraşul
spaţial combinat nu se aflau în umbra lui Jupiter şi nu orbitau Soarele în paralel cu Jupiter;
erau în schimb sateliţii lui Jupiter şi se roteau în jurul gigantului gazos.
— Unde ne aflăm? întrebă Cheng Xin. Era, în sfârşit, în stare să vorbească cu o voce
răguşită, dar tot nu-şi putea mişca corpul.
AA dădu din nou din cap:
— Habar n-am. Cred că suntem pe o navă spaţială.
Continuară să plutească în lucirea aurie a lui Jupiter, ca într-un peisaj de vis.
— Vă aflaţi pe Halo.
Vocea venea de la o fereastră de informaţie care tocmai apăruse lângă ele. În fereastră se
vedea un bătrân cu părul alb. Cheng Xin îl recunoscu pe Cao Bin. După vârsta lui, îşi dădu
seama că sărise din nou peste foarte mulţi ani. Cao Bin îi spuse că se aflau acum în 19 mai din
anul 67 al Erei Bunkerului. Îşi dădu seama că trecuseră cincizeci şi şase de ani de la ultima ei
scurtă deşteptare.
Evitase viaţa, fugind afară din timp şi urmărise cum alţii îmbătrâneau parcă într-o clipită.
Inima ei se umplu de regrete şi de un sentiment de vină. Decise că, indiferent ce avea să i se
întâmple de acum înainte, aceasta fusese ultima ei hibernare.
Cao Bin le spuse că se aflau pe cea mai recentă navă care purta numele de Halo. Fusese
construită cu doar trei ani în urmă. După Incidentul din Halo City, de acum mai mult de o
jumătate de secol, el şi cu Bi Yunfeng fuseseră condamnaţi, dar fuseseră eliberaţi destul de
repede. Bi Yunfeng murise de mai bine de zece ani, iar Cao Bin le transmise mesajul lui de
rămas-bun. Ochii lui Cheng Xin se umeziră.
Cao Bin le mai spuse şi că, în aglomerarea de pe Jupiter, existau acum cincizeci şi două de
oraşe spaţiale, din care cele mai multe fuseseră combinate în oraşe mai mari. Acela pe care-l
puteau vedea era Jupiter Combination II. De când sistemul de avertizare avansată fusese
îmbunătăţit, cu douăzeci de ani în urmă, toate oraşele deciseseră să devină sateliţi ai lui
Jupiter. Aveau să-şi schimbe orbitele şi să se ascundă doar după ce era emisă o alertă.
— Viaţa din oraşe este din nou ca în paradis. Păcat că n-o să apucaţi s-o vedeţi, fiindcă nu
mai e timp.
Cao Bin se opri. Cheng Xin şi AA schimbară priviri neliniştite. Îşi dădură seama că fusese
atât de vorbăreţ până atunci fiindcă dorise să întârzie acest moment.
— A avut loc o alertă de atac?
Cao Bin încuviinţă:
— Da, a fost o alertă. În timpul ultimei jumătăţi de secol, am avut două alarme false şi, de
fiecare dată, aproape că te-am deşteptat. Dar de data asta este adevărat. Copilele mele – am
deja o sută doisprezece ani, aşa că vă pot numi aşa, atacul Pădurii Întunecate a venit, în
sfârşit.
Inima lui Cheng Xin se strânse. Nu pentru că venise atacul – umanitatea se pregătise
pentru acest moment de mai bine de un secol. Mai degrabă, fiindcă simţea că ceva nu era în
regulă. Ea şi cu AA fuseseră deşteptate conform contractului. Ar fi trebuit să le ia patru până
la cinci ore ca să-şi revină până la stadiul în care se aflau, ceea ce însemna că alerta fusese
emisă de ceva timp. Dar, prin hublou, vedeau că Jupiter Combination II nu se dezasamblase şi
nici nu-şi schimbase orbita şi continua să plutească ca un satelit jovian, de parcă nu s-ar fi
întâmplat absolut nimic. Se întoarseră spre Cao Bin. Expresia centenarului era mult prea
placidă, ca şi cum ar fi ascuns o disperare absolută.
— Tu unde eşti acum? întrebă AA:
— Sunt la Centrul de Avertizare Avansată spuse Cao Bin şi arătă în spatele lui.
Cheng Xin văzu în spatele lui o sală care arăta ca un centru de control. Ferestrele de
informaţii umpluseră aproape tot spaţiul. Pluteau în jurul sălii, dar alte noi ferestre apăreau şi
se deschideau în faţa lor, doar ca să fie acoperite şi acestea de altele şi mai noi – ca o viitură
după ruperea unui baraj. Dar oamenii din sală nu păreau să facă nimic. Jumătate dintre ei
erau în uniforme militare, dar fie stăteau în picioare sprijinindu-se de câte un birou, fie
şedeau pe scaune, nemişcaţi. Aveau cu toţii priviri întunecate şi expresia aceea de calm rău-
prevestitor pe care o avea şi Cao Bin.
Nu ar trebui să fie aşa.
Aceasta nu arăta ca o lume care se ascunde ghemuită în interiorul unui buncăr, convinsă că
va supravieţui atacului. Semăna mai mult cu lumea din urmă cu trei secole – nu, patru secole
–, când începuse prima Criză Trisolariană. Pe vremea aceea, la birourile AIS sau ale CAP,
Cheng Xin văzuse acest tip de atmosferă şi expresie la toată lumea: disperarea împotriva unei
forţe ultraputernice din Univers, un soi de toropeală şi indiferenţă care spunea Renunţăm.
Cei mai mulţi oameni din centrul de control erau liniştiţi, dar câţiva şuşoteau între ei, cu
feţe sumbre. Cheng Xin văzu un bărbat care stătea jos ameţit. O ceaşcă se răsturnase în faţa
lui, pe masă, şi un lichid albastru se împrăştiase pe masă şi-i cursese pe pantaloni, dar el
ignora toate astea. Pe partea cealaltă, în faţa unei ferestre mari de informaţii care părea să
prezinte o situaţie complicată aflată în plină desfăşurare, un bărbat îmbrăcat într-o uniformă
militară îmbrăţişa o femeie îmbrăcată în civil. Chipul femeii părea umed…
— De ce nu intrăm în umbra lui Jupiter? întrebă AA arătând spre oraşul combinat de
dincolo de hublou.
— Nu are niciun rost. Bunkerul este inutil, spuse Cao Bin, coborându-şi privirea.
— Cât de departe e fotoidul de Soare? întrebă Cheng Xin.
— Nu-i niciun fotoid.
— Atunci ce aţi găsit?
Cao Bin icni, izbucnind într-un râs jalnic:
— O foaie de hârtie.
 ERA BUNKERULUI, ANUL 66. ÎN AFARA SISTEMULUI SOLAR
Cu un an înainte de deşteptarea lui Cheng Xin, sistemul de avertizare avansată descoperise
un obiect zburător neidentificat care trecuse dincolo de marginea Norului Oort la o viteză
apropiată de viteza luminii. Se afla la minimum 1,3 ani-lumină de Soare. Volumul obiectului
era uriaş şi, la viteza sa apropiată de cea a luminii, radiaţia generată de impactul său cu praful
împrăştiat şi cu atomii din spaţiu era intensă. Sistemul de avertizare avansată observase şi că
obiectul făcuse o schimbare mică de curs în timpul zborului, pentru a evita un petic de praf
interstelar, înainte de a-şi relua cursul anterior. Era cu siguranţă o navă spaţială inteligentă.
Era pentru prima oară când oamenii din Sistemul Solar – spre deosebire de oamenii
galaxiei – observaseră o altă civilizaţie extraterestră decât cea trisolariană.
Datorită lecţiilor învăţate de la primele trei alarme false, guvernul Federaţiei nu făcu
publică descoperirea. Despre ea nu ştiau mai mult de o mie de oameni din toată lumea
Bunkerului. În timpul celor câtorva zile când nava spaţială fusese cel mai aproape de Sistemul
Solar, aceste persoane trăiseră momente teribile de nelinişte şi de groază. În cele câteva zeci
de unităţi de observare spaţială care alcătuiau centrul de avertizare avansată (un oraş spaţial
din aglomerarea Jupiter), în centrul de luptă al Comandamentului Flotei Federaţiei şi în
biroul preşedintelui Federaţiei Sistemului Solar, oamenii îşi ţineau respiraţia şi urmăreau
cursul navei spaţiale ca un banc de peşti care se ascund pe fundul lacului, aşteptând să treacă
deasupra lor barca cu pescarul care trage năvoadele. Groaza acestor oameni ajunsese mai
târziu la niveluri absurde: refuzau să folosească comunicaţiile radio, păşeau fără zgomot,
vorbeau doar în şoaptă… De fapt, înţelegeau cu toţii că aceste acţiuni erau lipsite de sens, nu
în ultimul rând fiindcă ceea ce observase sistemul de avertizare avansată se întâmplase cu un
an şi patru luni în urmă. Până acum, nava spaţială plecase deja.
După ce nava spaţială extraterestră se deplasase mai departe, aceşti oameni nu se
relaxaseră. Sistemul de avertizare avansată descoperise alt lucru neliniştitor. Strania navă
spaţială nu trăsese un fotoid spre Soare, dar lansase altceva. Acest obiect fusese lansat spre
Soare cu viteza luminii, dar nu produsese niciun fel de emisii asociate cu fotoizii şi era absolut
invizibil din punct de vedere electromagnetic. Sistemul de avertizare avansată reuşise să-l
descopere doar cu ajutorul undelor gravitaţionale. Obiectul emitea continuu unde
gravitaţionale slabe, ale căror forţe şi frecvenţe rămâneau constante. Undele nu purtau niciun
mesaj, era limpede, şi erau probabil rezultatul unei caracteristici fizice a proiectilului. Când
sistemul de avertizare avansată descoperise prima oară aceste unde gravitaţionale, se crezuse
că sursa lor era nava spaţială extraterestră. Dar descoperiseră repede că sursa era distinctă de
navă şi se apropia de Sistemul Solar cu viteza luminii.
O analiză ulterioară a datelor de observaţie dezvălui faptul că proiectilul nu era aţintit
exact spre Soare. Conform traiectoriei lui curente, avea să treacă dincolo de Soare în
exteriorul orbitei lui Marte. Dacă ţinta avută în vedere ar fi fost Soarele, aceasta ar fi fost o
eroare destul de grosolană. Era o altă caracteristică prin care obiectul se deosebea de un
fotoid: datele colectate de la atacurile anterioare cu fotoizi arătaseră toate că, după lansarea
fotoidului, acesta urma o traiectorie dreaptă şi precisă spre steaua, ţintă (luând în consideraţie
mişcarea stelei) şi nu necesita nicio corecţie de curs. Se putea presupune că un fotoid era
esenţialmente o rocă ce zbura din inerţie cu viteza luminii. Urmărirea sursei undei
gravitaţionale demonstrase că proiectilul nu aplica niciun fel de corecţii de curs, aparent
indicând faptul că ţinta sa nu era Soarele. Acest lucru le oferea o oarecare consolare tuturor
celor implicaţi.
Când proiectilul ajunsese la aproximativ 150 de AU de Soare, frecvenţa undelor
gravitaţionale pe care le emitea începu să descrească. Sistemul de avertizare avansată
descoperi că acest lucru se datora decelerării sale. În câteva zile, viteza proiectilului ajunse de
la viteza luminii la o miime din viteza luminii şi continua să scadă. O viteză atât de mică
însemna că nu era suficient pentru a ameninţa Soarele, ceea ce le oferise o consolare în plus.
Pe de altă parte, la o asemenea viteză, navele spaţiale umane puteau să ţină pasul cu el.
Cu alte cuvinte, era posibil să se trimită nave pentru interceptarea lui.

Revelaţia şi Alaska plecaseră de pe aglomerarea de oraşe de pe Neptun şi zburaseră în

formaţie pentru a investiga proiectilul necunoscut.
Ambele nave erau echipate cu sisteme de recepţie a undelor gravitaţionale şi puteau forma
o reţea de poziţionare pentru a identifica localizarea sursei de transmisie cu precizie de la o
distanţă mică. Începând din Era Transmisiei, se construiseră mai multe nave care erau
capabile să transmită şi să primească unde gravitaţionale. Dar conceptele de design folosite
pentru aceste nave erau foarte diferite de navele cu antenă anterioare. Una dintre inovaţiile
principale fusese separarea antenei de unde gravitaţionale de nava însăşi, aşa încât să formeze
două unităţi separate. Antena putea apoi să se combine cu diferite nave şi putea fi înlocuită
după ce se defecta de tot datorită degradării. Revelaţia şi Alaska erau doar nişte nave de
dimensiuni medii, dar aveau cam acelaşi volum total ca navele mari, fiindcă antenele de unde
gravitaţionale constituiau o parte importantă din structurile lor. Cele două nave semănau cu
dirijabilele cu heliu din Era Comună: păreau imense, dar sarcina lor utilă era doar mica
gondolă care atârna sub punga de gaz.
La zece zile după ce navele ieşiseră din astroporturi, generalul Vasilenko şi Ice,27
îmbrăcaţi în costume spaţiale uşoare şi încălţaţi cu pantofi magnetici, se duseră la o plimbare
pe antena cu unde gravitaţionale a navei Revelaţia. Se bucurau să facă asta, fiindcă acolo era
mult mai mult spaţiu decât la interiorul navei spaţiale şi, când păşeai în jurul antenei, te
simţeai ca şi cum ai fi păşit pe pământ solid. Erau liderii primei echipe exploratorii: Vasilenko
era comandant, iar Ice era responsabil cu partea tehnică.
Alexei Vasilenko fusese observator în cadrul sistemului de avertizare avansată în timpul
Erei Transmisiei. Împreună cu Widnall, descoperise urmele navelor trisolariene cu viteza
luminii care conduseseră la prima alarmă falsă. După incident, sublocotenentul Vasilenko
fusese transformat într-unul dintre ţapii ispăşitori şi fusese exclus din armată fără onoruri.
Dar considerase pedeapsa nedreaptă şi sperase că istoria îi va restabili în cele din urmă
prestigiul ştirbit, aşa că intrase în hibernare. Cu trecerea timpului, descoperirea urmelor de
zbor cu viteza luminii crescuse în importanţă şi pierderile datorate primei alarme false
fuseseră date uitării. Vasilenko se deşteptase în anul 9 din Era Bunkerului, fusese reintegrat cu
gradul său militar anterior şi acum fusese deja promovat la rangul de viceamiral al Forţei
Spaţiale a Federaţiei Solare. Cu toate acestea, se apropia de optzeci de ani. În timp ce se uita la
Ice care păşea lângă el, se gândi cât de nedreaptă era viaţa: acest bărbat se născuse cu
optzeci de ani înaintea lui şi venea din Era Crizei; cu toate acestea, după hibernare, avea acum
doar puţin peste patruzeci de ani.
Numele adevărat al lui Ice era Bai Aisi28. După deşteptare, dorise să pară mult mai
integrat şi nu aşa de demodat şi-şi alesese un nume mai comun şi mai modern, care combina
elemente englezeşti şi chinezeşti. Fusese student doctoral sub coordonarea lui Ding Yi şi
intrase în hibernare spre sfârşitul Erei Crizei, deşteptându-se abia cu douăzeci de ani în urmă.
De obicei, după un salt atât de lung peste ani, hibernatorul trebuia să se lupte din greu pentru
a se adapta noii epoci, dar fizica teoretică reprezenta un caz aparte. Din pricina sigiliului
sophonilor, fizicienii din Era Comună fuseseră consideraţi în continuare importanţi în timpul
27 Numele de familie „” se pronunţă „Bai” (n. tr. Ken Liu).
28 Aceasta este romanizarea pinyin a numelui chinezesc complet iniţial: „ .” (n. tr. Ken Liu).
Erei Descurajării, iar creaţia acceleratorului de particule circumsolar schimbase complet toate
ipotezele fizicii teoretice fundamentale, de parcă se amestecase iar un pachet de cărţi.
În timpul Erei Comune, teoria supercorzilor fusese considerată o teorie avansată din fizica
secolului XXII. Crearea acceleratorului de particule circumsolar ar fi permis ca teoria
supercorzilor să fie confirmată prin experimente. Dar rezultatul fusese dezastruos.
Conceptele care trebuiseră să fie respinse erau cu mult mai numeroase decât predicţiile care
se confirmaseră. Multe dintre rezultatele pe care trisolarienii le transmiseseră omenirii
fuseseră false. Având în vedere înaltul nivel tehnologic la care aveau să ajungă ulterior
trisolarienii, era de neconceput că făcuseră asemenea greşeli în teoria fundamentală. Singura
concluzie era că-i minţiseră pe oameni până şi în domeniile teoriei de bază.
Ice propusese câteva modele teoretice care fuseseră printre puţinele confirmate de
acceleratorul de particule circumsolar. Până să se trezească din hibernare, fizica o luase
practic de la început. Se distinsese rapid şi primise multe onoruri şi, după aproximativ zece
ani, era din nou în avangarda domeniului.
— Ţi se pare familiar? întrebă Vasilenko, arătând în jur.
— Absolut, spuse Ice. Dar încrederea în sine şi aroganţa umanităţii s-au dus.
Vasilenko îl înţelegea foarte bine. Privi înapoi la cursul navei. Neptun era doar un punct
mic şi albastru, iar Soarele, doar o pată firavă de lumină, incapabilă să arunce măcar nişte
umbre peste suprafaţa antenei. Unde erau cele două mii de nave de clasă stelară care
formaseră o falangă magnifică cu atâţia ani în urmă? Acum nu mai erau decât aceste două
nave singuratice cu un echipaj total de o sută de oameni. Alaska era la vreo mie de kilometri
depărtare, dar nu o puteau vedea. Nava aceea nu avea doar rolul de a acţiona la celălalt capăt
al reţelei de poziţionare, dar mai avea la bord şi o echipă de explorare organizată la fel ca cea
de la bordul Revelaţiei. Comandamentul Flotei numea echipa de la bordul navei Alaska
„rezerva”, dorind să transmită faptul că ofiţerii superiori se pregătiseră din plin pentru
riscurile şi pericolul inerente acestei expediţii. Aici, la graniţa rece şi pustie a Sistemului Solar,
antena de sub picioarele lor părea o planetă izolată din Univers. Vasilenko dori să ofteze, dar
se răzgândi. Îşi scoase ceva din buzunar şi-l lăsă să plutească între ei, rotindu-se lent.
— Fii atent aici.
Obiectul părea să fie un os de la un animal. De fapt, era un element metalic al unei maşini;
lumina rece a stelelor scânteia pe suprafaţa lui netedă.
Vasilenko arătă spre obiectul rotitor:
— Acum vreo sută de ani, am detectat un petic de resturi metalice ce pluteau lângă cursul
navei. O dronă a ridicat câteva şi ăsta e unul dintre ele: o bucată din sistemul de răcire al
reactorului de fuziune nucleară de la bordul unei nave de clasă stelară de la sfârşitul Erei
Crizei.
— Este de la Bătălia de Apoi? întrebă Ice, plin de admiraţie.
— Da. Am găsit şi un braţ de fotoliu şi un fragment de perete despărţitor.
Trecuseră prin vecinătatea câmpului de luptă de acum aproape două secole.
De când începuse Proiectul Buncărului, oamenii descopereau adesea resturi din navele
antice. Unele fuseseră plasate în muzee, iar altele erau cumpărate şi vândute pe piaţa neagră.
Ice luă elementul şi simţi cum un fior de gheaţă îi trece prin mănuşa costumului spaţial şi
apoi îi ajunge drept în măduva spinării. Îl lăsă să plutească mai departe, şi elementul continuă
să se rotească, de parcă ar fi fost însufleţit. Ice îşi mută privirea de la el şi se uită în
depărtare. Tot ce putea să vadă era un abis fără fund. Două mii de nave de război şi de
milioane de trupuri moarte plutiseră în acest petic pustiu de spaţiu preţ de două secole.
Sângele sacrificiului morţilor se transformase de mult din gheaţă în gaz şi apoi se împrăştiase.
 — De data asta, ţinta explorării noastre poate fi mai periculoasă chiar şi decât picăturile,
spuse Ice.
— Aşa este. Pe vremea aceea, eram oarecum familiarizaţi cu trisolarienii. Dar despre lumea
care a creat şi a trimis asta nu ştim nimic… Doctore Bai, ai vreo idee despre ce vom descoperi?
— Doar un obiect masiv poate emite unde gravitaţionale, aşa că presupun că obiectul este
mare atât din punctul de vedere al masei, cât şi al volumului, poate că e chiar o navă spaţială…
Ei bine, în meseria asta, trebuie să ne aşteptăm la chestii neaşteptate.

Cele două nave ale expediţiei continuară să zboare pe traiectoria lor timp de o altă
săptămână, până când distanţa dintre ele şi sursa de unde gravitaţionale scăzu la doar un
milion de kilometri. Expediţia deceleră până când viteza lor deveni zero şi începură să
accelereze spre Soare. Astfel, atunci când proiectilul avea să ajungă din urmă expediţia, aveau
să zboare în paralel cu acesta. Cea mai mare parte din explorarea de la mică distanţă urma să
fie efectuată de Revelaţia; Alaska urma să observe de la o distanţă de aproximativ o sută de mii
de kilometri.
Distanţa continuă să se micşoreze; proiectilul se afla acum la aproximativ zece mii de
kilometri de nava Revelaţia. Emisiile de unde gravitaţionale erau foarte clare şi puteau fi
folosite pentru poziţionarea precisă. Dar, nici măcar de la această distanţă, radarul nu le
transmitea niciun ecou şi nu se putea vedea nimic în gama de lumină vizibilă. Şi nici când
distanţa se micşorase la o mie de kilometri, tot nu putură să vadă nimic acolo unde era
poziţionată sursa undei gravitaţionale.
Cei din echipajul Revelaţiei erau în pragul unui atac de panică. Înainte de plecare, îşi
imaginaseră tot felul de scenarii, dar ideea de a nu fi în stare să-şi vadă ţinta când practic se
aflau deasupra ei nu le trecuse niciodată prin minte. Vasilenko contactă prin radio baza de pe
Neptun, pentru instrucţiuni şi, după patruzeci de minute, primise ordinul să se apropie de
ţintă până la distanţa de 150 de kilometri.
În cele din urmă, sistemele de detecţie a luminii vizibile observaseră ceva: un punct alb,
mic, aflat la sursa undei gravitaţionale, vizibil chiar şi cu un telescop obişnuit al navei.
Revelaţia trimise o dronă să investigheze. Drona zbura spre ţintă şi distanţa dintre ea şi ţintă
se micşoră rapid: cinci sute de kilometri, cincizeci de kilometri, cinci sute de metri… În cele
din urmă, drona se opri la cinci metri de ţintă. Filmul video clar, holografic, pe care-l
transmitea, le permise echipajelor ambelor nave să vadă acest obiect extraterestru care fusese
aruncat spre Soare.
O bucată de hârtie.
Era într-adevăr cea mai bună descriere. Din punct de vedere oficial, obiectul putea fi
descris ca fiind asemănător unei membrane dreptunghiulare: lungimea de 8,5 cm, lăţimea de
5,2 cm, o idee mai mare decât o carte de credit. Era atât de subţire încât grosimea lui nu putea
fi măsurată. Suprafaţa era de un alb pur şi arăta exact ca o bucată de hârtie.
Membrii echipei de explorare erau printre cei mai buni ofiţeri şi profesionişti din lume şi
aveau cu toţii minţi reci şi raţionale. Dar instinctul era mai puternic. Se pregătiseră pentru
nişte obiecte invadatoare uriaşe. Unii presupuseseră că vor găsi o navă spaţială de mărimea
Europei – o posibilitate reală, dată fiind puterea emisiilor sale de unde gravitaţionale.
Confruntaţi cu această bucată de hârtie –, fiindcă aşa o numiseră – scoaseră cu toţii un
oftat de uşurare. Raţiunea îi îndemna să rămână în gardă. Sigur că obiectul putea fi o armă
care să posede destulă putere să distrugă ambele nave spaţiale. Dar era imposibil să crezi că ar
fi putut ameninţa întregul Sistem Solar. Aspectul ei era delicat, nevinovat, ca o pană care
pluteşte în aerul nopţii. Oamenii încetaseră de mult timp să mai scrie scrisori pe hârtie, dar
ştiau ce erau scrisorile, din filmele vechi despre lumea antică, aşa că bucata de hârtie li se
părea aproape romantică.
 Investigaţiile ulterioare arătară că bucata de hârtie nu reflecta radiaţia electromagnetică pe
nicio lungime de undă. Culoarea albă a hârtiei nu era lumină reflectată, ci lumină care era
emisă de obiectul însuşi. Toată radiaţia electromagnetică, inclusiv lumina vizibilă, treceau,
pur şi simplu prin hârtie, care era astfel complet transparentă. Imaginile fotografiate de
aproape arătau stelele din spatele hârtiei, însă, datorită interferenţei luminii albe pe care o
emitea şi a fundalului întunecat al spaţiului, de la distanţă apărea de un alb-mat. La prima
vedere, cel puţin, obiectul părea inofensiv.
Poate chiar era o scrisoare?
Deoarece drona nu avea instrumentele de colectare adecvate, trebuiră să trimită o altă
dronă cu un braţ metalic şi o cupă etanşă pentru capturarea hârtiei. În timp ce cupa deschisă
se apropia de hârtie la capătul braţului metalic, toată lumea de pe ambele nave aşteptă cu
respiraţia tăiată.
Era încă o scenă care li se părea familiară.
Cupa se închise în jurul hârtiei şi braţul o trase înapoi.
Dar hârtia rămase acolo unde era.
Încercarea fu repetată de mai multe ori, cu acelaşi rezultat. Operatorii dronei de la bordul
Revelaţiei încercară să manevreze braţul mecanic pentru a atinge hârtia. Braţul trecea drept
prin hârtie, şi niciunul dintre ele nu păru afectat în vreun fel. Braţul nu întâmpina rezistenţă,
iar hârtia nu-şi schimba poziţia. În cele din urmă, operatorul ordonă dronei să abordeze
hârtia încet, pentru a încerca s-o împingă. Atunci când carena dronei intră în contact cu
hârtia, hârtia dispăru în dronă, şi, în timp ce drona continuă să înainteze, hârtia ieşi pe la
pupa, neschimbată. Cât timp hârtia fusese în interiorul dronei, sistemele interne ale acesteia
nu detectaseră niciun fel de anomalii.
De acum, membrii expediţiei înţeleseseră că bucata de hârtie nu era un obiect oarecare.
Era ca o iluzie care nu interacţiona cu nimic din lumea fizică. Era şi ca un plan de referinţă
cosmică miniaturală care-şi menţinea poziţia, de neclintit. Niciun contact nu era capabil să-i
schimbe poziţia – sau, mai exact, traiectoria ei precisă.
Ice hotărî să meargă să investigheze personal. Vasilenko insistă să meargă cu el. Ideea ca
cei doi lideri ai echipei de explorare să plece împreună fu o propunere controversată şi
trebuiră să aştepte patruzeci de minute pentru a primi aprobare de la baza de pe Neptun.
Cererea le fu aprobată cu mare reticenţă şi doar fiindcă Vasilenko nu ceda şi fiindcă mai exista
şi o echipă de rezervă.
Cei doi se îndreptară spre bucata de hârtie într-o navetă de serviciu. În timp ce Revelaţia şi
imensa ei antenă cu undă gravitaţională se micşorau în depărtare, Ice se gândi că părăsea
singurul sprijin din Univers şi inima i se strânse.
— Consilierul tău, doctorul Ding, trebuie să se fi simţit la fel cu ani în urmă, spuse
Vasilenko. Părea nespus de calm.
Ice încuviinţă în tăcere. Se simţea legat, din punct de vedere spiritual, de acel Ding Yi din
urmă cu două secole. Amândoi se îndreptaseră spre marele necunoscut, spre destine tot atât
de necunoscute.
— Nu-ţi face griji. De data asta ne putem baza pe intuiţia noastră.
Vasilenko îl bătu pe umăr pe Ice, dar acesta nu se simţi prea liniştit.
Naveta de serviciu se apropiase acum de bucata de hârtie. După ce-şi verificară costumele
spaţiale, deschiseră bocaportul, astfel încât acum erau expuşi spaţiului. Reglară cât mai fin
poziţia navetei de serviciu, până când bucata de hârtie ajunse să fie la o jumătate de metru
deasupra lor. Planul alb miniatural era perfect neted şi, prin el, văzură stelele din spate,
confirmând astfel ipoteza că era într-adevăr un obiect strălucitor şi transparent. Lumina albă
pe care o emitea făcea ca stelele din spatele lui să apară puţin neclare.
Se ridicară în navetă până când ochii lor se aliniară cu marginea planului. Aşa cum le
arătase şi camera, hârtia nu avea grosime. Văzută dintr-o parte, dispărea complet. Vasilenko
întinse o mână spre hârtie, dar Ice îl prinse:
— Ce faci? îl întrebă Ice cu asprime.
Ochii lui îi spuneau restul. Gândeşte-te la ce i s-a întâmplat profesorului meu.
— Dacă este cu adevărat o scrisoare, poate că mesajul nu va fi emis până când nu va lua
contact direct cu ea o fiinţă inteligentă.
Vasilenko împinse la o parte mâna lui Ice.
Vasilenko atinse hârtia cu mâna lui înmănuşată. Mâna trecu prin hârtie fără să o afecteze.
Iar Vasilenko nici nu primi vreun mesaj mintal. Îşi trecu din nou mâna prin hârtie şi se opri,
lăsând micul plan alb să-i împartă mâna în două. Dar tot nu simţi nimic. Hârtia prezenta un
contur al secţiunii transversale a mâinii acolo unde mâna intrase în ea: în mod clar, hârtia nu
fusese ruptă, iar braţul trecuse prin ea nevătămat. Vasilenko îşi trase mâna înapoi, iar bucata
de hârtie rămase la fel de nemişcată ca mai înainte – sau, mai precis, continuă să se deplaseze
spre Sistemul Solar cu viteza de două sute de kilometri pe secundă.
Ice încercă şi el să atingă hârtia, apoi îşi retrase mâna:
— E ca o proiecţie dintr-un alt Univers care nu are nimic de a face cu al nostru.
Vasilenko avea îngrijorări mai practice:
— Dacă n-o poate afecta nimic, atunci nu avem cum s-o ducem pe navă pentru mai multe
analize.
Ice râse:
— Asta este o problemă simplu de rezolvat. Ai uitat povestea pe care a spus-o Francis
Bacon? „Dacă muntele nu vine la Mahomed, atunci Mohamed trebuie să se ducă la munte.”
Şi astfel, Revelaţia navigă încet spre bucata de hârtie, făcu contact şi apoi o lăsă să intre în
navă. Încă şi mai încet, îşi reglă poziţia până când hârtia plutea în mijlocul cabinei
laboratorului.
Singura modalitate de a mişca hârtia în timpul studierii ei era să mişte nava însăşi. Acest
mod ciudat de a manipula subiectul cercetării le puse probleme la început, dar, din fericire,
Revelaţia fusese proiectată încă de la început pentru investigarea obiectelor spaţiale mici din
Centura Kuiper şi avea o manevrabilitate excelentă. Antena cu undă gravitaţională era
echipată cu douăsprezece dispozitive hidraulice de înaltă precizie. După ce AI-ul navei se
obişnui cu adaptările necesare, manipularea deveni rapidă şi precisă. Dacă lumea nu putea
afecta hârtia în niciun mod, singura soluţie era să lase lumea să înconjoare hârtia şi să se
mişte în jurul ei.
În acest fel, se născu o privelişte bizară: hârtia era localizată în centrul Revelaţiei, dar nava
nu era conectată dinamic cu hârtia. Cele două ocupau pur şi simplu acelaşi spaţiu din
întâmplare, în timp ce amândouă se deplasau spre Sistemul Solar cu aceeaşi viteză.
La interiorul navei, datorită luminii de fundal mai puternice, transparenţa hârtiei deveni şi
mai evidentă. Acum nu mai semăna cu o bucată de hârtie, ci cu un soi de peliculă
transparentă care-şi semnala prezenţa doar prin lumina slabă pe care o emitea. Cu toate
acestea, oamenii continuară să se refere la ea ca la o bucată de hârtie. Când lumina
ambientală era foarte puternică, era posibil uneori să nici nu o mai vezi, aşa că cercetătorii
trebuiseră să scadă lumina în laborator pentru a vedea mai bine hârtia.
Primul lucru pe care încercaseră să-l facă cercetătorii fusese să afle masa hârtiei. Singura
metodă aplicabilă era măsurarea gravitaţiei pe care-o genera. Cu toate acestea, chiar şi la cel
mai înalt nivel de precizie, gravimetrul nu arăta nimic, sugerând că masa hârtiei era extrem de
mică, poate chiar zero. Conform ultimei posibilităţi, unii presupuseseră că obiectul putea fi
un foton sau un neutrin în formă macro, dar forma sa geometrică sugera că era artificial.
Nu se înregistră niciun progres prin analizarea hârtiei, deoarece undele electromagnetice
ale tuturor lungimilor de undă treceau prin ea fără difracţie. Câmpurile magnetice, oricât de
puternice, nu păreau să aibă vreun efect asupra ei. Obiectul părea să nu aibă nicio structură
internă.
După douăzeci de ore, echipa exploratorie tot nu ştia aproape nimic despre hârtie. Erau în
stare să observe totuşi un singur lucru: intensitatea luminii şi a undelor gravitaţionale emise
de hârtie scădeau. Acest fapt sugera că lumina şi undele gravitaţionale pe care le emitea erau
probabil o formă de evaporare. Deoarece acestea două erau singurele indicaţii ale existenţei
hârtiei, dispariţia lor ar fi fost echivalentă cu dispariţia hârtiei înseşi.
Baza informă echipa de explorare că Mâine, o navă ştiinţifică mare, părăsise aglomerarea
urbană de pe Neptun şi avea să se întâlnească cu expediţia în decurs de şapte zile. Mâine
poseda instrumente de investigaţie avansate şi putea studia hârtia mai în amănunt.
În timp ce se obişnuiau din ce în ce mai mult cu hârtia, membrii echipajului de pe
Revelaţia începuseră să-şi lase garda jos şi nu mai erau atât de atenţi să păstreze o distanţă
respectuoasă faţă de acesta. Ştiau că obiectul nu interacţiona cu lumea reală şi nu emitea
nicio radiaţie nocivă. Îl atingeau din când în când, lăsându-l să treacă prin corpurile lor.
Cineva lăsase chiar ca planul să-i treacă prin ochi şi prin creier, cerându-i unui prieten să-i
facă o fotografie.
Ice se înfurie când văzu asta.
— Opriţi-vă! Nu e de glumă! urlă el.
După ce lucrase non stop în laborator douăzeci de ore, ieşi din laborator ca să se întoarcă în
cabina lui.
Ice stinse lumina din cabina lui şi încercă să doarmă. Dar se simţi ciudat în întuneric; îşi
imagină că bucata de hârtie ar putea în orice moment să intre plutind în cabina lui,
strălucitoare şi albă. Aşa că apăsă întrerupătorul şi se cufundă în lumina blândă a amintirilor.

Trecuseră o sută nouăzeci şi doi de ani de când îşi luase rămas-bun de la profesorul său
pentru ultima oară.
Soarele asfinţea, iar el şi Ding Yi ieşiseră la suprafaţă din oraşul subteran şi luaseră o
maşină spre deşert. Lui Ding Yi îi plăcea să se plimbe şi să mediteze în deşert şi chiar, uneori,
să-şi ţină cursurile acolo. Studenţilor nu le plăcea deloc experienţa asta, dar el le explicase
obiceiul său excentric în acest mod: „Îmi plac locurile pustii. Viaţa te distrage de la studiul
fizicii.”
În ziua aceea, vremea era frumoasă. Nu bătea vântul şi nu erau furtuni de nisip, iar aerul
începutului de primăvară mirosea proaspăt. Cei doi, profesor şi student, se sprijiniră de o
dună. Deşertul din China de Nord era scăldat de lumina apusului de Soare. În mod normal,
Bai Aisi s-ar fi gândit că dunele acestea rotunde semănau cu corpul unei femei – poate că
această comparaţie fusese chiar ideea lui Ding Yi însuşi –, dar acum se gândea la ele ca la un
creier dezgolit. În apusul auriu, creierul îşi dezvăluia multitudinea de adâncituri şi de
încreţituri. Privi spre cer. Azi, aerul prăfos îngăduia să se vadă un petic din albastrul mult
dorit, ca o minte care e pe punctul de a se lumina.
— Aisi, vreau să-ţi spun câteva lucruri pe care n-ar trebui să le repeţi în faţa altora, îi spuse
Ding Yi. Şi, nici dacă nu mă întorc, nu le spune celorlalţi. Nu am vreun motiv anume. Doar că
n-aş vrea să se râdă de mine.
— Profesore Ding, atunci de ce nu aşteptaţi să vă întoarceţi şi să-mi spuneţi atunci?
Bai Aisi nu încerca să-l liniştească pe Ding Yi. Era sincer. Era încă ameţit de extazul şi de
viziunea măreţei victorii iminente a umanităţii asupra flotei trisolariene şi nu credea că
excursia lui Ding Yi la picătură avea să implice vreun pericol prea mare.
Ding Yi ignoră întrebarea lui Bai Aisi şi arătă spre deşertul iluminat de Soarele care se
apropia de Vest.
— Răspunde-mi întâi la o întrebare, te rog. Uită pentru o clipă de principiul incertitudinii
şi imaginează-ţi că totul este determinabil. Dacă cunoşti condiţiile iniţiale, poţi calcula şi
deriva condiţiile în orice moment ulterior din timp. Imaginează-ţi că unui savant
extraterestru i s-ar fi oferit toate datele despre Terra cu mai multe miliarde de ani în urmă.
Crezi că ar fi putut prezice existenţa acestui deşert, doar pe baza calculelor?
Bai Aisi cântări problema:
— Nu. Acest deşert nu a fost rezultatul evoluţiei naturale a Terrei, ci rezultatul forţelor
omeneşti. Comportamentul civilizaţiilor nu poate fi înţeles doar cu ajutorul legilor fizicii.
— Foarte bine. Atunci de ce noi şi colegii noştri dorim cu toţii să încercăm să explicăm
condiţiile cosmosului de azi şi să prezicem viitorul lui doar prin deducţii care se bazează pe
legile fizicii?
Cuvintele lui Ding Yi îl surprinseră pe Bai Aisi. Bărbatul nu-şi dezvăluise aceste gânduri în
trecut.
Bai Aisi spuse:
— Cred că este ceva ce se situează în afara domeniului fizicii. Scopul fizicii este
descoperirea legilor fundamentale ale naturii. Deşi deşertificarea produsă de oameni pe Terra
nu poate fi calculată direct prin fizică, ea tot urmează nişte legi. Legile universale sunt
constante.
— He, he, he, he.
Râsul lui Ding Yi nu era deloc bucuros. Aşa cum îşi amintise mai târziu, Bai Aisi se gândise
că era cel mai sinistru râs pe care-l auzise vreodată. Era în el un soi de plăcere masochistă, o
plăcere a cuiva ce vede cum totul se prăbuşeşte în abis, o tentativă de a folosi bucuria pentru a
ascunde teroarea, până când teroarea însăşi devenea un privilegiu.
— Ultima ta propoziţie! continuă profesorul. M-am consolat adesea în felul ăsta. M-am
străduit mereu să cred că există măcar o masă la acest banchet plin de farfurii ce rămân, la
dracu’, neatinse… Îmi spun asta din când în când. Şi o voi spune încă o dată înainte să mor.
Bai Aisi crezu că mintea lui Ding Yi era în altă parte şi că acesta vorbea ca într-un vis. Nu
ştiu ce să spună.
— La începutul crizei, adăugă Ding Yi, când sophonii interferau cu acceleratoarele de
particule, câţiva oameni s-au sinucis. Pe atunci, mi s-a părut că ceea ce făcuseră nu avea
niciun sens. Teoreticienii ar fi trebuit să fie entuziasmaţi de asemenea date experimentale!
Dar acum înţeleg. Acei oameni ştiau mai multe decât mine. Uite, Yang Dong, de exemplu.
Ştia mai mult decât mine şi gândea mai departe. Ştia, probabil, lucruri pe care nici noi, cei de
acum, nu le ştim. Crezi că numai sophonii creează iluzii? Crezi că singurele iluzii care există
sunt în terminalele acceleratorului de particule? Crezi că restul universului este tot atât de
pur ca o fecioară şi ne aşteaptă să-l explorăm? Păcat că a plecat cu tot ce ştia.
— Dacă ar fi vorbit mai mult cu dumneata atunci, poate că nu ar fi ales să plece.
— Poate că m-aş fi dus şi eu cu ea.
Ding Yi săpă o groapă în nisip şi urmări cum nisipul de pe margini curgea înapoi înăuntru,
ca o cascadă:
— Dacă nu mă întorc, tot ce se află în camera mea îţi aparţine. Ştiu că ţi-au plăcut
întotdeauna lucrurile acela pe care le-am adus din Era Comună.
— E adevărat, mai ales pipele acelea de tutun… Dar nu cred că or să fie ale mele.
— Sper să ai dreptate. Mai am şi nişte bani…
— Profesore, vă implor!
— Vreau să-i foloseşti ca să intri în hibernare. Cu cât mai mult timp, cu atât mai bine –
sigur, dacă aşa îţi doreşti. Am două scopuri în minte. Unu: vreau să te duci şi să te uiţi la
sfârşitul jocului şi pentru mine – sfârşitul jocului pentru fizică. Doi… Nici nu ştiu cum să-ţi
spun asta. Nu vreau să-ţi iroseşti viaţa. După ce alţii vor fi hotărât că fizica există cu adevărat,
va fi destul timp ca tu să te duci şi să te ocupi de fizică.
— Asta… seamănă cu ceva ce ar spune Yang Dong.
— Poate că nu e o prostie.
Bai Aisi observă că groapa pe care o săpase Ding Yi în deşert se mărea rapid. Se ridicară şi
se dădură înapoi, în timp ce groapa se mărea din ce în ce mai mult, atât în lăţime, cât şi în
adâncime. În curând, fundul ei dispăru în umbre. Nisipul inundă groapa în torente şi, în
curând, diametrul gropii ajunse la o sută de metri şi o dună din apropiere fu înghiţită. Bai Aisi
alergă spre maşină şi se urcă pe scaunul şoferului; Ding Yi îl urmă şi se aşeză pe locul
pasagerului. Bai Aisi observă că maşina se deplasa încet spre groapă, trasă de nisipul de
dedesubtul ei. Porni motorul şi roţile începură să se mişte, dar maşina continua să se mişte
înapoi.
Ding Yi râse din nou cu râsetul acela sinistru:
— He, he, he, he…
Bai Aisi reglă motorul electric la puterea maximă şi roţile se învârtiră nebuneşte,
împroşcând cu nisip în toate direcţiile. Dar maşina tot se ducea spre groapă ca o farfurie de pe
o faţă de masă trasă de cineva.
— Cascada Niagara! He, he, he, he…
Bai Aisi privi înapoi şi văzu o privelişte care făcu să-i îngheţe sângele în vine: groapa ocupa
acum întregul său câmp vizual. Întregul deşert era înghiţit de ea şi lumea era ca o groapă
uriaşă al cărei fund era un abis. La margine, nisipul care curgea înăuntru forma o cascadă de
nisip galben spectaculoasă. Ding Yi nu fusese prea exact, cu descrierea lui: cascada Niagara
era minusculă în comparaţie cu această cascadă de nisip terifiantă. Cascada de nisip se
întindea de la marginea gropii până la marginea îndepărtată a orizontului, formând un inel
uriaş. Torenţii de nisip vuiau de parcă lumea însăşi s-ar fi dezintegrat. Maşina continua să
alunece spre groapă, din ce în ce mai repede. Bai Aisi apăsă acceleraţia până la podea şi-şi lăsă
toată greutatea pe ea, dar fără niciun rezultat.
— Prostule! Chiar crezi că vom scăpa? spuse Ding Yi în timp ce continua să râdă sinistru.
Să scapi de viteză! De ce nu calculezi viteza de evadare? De ce gândeşti cu fundul? He, he, he,
he…
Maşina se rostogoli peste margine şi căzu în cascada de nisip. Nisipul care ploua peste tot
în jurul lor păru să se oprească, în timp ce totul se cufunda în abis. Bai Aisi urlă ca scos din
minţi, dar nu putu să se audă pe sine. Tot ce auzi fu râsetul sălbatic al lui Ding Yi:
— Hahahahaha… Nu rămâne nicio masă neatinsă la banchet şi nicio fecioară neatinsă în
Univers… uahiihiihiihii… uahahahaha…

Ice se deşteptă din coşmar şi se trezi scăldat de o sudoare rece. În jurul lui, mai multe
picături de sudoare atârnau suspendate prin aer. Pluti o vreme, cu corpul înţepenit, apoi ieşi
din cabina sa şi se duse la cabina lui Vasilenko. Dură ceva timp până se deschise uşa, pentru că
şi Vasilenko dormea.
— Generale! Nu mai păstra pe navă chestia aia, chestia aia pe care ei o numesc bucata de
hârtie! Nu, vreau să spun să nu mai permiţi Revelaţiei să plutească în jurul ei. Ar trebui să
plecăm de aici imediat, şi să ajungem cât mai departe posibil!
— Ce ai descoperit?
— Nimic, e doar intuiţia mea.
— N-arăţi prea bine. Epuizarea? Cred că-ţi faci prea multe griji. Lucrul acela… Nu cred că e
nimic. Nu are nimic înăuntru. E inofensiv.
 Ice îl apucă pe Vasilenko de umeri şi-l privi drept în ochi:
— Nu fi arogant!
— Cum?
— Nu fi arogant. Slăbiciunea şi ignoranţa nu sunt bariere în calea supravieţuirii, dar
aroganţa, da. Aminteşte-ţi de picătură!
Ultima frază a lui Ice îşi făcu efectul. Vasilenko se holbă la el în tăcere preţ de câteva
secunde, apoi încuviinţă încet.
— Foarte bine, doctore Bai, te voi asculta. Revelaţia va pleca departe de hârtie şi se va
retrage la o depărtare de o mie de kilometri. Vom lăsa doar o navetă de serviciu ca s-o
monitorizeze… Poate la două mii de kilometri?
Ice îi dădu drumul lui Vasilenko şi-şi şterse fruntea:
— Tu hotărăşti. Ce-ţi sugerez eu este: cu cât mai departe, cu atât mai bine. Voi completa
un raport oficial imediat şi voi înştiinţa Comandamentul cu privire la teoriile mele.
Împleticindu-se, se îndepărtă plutind prin aer.

Revelaţia părăsi hârtia. Aceasta trecu prin carena navei şi ajunse din nou în spaţiul deschis.
Deoarece fundalul era din nou întunecat, părea din nou să fie o bucată opacă de hârtie.
Revelaţia se îndepărtă de hârtie până când distanţa dintre ele ajunse la două mii de kilometri,
apoi continuă să navigheze în paralel, aşteptând sosirea lui Mâine. O navetă de serviciu cu un
echipaj format din doi oameni rămase la aproximativ zece metri de hârtie, pentru a o
supraveghea permanent.
Undele gravitaţionale emise de bucata de hârtie continuau să se diminueze şi lumina ei
scăzu.
La bordul Revelaţiei, Ice se închise în laborator. În jurul lui, deschise mai mult de o
duzină de ferestre de informaţie, toate conectate la computerul cuantic al navei care efectua
nişte calcule masive. Ferestrele erau pline de ecuaţii, curbe şi matrice. Înconjurat de ferestre,
Ice era agitat şi iritabil, ca un animal prins în cuşcă.
După cincizeci de ore de la despărţirea de Revelaţia, undele gravitaţionale emise de bucata
de hârtie dispărură complet. Lumina albă ce emana din ea clipi de două ori şi se stinse la
rândul său. Bucata de hârtie dispăruse.
— S-a evaporat? întrebă Vasilenko.
— Nu cred. Dar n-o mai putem vedea.
Ice dădu din cap obosit şi închise ferestrele de informaţii, una câte una.
După încă o oră în care nu putură fi detectate semnale de la hârtie, Vasilenko ordonă
navetei de serviciu să revină la bordul Revelaţiei. Dar cei doi membri de serviciu nu
confirmară ordinul; radioul doar transmitea o conversaţie repezită dintre cei doi:
— Uite acolo jos! Ce se întâmplă?
— Se ridică!
— Nu o atinge! Ieşi de acolo!!
— Ah, piciorul meu! Ahhhhhhh…
După urlet, terminalul de monitorizare de pe Revelaţia arătă cum unul dintre membrii
echipajului părăsea naveta de serviciu şi-şi activa dispozitivul hidraulic al costumului său
spaţial, încercând să scape. Văzură o lumină strălucitoare; sursa ei era fundul navetei de
serviciu care se topea! Naveta de serviciu arăta ca o minge de îngheţată căzută pe o foaie de
sticlă încinsă: fundul navetei se topea şi se împrăştia în toate direcţiile. „Sticla” era invizibilă,
iar existenţa planului ei era trădată doar de balta de material topit din navetă care îşi mărea
dimensiunile. Balta se împrăştie până deveni o foaie subţire ce emitea lumini colorate
fascinante, ca nişte jocuri de artificii împrăştiate pe o sticlă.
Membrul echipajului care evadase zbură la o oarecare distanţă, dar păru să fie tras înapoi
de gravitaţie, spre acel plan format din naveta topită. Picioarele lui atinseră planul şi se topiră
imediat, devenind o baltă lucitoare. Restul trupului său începu să se împrăştie şi el pe plan şi
mai avu timp doar să scoată un urlet scurt, care se întrerupse brusc.
— Tot echipajul la posturile de hipergravitaţie! Cu toată viteza înainte!
Imediat ce văzuse picioarele membrului evadat al echipajului atingând planul invizibil,
Vasilenko dăduse ordinul. Revelaţia nu era o navă stelară, aşa că atunci când se angajase în
accelerarea la viteză maximă, echipajul nu avusese nevoie să intre în starea protectoare de
spaţiu interstelar. Dar hipergravitaţia fusese suficientă ca să-i împingă pe toţi adânc în
scaune. Deoarece ordinul venise atât de repede, câţiva nu reuşiseră să ajungă la timp la
locurile lor, căzuseră la pupa navei şi se răniseră. Duzele de evacuare ale Revelaţiei emiseră un
şuvoi de plasmă lung de câţiva kilometri, care străpunse noaptea întunecată a spaţiului. În
depărtare, acolo unde naveta de serviciu încă se mai topea, putură să vadă o lucire
fosforescentă ca o himeră în deşert.
În imaginea mărită de la terminalul de monitorizare, putură vedea că mai rămăsese doar
partea de sus a navetei, dar şi ea dispăru repede în planul strălucitor. Cadavrul membrului
echipajului fusese vaporizat în plan şi se transformase acum într-o lucire uriaşă în formă de
om. Trupul lui devenise o felie din plan fără niciun fel de grosime. Deşi mare, ca suprafaţă, nu
avea volum.
— Nu ne mişcăm, spuse pilotul Revelaţiei. Vorbea greu din cauza hipergravitaţiei. Nava nu
accelerează.
— Ce tot bombăneşti acolo? vru Vasilenko să strige, dar hipergravitaţia îi transformă
strigătul în şoaptă.
Într-adevăr, pilotul părea să se fi înşelat. Toţi cei de pe navă fuseseră presaţi de
hipergravitaţie în scaune, ceea ce însemna că nava se afla într-un proces de accelerare
extremă. Vizual, unui pasager i-ar fi fost imposibil să-şi dea seama dacă nava se mişca sau nu
în spaţiu, fiindcă toate corpurile cereşti care ar fi putut servi drept puncte de referinţă se aflau
mult prea departe, aşa că nu puteau vedea paralaxa într-o secvenţă scurtă de timp. Cu toate
acestea, sistemul de navigaţie al navei putea detecta şi cele mai mici mişcări şi acceleraţii;
acesta nu se înşela.
Revelaţia se afla în hipergravitaţie, dar nu accelera. O forţă anume o ţintuise în acest punct
din spaţiu.
— Ba există acceleraţie, spuse Ice slab. Dar spaţiul din această regiune curge în direcţie
opusă şi astfel ne anulează deplasarea.
— Spaţiul curge? Înspre ce?
— Acolo, desigur.
Ice nu putea să-şi ridice mâna, care acum devenise foarte grea. Dar înţeleseseră cu toţii ce
voia să spună. Revelaţia se cufundă într-o tăcere de moarte. În mod normal, hipergravitaţia îi
făcea pe oameni să se simtă în siguranţă, de parcă ar fi scăpat de un pericol, îmbrăţişaţi de o
forţă protectoare. Dar acum părea opresivă şi sufocantă ca un mormânt.
— Deschide un canal spre Comandament, spuse Ice. Nu avem timp, aşa că vom considera
că acesta este raportul nostru oficial.
— Canal deschis.
— Generale, ai spus odată: „Nu cred că e ceva. Nu e nimic înăuntru.” Ai avut dreptate.
Hârtia aia nu e nimic şi nu conţine nimic. Este doar spaţiu, aşa ca spaţiul din jurul nostru,
care nu e nimic şi nu conţine nimic. Dar există o diferenţă: este bidimensional. Nu este un
bloc, ci o felie. O felie fără grosime.
 — Nu s-a evaporat?
— Doar câmpul protector din jurul ei s-a evaporat. Câmpul de forţă a acţionat ca un
ambalaj care a separat spaţiul bidimensional de cel tridimensional. Dar acum cele două sunt
în contact direct. Îţi aduci aminte ce au văzut Spaţiul Albastru şi Gravitaţia?
Nimeni nu răspunse, dar îşi amintiră cu toţii: spaţiul cvadridimensional căzând într-unul
tridimensional, ca o cascadă peste o stâncă.
— Aşa cum spaţiul cvadridimensional se prăbuşeşte într-unul tridimensional, şi spaţiul
tridimensional se poate prăbuşi într-unul bidimensional, cu o dimensiune care se înfăşoară şi
se îndoaie în tărâmul cuantic. Suprafaţa acelei felii de spaţiu bidimensional – care are doar
suprafaţă – se va extinde rapid, prăbuşind şi mai mult spaţiu… Ne aflăm acum într-un spaţiu
care se prăbuşeşte în două dimensiuni, şi, în cele din urmă, va urma întregul Sistem Solar. Cu
alte cuvinte, Sistemul Solar se va transforma într-un tablou fără grosime.
— Putem să ne salvăm?
— Salvarea seamănă cu trasul la rame într-o barcă care e târâtă de curent spre o cascadă.
Dacă nu depăşim o anume viteză de evadare, ne vom prăbuşi peste stâncă. E ca atunci când
arunci o pietricică în sus, de la sol: indiferent cât de sus o arunci, până la urmă va cădea.
Întregul Sistem Solar se află în zona prăbuşirii şi, oricine ar încerca să scape, trebuie să atingă
viteza de evadare.
— Cât este viteza de evadare?
— Am calculat de patru ori în mod separat. Sunt destul de sigur că am calculat corect.
— Cât este?!
Toţi cei de la bordul Revelaţiei şi al Alaskăi îşi ţinură respiraţia şi ascultară acest calcul final
ca reprezentanţi ai umanităţii.
Ice îşi anunţă calm rezultatul:
— Viteza luminii.
Sistemul de navigaţie arăta că Revelaţia se deplasa acum în direcţia opusă direcţiei dorite.
Începuse prin a se deplasa încet spre spaţiul bidimensional, însă, treptat, accelera. Sistemele
navei erau setate în continuare, pe „Viteză maximă”. Aceasta avea cel puţin să încetinească
ritmul prăbuşirii navei şi să întârzie inevitabilul.
Pe plan, la două mii de kilometri depărtare, lumina emisă de naveta de serviciu şi de
membrii echipajului, bidimensionalizaţi, se stinsese deja. Prin comparaţie cu prăbuşirea de la
patru la trei dimensiuni, căderea de la trei la două dimensiuni producea mult mai puţină
energie. Lumina stelelor le dezvălui limpede, însă, două structuri bidimensionale. Pe naveta
bidimensionalizată, era posibil să vezi atât detaliile structurilor tridimensionale, desfăcute în
două dimensiuni – cabina echipajului, reactorul cu fuziune şi aşa mai departe –, cât şi figura
ghemuită a unui membru al echipajului din cabină. În silueta celuilalt membru al echipajului,
puteau fi văzute cu claritate nu doar oasele şi vasele de sânge, dar şi celelalte părţi ale
corpului. În timpul procesului de prăbuşire în spaţiul bidimensional, fiecare punct de pe un
obiect tridimensional era proiectat pe plan conform unor principii geometrice precise şi,
astfel, aceste două siluete se dovediseră să fie cele mai complete şi mai precise imagini iniţiale
ale navetei şi ale oamenilor tridimensionali. Toate structurile interne erau acum poziţionate
una lângă cealaltă în spaţiul bidimensional şi nimic nu era ascuns. Procesul de proiecţie, însă,
era foarte diferit de cel folosit în desenul tehnic şi, de aceea, era dificil să reimaginezi vizual
structura tridimensională a formelor. Cea mai importantă diferenţă faţă de desenul tehnic
consta în faptul că desfacerea bidimensională avea loc la fiecare scară: toate structurile şi
detaliile iniţiale fuseseră proiectate în paralel în două dimensiuni, iar rezultatul repeta, într-o
oarecare măsură, efectul vizualizării lumii tridimensionale din spaţiul cvadridimensional.
Semăna mult cu desenele de fractali: oricât ai fi mărit o parte din imagine, nu devenea mai
puţin complexă. Totuşi, fractalii erau concepte teoretice – reprezentările lor concrete erau
limitate inevitabil de rezoluţie şi, după mărirea de un număr oarecare de ori, imaginile îşi
pierdeau natura fractală. Complexitatea obiectelor tridimensionale bidimensionalizate, pe de
altă parte, era reală: rezoluţia era la nivelul particulelor fundamentale. Pe terminalul de
monitorizare al Revelaţiei, ochiul putea să vadă doar o rezoluţie limitată, dar complexitatea şi
numărul de detalii îi ameţeau deja pe privitori. Era imaginea cea mai complicată din Univers;
dacă te uitai prea mult timp la ea, puteai înnebuni.
Sigur, naveta şi membrii echipajului nu mai aveau nicio grosime.
Nu era clar cât de mult se extinsese planul până acum, fiindcă doar cele două imagini îi
indicau prezenţa.
Revelaţia aluneca din ce în ce mai repede spre plan, spre acel abis a cărui grosime era zero.
— Dragii noştri, nu fiţi trişti. Nu va reuşi să scape nimeni din Sistemul Solar, nici măcar o
bacterie sau un virus. Vom deveni cu toţii o parte din această măreaţă imagine de ansamblu.
Ice părea acum calm şi stoic.
— Opriţi accelerarea, spuse Vasilenko. Ce mai contează câteva minute? Haide măcar să
putem respira uşor la sfârşit.
Motorul Revelaţiei se opri. Coloana de plasmă de la pupa navei dispăru şi nava pluti în
derivă, neputincioasă în spaţiu. În realitatea, nava încă accelera spre peticul de spaţiu
bidimensional, dar pentru că se deplasa odată cu spaţiul din jur, cei de la interior nu simţeau
nicio gravitaţie datorată accelerării. Se bucurară de imponderabilitate şi traseră aer adânc în
piept.
— Ştiţi la ce mă gândesc? La picturile lui Ochi-de-Ac din poveştile lui Yun Tianming, spuse
Ice.
Din oamenii de la bordul Revelaţiei, doar câţiva ştiau despre mesajul secret al lui Yun
Tianming. Acum, într-o clipită, înţeleseseră cu toţii semnificaţia acestui detaliu din poveşti.
Era o metaforă simplă şi nu existau coordonate de orientare, fiindcă era atât de directă. Yun
trebuie să fi ştiut că-şi asuma un risc mare punând o asemenea metaforă în poveştile lui, dar,
cu toate astea, trebuise să încerce, fiindcă mesajul era atât de important.
Probabil că se gândise că, în lumina cunoştinţelor obţinute după descoperirile Spaţiului
Albastru şi ale Gravitaţiei, oamenii aveau să înţeleagă metafora. Din nefericire însă, le
supraapreciase capacitatea de înţelegere.
Incapacitatea de a descifra această informaţie-cheie făcuse omenirea să-şi pună toate
speranţele în Proiectul Buncărului.
Era adevărat că ambele atacuri ale Pădurii Întunecate, la care fuseseră martori oamenii,
implicaseră fotoizi, dar aceştia ignoraseră un amănunt izbitor: cele două sisteme planetare-
ţintă erau structurate diferit faţă de Sistemul Solar. Steaua cunoscută sub numele 187J3X1 avea
trei planete mari de tipul lui Jupiter, dar toate orbitau foarte aproape de soarele lor. Distanţa
medie dintre ele şi acel soare era doar de 3% din distanţa de la Jupiter la Soare, chiar mai mică
decât cea a orbitei lui Mercur. De vreme ce aproape că-şi atingeau soarele, explozia astrului le
distrusese complet, şi nu ar fi putut fi folosite drept bariere. Sistemul trisolarian, pe de altă
parte, avea doar o singură planetă, Trisolaris.
Structura sistemului planetar din jurul unei stele anume era o caracteristică vizibilă de la
distanţă. Pentru o civilizaţie destul de avansată, o privire rapidă era de ajuns.
Dacă oamenii putuseră să se gândească la un plan conform căruia să-şi folosească uriaşii
gazoşi drept bariere, de ce n-ar fi putut face asta şi observatorii ce făceau parte din civilizaţiile
acelea atât de avansate?
Slăbiciunea şi ignoranţa nu sunt bariere în calea supravieţuirii, dar aroganţa este.
Revelaţia era acum la mai puţin de o mie de kilometri de plan; şi cădea din ce în ce mai
repede.
— Vă mulţumesc, tuturor, că v-aţi făcut datoria. Deşi n-am fost prea mult timp împreună,
am colaborat bine, spuse Vasilenko.
— Îi mulţumesc şi fiecărui membru al rasei umane, adăugă Ice. Odinioară, am trăit
împreună în Sistemul Solar.
Revelaţia se prăbuşi în spaţiul bidimensional. În câteva secunde, fu aplatizată. O lumină
care semăna cu un joc de artificii rupse din nou întunecimea spaţiului. Era o imagine
bidimensională vastă care putea fi văzută limpede de pe Alaska, aflată la o mie de kilometri
distanţă. Era posibil să distingi fiecare individ de la bordul Revelaţiei: erau aşezaţi unul lângă
altul, ţinându-se de mâini, şi fiecare celulă a trupului lor era expusă spaţiului în două
dimensiuni.
Erau primii care fuseseră reprezentaţi în cadrul acestei măreţe picturi a anihilării.
 ERA BUNKERULUI, ANUL 68. PLUTO
— Hai să ne întoarcem înapoi pe Terra, spuse Cheng Xin încet. Era prima idee care plutise
prin haosul şi întunecimea gândurilor ei răvăşite.
— Terra nu este un loc rău de aşteptat sfârşitul. O frunză căzătoare îşi caută rădăcina. Dar
sperăm că Halo se va duce pe Pluto, spuse Cao Bin.
— Pluto?
— Pluto se află la apogeul său, destul de departe de spaţiul bidimensional. Guvernul
Federaţiei este pe cale să emită o alertă oficială de atac pentru toată lumea şi multe nave se vor
îndrepta în acea direcţie. Deşi rezultatul final va fi acelaşi, cel puţin va mai rămâne ceva timp.
— Cât de mult?
— Întregul Sistem Solar de până la Centura Kuiper se va prăbuşi în două dimensiuni în opt,
maximum zece zile.
— Nu e destul încât să merite să ne mai pese. Hai să mergem pe Terra, spuse AA.
— Guvernul Federaţiei ar dori să te roage să faci ceva.
— Ce ar mai putea fi de făcut acum?
— Nimic important. Acum nu mai este nimic important. Dar cineva a venit cu ideea că,
teoretic, poate exista un soft de procesare a imaginii care ar putea prelucra o imagine
bidimensionalizată a unui obiect tridimensional şi ar putea recrea obiectul tridimensional.
Sperăm ca, în viitorul îndepărtat, vreo civilizaţie inteligentă să poată recrea o reprezentare
tridimensională a lumii noastre din imaginea ei bidimensională. Deşi nu va fi nimic altceva
decât o reprezentare moartă, măcar aşa, civilizaţia umană nu ar fi uitată.
Muzeul Civilizaţiei Umane se află pe Pluto. O mare parte din artefactele preţioase ale
umanităţii sunt depozitate acolo. Însă muzeul este îngropat sub suprafaţă şi ne e teamă că, în
timpul procesului prăbuşirii în plan, aceste artefacte se vor amesteca cu straturile crustei şi
structurile lor vor fi deteriorate. Am dori să transporţi câteva dintre artefacte departe de
Pluto, pe Halo, şi să le împrăştii în spaţiu, pentru ca fiecare să se poată prăbuşi în două
dimensiuni separat. În acest mod, structurile lor vor fi conservate în două dimensiuni fără să
fie deteriorate. Presupun că o poţi considera un soi de misiune de salvare… Sigur, recunosc că
ideea este aproape SF, însă a face ceva acum este mai bine decât a nu face nimic.
— În plus, Luo Ji e pe Pluto. Vrea să te vadă.
— Luo Ji?! strigă AA. Mai trăieşte?
— Da. Are aproape două sute de ani.
— Perfect, spuse Cheng Xin. Să mergem pe Pluto. În trecut, aceasta ar fi fost o călătorie
extraordinară. Dar acum, nimic nu mai avea importanţă.
O voce masculină plăcută vorbi:
— Doriţi să mergeţi pe Pluto?
— Cine eşti? întrebă AA.
— Sunt Halo, sau AI-ul lui Halo. Doriţi să mergeţi pe Pluto?
— Da. Ce trebuie să facem?
— Trebuie doar să confirmaţi cererea. Nu e nevoie să faceţi nimic. Voi efectua călătoria
pentru dumneavoastră.
— Da, dorim să mergem pe Pluto.
— Autorizare confirmată. Procesare. Halo va accelera la 1G în trei minute. Vă rugăm să fiţi
atenţi la direcţia gravitaţiei.
Cao Bin spuse:
— Bine. Mai bine să plecaţi mai devreme. După ce se emite alerta de atac, va fi un haos
generalizat. Să sperăm că vom avea norocul să vorbim din nou.
 Închise legătura din fereastră înainte ca AA şi Cheng Xin să poată să-şi ia rămas-bun. În
momentul acesta, AA, Cheng Xin şi Halo nu erau priorităţile lui.
Prin hublou, putură să vadă câteva reflexii albastre apărând pe carcasa oraşului combinat –
erau reflexiile luminilor duzelor lui Halo. Cheng Xin şi AA căzură într-o parte a sălii sferice şi
simţiră cum corpurile lor cresc în greutate. Accelerarea atinse repede 1G. După ce amândouă –
încă slăbite după hibernare – se luptară să se ridice şi priviră din nou prin hublou, văzură
Jupiter în plenitudinea lui. Era imens şi se micşora într-un ritm prea lent pentru a fi perceput.
AI-ul navei le oferi lui AA şi lui Cheng Xin un tur al navei pentru a le familiariza cu ea. La
fel ca predecesoarea sa, această nouă Halo era tot un iaht stelar cu o capacitate maximă de
patru locuri. Majoritatea spaţiului de pe navă era ocupat de sistemul de reciclare ecologică.
După standardele convenţionale, sistemul de reciclare ecologică era extrem de redundant –
un volum de spaţiu care ar fi suportat patruzeci de oameni era folosit pentru a deservi doar
patru. Sistemul era împărţit în patru subsisteme identice, legate între ele şi acţionând fiecare
ca rezerva celorlalte. Dacă unul dintre ele eşua în mod accidental, celelalte trei puteau să-l
aducă din nou la viaţă. O altă caracteristică distinctivă a lui Halo era capacitatea de a ateriza
direct pe o planetă solidă de dimensiuni medii. Era un design neobişnuit printre navele
stelare – astfel de nave foloseau de obicei navete care să transporte pasagerii pe planete.
Coborârea directă în gravitaţia adâncă a unei planete necesita ca nava să aibă o carenă foarte
rezistentă şi acest lucru creştea cu mult costul. Pe de altă parte, nevoia de zbor atmosferic
necesita un profil aerodinamic, alt lucru rar printre navele stelare. Toate aceste caracteristici
însemnau că, dacă Halo ar fi putut găsi o altă planetă asemănătoare cu Terra în spaţiul
interstelar, acesta putea acţiona ca bază locuibilă pentru echipaj, la suprafaţa planetei, pentru
un interval de timp considerabil. Poate că tocmai datorită acestor caracteristici ale sale fusese
ales Halo pentru misiunea de salvare a artefactelor de pe Pluto.
Iahtul mai avea şi numeroase alte caracteristici neobişnuite. De exemplu, avea cinci anexe
mici, fiecare de douăzeci, până la treizeci de metri pătraţi. Fiecare anexă se adapta automat la
direcţia gravitaţiei din timpul accelerării şi, în timpul navigaţiei fără motor, se rotea
independent în interiorul navei, pentru a genera gravitaţie artificială. Fiecare anexă avea un
alt peisaj natural: o pajişte cu un pârâiaş clipocind prin iarbă; un crâng mic cu un izvor în
mijloc; o plajă cu valuri de apă limpede care se ridicau şi apoi se spărgeau de plajă… Aceste
scene erau mici, dar rafinate, ca un şir de perle făcute din cele mai frumoase locuri de pe
Terra. Pe o navă spaţială stelară mică, un asemenea design era extrem de luxos.
Cheng Xin se simţi în acelaşi timp supărată şi înduioşată de soarta lui Halo. O asemenea
lume mică şi perfectă avea să se transforme curând într-o felie fără grosime. Evită, pe cât
putu, să se gândească la celelalte lucruri minunate care aveau să fie distruse – anihilarea îi
acoperea cerul gândurilor ca o pereche de aripi negre uriaşe şi nu îndrăznea să se uite drept la
ele.
La două ore după plecarea lor, Halo primi alerta oficială de atac al Pădurii Întunecate, emis
de guvernul Federaţiei Sistemului Solar. Preşedinta, o femeie frumoasă care părea foarte
tânără, făcu anunţul. Stătea în picioare în faţa steagului albastru al Federaţiei şi vorbea fără
niciun fel de expresie pe chip. Cheng Xin observă că steagul albastru semăna cu anticul steag
al ONU, deşi o diagramă a Soarelui înlocuise diagrama Terrei. Acest document de o
importanţă supremă, care marca sfârşitul umanităţii, era foarte scurt:
Acum cinci ore, sistemul de avertizare avansată a confirmat faptul că a fost iniţiat un atac al
Pădurii Întunecate împotriva lumii noastre.
Atacul are forma unui atac dimensional care va prăbuşi spaţiul din jurul Sistemului Solar
de la trei la două dimensiuni. Rezultatul va fi completa distrugere a vieţii de orice fel.
Se estimează că procesul va dura de la opt până la zece zile. În acest moment, prăbuşirea
este în desfăşurare, iar ritmul şi proporţiile prăbuşirii cresc rapid.
 Ni s-a confirmat că viteza de evadare pentru regiunea ce se prăbuşeşte este viteza luminii.
Acum o oră, Guvernul Federaţiei şi Parlamentul au dat o nouă rezoluţie care abrogă toate
legile privitoare la Escapism. Cu toate acestea, guvernul doreşte să le amintească tuturor
cetăţenilor că viteza de evadare depăşeşte cu mult viteza maximă a tuturor vehiculelor
spaţiale umane. Probabilitatea unei evadări reuşite este zero.
Guvernul Federaţiei, Parlamentul, Curtea Supremă şi Flota Federaţiei îşi vor îndeplini
sarcinile până la capăt.
AA şi Cheng Xin nu se deranjară să urmărească mai multe ştiri. Era posibil ca Lumea
Bunkerului, aşa cum spusese Cao Bin, să fi atins nivelul paradisiac. Ar fi dorit să vadă cum
arăta Paradisul, dar nu îndrăzneau să se uite. Dacă totul se îndrepta spre nimicire, cu cât era
mai frumos, cu atât mai adâncă le-ar fi fost suferinţa. În orice caz, era un paradis care se
prăbuşea în teroarea morţii.
Halo opri accelerarea. În spate, Jupiter deveni un punct mic şi galben. Următoarele zile ale
călătoriei şi le petrecură într-o aţipeală neîntreruptă, produsă de un aparat de inducere a
somnului. În această călătorie solitară prin noaptea de dinaintea sfârşitului, şi numai
închipuirile nebuneşti de neoprit ar fi fost de ajuns să doboare pe oricine.

IA-ul lui Halo le deşteptă pe AA şi pe Cheng Xin din somnul lor lipsit de vise atunci când
nava ajunse la Pluto.
Prin hublou şi pe monitor putură să vadă Pluto în întregime. Impresia lor iniţială despre
planeta pitică fu una de întunecime, amintind de un ochi rămas închis pentru totdeauna.
Fiind atât de departe de Soare, lumina era extrem de slabă. Abia când Halo intră pe orbita
joasă începură să vadă culorile de pe suprafaţa planetei: crusta lui Pluto părea să fie compusă
din petice albastre şi negre. Lucrurile negre erau stâncile – nu erau neapărat de culoare
neagră, dar lumina era prea slabă ca să le facă să arate de altă culoare. Albastru era dat de
nitrogenul solidificat şi de metan. Cu două secole în urmă, când Pluto fusese aproape de
perigeul său şi în interiorul orbitei lui Neptun, suprafaţa lui ar fi arătat cu totul altfel. Pătura
lui de gheaţă s-ar fi topit parţial şi ar fi produs un strat subţire de atmosferă. Din depărtare, ar
fi părut de un galben-închis.
Halo continuă să coboare. Pe Terra, asta ar fi presupus o reintrare atmosferică ce-ţi tulbura
sufletul, dar aici, Halo continua să zboare prin vidul tăcut, decelerând prin puterea propriilor
propulsoare. Pe solul albastru-negricios de dedesubt, apăru un rând ce-ţi atrăgea imediat
atenţia:
CIVILIZAŢIA TERREI
Textul era scris cu acele caractere moderne care erau o combinaţie de elemente latine şi
chinezeşti. După aceea, mai erau câteva rânduri de text cu caractere mai mici care repetau
acelaşi lucru cu diverse alte caractere. Cheng Xin observă că niciunul dintre ele nu spunea
„muzeu”. Iahtul se afla încă la o sută de kilometri deasupra suprafeţei, ceea ce însemna că
textul era gigantic. Cheng Xin nu putea estima mai exact mărimea literelor, dar era sigură că
acestea erau cele mai mari litere scrise produse vreodată de către umanitate, fiecare destul de
mare ca să conţină un oraş. Atunci când Halo ajunse la aproximativ zece mii de metri
deasupra suprafeţei, una dintre literele acelea mari ocupa întregul câmp vizual. În cele din
urmă, Halo ajunse pe terenul de aterizare mare, care reprezenta punctul cel mai de sus de pe
caracterul chinezesc qiu ( ), o parte din cuvântul Terra.
Sub coordonarea IA-ului navei, Cheng Xin şi AA îşi puseră costume spaţiale uşoare şi ieşiră
din Halo pe suprafaţa lui Pluto. Datorită mediului îngheţat, sistemele de încălzire din
costumele lor spaţiale funcţionau la maximum. Terenul de aterizare era pustiu, alb şi părea să
fie fosforescent în lumina stelelor. Numeroasele semne de ardere lăsate la sol indicau că în
zonă aterizaseră şi decolaseră cândva o mulţime de aparate de zbor, dar acum, Halo era
singura navă de aici.
În timpul Erei Bunkerului, Pluto era ca Antarctica de pe Terra, din vechime. Nimeni nu
locuia aici în permanenţă şi doar puţini veneau în vizită.
În cer, o sferă neagră se mişca rapid printre stele. Era mare, dar suprafaţa ei era învăluită în
întuneric: Charon, luna lui Pluto. Masa ei era cât o zecime din masa lui Pluto şi cele două
corpuri cereşti aproape că formau un sistem biplanetar, orbitând în jurul unui centru de masă
comun.
Halo îşi aprinse farurile. Din cauza lipsei atmosferei, nu apăru nicio rază de lumină
vizibilă. Farurile aruncau un cerc de lumină pe un obiect dreptunghiular îndepărtat. Acest
monolit negru era singurul relief de pe solul alb. Dădea o senzaţie ciudată de simplitate, de
parcă ar fi fost o abstracţie a lumii reale.
— Chestia aceea pare oarecum familiară, spuse Cheng Xin.
— Nu ştiu ce e, dar nu-mi inspiră nimic bun.
Cheng Xin şi AA se îndreptară spre monolit. Gravitaţia lui Pluto era doar o zecime din cea
de pe Terra, aşa că înaintau în salturi. Pe drum, observară un şir de săgeţi care indicau
monolitul de la sol. Însă abia atunci când ajunseră la monolit înţeleseră imensitatea acestuia.
Când se uitară în sus, avură senzaţia că, din cerul înstelat, fusese ruptă o bucată mare. Priviră
în jur şi văzură că existau şi alte şiruri de săgeţi, venind din alte direcţii, şi toate indicau
monolitul. La poalele monolitului mai era o formă de relief proeminentă: o roată metalică cu
diametrul de aproximativ un metru. Spre surpriza lor, descoperiră că roata putea fi acţionată
manual. Deasupra roţii era o diagramă formată din linii albe, pe fondul suprafeţei negre a
monolitului. Două săgeţi curbate indicau direcţiile în care putea fi rotită roata. Lângă una
dintre acestea, era un desen cu o uşă deschisă pe jumătate, în timp ce cealaltă avea un desen
cu o uşă închisă. Cheng Xin se întoarse să supravegheze săgeţile de la sol care indicau
monolitul. Toate instrucţiunile simple, clare, fără cuvinte îi dădeau o senzaţie stranie, pe care
AA o puse în cuvinte:
— Lucrurile astea… Nu cred că sunt menite pentru oameni.
Întoarseră roata în sensul acelor de ceasornic. Roata era înţepenită dar, în cele din urmă, în
suprafaţa monolitului se deschise o uşă. Ieşi nişte gaz şi vaporii de apă dinăuntru se
condensară iute sub formă de cristale de gheaţă care luciră sub faruri. Intrară pe uşă şi văzură
în faţa lor o altă uşă, acţionată şi ea de o roată. De data aceasta, deasupra roţii erau nişte
instrucţiuni scrise, simple, care-i informau că se aflau într-o pungă de aer şi că trebuia să
închidă prima uşă înainte de a o deschide pe a doua. Acest lucru era neobişnuit, fiindcă, încă
de la sfârşitul Erei Crizei, clădirile presurizate puteau să-şi deschidă uşile direct în vid, fără să
fie nevoie de un sas de presurizare.
Cheng Xin şi AA întoarseră roata din interiorul uşii pe care intraseră ca s-o închidă.
Lumina farurilor se întrerupse. Tocmai se pregăteau să-şi aprindă luminile costumelor
spaţiale pentru a scăpa de teroarea întunericului, când observară o lampă mică din tavanul
sasului cel îngust. Era primul semn de electricitate pe care-l vedeau. Începură să întoarcă
roata care deschidea cea de-a doua uşă. Cheng Xin era sigură că, şi dacă nu ar fi închis prima
uşă, tot ar fi putut-o deschide pe a doua. Singurul lucru care împiedica aerul să scape era
faptul că urmaseră instrucţiunile. În acest mediu cu tehnologie redusă, nu exista niciun
mecanism automat care să împiedice erorile.
Şuvoiul de aer aproape că le răsturnă, iar temperatura care creştea rapid le aburi vizoarele.
Dar costumele spaţiale le anunţară că presiunea şi compoziţia aerului exterior îl făceau
respirabil; puteau să-şi scoată căştile.
Văzură un tunel, luminat slab de un şir de lămpi, care ducea spre interiorul planetei. Pereţii
întunecaţi ai tunelului înghiţeau lumina slabă pe care o emiteau lămpile aşa încât, între
conurile de lumină, totul era întunecat. Podeaua tunelului avea o pantă netedă. Deşi unghiul
era abrupt, aproape de patruzeci şi cinci de grade, nu erau scări. Designul, probabil, ţinuse
seama de două consideraţii: nu era nevoie de scări în gravitaţia scăzută, sau poate cărarea nu
era menită pentru oameni.
— Nu e niciun lift? întrebă AA. Era îngrozită de panta care ducea în jos.
— Un lift s-ar putea defecta, cu timpul. Această clădire a fost gândită să dureze ere
geologice. Vocea venea de la celălalt capăt al tunelului, unde apăru un bătrân. În lumina aceea
slabă, părul şi barba sa, lungi şi albe, pluteau în gravitaţia scăzută. Păreau să lumineze de la
sine.
— Sunteţi Luo Ji? ţipă AA.
— Cine altcineva? Copilele mele, picioarele nu mă mai ajută ca altădată, aşa că iertaţi-mă
că nu v-am venit în întâmpinare. Vă rog să coborâţi voi singure.
Cheng Xin şi AA coborâră panta în salturi. Din cauza gravitaţiei scăzute, nu era o manevră
prea periculoasă. În timp ce se apropiau de bătrân, văzură că era chiar Luo Ji. Purta un
changshan lung şi alb, o robă în stil chinezesc, şi se sprijinea într-un baston. Era puţin adus de
spate, dar vocea îi era sănătoasă şi viguroasă.
La capătul pantei, Cheng Xin se aplecă adânc:
— Onorate senior, salut.
— Ha, ha, nu e cazul, spuse Luo Ji, făcând semn cu mâna. Am fost… colegi.
Privi apoi spre Cheng Xin şi în ochii lui apăru o încântare surprinzătoare care aproape că
părea nepotrivită pentru vârsta lui.
— Eşti încă atât de tânără. A fost o vreme când te vedeam doar ca pe Purtătorul de Sabie şi
apoi, treptat, ai devenit o tânără frumoasă. Ha, ha…
În ochii lui Cheng Xin şi ai lui AA, Luo Ji se schimbase şi el. Măreţul Purtător de Sabie se
dusese. Nu ştiau că Luo Ji cel cinic şi jucăuş din faţa lor era o revenire la Luo Ji cel de cu multe
secole înainte, de dinainte să devină Cel cu Faţa la Zid. Acel Luo Ji se întorsese de parcă s-ar fi
deşteptat din hibernare, dar trecerea timpului îl moderase şi îl îmbogăţise cu mai multă
transcendenţă.
— Ştiţi ce s-a întâmplat? întrebă AA.
— Desigur, copilă, răspunse el, arătând în spatele lui cu bastonul. Tâmpiţii ăia au plecat cu
toţii pe nave spaţiale. Ştiau că, până la urmă, nu vor scăpa, dar tot au încercat să fugă. Ce
prostie!
Se referea la ceilalţi angajaţi ai Muzeului Civilizaţiei Terrei.
— Tu şi cu mine ne-am chinuit amândoi degeaba, îi spuse Luo Ji lui Cheng Xin.
Acesteia îi luă câtva timp să înţeleagă ce voia să spună, dar potopul de emoţii şi de amintiri
fu întrerupt de următoarele cuvinte ale lui Luo Ji:
— Ei, nu te mai gândi. Carpe diem a fost mereu calea cea dreaptă. Sigur, acum nu mai e
prea mult diem ca să putem carpe, dar nu trebuie să căutăm necazul cu lumânarea. Să
mergem! Nu e nevoie să mă sprijiniţi. Nici măcar nu aţi învăţat cum să mergeţi corect pe aici.
Dată fiind vârsta înaintată de două sute de ani a lui Luo Ji, dificultatea deplasării într-o
gravitaţie atât de scăzută nu era că mergea prea încet, ci prea repede. Bastonul nu era atât un
sprijin, cât un reductor de viteză.
După o vreme, spaţiul de deasupra lor se mări. Cheng Xin şi AA îşi dădură seama că acum
se aflau într-un tunel mai larg şi mai mare – de fapt, într-o peşteră. Tavanul era sus deasupra
lor, dar spaţiul era luminat în continuare doar de un şir de lumini slabe. Peştera părea foarte
lungă, iar celălalt capăt al ei nu era vizibil.
— Acesta este corpul principal al muzeului, spuse Luo Ji.
— Unde sunt artefactele?
— În sălile de jos, de la celălalt capăt. Acelea nu sunt atât de importante. Cât de mult timp
pot rezista? Zece mii de ani? O sută de mii de ani? Un milion, cel mult. Practic, toate se vor
transforma în praf până atunci. Dar acestea…
Luo Ji arătă în jurul lor, apoi continuă:
— …au fost gândite să fie conservate sute de milioane de ani. Cum, dar credeţi încă faptul
că acesta e un muzeu? Nu, nimeni nu vine să-l viziteze. Acesta nu e un loc pentru vizitatori.
Toate astea sunt un mormânt – mormântul umanităţii.
Cheng Xin privi în jur la peştera goală şi slab luminată şi trecu în revistă tot ce văzuse. Într-
adevăr, totul era plin de indicii funebre.
— Cum le-a venit o astfel de idee? întrebă AA, privind în jur.
— Întrebi asta pentru că eşti prea tânără, spuse Luo Ji, arătând spre Cheng Xin şi spre el
însuşi. Pe vremea noastră, oamenii îşi pregăteau adesea mormintele încă din timpul vieţii.
Găsirea unui cimitir pentru umanitate nu este aşa de uşoară, dar ridicarea unei pietre de
mormânt este fezabilă.
Se întoarse spre Cheng Xin şi adăugă:
— Îţi aduci aminte de secretarul general Say?
Cheng Xin încuviinţă:
— Sigur că da.
Cu patru secole înainte, în timp ce lucra la AIS, Cheng Xin o cunoscuse pe Say, secretarul
general al ONU, pe care o întâlnise de câteva ori la diferite întruniri. Ultima oară fusese la o
informare a AIS. Şi Wade fusese acolo. Cheng Xin îi dăduse lui Say o prezentare Powerpoint
despre Proiectul Scării. Say stătuse acolo în linişte şi ascultase tot fără să pună întrebări. După
aceea, Say s-a apropiat de Cheng Xin, s-a aplecat şi i-a şoptit: „Avem nevoie de mai mulţi
oameni care să gândească ca dumneata.”
— Era o adevărată vizionară. De-a lungul anilor, m-am gândit de multe ori la ea. Îţi vine să
crezi că a murit acum patru sute de ani?
Luo Ji se sprijini de baston cu ambele mâini şi oftă:
— Ea a fost cea care s-a gândit prima la acest lucru. A vrut să facă în aşa fel încât
umanitatea să lase în urmă o moştenire care să poată fi păstrată pentru mult timp după ce
civilizaţia noastră nu va mai fi. Plănuise o navă fără echipaj plină de artefacte culturale şi
informaţii despre noi, dar s-a considerat că ar fi o formă de Escapism, iar proiectul s-a oprit
odată cu moartea ei. După trei secole însă, odată cu începerea Proiectului Buncărului,
oamenii şi-au amintit de el. Aceea a fost o vreme când oamenilor le era teamă că lumea se
poate sfârşi în orice clipă. Noul guvern al Federaţiei s-a hotărât să construiască un mormânt
în acelaşi timp cu construirea Proiectului Buncărului, dar, oficial, era numit Muzeul
Civilizaţiei Terrei, pentru a nu fi văzut ca un semn al pesimismului. Am fost numit preşedinte
al comitetului mormântului. La început, ne-am angajat într-un proiect mare de cercetare
pentru a studia cum să conservăm informaţiile de-a lungul erelor geologice. Etalonul propus
iniţial a fost un miliard de ani. Ha! Un miliard. Idioţii ăia au crezut că va fi uşor – în fond, dacă
am putut construi Lumea Buncărului, cât de dificil putea fi să faci asta? Dar şi-au dat seama
repede că dispozitivele de stocare cuantice moderne, deşi erau capabile să stocheze o
bibliotecă întreagă într-un bob de orez, puteau conserva informaţiile, fără pierderi, doar
pentru două mii de ani. După aceea, dezintegrarea făcea imposibilă decodificarea lor. Şi, de
fapt, acest lucru se aplica doar dispozitivelor de stocare de cea mai înaltă calitate. Două treimi
dintre modelele mai comune se defectau în cinci sute de ani. Aceasta transformă deodată
proiectul dintr-o chestiune detaşată, meditativă, într-o problemă practică interesantă. Cinci
sute de ani erau o chestiune reală – tu şi cu mine venim de acum doar patru sute de ani, nu?
Aşa că guvernul a stopat toată munca referitoare la muzeu şi ne-a cerut să studiem cum să
facem o copie de rezervă a datelor despre lumea modernă aşa încât să poată fi citită peste
cinci sute de ani, he, he… În cele din urmă, a trebuit să fie înfiinţat un institut special pentru a
se ocupa de această problemă, pentru ca noi, ceilalţi, să ne putem concentra asupra muzeului
sau mormântului. Oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că, în ce privea longevitatea datelor,
dispozitivele de stocare din vremea noastră erau mai bune. Au găsit nişte unităţi flash pentru
USB şi nişte unităţi de hard disk din Era Comună şi unele încă mai aveau date recuperabile!
Experimentele au demonstrat că, dacă aceste dispozitive erau de calitate înaltă, informaţia de
pe ele era în siguranţă pentru aproximativ cinci mii de ani. Discurile optice din era noastră,
mai ales, erau extrem de rezistente. Acelea făcute din metal special puteau să conserve datele
în siguranţă vreme de o sută de mii de ani. Dar niciuna dintre aceste modalităţi de conservare
nu se compara cu materialul tipărit. Cerneala specială tipărită pe hârtia compozită putea fi
citită peste două sute de mii de ani. Însă asta era limita. Tehnicile noastre de stocare a datelor
puteau conserva informaţiile timp de două sute de mii de ani, dar trebuia să ajungem la un
miliard!
Am informat guvernul că, dată fiind tehnologia curentă, conservarea a zece gigabiţi de
imagini şi a unui gigabit de text – adică informaţiile de bază cerute pentru muzeu – timp de
un miliard de ani era imposibilă. Nu ne-au crezut şi a trebuit să le arătăm dovezile. În cele din
urmă au fost de acord să se mulţumească cu o sută de milioane de ani.
Dar chiar şi asta era o sarcină extrem de dificilă. Am căutat informaţii care supravieţuiseră
un timp aşa de îndelungat. Tiparele desenate pe ceramica preistorică supravieţuiseră aproape
zece mii de ani. Picturile rupestre din Europa erau vechi de aproape patruzeci de mii de ani.
Dacă considerăm ca fiind informaţii şi marcajele făcute pe pietre pe vremea când strămoşii
noştri, hominizii, făcuseră primele unelte, atunci primele exemple avuseseră loc în timpul
Pliocenului29, acum două milioane şi jumătate de ani. Şi chiar am găsit informaţii lăsate acum
o sută de milioane de ani, deşi nu fuseseră lăsate de oameni: urme de picioare de dinozauri.
Cercetarea a continuat, dar nu făceam progrese. Ceilalţi specialişti ajunseseră, evident, la
nişte concluzii, dar nu doreau să declare nimic. Le-am spus: „Nu vă fie teamă. Orice concluzii
aţi fi tras, oricât de bizare sau scandaloase, trebuie să le acceptăm, dacă nu sunt alternative.”
Le-am dat cuvântul meu că nu există nimic mai bizar şi mai scandalos decât lucrurile prin
care trecusem, şi că nu voi râde de ei. Aşa că ei mi-au spus că, în conformitate cu cele mai
avansate teorii şi tehnici din fiecare domeniu, pe baza cercetării teoretice şi a experimentării,
prin analiza şi compararea multiplelor propuneri, găsiseră un mod de a conserva informaţiile
pentru aproximativ o sută de milioane de ani. Şi au subliniat faptul că era singura metodă
despre care se ştia că e practicabilă. Şi metoda era…
Luo Ji îşi ridică bastonul deasupra capului şi, în timp ce părul lui alb şi barba lui dansau în
aer, semăna cu Moise care despărţea apele Mării Roşii. Cu solemnitate, intonă:
— …de a ciopli cuvinte în piatră.
AA chicoti. Dar Cheng Xin nu râdea. Era împietrită.
— Cuvinte cioplite în piatră. Luo Ji arătă spre pereţii peşterii.
Cheng Xin păşi până la unul dintre pereţi. În lumina slabă, văzu că era acoperit de text
dens, cioplit în piatră, şi de imagini în relief. Peretele nu era roca originală, dar părea să fi fost
injectat cu metal, sau poate suprafaţa fusese acoperită cu un strat durabil din aliaj de titan sau
de aur. În esenţă, însă, nu era nicio diferenţă faţă de cioplirea cuvintelor în piatră. Textul
gravat în piatră nu era mic: fiecare caracter sau literă avea cam un centimetru pătrat. Era o altă
caracteristică gândită să ajute cu longevitatea informaţiilor, de vreme ce un text mai mic ar fi
fost mai greu de conservat.
— Sigur, această abordare însemna că toată capacitatea de păstrare a informaţiilor s-a
redus cu mult, lăsându-ne doar cu o zecime de miime din cantitatea planificată, spuse Luo Ji.
Dar nu au avut ce face şi au acceptat această limitare.
— Lămpile astea sunt foarte ciudate, spuse AA.

29 Pliocenul este perioada de acum 5,3-2,6 milioane de ani. Este a doua etapă a neogenului, respectiv perioada
care a precedat Pleistocenul (n. tr.).
 Cheng Xin privi lampa de pe peretele peşterii. La început, îi observă forma: un braţ care
ieşea în relief din perete şi care ţinea o făclie. Se gândi că era un design familiar, dar era clar că
AA nu se referea la asta. Lampa în formă de făclie părea foarte rudimentară. Mărimea şi
structura ei aminteau de un proiector antic, dar lumina pe care o emitea era foarte slabă, cam
la fel cu aceea a unui bec incandescent de douăzeci de waţi. După ce trecea prin abajurul gros,
lumina nu era mult mai strălucitoare decât o lumânare.
Luo Ji spuse:
— În spate, acolo, este maşinăria care produce electricitatea acestui complex, ca o centrală
electrică. Lampa asta este o realizare uimitoare. Nu are înăuntru nici filament şi nici gaz
ionizat luminescent, şi nu ştiu care este elementul luminos, dar poate continua să
strălucească timp de o sută de mii de ani. Uşile pe care aţi venit ar trebui să rămână
funcţionale, în condiţii normale, timp de cinci sute de mii de ani. După aceea, uşile se vor
deforma şi oricine va dori să intre va trebui să le spargă şi să le dea jos. Până atunci, lămpile
astea se vor fi stins de mai mult de patru sute de mii de ani şi aici va domni întunericul. Dar
acesta va fi doar începutul călătoriei de o sută de milioane de ani.
Cheng Xin îşi scoase o mănuşă a costumului spaţial şi mângâie caracterele gravate în piatra
rece. Apoi se sprijini de peretele peşterii şi se uită inexpresiv la lămpi. Îşi dădu seama unde
mai văzuse acest model: la Panteonul din Paris. O mână care ţinea o torţă, la fel ca aceea de pe
mormântul lui Rousseau. Luminile galbene slabe în faţa ei nu păreau să fie electrice, ci nişte
biete flăcărui gata să se stingă.
— Nu eşti prea vorbăreaţă, spuse Luo Ji. Vocea lui era plină de o solicitudine de care lui
Cheng Xin îi fusese tare dor.
— Aşa a fost de când o ştiu, spuse AA.
— A, îmi plăcea să vorbesc, dar, pe urmă, am uitat cum se vorbeşte, spuse Luo Ji. Dar acum
am învăţat din nou. Nu mă mai pot opri din sporovăit. Exact ca un puşti. Sper că nu vă
plictisesc.
Cheng Xin se luptă să zâmbească:
— Absolut deloc. Doar că, uitându-mă la toate acestea, nu ştiu ce să mai spun.
Adevărat. Ce mai era de spus? Civilizaţia era ca un salt nebunesc care durase cinci mii de
ani. Progresul născuse şi mai mult progres; nenumărate miracole dăduseră naştere şi mai
multor miracole; umanitatea păruse să aibă puterea zeilor; dar, la final, forţa reală o deţinea
timpul. Să-ţi laşi amprenta în urmă era mai greu decât să creezi o lume. La sfârşitul
civilizaţiei, singurul lucru pe care-l puteau face era acelaşi pe care îl făcuseră în trecutul
îndepărtat, când umanitatea era doar un prunc: să cioplească cuvinte în piatră.
Cheng Xin examină tăieturile de pe perete cu grijă. Începeau cu imaginile unui bărbat şi
cea a unei femei, poate o încercare să arate viitorilor exploratori cum arătau oamenii. Dar, spre
deosebire de atitudinea rigidă din imaginea bărbatului şi a femeii de pe placa de metal
purtată de sondele Pioneer din timpul Erei Comune, cele două imagini erau executate cu
expresii şi posturi pline de viaţă, care îi evocau pe Adam şi pe Eva.
Cheng Xin păşi pe lângă perete. După bărbat şi femeie veneau câteva hieroglife şi
cuneiforme, probabil copiate de pe artefacte antice – era posibil ca unele dintre ele să nu fi
fost inteligibile nici măcar pentru bărbaţii şi femeile moderni şi, dacă aşa stăteau lucrurile,
cum ar fi putut să le înţeleagă viitorii exploratori extratereştri? Continuând să meargă, Cheng
Xin văzu poezii chinezeşti – sau, cel puţin, putu să-şi dea seama că era vorba de poezii, din
cauza aranjării caracterelor. Dar nu recunoscu niciunul dintre caractere; putu doar să-şi dea
seama că erau redactate în Scrierea Sigiliu Mare30.
— Asta este Cartea Clasică a Poeziei31 scrisă cu o mie de ani înainte de Hristos, spuse Luo Ji.

30 Scrierea chineză veche, de până la dinastia Qin (adică înainte de 221 î.Hr.) (n. tr.)
31 Cartea Clasică a Poeziei, denumită şi Shijing sau Shih-ching, tradusă şi drept Cartea Cântecelor, Cartea
Dacă mergi mai departe o să vezi fragmente din filosofia greacă clasică. Ca să vezi litere şi
caractere pe care să le poţi citi, va trebui să mergi zeci de metri.
Sub literele greceşti, Cheng Xin văzu un alt relief care părea să înfăţişeze nişte savanţi
antici, în robe simple, dezbătând în agora, înconjuraţi de coloane de piatră.
Cheng Xin avu o idee ciudată. Se întoarse înapoi şi privi pe la începutul tăieturilor în
piatră, dar nu găsi ce căuta.
— Cauţi o Piatră de la Rosetta? întrebă Luo Ji.
— Da. Nu există un sistem care să ajute la interpretare?
— Copilă, vorbim despre tăiatul în piatră, nu despre computere. Cum am putea să avem
aşa ceva aici?
AA privi spre peretele peşterii şi apoi se holbă la Luo Ji:
— Vrei să spui că am sculptat aici lucruri pe care nici măcar noi nu le înţelegem, în
speranţa că, într-o bună zi, nişte extratereştri vor fi în stare să le citească?
Sigur, exploratorilor extratereştri din viitorul îndepărtat, caracterele clasice lăsate aici pe
pereţi probabil că li se vor părea o scriere liniară A 32, ca hieroglifele cretane şi alte scrieri antice
pe care nimeni nu le putea citi. Poate că nici nu se putea spera, în mod realist, că le va putea
citi cineva. Atunci când constructorii acestui monument înţeleseseră cu adevărat puterea
timpului, deja nu mai credeau că o civilizaţie dispărută chiar putea să lase urme care să
dăinuie de-a lungul unor întregi ere geologice. Aşa cum spusese Luo Ji, acesta nu era un
muzeu.
Un muzeu se construieşte pentru vizitatori; un mormânt se construieşte pentru
constructori.
Cei trei continuară să înainteze, iar bastonul lui Luo Ji lovea podeaua ritmic.
— Mă plimb adesea pe aici, cuprins de gândurile mele nebuneşti…
Luo Ji făcu o pauză şi arătă spre sculptura în relief a unui soldat antic în armură şi care
purta o suliţă:
— Asta este despre cuceririle lui Alexandru Macedon. Dacă ar fi continuat să meargă puţin
mai spre est, ar fi dat de Dinastia Qin de la sfârşitul Perioadei Statelor Războinice – şi ce s-ar
fi întâmplat atunci? Şi cum s-ar fi schimbat istoria?
Mai merseră un timp, şi arătă din nou spre peretele peşterii. Acum, caracterele tăiate de pe
perete trecuseră de la scrierea sigiliului mic la scrierea clericală 33. Ah, am ajuns la Dinastia
Han. De aici încolo, China a încheiat două unificări. Oare unificarea teritoriului şi un sistem
unificat de gândire sunt bune pentru civilizaţie în ansamblul ei? Dinastia Han a sfârşit prin a-
şi însuşi, mai presus de orice, confucianismul, dar, dacă ar fi continuat multitudinea şcolilor
de gândire din timpul Perioadei de Primăvară şi al Perioadei de Toamnă, ce s-ar fi întâmplat
mai târziu? Şi cât de diferit ne-ar fi fost prezentul?
Îşi flutură bastonul de jur împrejur, în cerc, şi adăugă:
— În fiecare moment din istorie, poţi găsi nenumărate oportunităţi ratate.
— La fel ca în viaţă, spuse Cheng Xin încet.
— O, nu, nu, nu, spuse Luo Ji şi scutură din cap cu putere. Cel puţin, nu şi în cazul meu.

Odelor sau, pur şi simplu, Odele sau Poezia, este cea mai veche culegere de poezii chineze, conţinând 305 lucrări
care datează din secolele al XI-lea până la secolul al VII-lea î.Hr. Este una dintre cele Cinci culegeri care se
consideră că au fost compilate de către Confucius (n. tr.).
32 Scrierea liniară A este cu mult mai veche şi datează din secolul al XVIII-lea î.Hr. Este vorba de înscrisuri în
limba minoică şi reprezintă, de fapt, singura urmă palpabilă a culturii acestei misterioase civilizaţii. Astăzi există
circa 1500 de texte în minoică, majoritatea descoperite în Creta şi în alte părţi ale Greciei, Turciei şi chiar în
Israel. Cele mai multe dintre ele sunt, însă, scurte sau puternic afectate de trecerea timpului (n. tr.).
33 Scrierea clericală, denumită şi fosta scriere de cancelarie, este un stil arhaic al caligrafiei chineze care a
evoluat din Perioada Statelor Războinice până la Dinastia Qin, a fost dominantă în Dinastia Han şi a rămas în uz
în perioadele Wei-Jin (n. tr.).
Nu cred că am ratat nimic, ha, ha.
O privi pe Cheng Xin şi adăugă:
— Copilă, crezi că ai ratat ceva? Atunci nu mai lăsa ocaziile să-ţi scape şi în viitor.
— Acum nu mai e viitor, spuse rece AA, întrebându-se dacă nu cumva Luo Ji suferea de
demenţă.
Ajunseseră la capătul peşterii. Luo Ji se întoarse pe loc, pentru a cuprinde cu privirea acest
mormânt subteran, şi oftă:
— Am proiectat acest loc ca să dureze o sută de milioane de ani, dar nu va supravieţui nici
măcar o sută.
— Cine ştie? Poate că o civilizaţie plată, bidimensională, va putea vedea toate astea, spuse
AA.
— Interesant! Sper să ai dreptate… Uite, aici sunt păstrate artefactele. Avem un total de trei
săli.
Cheng Xin şi AA văzură cum se deschide din nou spaţiul în faţa lor. Sala în care se aflau nu
semăna cu o sală de expoziţie, ci mai curând cu un depozit. Toate artefactele erau plasate în
cutii metalice identice, şi fiecare cutie era etichetată în amănunt.
Luo Ji lovi uşor una dintre cutiile din apropiere cu bastonul său.
— Aşa cum am spus, acestea nu sunt aşa de importante. Cele mai multe dintre aceste
obiecte au durate de viaţă mai mici de cincizeci de mii de ani, deşi unele dintre statui pot
supravieţui până la un milion de ani. Dar vă sugerez să nu mişcaţi statuile: deşi gravitaţia le
face uşor de deplasat, ocupă prea mult spaţiu… Foarte bine, alegeţi ce vreţi.
AA privi în jur entuziasmată:
— Propun să luăm picturile. Putem uita de clasici şi de manuscrisele lor – nimeni nu le va
înţelege.
Se duse în faţa uneia dintre cutiile metalice şi apăsă ceea ce părea un buton de deasupra,
dar cutia nu se deschise singură şi nu erau niciun fel de instrucţiuni. Cheng Xin veni lângă ea
şi se luptă să ridice capacul. AA scoase o pictură în ulei.
— Cred că şi picturile ocupă mult loc, spuse AA.
Luo Ji luă o salopetă de lucru de pe o altă cutie şi scoase din buzunare un cuţit mic şi o
şurubelniţă:
— Rama ocupă mult loc. Poţi s-o scoţi.
AA luă şurubelniţa, dar, înainte să se apuce să scoată pictura, Cheng Xin strigă:
— Nu!
Pictura era Noaptea înstelată a lui Van Gogh.
Surpriza lui Cheng Xin nu se referea la faptul că pictura era valoroasă. Nu era prima dată
când o vedea. Cu patru secole în urmă, imediat după ce începuse să lucreze la AIS, vizitase
Muzeul de Artă Modernă din New York într-un weekend şi văzuse câteva dintre picturile lui
Van Gogh. Reprezentarea spaţiului la Van Gogh o marcase profund. În subconştientul lui,
spaţiul părea să aibă structură. Cheng Xin nu era expertă în fizica teoretică pe vremea aceea,
dar ştia că, în conformitate cu teoria corzilor, spaţiul, ca şi obiectele materiale, era compus din
multe corzi microscopice, vibratorii. Van Gogh le pictase: în tablourile lui, spaţiul – la fel ca
munţii, câmpurile de grâu, casele şi copacii – era plin de vibraţii minuscule. Noaptea înstelată
îi lăsase în minte o amintire de neşters şi era uimită s-o vadă din nou aici, pe Pluto, după patru
secole.
— Scapă de ramă. În felul acesta, puteţi lua mai multe.
Luo Ji îşi mişcă bastonul nepăsător, apoi spuse:
— Credeţi că obiectele astea încă mai valorează cât preţul eliberării unui oraş? Acum, nici
măcar un oraş nu mai valorează nimic.
Aşa că desprinseră rama, care era probabil veche de cinci secole, dar păstrară suportul tare
din spate pentru a evita deteriorarea picturii prin îndoirea pânzei. Continuară la fel şi cu alte
picturi în ulei şi, în curând, podeaua se umplu de rame goale. Luo Ji se apropie şi puse mâna
pe o pictură mică.
— Vreţi să-mi lăsaţi mie asta?
Cheng Xin şi AA puseră pictura deoparte şi o aşezară deasupra unei cutii de lângă perete.
Fură surprinse să vadă că era Mona Lisa.
Cheng Xin şi AA continuară să lucreze la desprinderea ramelor. AA şopti:
— Deştept, moşul. Şi-a păstrat cea mai scumpă piesă pentru el.
— Nu cred că ăsta e motivul.
— Poate că a iubit odată o fată pe care o chema Mona Lisa?
Luo Ji se aşeză lângă Mona Lisa şi mângâie rama veche cu o mână. Murmură:
— Nu am ştiut că erai aici. Altfel aş fi venit să te văd mai des.
Cheng Xin văzu că nu se uita la pictură. Ochii lui priveau departe în faţă, de parcă ar fi
privit în adâncurile timpului. Cheng Xin văzu că ochii lui bătrâni erau plini de lacrimi şi se
întrebă dacă nu cumva i se părea.
În interiorul marelui mormânt de sub suprafaţa lui Pluto, iluminat de lămpile slabe care
puteau rămâne aprinse o sută de mii de ani, zâmbetul Mona Lisei părea să apară şi să dispară.
Zâmbetul acela nedumerise umanitatea timp de aproape nouă secole, şi acum părea încă şi
mai misterios, şi mai ciudat, de parcă ar fi însemnat totul şi nimic, la fel ca moartea care se
apropia.
 ERA BUNKERULUI, ANUL 68. SISTEMUL SOLAR BIDIMENSIONAL
Cheng Xin şi AA duseseră primul lot de artefacte la suprafaţă. În afară de aproximativ o
duzină de tablouri fără rame, mai duseseră două vase rituale din bronz din Perioada Zhou
Occidentală şi nişte cărţi antice. La gravitaţia standard de 1G nu ar fi putut să le deplaseze,
dar, pentru că Pluto avea o gravitaţie mică, nu trebuiră să facă eforturi prea mari. La trecerea
prin camera de depresurizare, avură grijă să închidă uşa interioară înainte de a deschide uşa
exterioară, pentru ca ele şi artefactele lor să nu fie aspirate în spaţiu de aerul eliberat. Imediat
ce deschiseră uşa exterioară, cantitatea mică de aer de la interiorul camerei de depresurizare
se transformă într-o mică furtună de cristale de gheaţă. Iniţial, crezură că aceste cristale de
gheaţă erau luminate de proiectoarele de pe Halo, dar, după ce furtuna se potoli, îşi dădură
seama că proiectorul Halo se stinsese deja. Suprafaţa lui Pluto era luminată de o sursă de
lumină din spaţiu, iar Halo şi monolitul negru aruncau umbre lungi pe sol. Priviră în sus şi,
şocate, făcură doi paşi în spate.
Din spaţiu, le fixa o pereche de ochi uriaşi.
Două ovale strălucitoare atârnau în spaţiu, arătând exact ca nişte ochi. „Globii oculari” erau
albi-galbeni, iar „irisurile” erau întunecate.
— Acela e Neptun şi celălalt este Ura… Vai, nu, este Saturn! spuse AA.
Ambii giganţi gazoşi fuseseră bidimensionalizaţi. Orbita lui Uranus era în exteriorul lui
Saturn, dar, de vreme ce Uranus era acum de cealaltă parte a Soarelui, Saturn se prăbuşise
primul în planul bidimensional. Planetele uriaşe ar fi trebuit să arate ca nişte cercuri, după
prăbuşire, dar, datorită unghiului din care se vedeau de pe Pluto, apăreau ca nişte ovale.
Planetele bidimensionale arătau ca nişte inele limpezi, concentrice. Neptun consta în
principal din trei inele: cel exterior era albastru, strălucitor şi viu ca genele, şi machiajul de
ochi – atmosfera de hidrogen şi de heliu. Inelul median era alb – asta era mantia de douăzeci
de mii de kilometri pe care astronomii o considerau un ocean de apă şi amoniac. Centrul
întunecat îl reprezenta nucleul, format din roci şi din gheaţă, cu o masă egală cu cea a întregii
Terre. Structura lui Saturn era similară, cu excepţia inelului albastru exterior.
Fiecare inel mare era compus din mai multe inele mai mici, pline de structuri detaliate. Pe
măsură ce examinau mai mult planetele, cei doi ochi uriaşi semănau din ce în ce mai mult cu
inelele unui copac proaspăt tăiat. În jurul fiecărei planete bidimensionale, se aflau cam o
duzină de cercuri mici – luni care fuseseră şi ele aplatizate. În jurul lui Saturn mai era un alt
cerc palid şi mare – inelele sale. Se mai putea încă vedea şi Soarele pe cer, un disc mic ce
emitea o lumină galbenă slabă. Fiindcă cele două planete erau încă de cealaltă parte a
Soarelui, suprafaţa lor după prăbuşirea în spaţiul bidimensional îţi tăia respiraţia.
Niciuna dintre cele două planete nu mai avea grosime.
În lumina emisă de aceste planete bidimensionale, Cheng Xin şi AA duseră artefactele spre
Halo, traversând terenul de aterizare. Corpul aerodinamic şi neted al navei era ca o oglindă
deformantă din parcul de distracţii şi reflexiile planetelor bidimensionale se întindeau pe el
în forme lungi şi curgătoare. Profilul iahtului îi făcea pe oameni să se gândească imediat la
picături şi transmitea o forţă şi o delicateţe reconfortante. Pe drumul către Pluto, AA îi
spusese lui Cheng Xin că se gândise la carena lui Halo şi credea că e făcută în mare parte din
materiale cu înaltă interacţiune.
În timp ce se apropiau, uşa navei se deschise fără zgomot. Duseră artefactele sus pe scară şi
apoi, în cabină, îşi scoaseră căştile şi traseră aer în piept în mica lor lume atât de plăcută.
Uşurarea le umplu inimile – fără să fie conştiente de asta, se gândeau deja la iaht ca la casa lor.
Cheng Xin întrebă IA-ul navei dacă primise vreo transmisiune de la Neptun sau Saturn.
Imediat ce rosti cererea, ferestrele de informaţii inundară spaţiul ca o avalanşă colorată care
ameninţa să le acopere cu totul. Scena le aminti de prima alarmă falsă, din urmă cu 118 ani. Pe
atunci, cea mai mare parte de informaţie venea din ştirile din mass-media, dar acum acestea
păreau să fi dispărut. Majoritatea ferestrelor de informaţii nu conţineau absolut deloc imagini
inteligibile – unele erau blurate, altele erau tremurate şi majoritatea arătau prim-planuri fără
sens. Dar câteva ferestre erau pline de pete de culoare superbe care, în timp ce curgeau şi se
deplasau, dezvăluiau structuri complexe şi detaliate. Probabil că înfăţişau universul
bidimensional.
AA îi ceru IA-ului să filtreze imaginile. IA-ul le întrebă ce tip de informaţie doreau. Cheng
Xin ceru informaţii despre oraşele spaţiale. Potopul de ferestre dispăru şi fu înlocuit de o
duzină de alte ferestre aranjate în ordine. Una dintre ferestre se mări şi se mişcă înaintea
celorlalte. IA-ul explică că imaginile acestea fuseseră captate cu douăsprezece ore înainte la
Europa VI din aglomerarea de oraşe de pe Neptun. Oraşul făcuse parte dintr-o structură
urbană combinată, care fusese separată după alerta de atac.
Imaginea era stabilă, iar perspectiva era foarte largă. Camera se afla probabil la un capăt al
oraşului, aşa că acesta putea fi văzut aproape în întregime.
Electricitatea se oprise pe Europa VI şi doar câteva raze ale unor proiectoare desenau nişte
cercuri tremurătoare de lumină pe cealaltă parte a oraşului. Cei trei sori artificiali de pe axa
oraşului se transformaseră în luni argintii, care dădeau doar lumină, nu şi căldură. Acesta era
un oraş obişnuit, de forma unei mingi de fotbal american, dar clădirile din interiorul oraşului
erau foarte diferite de ceea ce văzuse Cheng Xin în urmă cu o jumătate de secol. Lumea
Buncărului prosperase, iar clădirile din oraş nu mai erau monotone şi uniforme. Erau mult
mai înalte şi fiecare avea un design unic. Vârfurile unora dintre zgârie-nori aproape că
atingeau axa oraşului. Clădirile în formă de copaci reapăruseră şi ele, şi păreau la fel de mari
ca cele care fuseseră construite pe Terra, deşi frunzele care atârnau de pe ramuri erau mult
mai dense. Era uşor să-ţi imaginezi frumuseţea oraşului şi splendoarea lui noaptea, când era
luminat. Dar acum, îl mai scălda doar lumina rece, de lună, şi clădirile în formă de copac
aruncau umbre, aşa că restul oraşului apărea asemenea unor ruine cuibărite în umbra unei
păduri uriaşe.
Oraşul se oprise din rotaţie şi totul era imponderabil. Nenumărate obiecte pluteau prin aer
– vehicule, diverse bunuri şi chiar clădiri întregi.
De-a lungul axei oraşului apăruse o centură neagră de nori, conectând cei doi poli. IA-ul
navei decupă o regiune dreptunghiulară din imagine şi o mări, creând o nouă fereastră de
informaţie. Cheng Xin şi AA fură şocate să vadă că norul cel negru era format din oameni care
pluteau în mijlocul oraşului!
Câţiva dintre oamenii imponderabili se strânseseră într-o grămadă; alţii se prinseseră de
mâini şi formau un şir; dar cei mai mulţi pluteau singuri. Purtau cu toţii căşti şi haine care le
acopereau toate părţile trupului – probabil erau costume spaţiale. Lui Cheng Xin îi venise
greu chiar şi ultima oară când ieşise din hibernare să deosebească costumele spaţiale de
hainele obişnuite. Păreau să aibă cu toţii câte un set de sisteme de susţinere a vieţii – unii le
purtau în spate, alţii le ţineau în mâini. Dar cei mai mulţi aveau vizoarele deschise şi se putea
observa că sufla o briză uşoară, ceea ce indica faptul că oraşul mai avea atmosferă respirabilă.
Mulţi se adunaseră în jurul sorilor, sperând poate că vor avea mai multă lumină şi puţină
căldură, dar lumina emisă de sorii de fuziune era o lumină rece. Lumina argintie strălucea
printre crăpăturile norului de oameni şi se transforma în umbre presărate cu lumină în oraşul
înconjurător.
Conform IA-ului navei, din cele şase milioane de locuitori ai Europei VI, jumătate
plecaseră deja din oraş cu vehicule spaţiale. Dintre cele trei milioane rămase, unii nu aveau
mijloace de transport ca să părăsească oraşul, dar majoritatea înţeleseseră că orice încercare
de evadare era inutilă.
 Chiar dacă unele nave ar fi reuşit, în mod miraculos, să evadeze din zona de prăbuşire şi să
ajungă în spaţiul interplanetar, majoritatea nu aveau sistem de reciclare ecologică pentru
susţinerea vieţii pe termen lung. Accesul la navele interstelare care să poată supravieţui în
spaţiul interplanetar era şi acesta un privilegiu al celor puţini. Aceşti oameni aleseseră să
aştepte sfârşitul într-un loc care le era familiar.
Transmisia avea sunet, dar Cheng Xin nu auzea nimic. În mod straniu, norul de oameni era
la fel de tăcut ca oraşul. Se uitau cu toţii într-o singură direcţie Acea parte din oraş nu era cu
nimic diferită de cealaltă, era plină cu străzi care se încrucişau şi cu rânduri-rânduri de clădiri.
Fiecare aştepta. În lumina rece şi apoasă a lunii, chipurile oamenilor păreau albe ca ale unor
spirite. Priveliştea îi aminti lui Cheng Xin de dimineaţa aceea blestemată din Australia, cu 126
de ani în urmă. La fel ca atunci, Cheng Xin se simţi de parcă s-ar fi uitat la o colonie de
furnici, iar norul întunecat de oameni arăta ca un roi plutitor de furnici.
Cineva din norul de oameni urlă. Apăruse un punct strălucitor la ecuatorul oraşului, în acel
loc spre care se uitaseră cu toţii. Era ca un mic orificiu din acoperişul unei case întunecate
care lăsa să intre lumina.
Acolo era locul unde Europa VI intră prima oară în contact cu spaţiul bidimensional.
Lumina crescu rapid şi se transformă într-un oval strălucitor. Lumina pe care o emitea era
feliată în mai multe coloane de clădirile înalte din jur şi scălda norul de oameni de pe axa
oraşului. Oraşul spaţial semăna acum cu o navă uriaşă al cărei fund fusese spart şi care se
scufunda într-o mare plată. Planul spaţiului bidimensional se ridică la fel ca apa şi tot ce intra
în contact cu suprafaţa se transforma instantaneu în două dimensiuni. Grupuri întregi de
clădiri erau tăiate, iar imaginile lor bidimensionale se împrăştiau pe plan. Deoarece secţiunea
transversală a oraşului era doar o parte mică din întregul oraş aplatizat, majoritatea clădirilor
bidimensionalizate se întinseseră dincolo de ovalul demarcat de carena oraşului. Pe planul
ascendent şi care se expanda, luceau culori uimitoare şi structuri complicate care se măreau
în toate direcţiile, de parcă planul ar fi fost o lentilă prin care cineva putea vedea animalele
colorate fugind. Fiindcă oraşul încă mai avea aer, puteau auzi zgomotul lumii tridimensionale
prăbuşindu-se în două dimensiuni: un şir de scrâşnituri ascuţite şi asurzitoare, de parcă
clădirile şi oraşul însuşi ar fi fost făcute din sticlă minunat sculptată şi un cilindru compresor
ar fi zdrobit totul în cale.
Pe măsură ce planul se ridica în continuare, norul de oameni începu să se răspândească în
direcţia opusă, ca o perdea ridicată de o mână invizibilă. Scena îi aminti lui Cheng Xin de un
stol masiv de milioane de păsări, pe care îl văzuse odată. Stolul i se păruse un organism
colectiv, care-şi schimba forma pe cerul de la apus.
Nu după mult timp planul înghiţise o treime din oraş şi continua să clipească frenetic, în
timp ce urca irezistibil spre axă. Deja, unii oameni începuseră să cadă în plan. Era fie din
cauza unor defecţiuni ale dispozitivelor de propulsie din costumele lor spaţiale, fie deoarece
renunţaseră să mai alerge. La fel ca nişte picături de cerneală colorată, se împrăştiau peste
plan instantaneu şi fiecare apărea ca o siluetă unică în două dimensiuni. Pe una dintre
imaginile mărite prezentate de IA văzură o pereche de îndrăgostiţi cum săreau în plan
îmbrăţişaţi. Chiar şi după ce fuseseră aplatizaţi, se mai puteau vedea siluetele lor îmbrăţişate,
una lângă cealaltă – poziţia lor părea ciudată, de parcă fusese desenată de un copil stângaci
care nu înţelegea principiile perspectivei. Alături era o mamă care-şi ridicase copilul deasupra
capului în timp ce cădea în plan, ca acesta să mai supravieţuiască încă o zecime de secundă.
Mama şi copilul erau şi ei înfăţişaţi plini de viaţă, în această pictură gigantică. Fiindcă planul
continua să se ridice, ploaia de oameni căzători de pe el deveni mai densă. Siluetele umane
bidimensionale umpluseră planul, cele mai multe deplasându-se dincolo de graniţa oraşului
spaţial.
Atunci când spaţiul bidimensional se apropiase de axă, majoritatea populaţiei
supravieţuitoare aterizase pe partea cea mai îndepărtată a oraşului. Acum, o jumătate din oraş
dispăruse şi, atunci când oamenii se uitau în „sus”, nu mai puteau vedea oraşul familiar de pe
cealaltă parte, ci doar un cer haotic bidimensional care strivea părţile din Europa VI ce
rămăseseră tridimensionale. Acum nu se mai putea evada pe poarta principală de la polul
nord, aşa că oamenii se adunară în jurul ecuatorului, unde existau trei ieşiri de urgenţă.
Mulţimea imponderabilă se îngrămădise, formând ca nişte munţi în jurul ieşirilor.
Spaţiul bidimensional trecu prin axă şi înghiţi cei trei sori, dar lumina emisă de procesul de
bidimensionalizare făcea lumea şi mai strălucitoare.
Începu un fluierat încet: oraşul îşi perdea aerul în spaţiu. Cele trei ieşiri de urgenţă de la
ecuator erau larg deschise şi fiecare avea mărimea unui teren de fotbal; iar dincolo de ele era
spaţiul încă tridimensional.
IA-ul navei împinse în faţă o altă fereastră de informaţii. Era un flux video din spaţiu care
vedea de sus Europa VI. Porţiunea bidimensională a oraşului spaţial se întindea pe tot planul
invizibil, făcând ca porţiunea încă tridimensională, care se prăbuşea rapid, să pară minusculă
prin comparaţie, ca spatele unei balene care se iveşte din imensitatea oceanului. Trei smocuri
de fum negru se ridicară din oraş şi se împrăştiară în spaţiu; „fumul” era format din oamenii
suflaţi de vânturile sălbatice ale oraşului spaţial care se depresuriza. Insula tridimensională,
singuratică, continua să se scufunde şi să se topească în marea bidimensională. În mai puţin
de zece minute, întreaga Europa VI se transformase într-o pictură.
Pictura Europei VI era atât de vastă, încât puteai cu greu să estimezi suprafaţa ei exactă. Era
un oraş mort, dar poate ar fi fost mai potrivit să-l numeşti un desen al oraşului la scara unu pe
unu. Desenul înfăţişa fiecare detaliu din oraş, până la fiecare şurub, fiecare fibră, fiecare
acarian şi chiar fiecare bacterie. Precizia desenului era la nivelul atomului individual. Fiecare
atom din spaţiul tridimensional fusese proiectat în locul său corespunzător din spaţiul
bidimensional conform unor legi riguroase. Principiile de bază ce guvernau acest desen
hotărau că nu putea exista nicio suprapunere sau parte ascunsă, şi fiecare detaliu în parte
trebuia să fie expus pe plan. Aici, complexitatea era un substitut al grandorii. Desenul nu era
uşor de interpretat – era posibil să vezi planul general al oraşului şi să recunoşti unele
structuri mari, ca de exemplu copacii uriaşi, care păreau încă nişte copaci, chiar şi în spaţiul
bidimensional. Dar clădirile arătau foarte diferit după ce erau aplatizate: era aproape
imposibil să deduci, doar cu ajutorul imaginaţiei, structura tridimensională iniţială din
desenul bidimensional. Cu toate astea, sigur că un software de procesare a imaginii echipat cu
modelul matematic adecvat ar fi putut s-o facă.
În fereastra de informaţii se mai vedeau, în depărtare, alte două oraşe aplatizate. Oraşele
apăreau ca nişte continente absolut plate care pluteau prin spaţiul întunecat, privindu-se
unul pe celălalt de-a curmezişul planului. Dar camera – situată poate pe o dronă – se prăbuşea
şi ea spre plan şi în curând Europa VI bidimensională umplu ecranul.
Aproape un milion de oameni evadaseră din Europa VI prin ieşirile de urgenţă; acum,
prinşi de spaţiul tridimensional din jurul lor, care se prăbuşea în două dimensiuni, cădeau
spre plan ca un roi de furnici prinse într-o cascadă. O ploaie maiestuoasă de oameni se abătu
asupra planului, şi siluetele umane bidimensionale se multiplicară. Persoanele aplatizate
ocupau foarte mult spaţiu – deşi erau încă minuscule faţă de clădirile bidimensionale uriaşe –
şi păreau nişte miniaturi, nişte biete simboluri antropomorfe în pictura imensă.
Apoi, apărură şi mai multe obiecte în spaţiul tridimensional din fereastra de informaţii:
bărcile şi şalupele spaţiale care părăsiseră Europa VI mai devreme. Reactoarele lor de fuziune
lucrau la capacitatea maximă, dar ele tot se prăbuşeau inexorabil spre plan. Pentru o clipă, lui
Cheng Xin i se păru că flacăra albastră a motoarelor cu fuziune penetra acel plan fără
adâncime, dar plasma, pur şi simplu, se bidimensionalizase. În zonele acelea, clădirile
bidimensionale fură deformate şi răsucite de două flăcări bidimensionale. Apoi le veni rândul
bărcilor şi şalupelor spaţiale să devină parte din uriaşul desen. Respectând principiul
nesuprapunerii, oraşul bidimensionalizat se întinse şi mai mult pentru a le face loc acestor
noi obiecte şi întreaga imagine semăna cu nişte vălurele ce s-ar fi împrăştiau pe suprafaţa
unui iaz.
Camera continua să se prăbuşească spre plan. Cheng Xin se uita fix la oraşul bidimensional
care se apropia, sperând să mai găsească semne de mişcare prin el. Dar nu, în afara
distorsiunii produse mai devreme de flăcările de plasmă, tot ce era în oraş era nemişcat. Tot
astfel, corpurile bidimensionale nu se mişcau deloc şi nu dădeau niciun semn că ar fi vii.
Aceasta era o lume moartă. O imagine moartă.
Camera se apropie şi mai mult de plan, prăbuşindu-se spre un corp bidimensional.
Membrele trupului umplură în curând întreaga imagine şi apoi apărură tiparele complicate
ale fibrelor musculare şi ale vaselor de sânge. Poate era doar o iluzie, dar lui Cheng Xin i se
păru că vede un sânge roşu bidimensional care curgea prin vasele de sânge bidimensionale.
Într-o clipită, pictura dispăru.

Cheng Xin şi AA îşi începură a doua excursie pentru a lua mai multe artefacte. Simţeau
amândouă că misiunea era probabil inutilă. După observarea oraşelor bidimensionalizate,
înţeleseseră că procesul conserva majoritatea informaţiilor din lumea tridimensională. Dacă
aveau să existe pierderi de informaţie, acestea aveau să fie la nivelul atomic. Datorită
principiului nesuprapunerii utilizat în proiecţie, crusta aplatizată a lui Pluto nu avea să se
amestece cu artefactele din muzeu, şi astfel, informaţia din artefacte ar fi fost conservată. Dar,
de vreme ce acceptaseră această misiune, trebuia s-o ducă la bun sfârşit. Aşa cum spusese Cao
Bin, este mai bine să faci ceva, decât să nu faci nimic.
Ieşiră din Halo şi văzură cele două planete aplatizate încă suspendate deasupra lor, dar erau
mult mai puţin luminoase acum. Aceasta făcea ca noua centură lungă şi luminoasă care
apăruse sub planete să fie şi mai evidentă. Centura de lumină se întindea de la un capăt al
cerului la celălalt, ca un colier format din numeroase spoturi sclipitoare separate.
— Aceea este centura de asteroizi? întrebă Cheng Xin.
— Da. Urmează Marte, spuse AA.
— Marte este acum de partea asta a Soarelui.
Cele două tăcură. Fără să mai privească centura de asteroizi aplatizată, se îndreptară spre
monolitul negru.
Urma Terra.
În sala mare a muzeului, văzură că Luo Ji pregătise deja un set de artefacte suplimentare
pentru ele. Multe dintre ele erau suluri de pictură chinezească în penel. AA desfăcu unul
dintre ele: De-a lungul râului, în timpul festivalului Qingming.
Cheng Xin şi AA nu se mai bucurară atât de mult să vadă aceste opere de artă atât de
preţioase – prin comparaţie cu grandoarea distrugerii din procesul de afară, aceasta nu era
decât o pictură veche. Când viitorii exploratori aveau să sosească în faţa măreţei picturi care
era Sistemul Solar aplatizat, avea să le fie greu să-şi imagineze că acest dreptunghi de
douăzeci şi patru de centimetri pe cinci metri a fost odată foarte special.
Cheng Xin şi AA îl rugară pe Luo Ji să vină cu ele pe Halo.
Luo Ji le spuse că ar vrea s-o vadă şi se duse să caute un costum spaţial.
Când duseră artefactele afară din monolit, îi întâmpină imaginea Terrei aplatizate.
Terra era prima planetă solidă care se prăbuşea în două dimensiuni. Prin comparaţie cu
Neptun şi cu Saturn, „inelele de copac” din Terra bidimensionalizată erau încă şi mai pline de
detalii fine – mantaua galbenă se deplasa treptat deasupra miezului de nichel şi fier de un
roşu intens – dar toată suprafaţa era mult mai mică decât cea a giganţilor gazoşi.
Deşi nu s-ar fi aşteptat, nu reuşiră să vadă nicio urmă de albastru.
 — Ce s-a întâmplat cu oceanele noastre? întrebă Luo Ji.
— Ar trebui să se afle spre margine… Dar apa bidimensionalizată este transparentă, aşa că
n-o putem vedea, spuse AA.
Cei trei purtară artefactele la bordul Halo în tăcere. Nu puteau încă simţi durerea, la fel
cum cineva nu simte durerea imediat ce se taie cu un cuţit ascuţit.
Dar Terra aplatizată îşi afişa propriile miracole. La marginea ei cea mai îndepărtată, se
profila treptat un inel alb. La început era abia vizibil, dar nu peste mult timp începu să iasă
puternic în evidenţă, prin contrastul cu fundalul negru al spaţiului. Inelul alb era pur, fără
greş, dar părea neregulat în structură, de parcă se formase din nenumăraţi grăunţi mici şi albi.
— Acesta este oceanul nostru! spuse Cheng Xin.
— Apa a îngheţat în spaţiul bidimensional, spuse AA. E frig acolo.
— Of… Luo Ji voise să se tragă de barbă, dar vizorul îl împiedică.
Cei trei purtară cutiile de artefacte la bordul Halo. Luo Ji părea familiarizat cu configuraţia
spaţiului de pe navă şi se îndreptă spre cala de marfă fără să le ceară ajutorul lui Cheng Xin
sau lui AA. Şi IA-ul navei îl recunoscu şi-i acceptă comenzile. După ce asigurară artefactele,
cei trei se întoarseră în zona de locuit a iahtului. Luo Ji îi ceru IA-ului o ceaşcă de ceai
fierbinte şi imediat un robot mic, pe care Cheng Xin şi AA nu-l mai văzuseră, i-l aduse. Era
limpede că Luo Ji mai avusese de-a face cu această navă, iar tinerele femei nu ştiau nimic
despre asta. Erau curioase să afle povestea, deşi trebuiau să se ocupe mai întâi de chestiuni
mai urgente.
Cheng Xin îi ceru IA-ului să mai afişeze ştiri de pe Terra, dar IA-ul răspunse că nu primise
decât câteva transmisiuni de pe planetă şi că, din conţinutul lor vizual şi audio, nu se putea
înţelege în general nimic. Priviră cele câteva ferestre de informaţii deschise şi nu văzură decât
imagini blurate luate de camere fără operator. IA-ul adăugă că putea furniza filmul video
realizat de sistemul de monitorizare a aparatelor spaţiale de lângă Terra. O nouă fereastră
mare apăru şi Terra aplatizată umplu ecranul.
Cei trei se gândiră imediat că imaginea părea ireală şi chiar suspectară IA-ul că sintetizase
imaginea ca să-i păcălească.
— Ce naiba e asta? ţipă AA.
— Este Terra cu aproximativ şapte ore în urmă. Camera se află la cincizeci de unităţi
astronomice depărtare şi mărirea unghiulară este de patru sute şi cincizeci de ori.
Se uitară mai atent la filmul video holografic realizat cu ajutorul obiectivului telescopului.
Trupul Terrei aplatizate apărea foarte clar şi cele „trei inele” păreau şi mai dense decât atunci
când le observaseră cu ochiul liber. Probabil că prăbuşirea se terminase deja şi Terra
bidimensională se întuneca. Dar ceea ce într-adevăr le şocă fu oceanul bidimensional – inelul
alb din jurul marginii Terrei. Puteau să vadă cu claritate grăunţii care formau inelul: fulgi de
zăpadă. Erau fulgi de zăpadă neînchipuit de mari, hexagonali, dar fiecare cu ramuri unice de
cristal – rafinaţi şi frumoşi peste poate. Faptul că vedeau fulgi de zăpadă de la cincizeci de AU
depărtare era deja extrem de suprarealist şi aceşti fulgi de zăpadă imenşi erau aranjaţi unul
lângă altul în plan, fără suprapunere, ceea ce sporea senzaţia de ireal. Păreau să fie portrete
pur artistice ale unor fulgi de zăpadă, nespus de decorative, transformând marea
bidimensională îngheţată într-o piesă de artă scenografică.
— Cât de mari sunt fulgii? întrebă AA.
— Majoritatea au diametre între patru mii şi cinci mii de kilometri. IA-ul navei, incapabil
de a se minuna, continua să vorbească pe un ton senin.
— Sunt mai mari decât Luna! spuse Cheng Xin.
IA-ul mai deschise câteva ferestre, înfăţişând fiecare câte un fulg de zăpadă mărit. În aceste
imagini se pierdea sensul proporţiilor, iar fulgii păreau să fie nişte spiriduşi miniaturali văzuţi
cu lupa, şi fiecare părea gata să se transforme într-o picătură minusculă imediat ce ar fi
aterizat pe o palmă.
— Oh…
Luo Ji îşi atinse barba din nou.
— Cum s-au format? întrebă AA.
— Nu ştiu, spuse IA-ul. Nu pot să găsesc nicio informaţie despre cristalizarea apei la scară
astronomică.
În spaţiul tridimensional, fulgii de zăpadă se formează conform legilor creşterii cristalului
de gheaţă. Teoretic, aceste legi nu limitează mărimea fulgilor de zăpadă. Cel mai mare fulg de
zăpadă înregistrat a fost de treizeci şi opt de centimetri în diametru.
Nimeni nu cunoştea legile creşterii fulgului de zăpadă în spaţiul bidimensional. Oricare ar
fi fost ele, permiteau creşterea cristalelor de gheaţă în două dimensiuni până la cinci mii de
kilometri.
— Pe Neptun şi pe Saturn există apă şi amoniacul poate forma cristale. De ce nu am văzut
fulgi de zăpadă mari pe acolo? întrebă Cheng Xin
IA-ul spuse că nu ştie.
Luo Ji strânse din ochi şi se bucură să se uite la imaginea bidimensională a Terrei.
— Oceanul arată destul de frumos, nu credeţi? Doar Terra merită o jerbă atât de frumoasă.
— Ceea ce chiar aş vrea să ştiu e cum arată pădurile, păşunile şi oraşele antice, spuse Cheng
Xin încet.
Mâhnirea îi potopi, în cele din urmă, iar AA începu să plângă. Cheng Xin îşi întoarse
privirea de la oceanul de fulgi şi nu scoase niciun sunet, dar ochii i se umplură de lacrimi. Luo
Ji dădu din cap, oftă şi continuă să-şi soarbă ceaiul. Gândul că spaţiul bidimensional va fi şi
casa lor în cele din urmă le alină, în oarecare măsură, durerea.
Aveau să-şi găsească locul de odihnă eternă alături de Mama Terra, pe planul acela.

Cei trei hotărâră să-şi înceapă a treia călătorie de transportare a încărcăturii. Ieşiră din
Halo, priviră în sus spre cer şi văzură că cele trei planete bidimensionale, Neptun, Saturn şi
Terra, deveniseră şi mai mari, iar centura de asteroizi era mai lată. Nu era vorba despre o
halucinaţie. Întrebaseră IA-ul despre asta.
— Sistemul de navigaţie a detectat o fisură în cadrul navigaţional de referinţă al Sistemului
Solar. Cadrul de referinţă unu continuă la fel ca până acum. Markerii de referinţă din acest
sistem – Soare, Mercur, Marte, Jupiter, Uranus, Pluto şi câţiva asteroizi şi obiectele din
Centura Kuiper – satisfac încă criteriile de recunoaştere. Cadrul de referinţă doi, totuşi, s-a
transformat dramatic. Neptun, Saturn, Terra şi nişte asteroizi şi-au pierdut caracteristicile de
markeri navigaţionali. Cadrul de referinţă unu se deplasează spre cadrul de referinţă doi, ceea
ce conduce la fenomenul pe care l-aţi observat.
Pe cer, în cealaltă direcţie, apărură, în faţa stelelor, multe puncte luminoase mişcătoare –
flota navelor ce încercau să sape din Sistemul Solar. Unele dintre luminile albastre lucitoare
trăgeau după ele cozi lungi. Unele dintre nave zburară pe lângă ei trei, destul de aproape.
Luminile strălucitoare ale motoarelor lor ce funcţionau la capacitate maximă aruncară pe sol
umbre mişcătoare ale celor trei observatori. Niciuna dintre nave nu încercă să aterizeze pe
Pluto.
Dar era imposibil să scapi din zona de prăbuşire. IA-ul navei Halo încerca să spună că
spaţiul tridimensional al Sistemului Solar era ca un covor mare care era tras de nişte mâini
invizibile într-un abis bidimensional. Aceste nave nu erau nimic altceva decât nişte viermi de
pe covor care înaintau cu greu – nu-şi puteau mări timpul limitat ce le mai rămăsese.
— Luaţi-o voi înainte singure, spuse Luo Ji. Mai luaţi câteva obiecte. Vreau să aştept aici.
Nu vreau să ratez asta.
Cheng Xin şi AA înţeleseră ce voia să spună cu „asta”, dar nu aveau niciun chef să asiste la
scenă.
După ce se întoarseră spre sala din subteran, Cheng Xin şi AA, care nu erau în dispoziţia să
culeagă şi să aleagă, adunară la întâmplare o colecţie de artefacte. Cheng Xin dori să ia şi un
craniu de neandertalian, dar AA îl puse la loc.
— O să ai destule cranii în pictura asta, spuse AA.
Cheng Xin îi dădu dreptate. Neandertalienii timpurii nu trăiseră mai mult de câteva sute
de mii de ani. Dintr-un punct de vedere optimist, Sistemul Solar aplatizat nu avea să
primească vizitatori decât peste câteva sute de mii de ani de acum. În ochii lor,
neandertalienii şi oamenii moderni aveau să pară aceeaşi specie. Cheng Xin privi în jur la
celelalte artefacte şi nu-i trezi interesul niciunul. Pentru ele, cele din prezent, şi pentru acei
observatori de neimaginat din viitorul îndepărtat, nimic de aici nu mai avea la fel de multă
importanţă ca lumea care murea afară.
Se uitară pentru ultima oară la sala slab luminată şi plecară cu artefactele. Mona Lisa le
urmări plecând, zâmbind sinistru şi ciudat.
La suprafaţă, văzură că apăruse încă o planetă aplatizată pe cer: Mercur (Venus era în acel
moment de cealaltă parte a Soarelui). Părea mai mică decât Terra bidimensională, dar lumina
generată de prăbuşirea ei recentă în două dimensiuni o făcea foarte strălucitoare.
După ce puseră artefactele în cală, Cheng Xin şi AA ieşiră din Halo. Luo Ji, care le aştepta
afară sprijinindu-se în bastonul său, le spuse:
— Perfect. Cred că e de ajuns. Nu are niciun rost să luaţi mai multe, oricum.
Femeile fură de acord. Stăteau împreună cu Luo Ji pe solul plutonian şi aşteptau să vadă cea
mai frumoasă scenă din spectacol: aplatizarea Soarelui.
În acest moment, Pluto se afla la patruzeci şi cinci de AU de Soare. Mai devreme, fiindcă
Pluto şi Soarele se aflaseră în aceeaşi regiune a spaţiului tridimensional, distanţa dintre ele nu
se schimbase. Însă când Soarele venise în contact cu planul, el încetase să se mai mişte, în
timp ce Pluto continua să se prăbuşească spre el, împreună cu spaţiul din jur, ceea ce făcea ca
distanţa dintre cei două corpuri cereşti să se micşoreze rapid.
Când Soarele începu să se bidimensionalizase, singurul lucru vizibil cu ochiul liber fu
creşterea bruscă a mărimii şi strălucirii lui. Acestea din urmă se datorau expansiunii rapide a
porţiunii aplatizate a Soarelui pe plan, dar, din depărtare, părea că Soarele însuşi se măreşte.
IA-ul navei Halo proiectă o fereastră de informaţii mare în afara navei, pentru a prezenta un
flux holografic provenit de la obiectivul unui telescop dar, din cauză că Pluto se apropia de
Soare, puteau vedea chiar şi cu ochiul liber măreţul spectacol al stelei care se prăbuşea în
două dimensiuni.
Imediat ce Soarele începu să se bidimensionalizeze, pe plan crescu un cerc. Nu după mult
timp, diametrul Soarelui planar depăşi diametrul părţii din Soare rămase. Acest proces dură
doar treizeci de secunde. Calculând după dimensiunea de şapte sute de mii de kilometri a
razei solare medii, însemna că marginea Soarelui bidimensional creştea cu viteza de douăzeci
de mii de kilometri pe secundă. Soarele planar continua să crească, formând pe plan o mare
de foc, iar Soarele tridimensional se scufundă încet în această mare de foc roşie ca sângele.
Cu patru secole în urmă, Ye Wenjie stătuse pe vârful Bazei Coastei Roşii şi urmărise un
asemenea apus de soare în timp ce-şi trăia ultimele clipe din viaţă. Inima ei se luptase să bată
ca o coardă de ţiteră care stătea să se rupă şi o ceaţă neagră începuse să-i acopere ochii. La
orizontul de vest, Soarele, care se prăbuşea în marea de nori, părea să se topească, iar sângele
Soarelui se îmbiba în nori şi în cer, creând o brazdă lată şi purpurie. O numise apusul
umanităţii.
Şi acum, Soarele chiar se topea, iar sângele său se infiltra în acel plan sinistru. Era ultimul
apus.
În depărtare, de pe solul din jurul navei, începu să se ridice o ceaţă albă. Nitrogenul solid şi
amoniacul de pe Pluto sublimau, iar atmosfera proaspătă, fragilă, începu să se împrăştie spre
lumina Soarelui. Cerul nu mai părea absolut negru şi prezenta nuanţe fine de purpuriu.
În timp ce Soarele tridimensional apunea, Soarele bidimensional răsărea. O stea aplatizată
era capabilă încă să radieze lumină la interiorul planului, aşa că Sistemul Solar bidimensional
avea parte de primul său răsărit de Soare. Laturile celor patru planete bidimensionale din faţa
Soarelui – Neptun, Saturn, Terra şi Mercur – căpătaseră toate o lucire aurie, deşi lumina cădea
doar pe o margine curbată unidimensională. Fulgii de zăpadă care înconjurau Terra se topiră
şi se transformară într-un abur alb care era suflat de vântul solar bidimensional în spaţiul
bidimensional. O parte din abur înghiţi lumina aurie a Soarelui şi acum părea că Terra avea
păr, care-i flutura în vânt.
După o oră, Soarele se prăbuşise complet în două dimensiuni.
De pe Pluto, Soarele apărea ca un oval gigant, Planetele bidimensionale erau, în
comparaţie cu el, fragmente minuscule. Spre deosebire de planete, Soarele nu avea „trei inele”
clare, ci era împărţit în trei secţiuni concentrice în jurul unui miez. Centrul era foarte
strălucitor şi nu se puteau vedea detalii – probabil corespundea cu miezul Soarelui iniţial.
Inelul lat aflat la exteriorul miezului corespundea probabil cu zona de radiaţie iniţială – un
ocean roşu, în fierbere, strălucitor şi bidimensional în care se formau, se divizau, se combinau
şi dispăreau rapid structuri asemănătoare celulelor, într-un fel care părea haotic şi agitat
văzut îndeaproape, dar care urma tipare grandioase şi o ordine măreaţă atunci când era văzut
în întregime. În afara acestuia se afla zona de convecţie iniţială a Soarelui. La fel ca în cazul
Soarelui iniţial, curenţii de material solar transferau căldura în spaţiu. Dar, spre deosebire de
haosul din zona de radiaţie, noua zonă de convecţie dezvăluia o structură clară, deoarece în ea
se aranjau una lângă alta, frumos ordonate, multe bucle de convecţie în formă inelară,
similare ca formă şi mărime. Stratul cel mai exterior era atmosfera solară. Curenţi aurii săreau
departe de marginea circulară şi formau un număr mare de proeminenţe bidimensionale,
semănând cu nişte dansatori graţioşi ţopăind în mod absurd în jurul Soarelui. Unii dintre
„dansatori” chiar evadaseră din Soare şi pluteau mai departe în universul bidimensional.
— Soarele mai e viu în spaţiul bidimensional? întrebă AA. Vorbise în numele speranţei
tuturor celor trei. Ar fi dorit cu toţii ca Soarele să continue să dea lumină şi căldură Sistemului
Solar plan, chiar dacă nu mai exista viaţă în el.
Dar speranţa ei se nărui rapid.
Soarele aplatizat începu să se stingă. Lumina din miez se micşoră rapid şi, în curând, fu
posibil să vezi structurile fine, inelare, din interior. Zona de radiaţie se liniştea şi ea, fierberea
se atenua, transformându-se într-un peristaltism vâscos. Buclele din zona de convecţie se
deformară, se sparseră şi în curând dispărură. Dansatorii aurii din jurul marginii Soarelui se
veştejiră ca frunzele uscate şi-şi pierdură vivacitatea. Acum se putea constata că cel puţin
gravitaţia continua să funcţioneze în universul bidimensional. Proeminenţele solare
dansatoare îşi pierdură sprijinul radiaţiei solare şi începură să fie absorbite din nou către
marginea Soarelui de gravitaţia lui. În cele din urmă, dansatorii cedară gravitaţiei şi se
prăbuşiră letargic, până ce atmosfera Soarelui deveni doar un inel neted şi subţire înfăşurat în
jurul Soarelui. În timp ce Soarele se stingea, arcurile aurii de la marginile planetelor se
stinseră şi ele, iar părul bidimensional al Terrei, format din oceanul volatilizat, îşi pierdu
lucirea aurie.
Tot ce era în lumea tridimensională murea după ce se prăbuşea în două dimensiuni. Nimic
nu supravieţuia într-o pictură fără grosime.
Poate că un univers bidimensional ar fi putut să-şi aibă propriul lui soare, cu planete şi
viaţă, dar acestea ar fi trebuit să fie create şi să funcţioneze după cu totul alte principii.

În timp ce toţi trei se concentrau asupra Soarelui aplatizat, Venus şi Marte se prăbuşeau la
rândul lor în plan. Prin comparaţie cu Soarele, totuşi, bidimensionalizarea acestor două
planete terestre era destul de nesemnificativă. Marte şi Venus, aplatizate, semănau mult cu
Terra, din punctul de vedere al structurii lor cu „trei inele”. Erau multe zone de depresiune
lângă marginea lui Marte, locuri din crusta lui ce sugerau că Marte avusese mai multă apă
decât îşi imaginaseră oamenii. După o vreme, apa se transformă şi ea într-un alb opac, dar nu
apăru niciun fulg de zăpadă. Existau fulgi de zăpadă uriaşi în jurul planetei Venus aplatizate,
dar nu erau nici pe departe atât de numeroşi ca cei de lângă Terra, iar fulgii venusieni aveau o
nuanţă gălbuie, deci nu erau cristale de apă. Puţin mai târziu, asteroizii de pe acea parte a
Soarelui se aplatizară şi ei, întregind cealaltă jumătate a colierului Sistemului Solar.
Alţi fulgi de zăpadă miniaturali – şi tridimensionali – începură acum să cadă din cerul
plutonian de un purpuriu deschis. Aceştia erau nitrogenul şi amoniacul care sublimaseră în
explozia de energie din timpul aplatizării Soarelui şi care acum îngheţau şi se transformau în
zăpadă, pe măsură ce temperatura scădea rapid după stingerea Soarelui. Zăpada cădea din
plin şi, nu după mult timp, peste monolit şi peste Halo se aşezase un strat gros. Deşi nu erau
nori, ninsoarea deasă tulbura cerul plutonian, iar Soarele bidimensional şi planetele deveneau
înceţoşate în spatele perdelei de zăpadă.
— Nu te simţi ca acasă?
AA ridică ambele mâini şi se învârti în zăpadă.
— Şi eu mă gândeam tot la asta, încuviinţă Cheng Xin.
Se gândise şi ea la zăpadă ca la ceva ce exista doar pe Terra, şi fulgii uriaşi din jurul Terrei
aplatizate îi confirmaseră acest sentiment. Zăpada ce cădea peste această lume rece şi
întunecată de la marginea Sistemului Solar îi transmitea, în mod neaşteptat, o senzaţie de
căldură de acasă.
Luo Ji privea cum AA şi Cheng Xin încercau să prindă zăpada:
— Hei, voi două! Nici să nu vă gândiţi să vă scoateţi mănuşile!
Cheng Xin chiar fusese pe punctul să-şi scoată mănuşile şi să prindă zăpada cu mâna.
Dorise să simtă răcoarea aceea şi să vadă cum fulgii cristalini i se topesc din cauza căldurii
trupului ei… Dar, bineînţeles, avusese destulă prezenţă de spirit să nu dea curs impulsului.
Fulgii de nitrogen-amoniac aveau o temperatură de -210° Celsius. Dacă chiar şi-ar fi scos
mănuşile, mâna ei s-ar fi transformat în ceva fragil şi tare ca sticla, iar senzaţia că se afla pe
Terra ar fi dispărut instantaneu.
— Nu mai există acasă, spuse Luo Ji, scuturând din cap şi lăsându-se în baston. Acasă a
devenit acum doar o pictură.
Zăpada de nitrogen-amoniac nu dură prea mult. Fulgii de zăpadă se răriră, iar ceaţa
purpurie a atmosferei de nitrogen-amoniac păli. Cerul era din nou perfect transparent şi
întunecat. Văzură că Soarele şi planetele se făcuseră şi mai mari, semn că Pluto se deplasase şi
mai aproape de acel abis bidimensional.
Când zăpada se opri, la orizont apăru o lumină, lucind puternic. Intensitatea luminii
crescu rapid şi în curând deveni mai puternică decât lumina care pălea a Soarelui
bidimensional. Deşi nu puteau vedea detaliile, ştiau că era Jupiter, planeta cea mai mare a
Sistemului Solar, prăbuşindu-se la rândul ei în plan. Pluto se rotea încet, iar o parte din
Sistemul Solar aplatizat se dusese sub linia orizontului. Din cauza asta crezuseră că nu vor
asista la prăbuşirea lui Jupiter, dar se părea că ritmul prăbuşirii în două dimensiuni se
accelerase.
Îi cerură IA-ului lui Halo să găsească transmisiuni de pe Jupiter. Acum nu se mai
transmiteau decât foarte puţine imagini şi majoritatea erau indescifrabile. Aproape toate
mesajele pe care le primeau erau doar audio. Fiecare canal de comunicaţie era plin de zgomot,
în cea mai mare parte voci omeneşti, de parcă tot spaţiul rămas din Sistemul Solar s-ar fi
umplut cu o mare de oameni înnebuniţi. Vocile ţipau, urlau, plângeau, râdeau isteric… iar
unele chiar cântau. Zgomotul de fundal era atât de haotic, încât era imposibil să-ţi dai seama
ce anume cântau, auzeai doar multe voci cântând în armonie. Muzica era solemnă, înceată, ca
un imn. Cheng Xin întrebă IA-ul dacă era posibil să primească transmisiuni oficiale de la
guvernul federaţiei. IA-ul răspunse că toate comunicaţiile oficiale de la guvern fuseseră
încheiate în momentul aplatizării Terrei. Iată că până la urmă, Guvernul Federaţiei nu putuse
să-şi ţină promisiunea de a-şi continua îndeplinirea sarcinilor până la terminarea existenţei
Sistemului Solar.
Navele care încercau să evadeze continuau să treacă prin vecinătatea lui Pluto.
— Copilele mele, este timpul să plecaţi, spuse Luo Ji.
— Să plecăm împreună, spuse Cheng Xin.
— Ce rost are? întrebă Luo Ji, apoi zâmbi, arătând cu bastonul spre monolit. Mă simt mult
mai bine aici.
— Foarte bine. Vom aştepta până când este aplatizat şi Uranus, ca să mai rămânem puţin
cu dumneata, spuse AA.
Nu avea absolut niciun rost să insiste. Şi dacă Luo Ji s-ar fi urcat la bordul lui Halo, n-ar fi
făcut decât să întârzie inevitabilul cu încă o oră. N-avea nevoie de frântura aceea de timp. Şi,
bineînţeles, dacă Cheng Xin şi AA nu ar fi avut o misiune de îndeplinit, nu le-ar fi păsat nici
lor de frântura aceea de timp.
— Nu. Trebuie să plecaţi acum! spuse Luo Ji. Lovi cu putere solul cu bastonul său, ceea ce-l
făcu să se ridice, plutind, în gravitaţia scăzută. Nimeni nu poate spune cât de rapid are loc
prăbuşirea acum. Îndepliniţi-vă misiunea! Putem păstra contactul şi e ca şi cum am rămâne
împreună.
Cheng Xin ezită o clipă, apoi încuviinţă.
— Foarte bine. O să plecăm. Să rămâi în legătură cu noi!
— Sigur că da.
Luo Ji îşi ridică bastonul în semn de rămas-bun şi se întoarse să meargă spre monolit. Cu
gravitaţia scăzută, aproape că plutea peste zăpada de pe sol şi trebui să folosească bastonul ca
să-şi reducă viteza. Cheng Xin şi AA priviră până când silueta îmbătrânită a celui care fusese
Cel cu Faţa la Zid, Purtătorul de Sabie şi ultimul paznic al mormântului umanităţii dispăru în
spatele uşii monolitului.
Cheng Xin şi AA se întoarseră în Halo. Iahtul decolă imediat, şi dispozitivele sale de
propulsie aruncară zăpadă în toate direcţiile. Nu după mult timp, nava atinse viteza de
evadare de pe Pluto – doar o idee mai rapid de un kilometru pe secundă – şi ajunse pe orbită.
Atât prin hublou, cât şi pe monitor puteau vedea că brazdele acelea de alb se alăturaseră acum
peticelor albastre şi negre de la suprafaţa lui Pluto. Uriaşele cuvinte „Civilizaţia Terrei”, scrise
în multiple scrieri şi limbi, fuseseră acoperite de zăpadă şi erau aproape ilizibile. Halo trecu
prin prăpastia dintre Pluto şi Caron de parcă ar fi zburat printr-un canion, aşa de apropiate
erau cele două corpuri cereşti.
În acest „canion” se aflau acum multe alte stele mişcătoare – erau navele spaţiale care voiau
să evadeze. Se deplasau toate mult mai rapid decât Halo. O navă trecu iute pe lângă ele la o
distanţă de sub o sută de kilometri şi lucirea duzelor ilumină suprafaţa netedă a lui Caron.
Văzură limpede carena ei triunghiulară şi flacăra albastră lungă de aproape zece kilometri
ţâşnind din duzele ei.
IA-ul le explică.
— Este Mycenae, o navă planetară de dimensiune medie fără sistem de reciclare ecologică.
După ce va părăsi Sistemul Solar, un pasager nu ar putea rezista nici cinci ani, chiar dacă toate
resursele navei ar fi utilizate doar pentru supravieţuirea lui.
IA-ul nu ştia că lui Mycenae nu avea să-i reuşească evadarea din Sistemul Solar. La fel ca
toate celelalte nave care încercau să evadeze, n-avea să mai existe mai mult de trei ore în
spaţiul tridimensional.
Halo ieşi din canionul Pluto-Caron şi părăsi cele două lumi întunecate ajungând în spaţiul
deschis. Văzură în întregime Soarele şi Jupiter bidimensionalizate, procesul de aplatizare al
ultimului era aproape de sfârşit. Acum, cu excepţia lui Uranus, cea mai mare parte din
Sistemul Solar se prăbuşise în plan.
— O, Dumnezeule! Cerul înstelat! strigă AA.
Cheng Xin ştia că se referă la pictura lui Van Gogh. Aşa era: universul chiar semăna cu
pictura. Pictura din amintirea ei era aproape o copie perfectă a Sistemului Solar
bidimensional din faţa ochilor ei. Planete gigantice umpleau spaţiul, iar suprafeţele planetelor
păreau să depăşească chiar şi spaţiile dintre ele. Dar imensitatea planetelor nu le dădea
substanţialitate. Păreau, mai degrabă, nişte vârtejuri în spaţiu-timp. În Univers, fiecare parte
din spaţiu curgea, se învolbura, tremura între nebunie şi oroare ca nişte flăcări incandescente
ce emiteau doar ger. Soarele şi planetele şi toată substanţa şi existenţa păreau să fie doar
halucinaţii produse de turbulenţa spaţiu-timpului.
Cheng Xin îşi aminti acum senzaţia stranie pe care o avusese de fiecare dată când se uitase
la pictura lui Van Gogh. Toate celelalte lucruri din pictură – copacii care păreau să fi luat foc,
şi satul, şi munţii noaptea – aveau perspectivă şi adâncime, dar cerul înstelat de deasupra nu
avea deloc tridimensionalitate, era la fel ca o pictură care atârnă în spaţiu.
Fiindcă noaptea înstelată era bidimensională.
Cum putuse Van Gogh să fi pictat un asemenea lucru în 1889? După ce suferise a doua
cădere nervoasă, oare sărise cu adevărat peste cinci secole şi văzuse priveliştea pe care o aveau
acum în faţă, folosindu-şi doar spiritul şi conştienţa lui delirantă? Sau poate se întâmplase
contrariul: văzuse viitorul şi priveliştea Judecăţii de Apoi îi produsese căderea nervoasă şi, în
final, sinuciderea?
— Copile, totul e în ordine? Ce mai faceţi? Luo Ji apăru într-o fereastră ivită pe
neaşteptate. Îşi scosese costumul spaţial, iar părul lui alb şi barba îi fluturau în gravitaţia
scăzută la fel ca în apă. În spatele lui era tunelul care fusese menit să dureze o sută de
milioane de ani.
— Salut! Vom arunca artefactele în spaţiu, spuse AA. Dar vrem să păstrăm Noaptea
înstelată.
— Cred că ar trebui să le păstraţi pe toate. Nu aruncaţi nimic. Luaţi-le şi plecaţi.
Cheng Xin şi AA se uitară una la cealaltă:
— Unde să plecăm? întrebă AA.
— Oriunde doriţi. Puteţi merge în orice loc din Calea Lactee. În timpul vieţilor voastre,
veţi putea ajunge probabil până în galaxia Andromeda. Halo are viteza luminii. Este echipată
cu singura propulsie de curbură din lume
Şoc total. AA şi Cheng nu reuşeau să vorbească.
— Am făcut parte dintr-un grup de oameni de ştiinţă care au lucrat la propulsia de curbură
în secret, spuse Luo Ji. După ce a murit Wade, cei care lucraseră la Halo City nu au renunţat.
După ce oamenii care fuseseră închişi au fost eliberaţi, au construit o altă bază de cercetare
secretă, iar Grupul Halo al tău a renăscut şi s-a dezvoltat destul cât să continue cercetările.
Ştii unde se afla baza? Pe Mercur, un alt loc din Sistemul Solar unde au pus piciorul foarte
puţini. Cu patru secole în urmă, un alt Cel cu Faţa la Zid, Manuel Rey Diaz, a folosit bombe cu
hidrogen pentru a face un crater acolo. Baza a fost construită în acel crater şi construcţia a
durat mai mult de treizeci de ani. Întreaga bază era acoperită cu o cupolă. Au declarat că era
un institut de cercetare a activităţii solare.
Un cilindru strălucitor de lumină pătrunse prin hublou. AA şi Cheng Xin îl ignorară, dar
IA-ul navei le explică faptul că Uranus tocmai fusese supus „schimbării de stare”, adică se
prăbuşise în două dimensiuni. De-acum, nu mai era nimic între ei şi Pluto.
 — La treizeci de ani după moartea lui Wade, cercetarea propulsiei de curbură a fost reluată
la baza de pe Mercur. Au reluat-o din punctul când fuseseră capabili să mişte un segment de
doi milimetri din firul tău de păr de doi centimetri. Cercetarea a continuat vreme de o
jumătate de secol – deşi au fost întrerupţi de câteva ori din diverse motive – şi au trecut
treptat de la cercetarea teoretică la dezvoltarea tehnologică. În timpul ultimelor stadii ale
procesului de dezvoltare, au trebuit să efectueze experimente pentru propulsia de curbură pe
scară mare. Aceasta a fost o problemă pentru baza de pe Mercur, fiindcă resursele bazei erau
limitate şi un experiment ar fi produs urme masive, ceea ce ar fi dat de gol adevăratele scopuri
ale bazei de pe Mercur. În realitate, luând în considerare sosirile şi plecările de la bază pe
parcursul a mai mult de cincizeci de ani, era de neconceput ca guvernul Federaţiei să nu fi
avut nicio idee despre ce se întâmpla de fapt pe baza de pe Mercur, însă, datorită scării mici a
experimentelor şi faptului că întreaga cercetare era realizată sub acoperirea altor proiecte,
guvernul tolerase activităţile bazei. Experimentele la scară mare, însă, cereau cooperarea
guvernului. Am cerut-o şi colaborarea a decurs foarte bine.
— Au abrogat legile care interziceau navele cu viteza luminii? întrebă Cheng Xin.
— Nu, absolut deloc. Guvernul a colaborat cu noi fiindcă…
Luo Ji îşi lovi bastonul de sol şi ezită:
— Hai să nu discutăm acum despre asta. Cu câţiva ani în urmă, am terminat de produs trei
motoare de curbură şi am efectuat trei teste fără pilot. Motorul numărul unu a intrat în viteza
luminii la aproximativ o sută cincizeci de unităţi astronomice depărtare de Soare şi s-a întors
aici după ce a zburat o vreme la viteza luminii. Pentru motor în sine, experimentul a durat
doar vreo zece minute, dar, pentru noi, au trecut trei ani de zile până s-a întors. Al doilea test
a implicat, în mod simultan, motoarele numărul doi şi numărul trei. În acest moment,
amândouă se află dincolo de Norul Oort şi ar trebui să se întoarcă în Sistemul Solar peste şase
ani.
Motorul numărul unu, care a fost deja testat, e instalat pe Halo.
— Dar cum au putut să ne trimită doar pe Cheng Xin şi pe mine? strigă AA. Ar fi trebuit să
fie măcar doi bărbaţi cu noi.
— Nu a fost timp, spuse Luo Ji dând din cap. Colaborarea dintre Halo Group şi guvernul
Federaţiei a avut loc în secret. Doar foarte puţini oameni ştiau de existenţa motoarelor de
curbură şi încă mai puţini ştiau unde fusese instalat singurul motor rămas în Sistemul Solar.
Şi era prea periculos. Cine ştie de ce sunt capabili oamenii când sfârşitul e aproape? S-ar fi
luptat cu toţii pentru Halo, şi poate că n-ar mai fi rămas nimic din ea. Aşa că a trebuit să
trimitem Halo departe de Lumea Buncărului, înainte de a face anunţul public despre atacul
Pădurii Întunecate. De fapt, nu rămăsese niciun pic de timp. Cao Bin a trimis Halo pe Pluto
pentru că ar fi vrut să mă iei cu tine. Ar fi trebuit s-o facă să intre în viteza luminii încă de pe
Jupiter.
— De ce nu aţi venit cu noi? strigă AA.
— Am trăit destul. Chiar dacă mă urc la bordul navei, nu mai trăiesc prea mult după aceea.
Prefer să rămân aici ca paznic de mormânt.
— Putem să venim să te luăm! spuse Cheng Xin.
— Nu îndrăzni să faci asta! Nu mai e timp!
Spaţiul tridimensional în care se aflau accelera spre planul bidimensional. Soarele
bidimensional, care acum se stinsese complet şi părea o mare moartă, roşu-închis, imensă,
ocupa cea mai mare parte din câmpul vizual al lui Halo. Cheng Xin şi AA observară că planul
nu era complet plat, ci ondulatoriu! Un val lung se prăvălea lent peste plan. Semăna cu valul
din spaţiul tridimensional care le ajutase pe Spaţiul Albastru şi pe Gravitaţia să găsească
punctele de deformare, pentru a intra în spaţiul cvadridimensional. Chiar şi în locurile unde
nu existau obiecte bidimensionale în plan, vălurirea era vizibilă. Aceste valuri erau o
vizualizare a spaţiului bidimensional în trei dimensiuni care avea loc doar atunci când spaţiul
bidimensional era destul de mare.
La bordul Halo, distorsiunea continuumului spaţiu-timp, produsă de căderea accelerată,
începea să devină evidentă pe măsură ce spaţiul era întins spre zona de prăbuşire. Cheng Xin
observă că hublourile circulare păreau acum ovale şi zvelta AA părea acum scundă şi rotofeie.
Dar Cheng Xin şi AA nu simţeau niciun disconfort, iar sistemele navei funcţionau normal.
— Întoarce-te spre Pluto! îi ordonă Cheng Xin IA-ului, apoi se întoarse spre fereastra unde
se afla Luo Ji. Ne întoarcem. Mai avem timp… Uranus încă se aplatizează.
IA-ul răspunse ţeapăn:
— Dintre toţi utilizatorii autorizaţi aflaţi în raza de comunicare, Luo Ji are cel mai înalt
nivel de autorizare. Doar el poate ordona Halo să revină pe Pluto.
Din tunel, Luo Ji le zâmbi:
— Dac-aş fi dorit să plec, m-aş fi urcat la bord cu voi, adineauri. Sunt prea bătrân pentru
călătoriile departe de casă. Nu vă faceţi griji pentru mine, copilele mele. Aşa cum am spus, nu
cred că mi-a scăpat nimic. Pregăteşte-te pentru propulsia de curbură!
Ultimele cuvinte ale lui Luo Ji îi erau destinate IA-ului navei.
— Parametrii de curs? întrebă IA-ul.
— Continuă pe direcţia curentă. Nu ştiu unde vreţi să mergeţi şi nu cred că ştiţi nici voi.
Dacă vă gândiţi la o destinaţie, tot ce aveţi de făcut este s-o arătaţi pe harta stelară. Nava este
capabilă de navigaţie automată spre majoritatea stelelor aflate pe o rază de cincizeci de mii de
ani-lumină.
— Afirmativ, spuse IA-ul. Iniţierea propulsiei de curbură, în treizeci de secunde.
— Trebuie să fim cufundate în fluidul de stare protectoare, pentru zborul în spaţiul
interstelar? întrebă AA – deşi, în mod raţional, ştia că, în propulsia convenţională, o
asemenea accelerare ar comprima-o până ar deveni o clătită indiferent în ce lichid s-ar fi
cufundat.
— Nu aveţi nevoie de niciun fel de pregătire. Această metodă de propulsie se bazează pe
manipularea spaţiului, aşa că nu există hipergravitaţie. Sistemul de propulsie de curbură este
în funcţiune. Sistemul funcţionează în parametri normali. Curbura spaţiului local: douăzeci
şi trei virgulă opt. Raportul curburii de înaintare: trei virgulă patru – unu la unu. Halo va intra
în viteza luminii în şaizeci şi patru de minute, optsprezece secunde.
Pentru Cheng Xin şi AA, anunţul IA-ului fu ca o comandă de Oprire Generală, fiindcă totul
se linişti complet. Înţeleseseră că liniştea se datora opririi motorului de fuziune nucleară, dar
murmurul produs de reactorul de fuziune şi de dispozitivele hidraulice dispăru fără să fie
înlocuit de orice alt zgomot. Era greu să crezi că pornise vreun alt motor.
Dar semnele propulsiei de curbură apăruseră. Distorsiunea spaţiului dispăru treptat:
hublourile deveniră din nou cercuri, iar AA deveni zveltă din nou. Privind prin hublouri,
putură încă să vadă cum alte nave care evadau treceau pe lângă Halo, însă acum treceau mult
mai lent.
IA-ul navei începu să ruleze unele dintre mesajele transmise între navele care evadau –
probabil fiindcă mesajele se refereau la Halo.
— Uită-te la nava aia! Cum de poate să accelereze atât de repede? ţipa o femeie.
— Vai, oamenii dinăuntru vor fi zdrobiţi cum e carnea tocată, spuse un bărbat.
Un alt bărbat vorbi:
— Idioţilor! Nava însăşi ar fi zdrobită, la nivelul acela de acceleraţie. Dar priviţi-o: nu are
absolut nimic. Asta nu are acţionare de fuziune, ci altceva, cu totul diferit.
— Propulsia de curbură? Navă cu viteza luminii? E o navă cu viteza luminii! Deci zvonurile
erau adevărate! Construiau în secret nave cu viteza luminii, ca să poată evada..
— Aaaahhh…
 — Hei, mai sunt nave în faţă? Opriţi nava aceea! Intraţi în ea! Dacă e să murim, să murim
cu toţii!
— Pot să atingă viteza de evadare! Pot să scape şi să trăiască! Ahhh! Vreau nava cu viteza
lumini! Opriţi-i şi omorâţi-i pe toţi dinăuntru!
Se auzi încă un ţipăt – de data asta, de la AA, dinăuntrul navei:
— Cum pot fi doi Pluto?
Cheng Xin se întoarse spre fereastra de informaţii la care se uita AA. Fereastra înfăţişa o
imagine a lui Pluto fotografiată de sistemul de monitorizare al navei. Deşi Pluto se afla la o
distanţă considerabilă, era limpede că atât Pluto, cât şi Caron fuseseră dublate şi că gemenii
erau aliniaţi unul lângă celălalt. Cheng Xin observă că unele dintre obiectele din spaţiul
bidimensional fuseseră şi ele dublate. Efectul era ca şi cum ai fi selectat o porţiune dintr-o
imagine, folosind un software de procesare a imaginii, ai fi clonat-o şi apoi ai fi mişcat clona
puţin mai într-o parte.
— Asta se datorează faptului că lumina încetineşte la interiorul urmei lăsate de Halo, spuse
Luo Ji. Imaginea lui începea să se deformeze, dar vocea i se auzea încă limpede: Pluto se mişcă
încă. Unul dintre cei doi Pluto pe care îi vedeţi reprezintă rezultatul luminii încetinite.
Imediat ce Pluto a ieşit din dâra lui Halo, lumina care se mişca la viteza standard v-a oferit o a
doua imagine. Acesta e motivul pentru care vedeţi dubluri.
— Lumina încetineşte? Cheng Xin simţea că i se dezvăluie un secret măreţ.
Luo Ji continuă:
— Înţeleg că v-aţi dat seama de propulsia de curbură din bărcuţa împinsă de spuma
produsă de săpun. Însă aş vrea să vă întreb: după ce nava a atins cealaltă parte a căzii, aţi tras-o
înapoi şi aţi încercat din nou?
Nu, nu făcuseră aşa. Din cauza spaimei de sophoni, Cheng Xin aruncase bărcuţa de hârtie
afară din cadă. Dar era uşor să-ţi dai seama ce s-ar fi întâmplat.
— Nava nu s-ar mai fi mişcat sau, în cel mai bun caz, s-ar fi mişcat foarte încet, spuse
Cheng Xin. După prima călătorie, tensiunea superficială a apei din cadă fusese deja redusă.
— Aşa este. Acelaşi principiu se aplică şi la navele cu viteza luminii. Structura însăşi a
spaţiului se schimbă datorită dârei lăsate de o navă cu propulsie de curbură. Dacă s-ar plasa o
a doua navă cu propulsie de curbură la interiorul dârei lăsate de prima navă, abia s-ar mişca.
La interiorul dârelor lăsate de navele cu viteza luminii trebuie folosite propulsii de curbură
mult mai puternice. Într-un asemenea spaţiu, se poate folosi în continuare propulsia de
curbură pentru obţinerea celei mai mari viteze posibile, dar viteza maximă obţinută este mult
mai scăzută decât viteza maximă a primei nave. Cu alte cuvinte, viteza luminii prin vid este
redusă la interiorul dârei lăsate de navele cu viteza luminii.
— Cât de redusă?
— Teoretic, ar putea fi redusă la zero, dar acest lucru nu poate fi obţinut în realitate. Dar,
dacă ajustezi raportul de curbură al motorului Halo la maximum, poţi reduce viteza luminii
de pe dâra lăsată chiar la valoarea pe care o căutam: de şaisprezece virgulă şapte kilometri pe
secundă.
— Atunci ai avea… spuse AA, holbându-se la Luo Ji.
Domeniul Negru, se gândi Cheng Xin.
— Domeniul Negru, spuse Luo Ji. Sigur, o singură navă este insuficientă pentru producerea
unui domeniu negru care să conţină o stea întreagă cu tot sistemul ei planetar. Noi am
calculat că ar fi nevoie de mai mult de o mie de nave cu propulsie de curbură pentru a realiza
aşa ceva. Dacă toate aceste nave ar pleca de lângă Soare şi s-ar împrăştia în toate direcţiile cu
viteza luminii, dârele produse s-ar extinde şi s-ar conecta una la alta, formând o sferă care ar
conţine întregul Sistem Solar. Viteza luminii din această sferă ar fi de şaisprezece virgulă şapte
kilometri pe secundă – o gaură neagră, cu o viteză redusă a luminii, sau un domeniu negru.
 — Prin urmare, domeniul negru poate fi produs de navele cu viteza luminii…
În cosmos, o dâră lăsată de propulsia de curbură poate fi atât un semn de pericol, cât şi un
anunţ de siguranţă. O dâră aflată la depărtare de o lume înseamnă pericol, şi o dâră care
învăluie o lume, siguranţă. E ca un laţ ce indică pericolul şi agresiunea, atunci când este ţinut
în mână, şi siguranţă, când e în jurul gâtului celui care-l ţine.
— Într-adevăr, dar am aflat despre asta prea târziu. Când studiam propulsia de curbură,
experimentatorii le-o luaseră înainte teoreticienilor. Ar trebui să ştii că ăsta era stilul lui
Wade. Multe descoperiri experimentale nu fuseseră explicate teoretic, dar, fără cadrul
teoretic, unele fenomene fuseseră pur şi simplu ignorate. În timpul primilor ani de cercetare –
când cea mai mare realizare a lor a fost mişcarea părului tău – dârele produse de propulsia de
curbură erau subţiri şi mici şi mai nimeni nu le acorda atenţie, chiar dacă existau destule
semne că se petrecea ceva ciudat: de exemplu, după ce dâra se întindea, viteza redusă a
luminii producea defecţiuni la circuitele integrate cuantice ale computerelor din apropiere,
dar nimeni nu investigase asta. Mai târziu, când experimentele s-au făcut la scară mai mare,
oamenii au descoperit în sfârşit secretul dârelor vitezei luminii. Această descoperire a fost
motivul pentru care Guvernul Federaţiei a acceptat să colaboreze cu noi. Au alocat, de fapt,
toate resursele de care dispuneau dezvoltării navelor spaţiale cu viteza luminii, dar, pur şi
simplu, nu mai era timp.
Luo Ji oftă. Cheng Xin spuse apoi ceea ce Luo Ji nu se putea hotărî să spună:
— Au trecut treizeci şi cinci de ani între incidentul Halo City şi terminarea construirii
bazei de pe Mercur. S-au pierdut treizeci şi cinci de ani preţioşi.
Luo Ji încuviinţă. Cheng Xin se gândi că felul în care se uita la ea nu mai era blând, ci mai
de grabă semăna cu focurile Judecăţii de Apoi. Privirea lui părea să spună: Copilă, uite ce-ai
făcut.
Cheng Xin înţelese acum că, dintre cele trei căi de supravieţuire care i se arătaseră
umanităţii – Proiectul Buncărului, Planul Domeniului Negru şi navele cu viteza luminii –
doar cea a navelor cu viteza luminii reprezenta alegerea corectă.
Yun Tianming arătase asta, dar ea blocase acea cale.
Dacă ea nu l-ar fi oprit pe Wade, Halo City şi-ar fi obţinut independenţa. Chiar dacă acea
independenţă ar fi fost de scurtă durată, ei ar fi putut să descopere efectele dârelor de viteză a
luminii şi să schimbe atitudinea guvernului faţă de navele cu viteza luminii. Umanitatea ar fi
avut poate timp să construiască o mie de nave cu viteza luminii şi să construiască domeniul
negru pentru a evita atacul acesta dimensional.
Umanitatea s-ar fi împărţit probabil în două: cei care doreau să zboare spre stele şi cei care
doreau să rămână în interiorul domeniului negru şi să trăiască liniştiţi. Ar fi obţinut cu toţii ce
îşi doreau.
Până la urmă, comisese încă o eroare gravă.
De două ori, se aflase într-o asemenea poziţie de autoritate încât doar Dumnezeu mai era
deasupra ei, şi de fiecare dată, împinsese lumea în prăpastie în numele iubirii. De data
aceasta, nimeni nu mai putea să-i repare greşeala.
Începu să urască pe cineva: pe Wade. Ura faptul că-şi ţinuse promisiunea. De ce? Din
mândrie masculină sau de dragul ei? Cheng Xin înţelegea că Wade nu cunoştea efectele
dârelor de propulsie de curbură. Scopul lui, în cercetarea navelor cu viteza luminii, fusese
exprimat cel mai elocvent de către acel soldat anonim din Halo City: o luptă pentru libertate,
pentru şansa de a trăi ca oameni liberi în cosmos, pentru miliardele şi miliardele de lumi noi
de acolo. Cheng Xin credea că, dacă Wade ar fi ştiut că zborul cu viteza luminii era singura
cale de supravieţuire pentru umanitate, acesta nu şi-ar fi ţinut promisiunea.
Nu avea cum să se eschiveze de la propria responsabilitate. Nu avea importanţă dacă chiar
era sau nu a doua după Dumnezeu – dacă era în acea poziţie, trebuia să-şi facă datoria.
 Nu demult, pe Pluto, Cheng Xin trăise unul din momentele cele mai relaxante din viaţa ei.
Într-adevăr, era uşor să te confrunţi cu sfârşitul lumii: toate responsabilităţile dispăreau şi,
odată cu ele, toate grijile şi neliniştile. Viaţa era la fel de simplă şi de pură ca momentul când
ieşi ca prunc din pântecul mamei tale. Cheng Xin trebuia doar să-şi aştepte liniştită sfârşitul
ei poetic, artistic, momentul când s-ar fi alăturat picturii uriaşe a Sistemului Solar.
Dar acum, totul se întorsese cu susul în jos. Cosmologia timpurie prezentase un paradox:
dacă universul era infinit, atunci fiecare punct din Univers era afectat de efectele cumulative
ale gravitaţiei infinite exercitate de o infinitate de corpuri cereşti. Acum, Cheng Xin chiar
simţea o gravitaţie infinită. Puterea venea din fiecare colţ al universului şi-i sfâşia nemiloasă
sufletul. Groaza aceea a ultimelor clipe când fusese Purtător de Sabie, cu 127 de ani înainte,
ieşi din nou la suprafaţă şi patru miliarde de ani de istorie o apăsară şi o sufocară. Cerul era
plin de ochi care se holbau la ea: ochii dinozaurilor, ai trilobiţilor, ai furnicilor, ai păsărilor,
fluturilor, bacteriilor… sau doar numărul bărbaţilor şi femeilor care trăiseră pe Terra şi aveau
cu toţii o sută de miliarde de perechi de ochi.
Cheng Xin văzu ochii lui AA şi înţelese cuvintele din privirea ei: Până la urmă, ai trăit ceva
mai rău decât moartea.
Cheng Xin ştia că nu avea altă alegere decât să trăiască până la capăt. Ea şi cu AA erau
ultimii doi supravieţuitori ai civilizaţiei umane. Moartea ei ar fi însemnat moartea a jumătate
din tot ce mai rămăsese din umanitate. A continua să trăiască era exact pedeapsa care i se
cuvenea pentru greşeala ei.
Dar traiectoria viitoare era o necunoscută. În inima ei, spaţiul nu mai era negru, ci lipsit de
culoare. Ce rost avea să meargă oriunde?
— Unde ar trebui să mergem? murmură Cheng Xin.
— Mergeţi şi găsiţi-i, spuse Luo Ji. Imaginea lui era şi mai neclară acum doar în alb-negru.
Cuvintele lui luminară gândurile negre ale lui Cheng Xin ca un fulger. Ea şi AA se priviră
una pe cealaltă şi înţeleseseră imediat ce însemna acei „ei”.
Luo Ji continuă:
— Sunt încă în viaţă. Lumea buncărului a primit acum cinci ani o transmisie de undă
gravitaţională de la ei. Era un mesaj scurt şi nu explica unde sunt. Halo le va trimite periodic
semnale cu unde gravitaţionale. Poate că-i veţi găsi. Poate vă vor găsi ei pe voi.
Imaginea alb-negru a lui Luo dispăru şi ea, dar puteau încă să-i audă vocea. Mai spuse un
ultim lucru:
— A, a sosit timpul să intru în pictură. Călătorie lipsită de pericole, copii.
Transmisia de pe Pluto fu tăiată.
Pe monitor, văzură cum Pluto se aprindea şi se întindea în două dimensiuni. Partea din
Pluto ce conţinea muzeul fu prima care atinse planul.
Efectul Doppler al vitezei navei Halo era acum vizibil. Lumina stelelor din faţă viră spre
albăstrui, în timp ce lumina stelelor din spatele lor deveni roşiatică. Schimbarea culorii era
vizibilă în Sistemul Solar bidimensional.
Afară nu se mai vedeau alte nave spaţiale fugare; Halo le depăşise pe toate. Toate navele
spaţiale care evadaseră se prăbuşeau acum în spaţiul bidimensional ca picăturile de ploaie pe
sticlă.
Acum, transmisiile care se mai puteau primi din direcţia Sistemului Solar erau foarte
puţine. Datorită efectului Doppler, scurtele explozii vocale păreau stranii, un fel de cântat.
— „Suntem foarte aproape! Sunteţi în spatele nostru?”… „Nu faceţi asta! Nu!”… „Nu doare.
Vă asigur, se va termina totul într-o clipită.”… „Tot nu mă crezi, după toate astea? Bine, n-ai
decât să nu mă crezi.”… „Da, scumpo, vom deveni foarte subţiri.”… „Vino aici! Ar trebui să fim
împreună.”
Cheng Xin şi AA ascultară. Vocile deveniră din ce în ce mai puţine şi despărţite de tăceri tot
mai lungi. După treizeci de minute, auziră ultima voce ce provenea din Sistemul Solar:
— „Ahhhhhhhh…”
Vocea fu întreruptă. Pictura uriaşă intitulată Sistemul Solar era gata.
Halo continuă să cadă spre plan. Viteza la care ajunsese deja îi încetinea căderea, dar nava
tot nu atinsese viteza de evadare. Acum, Halo rămăsese singurul obiect tridimensional
artificial din Sistemul Solar, iar Cheng Xin şi AA erau singurii oameni care nu se aflau în
pictură. Halo era foarte aproape de plan şi, din acest unghi, a privi spre Soarele bidimensional
era ca şi cum ai fi privit spre mare, de pe ţărm: suprafaţa tulbure, de un roşu-stins, se întindea
cât vedeai cu ochii. Pluto, proaspăt aplatizat, era acum foarte mare şi încă se întindea cu o
viteză vizibilă cu ochiul liber. Cheng Xin examină „inelele de copac” rafinate ale lui Pluto şi
încercă să afle urmele muzeului, dar nu putu să vadă nimic – era prea mic. Cascada uriaşă de
spaţiu tridimensional care se prăvălea în planul plat părea inexorabilă. Cheng Xin începu să se
îndoiască că motorul de propulsie de curbură era într-adevăr capabil să bage nava în viteza
luminii. Spera ca totul să ia sfârşit.
Dar tocmai atunci vorbi IA-ul navei:
— Halo va atinge viteza luminii în o sută optzeci de secunde. Vă rog să alegeţi o destinaţie.
— Nu ştim unde să mergem, spuse AA.
— Puteţi alege o destinaţie după ce intrăm în viteza luminii. Cu toate acestea, nu veţi mai
petrece prea mult timp subiectiv la viteza luminii şi e uşor să treci dincolo de destinaţie. Este
mai bine s-o alegeţi acum.
— Nu ştim unde să-i găsim, spuse Cheng Xin. Existenţa lor dăruia viitorului o urmă de
speranţă, dar tot se simţea pierdută.
AA o prinse pe Cheng Xin de mâini:
— Ai uitat? În afară de ei, mai este şi el în Univers.
Da, el încă există. Cheng Xin fu copleşită de durerea care-i cuprinse inima. Nu tânjise
niciodată după cineva cum tânjea după el.
— Ai o întâlnire, spuse AA:
— Da, avem o întâlnire, repetă Cheng mecanic. Efluviile de emoţie o făcură să amuţească.
— Atunci să mergem la steaua ta, spuse AA.
— Da, să mergem la steaua noastră! Cheng Xin se întoarse spre IA-ul navei: Poţi să găseşti
DX3906? Ăsta i-a fost numărul alocat la începutul Erei Crizei.
— Da. Steaua este acum numerotată S74390E1. Vă rog să confirmaţi.
În faţa lor apăru o hartă stelară holografică mare. Arăta totul pe o rază de cinci sute de ani-
lumină de la Sistemul Solar. Una dintre stele strălucea într-un roşu puternic şi era indicată
printr-o săgeată albă. Cheng Xin era foarte familiarizată cu ea.
— Asta e. Să mergem acolo.
— Traiectorie stabilită şi confirmată. Halo va intra în viteza luminii în cincizeci de
secunde.
Harta stelară holografică dispăru. De fapt, dispăru întreaga carenă a navei, iar Cheng Xin şi
AA avură impresia că plutesc în spaţiul însuşi. IA-ul nu mai folosise acest mod de afişare până
atunci. În faţa lor, era marea înstelată numită Calea Lactee, care era acum de un albastru pur,
amintindu-le de marea adevărată. În spatele lor, se afla Sistemul Solar bidimensional, scăldat
într-un roşu sângeriu.
Universul se cutremură şi se transformă. Toate stelele din faţa lor ţâşniră brusc înainte, de
parcă o jumătate din Univers se transformase într-un vas negru şi toate stelele cădeau la
fundul său. Se adunară în faţa navei şi fuzionară, devenind o singură strălucire, ca un safir
uriaş în care nu puteai să distingi stelele individuale. Din când în când, câte o stea apărea din
safir şi trecea dincolo de spaţiul negru căzând în spatele navei, schimbându-şi culoarea cu
totul: de la albastru la verde, apoi la galben, care se transforma în roşu atunci când ajungeau
în spatele navei. Dacă priveai în spatele navei, Sistemul Solar bidimensional şi stelele
fuzionau şi se transformau într-o minge roşie, ca un foc de tabără la capătul universului.
Halo zbura cu viteza luminii spre steaua pe care i-o dăruise Yun Tianming lui Cheng Xin.
PARTEA A VI-A
 ERA GALAXIEI, ANUL 409. STEAUA NOASTRĂ
Halo opri motorul de curbură şi începu navigarea fără motor cu viteza luminii.
În timpul călătoriei, AA încercase s-o consoleze pe Cheng Xin, chiar dacă ştia că este o
acţiune lipsită de orice speranţă.
— E ridicol să te învinovăţeşti pentru distrugerea Sistemului Solar. Cine te crezi? Crezi că,
dacă stai cu capul în jos, sprijinindu-te în mâini, ridici Terra? Chiar dacă nu l-ai fi oprit pe
Wade, rezultatul acelui război ar fi fost greu de prevăzut. Şi oare Halo City chiar putea să-şi
obţină independenţa? Nici măcar Wade nu putea fi sigur de asta. Oare Guvernul Federaţiei şi
Flota s-ar fi speriat cu adevărat de câteva gloanţe cu antimaterie? Poate că Halo City ar fi
putut să distrugă câteva nave de război sau chiar un oraş spaţial, dar, în cele din urmă, Halo
City ar fi fost exterminat de Flota Federaţiei. Şi, în acea versiune a istorie, nu ar mai fi existat o
bază pe Mercur şi nicio a doua şansă.
Şi chiar dacă Halo City ar fi reuşit să obţină independenţa, ar fi continuat să cerceteze
propulsia de curbură, ar fi descoperit efectele de încetinire ale dârelor şi, în cele din urmă, ar fi
colaborat cu Guvernul federaţiei pentru construirea a mai mult de o mie de nave cu viteza
luminii în timp, crezi că oamenii ar fi fost de acord să construiască domeniul negru?
Aminteşte-ţi ce siguri erau oamenii că Lumea Buncărului va rezista unui atac al Pădurii
Întunecate – de ce ar fi fost de acord să se izoleze în domeniul negru?
Cuvintele lui AA alunecau peste gândurile lui Cheng Xin ca nişte picături de apă peste o
frunză de nufăr, fără să lase nicio urmă. Singurul gând al lui Cheng Xin era să-l găsească pe
Yun Tianming şi să-i spună totul. În mintea ei, o călătorie de 287 de ani-lumină avea să dureze
mult timp, dar IA-ul navei o informă că această călătorie va dura doar cincizeci şi două de ore
în sistemul de referinţă al navei. Pentru Cheng Xin totul părea ireal, de parcă deja ar fi murit
şi ar fi ajuns pe altă lume.
Cheng Xin petrecu mult timp uitându-se pe hublouri afară, la spaţiu. Înţelese că, de fiecare
dată când o stea sărea din aglomeraţia albastră din faţă şi trecea pe lângă navă ca să se alăture
aglomeraţiei roşii din spatele navei însemna că Halo trecuse de ea. Numără stelele şi le urmări
în timp ce se transformau din albastre în roşii – priveliştea era hipnotică. În cele din urmă
adormi.
Până când Cheng Xin se trezi din somn, Halo ajunsese deja aproape de destinaţia sa. Se
rotise la 180° şi-şi activase motorul de curbură pentru decelerare – de fapt, nava se lupta cu
propria dâră. Pe măsură ce nava decelera, aglomerările albastre şi roşii începură să se
împrăştie ca două fascicule de artificii care explodează şi, nu după mult timp, se transformară
într-o mare de stele distribuite în mod egal în jurul navei. Încetinirea navei şterse treptat şi
trecerile de la albastru la roşu. Cheng Xin şi AA văzură Calea Lactee în faţa lor şi arăta
aproximativ la fel dar, în spate, niciuna dintre stele nu părea familiară. Sistemul Solar
dispăruse de mult.
— Ne aflăm acum la două sute optzeci şi şase virgulă cinci ani-lumină de Sistemul Solar,
spuse IA-ul navei.
— Deci acolo au trecut deja două sute optzeci şi şase de ani? întrebă AA. Privi de parcă abia
s-ar fi trezit dintr-un vis.
— Da, dacă foloseşti sistemul lor de referinţă.
Cheng Xin oftă. Pentru Sistemul Solar, în starea în care se afla el acum, chiar mai conta că
erau 286 de ani sau 2,86 milioane de ani? Dar se gândi la ceva.
— Când s-a oprit prăbuşirea în două dimensiuni?
Întrebarea o lăsă şi pe AA fără grai. Aşa era: când se oprise? Şi chiar se oprise? Exista oare o
comandă în folia aceea bidimensională mică şi împachetată, care putea în cele din urmă s-o
oprească? Cheng Xin şi AA nu înţelegeau, teoretic, prăbuşirea spaţiului tridimensional în cel
bidimensional, dar ideea unei comenzi încorporate în spaţiul bidimensional pentru oprirea
expansiunii lui infinite li se părea, instinctiv, prea magică, un gen de magie imposibil.
Oare se va opri vreodată prăbuşirea?
Era mai bine să nu te gândeşti prea mult la asta.
Steaua numită DX3906 era aproximativ de dimensiunea Soarelui. Atunci când Halo
începuse să decelereze, arăta încă la fel cu o stea obişnuită, dar, când motorul de curbură se
opri, steaua apăru ca un disc a cărui lumină părea mai roşie decât cea a Soarelui.
Halo porni reactorul de fuziune şi liniştea de pe navă fu întreruptă. Murmurul motorului
umplu nava, şi fiecare suprafaţă vibră uşor. IA-ul navei analiză datele obţinute de către
sistemul de monitorizare şi confirmă faptele esenţiale despre acest sistem solar: DX3906 avea
două planete, ambele solide. Cea mai îndepărtată de stea era aproximativ de mărimea lui
Marte, dar nu avea atmosferă şi părea cenuşie – aşa că Cheng Xin şi AA hotărâră s-o numească
Planeta Cenuşie. Cealaltă planetă, aflată mai aproape de stea, era cam de mărimea Terrei, iar
suprafaţa ei semăna cu a Terrei: avea o atmosferă ce conţinea oxigen şi multe semne de viaţă,
dar fără semne de agricultură sau de industrie. Fiindcă era albastră, la fel ca Terra, hotărâră s-
o numească Planeta Albastră.
AA era foarte fericită că cercetarea ei se confirmase. Cu mai mult de patru sute de ani în
urmă, ea fusese cea care descoperise sistemul planetar al stelei. Înainte de asta, oamenii
crezuseră că era doar o stea fără planete. Prin munca ei, AA reuşise s-o cunoască pe Cheng
Xin. Fără acea coincidenţă, viaţa ei s-ar fi derulat complet altfel. Destinul era un lucru atât de
bizar: cu patru secole în urmă, când se uitase la acea lume îndepărtată prin telescop, nu şi-ar
fi putut închipui vreodată că într-o bună zi va ajunge aici.
— Ai putut să vezi planetele astea două atunci? întrebă Cheng Xin.
— Nu. Erau imposibil de văzut în gama luminii vizibile. Poate telescoapele acelea din
sistemul de avertizare avansată ar fi putut să le vadă, dar tot ce am putut face eu a fost să le
deduc existenţa cu ajutorul datelor obţinute prin obiectivul gravitaţional solar… Am speculat
despre aspectul acestor două planete şi se pare că, în mare, am avut dreptate.
Lui Halo îi trebuiseră doar cincizeci şi două de ore (conform cadrului de referinţă al navei)
să traverseze cei 286 de ani-lumină dintre Sistemul Solar şi sistemul planetar din jurul stelei
DX3906, dar îi luase opt zile întregi să traverseze cele şaizeci de AU dintre marginea
sistemului planetar şi Planeta Albastră la viteze subluminice. Când Halo se apropie de Planeta
Albastră, Cheng Xin şi AA descoperiră că asemănarea ei cu Terra era doar superficială. Nuanţa
albastră a acestei planete nu era rezultatul unui ocean, ci culoarea vegetaţiei ce acoperea
continentele. Oceanele Planetei Albastre erau galben-deschis şi ocupau doar o cincime din
suprafaţa planetei. Planeta Albastră era o lume rece; aproximativ o treime din suprafaţa ei
continentală era acoperită de vegetaţie, iar restul era acoperit de zăpadă. Cea mai mare parte
din ocean era îngheţată şi doar petice mici de lângă ecuator erau în formă lichidă.
Halo intră pe orbita din jurul Planetei Albastre şi începu coborârea. Dar IA-ul navei anunţă
o nouă descoperire:
— A fost detectat un semnal de radio inteligent la suprafaţă. Este un far de aterizare care
utilizează formate de comunicare ce datează de la începutul Erei Crizei. Aţi dori să-i urmez
instrucţiunile?
Cheng Xin şi AA se uitară una la alta entuziasmate:
— Da! spuse Cheng Xin. Urmează-i instrucţiunile de aterizare.
— Hipergravitaţia se va apropia de 4G. Vă rugăm aşezaţi-vă pe locurile de aterizare
securizată. Secvenţa de aterizare va fi iniţiată imediat ce vă asiguraţi.
— Crezi că este el? întrebă AA.
Cheng Xin dădu din cap. În viaţa ei, momentele de fericire fuseseră doar mici intervale
dintre nişte catastrofe gigantice. Acum, se temea de fericire.
Cheng Xin şi AA se aşezară în locurile de hipergravitaţie şi locurile le cuprinseră ca nişte
frunze uriaşe de palmier care le ţineau bine. Halo deceleră şi coborî, intrând în atmosfera
Planetei Albastre după o serie de scuturături puternice. Puteau să vadă continentele albastre
şi albe care-şi măreau dimensiunea în imaginile captate de sistemul de monitorizare al navei.
După douăzeci de minute, Halo ateriză lângă ecuator. IA-ul navei sugeră ca Cheng Xin şi
AA să aştepte zece minute înainte să iasă din fotoliile lor, pentru a le da corpurilor timp să se
adapteze la gravitaţia Planetei Albastre, care era similară celei de pe Terra. Privind prin
hublou şi pe terminalele sistemului de monitorizare, văzură că iahtul aterizase în mijlocul
unei păşuni albastre. Nu departe, se vedeau munţii văluriţi acoperiţi de zăpadă – se aflau la
poalele unui lanţ muntos. Cerul era un galben-deschis, la fel ca oceanul văzut din spaţiu. Pe
cer strălucea un soare roşu-deschis. Era miezul zilei pe Planeta Albastră, dar culorile cerului şi
ale Soarelui îl făceau să semene cu apusurile de pe Terra.
Cheng Xin şi AA nu examinară prea atente mediul înconjurător. Atenţia lor fu atrasă de un
alt vehicul mic parcat lângă Halo. Era un aparat de zbor minuscul, de aproximativ patru până
la cinci metri înălţime, cu o suprafaţă gri-închis. Avea un contur aerodinamic, dar
stabilizatoarele cozii erau minuscule. Nu părea să fie un aparat de zbor, ci mai degrabă o
navetă sol-spaţiu.
Lângă navetă stătea un bărbat, îmbrăcat într-o jachetă albă şi nişte pantaloni închişi la
culoare. Turbulenţa aterizării lui Halo îi deranjase părul.
— El e? întrebă AA.
Cheng Xin dădu din cap. Ştiu imediat că nu era Yun Tianming.
Bărbatul păşi prin marea albastră de iarbă, până la Halo. Mergea încet, iar postura şi
mişcările lui trădau o oarecare epuizare. Nu părea să fie nici surprins şi nici bucuros, de parcă
apariţia navei Halo ar fi fost un eveniment perfect normal. Se opri la câteva zeci de metri
depărtare de iaht şi aşteptă răbdător în iarbă.
— E chipeş, spuse AA.
Bărbatul părea să aibă în jur de patruzeci de ani. Părea din Asia de Est şi era într-adevăr
mult mai chipeş decât Yun Tianming, cu o frunte mare şi cu nişte ochi înţelepţi, dar blânzi.
Privirea lui îţi dădea impresia că se gândeşte tot timpul, de parcă nimic din Univers, nici
măcar Halo, nu-l surprindea, ci toate doar îl făceau să se gândească şi mai mult. Îşi ridică
mâinile şi le mişcă în jurul capului, indicând o cască. Apoi dădu din cap şi făcu semn cu mâna
că nu aveau nevoie de costume spaţiale aici.
IA-ul navei fu de acord:
— Compoziţia atmosferică: treizeci şi cinci de procente oxigen, şaizeci şi trei de procente
azot, două procente bioxid de carbon cu cantităţi infime de gaze inerte. Respirabilă. Dar
presiunea atmosferică este doar 0,53 din standardul de pe Terra. Nu vă angajaţi în exerciţii
fizice obositoare.
— Cine este entitatea biologică care stă lângă navă, întrebă AA.
— Fiinţă umană standard, răspunse IA-ul.
Cheng Xin şi AA ieşiră din navă. Nu se obişnuiseră încă cu gravitaţia şi se împiedicară puţin
când începură să meargă. Ajunse afară, respirară uşor, fără să simtă rarefierea aerului. O briză
răcoroasă sufla spre ele, aducând cu ea prospeţimea ierbii şi reconfortându-le. Perspectiva
largă le înfăţişa munţii şi pământul albaştri cu alb, cerul cel galben deschis şi Soarele roşu.
Toate acestea păreau o fotografie de pe Terra, dar în culori greşite. În afara cromaticii ciudate,
totul părea familiar. Chiar şi firele de iarbă arătau ca pe Terra, cu excepţia nuanţei lor albastre.
Bărbatul se apropie de capătul scărilor:
— Staţi puţin. Scările sunt prea abrupte. O să vă ajut. Se urcă pe scări cu uşurinţă şi o ajută
pe Cheng Xin să coboare. Ar fi trebuit să vă odihniţi mai mult înainte să ieşiţi afară. Nu e nicio
grabă.
Cheng Xin putu să perceapă un accent evident din Era Descurajării.
Lui Cheng Xin, mâna lui i se păru caldă şi puternică, iar corpul solid o apără de vântul
răcoros. Avu impulsul să sară în braţele acestui bărbat, primul pe care-l întâlnea după ce
călătorise mai mult de două sute de ani-lumină de la Sistemul Solar.
— Veniţi din Sistemul Solar? întrebă bărbatul.
— Da, spuse Cheng Xin, sprijinindu-se de el pentru a coborî scările.
Simţi că-i creşte încrederea în el.
— Nu mai există Sistemul Solar, spuse AA, în timp ce se aşeză în capul scărilor.
— Ştiu. A mai scăpat cineva?
Cheng Xin era acum la sol. Îşi cufundă picioarele în iarba moale şi se aşeză pe ultima
treaptă:
— Probabil că nu.
— Of…
Bărbatul încuviinţă şi urcă s-o ajute şi pe AA.
— Mă numesc Guan Yifan, adăugă el. V-am aşteptat aici.
— De unde ştiaţi că vom veni? întrebă AA, lăsându-l pe Yifan s-o ia de mână.
— Am primit transmisia dumneavoastră de undă gravitaţională.
— Sunteţi de pe Spaţiul Albastru?
— Ha! Dacă i-aţi fi întrebat asta pe cei care tocmai au plecat, v-ar fi considerat foarte
ciudată. Spaţiul Albastru şi Gravitaţia sunt istorie veche, de acum patru secole. Dar eu chiar
sunt unul dintre cei vechi. Am fost astronom civil la bordul Gravitaţiei. Am hibernat vreme de
patru secole şi m-am trezit abia acum cinci ani.
— Unde sunt Spaţiul Albastru şi Gravitaţia acum?
Cheng Xin se chinuia să stea în picioare, trăgând de balustrada scărilor. Yifan continua să
coboare cu AA.
— În muzee.
— Unde se află muzeele? întrebă AA.
Îşi puse braţul în jurul umărului lui Yifan aşa că, practic, Yifan cobora acum cu ea în braţe.
— Pe Lumea I şi pe Lumea IV.
— Câte lumi există?
— Patru. Şi încă două care se deschid acum colonizării.
— Unde se află toate aceste lumi?
Guan Yifan o puse jos cu grijă pe AA şi râse:
— Vă dau un sfat: în viitor, indiferent cu cine vă întâlniţi, uman sau nu, nu-i întrebaţi unde
se află lumile lor. Face parte din codul elementar al bunelor maniere din cosmos; e tot atât de
nepoliticos ca atunci când întrebi o doamnă ce vârstă are… Cu toate astea, pot să vă întreb ce
vârstă aveţi acum?
— Suntem la fel de bătrâne pe cât arătăm, spuse AA şi se aşeză pe iarbă. Ea are şapte sute şi
eu am cinci sute.
— Dr. Cheng arată la fel ca acum patru sute de ani.
— O cunoaşteţi? făcu AA şi privi în sus spre Guan Yifan.
— Am văzut imagini în transmisiile de pe Terra. Acum patru secole.
— Câţi oameni sunt pe planeta asta? întrebă Cheng Xin.
— Doar noi trei.
— Înseamnă că lumile voastre sunt toate cu mult mai grozave decât asta, spuse AA.
— Vă referiţi la mediul natural? Nici vorbă. În unele locuri, aerul abia poate fi respirat,
chiar şi după un secol de terraformare. Este una dintre cele mai bune planete pe care le-am
găsit pentru colonizare. Deşi sunteţi binevenită aici, Doctore Cheng Xin, nu vă recunoaştem
titlul de proprietate.
— Am renunţat de multă vreme la el, spuse Cheng Xin. Şi deci, de ce nu s-au aşezat
oamenii aici?
— Este prea periculos. Vin aici destui nepoftiţi.
— Nepoftiţi? Extratereştri?! întrebă AA.
— Da. Planeta asta se află foarte aproape de Braţul Orion. Pe aici trec două căi spaţiale
aglomerate.
— Atunci ce faceţi aici? Doar ne-aţi aşteptat?
— Nu. Am venit aici cu o expediţie de exploratori. Ei au plecat, dar eu am rămas să vă
aştept.

Peste aproximativ douăsprezece ore, cei trei salutară noaptea pe Planeta Albastră. Nu exista
lună, dar, prin comparaţie cu Terra, stelele erau mult mai strălucitoare. Calea Lactee era ca o
mare de foc argintiu care le arunca umbrele peste pământ. Acest loc nu era mai aproape de
centrul galaxiei decât Sistemul Solar. Cu toate acestea, spaţiul dintre acest loc şi Soare era plin
de praf interstelar, ceea ce făcea Calea Lactee să pară mult mai ceţoasă, văzută din Sistemul
Solar.
În lumina strălucitoare a stelelor, putură să vadă iarba din jur cum se mişcă. La început,
Cheng Xin şi AA crezură că e o iluzie creată de vânt, dar, pe urmă, îşi dădură seama că iarba de
sub picioarele lor îşi schimbă locul, foşnind. Yifan le spuse că iarba albastră chiar se mişca.
Rădăcinile firelor de iarbă ţineau loc şi de picioare şi, odată cu schimbarea anotimpurilor,
iarba migra de-a lungul latitudinii, mai ales în timpul nopţii. Imediat ce AA auzi asta, eliberă
din mână firele de iarbă cu care se juca. Yifan le explică faptul că firele de iarbă chiar erau
plante şi se bazau pe fotosinteză, având doar un simţ elementar al atingerii. Celelalte plante
din această lume erau şi ele capabile de mişcare. Arătă spre munţi şi văzură că pădurile se
mişcau sub lumina stelelor. Copacii umblau mult mai repede decât iarba, semănând cu nişte
armate care mărşăluiesc în noapte.
Yifan arătă spre un loc de pe cer unde stelele nu erau atât de dense:
— Acum câteva zile, am putut să vedem în direcţia aceea Soarele, mult mai clar decât
puteaţi voi să vedeţi steaua asta de pe Terra. Sigur, ceea ce am văzut noi era Soarele din urmă
cu două sute optzeci şi şase de ani. Soarele a dispărut în ziua în care expediţia m-a lăsat aici.
— Soarele nu mai emite lumină, dar regiunea pe care o acoperă este uriaşă, spuse AA.
Poate că o mai puteţi vedea cu autorul telescoapelor.
— Nu, nu veţi putea vedea nimic, spuse Yifan dând din cap, apoi arătă spre acel petic de cer
din nou. Chiar dacă v-aţi întoarce acum acolo, n-aţi putea vedea nimic. Partea aceea din
spaţiu este goală. Soarele şi planetele bidimensionale pe care le-aţi văzut erau de fapt doar
rezultatul eliberării de energie produse când materialul tridimensional s-a prăbuşit în două
dimensiuni. Ceea ce aţi văzut nu era material bidimensional, ci doar refracţia radiaţiei
electromagnetice la interfaţa dintre spaţiul bidimensional şi cel tridimensional. După ce
energia s-a eliberat, nimic nu a mai fost vizibil. Spaţiul Solar bidimensional nu are contact cu
spaţiul tridimensional.
— Cum se poate aşa ceva? întrebă Cheng Xin. Este posibil să vedem lumea tridimensională
din spaţiul cvadridimensional.
— Adevărat. Chiar şi eu am reuşit să văd spaţiul tridimensional din spaţiul
cvadridimensional, dar nu este posibil să vezi lumea bidimensională din trei dimensiuni.
Acest lucru se întâmplă din cauză că spaţiul tridimensional are grosime, ceea ce înseamnă că
există o dimensiune care poate opri şi împrăştia lumina din spaţiul cvadridimensional,
făcând-o vizibilă din patru dimensiuni. Dar spaţiul bidimensional nu are grosime, aşa că
lumina din spaţiul tridimensional trece prin el fără oprelişti. Lumea bidimensională este
complet transparentă şi nu poate fi văzută.
— Nu poate fi văzută chiar deloc? întrebă AA.
— Nu. Teoretic, nimic nu permite asta.
Cheng Xin şi AA rămaseră tăcute pentru o vreme. Sistemul Solar dispăruse complet.
Singura speranţă pe care o aveau pentru lumea de acasă se năruise. Dar Guan Yifan le oferi o
oarecare consolare.
— Există un singur mod de a detecta prezenţa Sistemului Solar bidimensional din spaţiul
tridimensional: gravitaţia. Gravitaţia Sistemului Solar mai are încă efect, aşa că, în acel spaţiu
gol, ar putea fi detectată o sursă invizibilă de gravitaţie.
Cheng Xin şi AA se uitară una la cealaltă, gânditoare.
— Sună a materie întunecată, nu-i aşa? întrebă Yifan, apoi schimbă subiectul. De ce nu
vorbim despre întâlnirea pentru care aţi venit aici?
— Îl cunoaşteţi pe Yun Tianming? întrebă AA.
— Nu.
— Dar ce ştiţi despre Flota Trisolariană? întrebă Cheng Xin.
— Nu ştim prea multe. Prima şi a Doua Flotă Trisolariană nu s-au reunit niciodată. Acum
mai bine de şaizeci de ani, a avut loc o bătălie de proporţii lângă Taurus. A fost brutală, iar
resturile rezultate din ea au format un nou nor de praf interstelar. Ştim că una dintre părţile
combatante era a Doua Flotă Trisolariană, dar nu ştim cu cine se luptau. Şi nici nu ştim cum a
luat sfârşit bătălia.
— Ce s-a întâmplat cu Prima Flotă Trisolariană? întrebă Cheng Xin. Ochii ei luciră în
lumina stelelor.
— Nu am primit informaţii despre ei… Oricum, nu ar trebui să staţi aici prea mult timp.
Nu este un loc sigur. De ce nu veniţi cu mine în lumea noastră? Terraformarea s-a terminat
acolo, iar viaţa devine din ce în ce mai bună.
— Eu sunt de acord! spuse AA, apoi o apucă de braţ pe Cheng Xin. Să mergem cu el. Chiar
dacă vei aştepta aici pentru tot restul vieţii tale, nu vei auzi, probabil, nimic. Viaţa n-ar trebui
să treacă aşteptând.
Cheng Xin încuviinţă în tăcere. Ştia că aleargă după un vis.

Se hotărâră să mai aştepte încă o zi pe Planeta Albastră înainte de a pleca.

Guan Yifan avea o navă spaţială mică, care-l aştepta pe orbita sincronă. Nava era minusculă
şi nu avea un nume, doar un număr. Dar Yifan îi spusese Hunter şi le explicase că o numise aşa
în onoarea unui prieten care trăise la bordul Gravitaţiei cu patru sute de ani în urmă. Hunter
nu era echipat cu un sistem de reciclare ecologică şi, pentru efectuarea călătoriilor lungi,
pasagerii trebuiau să intre în hibernare. Deşi Hunter avea doar câteva procente din volumul
lui Halo, era şi ea o navă cu viteza luminii şi era echipată cu un motor de curbură. Hotărâră ca
Yifan să călătorească la bordul lui Halo şi să controleze nava Hunter ca pe o dronă. Cheng Xin
şi AA nu întrebară despre traiectoria aleasă, iar Yifan nu răspunse nici măcar la întrebările
despre durata călătoriei proiectate. Era extrem de prudent când era vorba despre informaţiile
despre localizarea lumilor locuite de oameni.
În ziua aceea, cei trei făcură plimbări scurte în vecinătatea lui Halo. Ziua se dovedi una cu
multe premiere pentru Cheng Xin, AA şi pentru locuitorii Sistemului Solar, dispăruţi cu toţii
acum, odată cu lumea de acasă: prima călătorie spre un sistem planetar extrasolar; primii paşi
pe suprafaţa unei exoplanete; prima călătorie spre o lume cu viaţă situată în afara Sistemului
Solar.
Prin comparaţie cu Terra, ecologia Planetei Albastre era relativ simplă. În afară de vegetaţia
albastră şi mobilă, nu prea mai erau alte forme de viaţă, cu excepţia câtorva specii de peşti din
ocean. Nu existau animale complexe pe pământ, doar nişte insecte simple. Lumea semăna cu
o Terră simplificată. Plantele de pe Terra ar fi putut supravieţui aici, aşa că oamenii ar fi putut
trăi chiar şi fără tehnologie avansată.
Guan Yifan era extrem de impresionat de design-ul lui Halo. Spuse că oamenilor galactici,
oamenilor care-şi făcuseră căminul în Calea Lactee, le lipsea o însuşire pe care nu o
moşteniseră de la oamenii din Sistemul Solar şi pe care nu puteau s-o înveţe: aceea de a se
bucura de viaţă. Îşi petrecea mult timp în curţile frumoase de pe Halo şi se bucura de proiecţii
holografice cu priveliştile măreţe de pe vechea Terră. Părea la fel de gânditor ca întotdeauna,
dar ochii i se umeziseră.
În acest timp, AA îi aruncă lui Yifan multe ocheade galeşe. Relaţia dintre ei se schimbase
treptat pe parcursul zilei. AA inventa tot felul de scuze ca să fie aproape de Yifan şi îl asculta
cu mare atenţie când vorbea, încuviinţând din când în când şi zâmbind. Nu se purtase aşa în
faţa niciunui alt bărbat. În timpul secolelor de când o cunoştea Cheng Xin, AA avusese
nenumăraţi iubiţi şi uneori se vedea cu doi sau mai mulţi în acelaşi timp, dar Cheng Xin ştia
că AA nu se îndrăgostise de fapt niciodată. Cu toate acestea, era clar că acest cosmolog din Era
Descurajării îi căzuse cu tronc. Cheng Xin se bucură să vadă asta. AA merita o nouă viaţă
fericită în această lume nouă.
Cât despre Cheng Xin, ea ştia că era moartă din punct de vedere spiritual. Singura speranţă
care o făcuse să continue fusese aceea de a-l găsi pe Tianming, iar acum speranţa aceasta
părea ca un vis imposibil. De fapt ştiuse mereu că o întâlnire stabilită pentru patru secole mai
târziu, la 286 de ani-lumină depărtare, era un vis imposibil de realizat. Avea să-şi menţină în
continuare trupul în viaţă, dar era vorba doar despre îndeplinirea sarcinii ei de a împiedica
moartea a jumătate din populaţia care supravieţuise distrugerii civilizaţiei de pe Terra.
Noaptea căzu din nou. Hotărâră să doarmă la bordul navei Halo şi să plece dimineaţa.
La miezul nopţii, Guan Yifan fu trezit de comunicatorul lui de la încheietura mâinii. Era un
apel din partea Hunter de pe orbita sincronă. Hunter transmisese mai departe informaţiile
adunate de trei sateliţi mici de monitorizare lăsaţi de expediţie – dintre care doi orbitau în
jurul Planetei Albastre şi ultimul în jurul Planetei Cenuşii. Alerta venea de la Planeta Cenuşie.
Cu treizeci de minute în urmă, cinci nave spaţiale neidentificate aterizaseră pe Planeta
Cenuşie. Peste alte douăsprezece minute, aparatele de zbor decolaseră şi dispăruseră fără
măcar să intre pe orbita planetei. Avusese loc o interferenţă puternică cu satelitul, aşa că
imaginile pe care acesta le transmitea erau blurate.
Expediţia lui Yifan avea misiunea să caute şi să studieze urmele lăsate în acest sistem
planetar de alte civilizaţii. După primirea alertei de la satelit, hotărî imediat să ia naveta şi să
meargă pe Hunter să investigheze. Cheng Xin insistă să meargă cu el. Yifan refuză la început,
dar după ce vorbi AA cu el, consimţi.
— Las-o să vină cu tine. Vrea să ştie dacă asta are ceva de a face cu Yun Tianming.
Înainte de plecare, Yifan îi reaminti lui AA să nu comunice cu Hunter decât dacă era o
urgenţă. Nimeni nu ştia ce alt echipament de monitorizare extraterestru putea să se ascundă
în acest sistem şi orice comunicare ar fi putut să-i pună în pericol.
În această lume singuratică cu doar trei oameni, chiar şi o despărţire scurtă putea produce
nelinişte. AA îi strânse în braţe pe Cheng Xin şi pe Guan Yifan şi le dori călătorie liniştită.
Înainte să păşească pe navetă, Cheng Xin privi înapoi şi o văzu pe AA cum le face cu mâna în
lumina apoasă a stelelor. Iarba albastră se ridica în jurul ei unduindu-se, iar vântul rece i se
juca în păr.
Naveta decolă. În priveliştea din sistemul de monitorizare, Cheng Xin văzu cum iarba
albastră se aprinse de la flacăra propulsorului şi se împrăştie în toate direcţiile. În timp ce
naveta se ridica, petecul strălucitor de la sol se întunecă cu repeziciune şi, în curând, solul se
cufundă din nou în lumina stelelor.
După o oră, naveta andocă pe Hunter, aflat pe orbita sincronă. Hunter avea o formă
tetraedrică, ca o piramidă minusculă. Interiorul era înghesuit şi gol şi cea mai mare parte din
spaţiu era ocupată de camera de hibernare, care avea o capacitate maximă de patru persoane.
La fel ca Halo, Hunter era echipat atât cu un motor de curbură, cât şi cu unul cu fuziune.
Când călătorea printre planetele aceluiaşi sistem, folosea doar motorul cu fuziune, fiindcă
motorul de curbură ar fi făcut ca nava să nu ajungă la destinaţia-ţintă, depăşind-o, din lipsa
timpului necesar pentru decelerare. Hunter părăsi orbita şi se îndreptă spre Planeta Cenuşie,
care părea un mic spot luminos. Din consideraţie faţă de Cheng Xin, Guan Yifan limită iniţial
acceleraţia la 1,5G, dar Cheng Xin îi spuse să nu-şi facă griji în privinţa ei şi să încheie călătoria
cât mai repede. Yifan mări acceleraţia, flacăra albastră emisă de duze se dublă în lungime şi
hipergravitaţia crescu la 3G. În acest moment, tot ce mai puteau face era să rămână în
îmbrăţişarea fotoliilor de accelerare. Nu puteau să se mişte prea mult, aşa că Yifan setă nava
pe modul de afişare holografică de ambianţă şi carena navei dispăru. Văzură cum, suspendată
în spaţiu, Planeta Albastră se îndepărta. Cheng Xin îşi imagină gravitaţia 3G ca izvorând din
Planeta Albastră, aşa că spaţiul se împărţi în sus şi jos, iar ei zburau în sus, spre galaxie.
Era posibil să vorbeşti în 3G fără prea mult efort, aşa că începură să facă conversaţie. Cheng
Xin îl întrebă pe Yifan de ce hibernase pentru o perioadă atât de îndelungată. Acesta îi spuse
că nu avea sarcini în timpul călătoriei lungi pentru căutarea de noi lumi locuibile. După ce
cele două nave descoperiseră Lumea I locuibilă, cea mai mare parte din viaţa lor constase în
deschiderea lumii pentru colonizare şi în construirea elementelor strict necesare. Prima
aşezare semăna cu un orăşel din perioada agrariană şi condiţiile aspre nu permiteau niciun fel
de muncă de cercetare ştiinţifică. Guvernul noii lumi adoptase o rezoluţie care le permitea
tuturor oamenilor de ştiinţă să intre şi să rămână în hibernare, pentru a fi deşteptaţi doar
când condiţiile aveau să le permită o minimă activitate de cercetare. Era singurul savant de la
bordul Gravitaţiei care se ocupa de cercetare fundamentală, deşi Spaţiul Albastru mai avusese
încă şapte. Dintre toţi hibernatorii, el fusese ultimul care fusese deşteptat. Trecuseră două
secole din prima zi când cele două nave ajunseseră pe Lumea I.
Cheng Xin era vrăjită de povestea lui Yifan despre noile lumi omeneşti. Dar observă că, în
timp ce discutau despre Lumile I, II şi IV, nu vorbise deloc despre Lumea III.
— Nu am fost acolo niciodată. Şi nici altcineva. Ei bine, ca să fiu mai exact, ar trebui să
spun că nimeni din cei care se duc acolo nu se poate întoarce. Acea lume este închisă într-un
mormânt de lumină.
— Mormânt de lumină?
— Este o gaură neagră cu viteza luminii redusă, produsă de dârele navelor care merg cu
viteza luminii. Pe Lumea III s-a întâmplat ceva care i-a făcut să creadă că le-au fost expuse
coordonatele. Nu au avut de ales şi şi-au transformat lumea în acest fel de gaură neagră.
— Noi numim un asemenea loc un domeniu negru.
— A, da, e un nume potrivit. De fapt, oamenii din Lumea III au numit-o la început o
cortină de lumină, dar cei din afară au numit-o un mormânt de lumină.
— Ca un linţoliu34?— Exact. Oamenii diferiţi văd lucrurile în mod diferit. Locuitorii Lumii
III spuneau că e un paradis fericit – deşi nu ştiu dacă şi acum mai cred asta. După ce s-a
terminat construcţia mormântului de lumină, a fost imposibil ca mesajele de la lumea aceea
să mai ajungă în exterior. Dar cred că oamenii sunt destul de fericiţi acolo. Pentru unii
oameni, siguranţa este o condiţie sine qua non a fericirii.
Cheng Xin îl întrebă pe Yifan când a produs noua lume pentru prima oară nave cu viteza
luminii şi acesta îi spuse că se întâmplase cu un secol în urmă. Judecând după asta,
interpretarea dată de ea mesajului secret al lui Tianming le permisese oamenilor din Sistemul
Solar să atingă acest stadiu cu două secole înaintea oamenilor galactici. Chiar dacă se punea la
socoteală timpul necesar deschiderii lumilor pentru colonizare, Tianming accelerase

34
progresul cu cel puţin un secol.
— Este un om mare, spuse Yifan după ce auzi povestea lui Cheng Xin.
Dar civilizaţia Sistemului Solar nu fusese capabilă să profite de oportunitate. Treizeci şi
cinci de ani preţioşi fuseseră pierduţi, şi asta probabil din cauza ei. Inima ei nici nu mai
simţea vreo durere în timp ce se gândea la asta: tot ce simţea era o apatie care indica o inimă
moartă.
Yifan spuse:
— Zborul spaţial cu viteza luminii a fost o piatră de hotar fantastică pentru umanitate. A
fost ca un alt Iluminism, o altă Renaştere. Zborul cu viteza luminii a transformat fundamental
gândirea umană şi a schimbat civilizaţia şi cultura.
— Îmi dau seama de asta. În clipa în care am intrat în viteza luminii, am simţit că mă
schimb. Mi-am dat seama că aş putea, în timpul vieţii mele, să sar peste spaţiu-timp şi să
ating marginea cosmosului şi capătul universului. Astfel de lucruri, care înainte păreau să fie
doar filosofice, au devenit brusc concrete şi practice.
— Da. Înainte, destinul şi scopul universului obişnuiau să fie doar chestiuni imateriale
care-i priveau pe filosofi, însă acum trebuiau să ţină seama de ele toţi oamenii obişnuiţi.
— S-a gândit oare cineva din lumea nouă să meargă până la capătul universului?
— Sigur că da. Cinci nave spaţiale finale au fost deja lansate.
— Nave spaţiale finale?
— Unii le numesc navele apocalipsei. Aceste nave cu viteza luminii nu au o destinaţie
anume. Ele pornesc motoarele de curbură la maximum şi accelerează nebuneşte, apropiindu-
se la infinit de viteza luminii. Scopul lor este să sară în timp, folosind relativitatea, până când
ajung la moartea prin încălzire 35 a universului. Conform calculelor lor, zece ani din cadrul lor
de referinţă ar egala cincizeci de miliarde de ani de-ai noştri. De fapt, nici nu trebuie să te
pregăteşti pentru asta. Dacă, după ce nava a accelerat până la viteza luminii, aceasta suferă
vreo defecţiune care o împiedică să încetinească, atunci atingi capătul universului chiar în
timpul vieţii tale.— Îi compătimesc pe oamenii din Sistemul Solar, spuse Cheng Xin. Până la
sfârşitul sfârşitului, cei mai mulţi dintre ei au trăit vieţi care s-au derulat într-o porţiune
minusculă de spaţiu-timp, la fel ca bătrânii şi bătrânele din timpul Erei Comune care nu şi-au
părăsit niciodată satele. Universul a rămas pentru ei, până în ultima clipă, un mister.
Yifan îşi ridică capul s-o privească. În 3G, acest efort era destul de epuizant. Dar se
încăpăţână s-o privească o vreme.
— Nu e nevoie să-i compătimeşti. Serios, ascultă-mă: n-o face! Realitatea universului nu e
de invidiat.
— De ce?
Yifan ridică o mână şi arătă spre stelele galaxiei. Apoi lăsă forţa 3G să-i tragă braţul înapoi
pe piept.
— Întuneric. Doar întuneric.
— Te referi la starea de Pădure Întunecată?
Guan Yifan dădu din cap, un gest care părea dificil în hipergravitaţie:
— Pentru noi, starea Pădurii Întunecate este extrem de importantă, dar este doar un
detaliu al cosmosului. Dacă te gândeşti la cosmos ca la un câmp de luptă, atacurile Pădurii
Întunecate nu sunt nimic altceva decât nişte lunetişti care-i împuşcă pe toţi cei neatenţi, pe
curieri, pe camaroţi etc. În marele plan al bătăliei, aceştia nu înseamnă nimic. Nu ai văzut ce
înseamnă un război interstelar adevărat.
— Tu ai văzut?
— Am întrezărit câte ceva. Dar majoritatea lucrurilor pe care le ştim sunt doar impresii…
Chiar vrei să ştii? Cu cât ştii mai multe despre toate astea, cu atâta mai puţină lumină rămâne

35
în inima ta.
— Inima mea este complet întunecată. Vreau să ştiu.
Şi astfel, la mai mult de şase secole după ce Luo Ji căzuse prin gheaţă în lacul acela, un alt
văl întunecat ce acoperea adevărul despre Univers fu ridicat în faţa ochilor uneia dintre
singurele supravieţuitoare ale civilizaţiei Terrei.
Yifan întrebă:
— De ce nu-mi spui care este cea mai puternică armă a unei civilizaţii care posedă o
capacitate tehnologică aproape infinită? Nu te gândi ca la o întrebare tehnică. Gândeşte
filosofic.
Cheng Xin medită o vreme şi apoi se chinui să scuture din cap:
— Nu ştiu.
— Experienţele prin care ai trecut ar trebui să-ţi ofere un indiciu.
Ce experienţe trăise? Văzuse cum un atacator crud putea scădea cu una dimensiunile
spaţiului şi astfel putea distruge un sistem solar. Ce sunt dimensiunile?
— Legile universale ale fizicii, spuse Cheng Xin.
— Aşa e. Legile universale ale fizicii sunt cele mai teribile arme şi sunt şi cele mai eficiente
metode de apărare. Indiferent dacă se află în apropierea Căii Lactee sau a galaxiei
Andromeda, la scara grupului galactic local, sau la cea a superroiului de galaxii Fecioara,
civilizaţiile acelea care se războiesc şi care posedă tehnologii demne de Dumnezeu nu vor
ezita să folosească legile universale ale fizicii drept arme. Sunt multe legi care pot fi
manipulate astfel încât să devină arme dar, în cele mai multe cazuri, accentul se pune pe
dimensiunile spaţiale şi pe viteza luminii. În mod tipic, micşorarea dimensiunilor spaţiale
reprezintă o tehnică de atac, iar micşorarea vitezei luminii e o tehnică de apărare. Prin
urmare, atacul dimensional asupra Sistemului Solar a fost o metodă de atac avansată. Un atac
dimensional este un semn de respect. În acest univers, respectul nu este uşor de câştigat.
Presupun că ai putea să consideri acel atac o onoare pentru civilizaţia de pe Terra.
— E ceva ce aş vrea să te întreb. Când va înceta prăbuşirea în două dimensiuni a spaţiului
din vecinătatea Sistemului Solar?
— Nu va înceta niciodată.
Cheng Xin se cutremură.
— Ţi-e teamă? Crezi că, în galaxia asta, în acest Univers, doar Sistemul Solar se prăbuşeşte
în două dimensiuni? Ha, ha…
Râsul amar al lui Guan Yifan îi făcu inima să stea în loc pentru o clipă. Spuse:
— Ceea ce spui nu are sens. Sau, cel puţin, nu are rost să foloseşti micşorarea dimensională
ca armă. E genul de atac care, în timp, îl va ucide şi pe atacator, nu numai ţinta sa. În cele din
urmă, partea care a iniţiat atacul va trăi să vadă cum propriul spaţiu se prăbuşeşte în abisul
bidimensional pe care l-a creat.
Urmă o tăcere. După mai mult timp, Cheng Xin strigă:
— Doctore Guan!
— Eşti prea… miloasă, spuse Guan Yifan încet.
— Nu înţeleg…
— Există o modalitate prin care atacatorul poate evita moartea. Gândeşte-te!
Cheng Xin medită o clipă şi apoi spuse:
— Nu pot să mi-o închipui.
— Ştiu că nu poţi. Pentru că eşti prea bună la suflet. E foarte simplu. Atacatorul trebuie
mai întâi să se transforme în forme de viaţă care pot supravieţui într-un univers cu
dimensionalitate scăzută. De exemplu, o specie cvadridimensională se poate transforma în
fiinţe tridimensionale, sau o specie tridimensională, în viaţă bidimensională. După ce
întreaga civilizaţie a intrat în dimensiunea mai redusă, pot iniţia atacul dimensional
împotriva inamicului fără să le mai pese de consecinţe.
Cheng Xin tăcu din nou.
— Ţi-aduce aminte de ceva? întrebă Yifan.
Cheng Xin se gândea la momentul de acum mai bine de patru secole, când Spaţiul
Albastru şi Gravitaţia dăduseră peste fragmentul cvadridimensional. Yifan fusese membru al
micii expediţii care conversase cu Inelul.
Voi aţi construit acest fragment cvadridimensional?
Mi-ai spus că veniţi din mare. Voi aţi construit marea?
Vrei să spui că, pentru tine sau cel puţin pentru creatorii tăi, acest spaţiu cvadridimensional
este la fel cum e marea pentru noi?
Mai mult ca o baltă. Marea a secat.
De ce sunt atâtea nave, sau morminte, care s-au adunat într-un spaţiu atât de mic?
Când marea moare, peştele trebuie să se adune într-o baltă. Şi balta seacă şi ea, şi toţi peştii
or să dispară.
Sunt toţi peştii aici?
Peştii din pricina cărora a secat marea nu sunt aici.
Ne pare rău. Ce ai spus este foarte greu de înţeles.
Peştii care au uscat marea s-au dus pe uscat înainte să facă asta. S-au mutat de pe o pădure
întunecată pe altă pădure întunecată.
— Merită oare să plăteşti un asemenea preţ pentru victoria în război? întrebă Cheng Xin.
Nu putea să-şi imagineze cum era posibil să trăieşti într-o lume cu dimensiuni mai scăzute.
În spaţiul bidimensional, lumea vizibilă consta din câteva segmente liniare de diferite
lungimi. Oare chiar putea cineva născut într-un spaţiu tridimensional să trăiască, de
bunăvoie, într-o foaie de hârtie subţire, fără grosime? Traiul în trei dimensiuni trebuie să fie şi
el limitativ şi de neînchipuit pentru cei născuţi într-o lume cvadridimensională.
— E mai bine decât moartea, spuse Yifan.
În timp ce Cheng Xin încă îşi mai revenea din şoc, Yifan continuă:
— Viteza luminii este şi ea folosită adesea drept armă. Nu mă refer la construirea unor
morminte de lumină – sau, aşa cum le numiţi voi, domenii negre. Acelea sunt doar nişte
mecanisme defensive folosite de viermii slabi, aşa, ca noi. Zeii nu se coboară atât de jos. La
vreme de război, se pot crea găuri negre, unde viteza luminii e redusă, pentru a etanşa
inamicul înăuntrul lor. Dar, şi mai frecvent, tehnica este folosită pentru a construi
echivalentele şanţurilor de apărare şi ale zidurilor oraşului. Unele centuri de viteză scăzută a
luminii sunt suficient de late pentru a traversa un braţ întreg de galaxie. În locuri în care
stelele sunt dense, mai multe găuri negre cu viteza redusă a luminii se pot conecta unele la
altele şi pot forma lanţuri care se întind pe zeci de milioane de ani-lumină. Aşa ceva este
echivalentul Marelui Zid la scara universului. Nici chiar cele mai puternice flote, odată prinse
în capcană, nu pot scăpa. Acele bariere sunt foarte greu de trecut.
— Care este rezultatul final al acestei întregi manipulări a spaţiu-timpului?
— Atacurile dimensionale vor produce în cele din urmă prăbuşirea accelerată a mai multor
universuri în două dimensiuni, până într-o zi, când întregul Univers va deveni bidimensional.
În mod similar, construirea fortificaţiilor va produce în final conectarea tuturor zonelor cu
viteza redusă a luminii, până când diferitele viteze reduse ale luminii se vor egaliza: această
nouă medie va fi noul c36 al universului.În acel moment, orice om de ştiinţă din orice
civilizaţie tânără – ca a noastră – ar crede că viteza luminii în vid este doar de doisprezece
kilometri pe secundă şi că aceasta este o constantă universală bătută în cuie, aşa cum credem
noi acum despre viteza de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Sigur, am dat doar două
exemple. Şi alte legi universale ale fizicii au fost folosite drept arme. Este posibil ca, în unele

36
părţi ale universului… până şi… Ei, lasă, nici măcar eu nu cred asta.
— Ce voiai să spui?
— Fundamentul matematicii.
Cheng Xin încercă să-şi imagineze asta, dar era pur şi simplu imposibil:
— Este… o nebunie, spuse, apoi întrebă. Oare universul se va transforma într-o ruină de
după război? Sau, poate, ar fi mai potrivit să întreb: legile fizicii se vor transforma în ruine?
— Poate s-au transformat deja… Fizicienii şi cosmologii noii lumi se concentrează asupra
încercării de a recupera aspectul iniţial al universului de dinaintea războaielor, de acum mai
mult de zece miliarde de ani. Au construit deja un model teoretic destul de clar, care descrie
universul dinaintea războaielor. A fost o perioadă cu adevărat frumoasă, când universul însuşi
era o Grădină a Edenului. Sigur, frumuseţea lui nu poate fi descrisă decât matematic. Nu ne-
am putea-o imagina. Creierele noastre nu au destule dimensiuni.
Cheng Xin îşi aminti de conversaţia purtată cu Inelul.
Voi aţi construit acest fragment cvadridimensional?
Mi-ai spus că veniţi din mare. Voi aţi construit marea?
— Spui că universul acestei Vârste Edenice era cvadridimensional şi că viteza luminii era
mult mai mare?
— Nu, absolut deloc. Universul Vârstei Edenice era decidimensional. Viteza luminii, pe
vremea aceea, nu era doar mai mare – mai curând, era aproape de infinit. Pe vremea aceea,
lumina era capabilă să acţioneze de la distanţă şi să meargă de la un capăt al cosmosului la
celălalt într-o unitate de timp Planck 37… Dacă ai fi fost în spaţiul cvadridimensional, ai fi avut
o idee vagă despre cât de frumoasă trebuie să fi fost Grădina decidimensională.— Vrei să
spui…
— Nu vreau să spun nimic, zise Yifan, care părea să se fi deşteptat dintr-un vis. Am avut
doar nişte mici indicii; tot restul a fost doar o presupunere. Trebuie s-o tratezi ca pe o
presupunere, doar ca pe un mit întunecat pe care l-am plăsmuit noi.
Dar Cheng Xin continuă să urmeze cursul discuţiei.
— …că, în timpul războaielor ce au urmat Vârstei Edenice, dimensiunile, una după alta, s-
au tot încarcerat trecând de la macroscopic la microscopic şi că viteza luminii s-a tot redus,
din nou şi din nou…
— Repet, nu vreau să spun nimic, eu doar presupun, zise Yifan, iar vocea lui deveni mai
blândă. Dar nimeni nu ştie dacă adevărul nu e cumva mai întunecat decât presupunerile
noastre… Suntem siguri de un singur lucru: universul moare.
Nava îşi opri accelerarea, iar imponderabilitatea reveni. Înaintea ochilor lui Cheng Xin,
spaţiul şi stelele părură din ce în ce mai halucinante, din ce în ce mai coşmareşti. Doar
hipergravitaţia 3G îi mai crease o senzaţie de soliditate. Salutase îmbrăţişarea puternică a
acelor braţe, o îmbrăţişare care-i oferise o oarecare protecţie împotriva groazei şi a îngheţului
miturilor întunecate ale universului. Dar acum, hipergravitaţia dispăruse şi rămânea doar
coşmarul. Calea Lactee părea un petic de gheaţă ascunzând resturi însângerate, iar DX3906,
din apropiere, semăna cu un crematoriu care ardea deasupra unei prăpăstii.
— Poţi închide afişajul holografic? întrebă Cheng Xin.
Yifan îl închise, iar Cheng Xin se întoarse înapoi din imensitatea spaţiului, la interiorul
înghesuit, de coajă de ou, al cabinei. Aici, recuperă o urmă a siguranţei la care tânjea.
— Nu trebuia să-ţi spun toate astea, spuse Yifan.
Mâhnirea lui era sinceră.
— Aş fi aflat oricum, mai devreme sau mai târziu, spuse Cheng Xin.
— Aş vrea să-ţi repet: sunt doar presupuneri. Nu avem nicio dovadă ştiinţifică. Nu te mai
gândi aşa de mult la asta. Concentrează-te pe ce ai în faţa ochilor; concentrează-te asupra

37
vieţii pe care trebuie s-o trăieşti.
Yifan îşi puse mâna peste a ei:
— Chiar dacă ceea ce ţi-am spus ar fi adevărat, aceste evenimente sunt măsurate la scara
sutelor de milioane de ani. Vino cu mine în lumea noastră, care acum este şi lumea voastră.
Trăieşte-ţi viaţa până la capăt şi nu mai sări de-a curmezişul suprafeţei timpului. Atâta timp
cât îţi trăieşti viaţa în limita unei sute de mii de ani şi a unei mii de ani-lumină, niciunul
dintre aceste lucruri nu trebuie să te preocupe. Asta ar trebui să fie suficient pentru oricine.
— Da, este suficient, mulţumesc, spuse Cheng Xin, luându-l de mână pe Yifan.

Cheng Xin şi Guan Yifan îşi petrecură restul călătoriei în somnul forţat indus cu ajutorul
maşinii de somn. Călătoria dură patru zile. Când se deşteptară în hipergravitaţia decelerării,
Planeta Cenuşie le ocupa întregul câmp vizual.
Planeta Cenuşie era o planetă mică. Ca aspect, semăna cu Luna, o stâncă goală, dar în loc
de cratere, o mare parte din suprafaţa Planetei Cenuşii era ocupată de câmpii pustii. Hunter
intră pe orbita din jurul planetei. Din cauza lipsei de atmosferă, orbita era foarte joasă. Nava
se apropie de coordonatele furnizate de satelitul de monitorizare, acolo unde aterizaseră cele
cinci aparate de zbor spaţial neidentificate şi de unde decolaseră după aceea. Yifan plănuise să
aterizeze cu naveta acolo şi să investigheze dârele lăsate de aparatul de zbor spaţial, dar nici
el, nici Cheng Xin nu anticipaseră faptul că vizitatorii cei misterioşi vor lăsa în urmă
asemenea semne, atât de mari încât erau vizibile din spaţiu.
— Ce este aia? ţipă Cheng Xin.
— Liniile morţii, spuse Yifan, care le recunoscuse imediat. Nu te apropia prea mult, îi
spuse IA-ului.
Se referea la cinci linii negre. Un capăt al fiecărei linii era conectat cu suprafaţa planetei, iar
celălalt se extindea în spaţiu, ca cinci fire de păr ce creşteau din Planeta Cenuşie. Fiecare linie
se întindea mai sus de orbita lui Hunter.
— Ce sunt?
— Dâre lăsate de propulsia de curbură. Aceste linii sunt rezultatul unei manipulări de
curbură extremă. Viteza luminii în cadrul dârelor este zero.
La următoarea orbită, Guan Yifan şi Cheng Xin intrară în navetă şi coborâră spre suprafaţă.
Datorită orbitei joase şi lipsei de atmosferă, coborârea fu lină şi rapidă. Naveta ateriză la
aproximativ trei kilometri de liniile morţii.
Săriră pe suprafaţă sub 0,2G. Un strat subţire de praf acoperea suprafaţa Planetei Cenuşiu,
împreună cu pietrişul format din pietricele de diferite dimensiuni. Datorită lipsei de dispersie
atmosferică a luminii soarelui, umbrele şi zonele iluminate erau delimitate cu mare claritate.
Când ajunseră la aproximativ o sută de metri de liniile morţii, Yifan îi făcu cu mâna lui Cheng
Xin să se oprească. Fiecare dâră a morţii avea diametrul de aproximativ douăzeci sau treizeci
de metri şi, văzute de aici, păreau coloane ale morţii.
— Acestea sunt, probabil, cele mai întunecate lucruri din Univers, spuse Cheng Xin.
Liniile morţii nu prezentau detalii, cu excepţia negrelii care arăta graniţele regiunii de
viteză zero a luminii, care nu avea o suprafaţă reală. Privind în sus, liniile se vedeau în mod
limpede chiar pe fundalul întunecat al spaţiului.
— Şi ele sunt cele mai periculoase lucruri din Univers, spuse Guan Yifan. Viteza zero a
luminii înseamnă moartea absolută, sută la sută moarte. În interiorul lor, fiecare particulă
fundamentală, fiecare quarc este mort. Nu există vibraţie. Chiar fără o sursă de gravitaţie la
interior, fiecare linie a morţii este o gaură neagră. O gaură neagră cu gravitaţie zero. Nimic din
ceea ce cade înăuntru nu poate ieşi la suprafaţă.
Yifan ridică o piatră şi o aruncă spre una dintre liniile morţii. Piatra dispăru în întunecimea
absolută.
 — Navele voastre cu viteza luminii pot produce linii ale morţii? întrebă Cheng Xin.
— Nici poveste.
— Deci ai mai văzut aşa ceva până acum, nu?
— Da, dar numai arareori.
Cheng Xin privi în sus la coloanele negre uriaşe care ajungeau în spaţiu. Se ridicau pe bolta
cerului şi păreau să transforme universul într-un palat al morţii. Oare acesta este scopul final
al tuturor lucrurilor?
În cer, Cheng Xin văzu capătul coloanelor. Arătă în direcţia aceea:
— Adică, la capăt, navele au atins viteza luminii?
— Da. Acestea sunt cam de o sută de kilometri înălţime. Am văzut coloane şi mai scurte
decât acestea, probabil lăsate de nave care au intrat în viteza luminii aproape instantaneu.
— Astea sunt cele mai avansate nave cu viteza luminii?
— Posibil. Dar este o tehnică rar întâlnită. Liniile morţii sunt de obicei lăsate de Cei Care O
Iau De La Capăt.
— Cei Care O Iau De La Capăt?
— Se mai numesc şi Resetatorii. Probabil un grup de indivizi inteligenţi sau o civilizaţie
sau un grup de civilizaţii. Nu ştim exact cine sunt, dar am confirmat existenţa lor. Cei Care O
Iau De La Capăt doresc să reseteze universul şi să-l aducă la starea Grădinii Edenului.
— Cum?
— Mişcând limba cea mică a ceasului dincolo de ora douăsprezece. Să luăm de exemplu
dimensiunile spaţiale. Este practic imposibil să tragi un univers cu dimensiunile scăzute
înapoi în mai multe dimensiuni, aşa că poate e mai bine să lucrezi mai departe în cealaltă
direcţie. Dacă universul poate fi coborât până la dimensiunea zero chiar mai jos de ea, ceasul
ar putea fi resetat şi totul s-ar întoarce la început. Universul ar putea avea din nou zece
dimensiuni macroscopice.
— Zero dimensiuni! Ai văzut vreodată cum se face aşa ceva?
— Nu. Am fost martori numai la bidimensionalizare. Nu am văzut niciodată
unidimensionalizarea. Dar, undeva, câţiva Resetatori sigur o încearcă. Prin comparaţie, este
mai uşor să reduci viteza luminii la zero, aşa că am văzut mai multe dovezi ale unor asemenea
încercări de a reduce viteza luminii dincolo de zero, pentru a o readuce la infinit.
— Ar fi posibil aşa ceva, fie şi numai teoretic?
— Nu ştim. Poate că Resetatorii au teorii care spun că da, dar eu nu cred. Viteza zero a
luminii este un zid de netrecut. Viteza zero a luminii este moartea absolută a oricărui tip de
existenţă, încetarea oricărui tip de mişcare. În asemenea condiţii, subiectivul nu poate
influenţa obiectivul în niciun fel, aşa că oare cum poţi trece limba orelor dincolo de ea? Cred
că Resetatorii practică un soi de religie, un fel de artă a spectacolului.
Cheng Xin se uită fix la liniile morţii, cu o spaimă amestecată cu respect.
— Dacă acestea sunt dâre, de ce nu se împrăştie?
Guan Yifan o apucă de braţ:
— Ajungeam imediat şi la asta. Trebuie să plecăm de aici. Şi nu numai de pe Planeta
Cenuşie, ci din întregul sistem. Este un loc foarte periculos. Liniile morţii nu sunt ca dârele
obişnuite. Dacă nu sunt deranjate, vor rămâne aşa, cu un diametru egal cu suprafaţa efectivă a
motorului de curbură. Dar, dacă sunt deranjate, se vor împrăştia foarte rapid. O linie a morţii
de această dimensiune poate să se extindă şi să acopere o regiune de mărimea Sistemului
Solar. Oamenii de ştiinţă numesc fenomenul acesta o fisurare a liniei morţii.
— O asemenea fisurare ar putea să ducă viteza luminii la zero în toată regiunea?
— Nu, nu. După fisurare, se transformă într-o dâră obişnuită. Viteza luminii din interior
creşte pe măsură ce dâra se împrăştie peste o regiune mai întinsă, dar nu va fi niciodată mult
mai mare de doisprezece metri pe secundă. După ce aceste linii ale morţii se extind, întregul
sistem s-ar putea transforma într-o gaură neagră cu viteză redusă a luminii, sau un domeniu
negru… Hai să mergem!
Cheng Xin şi Guan Yifan se întoarseră spre navetă şi începură să alerge şi să salte.
— Ce fel de perturbaţie le face să se împrăştie? întrebă Cheng Xin. Se întoarse să mai
arunce o ocheadă spre liniile morţii. În spatele lor, cele cinci coloane aruncau umbre lungi
care se întindeau peste câmpie până la orizont.
— Nu suntem siguri. Unele teorii sugerează că apariţia, în apropierea lor, a altor dâre de
curbură ar produce o perturbaţie. Am confirmat faptul că dârele de curbură aflate la o
distanţă mică una de alta se pot influenţa între ele.
— Aşa că, dacă Halo accelerează…
— Iată de ce trebuie să ajungem mult mai departe folosind doar motorul de fuziune înainte
să pornim motorul de curbură. Ar trebui să ajungem… folosind unităţile voastre de măsură…
la cel puţin patruzeci de unităţi astronomice distanţă.
După ce naveta decolă, Cheng Xin continuă să se uite în depărtare, fix la liniile morţii
— Resetatorii îmi dau ceva speranţe, spuse ea.
Yifan spuse:
— Universul conţine multitudini. Poţi întâlni orice fel de „oameni” şi de lumi. Există
idealişti ca Resetatorii, pacifişti, filantropi şi chiar civilizaţii devotate doar artei şi frumuseţii.
Dar ei nu reprezintă majoritatea, şi nu pot schimba direcţia universului.
— Este exact ca lumea oamenilor.
— Cel puţin, sarcina finală a Resetatorilor va fi dusă la capăt de universul însuşi.
— Te referi la sfârşitul universului?
— Exact.
— Dar, din câte ştiu, universul va continua să se extindă şi va deveni din ce în ce mai
rarefiat şi mai rece, la infinit.
— Asta este cosmologia veche pe care o cunoşti, dar noi am infirmat-o. A fost subestimată
cantitatea de materie întunecată. Universul se va opri din expansiune şi apoi se va prăbuşi sub
gravitaţie, formând în cele din urmă o singularitate şi iniţiind un nou Big Bang. Totul va
reveni la zero sau acasă. Şi astfel Natura va rămâne ultimul învingător.
— Atunci, noul Univers va avea zece dimensiuni?
— Cine ştie? Posibilităţile sunt infinite. Este vorba despre un Univers nou-nouţ, şi de o
viaţă nouă-nouţă.

Călătoria înapoi la Planeta Albastră a fost tot atât de lipsită de evenimente ca şi cea spre
Planeta Cenuşie. Cheng Xin şi Guan Yifan dormiră cea mai mare parte a timpului. Când se
treziră, Hunter ajunsese pe orbită în jurul Planetei Albastre. Privind în jos la lumea alb-
albastră, Cheng Xin aproape că se simţi acasă.
AA îi salută şi Yifan răspunse:
— Aici Hunter. Ce s-a întâmplat?
Vocea ui AA era agitată:
— V-am chemat de mai multe ori şi IA-ul navei a refuzat să vă trezească!
— Ţi-am spus că trebuie să menţinem tăcerea radio. Ce s-a întâmplat?
— Yun Tianming e aici!
Cheng Xin fu uluită. Ultimele urme de somn îi dispărură şi chiar şi Yifan rămăsese cu gura
căscată.
— Cum? întrebă Cheng Xin încet.
— Yun Tianming e aici! Nava lui a aterizat acum trei ore.
— Aşa, răspunse Cheng Xin mecanic.
— E tot tânăr, la fel ca tine!
 — Chiar aşa? vocea lui Cheng Xin părea că vine de departe şi chiar şi ei însăşi i se părea
astfel.
— A adus un cadou pentru tine.
— Mi-a dat deja un cadou. Stăm pe cadoul de la el.
— Cadoul acela nu-i nimic. Ştii, cadoul ăsta e nemaipomenit şi e mult mai mare… El e
acum afară. Stai să-l chem.
Yifan o întrerupse:
— Nu. Venim noi acolo imediat. Este periculos să comunicăm atâta prin radio. Întrerup
comunicarea acum.
Yifan şi Cheng Xin se priviră fix unul pe altul, apoi pufniră în râs.
— Chiar suntem treji? întrebă Cheng Xin.
Dar chiar dacă era doar un vis, Cheng Xin dorea să viseze cât mai mult. Porni afişajul
holografic şi cerul înstelat nu mai păru atât de întunecat şi de rece – de fapt, păru plin de o
frumuseţe limpede, la fel de proaspăt ca cerul de după ploaie. Până şi lumina stelelor părea să
emane parfumul bobocilor de primăvară. Era ca simţământul cuiva care renaşte.
— Hai să intrăm în navetă şi să aterizăm, spuse Yifan.
Hunter iniţie secvenţa de separare a navetei. Din interiorul cabinei înghesuite, Yifan folosi
o fereastră de interfaţă pentru a efectua ultima verificare înainte de reintrarea în atmosferă.
— Cum de a ajuns aici aşa de repede? murmură Cheng Xin, de parcă încă visa.
Yifan era acum complet calm.
— Acest lucru confirmă presupunerea noastră. Prima Flotă trisolariană a fondat o colonie
prin apropiere, la maximum o sută de ani-lumină de aici. Probabil că au primit semnalul de
undă gravitaţională de la Halo.
Naveta se separă de Hunter. Putură să vadă minuscula piramidă a lui Hunter cum se
îndepărta pe sistemul de monitorizare.
— Ce fel de cadou e mai mare decât un soare şi sistemul lui planetar? întrebă Yifan,
zâmbind.
Cheng Xin dădu din cap entuziasmată.
Reactorul de fuziune al navetei se activă, iar inelul de răcire din exterior luci roşu.
Dispozitivele de propulsare se preîncălzeau, iar fereastra interfeţei de control arăta că
decelerarea avea să înceapă în treizeci de secunde. Odată intrată în atmosfera Planetei
Albastre, naveta urma să coboare rapid.
Cheng Xin auzi un zgomot ascuţit, de parcă ceva ar fi tăiat naveta de la pupa la prova.
Urmară scuturături puternice. Şi pe urmă, trăi un moment ciudat – ciudat pentru că nu fu
sigură că durase doar un moment. Momentul păruse să fie infinit de scurt, dar şi infinit de
lung. Avusese sentimentul neobişnuit că păşeşte de-a curmezişul timpului, dar că se află în
afara lui.
Mai târziu, Yifan avea să-i explice că trăise un „vid temporal”. Lungimea acelui moment nu
putea fi măsurată în timp fiindcă, în acel moment, timpul nu exista.
Simultan, simţise că se prăbuşeşte, ca şi cum avea să se transforme într-o singularitate.
Între timp, masa ei, Guan Yifan şi naveta se apropiau de infinit.
Şi apoi totul plonjă în întuneric. La început, Cheng Xin crezuse că era ceva cu ochii ei. Nu
putuse să creadă că putea fi atât de întuneric în interiorul navetei, atât de întuneric că nu-şi
putea vedea degetele mişcându-se înaintea ochilor. Cheng Xin îl chemă pe Guan Yifan, dar în
casca de la costumul ei spaţial nu se auzi nimic.
Yifan bâjbâi prin jur în întuneric până-i prinse capul lui Cheng Xin. Simţi cum faţa ei îi
atinge chipul. Ea nu-i opuse rezistenţă; o liniştea, doar. Apoi înţelese că Yifan nu dorea decât
să-i vorbească. Sistemul de comunicaţii din costumele lor spaţiale se oprise, şi singura
modalitate de a vorbi unul cu altul era să-şi apese vizoarele căştilor unul de altul pentru ca
vocile să poată fi transmise prin ele.
— Nu te speria. Nu intra în panică. Ascultă-mă şi nu te mişca!
Cheng Xin auzi vocea lui Yifan prin vizor. Putea să-şi dea seama din vibraţii că striga, dar
tot ce auzea era foarte slab, ca o şoaptă. Îi simţi mâna mişcându-se în întuneric până când
interiorul cabinei se lumină. Lumina venea de la un lucru pe care-l ţinea el în mână, o bandă
de lungimea unei ţigarete. Cheng Xin îşi dădu seama că era un soi de sursă de lumină
chimică. Halo era echipată cu lucruri similare pentru situaţiile de urgenţă. Dacă o îndoiai,
emitea o lumină rece.
— Nu te mişca. Costumele spaţiale nu mai produc oxigen. Încetineşte-ţi respiraţia. Acum
voi represuriza cabina. Nu va dura mult!
Yifan îi dădu băţul luminos lui Cheng Xin, deschise o unitate de depozitare de sub scaunul
său şi scoase o sticlă metalică ce semăna cu un stingător de incendiu. Răsuci un căpăcel şi din
sticlă se împrăştie un gaz alb, în şuvoaie puternice.
Respiraţia i se înteţi. Nu mai dispunea decât de aerul rămas în cască şi, cu cât inhala mai
tare, cu atât simţea mai tare că se sufocă. Mâna ei atinse instinctiv vizorul căştii, dar Yifan o
opri la timp. O îmbrăţişă din nou, de data asta ca s-o calmeze. Îşi imagină că încerca s-o
salveze de la înec. În lumina rece, îi văzu ochii, ce păreau să-i spună că aproape ajunseseră la
suprafaţă. Cheng Xin putu să simtă presiunea aerului care creştea în cabină şi, tocmai când
era pe punctul să leşine din cauza lipsei de aer, Yifan îi deschise vizorul apoi şi-l deschise şi pe
al lui. Cei doi luară câte o gură zdravănă de aer.
După ce-şi trase sufletul, Cheng Xin examină sticla de metal. Observă manometrul de
lângă gâtul sticlei, un cadran analogic antic cu un ac ce indica acum zona verde.
Yifan spuse:
— Oxigenul nu va dura mult, iar cabina va deveni foarte rece în foarte scurt timp. Trebuie
să ne schimbăm costumele spaţiale. Se ridică din scaun şi scoase afară două cutii de metal din
spatele cabinei. O deschise pe una dintre ele şi-i arătă lui Cheng Xin costumul spaţial din ea.
Costumele spaţiale moderne – din Sistemul Solar şi de aici – erau foarte uşoare. Practic, un
costum spaţial modern nu putea fi deosebit de hainele normale, dacă era menţinut
nepresurizat, fără cască şi fără micul rucsac de menţinere a vieţii. Totuşi, costumele spaţiale
din cutii erau grele şi greu de manevrat şi semănau cu costumele spaţiale ale Erei Comune.
Acum scoteau deja aburi pe gură. Cheng Xin îşi scoase costumul spaţial modern şi simţi
cum frigul din cabină îi pătrunde-n oase. Costumul spaţial, acela greu, nu era uşor de
îmbrăcat, iar Yifan trebui s-o ajute. Se simţi ca un copil care depinde de acest bărbat, un
sentiment pe care nu-l mai avusese de mult timp. Înainte ca Cheng Xin să-şi pună casca, Yifan
îi explică în detaliu caracteristicile costumului – cadranul de oxigen, comutatorul de
presurizare, butonul de reglare a temperaturii, întrerupătoarele pentru comunicare şi
iluminare şi aşa mai departe. Costumul spaţial nu avea sisteme automate şi totul necesita
operarea manuală.
— Nu există niciun fel de cipuri de computer în acest costum spaţial. Momentan, niciunul
dintre computerele noastre – electronice sau cuantice – nu mai funcţionează.
— De ce?
— Viteza luminii este mai mică de douăzeci de kilometri pe secundă.
Yifan o ajută pe Cheng Xin să-şi pună casca. Corpul ei era aproape îngheţat. Dădu drumul
la oxigen şi la încălzire în costumul ei, şi Cheng Xin simţi cum începe să se dezgheţe. Yifan se
întoarse să-şi pună şi el costumul. Se mişca rapid, dar avu nevoie să muncească ceva timp
până să-şi pună şi el casca, şi până când cele două costume să fie conectate pentru
comunicaţii. Niciunul dintre ei nu fu în stare să vorbească înainte ca trupurile lor îngheţate
să-şi revină.
Costumele erau atât de grele şi de greoaie, că Cheng Xin putea să-şi închipuie cât de dificil
era să te mişti cu ele la 1G. Al ei nu era un costum, ci mai degrabă o casă, singurul loc în care-
şi putea găsi un refugiu. Banda care emitea lumină, ce plutea prin cabină, începuse să
pălească, aşa că Yifan îşi aprinse lampa de la costum. Înăuntrul spaţiului înghesuit, Cheng
Xin se gândi că erau ca nişte mineri de demult prinşi în subteran.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Cheng Xin.
Yifan pluti în sus de pe scaun şi se luptă până când reuşi să deschidă oblonul de pe unul din
hublouri – nici comenzile automate pentru ecranele de la hublouri nu funcţionau. Pluti până
la cealaltă parte a cabinei şi repetă operaţiunea cu celălalt hublou.
Cheng Xin privi afară, la universul care se transformase
Văzu două aglomerări de stele la două capete ale spaţiului: aglomerarea din faţă strălucea
albastru, iar aglomerarea din spate strălucea roşu. Cheng Xin mai văzuse o asemenea
privelişte mai devreme, când Halo zburase cu viteza luminii, dar cele două aglomerări de stele
pe care le vedea acum nu erau stabile. Formele lor se modificau abrupt ca două mingi de
flăcări pe vânt puternic. În loc ca stelele să sară din când în când din aglomerarea albastră în
cea roşie, acum vedea două centuri de lumină care conectau cele două capete ale universului,
dintre care doar câte unul era vizibil pe fiecare parte a navei.
Centura mai lată ocupa o jumătate din spaţiul vizibil de pe una din părţi. Capetele ei nu
erau conectate la aglomerările de stele, cea albastră şi cea roşie. În schimb, centura se termina
cu două vârfuri rotunde. Cheng Xin putea să-şi dea seama că această „centură” era de fapt un
oval extrem de aplatizat – sau poate un cerc care fusese întins foarte tare. Peste banda lată
treceau în goană petice colorate de diferite mărimi: albastre, albe şi galben-deschis. Instinctiv,
Cheng Xin înţelese că se uita la Planeta Albastră.
Banda de lumină de pe cealaltă parte a navei era mai subţire, dar mai strălucitoare şi
suprafaţa ei nu prezenta detalii. Spre deosebire de Planeta Albastră, lungimea acestei benzi
trecea rapid de la forma unei linii strălucitoare ce conecta aglomerările roşii şi cele albastre la
cea a unui cerc strălucitor. Starea circulară periodică a benzii îi spunea lui Cheng Xin că se
uita la steaua DX906.
— Orbităm Planeta Albastră la viteza luminii, spuse Guan Yifan. Doar că viteza luminii
este acum foarte mică.
Naveta se deplasase mult mai repede dar, de vreme ce viteza luminii era o limită a vitezei
absolute, viteza navetei fusese redusă la această mărime.
— Liniile morţii s-au sfărâmat?
— Da. S-au răspândit peste tot, acoperind întregul sistem solar. Suntem prinşi în capcană.
— A fost din cauza perturbaţiei produse de nava lui Tianming?
— Probabil. Nu ştia că aici erau liniile morţii.
Cheng Xin nu dori să întrebe care era următorul lor pas, fiindcă ştia că acum nu se mai
putea face nimic. Niciun computer nu putea funcţiona atunci când viteza luminii era sub
douăzeci de kilometri pe secundă. IA-ul navetei şi sistemele de control erau toate moarte. În
asemenea condiţii, la interiorul aparatului de zbor spaţial nu putea fi aprinsă nici măcar o
lumină – acesta devenise doar o cutie de metal fără electricitate sau energie. Hunter era şi ea
moartă. Înainte să cadă în viteza redusă a luminii, naveta nu începuse încă să decelereze, aşa
că mica navă spaţială ar fi trebuit să se afle prin apropiere – dar ar fi putut foarte bine să fie şi
pe cealaltă parte a planetei. Fără sistemele de control, nici naveta şi nici Hunter nu puteau să-
şi deschidă uşile.
Cheng Xin se gândi la Yun Tianming şi la AA. Se aflau amândoi la sol şi ar fi trebuit să fie
în siguranţă. Dar acum, cele două părţi nu mai puteau comunica între ele. Nici măcar nu
apucase să-l salute.
Ceva uşor bătu în vizorul căştii ei: sticla de metal. Cheng Xin se uită din nou la
manometrul antic şi-şi atinse propriul costum spaţial. Speranţa, odată stinsă, se reaprinse ca
un licurici.
— Te-ai pregătit pentru asemenea situaţii? întrebă ea.
— Da. Vocea lui Yifan se auzi distorsionată în casca lui Cheng Xin, din cauza semnalelor
analogice străvechi. Nu pentru liniile morţii, bineînţeles, dar eram pregătiţi să nimerim
accidental în dârele lăsate de navele cu viteza luminii. Situaţiile sunt similare: viteza redusă a
luminii opreşte totul… Acum trebuie să pornim neuronii.
— Ce?
— Computerele neurale. Computere care pot funcţiona în condiţii de viteză redusă a
luminii. Naveta şi Hunter au fiecare câte două sisteme de control şi unul dintre acestea se
bazează pe computerele neurale.
Cheng Xin era uluită de existenţa unor asemenea aparate.
— Cheia nu este viteza luminii, ci designul sistemului. Transmisia semnalelor chimice din
creier este încă şi mai lentă, de doar doi sau trei metri pe secundă – nu mult mai rapidă decât
mersul nostru pe jos. Computerele neurale încă pot funcţiona, fiindcă imită procesarea
paralelă care se petrece în creierele primatelor. Toate cipurile sunt proiectate în mod specific
pentru funcţionarea în condiţii de viteză redusă a luminii.
Yifan deschise un perete despărţitor decorat cu multe picăţele conectate într-o reţea
complexă, ca tentaculele unei caracatiţe. Înăuntru era un panou de control mic, cu un ecran
plat, şi mai multe întrerupătoare şi indicatoare luminoase. Întregul ansamblu era construit
din componente considerate demodate la sfârşitul Erei Crizei. Comută un întrerupător roşu şi
ecranul se lumină, derulând un text. Cheng Xin înţelese că era secvenţa de iniţializare a unui
sistem de operare.
— Modul neural paralel nu a fost încă pornit, aşa că trebuie să încărcăm sistemul de
operare în mod serial. Probabil că-ţi va veni greu să crezi cât de lentă este transmisia de date
seriale la viteza redusă a luminii. Uite, ritmul datelor este de câtva sute de biţi pe secundă.
Nici măcar un kilobit.
— Atunci secvenţa de iniţializare va dura mult timp.
— Aşa este. Dar, pe măsură ce se va porni treptat modul paralel, încărcarea se va accelera.
Totuşi, chiar va dura foarte mult timp să completezi secvenţa. Yifan arătă spre indicatorul de
progres, un rând de text din josul ecranului.
Timpul de încărcare rămas pentru modulul de iniţializare: 68 ore, 43 minute, [clipind]
secunde. Timp total de încărcare a sistemului rămas: 297 ore, 52 minute, [clipind] secunde.
— Douăsprezece zile! exclamă Cheng Xin. Şi Hunter?
— Sistemele ei vor detecta starea de viteză redusă a luminii şi vor iniţializa automat
computerul neural. Dar tot atât îi va lua şi ei să facă asta.
Douăsprezece zile. Puteau ajunge la resursele de supravieţuire din navetă şi de pe Hunter
doar după douăsprezece zile. Până atunci, trebuiau să se bazeze pe costumele lor spaţiale
primitive. Dacă costumele spaţiale erau acţionate de baterii nucleare, electricitatea ar fi
trebuit să dureze suficient, dar nu aveau destul oxigen.
— Trebuie să hibernăm, spuse Yifan.
— Avem echipament de hibernare pe navetă?
Imediat ce pusese întrebarea, Cheng Xin îşi dădu seama de greşeală. Chiar dacă naveta ar fi
avut un asemenea echipament, el ar fi fost controlat de computer care, în acest moment, nu
era funcţional.
Yifan deschise unitatea de depozitare din care scosese mai înainte butelia de oxigen şi
scoase o cutie mică. O deschise şi-i arătă lui Cheng Xin câteva capsule.
— Sunt medicamente pentru hibernarea pe termen scurt. Spre deosebire de hibernarea
obişnuită, nu vei avea nevoie de un sistem exterior de susţinere a vieţii. Odată ce intri în
hibernare, respiraţia se va încetini până la punctul în care vei consuma foarte puţin oxigen. O
capsulă este suficientă pentru cincisprezece zile de hibernare.
Cheng Xin îşi deschise vizorul şi înghiţi una dintre pilule. Îl urmări pe Yifan care luă şi el
una. Apoi privi afară pe hublouri.
Peticele de culoare se mişcau acum mult mai repede peste Planeta Albastră – banda lată
care conecta cele două capete, roşu şi albastru, ale universului cu viteza luminii de pe o parte a
navei –, atât de repede că deveniseră doar o ceaţă.
— Poţi vedea cum se repetă periodic motivele benzii? Yifan nu se uita deloc afară. Ochii lui
erau pe jumătate închişi, în timp ce se fixa în scaunul de hipergravitaţie.
— Se mişcă prea repede.
— Încearcă să le urmăreşti mişcarea cu ochii.
Cheng Xin încercă să-şi armonizeze privirea mişcătoare cu modelele care zburau de-a
lungul benzii. Pentru o clipă, putu să vadă peticele albastre, albe şi galbene, dar se înceţoşară
aproape imediat.
— Nu pot, spuse ea.
— Nu-i nimic. Se mişcă prea repede. Modelul se poate repeta de mai multe sute de ori pe
secundă.
Yifan oftă. Cheng Xin îi observă mâhnirea, în ciuda eforturilor lui de a şi-o ascunde. Şi ştia
şi de ce.
Înţelegea că, de fiecare dată când modelul de pe banda cea lată se repeta, asta însemna că
naveta încheiase o nouă orbitare a Planetei Albastre la viteza luminii. Chiar şi la o viteză
redusă a luminii, legile demonice ale teoriei relativităţii speciale tot se aplicau. În cadrul de
referinţă al planetei, timpul trecea de milioane de ori mai repede decât aici, ca şi cum sângele
s-ar fi scurs din inima ei.
Aici era o clipă. Acolo erau ere întregi.
Cheng Xin îşi întoarse privirea de la hublou şi se fixă şi ea în scaun. Lumina clipi prin
hublourile de pe ambele părţi. Afară, soarele acestei lumi era când o linie strălucitoare care
conecta cele două capete ale universului, când o minge de lumină. Dansa dansul nebun al
morţii.
— Cheng Xin, o strigă încet Yifan. Este posibil, ca atunci când ne deşteptăm, ecranul să ne
spună că a survenit o eroare.
Cheng Xin se întoarse şi-i zâmbi prin vizor:
— Nu mi-e teamă.
— Ştiu că nu ţi-e teamă. Voiam doar să-ţi spun ceva în cazul în care nu vom… Ştiu despre
povestea ta de Purtător de Sabie. Vreau să ştii că nu ai făcut nimic greşit. Umanitatea te-a ales
pe tine şi asta înseamnă că te-au ales să ai grijă de viaţă şi de tot restul cu iubire, chiar dacă a
trebuit să plătească un preţ uriaş pentru asta. Ai îndeplinit dorinţa lumii, i-ai pus în practică
valorile şi ai îndeplinit alegerea lor. Chiar nu ai greşit cu nimic.
— Îţi mulţumesc, spuse Cheng Xin.
— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine după aceea, dar tot nu ai făcut nimic greşit. Iubirea nu e
ceva greşit. Un singur om nu poate distruge lumea. Dacă lumea aceea era condamnată,
atunci, ăsta a fost rezultatul eforturilor tuturor, atât ale celor în viaţă, cât şi ale celor care au
murit deja.
— Mulţumesc, spuse Cheng Xin.
Îşi simţea ochii fierbinţi şi umezi.
— Cât despre ce se va întâmpla în continuare, nici mie nu mi-e frică. Când mă aflam la
bordul Gravitaţiei, toate stelele acelea din pustietate m-au înspăimântat şi m-au obosit şi am
vrut să nu mă mai gândesc la Univers. Dar era ca un drog şi nu mă puteam opri. Ei bine, acum
pot să mă opresc.
— Asta e bine. Ştii ceva? Singurul lucru de care mi-e frică este că o să-ţi fie ţie frică.
 — Şi mie, la fel.
Se luară de mâini şi, în timp ce soarele îşi continua dansul său nebun, îşi pierdură treptat
cunoştinţa şi se opriră din respirat.
 APROXIMATIV ŞAPTESPREZECE MILIARDE DE ANI DUPĂ ÎNCEPUTUL
TIMPULUI. STEAUA NOASTRĂ
Dură mult timp până să se trezească.
Cheng Xin îşi recăpătă cunoştinţa treptat. După ce îi reveniră memoria şi vederea, ştiu
imediat că acel computer neural se iniţializase cu succes. O lumină blândă scălda interiorul
cabinei şi putea să audă aparatele cum murmurau reconfortant. Aerul era cald. Naveta fusese
reînviată.
Dar Cheng Xin îşi dădu seama curând că luminile din cabină veneau de la alte lămpi decât
cele dinainte – probabil că erau lămpi de rezervă, proiectate special pentru a fi folosite în
cazul vitezei reduse a luminii. Nu existau ferestre de informaţii în aer. Era posibil ca viteza
redusă a luminii să însemne şi că asemenea afişări holografice nu mai erau funcţionale.
Interfaţa computerului neural se limita la acel ecran plat, care semăna acum cu un monitor
color din Era Comună.
Guan Yifan plutea în faţa ecranului, bătând pe el cu degetele unei mâini fără mănuşă. Se
întoarse şi îi zâmbi lui Cheng Xin, apoi făcu un gest cu mâna, arătând că era OK să bea şi apoi
îi întinse o sticlă cu apă.
— Au trecut şaisprezece zile, spuse.
Sticla părea caldă. Cheng Xin văzu că nici ea nu purta mănuşi. Îşi dădu seama că, deşi
purta încă costumul spaţial primitiv, casca îi fusese dată la o parte. Temperatura şi presiunea
de la interiorul cabinei erau confortabile.
De vreme ce îşi revenise suficient ca să-şi mişte mâinile, Cheng Xin se eliberă din centură şi
apoi pluti spre Yifan ca să se uite la ecran împreună cu el, cu costumele lor spaţiale strâns
lipite unul de celălalt. Pe ecran erau mai multe ferestre, şi fiecare arăta numere care se derulau
rapid: diagnostice ale diferitelor sisteme ale navetei. Yifan îi spuse lui Cheng Xin că stabilise
contactul cu Hunter, al cărui computer neural se iniţializase şi el, aparent, cu succes.
Cheng Xin privi în sus şi văzu că cele două hublouri erau încă deschise. Se duse acolo
plutind. Guan Yifan micşoră lumina din cabină, pentru a vedea prin ele fără s-o deranjeze
strălucirea lămpilor. Fiecare dintre ei anticipa acum nevoile celuilalt, de parcă amândoi ar fi
fost o singură persoană.
La început, universul nu păru să se fi schimbat faţă de ce văzuse înainte: nava continua să
orbiteze Planeta Albastră la viteza redusă a luminii; cele două aglomerări de stele, cea albastră
şi cea roşie, continuau să-şi schimbe formele în mod dezordonat la cele două capete ale
universului; soarele îşi continua dansul nebunesc între starea lui de linie şi cea de cerc; iar
peticele de culoare continuau să se năpustească peste suprafaţa Planetei Albastre. Când
Cheng Xin încercă să-şi armonizeze privirea cu suprafaţa Planetei Albastre, ce curgea rapid,
observă până la urmă şi o diferenţă: peticele albastre şi albe fuseseră înlocuite de unele mov.
Yifan arătă spre ecran.
— Diagnosticul sistemului de propulsie este complet. Practic, totul funcţionează. Putem
decelera, ieşind din viteza luminii oricând.
— Motorul de fuziune funcţionează în continuare? întrebă Cheng Xin. Înainte să intre în
hibernare, această întrebare o frământase mult. Nu-l întrebase, fiindcă ştia că va primi
probabil un răspuns dezamăgitor şi nu voia să-i dea lui Yifan motive în plus de îngrijorare.
— Sigur că nu. La o viteză atât de redusă a luminii, fuziunea nucleară produce prea puţină
energie. Trebuie să folosim motorul de rezervă cu antimaterie.
— Antimaterie? Dar oare câmpul de retenţie nu va fi afectat de viteza redusă a luminii?
— Nu în acest caz. Motorul cu antimaterie a fost proiectat special pentru starea de viteză
redusă a luminii. Când ne aflăm în expediţii lungi ca aceasta, ne echipăm toate aparatele de
zbor spaţial cu sisteme de propulsie pentru viteza redusă a luminii… Lumea noastră depune
multe eforturi pentru dezvoltarea unor asemenea tehnologii. Scopul nu este rezolvarea
problemei intrării accidentale în dârele lăsate de propulsia de curbură, ci, mai degrabă, acela
de a avea un plan pentru posibilitatea că va trebui să ne ascundem într-un mormânt de
lumină sau într-un domeniu negru.
După o jumătate de oră, naveta şi Hunter îşi activaseră motoarele cu antimaterie şi
începuseră decelerarea. Cheng Xin şi Guan Yifan erau apăsaţi în scaune de hipergravitaţie, iar
ecranele hublourilor se ridicară pentru a bloca imaginile de afară. Scuturături puternice
cuprinseseră naveta, dar se temperară treptat. Procesul de decelerare dură mai puţin de
douăzeci de minute. Apoi motoarele se opriră şi fură din nou imponderabili.
— Am ieşit din viteza luminii, spuse Guan Yifan. Apăsă un buton şi ecranele de deasupra
celor două hublouri se retraseră.
Prin hublouri, Cheng Xin văzu că aglomerările albastre şi roşii de stele dispăruseră, iar
soarele era acum normal. Însă priveliştea Planetei Albastre din hubloul de pe cealaltă parte o
surprinse: Planeta Albastră era acum „Planeta Mov”. Cu excepţia oceanului care era tot
galben-deschis, restul planetei era acoperit de culoarea mov – până şi zăpada dispăruse. Era
însă extrem de şocată de aspectul spaţiului însuşi.
— Ce sunt liniile acelea? ţipă Cheng Xin.
— Cred că sunt… stele. Yifan era la fel de uimit ca ea.
Toate stelele din spaţiu se transformaseră în linii subţiri de lumină. Cheng Xin era de fapt
familiarizat cu o asemenea privelişte. Văzuse destule fotografii cu cerul înstelat al Terrei,
făcute cu expunere lungă. Din cauza rotaţiei Terrei, stelele din fotografii deveneau toate nişte
arcuri concentrice de aproximativ aceeaşi lungime. Dar acum, stelele pe care le vedea erau
segmente de diferite lungimi şi se aliniau în toate direcţiile. De fapt, câteva linii, cele mai
lungi dintre ele ocupau aproape o treime din cer. Aceste linii se intersectau una cu alta la
diferite unghiuri şi făceau spaţiul să pară mult mai derutant şi mai haotic decât înainte.
— Cred că sunt stele, repetă Yifan. Lumina unei stele trebuie să treacă prin două interfeţe
înainte să ajungă la noi: mai întâi, trebuie să treacă prin interfaţa dintre viteza luminii
normală şi viteza redusă a luminii şi apoi, prin orizontul de evenimente al găurii negre. Din
cauza asta ni se par stelele atât de stranii acum.
— Ne aflăm într-un domeniu negru?
— Exact. Ne aflăm în interiorul unui mormânt de lumină.
Sistemul solar DX3906 era acum o gaură neagră cu viteza luminii redusă şi complet
etanşeizată de restul universului. Cerul înstelat ţesut de multitudinea de fire argintii ce se
intersectau era un vis care putea fi văzut, dar care n-avea să se împlinească niciodată.
— Să coborâm la suprafaţă, spuse Yifan, după o lungă tăcere.
Naveta deceleră în continuare şi-şi reduse orbita. După o serie de scuturături puternice,
intră în atmosfera planetei şi coborî spre suprafaţa lumii în care amândoi erau sortiţi să-şi
petreacă restul vieţilor lor.
Continentele mov ocupau aproape întreaga privelişte din sistemul de monitorizare. Îşi
dădură seama că movul se datora culorii vegetaţiei. Schimbarea radiaţiei soarelui făcuse,
probabil, ca plantele de pe Planeta Albastră să-şi schimbe culoarea din albastru în mov, ca
rezultat al evoluţiei lor pentru a se adapta la noua lumină.
De fapt, însăşi existenţa soarelui îi nedumerea pe Cheng Xin şi pe Guan Yifan. De vreme ce
E = mc2, fuziunea nucleară a vitezei reduse a luminii putea produce doar cantităţi mici de
energie. Poate că în interiorul soarelui se menţinea viteza normală a luminii?
Coordonatele de aterizare ale navetei erau setate pentru acelaşi punct din care decolaseră
când părăsiseră Halo. Când se apropiară de suprafaţă, văzură în locul de aterizare o pădure
deasă, mov. Dar chiar atunci când naveta era gata să decoleze din nou în căutarea unui loc
mai deschis, copacii se traseră la o parte ca să scape de flăcările propulsoarelor navetei. Naveta
se aşeză apoi uşor pe locul deschis eliberat de copacii care se îndepărtau.
Ecranul arăta că aerul de afară era respirabil. Faţă de ultima oară când fuseseră aici,
conţinutul de oxigen din atmosferă era cu mult mai mare. În plus, atmosfera era mai densă,
iar presiunea atmosferică era de o dată şi jumătate mai mare decât la ultima aterizare.
Cheng Xin şi Guan Yifan ieşiră din navetă şi păşiră din nou pe suprafaţa Planetei Albastre.
Îi întâmpină un aer cald şi umed, şi un strat de humus moale şi elastic ce acoperea pământul.
Solul din jurul lor era plin de nenumărate găuri lăsate de rădăcinile copacilor care se dăduseră
la o parte din drum. Copacii aceia se îngrămădeau acum în jurul poienii, cu frunzele lor mari
care foşneau în briză, ca o mulţime de uriaşi şoptitori ce se adunaseră în jur. Poiana era
complet acoperită de umbra lor. Această vegetaţie atât de densă făcea din Planeta Albastră o
lume complet diferită de cea pe care o văzuseră înainte.
Lui Cheng Xin nu-i plăcea culoarea mov. I se păruse mereu o culoare maladivă şi
deprimantă, care-i amintea de buzele invalizilor ale căror inimi nu le furnizau destul oxigen.
Şi totuşi, acum era înconjurată de culoarea mov peste tot unde se uita şi avea să fie nevoită să-
şi petreacă tot restul vieţii în această lume mov.
Nu se vedea nici urmă de Halo, de nava lui Yun Tianming sau de vreo altă fiinţă umană.
Guan Yifan şi Cheng Xin cercetară cu privirea peisajul din jurul lor şi-şi dădură seama că
particularităţile geografice erau complet diferite de ultima oară. Îşi aminteau cu claritate că,
prin apropiere, fuseseră munţi, dar acum pădurea creştea pe o câmpie. Se întoarseră înapoi la
navetă pentru a se asigura că aveau coordonatele corecte – şi erau corecte. Apoi priviră şi mai
atent în jurul lor, dar tot nu găsiră nicio urmă de vizită umană anterioară. Locul semăna cu un
pământ virgin – era ca şi cum ultima lor vizită avusese loc pe o altă planetă, dintr-un alt
spaţiu-timp, care nu avea nimic de-a face cu ceea ce era aici.
Yifan se întoarse la navetă şi stabili o legătură cu Hunter, care se afla tot pe orbita joasă.
Computerul neural al lui Hunter era foarte puternic şi IA-ul lui era capabil de comunicaţii
într-un limbaj natural şi direct. În condiţiile de viteză redusă a luminii, conversaţia de la sol la
spaţiu avea o întârziere de mai mult de zece secunde. După ce ieşise din viteza luminii,
împreună cu naveta, Hunter, de pe orbita sa joasă, scanase suprafaţa planetei. Inspectase deja
majoritatea pământului Planetei Albastre şi nu descoperise urme de oameni sau semne ale
altor fiinţe dotate cu inteligenţă.
Apoi, Cheng Xin şi Guan Yifan trebuiră să se apuce de o sarcină care-i îngrozea, dar care era
absolut necesară: să afle cu exactitate cât de mult timp trecuse în cadrul acesta de referinţă.
Exista o tehnică specială pentru datarea radiometrică în condiţii de viteză redusă a luminii:
câteva elemente care, în condiţii de viteză normală a luminii, nu se dezintegrau, dar se
dezintegrau în ritmuri diferite din cauza vitezei reduse a luminii, lucru care putea fi folosit
pentru a afla cu precizie cât timp trecuse. Datorită misiunii sale ştiinţifice, naveta era echipată
cu un dispozitiv de măsurare a dezintegrării atomice, dar instrumentul avea nevoie, pentru
procesare, de un computer. Yifan trebui să se chinuie puţin pentru a conecta instrumentul la
computerul neural al navetei. Programară instrumentul să testeze zece mostre de rocă luate
din diferite părţi ale planetei, una după alta, pentru ca rezultatele să poată fi apoi comparate.
Testarea dura o jumătate de oră.
În timp ce aşteptau rezultatele testelor, Cheng Xin şi Guan Yifan ieşiră din navetă şi
aşteptară în poiană. Lumina soarelui ilumina poiana prin golurile din bolta de frunziş. Multe
fiinţe mici şi stranii zburară repede prin jur: unele erau insecte care aveau deasupra ceva ca un
rotor ce se rotea ca elicea la elicoptere; altele erau ca nişte baloane mici şi transparente care
pluteau prin aer, lăsând în urmă o lucire de curcubeu în timp ce treceau prin fasciculele de
lumină solară, dar niciuna dintre ele nu avea aripi.
— Probabil că au trecut mai multe zeci de mii de ani, murmură Cheng Xin.
 — Sau chiar mai mult, spuse Guan Yifan, privind adânc înspre pădure. În situaţia noastră
de acum, zecile de mii de ani nu sunt foarte diferite de sutele de mii de ani.
Apoi nu mai spuseră nimic, dar se aşezară pe scările din afara navetei, aplecându-se unul
spre celălalt şi consolându-se fiecare cu bătăile inimii celuilalt.
După o jumătate de oră, se urcară înapoi în navetă, pentru a se confrunta cu faptele.
Ecranul panoului de control arăta rezultatele testului conform celor zece mostre. Fuseseră
testate multe elemente, iar diagramele erau complicate. Toate mostrele ofereau rezultate
similare. Dedesubtul lor, media rezultatelor era listată simplu:
Rezultate datare degradare atomică medie (marja de eroare: 0,4%): perioade de timp stelar
trecute: 6.177.906; ani tereştri trecuţi: 18.903.729.
Cheng Xin numără cifrele din ultimul număr de trei ori, se întoarse şi ieşi tăcută din
navetă. Coborî scările şi reveni la lumea cea mov. O înconjurau copaci mov şi înalţi, o rază de
lumină arunca un cerc minuscul de strălucire lângă picioarele ei şi o urmau aproape
nouăsprezece milioane de ani.
Yifan veni spre ea. Îşi încrucişară privirile şi sufletele lor se îmbrăţişară.
— Cheng Xin, ne-a fost dor de ei.
După mai mult de optsprezece milioane de ani de la transformarea sistemului DX3906
într-o gaură neagră cu viteză redusă a luminii, la şaptesprezece miliarde de ani de la naşterea
universului, un bărbat şi o femeie se strângeau în braţe.
Cheng Xin îşi plânse durerea inimii pe umărul lui Yifan. Din câte îşi amintea, mai plânsese
astfel o singură dată, atunci când creierul lui Tianming îi fusese scos din trup. Asta se
întâmplase acum 18.903.729 de ani plus şase secole şi acele şase secole, la o asemenea scară
geologică a timpului, fuseseră doar o eroare de rotunjire. De data asta, nu mai plângea doar
pentru Tianming. Plângea din cauza unui soi de renunţare. Înţelesese în cele din urmă cum
existenţa ei era doar un fir de praf într-un vânt măreţ, o frunzuliţă care pluteşte pe marele râu.
Se predă complet şi lăsă vântul să treacă prin ea şi lumina soarelui să-i străpungă sufletul.
Dând trecutul uitării, lăsă stima ei crescândă pentru Yifan să-i cucerească inima.
Se aşezară pe humusul elastic şi rămaseră îmbrăţişaţi, lăsând timpul să treacă pe lângă ei.
Petele de lumină se deplasară încet în jurul lor pe măsură ce planeta continua să se rotească.
Uneori, Cheng Xin se întreba: Oare au mai trecut zece milioane de ani? O mică parte
raţională din mintea ei îi şoptea, în mod ciudat, că aşa ceva era într-adevăr posibil: Da, chiar
existau lumi unde cineva ar fi putut păşi oricând voia printr-o mie de ani. Să ne gândim la
liniile morţii: dacă se împrăştiau şi se extindeau doar puţin, viteza luminii din interiorul lor
creştea de la zero la un număr extrem de mic, ca viteza derivei continentelor peste oceane –
un centimetru la fiecare zece mii de ani. Într-o asemenea lume, dacă te ridicai de lângă
iubitul tău şi făceai câţiva paşi mai încolo, între el şi tine se căsca un gol de zece milioane de
ani.
Le fusese dor unul de celălalt.
După o perioadă despre care niciunul nu ştia cât durase, Yifan o întrebă încet:
— Ce ar trebui să facem?
— Vreau să mai caut. Trebuie să existe un fel de urmă.
— De fapt, nu va fi nimic. Optsprezece milioane de ani şterg absolut totul. Timpul este cea
mai crudă forţă.
— Cioplirea cuvintelor în piatră.
Yifan se uită la Cheng Xin, nedumerit:
— AA ar şti să cioplească cuvinte în piatră, murmură Cheng Xin.
— Nu înţeleg…
Cheng Xin nu-i explică; în schimb, îl apucă pe Yifan de umeri:
— Poţi să-i ceri lui Hunter să scaneze în adânc suprafaţa şi să vadă dacă nu este ceva sub
ea?
— Ce cauţi?
— Cuvinte. Vreau să văd dacă sunt cuvinte.
Yifan dădu din cap:
— Înţeleg ce vrei, dar…
— Pentru a rezista vremurilor îndepărtate, cuvintele trebuie să fie mari.
Yifan încuviinţă dar, evident, doar pentru a o linişti. Se întoarseră la navetă. Deşi era o
plimbare de doar câţiva paşi, se sprijiniră unul de celălalt, de parcă le-ar fi fost teamă că
timpul îi putea despărţi dacă se îndepărtau fizic unul de altul. Yifan îl contactă pe Hunter şi-i
ceru să facă o scanare profundă a suprafeţei, în cadrul unui cerc centrat pe aceste coordonate
cu o rază de trei kilometri. Adâncimea scanării fu setată între cinci şi zece metri,
concentrându-se pe scrierea umană sau alte marcaje semnificative.
Hunter trecu pe deasupra lor după cincisprezece minute şi după încă zece minute le
trimise rezultatele: nimic.
Guan Yifan îi comandă navei să mai facă o scanare la o adâncime între zece şi douăzeci de
metri. Asta dură încă o oră, din care cea mai mare parte şi-o petrecură aşteptând ca nava să
treacă pe deasupra capetelor lor. Tot nimic. La adâncimea aceea nu mai era sol, ci doar rocă de
bază.
Guan Yifan reglă raza de scanare la douăzeci până la treizeci de metri:
— Este ultima oară, îi spuse lui Cheng Xin. Senzorii nu pot să pătrundă mai adânc.
Aşteptară ca nava să orbiteze Planeta Albastră încă o dată. Soarele apunea, şi cerul era plin
de nori de foc frumoşi, iar pădurile mov erau înconjurate de o lucire aurie.
De data asta, ecranul navetei afişă imaginile transmise înapoi de navă. După procesarea cu
ajutorul unui soft de îmbunătăţire, reuşiră să vadă câteva fragmente de cuvinte albe trasate în
roca întunecată: „a”, „tră”, „o”, „viaţă”, „vă”, „puţin”, „parte”, „Mergeţi”. Culoarea albă indica
faptul că literele erau tăiate în rocă; fiecare caracter avea aproape un metru pătrat şi erau
aranjate în patru rânduri. Cuvintele se găseau la douăzeci şi trei până la douăzeci şi opt de
metri dedesubtul locului unde se aflau acum ei, tăiate într-o stâncă cu o înclinaţie de
patruzeci de grade.
AM TRĂIT O VIAŢĂ FERICITĂ ÎMPREUNĂ
VĂ DĂM PUŢIN
SUPRAVIEŢUIŢI PRĂBUŞIRII INTERIOARE
MERGEŢI LA NOUL
IA-ul lui Hunter invocă sistemul specializat geologic pentru interpretarea rezultatelor.
Aflară că literele uriaşe fuseseră tăiate pe suprafaţa unei mari formaţiuni de roci de
sedimentare de pe latura unui munte. Suprafaţa iniţială era de aproape 130 de metri pătraţi.
De-a lungul erelor, muntele pe care se aflase stratul de rocă se scufundase şi de aceea ajunsese
stânca cioplită sub ei. În ea fuseseră cioplite mai mult de patru rânduri de text, dar porţiunea
mai joasă de rocă se sfărâmase în timpul transformărilor geologice şi tot textul de acolo se
pierduse. Textul ce supravieţuise era şi el incomplet – ultimelor trei rânduri le lipseau litere la
sfârşit.
Cheng Xin şi Guan Yifan se îmbrăţişară din nou. Plânseră cu lacrimi de bucurie la vestea că
AA şi Yun Tianming trăiseră fericiţi în urmă cu mai bine de o sută optzeci de mii de secole.
Inimile lor disperate se liniştiră.
— Mă întreb cum a fost viaţa lor de aici? întrebă Cheng Xin cu lacrimi lucindu-i în ochi.
— Orice era posibil, spuse Yifan.
— Oare au avut copii?
— Orice era posibil. Ar fi putut chiar să fondeze o civilizaţie aici.
Cheng Xin ştia că era într-adevăr posibil. Dar şi dacă civilizaţia ar fi durat zece milioane de
ani, cele opt milioane şi mai bine de ani care urmaseră probabil că şterseseră orice urmă a ei.
Timpul era într-adevăr cea mai crudă forţă dintre toate.
Un lucru straniu le întrerupse meditaţia: un dreptunghi conturat de linii slabe de lumină,
cam de înălţimea unui om, plutea deasupra poieniţei precum liniile de selecţie punctate,
marcate prin glisarea unui mouse. Se mişca prin aer, dar nu se îndepărta prea mult şi se
întorcea în poziţia lui iniţială. Era posibil să fi fost acolo tot timpul, dar, având conturul atât
de palid şi de subţire, fusese invizibil în timpul zilei. Indiferent dacă era alcătuit dintr-un un
câmp de forţă sau dintr-o substanţă reală, nu încăpea îndoială că era produsul unei fiinţe
dotate cu inteligenţă. Liniile care compuneau dreptunghiul păreau să evoce stelele în formă
de linii din cer.
— Crezi că ăsta este… cadoul pe care l-au lăsat pentru noi? întrebă Cheng Xin.
— Pare greu de crezut. Cum să fi supravieţuit mai bine de optsprezece milioane de ani?
Dar se înşela. Obiectul chiar supravieţuise optsprezece milioane de ani. Şi, dacă era
necesar, ar putea supravieţui până la sfârşitul universului, fiindcă exista în afara Timpului.
Uşa îşi amintea că, la început, fusese pusă lângă roca cu textul cioplit, şi avea un cadru de
metal adevărat. Dar metalul se erodase după numai cinci sute de mii de ani, deşi obiectul
rămăsese nou-nouţ. Obiectului nu-i era frică de Timp, deoarece propriul lui timp nu începuse
încă. Se aflase la treizeci de metri sub pământ, alături de roca cu cuvintele tăiate în ea, dar
detectase prezenţa umană şi se ridicase la suprafaţă. În timpul acestui proces, nu
interacţionase cu crusta, mişcându-se ca o fantomă. Acum îşi confirma sieşi că cei doi erau
chiar cei pe care-i aştepta.
— Cred că arată ca o uşă, spuse Cheng Xin.
Yifan luă o rămurică şi o aruncă spre dreptunghi. Rămurica trecu prin ea şi ateriză pe
partea cealaltă. Văzură un roi luminescent de fiinţe mici în formă de balon care plutiră pe
deasupra lor. Câteva dintre ele trecură prin dreptunghi şi una chiar traversă conturul lucitor.
Yifan se întinse şi atinse cadrul. Lumina trecu prin degetul său, iar acesta, prin lumină şi
nu simţi nimic. Fără măcar să se gândească, îşi întinse mâna în spaţiul delimitat de
dreptunghi. Cheng Xin ţipă. Yifan îşi trase mâna înapoi şi totul părea la fel ca înainte. Era
nevătămat.
— Mâna ta… N-a trecut prin el. Cheng Xin arătă spre cealaltă parte a dreptunghiului.
Yifan încercă din nou. Mâna şi antebraţul îi dispărură, intrând în planul dreptunghiului şi
nu trecură prin el. De pe cealaltă parte, Cheng Xin văzu secţiunea transversală a antebraţului
său, ca suprafaţa unei ferestre. Toate oasele, muşchii şi vasele sale de sânge se vedeau
limpede. Îşi trase mâna înapoi şi încercă din nou cu o ramură. Aceasta intră prin cadru fără
probleme. Imediat după aceea, două insecte cu rotoare ce se învârteau trecură şi ele prin
dreptunghi.
— Chiar este o uşă – o uşă inteligentă care recunoaşte ce trece prin ea, spuse Yifan.
— Ţi-a dat voie să intri.
— Probabil că o să-ţi dea voie şi ţie.
Cheng Xin încercă entuziasmată şi braţul ei dispăru şi el în „uşă”. Yifan observă secţiunea
transversală a braţului ei de pe cealaltă parte şi avu un moment de déjà-vu.
— Aşteaptă-mă aici, spuse Yifan. Mă duc să cercetez.
— Ar trebui să mergem împreună, spuse Cheng Xin cu un aer hotărât.
— Nu, aşteaptă-mă aici.
Cheng Xin îl apucă de ambii umeri şi-l întoarse cu faţa spre ea. Îl privi în ochi:
— Chiar vrei să ne despartă şi pe noi optsprezece milioane de ani?
Yifan o privi în ochi o vreme, apoi încuviinţă:
— Poate că ar trebui să luăm nişte lucruri cu noi.
Peste zece minute, trecură prin uşă, ţinându-se de mână.
 ÎN AFARA TIMPULUI. UNIVERSUL NOSTRU
Întuneric primordial.
Cheng Xin şi Guan Yifan erau din nou scufundaţi într-un vid temporal. Senzaţia era
similară cu aceea pe care o avuseseră pe navetă, atunci când intraseră în viteza redusă a
luminii. Aici, timpul nu trecea sau poate ar fi mai exact să spunem că timpul, aici, nu exista.
Pierduseră orice simţ al timpului şi simţiră din nou că au păşit de-a curmezişul lui, dar că
existau în afara lui.
Întunericul dispăru; timpul începu.
În limbajul uman nu există nicio expresie potrivită pentru a exprima momentul de la
începutul timpului. A spune că timpul a început după ce au intrat pe uşă ar fi greşit, fiindcă
acel „după” ar presupune timp. Aici nu era timp şi, prin urmare, nici înainte sau după. Timpul
de „după” în care intraseră ar fi putut fi mai scurt decât o miliardime de miliard dintr-o
secundă sau mai lung decât un miliard de miliarde de ani.
Soarele deveni mai strălucitor. Asta se întâmplă foarte încet: la început era doar un disc şi
apoi lumina începu să dezvăluie lumea. Era ca un cântec care începuse doar cu nişte note ce
abia se auzeau, apoi crescuse şi crescuse până devenise un cor formidabil. În jurul Soarelui
apăru un cerc albastru, apoi acesta se extinse şi se transformă în cerul albastru. Sub cerul
albastru, luă fiinţă încet o scenă pastorală. Era un teren încă nelucrat, cu pământ negru.
Lângă el se găsea o casă albă, superbă. Alături, mai erau câţiva copaci care aduceau o nuanţă
de exotic cu frunzele lor late, cu forme ciudate. Soarele strălucea din ce în ce mai puternic, iar
scena aceasta paşnică părea ca o îmbrăţişare de bun venit.
— Aici sunt oameni, spuse Guan Yifan arătând în depărtare.
Vedeau din spate două siluete care stăteau în picioare la orizont: un bărbat şi o femeie.
Bărbatul tocmai îşi coborâse braţul ridicat.
— Suntem noi, spuse Cheng Xin.
În faţa celor două siluete, putură să vadă o casă albă şi copaci, replici perfecte ale celor din
apropiere. Din cauza distanţei mari, nu vedeau ce se afla la picioarele acelor siluete, dar
puteau să-şi dea seama că era un alt teren negru. La capătul lumii, era o dublură a ei sau poate
o proiecţie.
Aceste dubluri sau proiecţii ale lumii existau de jur împrejurul lor. Priviră într-o parte şi
apoi în cealaltă, şi văzură că scena se repeta. Amândoi existau în lumile acelea, dar nu puteau
vedea siluetele acelea decât din spate, iar ele îşi întorceau capetele când Cheng Xin şi Guan
Yifan se întorceau să se uite la ele. Priviră în spatele lor şi văzură acelaşi lucru – doar că acum
se uitau la lume din cealaltă direcţie.
Intrarea în lume dispăruse.
O luară pe o cărare formată din pietre cu spaţii între ele şi, în jurul lor, replicile lor din
lumile copiate păşiră odată cu ei. Poteca era întreruptă de un pârâiaş care nu avea niciun pod
care să-l traverseze, dar care era atât de mic că puteai să păşeşti peste el. Abia acum îşi dădură
seama că gravitaţia era cea standard, de 1G. Trecură de crângul de copaci şi ajunseră la casa cea
albă. Uşa era închisă, iar ferestrele erau acoperite cu perdele albastre. Totul părea nou-nouţ,
nicio fărâmă de praf – de fapt, chiar şi ei erau noi-nouţi, de vreme ce timpul abia începuse să
treacă.
În faţa casei era o grămadă de unelte agricole simple, primitive: lopeţi, greble, coşuri, găleţi
de apă şi aşa mai departe. Deşi unele dintre ele erau făcute un pic ciudat, era uşor să-ţi dai
seama, după aspectul lor, la ce foloseau. Dar ceea ce le atrase cel mai mult atenţia fu un rând
de coloane de metal ridicate lângă uneltele agricole. Erau cam de înălţimea unui om şi
suprafeţele lor netede străluceau în lumina solară. Fiecare coloană avea patru accesorii de
metal care păreau să fie nişte membre pliate. Coloanele erau probabil roboţi în stare de
repaus.
Hotărâră să se familiarizeze cu mediul, înainte de a intra în casă şi, prin urmare, trecură
dincolo de ea. După ceva mai puţin de un kilometru, ajunseră la marginea micii lumi şi se
treziră în faţa lumii-replică. La început, crezură că era doar o imagine reflectată a propriei lor
lumi, deşi nu era o imagine în oglindă. Dar, când ajunseră la jumătatea drumului până acolo,
deciseră că nu putea fi o reflexie: totul părea atât de real. Făcură un pas înainte şi intrară în
lumea-replică fără a întâmpina niciun fel de rezistenţă. Privind în jur, pe Cheng Xin o fulgeră
spaima.
Totul părea exact la fel ca atunci când pătrunseseră în lumea asta. Se aflau în aceeaşi scenă
pastorală, cu replicile scenei în faţa lor şi lateral şi, în acele copii, existau şi copii ale lor. Se
întoarseră ca să privească în spate şi văzură, la capătul cel mai îndepărtat al lumii pe care o
părăsiseră, copiile lor care priveau şi ele în spate.
Yifan lăsă să-i scape un oftat prelung:
— Nu cred că are rost să mergem mai departe. Nu vom ajunge niciodată până la capăt.
Arătă în sus şi în jos. Pariez că, dacă n-ar fi barierele astea, am vedea aceeaşi scenă şi
deasupra, şi dedesubt.
— Ştii ce e asta?
— Eşti familiarizată cu lucrările lui Charles Misner?
— Cine a fost?
— Un fizician din Era Comună. El a fost cel care a venit cu acest concept. Lumea în care ne
aflăm este de fapt foarte simplă. Este un cub obişnuit, cu latura de aproximativ un kilometru.
Ţi-l poţi imagina ca pe o cameră cu patru pereţi, un tavan şi o podea. Dar camera este astfel
construită încât tavanul este şi podea şi fiecare perete este la fel cu peretele opus lui. În
realitate, camera nu are decât doi pereţi. Dacă treci printr-unul dintre pereţi, o să reapari
imediat la peretele opus şi la fel stau lucrurile şi cu podeaua, şi cu tavanul. E vorba, prin
urmare, de o lume complet închisă, al cărei sfârşit îi este şi început. Imaginile pe care le
vedem în jurul nostru sunt rezultatul luminii care se întoarce la punctul de plecare după ce
traversează lumea. Suntem în aceeaşi lume din care am plecat, fiindcă asta este singura lume
care există. Şi fiecare dintre copiile pe care le vedem e doar o imagine a acestei lumi.
— Aşa că ăsta este…
— Da! Yifan îşi roti braţul, pentru a-i arăta întreaga privelişte din jur. Yun Tianming ţi-a
dăruit odinioară o stea şi acum ţi-a dăruit un Univers. Cheng Xin, ăsta este un întreg Univers.
Da, poate că e mic, dar este un Univers întreg.
Cheng Xin privi în jur, uluit. Yifan se aşeză încet pe un val de pământ şi luă în mână nişte
pământ negru, lăsându-l apoi să i se scurgă printre degete. Păru deprimat: este un bărbat
adevărat, dacă e capabil să-i dăruiască femeii iubite o stea şi un Univers. Şi eu, care nu pot să-
ţi dăruiesc nimic.
Cheng Xin se aşeză şi ea şi-şi lăsă capul pe umărul lui. Râse şi spuse:
— Eşti singurul bărbat din universul ăsta. Nu cred că trebuie să-mi dăruieşti nimic.
Dar sentimentul lor de a fi singuri în Univers se destrămă iute la sunetul unei uşi care se
deschide. Din casă, ieşi o siluetă îmbrăcată în alb, care se îndreptă spre ei. Lumea era atât de
mică, încât puteai să vezi clar pe oricine, indiferent la ce depărtare s-ar fi aflat. Văzură că noua
apariţie era o femeie îmbrăcată într-un kimono. Kimonoul, decorat cu flori mici şi roşii era ca
o tufă înflorită, umblătoare, care transmitea un sentiment primăvăratic întregului Univers.
— Sophon! ţipă Cheng Xin.
— O ştiu, spuse Yifan. Este robotul controlat de sophoni.
Se îndreptară spre ea şi o întâlniră sub unul dintre copaci. Cheng Xin văzu că era chiar
Sophon: acea frumuseţe de neegalat rămăsese neschimbată.
 Sophon se înclină adânc în faţa lui Cheng Xin şi a lui Guan Yifan. Când se îndreptă, îi
zâmbi lui Cheng Xin:
— Am spus că universul este grandios, dar viaţa este şi mai grandioasă. Iată că destinul
chiar a făcut să ne întâlnim din nou.
— Nu mi-aş fi închipuit, spuse Cheng Xin. Mă bucur să te văd. Sincer.
Sophon o readusese în trecut – cu mai mult de optsprezece milioane de ani în urmă. Dar
asta nu era prea exact, fiindcă acum se aflau într-un flux de timp complet diferit.
Sophon se înclină din nou:
— Bine aţi venit în Universul 647. Eu sunt administratorul.
— Administratorul universului? făcu Yifan, privind-o uluit pe Sophon. Ce titlu măreţ!
Pentru un cosmolog ca mine, asta sună a…
— O, nu! râse Sophon, contrazicându-l cu un gest al mâinii. Voi sunteţi adevăraţii stăpâni
ai universului 647 şi aveţi autoritatea absolută asupra a tot ce e aici. Eu sunt aici doar ca să vă
servesc.
Sophon făcu un gest care-i invita s-o urmeze. O ascultară şi ajunseră într-un salon rafinat
din casă. Acesta era decorat într-un stil oriental, cu pereţi pe care se găseau câteva picturi din
penel liniştitoare şi suluri de caligrafie. Cheng Xin se uită după artefactele luate de pe Pluto la
bordul Halo, dar nu văzu niciunul. Odată aşezaţi la un birou de lemn antic, Sophon le turnă
ceaiul – fără să mai îndeplinească paşii complicaţi ai ritualului ceaiului. Frunzele de ceai
păreau să fie Longjing şi rămaseră în picioare la fundul ceştilor ca o mică pădure verde,
împrăştiind o aromă proaspătă.
Pentru Cheng Xin şi Guan Yifan, totul părea un vis.
Sophon vorbi:
— Acest Univers este un dar. Domnul Yun Tianming vi l-a dăruit amândurora.
— Cred că îi este destinat lui Cheng Xin, spuse Yifan.
— Nu. Şi tu ai fost desemnat drept proprietar. Autorizarea ta a fost adăugată ulterior la
sistemul de recunoaştere. Altfel, nu ai fi putut pătrunde aici. Domnul Yun a sperat că vă veţi
putea ascunde în acest mic univers, ca să evitaţi prăbuşirea universului Mare – cunoscută sub
numele de Marea Implozie – şi că, după următorul Big Bang, veţi intra în Noul Univers şi îi
veţi vedea vârsta edenică. În momentul acesta, existăm într-o cronologie independentă.
Timpul trece rapid în marele Univers şi, cu siguranţă, veţi asista la sfârşitul lui în timpul
vieţilor voastre. Mai exact, estimez că marele Univers se va prăbuşi şi va deveni o singularitate
după aproximativ zece ani petrecuţi aici.
— Dacă are loc un nou Big Bang, cum vom şti asta? întrebă Yifan.
— Vom şti. Putem simţi situaţia din marele Univers prin supermembrană.
Cuvintele lui Sophon îi amintiră lui Cheng Xin de ceea ce ciopliseră în piatră Yun Tianming
şi AA. Dar lui Guan Yifan îi amintiră şi de altceva. Observă că Sophon vorbea despre „Vârsta
Edenică” din noul Univers. Acesta era un termen inventat de oamenii galactici. Existau două
posibilităţi. Una era ca, din întâmplare, trisolarienii să fi ales şi ei acest termen. A doua
posibilitate era cu mult mai înspăimântătoare: aceea ca trisolarienii să-i fi descoperit deja pe
oamenii galactici. De vreme ce Yun Tianming ajunsese pe Planeta Albastră atât de repede, era
evident că Prima Flotă Trisolariană era foarte aproape de lumile umanităţii. Şi acum,
civilizaţia trisolariană se dezvoltase atât de mult încât putea să construiască mici universuri:
asta constituia o mare ameninţare pentru umanitate.
Apoi izbucni în râs.
— De ce râzi? întrebă Cheng Xin.
— De mine însumi.
Se simţea ridicol. Trecuseră mai mult de optsprezece milioane de ani de când plecase de pe
Lumea II ca să vină pe Planeta Albastră şi asta se întâmplase înainte să intre în acest mic
univers care avea propriul său timp. Până acum, probabil că în Universul mare trecuseră sute
de milioane de ani. Era îngrijorat pentru lucruri din istoria antică.
— L-ai văzut pe Yun Tianming? întrebă Cheng Xin.
— Nu, nu l-am întâlnit niciodată.
— Dar pe AA?
— Ultima oară am văzut-o pe Terra.
— Atunci cum ai ajuns să vii aici?
— Universul 647 a fost o comandă personalizată. Am fost aici încă de la terminarea
construcţiei lui. Vă rog să ţineţi minte faptul că, esenţialmente, eu sunt doar o colecţie de biţi
digitali şi că se pot face multe copii ale mele.
— Ştiai că Tianming a adus acest univers pe Planeta Albastră?
— Nu ştiu ce este Planeta Albastră. Dacă este o planetă, atunci domnul Yun Tianming nu
putea aduce Universul 647 pe ea, fiindcă acesta este un univers independent care nu există în
cadrul marelui Univers. Putea să aducă acolo doar intrarea în acest univers.
— De ce nu sunt aici şi Tianming şi AA? întrebă Yifan. Era răspunsul care o interesa cel mai
mult şi pe Cheng Xin. Nu întrebase mai devreme fiindcă îi fusese teamă că va primi un
răspuns pe care nu şi-l dorea.
Sophon dădu din nou din cap:
— Nu ştiu. Sistemul de recunoaştere a avut întotdeauna autorizarea domnului Yun.
— Mai are şi altcineva autorizare în sistem?
— Nu. Doar dumneavoastră trei.
După o vreme, Cheng Xin îi spuse lui Yifan:
— Lui AA i-a păsat întotdeauna mai mult de lumea din jur decât mie. Nu cred că ar fi fost
interesată de un univers nou ce avea să apară peste zeci de miliarde de ani.
— Eu sunt interesat, spuse Yifan. Chiar vreau să văd cum arată un univers nou înainte să fie
distorsionat şi distrus de viaţă şi de civilizaţie. Cred că ar trebui să înfăţişeze cel mai înalt grad
de armonie şi de frumuseţe.
Cheng Xin spuse:
— Şi eu vreau să merg în noul univers. Singularitatea şi noul Big Bang vor şterge toate
amintirile universului nostru. Aş vrea să duc cu mine, acolo, o amintire a umanităţii.
Sophon încuviinţă solemn spre Cheng Xin:
— V-aţi propus o sarcină grea. Mai sunt şi alţii care se ocupă de asemenea lucrări, dar
sunteţi prima fiinţă umană din Sistemul Solar care face acest lucru.
— Întotdeauna ai avut idealuri mai înalte în viaţă decât mine, îi şopti Yifan lui Cheng Xin.
Ea nu înţelese dacă glumea sau era serios.
Sophon se ridică:
— Bine aţi venit în noua dumneavoastră viaţă din Universul 647. De ce nu ieşim să
aruncăm o privire?
Afară, semănatul de primăvară era în toi. Roboţii columnari lucrau cu toţii pe câmp. Unii
foloseau greblele ca să niveleze şi să netezească pământul – solul era deja afânat încât nu
trebuia să fie arat; unii semănau în locurile unde fusese deja netezit pământul. Tehnicile
agricole pe care le foloseau erau primitive: nu existau grape, aşa că roboţii trebuiau să
utilizeze greble mici pentru a nivela pământul puţin câte puţin; nu existau semănătoare, aşa
că fiecare robot căra un sac de seminţe şi sădea seminţele în câmp una câte una. Întreaga
scenă avea un aer de o simplitate străveche. Aici, roboţii păreau oarecum mai naturali decât
ţăranii adevăraţi.
Sophon explică:
— Hrana pe care o avem depozitată aici ajunge doar pentru doi ani. După aceea, va trebui
să vă bazaţi pe hrana pe care o cultivaţi. Aceste seminţe provin din seminţele pe care Cheng
Xin le-a trimis cu domnul Yun. Desigur, toate au fost îmbunătăţite genetic.
Yifan părea oarecum nedumerit de solul negru:
— Am impresia că rezervoarele de cultivare fără pământ ar fi mult mai potrivite aici.
Cheng Xin spuse:
— Oricine vine de pe Terra are un fel de nostalgie pentru pământ. Aminteşte-ţi ce i-a spus
lui Scarlett tatăl ei, în Pe Aripile Vântului: „Vezi tu, pământul este singurul lucru din lume
pentru care merită să munceşti, să te lupţi şi să mori, pentru că este singurul lucru care
durează.”
Yifan spuse:
— Oamenii din Sistemul Solar şi-au vărsat şi ultima lor picătură de sânge ca să rămână pe
pământul lor – mă rog, cu excepţia a două picături: tu şi cu AA. Dar ce rost a avut? N-au
supravieţuit, nici ei şi nici pământul lor. În marele Univers au trecut sute de milioane de ani şi
crezi că-şi mai aminteşte cineva de ei? Această obsesie cu casa şi cu pământul, această
adolescenţă permanentă, în care nu mai sunteţi copii, dar încă vă e frică să plecaţi de acasă –
acesta este motivul esenţial pentru care a fost anihilată rasa voastră. Îmi pare rău dacă te-am
jignit, dar acesta este adevărul.
Cheng Xin îi zâmbi lui Yifan, care părea agitat:
— Nu m-ai jignit. Ai spus adevărul. Ştiam asta, dar nu ne puteam abţine. Probabil că nici
tu n-ai fi putut. Adu-ţi aminte că tu şi echipajul de pe Gravitaţia aţi fost prizonieri, înainte de
a deveni oameni galactici.
— Asta-i adevărat, spuse Guan Yifan, care îşi pierduse ceva din ardoare. Nu m-am
considerat niciodată un om pregătit pentru spaţiu.
Conform standardelor spaţiale, nu existau prea mulţi oameni „pregătiţi” pentru spaţiu – şi
nu era sigur că lui Cheng Xin i-ar fi plăcut vreunul dintre ei. Îi venea în minte un singur om
care, probabil, era pregătit. Vocea lui îi răsuna şi acum în urechi: O să progresăm! Da, o să
progresăm! Nu ne vom da în lături de la nimic ca să progresăm!
— Nu te mai gândi la trecut, spuse Sophon cu vocea ei dulce. Aici, totul începe din nou.

Trecu un an în Universul 647.

Grâul fusese recoltat de două ori, iar Cheng Xin şi Guan Yifan priviseră de-acum de două
ori cum micile răsaduri verzi se transformaseră treptat într-o mare de tulpini aurii. Câmpurile
de legume de lângă grâu rămăseseră mereu verzi.
În această lume minusculă, li se oferiseră toate celelalte lucruri necesare vieţii. Niciunul
dintre obiecte nu avea mărci de fabricaţie sau logouri comerciale – erau făcute de trisolarieni
– dar arătau exact ca produsele umane.
Cheng Xin şi Guan Yifan se duceau uneori pe câmp să lucreze cot la cot cu roboţii. Uneori
se plimbau prin Univers – atâta timp cât aveau grijă să nu lase urme, se puteau plimba la
nesfârşit şi puteau avea sentimentul că traversează nenumărate lumi.
Cu toate astea, îşi petreceau majoritatea timpului în faţa computerului. Oriunde, în micul
univers, era posibil să invoci un terminal, dar nu ştiau unde se află procesoarele. Computerul
avea o bancă de date uriaşă ce cuprindea texte, imagini şi înregistrări de pe Terra, cele mai
multe provenind dinainte de Era Transmisiei. Era limpede că trisolarienii adunaseră
informaţiile în timp ce studiau umanitatea, iar materialul acoperea fiecare domeniu al
ştiinţelor şi al disciplinelor umaniste.
Dar încă şi mai multe informaţii se găseau în banca de date scrisă în limba trisolariană.
Acest ocean uriaş de date îi interesa cel mai mult. De vreme ce nu găsiseră niciun soft pe
computer pentru traducerea scrierii trisolariene în limbile terestre, trebuiră să studieze
scrierea trisolariană însăşi. Sophon le deveni profesoară, însă descoperiră repede că era un
efort extrem de dificil, fiindcă scrierea trisolariană era pur ideografică; spre deosebire de
scrierile umane, care erau în majoritate fonetice, scrierea trisolariană nu avea nicio legătură
cu limba lor vorbită, ci exprima ideile în mod direct. În trecutul îndepărtat, oamenii
folosiseră şi ei scrieri ideografice – cum ar fi unele hieroglife – dar majoritatea acestora, mai
târziu, dispăruseră.38 Oamenii citeau decodificând vorbirea făcută vizibilă. Cu toate acestea,
dificultatea nu durase prea mult timp. Cu cât insistau, cu atât procesul devenea mai uşor.
După ce se luptară timp de două luni, se treziră că fac progrese rapide. Prin comparaţie cu
scrierea fonetică, cel mai mare avantaj al scrierii ideografice era viteza cu care putea cineva să
citească – Cheng Xin şi Guan Yifan citeau cel puţin de zece ori mai repede în trisolariană
decât în scrierile umane.Începură să citească materialul trisolarian din banca de date – la
început şovăitor, apoi mai rapid. Aveau în minte două scopuri iniţiale: mai întâi, doreau să
ştie cum înregistraseră trisolarienii istoria perioadei de interacţiune dintre civilizaţia lor şi
civilizaţia de pe Terra. În al doilea rând, doreau să ştie cum fusese construit acest miniunivers.
În legătură cu acest ultim scop, îşi dădeau seama că probabil nu vor atinge nivelul de
înţelegere al unui specialist, dar doreau măcar să înţeleagă lucrurile la nivelul ştiinţei
popularizate. Sophon estimase că, pentru atingerea acestor scopuri, trebuiau să-şi mai
petreacă un an ca să înveţe să citească trisolariană mai bine, şi apoi încă unul ca să înveţe să
citească în profunzime.
Principiile fundamentale care stăteau la baza micului univers artificial le păreau de
neînchipuit; chiar şi ideile de bază îi lăsară foarte mult timp nedumeriţi. De exemplu, cum
putea funcţiona un ciclu ecologic complet într-un spaţiu etanş de doar un kilometru cub? Ce
era soarele? Care era sursa lui de energie? Şi, cel mai năucitor: De vreme ce era un sistem
complet etanş, unde se ducea căldura miniuniversului?
Îi puseră aceste întrebări lui Sophon. La unele putu să le răspundă, pentru altele le indicase
materiale din computer.
Îi interesa, mai ales, răspunsul la o întrebare: putea miniuniversul să comunice cu marele
Univers? Sophon le spuse că miniuniversul nu avea posibilitatea să transmită vreo informaţie
marelui Univers, dar că era posibil ca miniuniversul să primească transmisii din marele
Univers. Le explică faptul că toate universurile erau nişte bule aflate deasupra unei
supermembrane – era vorba despre o imagine conceptuală fundamentală din fizica şi
cosmologia trisolariană şi nu putea să explice mai mult. Marele Univers avea destulă energie
pentru a propaga informaţia de-a lungul supermembranei. Cu toate acestea, era dificil şi
necesita o mare cheltuială de energie – marele Univers ar fi trebuit să transforme în energie
pură o cantitate de materie echivalentă cu cea a Căii Lactee. De fapt, sistemele de
monitorizare din Universul 647 primeau adesea mesaje din alte universuri mari de pe
supermembrană. Unele erau fenomene naturale. Altele erau mesaje de la fiinţe dotate cu
inteligenţă care nu puteau fi decodificate – dar ei nu primiseră niciodată un mesaj din acel
mare Univers din care veniseră.
Timpul curgea zi după zi, ca apa limpede şi liniştită din pârâiaş.
Cheng Xin începu să-şi scrie memoriile, ca să consemneze istoria pe care o cunoştea.
Intitulă cartea Un trecut în afara timpului.
Câteodată, încercau să-şi imagineze viaţa în noul univers. Sophon le spuse că, în
conformitate cu teoriile cosmologice, era sigur că noul univers urma să aibă mai mult de patru
macrodimensiuni, probabil chiar mai mult de zece macrodimensiuni. După naşterea noului
Univers, Universul 647 putea să construiască automat o intrare în el şi să examineze condiţiile
de acolo. Dacă noul Univers avea mai mult de patru dimensiuni, ieşirea miniuniversului putea
fi mutată dintr-un loc în altul până când se găsea un loc bun de trăit în marele Univers. În
acelaşi timp, miniuniversul lor putea stabili comunicaţii cu refugiaţii din alte miniuniversuri
trisolariene sau chiar cu migranţii umani galactici. În noul Univers, toţi migranţii din vechiul

38
univers ar fi urmat să fie, practic, o singură rasă şi aveau să lucreze împreună pentru
construirea unei noi lumi. Sophon sublinie faptul că exista o caracteristică anume ce sporea
probabilitatea supravieţuirii într-un univers înalt-dimensional: dintre multiplele
macrodimensiuni, probabil că mai multe aveau să aparţină timpului.
— Timp multidimensional? La început, Cheng Xin nu reuşi să înţeleagă conceptul.
— Chiar dacă timpul ar fi doar bidimensional, ar fi un plan, în loc de o linie, explică Yifan.
Ar fi un număr infinit de direcţii, şi noi am putea să facem simultan nenumărate alegeri.
— Şi cel puţin una dintre acele alegeri s-ar dovedi potrivită, adăugă Sophon.

Într-o noapte, după a doua recoltă, Cheng Xin se trezi şi văzu că Yifan nu era lângă ea. Se
ridică în picioare, ieşi afară şi văzu că Soarele se transformase deja în Lună şi că mica lume era
scăldată într-o lumină apoasă şi rece. Îl văzu pe Yifan cum stătea lângă pârâiaş, cu o expresie
posacă.
În această lume pentru doi, fiecare dintre ei devenise extrem de sensibil la dispoziţiile
celuilalt. Cheng Xin ştia deja că pe Yifan îl frământa ceva. Înainte fusese optimist şi încrezător.
Până acum câteva zile, îi împărtăşea deseori visul lui, şi anume că, dacă ajungeau să aibă o
viaţă liniştită în noul mare Univers, poate că urmaşii lor aveau să recreeze rasa umană. Însă
după aceea, îşi schimbase brusc dispoziţia, şi începuse să se retragă frecvent pentru a reflecta
la ceva sau pentru a calcula ceva la un computer.
Cheng Xin se aşeză lângă Yifan şi el o îmbrăţişă. Lumina Lunii era foarte liniştită şi nu se
auzea decât clipocitul pârâiaşului. Luna dezvăluia un lan de grâu copt; mâine trebuiau să
înceapă recoltatul.
— Pierderea masei, spuse Yifan.
Cheng Xin nu spuse nimic. Privea lumina lunii jucându-se în apele pârâiaşului, ştiind că
Yifan avea să-i explice.
— Am citit cosmologia trisolariană şi am dat de o dovadă a eleganţei matematice din
spatele marelui Univers din care ne tragem cu toţii. Proiectul masei totale a universului a fost
precis şi perfect. Trisolarienii dovediseră că masa totală a universului era aproape suficientă
pentru a permite Marea Implozie. Dacă masa totală s-ar reduce, fie şi numai cu puţin,
universul s-ar transforma dintr-unul închis într-unul deschis şi s-ar extinde la nesfârşit.
— Dar s-a pierdut din masă, spuse Cheng Xin. Înţelesese imediat unde voia să ajungă
Yifan.
— Da. Trisolarienii au construit deja mai multe miniuniversuri. Oare câte altele au fost
construite de alte civilizaţii din Univers ca să scape de Marea Implozie sau din cine ştie ce alte
motive? Fiecare dintre aceste miniuniversuri a luat materie din marele Univers.
— Trebuie s-o întrebăm pe Sophon.
— Am întrebat-o. Mi-a spus că, până în momentul terminării universului 647, trisolarienii
nu observaseră nicio influenţă a pierderii masei din marele Univers. Acel univers era închis şi
era sigur că va face implozie în cele din urmă.
— Dar după ce a fost construit Universul 647?
— Bineînţeles că habar n-are. A menţionat şi că exista un grup de fiinţe dotate cu
inteligenţă, din Univers, care semănau cu Resetatorii, dar care îşi spuneau Întorcătorii. Ei
luptau împotriva construirii de miniuniversuri şi cereau ca masa folosită pentru
miniuniversuri să se întoarcă în marele Univers, fiindu-i redată acestuia… Dar nu prea mai
ştie altceva despre ei. Foarte bine, hai să uităm toate astea. Nu suntem Dumnezeu.
— Dar a trebuit, de foarte multă vreme, să luăm în considerare chestiuni care aparţin
domeniului lui Dumnezeu.
Rămaseră lângă pârâiaş până când Luna se transformă din nou în Soare.
La trei zile după seceriş, după ce grâul fusese treierat, vânturat şi depozitat, Cheng Xin şi
Guan Yifan erau la marginea câmpului şi urmăreau roboţii care arau pământul pentru a-l
pregăti pentru următoarea însămânţare. Grânarul era acum plin, aşa că nu mai era loc pentru
alt grâu. Înainte, ar fi dezbătut ce să planteze în noul sezon. Dar acum amândoi erau tulburaţi
şi nu-i interesa subiectul. În tot timpul secerişului şi treieratului, rămăseseră în casă şi
discutaseră posibile viitoruri. Îşi dădeau seama că până şi alegerile lor individuale de viaţă
afectau destinul universului sau chiar destinele mai multor universuri. Într-adevăr, se simţeau
ca Dumnezeu. Abia mai respirau sub povara responsabilităţii, aşa că ieşiră din casă.
O văzură pe Sophon venind spre ei pe o creastă a câmpului. Sophon nu-i deranja decât
foarte rar, şi apărea doar atunci când aveau nevoie de ea. De data aceasta, mersul ei era diferit:
părea că se grăbeşte şi nu-şi mai afişa obişnuita ei graţie şi demnitate. Avea şi o expresie
îngrijorată, alt lucru pe care nu-l mai văzuseră la ea.
— Am primit o comunicare de supermembrană de la marele Univers.
Sophon deschise o fereastră şi o mări. Pentru a face fereastra mai vizibilă, atenuă lumina
soarelui.
Un torent de simboluri rula pe ecran – era bitmapul transmisiei supermembranei.
Simbolurile erau stranii şi indescifrabile. Cheng Xin şi Guan Yifan observară că fiecare rând
de simboluri era diferit: rulau mai departe ca suprafaţa unui râu haotic.
— Transmisia a început acum cinci minute şi continuă încă, spuse Sophon arătând spre
fereastră. De fapt, mesajul din transmisie este foarte simplu şi scurt, dar durează atât de mult
timp fiindcă este în mai multe limbi. Am văzut deja o sută de mii de limbi până acum!
— Transmisia este destinată tuturor miniuniversurilor? întrebă Cheng Xin.
— Absolut. Cine altcineva s-o primească? Au cheltuit atâta energie. Mesajul trebuie să fie
important.
— Ai văzut vreo limbă terestră sau trisolariană?
— Nu.
Cheng Xin şi Guan Yifan îşi dădură seama că acest mesaj era o listă a tuturor speciilor care
supravieţuiseră în marele Univers.
Până în acest moment, în marele Univers trecuseră zeci de miliarde de ani. Indiferent de ce
conţinut avea transmisia, dacă o limbă a unei civilizaţii era trecută pe ea, asta însemna că acea
civilizaţie exista încă sau existase vreodată şi durase suficient de mult timp încât să-şi lase
amprenta de neşters în marele Univers.
Fluviul de simboluri continua să curgă pe ecran: două sute de mii de limbi, trei sute de mii,
patru sute de mii… un milion. Cifra continua să crească.
Nu era nicio limbă trisolariană sau terestră.
— Nu contează, spuse Cheng Xin. Ştim că am existat: am trăit. Ea şi cu Guan Yifan se
sprijiniră unul de celălalt.
— Trisolariană! strigă Sophon şi arătă spre ecran.
Până acum, mesajul fusese transmis în peste 1,3 milioane de limbi şi doar un rând scris în
trisolariană traversase rapid fereastra. Cheng Xin şi Guan Yifan nu reuşiră să-l citească, dar
Sophon reuşi.
— Terestră! strigă Sophon câteva secunde mai târziu.
După 1,57 de milioane de limbi, transmisia se opri.
Fereastra arăta acum doar mesajul scris în limba trisolariană şi în cea terestră. Cheng Xin şi
Guan Yifan nici măcar nu puteau citi mesajul, fiindcă lacrimile le înceţoşau privirea.
În Ziua Judecăţii de Apoi a universului, doi oameni şi un robot care aparţineau civilizaţiei
Terrei şi celei de pe Trisolaris se îmbrăţişau extaziaţi.
Ştiau că limbile şi scrierile evoluau foarte repede. Dacă două civilizaţii ar fi supravieţuit atât
de mult timp sau dacă chiar ar mai fi existat, scrierile lor ar fi fost cu siguranţă foarte diferite
de ce se vedea pe ecran. Dar, ca şi cei din miniuniversuri să poată înţelege, trebuiseră să
folosească scrieri antice. Prin comparaţie cu numărul total de civilizaţii care trăiseră în marele
Univers, 1,57 milioane reprezenta un număr minuscul.
În noaptea eternă a Braţului Orion din galaxia Căii Lactee, două civilizaţii trecuseră ca doi
meteori şi universul nu le uitase lumina.
După ce Cheng Xin şi Guan Yifan se liniştiră, citiră mesajul. Conţinutul mesajului în
ambele scrieri era acelaşi şi foarte simplu:
O notificare de la Întorcători: masa totală a universului nostru s-a micşorat sub
pragul critic. Universul va deveni din închis deschis şi va muri lent, extinzându-se
continuu. Toate vieţile şi toate amintirile vor muri şi ele. Vă rugăm să restituiţi masa
pe care aţi luat-o şi să trimiteţi spre noul univers doar amintiri.
Cheng Xin şi Guan Yifan se priviră intens. Fiecare din ei văzu, în ochii celuilalt, viitorul
întunecat al marelui Univers. În perpetuă expansiune, toate galaxiile aveau să se deplaseze din
ce în ce mai departe una de alta, până când niciuna nu avea să mai poată fi vizibilă pentru
celelalte. În momentul acela, din oricare punct din Univers, singurul lucru pe care-l va putea
vedea oricine va fi doar întuneric, în toate direcţiile. Stelele se vor stinge una câte una şi toate
corpurile cereşti se vor transforma în nori de praf subţire. Frigul şi întunericul vor domni
peste tot şi toate şi universul va deveni un mormânt uriaş şi gol. Toate civilizaţiile şi toate
amintirile vor fi îngropate de-a pururi în acel mormânt. Moartea va fi eternă.
Singura modalitate de prevenire a acestui viitor era restituirea materiei capturate în
miniuniversurile construite de toate civilizaţiile. Dar o asemenea decizie însemna că
miniuniversurile nu aveau să supravieţuiască, şi toţi refugiaţii din miniuniversuri trebuiau să
se întoarcă în marele Univers. Aceasta era semnificaţia numelui mişcării Întorcătorilor.
Cei doi îşi spuseră din priviri ceea ce aveau să-şi spună unul altuia şi-şi luară decizia fără
cuvinte. Însă Cheng Xin vorbi totuşi cu voce tare:
— Vreau să mă întorc. Dar, dacă tu vrei să rămâi aici, voi rămâne şi eu cu tine.
— Studiez un Univers măreţ, al cărui diametru este de şaisprezece miliarde de ani-lumină,
spuse Yifan dând din cap. Nu vreau să-mi petrec restul vieţii în acest univers care are doar un
kilometru în fiecare direcţie. Hai să ne întoarcem.
— Trebuie să vă sfătuiesc să nu o faceţi, spuse Sophon. Nu putem determina cu precizie cât
de iute trece timpul în Universul mare, dar pot fi sigură că au trecut cel puţin zece miliarde de
ani de când aţi venit aici. Planeta Albastră a dispărut demult, şi steaua pe care v-a dat-o
domnul Yun s-a stins cu mult timp în urmă. Nu ştim nimic despre condiţiile de viaţă din
marele Univers, şi e posibil să nu mai fie nici măcar tridimensional.
— Credeam că poţi muta ieşirea miniuniversului cu viteza luminii, spuse Yifan. Nu poţi să-
l deplasezi încoace şi încolo până găseşti un loc unde se poate trăi?
— Dacă insişti, voi încerca. Dar tot cred că cea mai bună alegere este să rămânem aici.
Există două viitoruri posibile dacă rămâneţi: dacă Întorcătorii reuşesc în misiunea lor, marele
Univers va face implozie şi va deveni o singularitate, ceea ce va duce la un nou Big Bang, aşa că
vom putea merge în noul Univers. Dar dacă Întorcătorii eşuează şi marele Univers moare, vă
veţi trăi restul vieţii în acest miniunivers. Nu e prea rău.
— Dacă fiecare, din fiecare miniunivers, gândeşte la fel, spuse Cheng Xin, atunci vor
condamna Universul mare la moarte.
Sophon o privi pe Cheng Xin fără să spună ceva. La cât de repede gândea Sophon, era
posibil ca această perioadă de timp, pentru ea, să fi durat secole întregi. Era greu de închipuit
ce programe şi algoritmi puteau produce o asemenea expresie complexă. Poate că softul IA-
ului lui Sophon reînviase toate amintirile acumulate de-a lungul celor aproape douăzeci de
milioane de ani de când o întâlnise pe Cheng Xin. Toate aceste amintiri păreau să i se
precipite în privire: mâhnire, admiraţie, surpriză, reproş, regret… Erau atât de multe
sentimente amestecate.
— Trăieşti tot pentru simţul responsabilităţii, spuse Sophon.
 EXTRAS DIN UN TRECUT ÎN AFARA TIMPULUI. SCĂRILE
RESPONSABILITĂŢII
Mi-am petrecut toată viaţa urcând nişte scări făcute din responsabilitate.
Când eram mică, singura mea datorie era să studiez mult şi să-mi ascult părinţii.
Mai târziu, la liceu şi la facultate, responsabilitatea de a studia mult a continuat, dar s-a
adăugat şi obligaţia de a mă face utilă, pentru a nu fi o povară pentru societate.
Pe când am început să lucrez la doctorat, responsabilităţile mele au devenit mai concrete.
Trebuia să contribui la dezvoltarea rachetelor chimice, să construiesc rachete mai puternice şi
mai fiabile ca să se poată trimite pe orbita Terrei mai multe materiale şi câţiva bărbaţi şi
femei.
Mai târziu, m-am alăturat AIS şi responsabilitatea mea era să trimit o sondă în spaţiu la un
an-lumină distanţă, ca să se întâlnească cu Flota Trisolariană invadatoare. Era vorba de o
distanţă de aproape zece miliarde de ori mai mare decât distanţa cu care lucrasem ca inginer
de rachete.
Şi apoi am primit o stea. În timpul noii ere, acest lucru mi-a adus o mulţime de
responsabilităţi pe care nu mi le imaginasem înainte. Am devenit Purtătorul de Sabie, a cărui
sarcină era de a menţine descurajarea Pădurii Întunecate. Privind în urmă, poate că a fost
puţin exagerat să susţin că soarta umanităţii a depins de mine; dar chiar am coordonat
direcţia de dezvoltare a două civilizaţii.
Mai târziu, responsabilităţile mele au devenit mai complicate: am dorit să-i înzestrez pe
oameni cu aripile vitezei luminii, dar a şi trebuit să renunţ la acel ideal, pentru a împiedica un
război.
Nu ştiu cât de mult au avut de-a face cu mine nici acele catastrofe, nici distrugerea finală a
Sistemului Solar. Acestea sunt întrebări la care nu s-a putut răspunde niciodată pe deplin. Dar
sunt sigură că au avut de a face cu mine, cu responsabilităţile mele.
Şi acum am ajuns la culmea responsabilităţii: sunt responsabilă de soarta universului.
Desigur, această responsabilitate nu ne revine doar mie şi lui Guan Yifan, dar avem amândoi o
parte de responsabilitate, o parte din ceva ce nu mi-aş fi putut imagina vreodată.
Vreau să le spun tuturor celor care cred în Dumnezeu că nu sunt Cea Aleasă. Vreau, de
asemenea, să le spun tuturor ateilor că nu sunt un făuritor de istorie. Nu sunt decât o
persoană obişnuită. Din nefericire, nu am reuşit să păşesc pe calea unei persoane obişnuite.
Calea mea reprezintă de fapt călătoria unei civilizaţii.
Şi acum ştim că este o călătorie care trebuie parcursă de fiecare civilizaţie: ne trezim într-
un leagăn strâmt, ne târâm afară din el, ne luăm zborul, zburăm tot mai repede şi mai departe
şi, în final, ne contopim cu universul, împărţind acelaşi destin.
Destinul final al tuturor fiinţelor dotate cu inteligenţă a fost mereu acela de a deveni la fel
de măreţe ca gândurile lor.
 ÎN AFARA TIMPULUI. UNIVERSUL NOSTRU
Cu autorul sistemului de control al universului 647, Sophon reuşi să deplaseze ieşirea
miniuniversului spre interiorul marelui Univers. Uşa se mişca rapid prin marele Univers,
căutând o lume locuibilă. Cantitatea de informaţii pe care uşa le putea transmite spre
miniunivers era foarte limitată şi nu includea imagini sau filme video. Tot ce se putea
transmite era o analiză generală a mediului. Era un număr între -10 şi 10 ce arăta caracterul
locuibil al mediului respectiv. Oamenii puteau supravieţui doar dacă numărul era mai mare
de zero.
Uşa sărise de zeci de mii de ori în marele Univers. După trei luni, doar o singură dată
descoperiseră o planetă locuibilă, cu un scor de 3. Sophon trebui să fie de acord că era
probabil cel mai bun rezultat pe care-l puteau obţine.
— Un scor de 3 indică o lume periculoasă şi neprimitoare, îi avertiză Sophon.
— Nu ne e teamă, spuse Cheng Xin cu hotărâre. Yifan încuviinţă:
— Hai să mergem acolo.
Uşa apăru în Universul 647. Era, la fel ca uşa pe care o văzuseră Cheng Xin şi Guan Yifan pe
Planeta Albastră, un dreptunghi conturat de linii lucitoare. Însă această uşă era mult mai
mare, poate ca să permită transportarea mai uşoară a materialelor prin ea. Iniţial, uşa nu era
conectată la marele Univers şi orice putea trece prin ea fără să părăsească miniuniversul.
Sophon îi reglă parametrii pentru ca orice trecea prin ea să dispară şi să reapară în marele
Univers.
Apoi, sosi timpul ca materia din miniunivers să fie redată Marelui Univers.
Sophon le explicase că miniuniversul nu avusese materia lui. Toată masa lui provenise din
materialul adus din marele Univers. Dintre cele câteva sute de miniuniversuri construite de
trisolarieni, Universul 647 era unul dintre cele mai mici. În total, avusese nevoie de circa cinci
sute de mii de tone metrice de materie din marele Univers, ceea ce era aproape capacitatea de
transport a unui petrolier mare. La scara universului, asta nu reprezenta practic nimic.
Începură cu solul. După ultima recoltă, câmpul fusese lăsat pârloagă. Roboţii folosiră o
roabă ca să încarce pământul umed; la uşă doi dintre roboţi ridicau roaba ca să arunce solul
prin uşă, iar solul dispărea. Totul se întâmpla foarte repede. După trei zile, tot solul din
miniunivers dispăruse. Până şi copacii din jurul casei fuseseră returnaţi prin uşă.
Odată tot solul înlăturat, văzură podeaua metalică a miniuniversului. Podeaua era formată
din plăci netede din metal, care reflectau soarele ca o oglindă. Roboţii scoaseră plăcile
metalice una câte una şi le trimiseră şi pe ele afară.
Sub podea era o mică navă spaţială. Deşi avea mai puţin de douăzeci de metri în lungime,
conţinea cele mai avansate tehnologii ale trisolarienilor. Proiectată pentru ocupanţi umani,
putea adăposti trei oameni şi era echipată cu fuziune nucleară, dar şi cu acţionare de curbură.
Exista la bord şi un sistem de reciclare ecologic, potrivit pentru nevoile oamenilor, şi
echipament pentru hibernare. La fel ca Halo, nava era capabilă să aterizeze şi să decoleze de
pe suprafeţele planetare. Avea un profil zvelt, aerodinamic, poate pentru a trece mai uşor prin
uşa miniuniversului. Fusese gândită pentru ca locuitorii universului 647 să poată intra în noul
mare Univers după următorul Big Bang. Putea fi folosită ca o bază de supravieţuire pentru o
perioadă considerabilă, până găseau un loc potrivit în Noul Univers. Acum, însă, avea să fie
folosită pentru întoarcerea în vechiul mare Univers.
Pe măsură ce erau scoase şi restul plăcilor metalice din podea, se putea vedea şi maşinăria
de sub ele. Erau primele obiecte din miniunivers, dintre cele văzute de Cheng Xin şi Guan
Yifan, ce prezentau semne evidente ale originii trisolariene. Aşa cum bănuise Cheng Xin,
designul acestor maşini trăda o estetică complet diferită de idealurile umane. Cheng Xin şi
Guan Yifan nici nu-şi dădură seama, la început, că aveau în faţă o maşinărie; obiectele
semănau mai degrabă cu nişte sculpturi stranii sau cu nişte formaţiuni geologice naturale.
Roboţii începură să dezasambleze maşinăria şi să trimită piesele prin uşă.
Într-o cameră, Cheng Xin şi Sophon îşi făceau de lucru cu ceva şi nu-l lăsau pe Yifan să
intre. Îi spuseră că lucrau la un „proiect feminin” şi că o să-i facă o surpriză mai târziu.
După ce una dintre maşinăriile de sub podea fu oprită, gravitaţia dispăru din miniunivers.
Casa cea albă începu să plutească prin aer.
Roboţii imponderabili dezasamblau cerul, care era o membrană subţire, capabilă să afişeze
un cer albastru cu nori albi. În cele din urmă, rămăşiţele podelei de sub maşinării fură şi ele
demontate şi trimise prin uşă.
Apa din miniunivers se evaporase şi peste tot era ceaţă. Soarele strălucea din spatele unui
văl de nori şi apăru un curcubeu superb care traversa universul de la un capăt la altul. Toată
apa lichidă rămasă în miniunivers formase sfere de diferite dimensiuni care pluteau în jurul
curcubeului, reflectând şi refractând lumina soarelui.
Demontarea maşinilor însemna şi oprirea sistemului de reciclare ecologică. Cheng Xin şi
Guan Yifan îşi puseră costume spaţiale.
Sophon reglă parametrii uşii pentru a permite trecerea gazului. Un bubuit grav scutură
miniuniversul – era din pricina pierderii de aer prin uşă. Sub curcubeu, norul alb de ceaţă
formase un maelstrom grandios în jurul uşii, la fel ca un taifun văzut din spaţiu. Şi apoi, ceaţa
învolburată se transformă într-o tornadă care scoase un urlet ascuţit. Mingile plutitoare de
apă fură aspirate de turbion, sfâşiate, şi dispărură prin uşă. Nenumărate obiecte mici care
pluteau prin aer fură şi ele sorbite de ciclon. Soarele, casa, nava spaţială şi alte obiecte mari
pluteau şi ele în direcţia uşii, dar roboţii echipaţi cu propulsoare interveniră şi le fixară repede
la loc.
Pe măsură ce aerul se rarefia, curcubeul dispăru, iar ceaţa se împrăştie. Aerul deveni mai
transparent şi, treptat, apăru spaţiul miniuniversului. La fel ca spaţiul din marele Univers, era
întunecat şi adânc, dar nu erau stele. Doar trei obiecte pluteau în spaţiu: Soarele, casa şi nava
spaţială împreună cu o duzină de roboţi imponderabili. Lui Cheng Xin i se părea că această
lume simplificată semăna cu desenele naive şi stângace pe care le făcea în copilărie.
Cheng Xin şi Guan Yifan îşi activară propulsoarele costumelor spaţiale şi zburară spre
adâncul spaţiului. După un kilometru, ajunseră la capătul universului şi, într-o clipită, se
treziră înapoi în locul de unde plecaseră. Puteau să vadă în toate direcţiile imagini proiectate
ale fiecărui obiect plutitor, repetate la infinit. La fel ca în cazul a două oglinzi puse faţă în faţă,
imaginile se multiplicau, rânduri-rânduri, la infinit.
Casa fu demontată. Salonul decorat în stil oriental unde-i primise Sophon când veniseră
prima oară se dezasamblă ultimul. Roboţii trimiseră afară, prin uşă, toate sulurile pictate,
măsuţa pentru ceai şi tot mobilierul casei.
În cele din urmă, soarele se stinse. Era o sferă metalică din care o emisferă, partea care
emitea lumină, era transparentă. Trei roboţi o împingeau spre uşă. Acum, doar lămpile
iluminau miniuniversul, iar vidul care era spaţiul se răci şi el în curând. Tot ce mai rămăsese
din apă şi din aer se transformă repede în fragmente de gheaţă care străluceau în lumina
lămpilor.
Sophon le spuse roboţilor să se alinieze şi să iasă pe uşă unul câte unul.
În cele din urmă, în miniunivers rămase doar nava cea zveltă, împreună cu trei siluete care
pluteau în preajma ei.
Sophon ţinea o cutie de metal. Această cutie avea să fie lăsată în miniunivers, un mesaj
într-o sticlă pentru noul Univers care avea să se nască după următorul Big Bang. Cutia
conţinea un computer în miniatură, a cărui memorie cuantică conţinea toate informaţiile din
computerul miniuniversului – practic, toate amintirile despre civilizaţiile trisolariană şi
terestră. După naşterea noului Univers, cutia de metal avea să primească un semnal şi avea să
treacă prin uşă folosindu-şi propriile minipropulsoare, trecând în noul Univers. Avea să
plutească prin spaţiul înalt-dimensional al noului Univers până în ziua când avea să fie găsită
şi citită. În acelaşi timp, avea să-şi transmită în mod continuu mesajul, cu ajutorul neutrinilor
– presupunând că noul Univers avea şi el neutrini.
Cheng Xin şi Guan Yifan credeau că şi în celelalte miniuniversuri, cel puţin acele
miniuniversuri care urmaseră chemarea Întorcătorilor, se întâmplau aceleaşi lucruri. Dacă
Noul Univers se năştea cu adevărat, prin el aveau să plutească multe sticle cu mesaje. Probabil
că un număr considerabil de sticle aveau să conţină mecanisme de depozitare care cuprindeau
nu doar amintirile şi gândurile fiecărui individ al acelei civilizaţii, dar şi detaliile lor biologice
complete – şi poate că aceste înregistrări aveau să fie suficiente pentru ca o nouă civilizaţie din
noul Univers să reînvie acea civilizaţie străveche.
— Mai putem păstra cinci kilograme aici? întrebă Cheng Xin.
Se afla pe cealaltă parte a navei şi era îmbrăcată în costumul ei spaţial. Ţinea în mână o
sferă transparentă, lucitoare. Sfera avea cam o jumătate de metru în diametru, iar înăuntrul ei
pluteau câteva bule de apă. În unele dintre sferele de apă erau peşti mici şi alge verzi. Mai erau
şi două continente plutitoare miniaturale, acoperite cu iarbă verde. Lumina venea din vârful
sferei transparente, unde era un emiţător lucitor miniatural, soarele acestei lumi miniaturale.
Era o sferă ecologică etanşă, rezultatul a mai mult de zece zile de muncă ale lui Cheng Xin şi
Sophon. Câtă vreme soarele miniatural din interiorul sferei continua să dea lumină, acest
sistem ecologic avea să reziste. Câtă vreme rămânea aici, Universul 647 nu avea să fie o lume
întunecată, lipsită de viaţă.
— Sigur că da, spuse Guan Yifan. Marele Univers nu-şi va rata implozia fiindcă îi lipsesc
cinci kilograme.
Îi mai veni în minte un gând pe care nu-l puse în cuvinte: poate că marele Univers chiar nu
va face implozie, din cauză că-i va lipsi masa unui singur atom. Precizia Naturii poate uneori
depăşi imaginaţia. De exemplu, viaţa însăşi avea nevoie de colaborarea precisă a mai multor
constante universale din cadrul unei miliardimi de miliard. Dar Cheng Xin putea, oricum, să-
şi lase în urmă sfera ecologică. Dintre nenumăratele miniuniversuri create de nenumăratele
civilizaţii, existau sigur unele care nu aveau să respecte chemarea Întorcătorilor. În cele din
urmă, marele Univers avea oricum să piardă câteva sute de milioane de tone de materie, sau
poate chiar un milion de miliarde de miliarde de tone.
Spera însă că marele Univers putea ignora o asemenea pierdere.
Cheng Xin şi Guan Yifan intrară în navă, iar Sophon ajunse ultima. Încetase de mult să mai
poarte superbul ei kimono şi devenise iar acea războinică subţire şi agilă, în costum de
camuflaj. Avea tot felul de arme şi de dispozitive de supravieţuire prinse de costum, cel mai
vizibil fiind katana de pe spatele ei.
— Nu vă fie teamă, le spuse ea prietenilor ei umani. Cât voi fi eu în viaţă, nu voi permite să
vi se întâmple ceva rău.
Motorul cu fuziune se activă, iar propulsoarele emiseră o lumină albastră, palidă. Nava ieşi
lent prin uşa universului.

Mesajul din sticlă şi sfera ecologică rămaseră singurele lucruri din miniunivers. Sticla se
pierdu în întuneric, aşa că, în acest univers de un kilometru cub, doar soarele miniatural din
interiorul sferei ecologice emitea lumină. În această lume minusculă, câteva sfere de apă
limpede pluteau în imponderabilitate. Un peştişor sări dintr-una din sferele de apă şi intră în
alta, unde înotă fără efort printre algele verzi. De pe un fir de iarbă aflat pe unul dintre
continentele miniaturale, o picătură de rouă se ridică în spirală şi refractă în spaţiu o rază
clară de soare.