Semnificatia spirituala a Crucii

Întrucât pe ea s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, crucea a devenit emblema creştinismului, semnul lui Hristos şi
semnul solidarizării noastre cu El, semnificând identitatea noastră creştină. Cel care îşi face cruce pe dată îşi
mărturiseşte identitatea, ca şi cum ar spune prin cuvinte: "Eu sunt creştin". În vechime, când se întâlneau
creştinii, în lumea păgână, care i-a prigonit până în secolul IV, şi trebuiau să se recunoască între ei, foloseau ca
parolă semnul crucii, pe care îl desenau cu bastonul pe nisip sau îşi făceau semnul crucii cu limba în cerul
gurii. Această pecetluire aducea pe creştin în ordinea divină, câmpul sacru, în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru
relevanţa acestui aspect, aduc în actualitate o veche tradiţie care se mai păstra în satul meu. Atunci când se
năştea un copil, mama şi toţi ai casei îl priveau cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezitau să-l atingă
înainte de a fi botezat şi însemnat cu semnul crucii. De aceea ei aşteptau cu mare nerăbdare să treacă sorocul
de 40 de zile, după care îl botezau negreşit, fără amânare. Rămas nebotezat, acel prunc era socotit în afara
rânduielilor fireşti, un fel de străin, pentru că era în afara sacrului, la dispoziţia duhurilor rele. Botezul îl
abilitează pentru bine, îl umanizează, îl pogoară pe pământ, îi dă un nume şi o cruce. Cu alte cuvinte, semnul
crucii este şi o reînnoire periodică a botezului.
Prin semnul crucii intrăm în curtea interioară a Bisericii, a Ortodoxiei, în care fiecare îşi declină identitatea: îşi
face cruce. Când trecem prin faţa unei biserici, când auzim clopotul sau toaca, când trecem pe lângă un
cortegiu funerar, când tună şi când fulgeră, când plouă cu grindină, când ne aşezăm la masă, când ne sculăm
de la masă, când începem lucrul, când plecăm într-o călătorie, când ni se vorbeşte de nenorocirea cuiva, noi,
creştinii, ne facem semnul crucii. Semn că aparţinem unui destin în care sacrul, câmpul sfinţeniei, ne
ocroteşte.
Ori de câte ori vedem crucea şi ne însemnăm cu ea, trebuie să ne aducem aminte de Învierea Mântuitorului
Iisus şi de învierea noastră. Crucea este mai mult decât un semn şi decât un simbol. Semnul şi gestul închinării
reprezintă mărturia unei stări de suflet, a unei stări de minte, a unei clipe de viaţă. E sinteza cea mai scurtă cu
putinţă a unui sistem de gândire şi de plasare în univers, în viaţă şi în moarte.
"Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim", este cântarea cu caracter de imn
pe care o rostim noi la toate sărbătorile dedicate Sfintei Cruci. Este în această rostire un tâlc profund al
asumării crucii de către noi toţi. Nu este o asumare în disperare sau resemnare, ci este o asumare în speranţă.
În speranţa Învierii.
Semnul Crucii ne duce cu gândul că, de fapt, nu crucea e ultima, ci Învierea! În această perspectivă, asumarea
senină a crucii nu este un act de laşitate, ci actul ultimului curaj, al ultimei îndrăzneli, cu ochii spre bucuria
Învierii.