Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj-

Napoca.

Prezentarea cărții din bibliografia

cursului: Sacralizare și resacralizare în
lumea modernă.

Cartea: Marcel Gauchet, Ieșirea din

religie: parcursul laicității

Student: LAZEA OLIVIU

Master: Anul II.
Specializarea: Istoria şi socio-antropologia epocii moderne.
 Cartea, Ieșirea din religie: parcursul laicității, scrisă de reputatul filosof,
sociolog și istoric francez Marcel Gauchet, urmărește evoluția și impactul laicității în
societatea modernă, cu accent pe relația dintre religie și politică. Autorul, Marcel
Gauchet, prezintă „ieșirea din religie”, adică tranziția de la o societate profund
religioasă la una în care s-a instituit separarea clară între sfera publică și cea religioasă.
Avem opt capitole, fiecare dintre el oferind o perspectivă asupra transformărilor
culturale și politice declanșate de procesul de ieșire din influența religioasă în societatea
occidentală. Acestea sunt:
-O ruptură în istoria Franței;
-Locul și Momentul;
-Religie, Stat, Laicitate;
-Neutralitatea democratică;
-Consacrarea societății civile;
-Epoca identităților;
-O revoluție a credinței;
-Limitele democrației identităților;
În capitolul de deschidere al cărții, Gauchet sugerează că procesul de laicitate a
avut un impact deosebit în Franța, unde a luat forma specifică a „laicității”. Autorul
exprimă dorința de a analiza această specificitate pentru a înțelege modul în care
laicitatea este relativizată în prezent, atât în contextul intern, cât și în cel extern. El
evidențiază faptul că laicitatea în Franța se confruntă cu provocări și transformări în
cadrul spațiului juridic european. El dezbate relația dintre Biserică și stat, religie și
politică în istoria Franței și subliniază că separarea dintre aceste entități a glorificat
politica și lupta pentru libertate. Gauchet sugerează că această separare a oferit resurse
pentru o înțelegere transcendentă a regimului politic democratic.
În capitolul doi, intitulat Locul și momentul, Gauchet subliniază influența lui
Hegel și a gândirii filozofice germane din jurul anului 1800 în depășirea limitelor
impuse de Kant. Prin prisma istoricității, Hegel readuce experiența umană în sfera
absolutului, reintegrând absolutul în timpul uman. El vede evenimente istorice
contradictorii ca etape ale unei revelații, iar sfârșitul istoriei este considerat ca
momentul în care spiritul atinge auto-cunoașterea. Gauchet subliniază contrastul între
ieșirea din religie și reinventarea religiei în acest context. Pe de o parte, există un efort
speculativ îndrăzneț pentru a asimila descoperirea istoricității ca proces prin care
umanitatea se autoconstituie. Pe de altă parte, apare o reînnoire a figurii religioase și a
perspectivei unei legături a umanului cu divinul. Autorul evidențiază că, în ciuda criticii
lui Marx la adresa lui Hegel și a voinței de a se debarasa de influența religioasă, aceasta
persistă sub forme diferite. Marx, deși distruge aspectele teologice ale dialecticii, nu
reușește să se elibereze de logică ideală a unei viitoare reconcilieri. Gauchet sugerează
că istoria, chiar și în realitatea sa concretă, rămâne guvernată de logica ideală a unei
reconcilieri viitoare și a unei umanități stăpâne pe propriul destin.
În capitolul trei, autorul împarte parcursul istoric al laicității în Franța în două
mari faze: Faza absolutistă (până la Revoluția franceză): această etapă începe la sfârșitul
războaielor religioase, în jurul anului 1598, și se întinde până la Revoluția franceză, cu
un punct culminant la Constituția civilă a clerului. În această perioadă, laicitatea este
influențată de contextul absolutist al puterii. Etapa liberală și republicană începe cu
Concordatul napoleonian și se întinde până aproape de anul 1975, marcând perioada de
laicitate liberală și republicană. Legea separației din 1905 este considerată un moment
crucial în această perioadă.
În Neutralitatea democratică, autorul amintește formula „teologico-politică”care
a făcut ca statul repubilcan să aibă o totală independență față de Biserică și de religie în
condiții liberale. Aceasta ar putea fi rezumată la: „Dumnezeu este separatul. El nu se
amestecă în afacerile politice ale oamenilor. Nu pretinde ca societatea să fie ordonată în
vederea unei beatitudini eterne ca a sa rațiune ultimă de a fi”. Dar raportul tradițional
dintre religie și politică s-a schimbat radical, iar ideea de autonomie câștigată împotriva
heteronomiei a devenit depășită. Integrarea religiilor în democrație s-a consumat, dar
aceasta nu a dus la o apropiere de divin, ci, dimpotrivă, la o exteriorizare a divinului în
afara lumii umane. Figura Republicii este în curs de pierdere a substanței, devenind un
decor nelocuit. Acest proces nu poate fi inversat prin reînvierea formelor și normelor
tradiționale, deoarece dispariția unei alternative a politicului și religiei a eliminat
motivația lor. Se ajunge la învățarea politicii de om fără a ține cont de cer, sugerând o
experiență mai puțin pozitivă.
În capitolul al V-lea, ni se aduce în atenție că pentru a înțelege reconfigurările
actuale, este crucial să se examineze relativizarea figurilor autonomiei și heteronomiei,
care reprezintă evenimentul spiritual și intelectual al epocii. Această relativizare nu este
motorul transformărilor în curs, ci nucleul de sens care permite descifrarea lor în
coerența și miza lor. În metamorfoza lumii democratice, reconsiderarea autonomiei
impune dispariția heteronomiei, deoarece dependența de o autoritate divină a pierdut
sensul politic. Chiar și ca stindard al nostalgiilor, heteronomia nu mai mobilizează. În
paralel, autonomia s-a trivializat, devenind doar o condiție banală a existenței. Aceasta
conduce la o revizuire completă a conceptului de libertate și a modalităților prin care
trebuie să fie guvernată.
Apariția societății civile nu a fost rezultatul unei descoperiri a virtuților
diversității, ci a dispariției alchimiei pe care societatea politică ar fi trebuit să o dezvolte.
Această dispariție a adus societatea civilă în prim-plan, scoțând la lumină diversitatea sa
individuală, materială, intelectuală și spirituală. Societatea civilă nu a fost ignorată sau
reprimată anterior; cu toate acestea, ea era considerată ceva ce trebuia depășit în
favoarea construcției unei unități superioare. Problema consta în asigurarea unei treceri
spre mai bine, prin reprezentarea sub formă de transmutație. Cu toate acestea, ideea că
omul privat ar trebui să îmbrace hainele cetățeanului și că interesele particulare ar trebui
reformulate în limbajul interesului general a pierdut sensul. Aceasta a condus la o
revizuire a conceptului de libertate și la modul în care trebuie guvernat. În jurul anului
1900, societatea civilă s-a autonomizat și pluralizat sub semnul medierilor care ar fi
trebuit să însuflețească spațiul politic. Asemănător unei despărțiri, societatea civilă este
percepută în afara politicii, iar diversitatea sa este acceptată așa cum este, fără
necesitatea conversiei într-un limbaj superior. Schimbarea de optică are consecințe
practice semnificative, afectând întregul joc social, relațiile dintre elementele sale și
raportul său cu statul.
În următorul capitol, Epoca identităților, se urmăresc transformările din
societatea civilă în contextul schimbărilor în credință și identitate. Se subliniază trecerea
la o nouă paradigmă în care apartenențele și particularitățile individuale devin mai
importante decât universalitatea și cetățenia. Conceptul de „identitate” capătă
importanță, reprezentând simultan o transformare a modului în care indivizii se percep
și o revendicare a unicității lor în sfera publică. Astfel, apartenențele nu mai sunt văzute
ca supuneri la tradiții sau comunități, ci ca mijloace de subiectivizare și singularizare
personală. Această schimbare aduce cu sine tensiuni și instabilități în noul context social
al identităților. Este subliniat faptul că aceste identități sunt legate de principiul
minorității și reprezintă un mod sofisticat de a disocia individul într-un spațiu pluralist,
fără a fi neapărat o resurgență a datelor arhaice. Un fapt care mi-a atras atenția în acest
capitol a fost tranziția de la toleranță la pluralism în ceea ce privește credința și
identitatea religioasă. Într-o primă fază, credința a devenit tot mai mult o opțiune
personală în contextul afirmării libertății individuale și al scăderii influenței religiozității
comunitare tradiționale. Totuși, paradoxal, odată cu această trecere, credința a devenit
adesea mai intransigentă și mai imperialistă în încercarea de a se impune ca adevăr unic
și exclusiv.
Capitolul al șaptelea deschide problematica transformărilor care au afectat
profund conștiința religioasă. În acest context, dispariția transcendentalului a marcat o
schimbare esențială în dinamica dintre politică și religie. Politica nu mai reprezintă o
alternativă globală la heteronomie, iar transcendența a schimbat radical raportul dintre
societatea civilă și cea politică. O consecință notabilă a acestor schimbări este apariția
conceptului de viață privată și a responsabilității individuale. Dacă în trecut, a trăi privat
însemna a te lipsi de partea nobilă a existenței, acum devine un scop legitim. Politica nu
mai poate pretinde că are răspunsuri colective și, în consecință, individul devine
responsabil pentru propria sa existență. Religiile și alte forme de înțelepciune sunt acum
chemate să aducă sens și finalitate în spațiul public. Această revendicare asupra sensului
marchează o răsturnare a conștiinței religioase. De la o religiozitate caracterizată de
devotament necondiționat, conștiința religioasă a evoluat către o orientare personală și
către căutarea de sens individual. Religiile sunt acum evaluate în funcție de
compatibilitatea cu viziunea democratică a politicii, iar această interacțiune complexă
influențează schimbările în teologia fundamentală. În esență, conștiința religioasă
traversează o transformare semnificativă în era modernă. De la devotamentul
necondiționat la o orientare personală și către căutarea de sens, religiile sunt aduse într-
un spațiu public în continuă evoluție.
În ultima parte a cărții, autorul își propune să analizeze relația dintre societatea
civilă și stat, sub zodia schimbărilor credințelor și încearcă să ofere o perspectivă a
problemelor noului sistem.
Dispariția superiorității metafizice a sferei publice a schimbat radical modul în
care statul și societatea civilă se reprezintă reciproc. Această schimbare a eliberat
reprezentarea de constrângerile anterioare și a transformat statul într-un spațiu în care
societatea civilă se reflectă și se proiectează. Predominanța sferei publice a avut un
impact semnificativ, iar autorul argumentează că statul nu mai are o superioritate
evidentă, ci devine cu adevărat reprezentativ, interacționând constant cu societatea civilă
și legitimându-se prin receptivitatea față de nevoile și provocările acesteia. Pe de altă
parte, reprezentarea nu este doar o delegare sau o instrumentare, ci implică și o oglindire
și proiecție a societății civile. Statul devine un mediator în procesul în care societatea se
vede și se înțelege pe sine, cu o autoritate care se manifestă prin atenția constantă față
de realitățile și actorii vieții sociale. Statul, acum lipsit de substanța normativă, trăiește
literalmente din comerțul cu societatea civilă, iar aceasta are vocația de a se proiecta în
stat, fără distincție între public și privat. Toate aspectele vieții individuale și de grup
devin susceptibile de publicitate, având dreptul de a-și revendica expresia în spațiul
public. Relația de reprezentare dintre stat și societatea civilă rămâne, dar se schimbă în
conținut. Reprezentarea-delegare prin alegeri și reprezentarea-instrumentare ca unelte
ale colectivității persistă, dar apare o nouă dimensiune – reprezentarea-reflexie sau
proiecție, prin care societatea se reflectă pe sine și statul devine instrumentul de a
permite acest proces. Coborârea statului de pe piedestalul său și dezierarhizarea
politicului și socialului acordă o centralitate organizatoare acestui proces, oferind o
scenă în care realitățile mișcătoare ale societății sunt obiectivizate pentru actorii săi.
Statul nu mai are un rol dominant, ci devine un instrument prin care societatea se
reprezintă. Dispariția sa ca instanță normativă marchează o schimbare, dar nu o pierdere
a importanței sale, ci o reorientare către a răspunde cererii sociale. În noua economie a
reprezentării, accentul pe proceduri devine crucial pentru a asigura participarea
echitabilă a tuturor componentelor societății civile în dezbaterea publică. Reprezentarea
publică a diversității sociale devine un scop în sine în noul ideal al democrației.
Participarea și calitatea participanților devin mai importante decât rezultatul. În modelul
clasic de democrație majoritară, se urmărea obținerea unei voințe generale, dar acum
prioritatea este pusă pe reprezentare și proceduri. Cu modelul pluralist-identitar, există
riscul unei „tiranii a dreptului” și a procedurilor, în detrimentul luării deciziilor
concrete. Problema devine reprezentarea în sine, mai degrabă decât rezolvarea
problemelor, iar asta duce la o discrepanță între reprezentare și controlul real asupra
deciziilor.