Cadrul istoric (geto-daci, romani) (p.

18)

Formarea poporului se poate realiza doar dacă există o limbă, din momentul în care am o
limbă, am și un popor. Istoricii nu sunt singurii de la care se pot afla informații legate de trecut,
există și diferite materiale, texte și chiar dacă lipsesc mențiuni istorice sau informațiile nu sunt
continuate asta nu înseamnă că acel popor nu a existat. Neamurile obișnuiau să fie numite după
teritoriul pe care îl domină iar numele se schimbă dacă sunt cuceriți din acest motiv pot exista
confuzii cu privire la numele pe care popoarele din anumite zone le aveau. De exemplu, istoricii
au confundat Dacia cu Goția susținând că în trecut goți erau numiți geți.

Izvoarele care abordează acest subiect sunt din lumea mediteraneeană prezentând interese în
diferite planuri, precum cel economic sau politic, pe care această lume le avea când venea vorba
de alte popoare cu care intra în contact. Aceste izvoare istorice se dezvoltă odată cu trecerea
timpului, devenind mai darnice când vine vorba de informații, concentrându-și totuși atenția doar
pe lucrurile pe care le considerau impotante la momentul respectiv, neoferind amănunte care
astăzi ar putea ajuta mai mult.

Geto-dacii erau un neam mare care a fost numit de istorie poporul indoeuropean deoarece au
reușit să cucerească aproape totă Europa din acea perioadă. Geto-dacii s-au așezat la nord de
Dunăre și reprezentau o civilizație care era ușor de influențat atunci când intra în contact cu alte
popoare orientale și occidentale. Aceștia au avut contact devreme cu celții care i-au influențat pe
geto-daci privind aspectul socio-politic, iar unele elemente din această formă de orgazizare se
întâlnește și astăzi. Forma suficientă de autoguvernare este așezarea oamenilor în funcție de
profesie. Aceștia erau conduși de un sfat al bătrânilor, iar ei, la rîndul lor erau conduși de o
persoană cu mai multă autoritate, care avea maimulte responsabilități. Existau trei clase sociale:
producătorii, adică muncitorii, care erau oamenii liberi; casta preoțească și războinicii, în
ultimele două intând și clasa conducătorilor.

In secolele al III-lea și al II-lea î.H se realizează contacte între geto-daci și germanici. Drept
consecință a faptului că Burebista, fiind considerat cel mai puternic rege dac, va reuși să supună
populațiile din zona de est, adică Basarabia și Moldova de est , o reprezintă acomodarea geto-
dacilor cu germanicii, pentru ca mai tărziu să trăiască împreună. Ce au adus tracii și geto-dacii,
mai mult sau mai puțin vizibil, a fost un model care viza activitatea fizică și spirituală a acestei
civilizații, acesta fiind unul indoeuropean, privind organizarea pe plan social, politic dar si
mental.

Din punct de vedere religios geții credeau în nemurire obișnuind să creadă că nașterea unui
copil trebuie plânsă iar moartea omului trebuie celebrată căci ființa lui e nemuritoare. Aceștia
preferau liberatatea, astfel că practica sclavajului nu era foarte preferată numărul de sclavi fiind
mic. Aveau o plăcere de a jefui nefiind un popor strângător, avînd o viață și un trai moderat. Însă,
cel mai bine îi definește caracterul răzbunător și faptul că aceștia nu erau oameni de cuvânt,
nereușind să-și păstreze jurământul. Toate aceste trăsături vor fi modificate cu trecerea timpului,
modificarea pe plan social.

Grecii ajung la țărmul Mării Negre în perioada marii colonizări grecești (secolele VII-VI î.H).
Aceștia reusesc să colonizeze treptat teritoriile; exploatau grâul, lemnul, peștele făcând
schimburi cu geto-daci de la care luau ceară, miere, sclavi, ceramică. Coloniile ajung să prospere
și reușesc să-și creeze propria monedă, atfel Dobrogea ajunge sub stăpînirea grecilor. Această
prostepritate atrage atacuri din partea altor popoare, precum germanici, ceea ce îi obligă pe greci
să apeleze la ajutorul geto-dacilor, aceștia oferind o plată pentru serviciul prestat. Monedele
grecești care erau din aur și argint surprind relațiile dintre autohtoni și alte popoare, iar
inscripțiile găsite, în limba greacă, a unor persoane care erau educate demostrează faptul că
poporul era în plină dezvoltare dar și că autohtonii au fost deschiși când a venit vorba de
colaborarea cu alte neamuri.

Diverse date privind schimburi comerciale între greci și geto-daci arată că geto-dacii practicau
agricultura și se pricepeau la crescutul animalelor, obtinând profit

Apariția în secolul I d.H a unei personalități, precum Burebista care a prezentat o putere
militară, diplomatică și organizatorică va ajuta la dezvoltarea poporului de la nord de Dunăre.
Geto-dacii devin mai uniți și fac progrese , dezvoltându-se în domeniul meșteșugurilor fiind
deschiși contactelor, rămânândo populație liberă și chiar dacă arata preferință pentru grecii
influențele romanilor se resimt, devenind evidente pe parcurs transformând poporul roman într-
un exemplu.
 Procesul de romanizare (p. 28)

Poporul roman a stăpânit Dacia timp de cinci-șase generații, cu aproximație 165 de ani iar
spre deosebire de alte civilizații geto-dacii au acceptat destul de repede acest process nefiind unul
reversibil. Cu toate acestea au existat revolte din partea geto-dacilor, care doreau să înlăture
populația romanică dar nu și civilizația. Dacia a cunoscut influența latină încă din secolul al II-
lea d.H., perioadă când aceasta a fost cucerită din punct de vedere militar, politic și administrativ.
Relația dintre romani și geto-daci este una de cucerit și cuceritor, cea din urmă fiind total opusă
caracteristicii poporului cucerit și anume dorința de a-și exercita autonomia.

În secolul I d.H. romanii stăpânesc teritoriul Dunării, cucerind Dobrogea (Scythia Minor),
Dunărea și Moesia și dezvoltând astfel o modelitate bună de comunicare printr-un sistem de
centre, precum puncte vamale, fortificații. Astfel orașele care erau circulate (Scupi,Naissus,
Serdica.etc) devin puncte de romanizare în sudul Dunării, comercianții ajuntând și ei la
răspândirea civilizației romane, transformând locul într-unul cu actiuni romanizatoare intense.
Romanizarea este realizată cu ajutorul tuturor componentelor ei, limba, mentalitatea, civilizația.
De asemenea relațiile dintre daci și romani erau excelente, mai ales după pacea cu Domițian,
Decebal devenind un admirator al Imperiului și un client. Totodată fii persoanelor care aveau o
situație financiară bună ajung să studieze în Imperiu, deoarece romanii erau considerați a fi mai
evoluați pe toate planurile.

Dacia a fost cucerită de romani cu scopul de a consolida stăpânirea romană la Dunăre, dorința
romanilor de a avea un zid puternic pentru apărarea de diferite popoare. La nivel economic
romanii au dorit să facă rost de bogățiile subsolice de pe teritoriul Daciei. După cucerire, Traian
rămâne un conducător militar dar și unul care se ocupă de administrație, dorind să se extindă;
astfel că acesta alege să refacă cetățile dar și să creeze unele noi. Geto-dacii erau liberi să-și
aleagă soarta, cei care rămâneau beneficiind de calitățile unei civilizații mai dezvoltate. Cei care
nu s-au putut adapta aveau opțiuni variate. Unii din ei au putut rămâne pe vechile locuri în care
obișnuiau să traiască,teritoriile strămoșești, alegând o viață retrasă, cu toate acestea și această
parte din populație a fost romanizată, chiar dacă procesul a fost unul mult mai lent. Alții au ales
să facă parte din masa dacilor liberi; acest tip de daci, care nu aleg nici retragerea dar nici
supunerea sunt cei care vor realiza revolte pentru obținerea libertății.

Extistă mai mulți factori care au acționat în procesul romanizării. Acești factori au avut nevoie
de timp pentru a putea acționa complet. Factorul administrativ prezintă mai multe căi și orice
cetățean intra in contact cu administrația, există o componentă administrativă care se referă la
contactul cetățenilor cu cel care oferea tuturor responsabilități; o altă componentă este cea
juridică a cărui limbă și legi erau în latină. O ultimă componentă este cea educațională care se
asigură de transmiterea limbii latine.

Un alt factor este cel militar care a avut un important rol, cel de răspândire și cucerire. Armata
era mult mai numeroasă și mai pregătită pe motiv că provincia avea atât un dezavantaj intern, căt
și unul extern; cel extern o reprezenta prezența a trei neamuri vrăjmașe, carpii, goții și sarmații.
Aceasta era alcătuită din oameni care proveneau din provincii deja cucerite, provincii care se
aflau la o distanță mare față de cea din care provin. Soldații erau obligați să folosească limba
Imperiului pentru a asigura răspândirea. Când aceștia își terminau treaba, după un anumit număr
de ani, veteranii puteau reveni pe pământul natal sau puteau rămâne îl ultimul loc cucerit primind
pământ si putând să-și întemeieze o familie. Copii erau obligați să învețe limba Imperiului
ignorând-o pe cea natală. Așadat factorul militar a acționat pe multe planuri, fiind unul puternic.

Un factor care a avut o influență de o durată crescută a fost cel religios. Care a avut loc după
cucerirea traiană manifestându-se sub forma creștinismului care a devenit activ abia din secolul
IV. Creștinismul a pătrus greu în imperiu, cei vulnerabili la credință au fost sclavii și soldații).
Româna a moștenit din latină mulți termeni religioși unii schimbându-și înțelesul. De exemplu, a
boteza care vine din latinescul baltizo având îngreacă sensul de a spăla, a scufunda în apă, dar
după creștinizare oamenii atribuie cuvântul la gestul lui Ioan Botezătorul asupra lui Iisus,
semnificând o purificare cu ajutorul apei.

Ultimul factor este cel colonizator care este alcătuit din două componente, una economică
care are legătură cu libertatea comercializării în Imperiu și una care se face referire la legăturile
dintre coloniști și autohtoni, interacțiunile ditre aceștia realizând astfel un transfer de cultură și
de limbă.
 Substratul lb rom (p. 58)

Substratul reprezintă toate elementele lingvistive care, după anumite schimbări și presiuni
care au venit de la o limbă cuceritoare, a reușit să supraviețuiască intrând în component unei noi
limbi.

Istoricilor le-a fost greu să găsească informații cu privire la substratul limbilor deoarece în
perioade îndepărtate scrinul nu a existat sau nu era atât de utilizat, iar în unele situații vorbitorii
care, se presupune că reprezentau o anumită limbă, foloseau caracteristici diferite, specific altor
limbi.

Limba română s-a format ca urmare a evoluțiilor latinei dunărene după ce a fost adoptată de
populația romanizată dar și cea neromanizată care se afla la nord de Dunăre, fără o delimitare
exacta, dar a fost și rezultatul amestecului dintre latină și limba pupolației daco-moesice. Trebuie
luată în considerare posibilitatea faptului ca latina populară venită în Dacia să nu fi fost atât de
influențată de limba autotonilor căci 2 limbi care se luptă pentru supremație au tendința să nu
interacționeze prea mult Interacțiunea a două limbi duce la tendința împrumutării anumitor
termini, sau preluarea involuntară a vorbirii ajungând astfel să se asemene. Asupra latinei
populare a acționat influența substratului iar persistență unor elemente în noul sistem lingvistic
care s-a format poate fi examinat doar la nivelul limbii din care provine, ceea ce nu a fost stabilit
cu siguranță. Iar cum sursa este una nesigură elementele au fost supuse unei cercetări care ar
putea duce la proveniența etimologiei din substrat. O metodă de cercetare este cea a comparării,
iar prima comparație este cea care privește daco-moesica. Însă există elemente care pot face
trimitere si la alte limbi ale substratului balcanic punând astfel peobleme continuității cercetării.
O metodă mai sigură pentru a repeda elementele ligvistice de origine dacă este raportarea la
limba albaneză, care poate fi folosită drept reper căci, în trecut a existat contact între limba iliră
și cea daco-moesică. Pentru a ne asigura de faptul că elemental identificat în română provine din
substratul acesteia trebuie să avem confirmare asupra semanticii și să avem siguranța că nu
provine din albaneză sau din altă limbă balcanică.

Există elemente în limba română care pot fi puse pe seama substratului, unele cu certitudine
altele doar cu probabilitate. Nivelul lexical, alături de unele elementele ce corespund categoriei
unice pentru planul fonetice și cel morfologic, prezintă situații în care proveniența din substrat
este una certă, chiar dacă, uneori, aceste situații nu au un argumet dovedit.

La nivel fonetic vocala [ă] este pusă pe seama substratului. Există posibilitatea ca acest sunet
să fi fost generat datorită necesității unui echilibru la acest nivel pe care urmașii dacilor
romanizați l-au dezvoltat , reprezentând totodată ori o urmare a substratului ce s-a dezvoltat mai
tarziu ori o moștenire. Având în vedere acest fapt, nu ne putem baza pe faptul că aparține
substratului luând în considerare faptul că în scrierile tracice se oscilează între vocalele [ă] sau
[e].

Sunetul [h] începe să dispară din limbă începând cu secolul al III-lea. Latina nu cunoaștea
acest sunet, care nu se pastrează în nicio limbă romanică însă există destul de multe cuvinte
românești provenite din alte limbi cu care româna intrase în contact. De exemplu, din slavă am
luat termeni precum: duh, hrană, hrîb; din maghiară am preluat cuvăntul hiclean; din turcă haz.
Există situații în care sunetul apare ca urmare a aspirației vocalei inițiale (haripă, hăsta) , situașii
în care v- este înlocuit prin h (hulpe, hultan, horbă). Este greu de afirmat atât faptul că sunetul ar
proveni din substrat dar și că ar avea proveniență slavă. Având în vedere faptul că sunetul este
prezent în anumite elemente lexicale din substrat, dar și apariția sa ca aspirație în unele elemente
de origine latine și slavă veche putem lua în considerare posibilitatea ca acest sunet să fie
moștenit din substrat, sau să fie chiar să fie o continuitate, avand originea în substrat.

Tot pe seama substratului a fost pusă și fenomenul roacizării lui –n- intervocalic latin,
rotacizarea lui l la r.

La nivel morfologic informațiile privind substratul sunt mai puține. Aici se pot face doar
presupuneri, de exemplu: păstrarea neutrului, particula –ne din formele pronominale mine, tine,
formarea numerelor de la unsprezece la nouăsprezece.

Elementul lexical este pus pe seama substratului diferă de la un scriitor la altul, însă
majoritatea sunt de acord că unii termini încă există în limba română, mulți dintre ei devening
regionali sau arhaici.Extistă cuvinte care pot fi confirmate de atestări prin daco-moesiană sau alte
limbi balcanice, precum: bală, fiară, mal, mazăre, mînz, murg, strung.
 Strat limbii române- latina populară (p 64)

Latina populară a reprezentat formatul limbii mai cultivat care era utilizat în Roma, față de
latina clasică. Aceasta ajunge să își schimbe aspectul odată cu extinderea populației și așezarea
peste alte popoare.

Latina răspândită în Imperiu a preluat treptat anumite forme prezente în limbile romanice
realizate în zone diferite a României. Latina face parte din familia limbolor indoeuropene
reprezentând („o limbă a ariei marginale”) o parte a grupului de limbi keltul. Popoare precum
Samnium, Campania, Tibru au fost învinse de romani în 240 î.H. Roma cucerește treptat și
Peninsula Italică aplicând tratamente diferite popoarelor cucerite în funcție de pierderile pe care
le-au suferit de pe urma bătăliilor. Aceștia acordau o mare importanță sistemului de guvernare,
legilor, dorind ca această comunitate pa care o creau să fie eficientă. O realizare importantă
pentru viitorul Romei a fost obținerea unității italice care va reprezenta nucleul viitorului
Imperiu. Aceștia aveau anumite strategii care îi ajutau la dezvoltare, reușind să obțină constant
profit de pe urma zonelor cucerite.

Răspândirea latinei în zonele vecine s-a realizat datorită imitării, care a fost parțial conștientă,
în anumite situații, căci zonele cucerite erau obligate de împrejurare să adopte latina drept limba
reprezentantă a civilitației lor, fiint o limbă a unui stat puterniccare se afla într-o continuă
expansiune. După perioada de apogeu pe plan economic, politic dar și în ceea ce privește latina
clasică, urmează decăderea Imperiului și a latinei clasice, la sfârșitul secolului I î.H și începutul
secolului I d.H. această decădere a fost realizată datorită ascensiunii creștinusmului dar și viața
provinciilor care nu mai considerau că Roma avea un rol important. Pe parcurs Roma începe să-
și formeze trăsături de provincie.

În limba latină se pot găsi caracteristici ale idiomelor limbilor indoeuropene peste care aceasta
s-a suprapus. Chiar dacă populațiile cucerite trebuiau să adopte latina aceștia nu au putut
abandona anumite caracteristici de articulare, anumite conținuturi și forme distinctive limbii lor
materne. Dacă facem abatere de la aceste particularități latina reușeste să se imună și treptat
devine limbă maternă. Așa cum Roma nu s-a impus asupra teritoriilor cucerite, oferindu-le
libertate, nepunandu-le restricții, acelși lucru îl fac și la nivelul limbii. Nu au existat constrângeri
în ceea ce privește învățarea latinei, însă cei care doreau să participe la viața socială, politică,
economică și administrativă trebuiau să facă acest efort.

Exită izvoare ale latinei populare care au ajutat la obținerea informațiilor despre latina
populară. O primă sursă o reprezintă textele scriitorilor popularizați, Plaut, Terentiu, sau autori
ca Petronius, Cato care sunt obligați să facă apel la diverse exprevii populare. O ală sursă este:
gramaticii și lexicografii latini care analizează abateri ale latinei. Apar și glose precum Appendix
Probi. O a treia sursă o constituie inscripțiile particulare, pe care le putem asemăna cu jurnalele
din ziua de astăzi, fiind cea mai directă sursă. În această categorie intră și manuscrisele provenite
de la copiști, însă nu ne putem baza pe ele din cauza posibilității existenței greșelilor. Sursa cea
mai importantă o constituie gramatica și lexicul, fiind posibilă realizarea metodei comparativ-
istorice.

Există anumite evoluții specifice latinei populare care pot fi regăsite în limba română. Durata
acestor evoluții variază, astfel vom regăsi anumite schimbări mai târziu, în perioada de formare a
limbii. Există anumite modificări care au avut un impact major, făcând referire la articulație,
aducând schimbări de sistem. Latina clasică prezenta zece foneme vocalice, fiecare dintre cele
cinci vocale având o formă lungă și una scurtă, dar expansiunea a venit și cu modificări, astfel că
numărul mare de vorbitorii cu alt sistem vocalic decât latina a condus la diminuarea unora
caracteristicile bazei sistemului fonetic. Accentul muzical este înlocuit cu cel dinamic, în acest
mod punându-se accent pe forța silabei și nu pe durata articulării acesteia. De asemenea, vocalele
în silabă liberă au tendința de a de diftonga; în aceeasi perioadă diftongii latini se
monooftonghează.

Alte modificări de care a avut parte latina populară este la nivelul consonantic. Apare
fenomenul căderii consoanelor finale. Sunetul [b] intervocalic se fricativizează. Are loc și
fenomenul africatizării, prima fiind în secolul I d.H. referindu-se la sunetul pe care îl notau j dar
era rostit i ceea ce, mai târziu, a și devenit. A doua africatizare este plasată în secolul al II-lea
însă devine concret abia în secolele III-IV. Sunetele care au fost implicate în producerea
africatizării sunt dentalele și oclusivele, asupra cărora acționează iot-ul succedat de o vocală. A
treia africatizare: în eprioada latinei clasice distincția dintre c și k nu se putea realiza astfel că cel
din urmă a ajuns să fie considerat inutil. O atenție sporită trebuie acordată lui c și g și reacția
acestora înainte de vocalele prepalatale e și i. Densusianu afirmă faptul că sunetele [c] si [g]
înainte de [e] și [i] aveau același tratament cu cel de dinaintea vocalelor [a], [o] și [u].

Am putut observa faptul că latina populară a fost păstrată, având libertate în dezvoltarea ei
nefiind constrânsă de reguli stricte reușind să cuprindă forme variate, diminutivale, adăugate de
diferiți vorbitori.

Influenta slava

Odată cu retragerea aureliană s-a produs migrarea vizigoților și a ostrogoților, astfel că, în 375
valurile de migratori sunt împinși spre vest. Al doilea val de migratori, hunii, provin din zona
Asiei aveau cunoștiințe privind tehnicile de luptă ale romanilor.

Apare valul de migratori slavi, la începutul secolulu al II-lea, în Peninsula Blacanică, iar acest
proces a ținut până în secolul al VI-lea. Ei se diferențiau de alte popoare migratoare precum goții,
hunii, avarii, slavii erau o civilizație de nomazi. Se resimte influența slavă, după formarea limbii
române, asupra spațiului carpato-danubiano-pontic. Această influență reprezintă superstratul
limbii române, care apare datorită relațiilor între cele două populații, în secolele VII-IX, influența
fiind una directă, astfel apărând bilingvismul. Influența slavă devine mai puternică odată cu
părăsirea Daciei de către romani.

Ei au venit în valuri masive și succesive, alegând să se așeze la nord de Dunăre la sfârșitul

secolului VII și începutul secolului VIII; Banat, Crișana, Muntenia și Moldova fiind printre
primele teritorii ocupate de slavi. Aceștia coboară la Sud de Dunăre deoarece stilul de viață a
populației era mult mai bine organizată rămânâ în urmă doar o parte din migratori fiind asimilați
cu timpul. Ei slavizează teritoriul, cu excepția insulelor care aparțineau romanilor. Așezarea
slavilor a funcționat ca o graniță între români și bizanți fiind influențați de aceștia din urmă la un
nivel religios, administrativ creând astfel o ierarhie bisericească. După, aceștia intra în contact cu
românii oferindu-le un model la nivel religios, românii împrumutând anumiți termeni din slavă,
precum voievod care în acea perioadă însemna conducător de armată. Slavii sunt cunoscuți ca
fiind crescători de animale mici, pescari, agricultori, având o viață sedentară. Aceștia
conviețuiesc cu ceilalți din spațiul în care ajung. Slavii erau la început păgâni, politeiști având un
zeu suprem, Perum, și divinizând diferite zeități care aveau diferite atribuiri; de exemplu,
Dazbog era zeul grânelo și Volos era zeul care patrona animalele. Aceștia își pierd credința în zei
adoptând creștinismul, primii fiind cei meridionali și occidentali care s-au creștinat la sfârșitul
secolului al XI-lea. După creștinare influența slavă crește în putere.

Influența slavă poate fi structurată în două etape. În prima etapă apare superstratul care se
manifestă în secolele VII-IX. Cea de-a doua, face referire la populația slavizată de la sud care
este și cea care s-a creștinizat prima; de la ei a urmat să învățăm mai multe despre religie, acestea
având loc în secolul al IX-lea, generând astfel adstratul.

Chiar dacă la nivel fonetic nu există o influență atât de însemnată ca la alte paliere, aceasta nu
trebuie uitată, deoarece a adus unele modificări limbii în ceea ce privește fonemele ei. Se poate
aduce aminte de apariția fricativei j în construcții moștenite, în locul africatei dz (latinescul
medius locus- sub influența lui mezda), dar și împrumutul anumitor cuvinte (sl. jali- rom. jale).
Aceeași situație există și în cazul lui h protetic.

Această influență slavă care crește duce la schimbări lexicare, fiind nivelul limbii unde influența
își exercită puterea cea mai mare, aceste modificări sunt favorizate de conviețuirea românilor cu
slavii, dar și de pătrunderea slavonei în lumea religioasă. Asimilarea slavilor de către români s-a
dovedit a fi un proces lent acesta fiind și motivul pentru care s-a permis împrumutul multor
cuvinte din slavă în română. Au existat obiectele fabricate de slavi care au fost preluate de
români cu tot cu denumirea lor, astfel încât, termenii existenți deja pentru acestea se dublează
(intră în relație de sinonimie) sau sunt înlocuiți.

Avem și exemple pentru nivelul lexical. Termeni dispăruți și înlocuiți cu cuvinte din slavă: lat.
aratru (făcut din lemn) ˃ sl. plug (instrumentul slavilor a fost mult mai eficient, fiind apreciată
având în vedere că era un obict complex și foarte util); regionalisme lat. cămașă (care avea sens
de boabe) ˃ sl. pleavă; termeni aflați în relație de sinonimie lat. timp ˃ sl. vreme, lat. față ˃ sl.
obraz. Cuvinte precum: muncă, scump, caznă și altele de acest fel au suferit importante
modificări la nivelul lor semantic, dar în textele vechi românești mai pot fi întâlnite cu primul
sens al acestora. Multe cuvinte din slavă au evoluat din punct de vedere semantic, deoarece
aceștia se asemănau cu termenii din limba română. Au existat situații când s-a păstrat un singur
cuvânt în română, dar și situații când s-au preluat total sau parțial structura internă a unui termen
sau a unei expresii. De exemplu, bazaconie avea sensul de fărădelege atunci când a fost
împrumutat, dar apariția calcului fărădelege a dus la pierderea sensului.

Termeni slavi gasim și în hidronime precum: Bistrița care a fost tradus de slavi, atunci când
aceștia s-au așezat la baza munților, de la cuvântul repede, Putna, care înseamnă râul drumului;
putem găsi și oiconime: Craiova, este alcătuit din Crai+ova desemnând reședința craiului;
antroponime: Bogdan, Bog face referite la Dumnezeu și dan care înseamnă dăruit, însemnând
astfel cel dăruit de Dumnezeu.

Modificări se produc și la nivel morfologic neexistând siguranță în ceea ce privește proveniența

acestora. Un exemplu este vocativul feminimelor cu desinența –o, este considerat a fi de origine
slavă, dar nu putem susține același fapt și pentru vocativele masculine în –e. Alături de ideea
apartenenței la substrat stă și ideea originii slave în ceea ce privește formarea numeralelor
românești de la unsprezece la nouăsprezece, însă nesiguranța rămâne deoarece în unele lucrări se
presupune ca sunt de origine dacică, iar în altele este susținut ca previne din slavă. Destul de
recent apare și ideea provenienței verbelor la diateza reflexivă din slavă, precum: a se posti, a se
ruga, a se mira. De asemenea, în română remarcăm și prezența adverbelor care provin din slavă,
adverbe precum: aievea, îndeosebi, dim-(îm)potrivă (îl avem din slavă pe potrivă, în română
avem acest termen datorită metatezei), iute, potivit, razna, zadar.

Contactele dintre români și slavi au contribuit la adoptarea a numeroase elemente derivative,

elemente care au fost preluate pe cale cultă, prin texte.Multe elemente lexicale pătrund în română
direct, mai ales după ce acestea sunt folosite în cadrul religios; numele de sărbători, de ritualuri,
dar și semnificația acestora se schimbă devenind acceptate de popor.

Influența slavă si-a pus amprenta și asupra cuvintelor de origine latină, astfel încât anumite
elemente provenite din latină au căpătat valoarea semantică specifică corescondentelor acestora
în slavă.
 Influența maghiară

Valurile de pecenegi împing maghiarii dinspre vestul Munților Ural, iar maghiarii se deplasează
spre Cîmpia Panoniei, conduși de Arpad, în secolul al VII-lea – al VIII-lea. În secolul al XI-lea
începe procesul de influență maghiară pe teritoriul românesc, dar se poate lua în considerare
posibilitatea să fi început mai devreme, în secolul al X-lea. Această influență a maghiarilor
asupra românilor durează de 900 de ani fiind susținută de poziționarea pe teritoriu a acestora;
influențând întâi zona Transilvaniei și după extinzându-se pe întreg teritoriul. Când machiarii
ajung în acest loc, românii deja conviețuiau cu slavii. Maghiarii se aflau pe o poziție de
învingători, dar existau și maghiari care aveau probabil aceeași condiție socială ca a românilor.
Cu toate acestea românii ajung să aibă o situație financiară și socială instabilă în secolul al XIV-
lea, neavând drepturi, iar posibilitățile lor fiind limitate, ceea ce nu se întâmpla la maghiari, fiind
mult mai stabili decât românii în acea perioadă.

Drept consecință a faptului că românii din Transilvania și cei din Moldova au conviețuit cu
maghiarii, care erau numiți și ceangăi în acea zonă, a fost împrumutul anumitor cuvinte din
maghiară. Extistă mărturii în ceea ce privește influența din zona Transilvaniei,căci au existat
formațiuni statale românești, în cronica Gesta Hungarorum- cronica notarului anonim al regelui
Bela I, care cel mai probabil să fi fost de fapt Bela al IV-lea. Influența aghiarilor, ca și a altor
influențe are un imact diferit în funcție de zonă, fiind transmisă treptat. Astfel, unele cuvinte
ajung să aibă o circulație mai mare, iar altele stagnează la stadiul de cuvinte folosite în graiuri
regionale. În ziua de astăzi influența maghiară asupra zonei Ardealului scade având drept motiv
dispariția organizării vieții sociale existând o limfluență crescută la nivelul limbii literare.

Influența maghiară asupra limbii române ține de adstrat, aceasta însemnând că două limbi se afla
pe același teritoriu dar niciuna nu domină. Ea trebuie analizată la toate nivelurile limbii. La nivel
gamatical influența nu este una căreia să îi acordăm importanță. Nivelul lexicat exercită o
influență majoră doar la dacoromâni, nu și la suddunăreni. Influența maghiară este un caz
special, fiind mai importantă dar și mai cositentă fată de celeleltae influențe de dinainte.
Transilvania este prima regiune care a fost ocupată și influențată de maghiari, această
transmițând la rândul ei această influență Moldovei și Țării Românești. Influența asupra
Transilvaniei a fost una directă, în alte populații influența a pătruns mai greu, fiind una indirectă.
Chiar dacă numărul de cuvinte împrumutate nu este la fel de mare ca cel de la influența slavă, nu
trebuie să trecem cu vederea faptul că și maghiarii au avut importanța lor. Și-au manifestat
influența și la nivelul administrației, a armatei, a justiției iar elementele de etimologie maghiară
cresc la numărr odată cu secolele XV și XVI.

Există cuvinte în vocabularul românesc care provin din maghiară: aldămaș = făcând referire la
băutura care se bea în urma unei tranzacții, a unei afaceri acesta fiind ca un contract, la care
participă și martori; iar participanții la acest târg beau și se spune că beau aldămașul, a aldui = a
sfinți, alean = contra, se folosea în româna veche, dar același sens al prepoziției îl are și în
maghiară, alnic = viclean, astăzi nu se mai folosește, bănat (supărare), băsău (supărare; a face cu
băsău ceva= a supăra), a bănui (a deranja-în maghiară), beteag = are două sensuri: 1.-a avea o
dizabilitate la membre și 2-bolnav (preluat din slavă), bir = primar, a bizui = a se sprijini, cealău
(termen folosit pentru idol), a celui = a înșela, chezaș = martor la o tranzacție, promisiune;
garant, fel, a făgădui (a prinde), ilău = nicovală, ocă = motiv, cauză, pricină, sălaș = adăpost,
samă = număr, a tămădui = actul de a se ridica din pat după o stare de boală.

Privind mijloacere de îmbogățire a vocabularului, din maghiară am extras axife, mai ales sufixe
care au intrat prin intermediul unor cuvinte iar românii le-au extras și au format alți termeni. De
exemplu: -ău (mîncău), -șag/-șug (furtișag, vicleșug), -ălui (a trebălui). De origine maghiară sunt
și unele oiconime (Timișoara, Arad, Bacău etc.), hidronime (Trotuș, Ozana etc.), oronime
(Ceahlău, Harghita etc.), nume de ținuturi (Maramureș) și antroponime (Farcaș, Antal, Dej,
Alimoș, Copos etc.).

Am putut observa prezența sufixului –ui la anumite verbe, care au origine slavă sau altă
proveniență, care sunt de origine maghiară. Prin intermediul textelor vechi se face atestarea
acestor cuvinte, acestea având în trecut un aspect mai îngrijit al limbii, nereprezentând în
totalitate limba vorbită (exemplu de text tradus din maghiară: Palia de la Orăștie). Există, însă, și
vinte de origine românească care au pătruns în maghiară: mocan, berbece, brânză, furcă, bărbat,
fecior, copaci, vecin etc.

La nivel fonetic avem următoarele cuvinte: samă= provine din cuvântul „sam” (care nu poate fi
diftongat), vamă= provine din „vam”, maghiară „hitlen”-„hitlean”-rezultând în cele din urmă
„viclean”.
Așadar, se poate remarca faptul că influența maghiară nu este un proces încheiat pe teritoriul
românesc chiar dacă intensitatea pe care a avut-o la început nu este aceeași. De asemenea, dacă
cercetăm marea masă de cuvinte din limbă de origine maghiară putem airma faptul că lexicul
este cel care a acceptat cele mai multe schimări din partea maghiarei.

Baza articulatorie

Baza articulatorie

Baza articulatorie, în esență, încearcă să explice motivele pentru care vorbitorul nativ al unei
oarecare limbi, e supus să învețe o altă limbă, ea având trăsături care să demonstreze faptul că
acel vorbitor nu este nativ. Există însă și situații în care vorbitorul nenativ se descurcă bine.

În ceea ce privește vorbitorul, există două explicații. Prima dintre acestea ne este oferită de
Saussure care susține că nu este vorba despre o bază de articulație, ci despre o deprindere pe care
vorbitorii o dobândesc de mici copii. Cea de-a doua explicație se bazează pe trăsăturile bazei de
articulație. De multe ori s-a pus problema bilingvismului. Un vorbitor poate să învețe o limbă
când se află la maturitate, în adolescență, în copilărie, sau acest fapt se poate petrece concomitent
cu limba sa nativă (copilul achiziționează de mic această aptitudine).

Există situații în care o persoană care vorbește o limbă străină introduce elemente din propria
limbă, acest aspect presupunând faptul că acel individ nu stăpânește destul de bine nici propria sa
limbă. Lingvistica nu poate să explice de ce la o comunitate de vorbitori nativi se produce o
deviație când sunt puși să învețe o altă limbă. În momentul în care facem o astfel de afirmație,
susținem implicit că toți oamenii de peste tot au exact aceleași organii articulatorii și nu ține
decât de prima limbă pe care o învățăm (fiecare are o limbă caracteristică speciei). În momentul
în care acele organe se activează într-un anumit fel, la nivelul comunității se crează unele
modificări care vor genera niște efecte ce vor crea anumite particularități. Dacă un individ se
mută într-o altă comunitate, cu multe generații, la un moment dat urmașul său va produce suntele
specifice comunității în care a fost transplantat, totul schimbându-se în interiorul unei generații.
Simpla existență a diferențelor arată că exercițiul este foarte important. Felul în care se
desfășoară lucurile poate genera o infinitate de posibilități care pot face lucrurile și mai
complexe.