Alexei Tolstoi – Cheiţa de Aur

Fetiţa cu părul albastru îl scapă pe Buratino de la moarte.

Fetiţa cu părul creţ-albastru apăru iarăşi la fereastră şi deschise larg ochii somnoroşi. Fusese cea mai
frumoasă jucătoare din teatrul de păpuşi al seniorului Karabas-Barabas. Dar, neputând suporta grosolăniile
stăpânului, fugise de la teatru şi se instalase în căsuţa aceasta retrasă, din poieniţa verde.
Animalele, păsările şi insectele, desigur, o plăcură mult, pentru că era o fetiţă bună şi bine-crescută.
Animalele îi aduceau tot ceea ce avea nevoie: cârtiţa îi aducea rădăcini hrănitoare; şoarecii, zahăr, brânză şi bucăţi de
salam; pudelul Artemon, un câine nobil, îi aducea pâine albă; coţofana fura pentru dânsa, de la piaţă, bomboane de
ciocolată în hârtiuţă argintie; broaştele îi aduceau limonada în coji de nucă; uliul, vânat prăjit; cărăbuşul, diferite
fructe; fluturii, polenul florilor drept pudră; omizile pastă de dinţi şi unsoare pentru uşile ce scârţâiau, iar rândunelele
distrugeau ţânţarii şi viespile din jurul casei.
Şi aşa, deschizând ochii, fetiţa cu păr albastru văzu imediat pe Buratino, care era spânzurat cu capul în jos.
Puse mâinile pe obraji şi strigă:
— Vai, vai, vai!
Sub fereastră, dând din urechi, apăru Arlemon, pudelul nobil. Acesta abia îşi tunsese partea de dindărăt a
corpului, lucru pe care-1 făcea în fiecare zi. Părul creţ, de pe partea de dinainte, era pieptănat, iar codiţa era legată cu
o fundă neagră. Pe una dintre labele de dinainte purta un ceas de argint.
- Sunt gata!
Artemon întoarse nasul într-o parte şi ridică buza de sus deasupra dinţilor albi.
- Cheamă pe cineva, Artemon!... spuse fetiţa. Trebuie să-l scoatem pe bietul Buratino, să-1 ducem în casă şi
să chemăm un doctor...
- La poruncă!
Artemon, în dorinţa de-a o servi, se învârti atât de repede, încât nisipul ud de la picioarele lui zbură în toate
părţile. Fugi repede spre casa furnicilor, trezi poporul întreg cu lătratul lui şi trimise patru sute de furnici să roadă
sfoara de care era spânzurat Buratino. Patru sute de furnici harnice porniră imediat, una după alta, pe o cărare
îngustă, se urcară în stejar şi se grăbiră să roadă sfoara.
Artemon îl apucă pe Buratino cu labele din faţă şi-l duse in casă. Punându-l pe pat, fugi în trap în desişul
pădurii şi aduse repede, de acolo, Cucuveaua, care era o doctoriţă vestită, pe infirmiera Broască şi un descântător
popular, Bogomol, care semăna cu o ramură uscată.
Cucuveaua îşi puse urechea la pieptul lui Buratino.
- Pacientul e mai degrabă mort, decât viu!... şopti ea şi întoarse capul înapoi
Broasca îl pipăi mult cu laba-i umedă, se gândi şi se uită cu ochii bulbucaţi în toate părţile. Apoi şopti în
gura mare:
- Pacientul e mai degrabă viu decât mort!
Vrăjitorul popular, Bogomol, cu mâinile uscate ca iarba,începu să-1 cerceteze şi el.
- Una din două, murmură el, pacientul e viu sau mort. Dacă e viu, atunci ori rămâne viu, ori nu rămâne.
Dacă e mort, îl putem învia, ori nu-l putem învia.
- Sşşarlatanie, spuse Cucuveaua... şi, dând din aripele-i moi, zbură în podul întunecat. De supărare,
Broaştei i se umflară toţi negii.
- Ce igggnoranţă îngrozitoarrre!... orăcăi ea; şi, sărind cu trupu-i greu, nimeri drept în pivniţa rece...
Pentru orice eventualitate, vrăjitorul Bogomol se prefăcu în crenguţă uscată şi se răsturnă peste fereastră.
Fetiţa dădu din mâinile-i drăguţe:
- Ei, bine, cetăţenilor, cum şi cu ce să-l tratez?
- Cu purgativ, orăcăi Broasca din pivniţă.
- CU purgativ!... râse batjocoritor Cucuveaua în pod.
- Sau cu purgativ, sau fără purgativ! scârţâi de după fereastră Bogomol. Atunci, bietul Buratino, plin de
vânătăi şi cu hainele rupte, şopti:
- Nu-mi trebuie purgativ, mă simt foarte bine. Fetiţa cu părul albastru se aplecă grijulie peste el.
- Buralino, te implor, închide ochii, strânge nasul şi bea.
- Nu vreau, nu vreau, nu vreau!...
- Am să-ţi dau o bucăţică de zahar...
În clipa aeeea, pe plapumă, în pat, se urcă un şoarece alb ce ţinea o bucăţică de zahăr.
- Ţi-o dau, dacă mă asculţi, spuse fetiţa.
1
Alexei Tolstoi – Cheiţa de Aur
- Vreau numai zaaaaahăr...
- Dar înţelege o dată că, dacă nu iei doctoria, poţi să mori!
- Mai bine mor decât să iau ulei de ricin.
Atunci fetiţa vorbi sever, cu glas de om matur:
- Strânge nasul şi priveşte tavanul... Unu, doi, trei. Şi fetiţa turnă uleiul de ricin în gura lui Buratino, îi dădu
apoi, imediat, o bucăţică de zahăr şi îl sărută.
- E totul gata...

Nobilul Artemon, căruia îi plăcea să fie totul în regulă, îşi prinse coada cu dinţii, învârtindu-se sub fereastră ca
o vijelie, de parcă avea o mie de labe, o mie de urechi şi o mie de ochi strălucitori.

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi avut nimic. Fetiţa cu păr albastru îl
aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu tacâmuri minuscule. Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de
flori pe năsucul cârn şi pe obrăjiori. Aşteptându-l pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
- Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!...
Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e un băieţaş de lemn. se strâmbă.
Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o ceşcuţă cu cacao. Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în
gură prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece. Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu
dulceaţă, lingându-le cu plăcere. Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva fărâmituri unei
gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ. Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.
- Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu severitate. Şi să nu mănânci cu mâna;
pentru asta există linguri şi furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
- Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
- Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
- De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!", gândi Buratino.
Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări mici. Când ele se aşezau pe copaci,
el înălţa capul, sărea în sus şi lătra îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!" se gândi cu invidie Buratino. Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl
furnica tot corpul. În sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe nas de cacao, îşi netezi
rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-l conduse în casă, pentru a-i face educaţie. Artemon, pudelul isteţ,
fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el, păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul
copacilor.
- Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare,
Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau, din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia,
ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia. Lui
Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro. Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei
noi patru monede de aur.
- Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom
studia aritmetica: tu ai în buzunar două mere...
Buratino clipi şiret din ochi.
- Minţi, n-am nici unul...
- Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte
mere ţi-au rămas?
- Două.
- Gândeşte-te bine!...
Buratino se încruntă, gândind adânc.
- Două.
- De ce?
2
Alexei Tolstoi – Cheiţa de Aur
- Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
- N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa. Hai să facem dictare! şi ridică ochii ei
frumoşi spre tavan. Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor". Ai scris?... Acum citeşte propoziţia aceasta
minunată invers.
Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici cerneală. Fetiţa repetă: „Scrie!",
dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de
cerneală pe călimară. Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
- Artemon, du-l pe Buratino în odaia întunecată!
Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi. Îl apucă pe Buratino şi-l trase spre odaia cu lucruri,
unde, pe la colţuri, atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-l sperie bine, şi plecă din nou după păsări.
Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru că a fost nevoită să se poarte aşa de
aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
- Vai, ce proastă e fetiţa!... Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!... Ea singură are cap de paiaţă şi corpul
umplut cu vată...
În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii mărunţi.
- Ascultă, ascultă...
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai sub tavan, un liliac agăţat cu capul în
jos.
- Ce vrei?
- Ai răbdare până la noapte.
- Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi să ne speriaţi muştele.
Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini. I s-a întâmplat lui Buratino să fie în
situaţii şi mai grele decât aceasta, dar îl revolta nedreptatea...
- Oare aşa se educă copiii?... Ăsta e un chin, nu educaţie!... Aşa să nu stai, aşa să nu mănânci!... Copilul n-a
înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl trimite la călimară... Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!...
Liliacul suflă din nou.
- Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor; acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi
vulpea, norocul şi veselia. Aşteaptă să vină noaptea!