Cheita de aur (Buratino), de Alexei Tolstoi

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi
avut nimic.

Fetiţa cu păr albastru îl aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu

tacâmuri minuscule.

Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de flori pe năsucul cârn şi pe

obrăjiori.
Aşteptându-1 pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
– Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!…

Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e
un băieţaş de lemn. se strâmbă. Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o
ceşcuţă cu cacao.
Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în gură
prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece.
Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu dulceaţă, lingându-le cu
plăcere.
Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva
fărâmituri unei gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ.
Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.
– Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu
severitate. Şi să nu mănânci cu mâna; pentru asta există linguri şi
furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
– Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
– Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
– De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!”, gândi Buratino.
Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări
mici. Când ele se aşezau pe copaci, el înălţa capul, sărea în sus şi lătra
îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!” se gândi cu invidie Buratino.
Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl furnica tot corpul.
In sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe
nas de cacao, îşi netezi rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-
1 conduse în casă, pentru a-i face educaţie.

1
Artemon, pudelul isteţ, fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el,
păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul
copacilor.

– Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse

fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea
cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare, Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau,
din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia,
ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din
spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia.
Lui Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro.
Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei noi patru monede de aur.

– Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse

fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom studia aritmetica: tu ai în
buzunar două mere…
Buratino clipi şiret din ochi.
– Minţi, n-am nici unul…
– Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt
două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte mere ţi-au rămas?
– Două.
– Gândeşte-te bine!…

Buratino se încruntă, gândind adânc.

– Două.
– De ce?
– Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
– N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa.
Hai să facem dictare! Şi ridică ochii ei frumoşi spre tavan.
– Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor”. Ai scris?… Acum
citeşte propoziţia aceasta minunată invers.

Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici
cerneală.
Fetiţa repetă: „Scrie!”, dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în
călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de
cerneală pe călimară.
Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
– Artemon, du-1 pe Buratino în odaia întunecată!
Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi.
Îl apucă pe Buratino şi-1 trase spre odaia cu lucruri, unde, pe la colţuri,

2
atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-1 sperie bine, şi
plecă din nou după păsări.
Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru
că a fost nevoită să se poarte aşa de aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă
ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
– Vai, ce proastă e fetiţa!… Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!…
Ea singură are cap de paiaţă şi corpul umplut cu vată…
În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii
mărunţi.
– Ascultă, ascultă…
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai
sub tavan, un liliac agăţat cu capul în jos.
– Ce vrei?
– Ai răbdare până la noapte.
– Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi
să ne speriaţi muştele.
Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini.
I s-a întâmplat lui Buratino să fie în situaţii şi mai grele decât aceasta, dar
îl revolta nedreptatea…
– Oare aşa se educă copiii?… Ăsta e un chin, nu educaţie!… Aşa să nu
stai, aşa să nu mănânci!… Copilul n-a înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl
trimite la călimară… Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!
…
Liliacul suflă din nou.
– Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor;
acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi vulpea, norocul şi veselia.
Aşteaptă să vină noaptea!
Buratino fuge de la Fetiţa cu părul albastru. Ajutat de un liliac ajunge în
Ţara Proştilor. Acolo îl aşteptau vulpea şi motanul. Cei doi îl conving să-
şi îngroape banii. Pentru că Buratino nu pleca de lângă locul unde
îngropase banii, vulpea se duce la poliţie şi spune despre acesta că este un
hoţ periculos. Buratino este aruncat de către câinii poliţişti într-un
heleşteu murdar. Face cunoştinţă cu locuitorii heleşteului, iar broasca
ţestoasă Tortila îi dă o cheiţă de aur.
Buratino fuge din Ţara Proştilor şi-l întâlneşte pe Piero. Acesta îi
povesteşte despre cheiţa de aur. Cheiţa era căutată şi de Karabas-Barabas,
care îi cunoştea taina.