Tema nr.

1: ECONOMISTUL ȘI ISTORIA ȘTIINȚEI SALE

1.1. Factorii ce au contribuit la revigorarea istoriei gândirii economice la mijlocul

secolului XX

Până în anii 1940, majoritatea absolvenţilor economişti puteau să-şi termine pregătirea
de bază fără să acorde o importanţă prea mare teoriilor neavizate de către ortodoxia
contemporană, în timp ce ambiţioşii tineri profesori şi cercetători găseau modalităţi mai
promiţătoare de avansare în carieră decât prin publicarea de articole despre vechii economişti.
Oricum, deja în anii ‘50 se întrevedeau zorii unei ere moderne în istoria economiei politice, o
eră în care interesul general şi semnificaţia unei cercetări originale în acest domeniu s-au
dezvoltat fără precedent.
O nouă generaţie de istorici ai gândirii economice, cu viziuni mai largi asupra
realităţii, şi-a axat cercetarea asupra a ceea ce Stigler numea „ultima zonă ignorată a
economiei politice”. Se avea în vedere creşterea calităţii de universitar şi extinderea ariei de
probleme propuse spre discuţie. O probă a lărgirii orizonturilor în lumea vorbitorilor de
engleză (englezei vorbite) a fost, spre exemplu, traducerea şi publicarea unor scrieri critice la
adresa prezentei ortodoxii, cum ar fi: „Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice”, a
lui Myrdal, publicată iniţial în Suedia (1929). Deşi de interes doar pentru specialiştii în istoria
gândirii economice marxiste, la fel de semnificativă a fost traducerea şi publicarea în 1951 a
unor selecţii din lucrarea în trei volume a lui K.Marx „Teorii asupra plusvalorii”. După cum
se ştie, ea a fost publicată postum în germană între 1905 şi 1910.
Revigorarea care a început în anii ‘50 n-a fost, în nici un caz, un program îngust de
cercetare a vechilor teorii şi nici o întoarcere la ceea ce Coats descria drept „o înclinaţie spre
proslăvirea vechilor maeştri, care constituia înainte o adevărată boală printre economişti”.
Prin anii 1980, volumul de cercetare a crescut, generând importante liste de lecturi pentru cei
ce studiau teoria economică avansată. Rezultatele obţinute constituiau un apreciabil tezaur de
soluţii pentru proiectele cercetabile. Ele îi inspirau pe candidaţii ce râvneau la obţinerea
titlului de doctor, constituind totodată un cadru analitic pentru dezbateri doctrinare şi o mare
varietate de probleme intelectuale care să-i intrige pe teoreticienii economiei, metodologişti şi
istoricienii ideilor economice.
Oricum, înainte de discutarea unor noi abordări ale istoriei gândirii economice (care au
caracterizat perioada de după anii ‘50), ar fi fost necesară referirea la anumite schimbări
desfăşurate în contextul intelectual care au afectat starea problemelor aflate în această arie de
investigaţii.

1
 Separat de consecinţele cumulative şi deloc neglijabile ale unei serii de articole sau
monografii de bună calitate, au existat alţi doi factori: unul intern, iar altul extern, disciplinei
studiate (IGE). Ei au ajutat la apariţia şi susţinerea unui interes mai general pentru istoria
gândirii economice. Pentru început, a apărut un flux semnificativ de ediţii cu caracter educativ
(pedagogic) a operelor clasicilor economiei politice şi compilaţii ale unor lucrări nepublicate
sau corespondenţa legată de activitatea distinşilor maeştri. Printre cele mai pronunţate
stimulente în demararea noilor cercetări şi dezbateri incitante s-a situat, de exemplu, ediţia în
10 volume a operelor şi corespondenţei lui Ricardo, coordonată de Sraffa şi Dobb. După două
decenii de pregătire, primele două volume au apărut în 1951. Volumul I conţinea prima ediţie
varriorum a „Principiilor lui Ricardo”, plus o excelentă Introducere din partea editorilor.
Volumul II conţinea textul de la „Principiile” lui Malthus îmbogăţit cu notele lui Ricardo
asupra acestuia. Această comoară, bogată în material primar şi secundar, a fost făcută
accesibilă tuturor prin publicarea în 1966 a unui index ce acoperea cele 10 volume. Ediţia în
29 de volume a „Scrierilor alese” ale lui J.M.Keynes, care a început să iasă de sub tipar în
1971 (fiind completată în 1989), a devenit şi mai eficientă în limitarea controverselor dintre
economişti, legate de interese imediate.
Alte întreprinderi similare au fost: ediţia scoasă de Universitatea din Toronto a
„Scrierilor alese” ale lui J.S.Mill, care a început să apară în anii ‘60 şi ediţia bicentenară a
operelor complete a lui Adam Smith furnizată de Universitatea din Glasgow, lansată în 1976 o
dată cu noile ediţii ale „Avuţiei naţiunilor” şi „Teoriei sentimentelor morale”. Acestea sunt
doar câteva exemple excepţionale impresionante atât ca dimensiune, cât şi ca interes general
şi calitate.
Au existat şi alte noi traduceri, ediţii adnotate şi compilaţii (însă prea numeroase
pentru a fi enumerate aici), legate de economişti cunoscuţi, cum ar fi McCulloch, Walras,
Jevons şi Marhsall, ca şi a unor anumiţi cercetători (cu un interes mai specializat), cum ar fi
ediţia în trei volume a lui O’Brien sau scrisorile lui Overstone (O’Brien 1971). Apariţii de
genul acesta au făcut accesibilă pentru nespecialişti o imensă cantitate de material primar, ele
fiind însoţite de introduceri editoriale, note şi comentarii incluse în cercetări originale, de
adâncime, axate pe opera marilor scriitori şi legăturile lor intelectuale sau istorice. Ele nu au
ratat obţinerea unor revizii interesante şi a unor reacţii controversate publicate în ziare de
marcă, cu o largă arie de cititori. Într-adevăr, prin reducerea semnificativă a costurilor de
cercetare, de intrare în dezbateri, a fost încurajată o serie de economişti, ca aceştia să intervină
şi să aibă contribuţii la istoria gândirii economice.
Factorul extern, care a avut un impact notabil în deceniile de după război, atât asupra
întrebărilor ridicate de istoricii gândirii economice, cât şi asupra interesului nonspecialiştilor

2
(pentru răspunsurile acestora), a dus la dezvoltarea cercetării şi controverselor în domeniul
istoriei sociologiei şi filosofiei ştiinţelor în general.

1.2. Abordări ale istoriei gândirii economice de la începutul anilor ‘50

Este convenabil să începi o revedere a noilor perspective deschise în era postbelică

făcând referire la „Istoria analizei economice” a lui Schumpeter, pentru că aceasta, mai mult
decât orice operă singulară, a dat economiştilor de profesie o nouă viziune asupra rolului
istoriei gândirii economice în ştiinţa economică modernă. Schumpeter însuşi a prezentat în a
sa „Magnum opus” istoria eforturilor intelectuale făcute de om pentru a înţelege fenomenul
economic sau, cu alte cuvinte, istoria componenţei analitice sau ştiinţifice a gândirii
economice.
Scrisă aşa cum a fost de către un gânditor original, cu o extraordinară reputaţie
internaţională, cu largi aripi de interes intelectuale şi o lungă, variată, academică şi pragmatică
experienţă în domeniul economiei, cu greu nu ar putea atrage atenţia breslei economiştilor, în
ciuda dimensiunii „înspăimântătoare” şi a referinţelor enciclopedice. În afara erudiţiei sale
comprehensive, ea se deosebeşte de toate istoriile precedente ale gândirii economice. În
primul rând, ea reprezintă o încercare deliberată de a trata istoria economiei politice prin
concentrarea asupra analizei economice, şi nu asupra laturii politice a economiei. În al doilea
rând, lucrarea a fost narată în stilul, imaginaţia şi evaluările controversate tipic
schumpeteriene, cu trimiteri la eroii din trecut, la realizările şi limitările lor teoretice.
În introducerea pe care Schumpeter o face lucrării sale, acesta sintetizează viziunea sa
personală asupra rolului oricărei ştiinţe, identificând patru modalităţi prin care economistul
modern poate „acumula” cunoştinţe studiind istoria disciplinei sale:
a) beneficii pedagogice: de exemplu, starea oricărei ştiinţe la orice moment implică
trecutul său istoric şi nu poate fi satisfăcător înţeleasă fără a face explicită istoria sa implicită
(Schumpeter, 1954);
b) noi idei: „învăţăm să înţelegem de ce au ajuns aici şi de asemenea, de ce nu am
ajuns mai departe. Şi mai învăţăm ce urmează, şi cum şi de ce”;
c) introviziuni în tiparele de gândire (de raţionare). De exemplu, „… chiar şi cei mai
reticenţi oameni de ştiinţă sunt obligaţi să-şi dezvăluie procesele mentale, deoarece
performanţa ştiinţifică – spre deosebire de cea politică – este autorevelatoare prin natura sa”;
d) o mai bună înţelegere a evoluţiei ideilor ştiinţifice.
Despre această sursă de câştig, care are legătură cu „procesul prin care eforturile
oamenilor de a înţelege fenomenul economic, producând îmbunătăţiri şi relevând structuri

3
analitice într-un ciclu fără sfârşit”, Schumpeter a spus că reprezintă principalul obiect al
descrierii sale datorită ataşamentului său deosebit pentru ştiinţa economică.

1.3. Noi dezvoltări în istoria doctrinelor

Într-un fel, doctrina marxistă a fost cea care a contribuit substanţial la revigorarea
cercetării în istoria doctrinelor economice, de după război. Acest lucru s-a manifestat printr-o
creştere semnificativă a numărului de articole cu caracter didactic (opuse celor cu caracter
polemic) şi de monografii, publicate în acest domeniu.
Cărţile de istoria economiei politice de dinainte de război l-au tratat pe Marx şi pe
continuatorii săi drept irelevanţi prin aportul lor teleologic la progresul ştiinţei economice.
Puţini economişti de marcă au citit atent opera lui Marx pentru a scrie o critică formală la
adresa analizei sale economice. La începutul anilor 1950 s-a produs o evidentă schimbare de
atitudine. De exemplu, este simptomatic faptul că Roll a inclus (pentru prima oară) o evaluare
explicită a economiei politice a lui Marx în ediţia din 1953 a cunoscutei sale istorii a gândirii
economice.
În următoarele două decenii, nu unul, ci o varietate de programe de cercetare şi de
dezbateri au stimulat cu grijă evaluări ale modelelor marxiste şi au generat pentru economiştii
moderni o înţelegere mai largă a semnificaţiei lor. De atunci, în cadrul percepţiei
economiştilor de linia întâi asupra lui Marx, ca teoretician economic, s-a petrecut o schimbare
de profunzime. S-a întârit convingerea de a da crezare rezultatelor cercetărilor asupra ideilor
marxiste, în evoluţie lor istorică, chiar dacă ele se situau pe linia lor teleologică. Schimbarea
sistematică de idei a fost facilitată, bineînţeles, de către anumiţi specialişti în istoria gândirii
economice de orientare marxistă, situaţi pe poziţii nondogmatice. De exemplu, studiul lui
Meek asupra valorii-muncă (1956) îşi propunea să construiască o legătură între economiştii
marxişti şi colegii lor nonmarxişti, explicând raţionamentul marxist şi demonstrând
aplicabilitatea sa la economiile actuale, socialiste sau capitaliste.
Lucrarea lui Dobb „Teorii ale valorii şi repartiţiei de la Adam Smith încoace” (1973)
a oferit o nouă direcţie teleologică pentru evoluţia ştiinţelor economice.
Ideea cărţii se baza pe discuţia sa asupra a „două tradiţii destul de distincte şi rivale, în
gândirea economică a secolului al XIX-lea, privind ordinea şi modul de determinare a
fenomenului de schimb şi repartiţie”, ambele datând de la Adam Smith.
O tradiţie, începând cu teoria costului de producţie şi a preţurilor naturale (inclusiv
teoriei valorii) aparţinând lui Adam Smith, trece pe la Senior, Mill, Jevons, Marshall şi
Walras până la teoreticienii moderni neoclasici ai echilibrului general, cum ar fi Samuelson,

4
Arrow şi Debreu; cealaltă, începând cu viziunea lui Smith asupra interdependenţei dintre
preţurile bunurilor finale, pe de o parte, şi grupele de venituri care alcătuiesc costul producerii
lor, pe de altă parte, este continuată de Ricardo, Marx şi Sraffa până la neomarxiştii şi
neoricardienii de la jumătatea secolului XX.

5
 Tema nr. 2: LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC

2.1. Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic

Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul

gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui
“capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa
decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantiliştii elaboraseră, la rândul lor,
teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul
puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”. Revoluţia industrială
din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale
pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade
se înfiinţaseră o serie de manufacturi care acum prosperă, dezvoltând la rândul lor, economia
de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin
tehnic – suveica zburătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial
uriaş de producţie faţă de cel existent până atunci.
Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica,
matematica şi filozofia progresează.
În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi
analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de
metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi
pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă
drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează
necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor
deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”.
“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi nu
să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre
diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne,
realizate generalizări”.
Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty
(1623-1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică
clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx - şi nu fără argumente valabile – “părintele
economiei politice”.
Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre
valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare

6
limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării
omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul activ al
avuţiei, în timp ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar
concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o
reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o
serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre liberalism.
Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El
consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli
alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda,
William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o
“remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se
poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această
situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”.
Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportul
cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul
natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la vânzarea lui
are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un
capital pus. În acest context, Petty are în vedere ca renta anuală a pământului să fie înmulţită
cu 21 de ani, interval calculat pe baza unor date statistice referitoare la traiul concomitent a
trei generaţii – “bunicul, tatăl, nepotul”.

2.2. Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări

ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume,
fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a
predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra
economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una
din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de
filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre
lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai
ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare fundamentală
pentru ştiinţa economică.
În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să
sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic. Dând

7
dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă
problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest
context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale
economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe
moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-
schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul
comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente
economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul.
“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe
teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică
aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.
Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de
“avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la
crearea şi sporirea ei.
În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe mercantilişti,
Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care
dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care poate
produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost
profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Pe
urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi cele referitoare la
distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire de fiziocraţi, care
exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-a aşezat de la
început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de producerea
bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.
În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de
diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi
îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a
unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al
comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith
privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor
diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în
accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre
producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa
schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului

8
de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se
efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea
satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi
bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului
lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii
de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o
singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”. Smith nu
ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi unele
soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen de
operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a găsi
mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor segmente de
muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de specializare, Smith
propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede
doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.
Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea
pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.
“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în
întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii
sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”. Din
această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să
sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.
În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că
extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decât în măsura în
care “capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelul societăţii procesul acumulării
prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrângerea
posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător
diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith.

2.3. Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor
al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia
naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au
determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de economie
politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).

9
 În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o
sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe
“aproape că se deduc singure”.
Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu
un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.)
caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi
Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”.
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei
factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă
stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii
în mod spontan a ordinii vieţii economice.
Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere
în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să
lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl
are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”.
Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod
primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi
“monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private”.
Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi coroborată
cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din agricultură ci
toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care creează, direct
bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a răspunde nevoilor
noastre şi de a satisface dorinţele noastre”.
Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră
productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor
săi.
Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea
potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine determinate.
El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa teoriei utilităţii a
lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate bunurilor de cei trei
factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei
factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii –
utilitate.

10
 2.4. Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice

David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor
“Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel
Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe
la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa
comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud
Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi
ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul
biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi
prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou
propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie,
deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră
necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi
implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în
domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de
conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin
autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile
îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care lea organizat şi
subvenţionat.
În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei
economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine,
confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de
economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la
vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul
gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria
valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor
relative în schimburile dintre ţări.
Principala operă a lui David Ricardo, ce înmănunchează concepţia sa economică este
volumul intitulat “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima
dată la Londra, în aprilie 1817.
Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric ipotetic,
devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de comerţ
internaţional” cu două ţări şi două produse.

11
 Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor
face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.
Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă
pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă.
Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de
muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste
produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a
comerţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor
mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor
produse. Ambele ţări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea
uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi
Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

PRODUSUL/ PORTUGALIA ANGLIA

ŢARA
VIN 80 U.M. 120 U.M.
STOFĂ 90 U.M. 100 U.M.
TOTAL 170 U.M. 220 U.M.
TOTAL 390 U.M.
MONDIAL

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta prin
economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute comparativ
cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10 unităţi de
muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de
muncă.
După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu
cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori
cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul
productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra aportului
real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre modernă
este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să
ţinem seama de consideraţiile critice ulterioare făcute la adresa lui.
Unele premise pe care s-a constituit edificiul acestei teorii sunt destul de discutabile.
Spre exemplu, presupunerea nerealistă a lui Ricardo potrivit căreia productivitatea muncii este
mai ridicată în ţările agricole, faţă de cele industriale. În realitate este tocmai invers:
productivitatea medie a muncii naţionale este mai ridicată în ţările.

12
 2.5. Robert Thomas Malthus şi teoria sa demo-economică

Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte
studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra
principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie
politică”, aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a
rentei şi a săracilor.
Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este
“Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea
ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul
că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea populaţiei.
Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au făcut-o să
devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o
Malthus a fost lăsată la o parte.
Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de
hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul pentru
David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra
progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre
populaţie şi mijloacele de subzistenţă.
Ulterior, Francis Place şi John Stuart Mill, vor face uz de concepţia malthusiană în
ceea ce priveşte controlul asupra naşterilor, considerând-o “firul roşu conducător al
programelor de reforme sociale”.
“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de la
care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene în
ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre
exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi
bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a
creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei
de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsură.
Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează,
deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar şi modul de concepere a
economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică are
un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu
funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi participarea
statului.

13
 2.6. John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic classic

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format
într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice.
Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în
lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi
lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820
Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi
cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie
politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al
tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe
probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani
ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saintsimoniene în
cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea
“Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică
“Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de
economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”[1,pag.217]. Ulterior
va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861).
În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei
clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din
perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o
serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor
şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale
veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare;
funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina
protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor,
legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissezfaire- ului” sau
al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.

14
 Tema nr.3: CURENTE REFORMISTE ȘI CONTESTATARE FAȚĂ DE
LIBERALISMUL CLASIC

3.1. Condiţiile apariţiei şi clasificarea curentelor reformiste şi contestatare

Dezvoltarea economiei de piaţă din primele decenii şi de la mijlocul secolului al XIX-

lea a avut rezultate practice contradictorii.
Pe de o parte, ea a contribuit la accelerarea dezvoltării economice prin creşterea
volumului producţiei, diversificarea calităţii mărfurilor, dezvoltarea comerţului intern şi
internaţional. Exponenţii liberalismului clasic au teoretizat superioritatea acestui tip de
organizare economică în raport cu tipul economiei naturale sau cu formele alternative de
organizare, chiar dacă uneori au exprimat rezerve faţă de perspectivele sale de evoluţie.
Pe de altă parte, pe măsura dezvoltării economiei de piaţă în profunzime (afectând
categorii sociale tot mai largi) şi pe o arie geografică tot mai vastă, au apărut, sau, după caz, s-
au accentuat unele fenomene negative manifestate prin:
a) disfuncţionalităţi, dezechilibre şi, după 1825, crize la scară macroeconomică şi
mondoeconomică;
b) accentuarea inegalităţilor sociale şi polarizarea societăţii, prin declinul social sau
marginalizarea unor categorii ale populaţiei.

3.2. Curentele socialiste premarxiste

Curentele socialiste moderne au fost precedate şi, într-o oarecare măsură, inspirate de
reformatorii sociali din antichitate şi din Evul Mediu.
La sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne s-au înmulţit luările de poziţie
critice la adresa nedreptăţilor sociale şi, în paralel, preocupările de înlăturare a acestora,
materializate în proiecte de reformare din temelii a societăţii.
Autorii acestor proiecte îşi manifestau încrederea în existenţa unor tipuri, socotite
ideale, de organizare socială, fără, însă, să explice plauzibil când şi cum s-ar putea trece
efectiv la înfăptuirea lor. De aceea, aceste proiecte generoase, dar irealizabile, sunt cunoscute
sub numele generic de utopii.
Curentele socialiste premarxiste cuprind ansamblul curentelor de factură socialistă de
până la mijlocul secolului al XIX-lea: socialismul creştin, socialismul laic timpuriu,
comunismul utopic, socialismul productivist, socialismul asociaţionist şi altele. Ele sunt
cunoscute sub denumirea generică de curente socialiste utopice, în sensul că proiectele lor

15
sociale nu erau realizabile, spre deosebire de marxism, denumit socialism ştiinţific de adepţii
săi, al cărui proiect social a fost pus în aplicare.
Curentele socialiste premarxiste prezintă asemănări privind atât explicarea cauzelor
nedreptăţilor sociale, cât şi necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă:
1) cauza fundamentală a nedreptăţilor sociale consta în distribuirea inechitabilă a
proprietăţii private, care genera exploatarea şi mizeria maselor largi.
De aceea, era avută în vedere fie desfiinţarea proprietăţii private, fie limitarea ei la
bunurile provenite nemijlocit din muncă;
2) bazele funcţionării economiei de piaţă (iniţiativa economică individuală,
independenţa agenţilor economici, libertatea contractelor şi a muncii) urmau să fie înlăturate;
3) trecerea la forma preconizată de organizare economică şi socială urma
să aibă loc, de regulă, pe cale revoluţionară, prin acţiunea energică a unor grupuri
disciplinate de aderenţi;
4) noile forme de organizare economică şi socială exprimau, cu precădere, interesele
categoriilor sociale salariate şi, uneori, ale celor legate de forme de organizare economică
anterioare economiei de piaţă;
5) conducerea procesului economic se realiza fie direct de instituţiile statului, fie prin
intermediul unor colective exprimând voinţa membrilor lor.

3.3. Protecţionismul. Şcoala istorică germană

Protecţionismul şi Şcoala istorică germană dau expresie principalelor reacţii naţionale

faţă de liberalismul clasic, pe care promotorii acestor curente l-au criticat sub aspect teoretic,
metodologic şi al politicii economice.
Sub aspect teoretic, ei au contestat pretenţia de valabilitate permanentă şi universală a
postulatelor liberalismului clasic şi au afirmat relativitatea sau, după caz, inexistenţa unor legi
naturale.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice ar trebui să îl constituie evoluţia economiei
naţionale, privită ca o entitate şi nu acţiunea agenţilor economici izolaţi.
Investigarea particularităţilor naţionale şi locale, socoteau protecţioniştii şi adepţii
şcolii istorice germane, permite formularea unor constatări realiste şi a unor concluzii
adecvate pentru progresul economic al ţării respective.
Sub aspect metodologic, adepţii acestor curente au respins metoda deductivă, utilizată
de liberalii clasici (şi mai târziu, de cei neoclasici), considerând că ar contribui la deformarea
realităţii economice. În locul acesteia, ei propuneau adoptarea metodei inductive şi istorice,

16
care ar fi în măsură să studieze viaţa economică în devenirea şi cu particularităţile sale;
cercetarea economică ar trebui să aibă un caracter empiric, bazat pe evidenţierea analogiilor,
asemănărilor şi deosebirilor dintre fapte, fenomene şi procese.

3.4. Alte curente reformiste şi contestatare

Vom prezenta romantismul economic, anarhismul şi socialismul de stat.

Cel dintâi exponent important al romantismului economic este gânditorul social
elveţian J.Ch.I.Sismonde de Sismondi (1773-1842). El este autorul unei opere întinse, din
care menţionăm: Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia
(1819) şi Studii de economie politică (1838).
La începuturile activităţii ştiinţifice, Sismondi a fost adeptul liberalismului clasic, care
reprezenta, după propria sa apreciere, gândirea economică ortodoxă în Europa apuseană a
timpului. Ulterior, el a evoluat ca gânditor heterodox în raport cu aceasta, exprimând puncte
de vedere critice la adresa ideilor atât ale lui A.Smith, cât şi ale unor autori din generaţia sa,
cum erau J.B.Say şi T.R.Malthus.
Sismondi a manifestat preocupări privind obiectul şi metoda ştiinţei economice.
Economia politică, nota el, ar trebui să se ocupe în primul rând cu problematica bunăstării
oamenilor. Înfăptuirea acesteia era împiedicată, în optica sa, de proletarizarea şi pauperizarea
unor categorii sociale, ca şi de concurenţa acerbă dintre întreprinzători. Pentru soluţionarea
sau, cel puţin, atenuarea dezechilibrelor menţionate, el recomanda intervenţia constantă a
statului în viaţa economică.
Sismondi contesta atât existenţa legilor naturale, obiective, care ar guverna viaţa
economică şi socială, cât şi capacitatea de analiză a procesului economic prin metodele
abstractizării şi generalizării. Pentru înţelegerea dinamicii economice, aprecia el, economiştii
ar trebui să studieze cadrul istoric al dezvoltării economiei de piaţă şi să adopte măsuri
adecvate situaţiei din fiecare ţară.
Pentru explicarea fenomenelor de criză şi dezechilibru din economia de piaţă,
Sismondi a elaborat o teorie a pieţelor, opusă celei formulate de J.B.Say. În opinia lui, în
economia de piaţă avea loc reducerea puterii de cumpărare a micilor producători şi a
muncitorilor, datorată diminuării pe termen lung a veniturilor acestora.
În aceste condiţii, se manifesta tendinţa de rămânere în urmă a cererii de mărfuri faţă
de ofertă, ceea ce genera crize de subconsum. De aici, Sismondi desprindea două concluzii:

17
 1. dezvoltarea economiei de piaţă putea avea loc numai în condiţiile menţinerii unui
sector economic nonmarfar, care funcţiona ca supapă de reechilibrare a raportului dintre
cerere şi ofertă;
2. pe măsura extinderii relaţiilor de piaţă în întreaga economie, crizele de subconsum
urmau să se agraveze, transformându-se într-o criză generalizată, care ar declanşa crahul
automat al capitalismului.

18
 Tema nr. 4: INSTITUȚIONALISMUL ȘI RADICALISMUL. ASCENSIUNEA
CURENTELOR DIRIJISTE

4.1. Instituţionalismul

Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice
germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care
le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.
Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor
juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor
sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de
marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era
analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru
explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a
regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studierea
unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte.
Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.

4.2. Ascensiunea curentelor dirijiste. Apariţia neoliberalismului

În prima jumătate a secolului al XX-lea, evoluţia economică şi socialpolitică a lumii a

fost caracterizată de accentuarea fenomenelor de instabilitate şi dezechilibru, manifestate,
între altele, prin cele două războaie mondiale, criza economică din 1929-1933, revoluţii şi
războaie civile. Privită în ansamblu, această perioadă a cunoscut o accentuare a stării de
insatisfacţie sau, după caz, de protest a unor largi categorii sociale faţă de consecinţele social-
economice negative ale funcţionării economiei de piaţă. Alături de alte cauze, acest fapt a
determinat autorităţile publice din multe ţări să adopte politici economice a căror trăsătură
comună consta în întărirea rolului statului în viaţa economică, exemplul cel mai cunoscut
fiind programul “New Deal” aplicat în SUA în perioada 1933-1939.
În planul gândirii economice, aceste evoluţii au contribuit la scăderea influenţei
curentelor tradiţionale de gândire economică (în primul rând, a şcolilor liberale neoclasice,
care continuau să îşi exprime încrederea în capacitatea de autoreglare a economiei de piaţă
prin propriile mecanisme şi instrumente) şi la ascensiunea curentelor de orientare dirijistă,

19
care preconizau, ca principală recomandare de politică economică, intervenţia permanentă şi
organizată a statului în economie.
Procesul de erodare a poziţiilor curentului liberal neoclasic, început încă din primele
decenii ale secolului al XX-lea, s-a accentuat după declanşarea crizei economice din 1929-
1933. Aceasta a pus în evidenţă existenţa unei rupturi între teoria neoclasică şi practica
economică, dată fiind incapacitatea teoriei neoclasice de a oferi soluţii adecvate la creşterea
şomajului, deprecierea monetară, prăbuşirea preţurilor, deficitele balanţelor comerciale şi de
plăţi. În acest cadru au ieşit mai limpede în evidenţă limitele sau lacunele gândirii liberale
neoclasice, cum erau formalizarea matematică excesivă, abordarea subiectivă şi, în general,
statică a categoriilor, fenomenelor şi proceselor economice şi altele.

4.3. Precursori ai radicalismului

Fenomene de marginalizare şi, după caz, de dezagregare au cunoscut nu numai vechile

şcoli neoclasice, ci şi unele curente reformiste şi contestatare.
Protecţionismul, şcoala istorică germană, instituţionalismul, precum şi unele curente
socialiste nemarxiste şi-au încheiat activitatea, din motive diferite (incapacitatea de a se
adapta noilor realităţi social-economice; ascensiunea curentelor dirijiste, care le-au preluat o
parte din bagajul de idei), în deceniul al treilea sau în prima parte a deceniului al patrulea al
secolului al XX-lea.
Unii gânditori formaţi în cadrul, fie al acestor curente reformiste şi contestatare, fie al
şcolilor liberale neoclasice şi-au continuat activitatea ca gânditori heterodocşi, precursori ai
radicalismului. Dintre aceştia pot fi menţionaţi W.Sombart, S.Gesell şi J.A.Schumpeter.

4.4. Radicalismul

În sens larg, radicalismul cuprinde ansamblul curentelor şi teoreticienilor de orientare

reformistă şi contestatară în raport cu gândirea economică convenţională modernă şi
contemporană.
În sens îngust, radicalismul reprezintă un curent de gândire economică contemporan,
care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea şi s-a dezvoltat pe parcursul
celei de-a doua jumătăţi a acestui secol.
Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii
interesului pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la
mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al

20
globalizării economice. Răspunzând necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi
fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii
radicali au acordat atenţie studierii:
1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice;
2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile
internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă;
3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană;
4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale legat de
producţia şi repartiţia bunurilor.

21
 Tema nr. 5: DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ

5.1. Contextul socio – economic

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele
mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma
democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune
propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea
devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să
devină obsolente atât sub forma comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre
viaţă.
Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi
datorită construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o
creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un
factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii.
Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai
funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce făcea
atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor.
Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul sistemului
său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai recente arătând faptul că oamenii
de ştiinţă nu crează undeva în afara spaţiului şi timpului ci sunt puternic influenţaţi de
concepţiile generale despre viaţă şi problemele specifice mediilor lor naţionale.

5.2. Filosofia social – istorică marxistă

Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea economică.

Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele
moduri în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările
în modul de producţie.
Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi
relaţiile de producţie. Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de
muncă şi din mijloacele de producţie. Relaţiile de producţie reprezintă relaţiile ce se stabilesc
în procesul de producţie.
Marx formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de
producţie. Primele evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai încete

22
în transformări. De aici apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării
sociale, prin intermediul lui realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de
producţie.
În modelul său istoric Marx apreciază că în orice societate, oamenii se pot diferenţia în
funcţie de raporturile lor cu mijloacele de producţie. Apar astfel cele două clase fundamentale,
proprietarii şi ne-proprietarii. Alături de aceste clase pot apărea şi altele, dar acestea sunt
periferice.
Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a modurilor de
producţie în care caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o societate imaginară, „comuna
primitivă”, în care nu exista proprietate asupra bunurilor de producţie. Cercetările
antropologice nu au reuşit însă să descopere în prezent nici o societate care să nu utilizeze
proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de
societate ar fi existat vreodată.

5.3. Filosofia economică marxistă

În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra

capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică.
El studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe
care le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare
preocuparea pentru ştiinţificitate.
Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării
pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste
de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de programe utopice, de
scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii
unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi
descoperirii legilor sale fundamentale.
În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările filosofice
şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii de studiul
ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii
asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei economice.
Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei
economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările socialiştilor utopici
care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a putea să argumenteze pe

23
baza lor prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească validitatea unui nou
model de societate.

5.4. Teoria economică marxistă

5.4.1. Sistemul categorial

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră
valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care
supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile
economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile
dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată,
materializată în marfă.
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare
acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o
legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi
plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost
folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând
formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o
întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului
repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de
salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept
de capitalişti.
La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul
de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să
se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce
echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când
muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.

5.4.2. Teoria capitalului

În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia
mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este
examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a

24
interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că la
comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic.
La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele
reproducţiei simple şi lărgite.
Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu
mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma
destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă
reprezintă compoziţia organică a capitalului.
Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul
de producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua
etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o
valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului
o reprezintă vânzarea produselor obţinute.
Undeva în acest proces de circulaţie al capitalului acesta se multiplică. Încercarea de a
prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între valoarea de întrebuinţare
şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară plusvaloarea, deoarece fiecare
câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie
egală pentru a echilibra schimbul. Şi chiar dacă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească
partenerii în schimb, ceea ce câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare.
Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici
speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de
marfă este forţa de muncă!
De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie?
Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea obţinută
în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată cu plusvaloarea.
În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi monetare, cu atât mai
mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în cumpărare de
forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre timpul în
care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru
propriul salariu.
Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un
capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului.
Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital.

25
 Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero,
adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul
producţiei.
Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe exploatarea
preletariatului, unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentând gradul de exploatare a forţei de
muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, adică din 8 ore muncitorul lucrează patru
gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din cele 1000 de unităţi monetare 200 sunt cheltuite
pentru cumpărarea de forţă de muncă, în urma reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va
deţine 800+200*200%, adică 1200 de unităţi monetare.
Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţei de muncă vii cu
capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mărfurilor. Dar în acest mod are loc scăderea
proporţiei capitalului variabil, incluzând munca vie, absorbită de unitatea de produs.
Menţinând constantă rata plusvalorii obsevăm că rata profitului scade. Astfel dacă din cele
1000 de unităţi monetare se cheltuiesc numai 100 de unităţi pentru forţa de muncă, la sfârşitul
circuitului întreprinzătorul va avea 900+100*200%, adică 1100 de unităţi monetare. Dacă în
primul caz rata profitului era de 20% acum ea a scăzut la 10%.
Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce
societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar pe
măsură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţia sa relativă în capital constant şi scade cea
în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul total şi compoziţia sa
organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii rămân constante, atunci rata profitului
scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu creşterea masei plusvalorii.
De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale profiturilor în
diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri egale investite. Singura
posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de scădere continuă a rate profitului
este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de exploatare.
La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr-o pătură subţire de
capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna opresorii şi vor lua
în propriile mâini conducerea economiei.

5.4.3. Critica teoriei valorii-muncă

Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar
egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o
ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja,
probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite

26
circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca
investită în producerea mărfurilor.
Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude
implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale
naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută
fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului.
Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa
valorii acestora.
În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care
legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege
această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă
cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale.

27
 Tema nr. 6: ASCENSIUNEA ȘI DECLINUL CURENTULUI ECONOMIEI
DIRIJATE

În rândul specialiştilor este răspândită ideea potrivit căreia ştiinţa despre economie se
sprijină pe opera a trei titani: A.Smith, K.Marx şi John Maynard Keynes. Primul a descifrat
tainele economiei de piaţă liberă şi a pus în evidenţă virtuţile ei în sporirea avuţiei naţiunilor;
al doilea a investigat contradicţiile şi legile care-i guvernează mersul spre decădere; susţinând
înlocuirea ei cu economia planificată; iar cel de-al treilea a argumentat părerea că economiile
bazate pe piaţă se pot salva de la prăbuşire dacă societatea, prin stat, le supune organizării,
controlului şi dirijării1). În acest sens, Keynes poate fi considerat teoretician al capitalismului
organizat, modalitate sub care el vedea posibilă salvarea civilizaţiei occidentale.

6.1. Keynesismul, curent al economiei de piaţă dirijate

Economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii
’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei
de piaţă în formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică
(W.St.Jevons, L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori
de economie pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate
şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile
ţărilor lumii după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea
un merit al mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii” tot aşa
cum se formulase la timpul său şi mesajul ricardian.
Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în
contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie
cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România în
1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie cât
mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din
economie şi societate. El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei bogaţi să
cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”. În Europa, ca şi în alte părţi ale lumii
postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori de
moarte, de foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care
moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa
Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de la sine a dus societatea
în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna de condiţii psihologice nestatornice,

28
pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai înviem”. Economia de piaţă premergătoare
războiului era axată pe “principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era o parte vitală a
societăţii şi progresului”. Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie
încălcat, în sensul că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei
cereri pentru care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai
nevoie de mărfuri, servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti.
Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei
socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte
remediile necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii, dezvoltate
de autor şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes ajunge la un
sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor (1936). Autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă
paradigmă în ştiinţa despre economie.

6.1.1. Conturarea unei noi concepţii şi doctrine despre economia de piaţă

Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi
neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate sunt
postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii deproducţie:
• mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);
• dimensiunile bogăţiilor naturale (N);
• echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).
În formularea neoclasică aceste postulate sunt:
I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei
persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi
redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă.
II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este
egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri,
inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea
salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii.

6.1.2. Teoria generală şi ciclurile economice

În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:
• elemente considerate de obicei ca date;
• variabile independente ale sistemului;
• variabile dependente.

29
 Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru
disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă;
gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul, neplăcerea)
muncii de diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura socială
cuprinzând forţele – altele decât variabilele independente şi dependente – care determină
repartizarea venitului naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda rezervelor
făcute de Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter static, lucru
numai în parte valabil.
Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt:
• cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre
consum, atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul
viitor de pe urma bunurilor capitale;
• unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni
şi salariaţi;
• cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea
sunt socotite ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile
dependente se menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate în
unităţi de salariu (w).

6.2 “Contrarevoluţia keynesiană” Locul şi rolul keynesismului în ştiinţa

economică actuală
Doctrina keynesistă s-a răspândit cu iuţeală, a căpătat numeroşi adepţi în rândul
teoreticienilor şi oamenilor practicii economice, a fost socotită o mare cucerire şi s-a menţinut
la loc de frunte până în anii ’70, când împotriva ei s-a declanşat o adevărată contrarevoluţie.
Adepţii ai neoclasicismului, mai ales sub forma neoliberală şi monetaristă, nu s-au oprit la
contestarea valorii ştiinţifice, ci au dus critica mai departe prezentând-o ca o creaţie
mistificatoare, înşelătoare.
Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie
prezentat de promotorii contrarevoluţiei ca un leac care vindecă boala dar îl poate nimici pe
bolnav. Accentul mare pus la sprijinirea cererii ca o condiţie a funcţionării mecanismului
economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare
pentru incitarea inflaţiei cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societăţii.
O restudiere a teoriei keynesiene în noile condiţii, ale îngrădiriipieţei şi ale incitării
inflaţiei, l-a condus pe A.Leijonhuvfud la aprecierea acesteia ca pe "un caz particular al teoriei
echilibrului neoclasic. La un nivel foarte abstract, scria el, (dispare) distincţia fundamentală

30
între echilibrul general (neoclasic) şi modelele keynesiene se sprijină pe fantoma variabilelor
cantitative în ajustările între ofertă şi cerere”. În aceeaşi perioadă R.W.Clower consideră
modelul keynesian “ca un caz particular al dezechilibrului general”.
Lui Keynes i se răspunde cu acelaşi procedeu prin care el a căutat să diminueze
importanţa clasicismului şi neoclasicismului, considerându-le drept teorii ale unor cazuri şi
situaţii speciale.
Susţinătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluţia motivând că doctrina maestrului a
fost, cu timpul deformată de ingerinţe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o
ineficientă şi chiar contraeficientă.
Universitarii de la Harvard au sărbătorit în septembrie 1986, 350 de ani de la
înfiinţarea acesteia. Simpozionul organizat de economişti a avut ca temă Economia politică
keynesiană şi Harvardul. S-a remarcat că dacă în 1950 se putea vorbi de o “ilustră absenţă a
keynesismului la Harvard”, în mai puţin de un deceniu s-a format aici o importantă şcoală cu
concursul unor profesori de frunte ca A.Hansen (supranumit şi Keynesul american), S.Harris
(autorul lucrării “Revoluţia keynesiană”), R.Musgrave, L.Metzler, E.Domar, J.Tobin,
H.Wallich, R.Bichop, S.Alexander etc. Şcoala de la Harvard, cum va aprecia P.A.Samuelson
“a fost cea căreia i-a revenit meritul de a fi făcut din maroceconomie (iniţiată de Keynes) o
ştiinţă în plină dezvoltare”. Dar, cum viaţa economică nu stă pe loc, fiecare generaţie trebuie
să-şi redefinească conceptele.

31
 Tema nr. 7: TEORII, CURENTE ȘI ȘCOLI DE GÂNDIRE ECONOMICĂ DIN
A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

7.1. Şcoala austriacă

Şcoala austriacă are ca punct de pornire momentul publicării de către Carl Menger a
"Principiilor economiei". Programul economic de cercetare schiţat în această lucrare avea să
constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac.
Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl
recunosc, şi în cadrul căruia îşi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a
austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în
trei faze de evoluţie.
Astfel, prima şcoală austriacă are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von
Bohm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formării
preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arătat
că toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea
nu poate fi măsurată cantitativ, ci numai relativ, adică preferinţele individuale pot fi ordonate,
dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică şi moartea
prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanţei şcolii austriece.
Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economică păreau a fi absorbite în
curentul central de gândire.
A doua şcoală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de
cercetare faţă de celelalte şcoli de gândire economică. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate
a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasiană) şi propun o nouă
teorie a ciclului de afaceri (opusă şcolii marshalliene).
Printre austriecii din a doua generaţie se remarcă Ludwig von Mises numit şi decanul
şcolii austriece, pentru că revigorarea tradiţiei austriece i se datorează în întregime, şi
Friedrich von Hayek, care alături de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea
teoriei austriece. Din această generatie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl.
Situaţia politică deplorabilă îi va obliga pe toţi cei menţionaţi să emigreze, iar sub presiunea
noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectuală austriacă părea pierdută.
A treia şcoală austriacă renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în
mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Această renaştere are la bază seminariile lui
Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit să obţină o nouă
generaţie de economişti, care să ducă mai departe programul austriac. M. Rothbard, I.

32
Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numără printre cei mai importanţi dintre noii economişti
"austrieci". Din cauză că austriecii s-au constituit ca singura şcoală care s-a opus de la început
şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat
ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.
Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt:
individualismul metodologic, analiza marginalistă şi critica socialismului sub toate formele
sale.

7.2. Monetarismul

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii

'50 în macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care
începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism,
dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
1. piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
2. componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
3. statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de
referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată
sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care
susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la
corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se
dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel
practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor.
Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit
indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele F.E.D., P. Volcker, până la
R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai F.M.I., principiile monetarismului s-au
regăsit în politicile economice, înlocuind keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o
contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei
puncte crezul monetarist:
1. impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi
preţurilor;

33
 2. evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile
monetare;
3. autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor
economice.
Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile
lui M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi
analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea
monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc
în opera lui Friedman, simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit
Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a
istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de
standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=> critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie
directă cu politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent,
rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor
conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin
piaţă.
Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept
exponent al Şcolii de la Chicago.
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a
economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic
raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul
centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a
distorsiunilor din economie.
Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa
sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este
mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu
volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul
determinant al ratei inflaţiei.
Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul
numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire

34
permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre
venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul
monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui
Friedman:
• să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu
caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt
şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
• să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată
sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde
de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei
timpi:
􀂃 moneda este un bun de consum;
􀂃 cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este
deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
􀂃 relaţia stabilă pentru cererea de monedă.

7.3. Teoria capitalului uman

Teoria capitalului uman iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago, toţi laureaţi ai
Premiului Nobel pentru Economie conţine, atât un filon teoreticslogan: "Omul cea mai de preţ
bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică. Promotorii acestei
teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat prioritar
problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale
cercetării economice.
Th. W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de agricultură şi de ţările în
curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's
View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi "Investement in Human
Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor referitoare la capitalul uman.
Evident, concluziile sale unesc cele două arii de interes:
• el insistă pe cele două elemente care ghidează dezvoltarea agriculturii: prima,
supraevaluarea terenurilor agricole a căror importanţă economică se află în descreştere şi a
doua, subevaluarea capitalului uman;

35
 • pune în cauză teoriile dezvoltării care insistau pe reformele agrare, supralicitând
totodată "revoluţia verde". Ca şi alţi autori, el observă că sloganul anilor '60 "mai mult verde
decât roşu", se înscrie mai mult în radicalismul tematic, decât practic.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman între
care le reţinem pe cele mai semnificative:
1. punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii capitalului ca
alocare de timp în care figurează şi capitalul uman;
2. analiza dezvoltării sub două aspecte: pe de-o parte, susţine că dezechilibrele fac
parte din procesul de creştere economică şi sunt repere ale corecţiilor ulterioare şipe de altă
parte, susţine creşterea diviziunii muncii şi a specializării în dezvoltare economică(pe linia
cercetărilor deschise de A. Smith)
3. rolul guvernului este abordat în maniera pieţei politice: în ţările dezvoltate, de
exemplu, lobby-ul fermierilor provoacă o tendinţă de supraevaluare a produselor agricole,
prin urmare o supraproducţie; în mod similar industriaşii dominanţi în lumea a treia induc o
insuficientă remunerare a agricultorilor şi deci, o supraproducţie în ţările sărace. Guvernele
sunt parte a acestui joc.
G. Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată în evidenţă
faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat producător, care îndeosebi
prin educaţie şi formare, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-I permite să
abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea
timpului liber etc.), cât şi valorile personale care determină comportamentul uman (iubire,
ură, altruism etc.).
În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca
salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce satisfacţii, şi cu o
organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc.
G. J. Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1982, pentru studiile sale
în domeniul economiei industiale, are contribuţii în aplicarea la teoria economică a sociologiei
gusturilor, contribuind astfel la dezvoltare, din această perspectivă, a teoriei consumatorului.
În acest context, trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de
achiziţionare a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El
porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a înţelege mai
bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al
timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri
complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil

36
satisfacţia adusă de bunul achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.)
şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost
(timp pierdut, alte eforturi făcute etc.).
Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul marginal al căutării este
mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de
cumpărare. Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea
anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale
sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia apare ca
un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această concepţie alături de cea
a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei. Pe această
bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda
modernă de identificare a vânzătorilor şi cumpărătorilor.
Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării consumatorului. Dar
publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea bunului în
cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului incertitudinea privind preţurile sale
constituie un dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar
consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea optimă cresc.
Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume importante a căutării de
către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali.
Stigler arată că există diferite preţuri de echilibru compatibile cu eficacitatea
economică, iar această situaţie rezultă din faptul că achiziţionarea informaţiei şi costurile
tranzacţionale nu sunt nule.

7.4. Teoria economiei ofertei

Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al optulea se
explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii.
Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot
Occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale teoriei ofertei.
Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru puncte:
1. piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către
activităţi care corespund alocării optimale;
2. firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se comportă în
permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile relative le determină alegerile
lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:

37
 3. controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a statului-
providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt
foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele
lor, între timp liber şi muncă. Această situaţie coduce la creşterea consumului în detrimentul
economiilor şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă a lui
Laffer are acest lucru drept mesaj principal.
4. politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după cum
în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale salariaţilor cei mai săraci.
A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei, revendică
drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt marcate de ruptura cu
keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al întreprinzătorilor şi pe
activitatea lor productivă. În acest context, cererea globală este concepută ca o consecinţă a
ofertei şi nu un declanşator.
Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a
impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică.

7.5. Noua şcoală clasică

Noua şcoală clasică şi-a facut simţită prezenţa îndeosebi după 1980, când R. Lucas jr.,
(laureat al Premiului Nobel în 1995) şi Th. Sargent într-o serie de studii au iniţiat "teoria
anticipărilor raţionale". Ideea integrării în calculul economic a anticipărilor agenţilor nu este
nouă. Pe linie keynesiană modelele economice au ţinut cont de aşteptările întreprinzătorilor şi
consumatorilor. De altfel, tradiţia keynesiană presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu
alte cuvinte, salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii
nominale.
Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a se adapta la
politica economică, au elaborat modele unde agenţii economici sunt integraţi progresiv în
mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu întârziere şi dominate
de sloganul "să învăţăm din greşelile trecutului" nu oferă nici un mijloc de a exprima
anticipări asupra unui viitor care va fi substanţial diferit de trecut. Anticipările raţionale susţin
că agenţii economici sunt capabili să prevadă viitorul de o asemenea manieră încât să evite
neplăcerile. Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus
prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, această poziţie face din
fiecare cetăţean un vizionar extra-lucid, un cunoscător foarte exact al tuturor consecinţelor

38
politicilor economice care au importanţă în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul
apare inert, fără capacitate de reacţie pentru că el nu are anticiparea anticipărilor.
Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacităţii politicii
economice de a lupta împotriva şomajului.

7.6. Public choice

„Public choice” este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent economic
care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În jurul public choice
gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte provenind de la
universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuţi
autori sunt J. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.
Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe sunt
prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile necesită tarifare
specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai eficient dacă produce în locul
pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra schimburilor ameliorează situaţia. Altfel
spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu implică în mod necesar o intervenţie crescândă a
statului.
În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o
concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului).
Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului
deciziilor indivizilor şi deciziilor colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a
statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune ambiguă cum
este bunăstarea socială.
Teoria „public choice” are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul
indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când acţionează pe piaţa
politică.
Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:
􀂾 indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;
􀂾 deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;
􀂾 indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile de
grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.

39
 Tema nr. 8: TEORII LIBERALE NEOCLASICE DESPRE COMERȚUL
COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI CRITICII ACESTORA (1870-2000)

Teoriile moderne despre comerţul internaţional şi politicile economice externe ale

statelor naţionale au cunoscut o dezvoltare şi o diversificare crescânde de la mijlocul
secolului al XIX-lea şi până în prezent. Acest fapt se explică atât datorită creşterii continue a
volumului comerţului exterior, îndeosebi al ţărilor puternic industrializate, şi complicării lui
(ca structură, curente de schimb şi rezultate, inclusiv accentuarea ciclicităţii acestui domeniu
şi amplificarea fenomenelor de criză), cât şi în legătură cu numeroasele schimbări care au avut
loc în diferite doctrine, ideologii, culturi şi la confluenţa dintre acestea şi civilizaţia modernă,
bazată pe maşinism, automatizare şi informatică.
Problema pieţelor şi cu precădere, a pieţelor externe a devenit, spre sfârşitul secolului
al XIX-lea şi pe tot parcursul secolului al XX-lea, o problemă tot mai presantă, în primul rând
pentru ţările puternic industrializate, cu un potenţial crescând de producţie.

8.1. Revoluţia marginalistă şi teoria pură a comerţului internaţional - teorie de

sorginte liberală

După aproape două secole (XVII-XIX) de ascensiune a curentului liberal clasic din
gândirea economică modernă (W.Petty, Fr.Quesnay, A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Mathus,
J.B.Say, J.St.Mill etc), este adevărat, nu fără unele critici (socialismul utopic, romantismul
economic, naţionalismul economic, marxismul etc.), acesta este confruntat cu probleme
social-economice noi (dezechilibre, crize, inegalităţi economice, riscuri crescânde etc) şi cu
unele pericole neprevăzute (concluzii antiliberale formulate pe baza unor teorii economice
liberale, ca de exemplu teoria obiectivă a valorii).
Preocupaţi de consolidarea liberalismului, promotorii neoclasici ai acestuia
(K.Menger, W.St.Jevons, L.Walas) au operat schimbări de substanţă în gândirea economică:
şi-au focalizat atenţia pe problemele desfacerii (vânzării) bunurilor economice şi au investigat
amănuntul comportamentul consumatorului individual, explorând psihologia acestuia pe baza
utilitarismului, respectiv a hedonismului (maximizarea plăcerii izvorâtă din consum şi
minimizarea costurilor ei).
Convinşi fiind că opţiunile individului consumator depind numai de interesul privat al
acestuia (cum îşi poate satisface cât mai multe plăceri cu venitul limitat de care dispune, cu
resursele rare pe care le poate procura); liberalii neoclasici sau marginalişti au extins logica
opţiunilor individuale la scară naţională şi mondială. Cu alte cuvinte ei au extrapolat

40
principiile sau regulile microanalizei la scară macroeconomică şi la scară mondoeconomică.
În plus, preocupaţi de relaţia nevoi umane – resurse rare, deci de utilitatea bunurilor
economice, ei au pierdut din vedere, cu timpul, specificul banilor în comparaţie cu alte bunuri
economice, considerând că banii ar fi fost un simplu intermediar tehnic “un văl” în
schimburile de pe piaţă, deci ignorând multiplele funcţii pe care le îndeplinesc aceştia în
economia modernă de piaţă. Dar, se ştie că economia de piaţă, este o economia monetară, cu
riscuri şi complicaţii pe care economia de consum (economia materială) şi schimbul direct
dintre diferite bunuri (trocul) nu le-au cunoscut.
Simplificarea realităţii din economia modernă de piaţă, făcută de liberalii neoclasici
(absolutizarea microanalizei economice, ignorarea dimensiunii istorice a proceselor
economice şi subaprecierea rolului real al banilor) i-a condus pe aceştia spre divizarea ştiinţei
economice în două secţiuni autonome: economia pură şi economia monetară sau bănească,
considerând că prima era primordială pentru cunoaştere.

8.2. Metamorfozele teoriei avantajului relativ în comerţul internaţional de la

J.St.Mill la A.Marshall

Cei doi gânditori britanici de orientare liberală, J.St.Mill (ultimul mare clasic) şi
A.Marshall (cel mai de seamă neoclasic de la începutul secolului al XXlea) au preţuit opera
economică a lui D.Ricardo şi au preluat de la acesta principiul avantajului relativ în comerţul
internaţional, susţinând politica economică a liberului schimb.
În acelaşi timp, amândoi aduc o serie de noutăţi în gândirea economică, deschizând
noi orizonturi în analiza comerţului internaţional, nu fără unele inconsecvenţe şi dileme pe
care nu le pot depăşi.
J.St.Mill (1806-1873) şi-a expus ideile îndeosebi în lucrările “Riscuri asupra unor
chestiuni de economie politică nerezolvate” (1844) şi “Pincipii de economie politică cu unele
din aplicaţiile lor la economia socială” (1848). El a fost cel mai de seamă economist liberal
(clasic) care a trăit după Ricardo şi a avut meritul de a sintetiza în lucrările sale cele mai de
seamă realizări ale gândirii liberale clasice.

8.3. Opinii eterodoxe despre comerţul internaţional

Gândirea economică eterodoxă sau neconvenţională are un trecut îndelungat, de la

J.Cl.S. de Sismondi (1819) şi J.Hobson (1902), la J.M.Keynes (1936) şi gânditorii
postkeynesişti şi radicali din perioada postbelică (J.Robinson, Fr.Perroux, G.Myrdal) şi

41
performanţe remarcabile, decurgând din faptul că a abordat probleme economice dificile şi
care le-a ocolit sau ignorat gândirea neoclasică (sărăcia, subdezvoltarea, inegalităţile,
contradicţiile, dezechilibrele, nedreptăţile etc.) şi nu s-a sfiit să critice gândirea convenţională
sau “ortodoxă” pentru greşeli, lacune şi nereuşite în acest domeniu.
Adoptând o poziţie raţională faţă de cele două megatendinţe (liberalismul clasic şi
neoclasic, precum şi socialismul, respectiv marxismul) din gândirea economică, care se
excludeau reciproc din orice cooperare pe terenul ştiinţei, pe baza unui nefericit “complex de
superioritate” artificial întreţinut, gândirea economică ortodoxă a tras numeroase semnale de
alarmă în ce priveşte gravitatea unor probleme neabordate sau greşit abordate de cele două
“ortodoxii” rivale, subliniind importanţa toleranţei şi a dialogului în ştiinţa economică şi
combătând multe prejudecăţi existente în acest domeniu.

42
 Tema nr. 9: DOCTRINELE ECONOMICE ALE SUBDEZVOLTĂRII

Subdezvoltării i-a fost consacrat un enorm volum de studii, articole şi programe,

inclusiv sub tutela O.N.U.
Cui se datorează acest lucru?
Atenţia specială acordată problemelor subdezvoltării de către comunitatea
internaţională se explică prin multe raţiuni, dintre care, în primul rând, prin faptul că aproape
trei sferturi din populaţia lumii trăieşte în aceste ţări, în al doilea rând prin consecinţele
enorme şi multiple ale subdezvoltării, în condiţiile creşterii interdependenţelor economice
mondiale şi, în al treilea rând pentru că, în anii din urmă, a fost învins conflictul dintre Est şi
Vest, dar a rămas, şi s-a adăugat, cel dintre Nord şi Sud, adică dintre ţările bogate,
industrializate, şi cele sărace, agrare.

9.1. Esenţa şi structura subdezvoltării în doctrinele economice

Conceptual, sunt folosiţi mai mulţi termeni pentru ţările subdezvoltate: ţări sărace, ţări
rămase în urmă, ţări în curs de dezvoltare, ţări agrare, ţări neindustrializate, “lumea a treia”
etc. (cu privire la folosirea termenului de “lumea a treia” credem că, după ce a fost expirată
contradicţia Est-Vest, aceasta nu se mai justifică).

9.1.1. Esenţa subdezvoltării

În fond, economiştii ortodocşi, de formaţie neoclasică şi neoliberală (W.W.Rostow,
P.A.Samuelson, G.M.Meir, Rudleff Marell ş.a.) dau termenului de subdezvoltare o
încărcătură de “nedezvoltare” sau de “întârziere temporară în dezvoltare”, fie din cauza
insuficienţei resurselor naturale, fie din cauza creşterii demografice accelerate.
De altfel, această viziune a fost creată mai întâi de W.W.Rostow, în 1953, în “Stadiile
creşterii economice. Un manifest necomunist”, în care subdezvoltarea era sinonimă cu
“întârzierea” decolării prin cele cinci stadii – starea tradiţională, starea de tranziţie spre
decolare, starea decolajului (demarajului), starea maturizării şi starea marelui consum de
masă, în principiu cu rămânerea într-unul din primele două stadii.
Samuelson arată că termenul de “ţară în curs de dezvoltare” este preferabil pentru a nu
ofensa popoarele acestui grup de ţări şi înseamnă, practic, un venit real per capital de sub
300$, opus, de pildă, Canadei, SUA, Marii Britanii şi Europei Occidentale. “Optimist privind
lucrurile – spune el – o naţiune subdezvoltată este una considerată ca fiind capabilă de o

43
sporire substanţială a venitului ei” dând, astfel, subdezvoltării semnificaţia unei etape pe calea
progresului.

9.1.2. Structura subdezvoltării

În toate scrierile economice (ortodoxe şi eterodoxe), se remarcă următoarele
caracteristici comune ale stării de subdezvoltare:
a) deformarea structurală a economiilor naţionale ale ţărilor subdezvoltate se exprimă
într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primar,
secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi agricultură.
Cum arată profesorul Dumitru Pugna, ţările subdezvoltate practică agricultura într-o asemenea
măsură încât aceasta deţine un loc de 5 ori mai mare decât al ţărilor dezvoltate cu crearea PIB,
deşi sunt importatoare de cereale şi produse agricole. Din cauza nivelului scăzut al producţiei,
ceea ce determină pe mulţi locuitori ai acestor ţări să-şi asigure traiul din ocupaţii pasagere,
ponderea serviciilor în structura PIB este aproape egală cu aceea a ţărilor dezvoltate. Gradul
redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate, capacitate redusă de adaptare la
cerinţele economiei moderne.
b) nivelul scăzut al veniturilor este în dezacord cu satisfacerea necesităţilor elementare
ale populaţiei. Acesta este urmarea gradului redus de dezvoltare a producţiei, comparativ cu
acela al ţărilor dezvoltate şi cu posibilităţile ştiinţei contemporane şi se referă la capacitatea
restrânsă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi de ocupare a forţei de muncă, un
pluralism tehnologic care cuprinde o multitudine de tipuri de tehnici şi tehnologii, de la cele
arhaice la cele avansate, la insuficienţa infrastructurii sub forma reţelelor de drumuri, căi
aeriene, mijloace de aprovizionare cu apă şi energie a populaţiei, o logistică înapoiată a
învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii, cercetării ştiinţifice etc.
c) decalajele privind starea populaţiei sunt imense. Astfel, creşterea demografică a
ţărilor subdezvoltate este excesiv de mare. În ultimii 50 de ani aceasta a cunoscut o adevărată
explozie, ritmul mediu al creşterii populaţiei fiind de 2,5% faţă de 1% în ţările dezvoltate.
Ponderea populaţiei ocupate în agricutură, în totalul populaţiei active, variază între 65%-83%
comparativ cu 5-22% în ţările dezvoltate. În aceste ţări rata aflabetizării coboară la 17% în
Mali, 13% în Burkino Faso şi 12% în Somalia. Totodată, spre exemplu în 1985 veniturl-
mediu pe locuitor, aferent populaţiei ce corespunde la 82% din totalul mondial, se află într-un
decalaj de 1;16 faţă de ţările dezvoltate;
d) capacitatea ştiinţifică şi tehnologică indică un grad şi mai pronunţat al rămânerii în
urmă a acestor ţări: 10% din numărul savanţilor şi cercetărilor, 5% din parcul mondial de
aparatură electronică pentru prelucrarea datelor, 3% din totalul mondial de brevete şi invenţii

44
şi 1% din producţia de circuite imprimate revin la 82% din populaţia mondială ţărilor
subdezvoltate.
e) coexistenţa mai multor tipuri de economie îmbrăţişează atât sectorul natural, cât şi
economia de piaţă mixtă (mica producţie de mărfuri) şi economia de piaţă intensivă (în
sectoarele moderne). Dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi de
dependenţă de “factorul extern”, de participare la sensibilitate deosebită faţă de evoluţia
economică mondială de efectul destabilizator al oscilaţiilor ciclice ale diviziunii mondiale a
muncii. Ea înregistrează o dependenţă faţă de ţările dezvoltate a amplificat problema datoriei
externe a ţărilor nedezvoltate. În 1988, Mexicul avea, o datorie externă de 106,2 miliarde
dolari, iar Brazilia 120,1 miliarde. Utilizarea acestor credite, cu predilecţie pentru consumul
imediat, ca şi practicarea unor dobânzi ridicate, transformă creditul internaţional într-o frână a
dezvoltării.
f) existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri eterogene se găsesc într-o
permanentă ajustare, consolidare şi tranziţie. Aceste sisteme economice pluraliste constau în
economia naturală, de schimb şi de comandă, care se împletesc cu existenţa a numeroase
forme şi tipuri de proprietate. În ţările cele mai subdezvoltate predomină gospodăria
patriarhală, obştească, în care organizarea de tip liberal şi feudal se îmbină cu economia
naturală şi de subzistenţă. În altele, rolul statului în economie a făcut să apară sistemul
economiei mixte.
Profesorul J.K.Galbraith distinge trei variante majore în economia subdezvoltată:
varianta I, caracterizată prin lipsa unei baze culturale minime (Africa subsahariană); varianta
II, dominată de structuri sociale retrograde şi sclerozate (America Latină, Iran, Irak, Siria) şi
varianta III, care particularizează o dispoziţie accentuată a factorilor de producţie, de
exemplu, între numărul foarte mare al populaţiei şi suprafaţa de pământ cu totul insuficientă
(India, Indonezia, Pakistan). Iar P.A.Samuelson descrie astfel decalajele între ţările
subdezvoltate şi cele dezvoltate: “Pentru a evidenţia contrastele dintre economiile avansate şi
cele subdezvoltate, să ne imaginăm cazul unui tânăr de 21 de ani dintr-una din ţările
subdezvoltate, fie aceasta Haiti, India sau Nigeria. El este sărac. Chiar calculând, în mare,
cantitatea de bunuri pe care le produce şi le consumă, venitul lui anual atinge abia 100 dolari
faţă de cei 3500 la cât ajunge semenul lui din America de Nord. Fiecăruia din semenii lui,
care ştie să citească, îi corespund trei care, ca şi el, sunt analfabeţi. Speranţa lui de viaţă atinge
numai două treimi din cea a omului de condiţie medie dintr-o ţară dezvoltată, deja unul sau
doi din fraţii lui au murit de foame înainte a atinge vârsta maturităţii. Mulţi dintre concetăţenii
lui lucrează în ferme agricole; puţin dintre ei pot fi luaţi din producţia bunurilor alimentare

45
pentru a lucra în uzine sau servicii. El lucrează numai pentru a şaizecea parte din forţa motrice
de care dispune, în medie, omologul său din America de Nord”.
J.M.Albertini arată că, mai puţin de 30% din populaţia lumii, care locuieşte în ţările
dezvoltate, deţine peste 80% din bogăţia mondială, în frunte cu ţările Americii de Nord, a
cărei pondere în populaţia lumii este de 6%, dar deţine 25% din bogăţiile planetei. În lucrarea
sa, “Mecanisme ale subdezvoltării şi ţările dezvoltate” (1981), el scria că, totuţi, lumea care
formează ţările în curs de dezvoltare “nu constituie însă o unitate nici economică, nici
politică, nici socială, ci ceva în care decalajele se adâncesc necontenit”. Lumea subdezvoltată
poate prezenta unele trăsături generale ca: dominaţia externă asupra finanţelor, economiei şi
tehnicii, vulnerabilitatea ei în comerţul internaţional, povara crescândă a datoriei externe,
destructurarea ramurilor economice şi dezarticularea agriculturii, ca urmare a dependenţei de
ţările din Nord, şi inflaţia.

9.2. Teorii despre geneza subdezvoltării

Prea multe teorii privind cauzele apariţiei fenomenului subdezvoltării face greoaie
parcurgerea şi, mai ales, clasificarea acestora. În orice caz, dacă ne orientăm după criteriul
Nord-Sud (în sens economic), vom face o primă clasificare a acestora: teorii ale gândirilor din
Nord despre geneza subdezvoltării (împărţite în şcoli şi curente); b) teorii ale Sudului sau
teorii contestatare.

9.2.1. Teorii ale gândirii neoclasice din ţările dezvoltate privind originea
subdezvoltării
În rândul acestora, să grupăm teoriile de orientare neoclasică şi neoliberală, altfel spus
teoriile neocolonialiste. Dintre autorii lor, pot fi citaţi: R.Nurkse, E.Gannagé, W.W.Rostow,
J.R.Hicks, W.Galenson, P.Rosenstein-Rodan, H.Leibenstein, J.Forrester, D&D Meadows ş.a.
Ei susţin că apariţia subdezvoltării este generată de unele blocaje datorate dotării insuficiente
cu factori de producţie a acestor ţări. Astfel, J.R.Hicks crede că fenomenul subdezvoltării este
dictat de insuficienţa resurselor naturale, E.Gannagé – de creşterea mai rapidă a populaţiei,
R.Nurkse – de absenţa capitalului. În lucrarea “Problema formării capitalului în ţările
subdezvoltate”, Ragnar Nukse consideră că principala cauză a subdezvoltării o constituie lipsa
de capital, atât ca cerere, cât şi ca ofertă în aceste ţări. Elaborând “teoria cercurilor vicioase
ale subdezvoltării”, el afirmă că, pe de o parte, lipsa de capitaluri determină investiţii mici,
acestea au un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este
redusă, iar, pe de altă parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale

46
populaţiei, acestea – o piaţă restrânsă, - investiţii foarte mici, investiţii reduse, forţă de muncă
neocupată, iar aceasta – venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital mică.

9.2.2. Teorii ale gânditorilor contestatari din ţările dezvoltate despre cauza
subdezvoltării
Teoria contestatară aparţine lui François Perroux, Gunnar Myrdal, Joan Robinson,
Jacques Austruy, Jean Freyssi, J.M.Albertini ş.a., care recunosc inegalitatea externă a ţărilor
subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate, dar contestă această stare. Astfel, în lucrarea
“Economia tinerelor naţiuni”, Perroux combate teoria echilibrării spontane a economiilor prin
mecanismul pieţei şi arată că, în realitate, se desfăşoară competiţia în cadrul căreia
învingătorul este “mai bine dotat”, iar cel învins se caracterizează prin caracterul dominat al
economiei, exprimat prin balanţa deficitară de plăţi externe, în principal a comerţului
internaţional pe care o au toate ţările subdezvoltate. În al doilea rând, economia ţărilor
subdezvoltate este, după părerea lui Fr.Perroux, nearticulată, în sensul că fluxurile economice
şi de informaţii şi preţurile nu sunt omogene datorită dinamismului acestora, a existenţei unor
“insule” mai dezvoltate într-un ocean înapoiat. Cunoscutul gânditor suedez, Gunnar Myrdal,
explică şi el în lucrările “Drama Asiei” (1968) şi “Sfidarea sărăciei mondiale” (1970),
provenienţa subdezvoltării. Folosindu-se de conceptele de “cauzalitate circulară” şi de “proces
cumulativ”, el consideră că nivelul dezvoltării depinde de: producţie, condiţiile producţiei,
nivelul de viaţă, atitudinea faţă de muncă, investiţiile şi politica guvernamentală, care pot
genera, în condiţiile interdependenţei lor, efecte cumulative, fie în sensul menţinerii activităţii
economice la nivelul de stagnare sau chiar de scădere, în care caz ne întâlnim cu “cercul
vicios al subdezvoltării”, fie în acela al antrenării lor reciproce, în care avem de-a face cu
dezvoltarea. Condiţiile interne ale ţărilor subdezvoltate sunt hotărâtoare, după care, în al
doilea rând, contează atitudinea ţărilor dezvoltate faţă de cele nedezvoltate şi rolul comerţului
internaţional. “Forţele necontrolate ale pieţei – scria Myrdal – nu vor acţiona în direcţia
vreunui echilibru care ar putea să alimenteze o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Datorită
cauzalităţii circulare cu efect cumulativ, o ţară superioară în productivitate şi venituri tinde să
devină şi mai bine situată în aceste privinţe, în timp ce ţara cu un nivel scăzut va tinde să se
menţină la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească atâta vreme cât desfăşurarea liberă a forţelor
pieţei este lăsată să acţioneze. După cum se vede, Myrdal subliniază ideea că, în realitate,
comerţul internaţional şi mişcarea capitalului tinde să genereze inegalitate, care se
accentuează pe măsură ce acestea au de-a face cu ţări subdezvoltate.

47
 9.2.3. Teorii economice din ţările subdezvoltării
Economiştii care provin din ţările subdezvoltate, şi îndeosebi din lumea latină, opun o
viguroasă opinie în chestiunea originii subdezvoltării inegalităţilor lumii contemporane,
contradicţiilor şi blocajelor.
Practic, teoriile CEPAL, dar şi ale Indiei şi Chinei sunt foarte apropiate de cele
marxiste cu privire la geneza subdezvoltării, atât în forma “economiei periferice”, cât şi sub
cea a “dependenţei”.
În prima categorie de teorii, amintim în principal pe economiştii grupaţi în şcoala
latino-americană a Comisiei ONU pentru America Latină (CEPAL), Raul Prebisch, H.Flores
de la Pena, F.H.Cordoso, Octavio Rodriguez, Celso Furtado, H.G.Singer, Gonzales Arroyo,
Arturo Pinto, Jorje Maiore, Calil Padis, Helio Jaquaribe, René Baez, Ruy Mauro Marini,
Jacques Chonchol ş.a., pentru India – Jawaharlal Nehru, P.Ch.Mahalanobid, pentru China –
Qian Junrui, Xing Anhuang, Xia Zhenxig şi pentru România – Manoilescu.
Teoria “economiei periferice” este o contribuţie însemnată a gândirii economice
latino-americane, a elucidării genezei subdezvoltării, a studierii structurilor şi mecanismelor
acestui fenomen. Această teorie a fost considerată drept cea mai progresistă concepţie care a
stat la baza strategiilor de dezvoltare, în cea mai mare parte, a ţărilor latino-americane, încă
din primul deceniu al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Conform acesteia, până în sec.
XVIII-XIX, nici o ţară nu era mai înaintea altora; stratificarea lor în ţări dezvoltate şi ţări
subdezvoltate s-a făcut după aceea.

9.3. Teorii ale strategiilor de eradicare a subdezvoltării

Este paradoxal că despre strategiile eradicării stării de subdezvoltare se pronunţă nu

numai cei din Sud, dar şi cei din Nord.
Care este explicaţia?
Dincolo de efectul propagandistic urmărit, trebuie să vedem şi realitatea, în sensul că
economiştii (şi oamenii politici) din ţările dezvoltate “admit” trecerea ţărilor din stadii
inferioare de dezvoltare la cele medii de dezvoltare, nu numai pentru a “scăpa” de cotizaţia
celor 1,5% din produsul lor naţional brut, şi şi pentru că, în definitiv, pe baza unor calcule
precise circuitul economic sporeşte considerabil când în joc nu este o relaţie între bogat şi
sărac, ci între bogat şi subdezvoltat.
În “Geografia subdezvoltării”, R.Lacoste scrie că subdezvoltarea este “o intruziune a
sistemului capitalist în sânul societăţilor anchilozate, al structurilor sociale mai puţin evoluate,
în profitul unei minorităţi străine sau autohtone, dotate cu exorbitante puteri politice,

48
economice şi sociale”. Lucrarea lui J.Freyssinet, “Conceptul de subdezvoltare” menţionează
că subdezvoltarea este “produsul unei evoluţii originale, produsul relaţiilor economice
internaţionale impuse de ţările capitaliste dezvoltate după revoluţia lor industrială, restului
lumii subdezvoltate"” iar Samir Amin scria că în "“cumularea la scară mondială", că ea
însemnă “un capitalism periferic, cu mecanisme de trecere blocate, care are trei trăsături:
predominanţa capitalismului camprador agrar şi comercial, constituirea unei lumpen burghezii
locale, dependentă de capitalul străin dominant şi tendinţa dezvoltării monetare”.
Din punctul de vedere al principiilor metodei de analiză a subdezvoltării, Theodor dos
Santos arăta în “Criza teoriei subdezvoltării şi problema dependenţei Americii latine, în
primul rând, că “dezvoltarea semnifică un progres către anumite obiective bine definite, care
corespund condiţiilor specifice şi care se pot găsi şi în cea mai mare parte a societăţilor
avansate ale lumii moderne”, că modelul poate fi definit într-o manieră diferită (societate
industrială, societate a consumului de masă, socialism etc.), că în al doilea rând, ţările
subdezvoltate vor progresa spre acele modele din care vor elimina anumite obstacole –
sociale, politice, culturale, instituţionale. Aceste obstacole sunt reprezentate, de regulă, prin
“societatea tradiţională”, în al treilea rând că “anumite procese economice, politice şi
psihologice pot fi izolate pentru a permite mobilizarea cea mai raţională a resurselor naturale
şi pentru a putea fi conceptualizate pentru planificarea economică” şi, în al patrulea rând, se
adaugă “nevoia de coordonare a forţelor sociale şi politice pentru a ajuta la dezvoltare, la
constituirea bazei ideologice, care organizează voinţa diferitelor naţiuni asupra sarcinilor
dezvoltării”.
Genetic, etapele ideologiei despre dezvoltarea economică sunt trei şi anume: ideologia
negării, ideologia exaltării, ideologia asumării. Curentul exaltării este eterogen din punct de
vedere al originei sociale şi al consecinţelor; el este o fază care se deschide atunci când un
număr de economişti rupe dogmele şi redescoperă puterea ideilor despre dezvoltare, când la
cei trei factori de producţie – capital, muncă, pământ – este adăugată şi ideologia dezvoltării,
sub forma energiei umane, naţionalismului şi umanismului. Ideologia asumată trece de
această stare, constituind utilizarea faptică a factorilor interni – economici, politici, militari,
ideologici şi externi – integraţionişti.

49
 Tema nr. 10: GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ

10.1. Trăsături generale

Gândirea economică românească interbelică a cunoscut, în raport cu cea din perioada

anterioară, o lărgire a ariei problematice şi o aprofundare a acesteia sub aspect teoretic,
metodologic şi al recomandărilor de politică economică.
Încheierea, în cursul anului 1918, a procesului de unificare a ţinuturilor locuite de
poporul român – act istoric pentru înfăptuirea căruia militaseră de-a lungul timpului, şi
numeroşi economişti – a reprezentat o premisă esenţială pentru accelerarea progresului
economic, social-politic şi cultural al ţării noastre.
Preocupările teoretice şi metodologice ale economiştilor români interbelici au vizat,
între altele: geneza economiei de piaţă în România; trăsăturile şi perspectivele ei de
dezvoltare; locul României şi în general, al ţărilor precumpănitor agricole în economia
mondială; modernizarea şi completarea terminologiei de specialitate.
Sub aspectul recomandărilor de politică economică, în primul deceniu interbelic
(1919-1929), în atenţia economiştilor români s-au aflat: problematica reformei agrare;
strategiile de dezvoltare economică şi, în primul rând, industrială; unificarea şi mai târziu,
reforma monetară; situaţia datoriei externe antebelice şi a reparaţiilor de război cuvenite
României. În perioada crizei economice (1929- 1933), principalele teme de dezbatere au fost:
scăderea volumului producţiei şi al investiţiilor; creşterea nivelului şomajului; politica
comercială şi financiară internă şi externă. În ultimii ani interbelici (1933-1939), în centrul
preocupărilor economiştilor au trecut: problematica complexului economic naţional; rolul
economic al statului; modernizarea legislaţiei muncii şi funcţiile cooperaţiei.
Dintre curentele de gândire economică existente înaintea primului război mondial, şi-
au continuat activitatea în perioada interbelică curentul industrialist (devenit, în cursul
deceniului al doilea, cel al naţionalismului economic) şi curentul marxist. Alături de ele,
aveau să constituie repere doctrinare importante ale acestei perioade curentul ţărănist şi, mai
târziu, cel corporatist. În schimb, curentele agrarian-conservator şi poporanist aveau să intre
într-un proces de dezagregare.
Gândirea economică românească interbelică s-a conectat, într-o măsură mai mare
comparativ cu perioada anterioară, la circuitul internaţional de reflecţii economice.
Principalele tendinţe prezente în gândirea economică universală aveau să fie receptate şi
comentate de economiştii români. Pornind de la realităţile economice interne, dar ţinând

50
seama de rezultatele cercetării ştiinţifice internaţionale, aceştia au fost în măsură să formuleze
reflecţii valoroase.
Dezbaterea problematicii economice de către exponenţii principalelor curente a luat
uneori forma unor confruntări de idei, cu caracter mai mult sau mai puţin polemic. Printre cele
mai importante confruntări de idei se numără cele privind:
• formarea şi evoluţia economiei de piaţă în România (între V.N.Madgearu, Ş.Zeletin,
Ş.Voinea şi M.Manoilescu);
• trăsăturile şi perspectivele de dezvoltare ale economiei româneşti interbelice (între
V.N.Madgearu, M.Manoilescu şi G.Taşcă);
• rolul şi funcţiile cooperaţiei (între G.Taşcă, I.Răducanu şi V.Jinga).
Aceste confruntări de idei, situate, în general, la un nivel teoretic ridicat, au contribuit
atât la mai buna precizare a poziţiilor doctrinare, cât şi la popularizarea acestora în rândul
opiniei publice româneşti. După unele aprecieri, ele au premers şi au influenţat într-o măsură
considerabilă disputele pe aceste teme, purtate la scară internaţională după al doilea război
mondial, ceea ce le conferă importanţă în istoria gândirii economice universale.

10.2. Curentul naţionalismului economic

Curentul naţionalismului economic s-a dezvoltat între deceniile doi-cinci ale secolului
al XX-lea, continuând în linii generale, orientările teoreticometodologice şi recomandările de
politică economică ale curentului industrialist.
Tranziţia de la curentul industrialist la curentul naţionalismului economic a avut loc în
cursul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, pe fondul întârzierii şi distorsionării
dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră şi al deteriorării poziţiei României în economia
mondială. Făcându-se ecoul nemulţumirii manifestate, în special, de aripa radicală a
curentului industrialist, unii exponenţi ai acestui curent şi fruntaşi ai Partidului Naţional-
Liberal, între care V.Brătianu, E.Costinescu şi alţii, au elaborat doctrina naţionalismului
economic (sintetizată în deviza „prin noi înşine”). Această doctrină îşi propunea să apere, în
noile condiţii istorice, interesele statului român şi ale agenţilor economici indigeni în
confruntarea lor cu agenţii economici externi. Devenită suport teoretic al curentului
naţionalismului economic, ea avea să parcurgă un proces de maturizare graduală în perioada
interbelică.
Sub aspectul orientării teoretico-metodologice, curentul naţionalismului economic s-a
situat pe poziţii protecţioniste şi, într-o măsură mai mică, liberale neoclasice, susţinând:

51
 • dezvoltarea economiei de piaţă şi înlăturarea formelor de organizare economică pre-
sau, după caz, necapitaliste;
• prioritatea intereselor economice naţionale, privite în ansamblu, în raport cu cele
străine;
• consolidarea proprietăţii private, ca temelie a progresului şi a prosperităţii
economice;
• studierea condiţiilor social-istorice pentru înţelegerea trăsăturilor şi a perspectivelor
de dezvoltare ale economiei româneşti.
Recomandările de politică economică ale curentului naţionalismului economic se
menţin, în general, în perimetrul gândirii economice protecţioniste, căreia i se adaugă, către
sfârşitul perioadei interbelice, elemente de factură dirijistă.
Exponenţii acestui curent au adus noi argumente în favoarea industrializării ţării prin
valorificarea resurselor naturale şi a capacităţilor de producţie aflate în provinciile istorice
reunite după 1918. Finanţarea dezvoltării industriale urma să fie asigurată, în principal, prin
acumularea internă de capital, prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare,
prin investiţii externe.
În condiţiile efervescenţei social-politice existente în ultima parte şi după încheierea
primului război mondial, adepţii acestui curent au acţionat pentru înfăptuirea reformei agrare.
Consecinţele acesteia (diminuarea drastică a suprafeţei proprietăţilor moşiereşti şi creşterea
numerică a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii) corespundeau obiectivului accelerării
dezvoltării economiei de piaţă.
Politica economică recomandată şi înfăptuită de exponenţii naţionalismului economic
în primul deceniu interbelic, în care PNL s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a
timpului, a vizat, între altele:
• trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai importante a
activelor economice din provinciile reunite în 1918;
• exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii interni;
• limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale economiei
naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante, cum erau industria petrolieră
şi sectorul bancar;
• adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a balanţei de plăţi
externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare.
Pe baza învăţămintelor desprinse atât din aplicarea propriei politici economice, cât şi
din evoluţiile economice înregistrate pe plan mondial, adepţii naţionalismului economic au
preconizat în deceniul al patrulea măsuri vizând consolidarea rolului statului în viaţa

52
economică şi înfăptuirea unei largi deschideri sociale. În acest sens, ei au recomandat şi, în
perioada guvernării PNL de la mijlocul deceniului al patrulea, au pus în aplicare următoarele
măsuri:
• asanarea unor ramuri şi subramuri din industrie, comerţ, sectorul bancar şi al
asigurărilor prin exercitarea unor măsuri de control din partea statului;
• generalizarea practicii acordării unor comenzi de stat importante unor întreprinderi
indigene;
• preluarea la datoria publică a debitelor unor categorii de producători agricoli, mici
întreprinzători urbani etc. afectaţi de criza economică din 1929-1933;
• modernizarea legislaţiei muncii şi adoptarea salariului minim garantat.
Din generaţia de economişti afirmaţi în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al
XX-lea, principalii exponenţi ai curentului naţionalismului economic sunt Ion N.Angelescu,
Mitiţă Constantinescu şi Victor Slăvescu, iar apropiat de acest curent a fosT Ştefan Zeletin.
Alături de aceştia şi-au continuat activitatea unii economişti care se remarcaseră încă din
perioada anterioară în cadrul curentului industrialist, cum era Vintilă Brătianu.

10.3. Curentul economic ţărănist

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei, cinci ale
secolului al XX-lea.
Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în
gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în
primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost
impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război
mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea acestuia cu
Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.
Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică,
curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă,
cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.
Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:
• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale
funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori,
indiferent dacă erau indigeni sau străini;

53
 • susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în
deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).
Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C.Stere, fondatorul
acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic
ţărănist:
a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi
imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din
Europa apuseană;
b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a
populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele
grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.
Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru
social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă
era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa
economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.

10.4. Curentul economic corporatist. Mihail Manoilescu

Ideile economice corporatiste de circulaţie europeană s-au bucurat de un oarecare ecou

şi în România, cu precădere în deceniul al patrulea şi la începutul deceniului al cincilea ale
secolului al XX-lea. Separat de aceasta, M.Manoilescu s-a făcut remarcat prin contribuţii
proprii la dezvoltarea gândirii corporatiste, fapt ce ia asigurat atât un loc important în rândul
teoreticienilor acestui curent, cât şi o incontestabilă notorietate ştiinţifică internaţională.
Mihail Manoilescu (1891-1950) a împletit activitatea didactică (a fost profesor de
economie politică la Şcoala Politehnică din Bucureşti între 1931-1944), ştiinţifică şi
publicistică cu cea politică (a fost parlamentar, ministru şi guvernator al Băncii Naţionale). De
profesie inginer, el dispunea de o bogată cultură umanistă (putea citi în original în limbile
franceză, italiană şi germană şi redacta direct în limba franceză), de o mare putere de muncă şi
de un deosebit talent literar. În formarea sa ca economist, în afara lecturilor variate, a fost
ajutat de cunoaşterea realităţilor economice româneşti şi străine, atât din calitatea de om
politic, cât şi din cea de industriaş.
Activitatea ştiinţifică a lui M.Manoilescu cuprinde două etape. În prima etapă (1918-
1930), el s-a situat pe poziţii protecţioniste apropiate, în general, de cele ale curentului
naţionalismului economic. Dintre primele sale contribuţii menţionăm: Importanţa şi

54
perspectivele industriei în noua Românie (1921), Probleme fundamentale ale dezvoltării
noastre industriale (1922) şi Neoliberalismul (1923).
Lucrarea cea mai importantă din această primă etapă este Teoria protecţionismului şi a
schimbului internaţional, publicată la Paris în 1929 şi tradusă în 1930-1931 în limbile
engleză, italiană şi portugheză. Ideile acestei cărţi au făcut obiectul unor dezbateri ştiinţifice
atât în România, cât şi în Italia, Portugalia şi alte ţări. Ţinând seama de unele dintre obiecţiile
formulate, M.Manoilescu a publicat în limba germană o ediţie revizuită şi adăugită a lucrării,
purtând titlul Forţele naţionale de producţie şi comerţul exterior (1937). În această ultimă
variantă, cartea avea să fie editată în limba română în 1986.
În a doua etapă a activităţii sale ştiinţifice (1930-1947), M.Manoilescu a elaborat o
doctrină corporatistă proprie, pe care a fundamentat-o sub aspect socialeconomic şi politic în
cărţile Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral şi pur (1934) şi Partidul
unic (1937), precum şi în studiile Ideea de plan economic naţional (1938), Europa sud-estică
în marele spaţiu european (1942) şi altele. Pentru popularizarea doctrinei sale, el a editat
revista „Lumea Nouă” (1932- 1942), în jurul căreia s-a constituit un grup de tineri economişti,
sociologi şi jurişti de orientare corporatistă.
M.Manoilescu a manifestat şi preocupări de istorie a teoriei economice şi istorie
socială, concretizate în lucrările Încercări în filosofia ştiinţelor economice (1938), Curs de
economie politică şi raţionalizare (1940) şi Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1942).
În accepţiunea sa, ştiinţa economică reprezenta ştiinţa intereselor materiale, a
mijloacelor şi a oportunităţilor. Ea avea datoria să-şi pună constatările, concluziile şi
recomandările în slujba scopurilor supreme ale vieţii sociale şi naţionale.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera M.Manoilescu în spiritul doctrinei
protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, privită atât ca o sumă a forţelor de
producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali. Dintre forţele naţionale
de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de
producţie aveau o importanţă secundară.
Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate şi
repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în proporţii
de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate. Faptele de repetiţie se pretau la
abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele individuale erau explicate prin metode
empirice.

55