UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

PROIECT

ȘCOALA BRITANICĂ DE GÂNDIRE ECONOMICĂ.

FOARFECELE LUI MARSHALL

PROFESOR COORDONATOR: HAGIU MARIANA-ALINA

STUDENT: COSTĂCHESCU ANDREEA-MARIA
SPECIALIZARE: FINANȚE ȘI BĂNCI
AN DE STUDIU: II
 Școala britanică de gândire economică.

Foarfecele lui Marshall

Scurtă istorie a gândirii economice

Filosoful T. S. Kuhn consideră că cunoașterea științifică progresează în salturi. De-a lungul unei perioade
de stabilitate guvernează o paradigmă, adică un ansamblu de credințe, valori și tehnici acceptate și
utilizate în general de membrii comunitățîi științifice. În aceste perioade cercetătorii se dedică
dezvoltării și aprofundării paradigmei prin intermediul propunerii și soluționării problemelor. Această
dezvoltare conduce la acumularea de anomalii și contradicții până când paradigmă este dată la o parte și
se propune una nouă ce soluționează și satisface mai multe necesități și probleme decât cea anterioară.

În dezvoltarea științei economice se poate distinge cu claritate succesiunea de paradigme până în

momentul actual, de criză, în care până la apariția unei noi paradigme, apar o multitudine de școli.
Conceptul de "școală" implică existența unui maistru sau fondator ale cărui idei sunt dezvoltate de către
un grup de discipoli. În evoluția gândirii economice sunt ușor de identificat diferite școli. Diferite școli
pot avea în comun aceeași paradigmă.

Primii autori ce sunt puși în față faptelor economice le observă din punctul de vedere al unei optici etice
și morale. Există o baza comună a tuturor comentariilor lui Aristotel, autorilor de tratate români, a
scolasticilor. Încearcă să judece moral probleme cum ar fi nivelul dobânzii, prețul corect sau relațiile de
muncă stăpân-sclav. Această viziune s-a menținut de-a lungul întregului Ev Mediu.

În secolul XV se produce un salt epistemologic rezultând astfel mercantilismul. Nu este vorba de

judecarea morală, ci de a recomandă guvernanților măsuri politice în vederea îmbogățirii țării. Economia
mondială este văzută că un joc de suma zero în care îmbogățirea unuia implică în mod necesar sărăcirea
altuia. Este vorba de întărirea producției interne și de slăbirea protecționismului celorlalte țări. Este în
favoarea acumulării de metale nobile (Bullionismul) și studiază banii, pe care îi consideră pentru prima
dată că o marfă că oricare altă a cărei valoare este dată de lipsa sau abundență relativă. Apare astfel
teoria cantitativă a banilor în care pionieri sunt autorii Școlii din Salamanca: Martin de Azpilicueta (1493-
1586) și Tomas de Mercado (?-1575).

La mijlocul secolului XVIII un grup de intelectuali francezi conduși de F. Quesnay, propun pentru prima
dată o schemă coerentă a funcționarii sistemului economic, tabloul economic. Acești fisiocrati
considerau că bogăția circulă între trei grupuri sociale: clasa productivă (agricultorii), clasa sterilă
(meșteșugari și comercianți) și proprietari (nobilimea, clerul și funcționarii). Statul trebuie să mențînă
această Ordine Naturală prin intermediul a trei reguli: dreptul la proprietate, libertate economică
(laissez faire, laissez passer) și siguranță în momentul beneficierii de aceste drepturi și libertății.

Foarfecele lui Marshall

Alfred Marshall (1842-1924) - a fost un economist englez, reprezentant al neoclasicismului.

Alfred Marshall s-a născut în Anglia în 1842 și este cel care a aplicat analiza marginală în modul cel mai
limpede, este întemeietorul tradiției marginale care domină știința microeconomiei de astăzi. Odată ce
și-a ales economia drept chemare, Marshall i s-a dedicat cu toată ființa sa, a luptat ca economia să fie
tratată ca un domeniu separat de istorie și științele morale. În acest sens, Marshall este cel care a
formulat concepte precum: utilitate marginală, legea cererii, legea ofertei, cost marginal, elasticitate.
Marshall le-a arătat economiștilor că trebuie să îmbine teoria cu practica, căci un model teoretic bine
elaborat poate fi convingător pe hârtie, dar este inutil în momentul în care este aplicat în practică.
Apărute pentru prima dată în 1890, „Principiile sale” și-au păstrat mult timp actualitatea încât manualele
moderne de economie încă se mai bazează pe lucrarea sa.

Alfred Marshall a influenţat decisiv mersul ideilor economice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea. Fondator de şcoală şi formator de economişti, „marele economist care
avea şi e personalitate dominatoare — pentru unii chiar pontificală — şi-a creat adepţişi moştenitori din
aproape o întreagă generaţie de economişti englezi. Spiritul său enciclopedic i-a permis lui Marshall
„reînnoirea metodei deductive, fondate pe acumularea unui număr mare de observaţii concrete, în
acest fel arătându-şi simpatia faţă de şcoala istorică. Marshall recunoaşte astfel influenţa pe care au
avut-o asupra operei sale şcoala istorică germană şi biologia spenceriană, dar şi influenţa concepţiei lui
Cournot, fondatorul francez al şcolii matematice. Într-adevăr, metoda sa este plină de ecletism. Mentor
a multor generații de economiști, figură emblematică a universitarului, creator al unei opere despre
“mersul economiei concurențiale”, Alfred Marshall pare să schimbe sensul științei economice, dintr-o
știință a bogăției țărilor într-un ghid împotriva sărăciei. Într-adevăr, opera economică inegalabilă, mai
puțin moralizatoare, dar așezată pe principiile moralei tradiționale, nu ocolește realitatea, ci o provoacă:
“Din Principii” emana, însă, nu doar strălucirea teoretică. Fiind cel mai subtil spirit teoretic al științei
economice <˂oficiale˃˃, Marshall era totodată inteligența ei cea mai pătrunsă de compasiune. O sinceră
preocupare pentru muncitorimea nevoiașă, pentru <<bieții oropsiți>> pe care-i întâlnea în drumurile
sale prin mahalalele Londrei, pentru studiul economic ca instrument de ameliorare social – toate
acestea apar inextricabil împletite in cartea sa. Știința economică, așa cum o înțelegea el, era un
<<instrument pentru descoperitea adevărului>>, dar adevărul particular spre care el îndrepta acest
instrument era cauza - și remediile – sărăciei. Crezul științific al lui Marshall s-a contopit cu opera sa
într-un nou început în știința economică.

Viziunea asupra științei economice

Aportul lui Alfred Marshall la dezvoltarea gândirii economice sintetizează într-un anume fel aspectele
recurente ale tradiției intelectuale și ale moștenirii commune pe care s-a fondat știința economică.
Marshall, într-o manieră conciliantă, în afara avantajului economiei de limbaj, pare să nu acorde prea
mare atenție denumirii științei economice. În mod evident, Alfred Marshall își arată preferința pentru
propunerea lui Jevons, dar în subtext contează pe perenitatea ideilor commune: “Economia politică sau
Economics-ul reprezintă studiul omenirii în tranzacțiile obișnuite ale vieții, care examinează partea vieții
individuale și sociale având ca trăsătură definitorie achiziționarea și folosirea bunurilor materiale
necesare bunăstării.” Ca o reacție la metodele de citare trunchiată, Israel Kirzner restabilește prioritatea
istorică a lui Alfred Marshall în definirea activităților economice în termeni monetari: “Marshall a fost
acela care a expus, pentru întâia oară într-o manieră completă, concepția științei economice în termeni
de măsură monetară, și asta în ciuda faptului că ideea sa despre știința economică este întotdeauna
prezentată prin citarea exclusivă a referirilor de început din Principiile sale la <<problemele curente ale
vieții>> și la <<cerințele materiale ale bunăstării>>. Reținând concepţia antecesorilor săi, după care
ştiinta economică cercetează bogatia, Alfred Marshall fixează acest scop pentru o economie monetară,
aşa cum era cea din vremea sa: ..Economics-ul se ocupă, în principal, dar nu exclusiv, de mobilurile
susceptibile de a fi măsurate în monedă, el caută identificarea a ceea ce este general, din multiple
rezultate, dar care sunt puţin influenţate de particularităţile individuale”. În acest sens, Alfred Marshall
susţinea că importanţa banilor rezulta din faptul că ei măsurau foarte bine motivele umane: „banii
reprezintă o măsură adecvată a forţei în continuă mişcare a majorităţii aspiraţiilor din viaţa oamenilor."
În acelaşi timp, efortul lui Marshall tindea să depăşească impasul ambiguităţii dorinţelor și
sentimentelor, dar se profila ca ,,o zbatere în căutarea «cuantificărilor» şi a înzestrării nenumăratelor
impulsuri şi instincte resimţite de om cu <<măsurabilitate obiectiv>>. Spre deosebire de atitudinea
precaută a altor autori în materie de măsurabilitate a fenomenelor economice, Alfred Marshall degaja
optimism in privința posibilităţii cuantificării unui anumit nivel empiric al unor variabile economice,
presupuse măsurabile.

Alfred Marshall a realizat pentru prima dată în istoria gândirii economice o sinteză între clasicism, şcoala
istorică germană şi marginalism, argumentând că observaţia şi experienţa sunt necesare pentru
determinarea efectelor imediate şi a efectelor ulterioare ale diferitelor grupe de cauze, ceea ce însemna
că ştiinţa cconomică se fonda, în viziunea sa, pe o analiză pozitivă. În acest context, Alfred Marshall a
susţinut utilizarea metodei empirice în analiza economiei, aceasta fiind în concordanţă cu misiunea
științei economice, iar “rolul științei economice era să reunească, să grupeze, să analizeze faptele
economice și să utilizeze cunoștințele obținute din observație și din experiență.”

Onestitatea lui Alfred Marshall ca om de ştiinţă pare să nu fie umbrită de opţiunea doctrinară.
Dimpotrivă, Alfred Marshall, ca toţi oamenii de onoare din vremea sa, a căutat să negocieze foarte bine
între proprille convingeri și exigențele ştiinţei. Oricum, claritatea cu care expune tendinţele evoluţiei
viitoare dă şi mai multă credibilitate modului său de gândire: „Condiţiile economice ale epocii moderne,
deşi mai complexe, sunt definite mai bine în multe privinţe decât cele din trecut. Afacerile mult mai clar
separate de restul treburilor; drepturile indivizilor, între ei sau în raport cu comunitatea, sunt mult mai
clar specificate; eliminarea influenţei cutumei şi dezvoltarea liberei iniţiative, deprinderea de a privi
mereu înainte şi un neobosit spirit antreprenorial arată că epoca noastră poate să clarifice şi să pună mai
bine în evidenţă cauzele care reglementează valoarea relativă a diferitelor bunuri şi a diferitelor tipuri de
muncă.”

Tradiţionalismul lui Alfred Marshall este totuşi afişat fără reţinere atunci când identifică principiile
morale ale mediului de afaceri, de la care metodele moderne de cercetare nu puteau să sustragă
economia: „metodele comerciale moderne implicau, pe de-o parte, obiceiurile încrederil depline şi, pe
de altă parte, capacitatea de a rezista la tentaţiile neoneste, care exista, la populaţiile subdezvoltate.
Spre exemplu, loialitatea şi încrederea se regăsesc în toate civilizațiile, dar cei care au încercat să se
lanseze în afaceri moderne în țări înapoiate rareori au găsit în populația indigenă oameni care să ocupe
pozițiile de încredere.

Cererea și oferta

Alfred Marshall formulează o teorie a cererii și ofertei axată pe cercetarea relației dintre cerere-preț-
ofertă-elasticitate-echilibru. Din perspectiva teoreiei cererii, “Marshall a fost considerat virtual primul
autor după Walras care a încercat să determine în mod clar și explicit curbele cererii din punctul de
utilitate.” La acest statut au contribuit cercetările sale în direcția elaborării teoriei consumatorului
așezate pe condiția echilibrului în schimb.
Utilitatea marginală a banilor nu reprezintă nimic altceva decât utilitatea marginală a cheltuielilor
exprimare în bani; nu este necesară corectarea cu indicele prețurilor a utilității marginale a cheltuielilor
în bani, deoarece prețul banilor exprimat într-o monedă, oricare ar fi ea, este egal cu unitatea. În acest
context, echilibrul consumatorului poate fi redat într-una din formele de mai jos:

 consumatorul îşi maximizează satisfacţia atunci când egalizează utilităţile marginale ale
bunurilor ponderate cu preţurile aferente;
 consumatorul îşi maximizează satisfacţia atunci când egalizează raportul utilitătilor marginale ale
bunurilor cu raportul prețurilor corespunzătoare pentru fiecare cuplu de bunuri consummate;
 consumatorul îşi maximizează satisfacţia atunci când egalizează utilitatea marginală a puterii de
cumpărare a monedei pentru fiecare bun cumpărat la prețul pieței, adică egalizează utilitatea
marginală a monedei cheltuite pe toate piețele, cee ace înseamnă o putere de cumpărare
constantă.

Într-adevăr, Marshall operează cu două concepte distincte: curba cererii care arată intenţiile
alternative ale individului de a cumpăra şi curba utilității care ilustrează oportunităţile alternative ale
maximizării satisfacţiei. După cum observa Blaug, „metoda tipic marshalliană de derivare a curbelor
cererii pe seama curbelor de utilitate se bazează pe noţiunea funcţiilor aditive ale utilităţii: funcţia
utilității fiecărei mărfi cumpărată de individ este independentă de a altuia". Mai mult, pentru
bunurile rivale, funcţia aditivă a utilităţii nu permite substitutia şi complementaritatea bunurilor,
ceea ce face posibilă abordarea fiecărui bun ca independent. Totuşi, sunt unele subtilităti în
rationamentul marshallian referitor la cele două curbe ale cererii şi utilităţii, care, de obicei, sunt
tratate nediferentiat. Astfel, Marshall a constatat că, în realitate, unele bunuri dintr-o economie sunt
rivale, iar altele sunt non-rivale. Între aceste bunuri rivale se stabilesc o serie de interdependente;
ceea ce înseamnă că două bunuri de acest fel, x şi y, fie sunt substituibile (atunci când utilitatea
marginală a lui x descreşte, cantitatea din y creşte), fie sunt complementare (atunci când utilitatea
marginală a lui x creşte, cantitatea din y crește). Relațiile reciproce dintre bunuri permit
generalizarea functiei utilitătii şi ierarhizarea bunurilor după reactiile preturilor la modificarea
venitului.

În orice caz, trasarea curbei cererii presupune cunoaşterea baremului cererii, adică a înregistrărilor
succesive ale datelor despre cantităţile cerute şi preţurile intentiei de cumpărare.

Trasarea curbei cererii pentru un bun se fondează pe principiul paribus, deşi Marshall „nu a furnizat
niciodată o listă explicită a conţinutului «ceteris paribus»", bazându-se pe acceptiile puse în
circulație de alţi autori, totuşi, nu a ezitat să remarce dificultatea definirii acestei clause. În acest
sens, Alfred Marshall operează doar cu prețuri și cantităţi, presupunând constante toate celelalte
elemente care influențează cererea unui individ pentru un bun. În redarea curbei cererii pentru un
bun, atent la detaliile pedagogice, Alfred Marshall pleacă de la situații relativ simple — cererea
pentru un bun a unui individ.

Datele referitoare la cantităţi şi preţuri reprezentate prin curba cererii pentru un bun sunt
temporare şi au, în primul rând, valoare didactică, ca un prim pas spre înţelegerea curbei cererii
pentru o piaţă.

În fond, nu este vorba numai despre o schimbare în limbaj, de la puncte la loc geometric, ci şi de o
viziune mai amplă asupra mediului economic definită de raporturile între participanţii la schimb.
Echilibrul partial pe o piață

Reunind cele trei elemente, cererea, oferta și elasticitatea, Marshall obține o figură care este
cunoscută sub eponimul Foarfecele lui Marshall. Cele două curbe sunt inverse, sunt asemănătoare
lamelor unui foarfece și se intersectează într-un punct (punct de echilibru), la fel ca lamele unui
foarfece.

În viziunea marshalliană, echilibrul se atinge atunci când prețul cererii este egal cu prețul ofertei: “În
cazul în care prețul cererii este egal cu prețul ofertei, cantitatea produsă nu are tendința nici să
crească, nici să scadă – stă în echilibru”. Manevrând mânerele foarfecelui se obține apropierea sau
depărtarea lamelor, ceea ce arată că totul se întâmplă în jurul unui punct, numit punct de echilibru:
„Am putea să argumentăm oricât de logic dacă un foarfece taie hârtia cu lama de jos sau cu cea de
sus sau dacă valoarea se datorează costului de productie sau utilității. Este adevărat că atunci când
o lamă este tinută fix, iar tăierea se efectuează prin mișcarea celeilalte lame, s-ar putea spune,
simplificând fără nicio grijă, că tăierea a fost produsă de a doua lamă. Dar afirmaţia nu este corectă
şi ar putea fi motivată doar de nevoia de a reproduce în termeni populari și nu strict științifici ceea
ce se intâmplă în realitate”.

Rationamentul de bază al actiunii Foarfecelui lui Marshall este unnătorul:

• Echilibrul pe o singură piată se realizează atunci când preţui este egal cu pretul ofertei, în urma
unor tatonări şi ajustări succesive;

• Dacă pretul cererii este stabilit într-un punct P2 superior prețului ofertei, întreprinzătorii vor
căuta să producă mai mult, iar nivelul productiei se va deplasa la stânga lui Qe;

• Dacă pretul cererii se situează la dreapta punctului de echilibru, preţuţ ofertei care se va impune
pe piată va fi foarte mare pentru consumatori, determinându-i să-şi deplaseze cantitătile cerute
către Q2, deci mişcarea cererii se face în scădere la dreapta lui Qe;

• Automat, asemenea oscilatiilor unui pendul, se pun în mişcare balansări către punctul de
echilibru E, care egalizează preturile şi cantitătile cerute şi oferite, corespunzând unui preţ comun şi
unic al cererii şi ofertei: „Un echilibru de acest fel este stabil. Dacă pretul format va fi deplasat un pic
din punctul de echilibru, va tinde să se întoarcă, ca un pendul care oscilează dinspre punctul său cel
mai scăzut şi va fi demonstrat ca un echilibru stabil, unde preţul cererii este mai mare decât preţul
ofertei doar pentru sume mai mici decât valoarea de echilihru şi invers."

Pentru “firma tip" sau “firma reprezentativă", Alfred Marshall identifică preţul norrmal al ofertei,
adică al „unei cantităţi oarecare dintr-o marfă care să poată fi considerată că a fost produsă cu
cheltuieli de producţie normale ale acestei ]ntreprinderi (inclusive cu beneficiile brute ale
directorului." Altfel spus, preţul normal este acel preţ care asigură uniformitatea producţiei totale în
domeniul de activitate aferent: „Aceasta este implicaţia reală a atât de citatei și de eronat
înțelesesei doctrine a lui Adam Smith și a altor economiști că valoarea naturală a unei mărfi este cea
pe care forțele economice tind să o producă pe termen lung. Este valoarea medie pe care forțele
economice ar produce-o dacă condițiile generale de viață ar fi staționare pentru o perioadă de timp
sufficient de lungă a le permite să își producă complet toate efectele.

Controversei generate de întrebarea, legitimă la urma-urmei, - Valoarea este determinată de

utilitate sau de costul de producție? – Alfred Marshall ii opune o concepție duală: “ca regulă general,
cu cât perioada avută în vedere este mai scurtă, cu atât mai mare trebuie să atenția acordată
influenței cererii asupra valorii și cu cât perioada este mai lungă cu atât mai importantă devenea
influența costului de producție asupra valorii”. Observația de principiu vizează influența perenă a
primilor clasici asupra celor mai mulți gânditori tradiționali, ceea cde echivalează cu revendicarea lor
de la aceeași moștenire intelectuală, unde inovarea care e produs rupture a fost și liantul.

Deși, la nivel intuitiv, <<foarfecele>> își atinge ținta comprehensiunii, totuși Blaug ca un adevărat
ironico-spectic avertizează că “repetarea cu emfază a <<celor două lame>> ale cererii și ofertei
înseamnă prezentarea lor ca și când acționează atât asupra tehnicilor de procuție, cât și asupra
preferințelor consumatorilor în determinarea prețurilor relative”.

Tema echilibrului economic reprezintă o parte importantă a concepției economice a lui Alfred
Marshall, dar “spre deosebire de Leon Walras, care a analizat echilibrul general pe toate piețele,
considerate interdependente, Alfred Marshall, mai puțin ambițios, și-a propus să aprofundeze
echilibrul numai partial, adică numai pe o piață”.

Deși pare un lucru simplu, explicarea funcționării unei piețe este însoțită la Alfred Marshall de
amănunte suficiente, dar din care nu rezultă acea “ordine ascunsă” a pieței. Trebuie totuși remarcat
efortul lui Marshall de a obișnui participantul la economie atât cu ideea tatonării si negocierii, cât și
cu ideea riscurilor și incertudinilor pieței.

Exemplul lui Marshall

Să presupunem, pentru simplificare, că tot grâul de pe piață se dovedește a fi de aceeași cantitate.

Un afacerist inspirat având grâu de vânzare, după ce a analizat ce se întâmplă în jurul lui, poate
ajunge la concluzia că în cazul în care pretul de 37 şilingi pe quarter (aproximativ 290litri) ar putea fi
realizat în ziua aceea, deținătorii de grâu ar fi dispuși să vândă grâu până la aproximativ 1.000 de
quarteri şi în cazul prețul obținut ar fi fost de numai 36 șilingi, mai mulți dintre ei vor refuza să vândă
sau vor vinde numai în cantități mici, pentru că numai 700 quarteri s-ar fi vândut şi că, în sfârşit, la
un pret de 35 de şilingi ar apărea pe piață doar aproximativ 500 de quarteri.

La prețul Deținătorii vor să vândă Cumpărătorii vor să cumpere

37 șilingi 1.000 quarteri 600 quarteri
36 șilingi 700 quarteri 700 quarteri
35 șilingi 500 quarteri 900 quarteri
 Să presupunem că acelaşi afacerist estimează că morarii şi alți cumpărători sunt dispuşi să cumpere
900 quarteri la 35 şilingi sau 700, la un preț mai mic de 36 de şilingi sau 600, în cazul că prețul ar fi
mai mic de 37 de șilingi. În sfarșit, afaceristul a ajuns la concluzia că un preț de 36 de șilingi, dacă se
stabileşte brusc, egalizează cererea şi oferta, având în vedere că valoarea pusă în vânzare la acest
preț este exact egală cu suma pe care ar putea-o găsi consumatorii la acelaşi pret. Prin urmare, orice
ofertă mai sus de 36 de şilingi va fi imediat acceptă, iar acelaşi lucru vor face şi alți vânzători.

Analiza a echilibrului parțial al unei piețe întreprinsă de Marshall apare centrată pe analiza
funcţionalității unei pieţe în ipoteza ceteris paribus, adică a „izolării" ei de efectele pe care variaţiile
preţului unui produs le-ar fi putut avea pe alte piețe. În acelaşi timp, Alfred Marshall introduce o
ipoteză, rezultată din cercetarea „condiţiilor reale din cele mai multe pieţe": „Am admis în mod tacit
că suma de bani pe care cumpărătorii erau dispuşi o plătească şi pe care vănzătorii erau dispuşi să o
accepte pentru cei şapte sute de busheli, ar putea fi afectată de faptul că primele achiziții au fost
făcute la un curs mai înalt sau mai scăzut. Am recunoscut că cererea de grâu a cumpărătorilor
(utilitatea-limită pentru ei) s-a redus odată cu creșterea cantității de grâu achiziționate. Dar nu am
permis nicio schimbare în așteptarea unei părți a cumpărătorilor față de banii lor (utilitatea-
limitată); am presupus că era aproape irelevant faptul că primele plăți au fost facute la un curs mai
înalt sau mai scăzut”.

Din simpla contrapunere a celor două modele de echilibru, Walras și Marshall, așa cum au procedat
unii analiști ai gândirii economice, între care Maurice Basle și Mark Blaug, se pot identifica atât
diferențele metedologice, cât și punctele commune, adică modelul fizic al echilibrului în puncte, cel
care a constituit punctul de plecare al echilibrului economic. Altfel spus, cele două modele, deși
folosesc argumente relative diferite, ajung la aceeași concluzie. Totuși, analiza sumară a celor două
modele arată că, în raport cu gândirea economică anterioară, într-adevăr concepția lui Marshall pare
“a priori inferioară celei a lui Walras”, dar are avantajul inovării și al “integrării timpului și a
fenomenelor de incertitudine și de anticipare specifice pieței”.

Marshall vs. Walras

Modelul Walras Modelul Marshall

Q0= f (P0) P0= F (Q0)
Qc= g (P) Pc= G (Qc)
g și G descrescătoare
Proprietăți:
f și F crescătoare
Q0=Qc
Condiții de echilibru:
Pc=P0
Unde:

P - prețul de piață;

P0 – prețul ofertei;

Pc - prețul cererii;

Q0 - cantitatea oferită;

Qc – cantitatea cerută.

Metoda de cercetare utilizată de Alfred Marshall nu este nimic altceva decât un compromise abil
între abstractizare și un anumit nivel empatic al economiei, evocat mai mult pentru a da credibilitate
cunoașterii științifice în raport cu cea intuitivă. Alfred Marshall simte nevoia acută de justificare a
ipotezei ceteris paribus, de aceaa apelează la o descriere a aranjamentului global al piețelor în care
se regăsește dominanta de care are nevoie: “Astfel, la un capăt se află piețele universale unde
concureța se face simțită în toate punctele globului, în timp ce la celălalt capăt se găsesc piețele
individuale din care s-a îndepărtat orice concurență directă, cu toate că o concurență indirectă se
face simțită și in aceste piețe. Între aceste extreme se găsesc marea majoritate a acestor piețe pe
care le cercetează economiștii și oamenii de afaceri.”

În acelaşi timp, echilibrul parţial al unei pieţe presupune utilizarea unor determinanti, precum
timpul, căruia i se căutase cea mai bună explicație începând încă din antichitate. Marshall avea
dreptate să afirme că „elementul timp este una dintre principalele cauze ale dificultăţilor pe care le
întâmpinau cercetările economice, dificultăţi care făceau cu mijloacele lor limitate, să nu poată
avansa altfel decât lent, adică trebuia lămurită complexitatea unei probleme, fie şi examinându-i
doar un fragment din ea, cu scopul final de a ajunge de la o soluţie parţială la o soluţie totală”. Din
nevoia de clarificare a modalității introducerii timpului în analiza economică, dar şi pentru a
răspunde unei chestiuni legate de mecanismul formării preţurilor şi al evoluţiei costurilor în funcţie
de perioada de timp, Alfred Marshall a folosit două concepte, însuşite ulterior de cea mai mare
parte a economiştilor: termenul scurt şi termenul lung. Între altele, termenul scurt şi termenul lung
au devenit subiecte în episoadele anecdotice despre John Maynard Keynes. Analiza marshalliană a
pieţelor se fondează pe o nouă accepţiune a dimensiunii economice a timpului identificată în
conceptul de „timp operaţional". Conform opinielui Blaug, „timpul operaţional" corespunde
adaptărilor parţiale sau adaptărilor complete ale producătorilor şi consumatorilor la condiţille
schimbătoare ale mediului de afaceri. „Timpul operaţional" diferă in funcţie de natura domeniului
de activitate şi în funcţie de capacitatea managerială a înterprinzătorului. În viziunea lui Marshall
“timpul operational“ poate fi:

 Perioada pieţei sau perioada foarte scurtă — atunci când ofertele sunt fixe cantitativ;
 Perioada scurtă — unde cantităţile oferite pot fi mărite, dar capacitatea de producţie
rămâne neschimbată;
 Perioada lungă — în care capacitatea productivă este variabilă, dar resursele potenţiale ale
unui domeniu de activitate sunt fixe cantitativ;
 Perioada foarte lungă — atunci când tehnicile de producţie şi capacitatea de producţie sunt
variabile.

In principiu, Marshall a arătat că, pe termen scurt, modificările dimensiunilor populaţiei şi ale
capitalului, considerate suficient de slabe, puteau fi neglijate în analiza economică a
comportamentului consumatorilor. În schimb, pe termen lung, semnificative erau modificările în
structura de producţie, îndeosebi în factorii de producţie. În fond, era vorba de niveluri ale
analizei economice între care, în mod evident, sunt posibile diferite tipuri de relaţii. „Timpul
operaţional", potrivit lui Marshall, avea o importanţă crucială în analiza echilibrului pe o piaţă:
„Totodată, piețele diferă între ele prin perioada de timp necesară echilibrării forţelor ofertei şi
ale cererii, precum şi de zona în care ele acţionează. Acest element temporal necesită o
examinare mai atentă decât cea a spaţiului. De fapt, natura acestui echilibru, precum şi a
cauzelor care-l determină depinde de durata perioadei în care piaţa se extinde. Vom vedea că
dacă perioada este scurtă, oferta se limitează la bunuri pe care le are la îndemână; dacă
perioada este mai lungă, oferta va fi influenţată, mai mult sau mai puţin, de costul de producţie
al mărfii respective; iar, dacă perioada este foarte lungă, costul de producţie, la rândul său, va fi
influenţat, mai mult sau mai puţin, de costul de producţie al muncii şi al materialelor necesare
producerii acestor bunuri. Bineînţeles, cele trei clase se fondează unele pe altele prin nuanţe
imperceptibile.

Teoria monetară şi teoria dobânzii

Alfred Marshall s-a raliat punctului de vedere dominant în acea vreme: economisirea era un
principiu fundamental, dar nu exclusiv, al conduitei economice şi morale a indivizilor. Cererea,
respectiv investiţiile şi oferta de bani, adică economiile nu aveau nevoie de pronia cerească
pentru a funcţiona. Bănciel erau parte a acestui dat fără puteri economice speciale în mişcarea
cererii şi ofertei de bani. Într-un fel banii erau neutri, economiile, deşi se monetarizau, ca în
modelul Marshallian, nu păreau afectate de o nouă realitata dinamică. Lumea nu resimţea în
vreun fel nevoia unei noi teorii, care în fapt se contura treptat, iar disputele legate de etalon şi
deficite capturau întreaga atenţie. În această piaţă monetară, dobânda nu era decât preţul
folosirii banilor. Alfred Marshall rezuma foarte întreaga filosofie a pieţei monetare tradiţionale:
“din confruntarea cererii (respective, investiţiile) cu oferta (respectiv, economiile) se stabilea
dobânda. Nivelul real al dobânzii este generat de ofertă, adică, de preferinţa pentru timp
(preferinţa pentru prezent sau preferinţa pentru aşteptare) şi de cerere, adică de productivitate.

Deşi are unele puncte comune cu teoria dobânzii la Eugen von Bawerk, între care cel mai
important este preferinţa pentru timp, Marshall a ignorat demersurile teoretice ale austriecilor
despre bani şi dobândă. În schimb, Alfred Marshall a acordat spaţii importante teoriilor
medievale care respingeau dobânda la împrumuturile băneşti, dar acceptau dobânda la cele în
natură, dezvăluind eroarea de fond a acestora: „Adepţii scriitorilor scolastici au susţinut cu
multă ingeniozitate că pentru o casă sau un cal, dacă sunt împrumutate, s-ar putea percepe taxe
pentru utilizarea acestora, deoarece proprietarul a renunţat să se bucure de lucruri care
produceau direct beneficii. Dar nu au găsit nicio scuză similară pentru dobânda la bani:scolasticii
susţineau că era incorect să plătesti o taxă pentru un serviciu care nu-l costase nimic pe creditor."

Alfred Marshall a diseminat teoria lui Irving Fisher despre dobânda brută și dobânda netă, teorie pe care
de altfel a integrat-o în propriile raţionamente: „Dobânda despre care vorbim atunci când spunem că
dobânda reprezintă câştigurile din capital, pur şi simplu, sau recompensă la aşteptare, pur şi simplu, este
dobânda netă, iar ceea ce de obicei trece sub numele de dobândă, incluzând și alte elemente în afară de
aceasta, poate fi numită dobândă brută”.

Teoria monetară tradițională, parte a Economics-ului, a rezistat până la începutul secolului al XX-lea,
atunci când sub presiunea unei realități dramatice – războaie, crize economice, criza datoriei publice,
deficitele etc. – sistemul monetar s-a schimbat fundamental. Odată cu apariția cărții lui Ludwig von
Mises, în 1912, The Theory of Money and Credit, și a celei lui John Maynard Keynes, A Treatise on
Money, în 1930, în teoria economică s-a deschis una dintre cele mai puternice controverse între
exponenții liberalismului și intervenționismului.

Concepția lui Alfred Marshall despre dobândă are mai multă valoarea simbolică astăzi, accea a apogeului
capitalismului, dar are și o valoare istorică, în indentificarea filiației între diverși autori implicați în
căutarea unor soluții la problemele economice ale vremii lor.

Economiile și consumul

Alfred Marshall, analizând economiile de scară, a impus pentru ceva vreme un mod de gândire
diferențiat despre economii şi inovator despre consum, iar în acest context, a indentificat surplusul
producătorului și surplusul consumatorului. Producătorii sau consumatori, acţiunile agenților dintr-o
economie cu piață extinsă orientează după aceleaşi principii economice, iar comportamentul lor
diferenţiat va urma regulile economiilor concurenţiale.

Astfel, Alfred Marshall definește surplusul consumatorului ca excedent peste ceea ce constumatorul
plătește pentru un bun pentru a nu pleca fără el de la piață, adică diferența dintre ceea ce consumatorul
este dispus să platească și suma efectiv platită. Ipoteza fundamentală a surplusului consumatorului,
respectiv producătorului, reține condiția statică potrivit căreia toate celelalte mărfuri nu-și schimbă
prețul. Totodată, acest surplus rezultă din legea descrescândă a utilității marginale: primele unități
consummate sau vândute sunt mai valoroase pentru consumator sau pentru producător față de
următoarele, dar prețul este același pentru toate produsele de același fel.

Dificultăţile de agregare a surplusurilor individuale ale consumatorilor pe diferite clase de venituri l-au
determinat pe Marshall să-şi corecteze teoria prin introducerea conceptului „apropierea preţului
obişnuit". Mai aproape de ceea ce reprezintă chilipirul în realitate, Alfred Marshall susţine şi principala
aplicaţie a surplusului consumatorului: „beneficiul consumatorului se raportează la schimbările pe care
le suportă atunci când preţul unui bun se modifică în apropierea preţului obişnuit: ele nu cer decât
informaţii care pot fi obţinute cu uşurinţă. Prin urmare, observaţiile de mai sus se aplică în mod deosebit
pentru bunurile necesare."

În contrapartidă, la Marshall principiul fundamental al capitalismului clasicilor - economisirea - apare

atenuat şi nuanţat şi pentru că actorii principali nu sunt numai indivizii, ci şi firmele. Într-adevăr, indivizii,
respectiv muncitorii economisesc sau nu dacă ei sunt sau nu chibzuiţi, în schimb firmele pot avea sau nu
economii în funcţie de calitatea deciziilor după care se ghidează şi de calitatea mediului de
afaceri. Conceptual, economiile firmelor sunt puse în evidenţă de analiza economică a funcţiilor de
producţie pe termen scurt şi pe termen lung în condiţii de concurenţă diferită de concurenţa perfectă.
Economiile, interne şi/sau externe, ale firmelor și cele care contează pentru echilibrul firmei și al
economiei în ansamblul său.

Impozite și subvenții

În ciuda unor concesii și derogări de la discursul atașat sistemului, Alfred Marshall nu a fost nici apologet
și nici contestar al capitalismului. Alfred Marshall, a fost, în schimb, un apărător al ordinii pieţei şi al
economiei de piaţă „în măsura în care esenţa concepţiei sale arăta că flexibilitatea sistemului de prețuri
constituia elemenul central al ajustării, dar, in acelaşi timp, flexibilitatea sistemului de preţuri constituia
elementul central al ajustării, dar, în același timp, pin evidențierea multiplelor surse de ajustare și a
efectelor perverse ale concurenţei, prin analiza costurilor crescătoare şi a celor descrescătoare, a
creionat intervenţia corectoare a autorităţil in ordinea pieţei, care va fi dezvoltată de Keynes. Pe linia
predecesorilor săi, Alfred Marshall s-a pronunțat în unele chestiuni sociale care păreau rezultate din
funcționarea piețelor concurențiale. Într-o viziune evoluționistă, respingând darwinismul social,
Marshall indentifică în proliferarea sărăciei în masele muncitoare unele efecte perverse ale concurenței,
cărora, paradoxal, le opune soluții compensatoare din partea beneficifiarilor.

Alfred Marshall dezvoltă ideea conform căreia emanciparea socială nu se putea realiza fără o
emancipare educațională. Cercul vicios pe care îl descoperă Marshall – oamenii erau sarăci, pentru că nu
erau educati, dar nu se puteau educa pentru că erau săraci – s-ar fi transformat într-unul virtous dacă
statul ar fi intervenit în ajutorul celor aflaţi în dificultate şi care nu își puteau identifica interesele. În
ultimă instanţă, Marshall cerea o nouă etică socială care să oprească acel “rău cumulativ" rezultat din
sărăcie -ignoranţă-indiferenţă. Alfred Marshall nu propune soluţii concrete, ci doar de principiu, indicând
responsabilitatea politicii sociale (evident a statului) în domeniul protectiei sociale. În acelaşi timp,
Alfred Marshall era cu adevărat interesat să găsească un argument economic, cu ajutorul căruia să poată
demonstra intervenţia benefică a statului în ameliorarea bunăstării sociale. În concepţia lui Alfred
Marshall, statul bunăstării trebuia să-şi împlinească integral rolul politic, economic social, iar
„investitițiile de capital ale unei naţiuni trebuie să se regăsescă atât in consolidarea propriei organizări
sociale şi politice, cât şi în promovarea educaţiei poporului şi în dezvoltarea surselor prosperității
materiale."

0 cale ar fi fost regândirea sistemului de subvenţii utilizate sau aşezarea lui pe criterii economice - de
exe.nplu, combinarea premiului cu amenda. În această direcţie, Marshall propunea subvenţionarea
domeniilor economice care aveau randamente crescânde şi impozitarea acelora care înregistrau
randamente descrescânde. În acest fel, se evita parazitarea economiei şi se garanta perenitatea surselor
de prosperitate.

Unii analişti apreciază că, în acest mod, propunerea lui Alfred Marshall degajă un liberalism avansat,
aşezat nu numai pe principii economice, ci şi pe raţionamente economice. După un secol, soluţiile
marshalliene par mai degrabă o favoare făcută instituţionalismului de un liberalism rămas tributar unor
concesii intervenţioniste.
Monopopul și intervenția statului în economie

Spre deosebire de teoria lui Augustin Cournot despre monopol, înscrisă în succesiunea logicii economice
a concurenței, Alfred Marshall dezvoltă o teorie original a monopolului în condiţiile economiilor cu
randamente crescânde pe scară. Căutarea soluţiei economice de adecvare a producătorului unic
presupunea o ordine de precădere diferită de cea a clasicilor: „Interesul prim al proprietarului unui
monopol este în mod clar să işi adapteze oferta la cerere, în aşa fel î ncât preţul la care își poate vinde
marfa să acopere nu doar cheltuielile de producţie, ci să permită și obținerea celor mai mari venituri
totale nete posibilie”. Astfel, Marshall rupe tradiția clasicilor care, pentru a reduce costurile, deci și
prețurile, raționau asupra cantităților și pune în loc o nouă logică economică: în situația randamentelor
crescânde pe scară, o firmă mare și puternică trebuie să se administreze cu abilitate și energie cu un
capital nelimitat.

În fond, Alfred Marshall a „oficializat" compromisul dintre piaţa liberă și politicile de reglementare ale
statului, după cum reiese din explicaţiile care îi susţin teoria. Exemplul ales de Marshall este cel al unei
companii de gaz, care, în deciziile sale trebuie să răspundă la întrebarea: Statul trebuie să intervină sau
să-i lase monopolistului libertatea căutării maximului de venit net? Alfred Marshall evită răspunsul
tranşant, în schimb oferă mai degrabă două soluţii economice între care decidentul ar fi avut de ales.

• Prima abordare arată că monopolistul, pentru a-şi menţine clientela captivă, ar avea chiar un
interes special de a reduce preţurile. Se observă uşor că soluţia „merge" şi că oamenii reacţionează în
sensul dorit de monopolist: „Cu cât este mai mult gaz la preţuri mici, cu atât oamenii vor fi motivaţi să-l
aducă în locuinţele lor, iar din momentul în care oamenii s-au deprins cu acest mod de viaţă, ei vor
continua să-l folosească.”

• A doua abordare dezvoltă ideea monopolului altruist: dacă statul asigură gestiunea unui
monopol public, „trebuie să ştie şi tarifele practicate la preţurile utilizate, care trebuie să fie foarte
ridicate pentru a putea obţine un venit net ridicat şi să reducă impozitele, atunci tarifele pot fi uşor
crescute atât cât ar putea creşte surplusul consumatorului."

Alfred Marshall recunoaște dificultatea alegerii între cele două forme de comportament, dar și riscurile
pentru monopolist, care, potrivit lui Marshall, ar fi trebuit să recurgă la o soluție de compromis: “Să-l
lăsăm să calculeze venitul de monopol care este obținut din vânzarea mărfii sale la orice preț dat și să îl
lăsăm să adauge o jumătate din surplusul corespunzător al consumatorului; suma celor două poate fi
numită beneficiu de compromis; iar scopul său va fi de a se poziționa pe acel preț care va face beneficiul
de compromise cât de mare posibil.”

Teoria monopolului, parte a construcției operei marshalliene, constituie punctul de plecare al multora
dintre teoriile despre piețe, concurență și monopol din secolul al XX-lea.