Oleandrii - Ion Brad

Adăugat de: Rodica Elena Lupu

Când intru-n curtea veche, nu mai vin
Să-mi iasă înainte nici mama, nici bunicul.
Am rătăcit cumva în ţintirim?
De fac un pas, m-aşteaptă pustiul şi nimicul?

Hei, unde eşti, bunico, de ce mă laşi s-aştept

La porţile cioplite din lemn şi din uitare?
Dacă-mi răsare tata, pare că strâng la piept
Bătrânul nuc ce mişcă mari crengi de disperare.

Nici soră-mea nu iese, nici fraţii nu mai ştiu

De paşii mei ce-au rătăcit aiurea,
Că mă trezesc plângând într-un târziu
Precum un brad ce şi-a pierdut pădurea.

Cum ai putea, trecut, să mai învii

Din liniştea podită cu humă de cenuşă?
Să mă ascund cumva-n aceşti copii
Ce mă privesc ca stelele din uşă?

Ce să le spun? De unde sunt? Al cui?

În care veac voi fi plecat de-acasă?
Prin curte bate-un vânt al nimănui
Şi capul să-l întorc nu mă mai lasă.

Hai, daţi cu pietre, râdeţi, voi puiandri,

 Să mă trezesc că ochii voştri taie
În carnea mea ca frunza acestor oleandri
Sădiţi când încă mama mă legăna-n copaie.

Hai, spuneţi un cuvânt, să ştiu că iar

Îmi regăsesc năluca fierbinte din pruncie,
Că n-am umblat prin lume în zadar
Şi nu-i pustie curtea, doar mi se pare mie.

Copiii tac ca morţii. Copiii râd şi vin

Să dea cu pietre-n unda pârâului ce trece
La poarta-n care plânge, cărunt, un orb strein
Ce nu-şi mai vede steaua-nflorind pe bolta rece.