Reacția nucleară este un proces studiat de fizica și chimia nucleare care constă din ciocnirea nucleilor

atomici între ei, sau cu o particulă elementară rezultând astfel nuclee atomice noi cu proprietăți diferite de
nucleele atomice inițiale. Se pot enumera reacțiile de fuziune sau fisiune nucleară.Prin această reacție
de dezintegrare și transformare atomică, vor fi eliberate particule elementare, energie luminoasă, calorică și
sub formă de radiații.
14
N + α → 17O + p. Această reacție a fost realizată de Ernest Rutherford bombardand azotul gaz cu particule
alfa de la dezintegrarea unui nucleu alfa-instabil. Numărul de reacții nucleare posibile este imens, însă există
câteva tipuri mai des întâlnite. Printre acestea, sunt: Reacții de fuziune — două nuclee ușoare sunt unite
pentru a crea unul mai greu, cu emisia de particule suplimentare (de obicei protoni sau neutroni).
Spalație — un nucleu este lovit de o particulă cu suficientă energie și impuls pentru a elimina câteva
fragmente mici sau a-l distruge în mai multe fragmente.Emisie gama indusă - aparține unei clase în care au
fost implicați numai protoni pentru crearea și distrugerea stărilor de excitație nucleară. Dezintegrare alfa —
deși este produsă pe baza acelorași forțe ca și fisiunea spontană, dezintegrarea α este considerată de obicei
ca diferită de cea din urmă. Ideea că „reacțiile nucleare” se rezumă la procese induse este incorectă.
„Dezintegrările radioactive” sunt un subgrup de „reacții nucleare” care sunt spontane, nu induse. De
exemplu, așa-zisele „particule alfa fierbinți” cu energii neobișnuit de mari, pot fi produse în fisiune ternară
indusă, care este o reacție nucleară indusă (prin contrast cu fisiunea spontană). Aceste particule alfa apar
însă și în fisiunea ternară spontană. Reacții de fisiune — un nucleu foarte greu, după absorbția suplimentară
de particule ușoare (de obicei neutroni), se rupe în două sau uneori trei bucăți. Aceasta este o reacție
nucleară indusă. Fisiunea spontană, care apare fără ajutorul vreunui neutron, nu este considerată de obicei
reacție nucleară. Cel puțin, aceasta nu este o reacție nucleară indusă.
Un proiectil de energie intermediară transferă energie sau introduce sau scoate nucleoni din nucleu într-un
singur eveniment rapid (10−21 secunde). Transferul de energie și de impuls sunt relativ mici. Acestea sunt
utile în fizica nucleară experimentală, deoarece mecnaismele de reacție sunt destul de ușor de calculat cu
suficientă acuratețe pentru a examina structura nucleului țintă. Numai energia și impulsul sunt transferate
(p,p') testează diferențele dintre stări nucleare. (α,α') măsoară formele și dimensiunile suprafeței nucleare.
Deoarece particulele α care lovesc nucleul reacționează mai violent, împrăștierile α elastice și ușor inelastice
sunt sensibile la formele și dimensiunile țintelor, ca și lumina împrăștiată de pe un obiect negru mic. (e,e')
este utilă pentru examinarea structurii interioare. Deoarece electronii interacționează mai puțin decât
protonii și neutronii, ajung în centrele țintelor și funcțiile lor de undă sunt mai puțin distorsionate la trecerea
prin nucleu.Reacții de transfer De obicei, la energie medie sau joasă, unul sau mai mulți nucleoni sunt
transferați între proiectil și țintă. Acestea sunt utile la studierea structurii exterioare de straturi a nucleelor.
reacții (α,n) și (α,p). Unele dintre primele reacții nucleare studiate erau cele cu o particulă alfa produsă
prin dezintegrarea alfa, care elimina un nucleon dintr-un nucleu țintă. reacții (d,n) și (d,p).
Un fascicul de deuteroni lovește o țintă; nucleele țintă absorb ori neutronul ori protonul din deuteron.
Deuteronul este atât de slab legat încât aceasta este aproape identică cu o captură de protoni sau neutroni.
Se poate forma un nucleu compus, conducând la emisia lentă de neutroni adiționali. Reacțiile (d,n) se
folosesc pentru generarea de neutroni energetici. Reacția de schimb de straneitate (K, π) a fost folosită
pentru studierea hipernucleelor. Reacția 14N(α,p)17O realizată de Rutherford în anul 1917 (și raportată în
1919), este privită în general ca primul experiment de transmutație nucleară.

Ori este absorbit un proiectil de mică energie ori o particulă de energie mai mare transferă energie
nucleului, lăsându-l fără prea multă energie pentru a mai fi complet legat. Pe o durată de 10 −19 secunde,
particulele, de obicei neutroni, sunt „fierte”. Adică, rămâne unit până când se întâmplă să fie concentrată
suficientă energie într-un singur neutron ca să scape din atracția mutuală. Particulele încărcate fierb mai rar
datorită barierei coulombiene. Nucleul cvasi-legat este numit nucleu compus.