Tacând, c-un, semn opresc trasura:

Tacut ma sui. Alt semn mai fac,

Plecam far-a deschide gura.

Birjarul, eu si caii tac.

Caci dobitoacelor cu minte

Degeaba le mai tii un spici,

Când ele fara de cuvinte

Pricep mai repede un bici.

Vreau sa vorbesc, dar cu nebunii

În falansteru-n care unii

Sunt mari poeti si mari tribuni.

Deci: hai la casa de nebuni!

Îmi iese doftorul.—Da-mi pace!

Cu cei mintosi eu n-am ce face,

S-as vrea pe toti sa-i pot uita:

Venit-am nu la dumneata…
În jurul meu se-ntinde un petec de gradina

Cu flori si pomi, amestec de umbra si lumina;

Iar printre ele falnici, încet, nepasatori

Pasesc, albind ca spectri, superbii visatori.

În fund, tot alb ca dânsii, salcâmul înfloreste

Nebun si el, mirosu-i în vânt îl risipeste.

Jos la tulpina-i larga, sub desu-i coveltir,

Sta neclintit un tânar c-o fata de martir.

Privire mai senina si mai patrunzatoare,

Mai multa bunatate pe-o buza zâmbitoare,

O frunte mai mareata, pe care cu fiori

Privesti un cer cu raze si totusi plin de nori,

O fata mai cu farmec, o fata mai oglinda

De-nalta cugetare si de simtire blânda,

Si totul gingas, palid, electro-straveziu…

Eu n-am vazut-o-n viata si nu pot s-o descriu.

M-apropii. Catatura-i pe loc ma pironeste.

Ramâi într-o uimire. El gales ma priveste;

S-un glas ce te strabate prin timbru-i fecioresc

Rasuna: Vii la mine. O stiu si te iubesc.

Când pentr-ntâia data

În lumea vinovata

Al Tatalui cuvânt

S-aduc o viata noua

M-a pogorât, ca roua

Din stele pe pamânt,

Cazui mâhnit pe palamida,

Cazui pe frunza cu omida,

Cazui pe buruieni cu spini,

Si roua cea dumnezeiasca

Din balarii facu sa creasca

Lamâi si rodii si maslini!

Acuma pentr-a doua oara

Din ceruri Tatal ma coboara.

Caci raul bântuie mai reu;

Mai rau ca orisicând alt’ data

Icoana lumii e scaldata

De sângiuri fara Dumnezeu!

M-arat, strigând sa stânga

Vapaia cea natânga

A groaznicului tun…

Vorbesc, si-ndata gloata

Ma-mpinge’ la Golgoata

Si tipa ca-s nebun!

Astept Caiafii sa m-apuce,

Astept sa-nfiga iar pe cruce,

Sa-ndoape cu otet pe Crist.

Prin chin solia-mi se-mplineste,

Prin moarte-mi omul se-nnoieste,

Si tu-mi vei fi evanghelist.

D-aci vor înceta razboaie,

Cel tare n-o sa mai despoaie

Si nu va mai rabda cel slab;

Stiinta, arta s-avutie,

Unite-n pace prin fratie,

Vor curge dintr-un singur jgheab.

În cer m-adasta plata.

Piroanele sunt gata.

Loviti, loviti, mereu!

Ma doare, si-s ferice,

Caci rastignit aice

Ma-ntorc la Tatal meu!…

Un nu stiu cine, scund, grascior,

Buzat, cu fata de bujor,

Spre noi înainteaza

Si-mi zice: “lasa-l ca-i ursuz!

El tot posteste ca Isus

si vesnic aiureaza.

Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este

E numai visul meu, pe toti eu va visez.

Dormind va nascocesc, va tes ca-ntr-o poveste”

— Dar ce esti tu?

— Ce-s eu? Ma cheama Chichirez.

A-ti spune tocmai ce-s, nu prea gasesc cuvinte.

În vis, sunt un nebun, de nu m-as destepta;

La fapta, când nu dorm, sunt sanatos la minte

S-am un stomac de lup când are ce mânca.

Sa te manânc sau nu? Ba. Fii acum pe pace.

În vis eu sunt satul si nu m-auzi urlând.

Nebunii sunt hraniti, s-a fi nebun îmi place,

De nu m-as destepta, caci adormii — flamând

Ce adormire, vai! Când trupul atipise,

Atunci visez ca trec pe lânga un brutar.

Sunt altfel om cinstit, dar ce sa faci cu vise?

În vis, îmi pare rau, furai ca un tâlhar.

O jimbla-o sterpelii. Ma prinde si m-apuca.

Plecam la comisar. Ma judeca pen vis.

Un politai visat nu-i oare o naluca?

O palma îi cârpesc, si dânsii m-au închis.

Eu îi priveam cu haz, stiind ca visu-i gluma,

De nu m-as destepta, flamând asa cum fui;

Pe-un Cuza de-as visa, eu îl înjur de muma,

Ba si-l omor în vis. E vis. Ce-i pasa lui?

Un mare taraboi urmeaza dup-aceea:

Toti zbiara ca-s nebun, si tup! aici m-aduc…

Ca-i vis, o stiu, asa-i, dar nostima-i ideea

Pe cetateni flamânzi sa-i duci la balamuc!

De-atunci manânc ticnit; am carne, pâine, poame,

Un singur rau: în vis ma satur îndestul

S-apoi visez c-adorm visând ca-mi este foame,

Grozav!… Dar iar visez ca ma destept satul.

Eram flamând. Acum petrec si-s prea ferice.

Mai râd de cei nebuni, mai râd de mutra ta:

Esti cam posac. De-ai fi aievea, eu ti-as zice

S-adormi si tu. Ha, ha! De nu m-as destepta!

A! Iata cineva mai potrivit cu tine:

Mosneag posomorât cu nasul tot pe sus.

Ce vis ciudat! eu, bre, m-as multumi mai bine

Pe-un Capsa sa-l visez decât p-alde Isus!

El pleaca, iar batrânul, un chip de moaste sfânta,

Surâde si-mi întinde o mâna de schelet;

Dentâi sopteste-n aer, privind cu ochii tinta

În zarea dintre arbori, s-apoi ma-ntreaba-ncet:

— L-ai auzit, ce dulce si mângâios vorbeste?

— Vorbeste cine? unde-i?

— Nici tu n-ai auzit?

Esti surd si tu ca dânsii! Pe toti va-nnebuneste

Materia cea bruta, pe toti v-au asurzit!

Urechea-ti nu-i ureche! Tu nu stii c-ai în tine,

Ascuns în fundul mintii, pitit în duhul teu,

Un alt auz ce-aude din sferele senine

Pe spirite, pe îngeri, pe însusi Dumnezeu!

Tu n-o stii, caci tarâna te-nlantuie-n catusa,

Caci sufletu-ti robeste robia cea mai grea,

Caci lutu-i puscarie, din care n-ai vro usa,

Silit a sparge zidul de vrei sa iesi din ea!

Tu nu-l auzi sarmane? si câte el mai spune!

E fiul meu, pe care în lupta la Vidin

Un glont îl rapusese, si totusi —o, minune!

Din ceasul mortii sale traieste mai deplin.

Îl vezi acum? Priveste-l!

— Nu-l vad.

— Orbire cruda!

Esti unul dintr-aceia ce jura pe tipic

În lume sa nu stie, sub soare sa n-auda

Decât ce-nvata-n scoala: o buche si nimic!

Prin vazul capatânei esti vita, care crede

Ca firea dat-au ochii sa vezi cum sa manânci!

La om e ochiu-n suflet, privind ce nu se vede:

Mai raza decât raza, el trece si prin stânci!

Nu-l vezi? E chipes, mândru, cu nimbul tot lumine,

O frunte-cer sub care doi gemeni curcubei

Cununa doua stele ce m-atintesc pe mine

Si vin a se rasfrânge duios în ochii mei.

Sub stele… ah! ce zâmbet! Când peatra lacrimeaza,

Din lacrima-i nestearsa se face-un stalactit;

Dar va zâmbi s-o peatra, de i-ar fi dat sa vaza

Cum dânsul îmi zâmbeste de când ne-am despartit.

Si gura-i se deschide; rasuri si crini s-arata:

Sunt buze-n cari îmi pare ca vad întregul mai!

Iar ca parfum — cuvântu-i se-ntinde si ma-mbata:

Ce-i muzica la oameni la îngeri este grai…

De fiu-sau el îmi vorbea,

Iar eu vedeam pe fie-mea,

Dentâi lucind ca o scânteie

Apoi ca pasere de-argint

Plutind usor catre pamânt,

Si iat-o zâna de femeie!

De fiu-sau când îmi vorbea,

Eu auzeam pe fie-mea,

Dentâi ca unda-n departare,

Apoi un tril, apoi un cânt,

Sunând din cer pân’ la pamânt

Si rasunând în sarutare!

De fiu-sau el îmi vorbea,

Dar eu eram cu fie-mea,

Si sufletu-mi în fericire,

Zburând într-un nespus avânt,

Îmi lasa corpul pe pamânt

Rostogolit în nesimtire!

De-atunci o duc ca si-nainte:

Privesc ce unii dreg,

Ascult ce altii spun,

Urasc pe cei crezuti cu minte,

Si nu pot sa-nteleg,

Ca n-am ajuns nebun!