UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE

Departamentul „Finanțe și Bănci”

LUCRU INDIVIDUAL

la disciplina „Istoria și metodologia științei economice”

„GÂNDIREA ECONOMICĂ A LUMII ANTICE ȘI A EVULUI MEDIU.

DOCTRINA ELITEI”

Specialitatea 522.01 Finanţe

Autorul: Rusu Elena

Coordonator ştiinţific: Ulian Galina
dr. hab. prof. univ.

CHIŞINĂU-2016
 CUPRINS:
INTRODUCERE……………………………………………………………………………...3

CAPITOLUL I: NECESITATEA ABORDĂRII ISTORICE A ȘTIINȚEI ECONOMICE..6

CAPITOLUL II: CONCEPTUALIZAREA GÂNDIRII ECONOMICE ÎN LUMEA
ANTICĂ
2.1 Aspecte teoretice privind evoluția științei economice în
antichitate............................................................................……………………………...8
2.2 Formarea gândirii economice în India antică…................................................……..10
2.3 Particularitățile gîndirii economice în China antică..................................................12
2.4 Abordări teoretice și normative ale gândirii economice în vestul antic......................14

CAPITOLUL III: ASPECTELE GÂNDIRII ECONOMICE ÎN EVUL MEDIU

3.1 Prezentarea influențelor reglatorii ale religiei în formaea gândirii economice.
……………..........................................................................................................19
3.2 Dezvoltarea relaţiilor marfă-bani și rolul lor în cadrul comerțului medieval...........20

CAPITOLUL IV: FACTORII DE REVIGORARE A ISTORIEI GÂNDIRII

ECONOMICE LA MIJLOCUL SECOLULUI XX......................................................22

CONCLUZII...................................……………………………………………………….26
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………26

2
 INTRODUCERE

Motivele pentru care economiştii studiază (sau predau) istoria gândirii economice (IGE)
sunt multiple. Ele s-au diversificat o dată cu schimbarea viziunii economice şi a scopurilor
imediate ale studentului (sau expozantului), precum şi cu progresul acestui subiect, ca disciplină.
De exemplu, în secolul al XIX-lea, studenţii merituoşi la economia politică „s-au săturat” să
citească despre lucrările vechilor maeşti şi câţiva dintre aceştia au început să publice comentarii
asupra a ceea ce au citit. J.R. McCulloch, primul istoric englez al economiei politice, a scris
numeroase articole (de exemplu, pentru ziarul Scotsman şi pentru Encyclopedia Britannica* ) pe
această temă, înainte de a-şi publica lucrarea sa „Historical Sketch of the Rise of the Science of
Political Economy” (Schiţă istorică asupra creşterii ştiinţei economiei politice – 1826), iar în
1845 a produs prima bibliografie adnotată asupra ştiinţei economice (McCulloch). Ca unul dintre
economiştii de marcă ai timpului său, McCulloch a scris cu autoritatea şi din perspectiva
ortodoxiei curentului ricardian. Următorul autor, care a scris despre istoria economiei politice,
pentru Encyclopedia Britannica, a fost un personaj cu totul diferit: J.K.Jurgam, reprezentant al
lumii academice irlandeze, o persoană cu vaste arii de interes ştiinţific, dar de mai mică
originalitate. El şi-a câştigat reputaţia de autoritate în domeniul ştiinţei economice printr-o adresă
de rezonanţă trimisă la întâlnirile din 1878 a Secţiunii F a Asociaţiei Britanice pentru
Dezvoltarea Ştiinţei, în care s-a referit la „poziţia prezentă şi de perspectivă a economiei
politice”. El anunţa naşterea unei „noi ştiinţe economice”. A sa „Istorie a economiei politice”
(trimisă prima dată Enciclopediei în 1878) nu prea era o istorie a gândirii economice, ci, mai
degrabă, un manifest pentru critici istoriciste asupra economiei politice clasice engleze. Un
asemenea atac viguros la adresa ortodoxiei economice, aflată deja sub focuri puternice din mai
multe direcţii, a dus la creşterea interesului pentru un subiect pe care majoritatea studenţilor la
economie îl considerau destul de arid. Când lucrarea sa a fost republicată sub formă de carte –
întâi în Statele Unite la îndemnul lui Taussig, un distins profesor de la Universitatea
Harward, şi apoi în Anglia, în 1888 – ea a devenit în scurtă vreme cel mai de succes tratat de
„Istoria gândirii economice” din secolul al XIX-lea . Odată ce universităţile cu şcoli marcante de
economie politică le cereau studenţilor să aibă un minim de cunoştinţe privind scrierile pe care
profesorii vremii le invocau drept suport al propriilor prelegeri, personalizarea disciplinei care
lua avânt la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a generat o cerere crescândă
de cărţi despre gândirea economică din trecut. Majoritatea erau persiflatoare sau scrieri care
prezentau vechile teorii drept o „monumentală colecţie de erori” care se afla în contrast evident
cu starea avansată a disciplinei moderne . Puţine lucrări şi texte au contribuit la ţinerea în viaţă a
subiectelor pentru studenţii interesaţi. P. A. Samuelson, de exemplu, în adresa sa prezidenţială

3
din 1961 către Asociaţia Americană de Economie a citat: „Istoria economiei politice a lui Gide şi
Rist, şi mica broşură a lui Alexander Gray, prietenul studentului ocupat” ca fiind cele două tente
pe care studenţii se puteau baza în anii 1930. Într-adevăr, în afară de Gide şi Rist (1909), Gray
(1931) şi „Istoria gândirii economice” a lui Roll (1938), nici un tratat general de marcă nu a fost
publicat în acest domeniu până la monumentala „Istorie a analizei economice” a lui Schumpeter
(1954). Adevărul este că dezvoltarea puternicei teorii economice (care a început să prindă contur
la sfârşitul anilor ‘20 şi începutul anilor ‘30), precum şi caracterul tehnic crescând al aptitudinilor
necesare unui economist de profesie a făcut din ce în ce mai dificil ca o direcţie în istoria gândirii
economice să fie privită ca o parte fundamentală a pregătirii sale. Ca subiect de cercetare, el
trebuia dezvoltat antinomic: în adâncime şi în lărgime (extinzând aria de cuprindere) şi mai puţin
cantitativ. Deşi majoritatea studenţilor l-ar putea aprecia ca irelevent, au fost totuşi gânditori de
marcă care s-au inspirat din acest subiect. În secolul al XX-lea, ca şi în secolul trecut, teoreticieni
inovativi, conştienţi de deficienţele ortodoxiei economice în vigoare, s-au întors la scrierile
vechilor maeştri în căutarea unor viziuni neexploatate sau uitate. În mod natural ei au tins să-i
interpreteze pe clasici în termeni moderni şi, făcând aceasta, au generat dezbateri stimulative
printre specialişti asupra temelor discutate. Odată ce teoreticieni de prestigiu, moderni, acordau
noi roluri istoriei gândirii economice, ei au ajutat la emfatizarea acesteia pentru studenţii
ambiţioşi din cercetare, care căutau un subiect incitant şi viabil pentru dizertaţii. Exemple
contrastante de mari teoreticieni, ale căror incursiuni accidentale în domeniul analizat se pot
considera că au avut un rol semnificativ în avansarea istoriei gândirii economice (direct sau
indirect, ori provocând critici ştiinţifice), îi pot include pe Marshall, a cărui „reabilitare a lui
Ricardo” a dus o critică perceptivă din partea lui W.J.Achley, în 1891, şi pe Samuelson, a cărui
disecare a modelelor marxiene, în 1957, şi reconsiderarea noţiunii marxiste de exploatare, în
1971, au provocat reacţii atât riguroase, cât şi viguroase. Un exemplu mult mai recent este
M.Morishima, care a reinterpretat şi a extins modelele găsite de el în „Elementele” lui Walras,
„Capitalul” lui Marx şi „Principiile” lui Ricardo, folosind tehnici-expert din teoria economico-
matematică modernă (Morishima, 1973, 1977, 1990)3 . Ba mai mult, la mijlocul secolului XX,
câţiva teoreticieni de vârf au recurs la introspcţii atât de eficiente în istoria economiei politice,
încât au fost recunoscuţi ca autorităţi în domeniu. Fr.Knight, G.Stigler şi J.Hicks se numără
printre cele mai distinse exemple. La fel poate fi menţionat şi Schumpeter, care a avut un
îndelungat interes pentru istoria economiei politice şi şi-a petrecut ultimii nouă ani din viaţă
revăzând şi actualizând primul său eseu legat de dezvoltarea doctrinelor economice şi a metodei
(publicat original în Germania, în 1914)4 . Acesta a fost proiectul care a fost dezvoltat în masiva
„Istorie a analizei economice”, pe care soţia sa a pregătit-o pentru publicare, după moartea
corifeului. De fapt „istoria” lui Schumpeter a constituit o piatră de hotar în istoria gândirii
4
economice. Lucrarea se remarcă prin definirea scopurilor şi obiectivelor la care majoritatea
tratatelor ulterioare s-au referit din plin; un punct convenabil de plecare, având în vedere
conţinutul ei, pentru aproape toate noile cercetări în acest domeniu şi un tezaur de pasaje citabile
şi probleme de dezbătut, pentru lectorii care doresc să ţină cursuri neconvenţionale în faţa
audienţei lor.

5
 CAPITOLUL I: NECESITATEA ABORDĂRII ISTORICE A ȘTIINȚEI
ECONOMICE

Particularitatea principală a etapei contemporane de dezvoltare a țării noastre a fost oficial

determinată de cursul strategic pentru integrarea în structurile europene. Analiza procesului reformelor în
republică arată că acestea au un parcurs complex și contradictoriu. O cauză a apariției acestei situații este
subestimarea rolului și importanței științei economice și a conștientizării evoluției obiectului și metodei ei
pentru elaborarea conceptului doctrinei contemporane de dezvoltare a economiei naționale, ținând cont de
realizările gândirii economice mondiale sub aspectul istoric și al megatendințelor social-economice
globale contemporane. În final „după numeroase experimente noi și în ziua de azi, ne confruntăm cu
necesitatea de a alege calea spre prosperitatea economică, să fim nevoiți să elaborăm un model economic,
care să pună bazele pentru un posibil miracol moldovenesc”.

Conștientizarea evoluției științei economice pentru elaborarea modelului economic contemporan

implică utilizarea unei abordări istorice. În orice fenomen sau proces economic găsim nu numai
caracteristici noi, ci și elemente „genetice”, „moștenite” din trecut.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „istorie”, cum este cunoscut, își trage rădăcinile din
greacă „historia”  relatarea despre evenimentele trecute, despre aceea ce este cunoscut și cercetat în
diferite domenii ale cunoașterii. În acest sens, istoria, fiind știința care studiază trecutul, păstrează
experiența umană milenară în toate domeniile cunoașterii, inclusiv domeniul economic.

Timp îndelungat istoria avea un caracter pur descriptiv, dar pe baza faptelor din trecut și prezent,
sistematizarea și analizarea lor într-o relație simbiotică, treptat a creat o imagine cartografică a dezvoltării
naturii și societății, a identificat legile și legitățile de funcționare a acestora în trecut și în prezent, care a
creat posibilități de îmbunătățire a mecanismelor de soluționare a problemelor comunității.

Nu e ocazional că renumitul economist, Joseph Schumpeter, care a intrat în știință ca fondatorul

cercetărilor contemporane în domeniul teoriei dezvoltării economice și istoriculului gândirii economice,
în lucrarea sa Istoria analizei economice determină istoria ca parte componentă, tehnică (metodă) a
analizei economice, deoarece „însuși obiectul științei economice este un proces istoric unic… nimeni nu e
în stare să înțeleagă evenimentele economice ale oricărei epoci, inclusiv contemporane, fără cunoașterea
faptelor istorice, fără simțul istoric”. Starea oricărei științe, la un moment dat, conține în sine și istoria
acesteia și nu poate fi tratată la nivel satisfăcător, fără a reda acest conținut istoric… Studierea istoriei
științei deseori redă conștiinței noastre un impuls creativ, ce ne permite pătrunderea în misterul
gândirii…Ea ne arată o logică în aplicarea concretă, o logică în mișcare, în corelație cu viziunea unei
anumite probleme și a scopului propus.
6
 Acest fapt se referă la toate științele, dar, în mod special, la știința economică, deoarece, în
comparație cu mai multe științe sociale și ale naturii, economia nu are un obiect de cercetare clar
determinat. Pe parcursul istoriei dezvoltării societății, s-au desfășurat și se desfășoară discuțiile cu privire
la obiectul științei economice.

În același timp, la orice etapă de dezvoltare a societății sunt evidențiate destul de clar probleme
legate de cunoașterea economică, de necesitatea evidențierii posibilităților și mecanismelor de rezolvare a
lor și de perfecționarea formelor de administrare a economiei. La aceasta a contribuit elaborarea și
perfecționarea treptată a metodologiei cunoașterii științifice pe parcursul dezvoltării istorice a științei
economice.

Metodologia, ca domeniu independent al cunoașterii, s-a desprins de filozofie și are o dublă

interpretare. În sensul restrâns al cuvântului, metodologia se determină ca ansamblul metodelor
(tehnicilor) de cercetare. În sensul larg al cuvântului  este știința despre principiile de constituire,
formele și metodele activității științifico-cognitive. Metodologia „a răsărit” din filosofie, care este baza
metodologică a tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor economice. Prin urmare, determinarea ipotezelor meto-
dologice de cercetare trebuie să ia în considerare, în primul rând, legile filosofice generale, principiile şi
legităţile în vigoare într-o anumită perioadă istorică.

7
 CAPITOLUL II: CONCEPTUALIZAREA GÂNDIRII ECONOMICE ÎN
LUMEA ANTICĂ
2.1 Aspecte teoretice privind evoluția științei economice în antichitate
Primele informații despre gândirea economică a lumii antice a ajuns la noi din sursele
întâilor civilizații, care au apărut în Est și în valea Nilului în Africa, aproximativ trei mii de ani
î.e.n. În acest spațiu, s-au format state centralizate conduse de regi, care au controlat o bună
parte a economiei.

Gândirea economică s-a format în baza principiilor de moralitate și religie, a fost

primordial normativă și a ajuns până în zilele noastre sub formă de legi și seturi de tratate
juridice ca parte a științei de gestiune.

Cele mai frecvente exemple de astfel de legi și tratate sunt „Legile lui Hammurabi ”,
„Arthashastra ”, „Cartea conducătorului Shang”, Tratatul Chuan Tzi.

BABYLON

Hammurabi – rege, legiuitor, om de stat, a guvernat în anii 1792-1750 (î. e. n.). a fost un
rege babilonian care a inventat primul Cod de legi. El a mai rămas în istorie și ca unul din
fondatorii Imperiului, Babilonul, care în timpul său, a devenit cel mai important centru cultural
din Asia. Domnia lui Hammurabi a fost o domnie plină de cuceriri importante, dar și plină de
cultură. Hammurabi a știut de la început să-și consolideze statul prin edificii și prin întărirea
infrastructurii și a obținut astfel succese pe plan extern.

La Codul de legi elaborate de el este clar prezentată economia ca parte componentă a

studiului despre gestiune, scopul principal al căreia a fost crearea și creșterea avuției. Conceptul
de „avuție” are un conținut foarte complex. Pe prim-plan avuția materială a regelui, a statului ca
tot întreg și a grupurilor sociale ale populației. Avuția poate fi desemnată diferit - ca beneficiu,
profit, utilitate, bunăstare.

Forța motrice a economiei este politica economică a statului, regelui.

Pentru a crea bogăția, este necesar în primul rând, a utiliza rațional avuția principală a țării
– pământul; a crea agricultura irigată, a dezvolta horticultura și zootehnia;în același timp - a
dezvolta meșteșugul, comerțul intern și extern.

8
 Proprietatea privată și publică asupra pământului și alte bunuri constituie baza economică
pentru dezvoltare. Forma de organizare a economiei trebuie să cuprindă și forma naturală și
forma marfă-bani.

Ca parte a studiului ce ține de gestiunea economică în corelare cu dreptul ar trebui să

rezolve problema protecției proprietății private și publice, a relațiilor funciare, problemele
angajării, averii și muncii, să respecte diviziunea muncii între diferite straturi ale societății.

Analizând această diviziune, se poate concluziona că în „Codul lui Hammurabi” și-a găsit
reflectarea, formarea primei doctrine a „elitei”. Despre acest lucru ne vorbește structura socială a
societății și legile care determină alocarea drepturilor și a responsabilităților dintre diferite
grupuri de oameni:

- Dintre rege (Hammurabi) și alți regi și subordonații:„Eu sunt rege, mai mare dintre regi,
cuvintele mele sunt încântătoare, înțelepciunea mea incontestabilă… dreptatea să fie mai presus
și legile mele să nu fie încălcate.”

- Dintre cetățenii liberi ai societății și sclavii. Omul liber nu trebuie să apere sclavul sau să-i
ofere servicii care nu sunt prevăzute de Codul legilor. Dar dacă sclavul a zis stăpânului său: „Tu
nu ești stăpânul meu”. Stăpânul este obligat să-l numească sclav și să-i taie urechea. În caz că
omul liber a ascuns în casa sa un sclav sau o sclavă, sau i-a scos după porțile orașului, el trebuie
să fie pedepsit.

- Dintre grupuri de cetățeni liberi. În acestea intrau și grupuri de cetățeni cu poziția înaltă
(proprietari funciari mari, preoți, lideri militari, negustori bogați) și inferiori (țărani, militari,
meșteșugari).

Toată populația liberă avea dreptul la proprietatea privată sau colectivă. Această pătură a
populației era cea mai numeroasă fiind baza economică pentru formarea bugetului pe contul
impozitelor.

În același timp, proprietarii funciari mari dispuneau de drepturi mai largi decât țăranii. În
cazul când proprietarul livezii o dă în arendă, atunci „grădinarul este obligat să dea 2/3 din
venitul său proprietarului”.

Dacă țăranul liber nu putea face față datoriilor, atunci el era transformat în sclav cu forța
sau cu o anumită plată. Pentru un serviciu bun ei primeau în proprietate (pământ) și puteau să
treacă în altă categorie. Proprietatea lor tot era protejată de lege, dar în măsură mai mică decât a
regilor sau a preoților. Dacă un om a furat o oarecare proprietate, „atunci dacă aceasta aparține
9
Dumnezeului sau regelui, el trebuie să plătească de treizeci de ori mai mult, dar dacă unui
mușkenum el trebuie să compenseze de zeci de ori mai mult decât valoarea proprietății.

2.2 Formarea gândirii economice în India antică

Au trecut secole, dar condițiile pentru formarea doctrinei elitei au devenit și mai
favorabile. Aceasta a găsit reflectare în tratatul antic indian „Arhasastra” (sec. IV-III î.e.n.).

Arta gestiunii sau „Știința politicii”, ca și în „Legile lui Hammurabi”, abordarea

metodologică a gândirii economice pentru elaborarea politicii economice a statului purta un
caracter normativ, înseși normele se bazau pe texte sfinte, norme ale moralității și tradiției, totuși
autorii Tratatului fac încercări de a înțelege filosofic situația creată, evoluția problemei
fundamentale, recomandările pentru rezolvarea problemei principale, cum ar trebui de îmbogățit
statul și în primul rând regele. Cea mai mare avere era pământul. În secțiunea I, capitolul II se
încearcă fundamentarea rolului filosofiei în viața socială. Filosofia se determină ca „studiu
despre economie și studiu despre gestiune”. Însă tratarea filosofică purta caracter teologic.

Potrivit „Vedelor” (culegere de rugăciuni și descântece etc.) toată societatea (arii indiene)
se divizează în caste după care se întăresc anumite profesii:

 Brahmani (preoți);
 Cșatrii (militari);
 Vaișii (agricultori, țărani, negustori);
 Șudrîi (meșteșugari, servitori).

Sclavii nu făceau parte din nici o castă. În fruntea tuturor castelor stătea regele, pentru că îi
aparținea pământul. Primelor trei caste li se atribuia dreptul și obligațiunea de a acumula averea,
deoarece erau aleșii lui Dumnezeu, dar îmbogățirea se considera un lucru lăudabil și în voia lui
Dumnezeului. Vaișii erau în principiu meșteșugarii săraci și servitori, dar li se atribuia să rămână
săraci, deoarece ei sunt lipsiți de favorizarea lui Dumnezeu.

Divizarea pe caste nu permitea trecerea dintr-o castă în alta, deoarece această divizare și
inegalitate în avere este predestinată de legea cârmei.

Bogăția unora și sărăcia altora este pedeapsa pentru păcatele comise în viața trecută sau
prezentă.

În scopul creării și creșterii avuției, regele ca „alesul” Dumnezeului și proprietarul

pământului trebuie să acorde o atenție deosebită conducerii statului și economiei. În secțiunea 19
„Deplasarea și aranjarea regiunii” lui i se atribuie:
10
-„regele trebuie să populeze statul”;

- asigurarea păcii și organizarea muncii;

-„de a organiza pe agricultori” (parte considerabilă a societății) și de a le oferi pământul în

folosire;
- construirea unui sistem de irigare;
- de a organiza lucrul minelor;
-„de a menține copiii, bătrânii, bolnavii…”;
- a acumula veniturile trezoreriei.

În secțiunea 24 „Determinarea prelevării veniturilor” se acordă o atenție deosebită

constituirii veniturilor bugetului de stat:

- impozite de la utilizatori ai pământurilor, sistemelor de irigare și pădurilor;

- veniturile din comerț (impozite și taxe);
- veniturile în urma ducerii războaielor;
- veniturile din jocuri de noroc etc.

Principalele articole de cheltuielilor sunt:

- cheltuieli pentru întreținerea curții regale;

- cheltuieli pentru construirea sistemelor de irigare;

- cheltuieli pentru război;

- cheltuieli pentru dezvoltarea minelor;

- cheltuieli pentru evenimente sociale;

- cheltuieli pentru nevoi sociale (ajutor material persoanelor inapte de muncă).

O atenție deosebită se acordă organizării, de către rege, a activității funcționarilor publici

(Secțiunile 26-27).

„Orice activitate depinde de tezaurul public” . Regele este obligat, în primul rând, să aibă
grijă de tezaurul public prin pedepsirea persoanelor publice, și neadmiterea pierderilor sau furtul
din tezaurul public.”

Inima omului nu este perseverentă, „persoanele publice, ca și caii se schimbă în lucru”

așa cum și nu putem vedea beau apă sau nu peștii în adâncul apei, așa și nu putem să cunoaștem
pun mâna pe avere funcționarii sau nu”.

11
 2.3 Particularitățile gîndirii economice în China antică
Prescripții analogice pentru regi le găsim și în Tratatele din China Antică, în care vedem
intenția de a aborda doctrina elitei în baza viziunilor religioase, tradiții, obiceiuri.

Tratatul „Cartea conducătorului regiunii Shang” ( sec. III î.e.n. ).

Shang Yang, era om de stat deosebit și reformator al Chinei Antice, unul dintre fondatorii
școlii juriștilor (legitimiști), care alături de confuncianiș, participau activ la elaborarea
conceptului de „gestiune a statului”.

Însa viziunile confuncianiștilor și legitimiștilor privind principiile construcției statale și

conducerii se contrapuneau, ceea ce reflectă lupta în interiorul clasei elitelor.

Dacă adepții confucianismului considerau că în frunte trebuie să fie pusă aristocrația, care
se ocupa cu educația etică a oamenilor și păstra tradițiile patrimoniale de dominația sa, atunci
Shang Yang pleda pentru reforme , îndreptate la subminarea pozițiilor aristocrației și întăririi
puterii regelui. Cu acest scop, în Tratatul (ruloul 1) regelui se prescria de a se limita puterea prin
aprobarea legilor speciale îndreptate spre:

- agricultura (avuția principală a statului ) din contul terenurilor înțelenite , ocupării

militare ;

- eliminarea aristocrației din conducerea țării prin introducerea târgului cu posturi de stat
și grade pentru țăranii care s-au îmbogățit și negustori.

Statul atinge prosperitate prin dezvoltarea agriculturii și a războiului.

„Stimulând cumpărarea funcțiilor și gradelor, regele nu trebuie să mărească exagerat

aparatul de stat aducând paguba agriculturii cum a admis aristocrația”.

În așa mod în „Tratatul Shang Yang” ca și în „Legile Hammurabi” și „Arthashastra” se

evidențiază idei despre avuția principală a țării – pământul și agricultura, și divizarea muncii
între conducător, aparat (elită) și restul populației.

Însă în „Tratatul Shang Yang”, spre deosebire de „Legile Hammurabi” și

„Arthashastra”, în primul rând se reflectă lupta în interiorul elitei pentru puterea de vârf , în al
doilea rând, se permite trecerea populației dintr-o grupă socială în alta (dacă țăranul s-a
îmbogățit, el poate cumpăra post sau grad).

12
 Deoarece China î.e.n. era un stat foarte fărâmițat și se diviza în împărății și regiuni separate
aproape în fiecare împărăție sau regiune apăreau propriile tratate originale . Unul dintre acestea
este „Tratatul Huang Tzi” (sec.IV î.e.n.) care a apărut datorită aportului miilor de savanți
academici „Palatul științelor pe lângă Porțile de Apus” înființat de domnitorul Tzi.

La capitolul 5 din Tratatul Huang Tzi se subliniază că „pământul este baza sistemului de
conducere (în stat). Aceasta înseamnă că legile care aparțin pământului de la sine se creează
conducerea”. Domnitorii trebuie să fie în „armonie cu natura”. Anume ei trebuie să determine
fertilitatea fiecărei parcele a lotului de pământ, să efectueze măsuri de irigare, să îmbunătățească
fertilitatea solului și să lărgească și să întărească sistemul fiscal al țării ca bază economică a
statului și de a atinge viața sedentară pentru țărani.

Dacă este așezat impozitul funciar este în corespundere cu calitatea terenurilor, atunci
populația nu va alerga dintr-un loc în altul. În același timp, alături de forma naturală a avuției o
atenție deosebită se acordă și relațiilor marfă-bani, pieței.

„Cum putem determina că activitatea economică este reglementată?

Răspuns: reieșind din mulțimea de mărfuri… piața determină prețurile mărfurilor”,

reglementarea cărora permite atingerea echilibrului dintre surplusul și deficitul mărfurilor.
Resursele statului sunt determinate prin aur.

Prin urmare, nu este ocazional că domnitorul trebuie să acorde o atenție deosebită și

dezvoltării meșteșugurilor și comerțului.

În capitolul 20 sunt clar determinate patru grupe ale populației: „oameni militari,
agricultori, meșteri (în producție) și comercianți – aceste 4 grupe ale poporului prezintă toate
păturile populației țării.

În același timp, aici se subliniază că „lor nu li se permite de a trăi alături unii de alții. Dacă
le permitem să trăiască alături sau amestecat, atunci între ei puteau să apară conversații, care îi
sustrag din activitatea de bază și în activitatea lor de muncă poate apărea instabilitate. Deci,
vedem diviziunea muncii clar determinată dintre grupele sociale și încercarea de a argumenta
păstrarea ei.

Însă, spre deosebire de „Arthashastra”, aceste grupe sociale sunt relativ egale în drepturi și
datoria domnitorului este de a-i face pe toți bogați.

13
 Prin urmare, avuția statului este nu numai avuția regelui, dar și avuția întregului popor.
Principiul de bază în conducerea statului constă în aceea că este necesar în primul rând de a
îmbogăți poporul. Dacă poporul este bogat, atunci este ușor de condus... „Când poporul e bogat,
atunci în sate se stabilește liniște, ceea ce obligă de prețuit casa, conducătorii și apare teama de
pedeapsă. Când poporul are stima de conducere și se teme de pedeapsă, atunci este foarte ușor de
condus acest popor. Reieșind din acest fapt, se consideră că pentru un gospodar înțelept cea mai
mare poruncă este: de la început poporul trebuie să fie bogat și după aceea conduce cu el”.

Pentru a face poporul bogat, este necesar a crea condițiile de muncă, și nu de a mări
impozitele. Gospodarului i se recomandă să înlocuiască impozitele prin venituri provenite din
exploatarea resurselor naturale. Deci, trebuie de stabilit monopol asupra resurselor naturale și de
vândut aceste resurse naturale cu prețuri mai mari. Altă sursă de venit ar fi stabilirea
monopolului asupra importului de mărfuri și introducerea taxelor de import.

Reglementarea veniturilor diferitelor pături se atinge și prin reducerea veniturilor

comercianților și meșteșugarilor, prin creșterea prețurilor la produsele agricole.

Astfel, analiza principalelor tratate ale Estului vechi ne permite să concludem că economia
deja a fost o componentă importantă în sistemul de conducere. Problema principală a economiei
este acumularea avuției, baza căreia este pământul și agricultura, produs în formă naturală. În
același timp, cu dezvoltarea relațiilor marfă-bani regelui i se recomandau și alte căi de acumulare
a bogăției – dezvoltarea comerțului, extragerea aurului și argintului, dezvoltarea meșteșugurilor.

Cu mult timp înaintea erei noastre exista un sistem complicat al societății și relațiilor
social-economice între diferite grupuri ale populației. Însă comun pentru toate țările antice era
divizarea muncii și supunerea poporului regelui, supunerea păturilor inferioare celor superioare,
lucru determinat de tradiții și religie, ceea ce ne vorbește despre crearea condițiilor pentru
formarea doctrinei elitei.

2.4 Abordări teoretice și normative ale gândirii economice în vestul antic

Spre deosebire de Est, unde metoda de cercetare se baza pe abordarea normativă, în Vest,
în cercurile societății și economiei se aplica abordarea științifică la un nivel destul de înalt.
Economia era tratată ca o parte a studiului nu numai a conducerii, ci și a gândirii științifice
filosofice în general, ceea ce a permis de a fundamenta științific obiectul științei economice și
doctrina elitei.

Primul savant, care a dat definiția economiei ca știință, a fost filosoful, istoricul grec,
elevul lui Socrates – Xenofon (450-355 î.e.n.). El a utilizat metoda analizei și principiul
14
determinismului în lucrarea sa Oeconomicus. Lucrarea este scrisă sub forma unui dialog între
filosoful Socrates și marele proprietar de pământ Kritobul.

Socrates: „Spunemi Kritobul, menaj – este o denumire a oricărei științe ca și medicina?...

Cred că așa e, spune Kritobul”

Socrates: „Putem noi zice în ce constă obiectul menajului așa cum putem spune în ce
constă obiectul oricărei științe?”

„Mie îmi pare, răspunde Kritobul, lucrul unui stăpân bun constă în gestionarea bunei
gospodării.”

Socrate: „Cum noi putem determina gospodăria?..”

„Jur, răspunde Kritobul, că aceasta este ceea ce are bun omul, dar dacă are ceva ce nu este
bun, atunci nu există avere.”

Socrates: „Deci, tu consideri că în averea fiecăruia se includ numai lucrurile care au folos
pentru sine?”

„Da, sigur, răspunde Kritobul, ceea ce aduce daună eu consider mai degrabă daună decât
valoare…”

În urma dialogului se trage concluzia „că gestiunea gospodăriei este denumirea oricărei
științe, dar această știință, cum noi am determinat, este știința cu ajutorul căreia oamenii pot să
îmbogățească gospodăria, dar gospodăria, conform definiției noastre, toată averea fiecăruia
constituie tot ce este util pentru viață, dar util, după cum noi considerăm, este tot ce poate utiliza
omul.”

Astfel, dacă pământul nu este roditor și nu poate să-l hrănească pe proprietar – el este
inutil. Dacă omul are cunoștințe, dar nu le utilizează, acestea sunt inutile. Dacă banii au fost
cheltuiți pentru o distribuție dăunătoare sănătății, atunci banii sunt inutili și nu pot fi considerați
avuție.

Xenofon acordă o atenție deosebită avuției sub formă de pământ și agricultură, considerând
că „pământul este mamă, și cel care hrănește toate profesiile”. În același timp, el afirmă că omul
bogat se consideră nu acela care are mai multă avere, dar acela căruia averea îi este de ajuns
pentru îndestularea cerințelor. Socrate este un savant și un om vestit și apreciat, cel ce prețuiește
cunoștințele lui, și căruia îi ajunge averea materială de care dispune.

15
 Kritobul invers, consideră că averea de care dispune (cu toate că ea este de o sută de ori
mai mare decât la Socrate) ar fi bine să fie mărită pentru a întări poziția sa în societate.

Țăranului, meșteșugarului și militarului le este de ajuns averea de care ei dispun pentru

menținerea vieții.

Xenofon consideră că este necesară diviziunea muncii în muncă fizică și mentală. Această
divizare este determinată de legea naturii, deoarece oamenii din născare posedă diferite aptitudini
fizice și mentale.

Țăranii, militarii, meșteșugarii și, îndeosebi robii, trebuie să se ocupe cu munca fizică, dar
regii, aristocrații – cu munca mentală. Deci, după părerea lui, societatea trebuie condusă de regi
și aristocrați.

În același timp, interesele fiecărui individ trebuie să fie supuse intereselor societății care
este condusă de această elită.

Aici, se evidențiază clar, în primul rând, statutul omului, grupei sociale a populației și se
formuleze cerințe față de savanți (filosofi) – să conducă societatea; față de aristocrați (proprietari
de pământuri), să conducă gospodăria lor, țăranilor – să se ocupe cu agricultura prin muncă
fizică; ostașilor – cu afaceri militare; meșteșugarilor – cu meșteșugul; sclavilor – cu munca fizică
grea.

În al doilea rând, s-a stabilit că munca este divizată în muncă fizică și mentală.

Această divizare, Xenofon încearcă să argumenteze, prin acțiunea legii naturale: oamenii
de la natură (din naștere) au diferite aptitudini fizice și mentale și ocupația fiecăruia îi este
predestinată de natura lui.

Subliniind importanța primordială a agriculturii și gestiunii gospodăriei în formă naturală,

Xenofon, ca savant genial al timpului său, nu putea să nu atragă atenția asupra dezvoltării
relațiilor marfă-bani, formării pieței și relațiilor de piață. El a fost primul dintre savanți care a
formulat mecanismul funcționării pieței (cererea, oferta, prețul) și a evidențiat interrelația dintre
diviziunea muncii, productivitatea muncii și volumul pieței, prin aceasta îmbogățind obiectul
științei economice.

O contribuție importantă în dezvoltarea viziunilor lui Xenofon asupra obiectului științei

economice și fundamentării doctrinei elitei a întreprins Aristotel.

16
 Aristotel (394-322 î.e.n.) – elevul lui Platon, un savant cu renume, filosof mare, pedagog,
învățător al lui Alexandru Macedon. El a scris în jur de o mie de lucrări, care cuprindeau tot
spectrul științelor în trecut, inclusiv economice. Aristotel a utilizat o metodologie dezvoltată. În
lucrările sale folosea metoda dialectică, logică, determinismul, inducția și deducția. Din punctul
de vedere al științei economice prezintă interes lucrările Politica și Etica nicomaha. Problema
centrală a lucrării date este nu numai a creării avuției, dar și corespunderea ei cu necesitățile
individului și societății. Din acest punct de vedere, forma principală a avuției este avuția
materială în formă naturală.

În perioada vieții lui Aristotel, relațiile marfă-bani au fost destul de dezvoltate și el ca un

gânditor genial a cercetat mai adânc decât Xenofon nu numai forma naturală, a avuției, dar și
forma bănească și mărfară.

Pornind de la obiectul științei economice, pe de o parte, este economia, activitatea

oamenilor – crearea avuției materiale și arta de utilizare a acestei avuții, pe de altă parte - crearea
avuției în formă bănească prin comerț și cămătărie. Această activitate este hrematistică și a fost
determinată de Aristotel ca nenaturală, care nu corespunde naturii omului. Determinând în doua
tipuri de activitate, Aristotel formulează „Legea schimbului inutil”, în conformitate cu care în
procesul de schimb avuția nu trebuie să crească. Aceasta se referă, în primul rând, la comerț
mare (B-M-B') și la cămătărie (B-B'). Ce privește comerțul mărunt, el este necesar ca parte
componentă a economiei, care asigură schimbul cu utilitatea - M-B-M .

Pentru că scopul activității economice este îndestularea necesităților vitale ale oamenilor,
„..comerțul mărunt nu are după natură nici o relație cu arta acumulării averii, deoarece de la
început schimbul se limitează la obiecte de primă necesitate.”

În același timp, dezvoltând ideile lui Xenofon despre piață, Aristotel stabilește legătura
cauzală a categoriilor, inclusiv a schimbului și arată influența lor asupra pieței și relațiilor de
piață, și anume: piața se formează treptat, când are loc nu numai adâncirea divizării muncii,
specializarea ei, dar și când se stabilesc relațiile economice dintre oameni pe baza schimbului
echivalent, și în virtutea necesității acestui schimb apar banii, atunci schimbul apare sub forma
schimbului de mărfuri, apoi și în formă mai dezvoltată – circuitul de mărfuri, comerțul. Reieșind
din aceasta piața, după privirea generală, și atunci se determină nu numai ca schimb de produse,
dar ca formă concretă de evidențiere a schimbului și circuitului de mărfuri, care exprimă relațiile
de vânzare-cumpărare între vânzător și cumpărător.

17
 Cu apariția banilor piața devine mijloc de acumulare a avuției. Comerțul de schimb se
transformă în hrematistică. Meritul lui Aristotel constă și în aceea că el primul a tras atenție
asupra avantajelor și dezavantajelor pieței.

În acest sens, Aristotel a acordat o mare atenție creșterii rolului statului în întărirea
avantajelor pieței (posibilitatea de îndestulare a necesităților oamenilor prin schimb) și limitare,
chiar și lichidarea consecințelor negative în dezvoltarea pieței (diferențierea producătorilor,
creșterea avuției unora și ruinarea și sărăcia altora). Statul, pentru o viață mai bună, este obligat
să atingă acest scop prin adoptarea legilor juridice echitabile și a regulilor de comportament al
oamenilor.

În pofida declarației de stabilire a dreptății, Aristotel rămâne atașat doctrinei elitei.

Mai mult ca atât, Aristotel, fiind copilul timpului său, exprimând interesele clasei
dominante (filosofi și aristocrați) științific fundamentează doctrina elitei prin acțiunea legii
dominației și supunerii. Acțiunea acestei legi reiese, după Aristotel, din aprecierile etice ale
activității economice, care sunt legate cu noțiunea dreptului (echitate). În același timp, el distinge
două tipuri de bună dreptate în timpul schimbului și în timpul distribuirii.

Buna dreptate în timpul schimbului se bazează pe egalitatea lucrurilor schimbate (M-M sau
M-B-M).Mărfurile se schimbă în corespondență cu cantitatea de muncă egal cheltuită pentru
producerea lor. Aceasta este o descoperire genială a lui Aristotel, care ulterior va fi pusă în baza
teoriei valorii muncii a științei economice clasice (W. Petty, A. Smith). În același timp este
apreciată și utilitatea lucrului, ca mijloc de consumare a mărfurilor, ceea ce servește ca necesitate
pentru om. Această descoperire mai târziu va fi utilizată pentru fundamentarea teoriei utilității
marginale a neoclasicilor (marginaliștilor).

A doua bună dreptate în cadrul distribuirii se bazează pe alt principiu – recompensarea

după merite. Aici nu e posibilă egalitatea aritmetică a părților componente. Distribuirea se
bazează pe proporționalitatea venitului cu semnificația socială a destinatarului acestui venit. Prin
urmare, oamenii care se profesează cu munca mentală (filosofi, savanți, aristocrați) trebuie să
aibă venituri mai mari decât muncitori.

„Legea dominației și supunerii”, după Aristotel, acționează nu numai în interiorul unor țări,
dar și între țări: unele popoare sunt îndemnate să domine asupra altora, ceea ce ne vorbește
despre acceptarea caracterului elitar al relațiilor nu numai în interiorul țării, dar și între țări.

18
 CAPITOLUL III: ASPECTELE GÂNDIRII ECONOMICE ÎN EVUL
MEDIU

3.1 Prezentarea influențelor reglatorii ale religiei în formaea gândirii

economice

Societatea feudală venită în schimbul lumii antice se caracterizează prin rolul mare al
religiei.

Ideile economice se exprimau în cărțile sfinte, culegeri de legi, în lucrările filosofilor și

teologilor și aveau caracter teologic și se dezvoltau de către teologi, care elaborau normele de
comportament și recomandări pentru slujitorii bisericești și regi.

Normele acestea aveau caracter etic și în baza lor era pusă ideea dreptății (echității) și și-
au găsit exprimare în lucrarea principală a creștinilor Vestului – Biblia, în care s-au promovat
ideile egalității „toți oamenii sunt egali în fața Domnului” și toți trebuie să participe în crearea
avuției și să muncească: „cine nu lucrează, nu mănâncă”, ”omul iese la lucru și lucrează până în
seară”; averea trebuie să fie modestă, asigurând mijloacele necesare pentru viață. Lăcomia,
acumularea, îndeosebi a banilor, era condamnată, se considera ca un păcat, deoarece proprietatea
privată se considera păcat și împiedica spiritual (credința religioasă și nu permitea omului să
ajungă în rai).

În același timp, Biblia nu refuză deschis proprietatea privată. Ceea ce a dat posibilitate
teologului vestit Toma d’Aquino (1266-1273) în lucrarea sa Suma teologiei să abordeze în felul
său doctrina elitei, bazându-se pe abordarea dublă în cercetarea adevărului (prin credință în
Dumnezeu și abordarea adevărului).

Din punctul de vedere al credinței, Dumnezeu este proprietarul suprem al tuturor bunurilor,
dar membrul societății trebuie să aibă necesarul pentru existență.

Din punctul de vedere al abordării raționale a analizei realității, el aplica legile firești ale
naturii omului. O atenție deosebită teologul acorda studiului lui Aristotel, dar atribuie acestui
caracter teologic, afirmând că totul aparține Dumnezeului, și în același timp acceptă existența
proprietății private, care corespunde naturii omului și îi permite să gestioneze bunurile, menține
ordinea în societate și asigura fiecărui membru al societății satisfacerea nevoilor corespunzătoare
statului și venitului acestuia.

19
 În esență, Toma d’Aquino consideră obiectiv necesară existența diferitor grupe sociale și
acțiunea legii dominației și supunerii. Numai în vârful piramidei stă Dumnezeu, mai jos stau
înlocuitorii Dumnezeului (biserica, regele), apoi aristocrația, negustorii mari, dacă activitatea lor
se efectuează în interesul bisericii.

Un argument suplimentar pentru fundamentarea doctrinei elitei este „Teoria prețului

echitabil”. Prețul se consideră echitabil dacă el, pe de o parte, ia în calcul cheltuielile muncii
producătorului și interesele vânzătorului care trebuie să corespundă poziției lui materiale și
sociale în societate și, pe de altă parte, se iau în calcul și interesele consumatorului care reies din
situația lui socială și materială.

Cu alte cuvinte, aceeași marfă de aceeași cantitate și calitate, dar produsă de producători cu
statut social diferit, poate fi realizată după prețuri diferite. Prețul nu trebuie să fie înalt pentru
cumpărător, ca să nu înrăutățească starea lui materială.

3.2 Dezvoltarea relaţiilor marfă-bani și rolul lor în cadrul comerțului

medieval

Cu critica doctrinei elitei Vestului a intervenit istoricul și filosoful arab Ibn Haldun (1332-
1406). În cartea Exemple instructive și divanul comunicărilor despre zilele arabilor, perșilor și
barbarilor și a contemporanietăților sau care au o puterea mare (pe scurt Istoria mare). Două
capitole din această carte sunt consacrate istoriei de formare și dezvoltare a civilizației (statului),
rolul factorilor economici în acest proces.

În baza îmbinării abordărilor normative şi raţionaliste, Ibn Haldun evidenţiază interrelaţia

dintre fenomene şi dezvăluie conţinutul legilor naturale şi tipurilor naturale ale activităţii care
creează avuţia şi satisface necesităţile crescânde a populaţiei (în esenţă pentru prima dată
vorbeşte despre legea necesităţilor crescânde a oamenilor).

La modalităţile “naturale de acumularea avuţiei ”el atribuie munca în agricultură,

meşteşugul şi comerţ.

La modalităţile naturale la care apelează statul (rege) se referă impozite, comerţul de

monopol al statului, confiscări judecătorești şi captura de război.

În legătură cu aceasta, el determină statul ca aparat de asuprire a poporului propriu. În

urma creşterii necesităţilor (îndeosebi a obiectelor de lux), el măreşte impozitele şi prin aceasta
micşorează spiritul întreprinzător al populaţiei şi în consecinţă posibilitatea de a plăti impozitele,
care constituie baza economică a statului. Şi cu cât statul măreşte impozitele cu atât mai mult
20
slăbeşte el însuși, „până când nu dispare, cum dispare focul în luminar când se termină uleiul şi
luminarul se stinge”.

Dezvoltarea relaţiilor marfă-bani determină necesitatea producţiei sub formă de marfă şi

dezvoltarea comerţului. Deci avuţia îmbracă nu numai forma naturală, dar şi de marfă şi bani.

În legătură cu aceasta, Ibn Haldun a atras o mare atenţie asupra categoriilor producţiei de
mărfuri, aşa cum sunt preţul, comerţul, profitul, banii. Preţul pe piaţă este determinat de corelaţia
ofertei şi cererii.

În partea cererii, preţul depinde de utilitatea şi raritatea lucrului, din partea ofertei depinde
de munca cheltuită - prezentă şi trecută. Prin aceasta el completează şi dezvoltă studiul lui
Aristotel despre importanţa muncii pentru „comensurarea mărfurilor”. Ce priveşte banii, spre
deosebire de Aristotel care consideră că banii sunt rezultatul dezvoltării schimbului, Ibn Haldun,
fiind de partea teoriei nominaliste a banilor şi atribuindu-le forma teologică, consideră că banii
sunt creați de Dumnezeu pentru efectuarea funcţiei de măsurare a plăţii şi acumularea avuţiei în
forma bănească (aur şi argint).

Cât priveşte comerţul, atunci el este unul dintre primii economişti care a considerat că
comerţul este modalitatea de acumulare a avuţiei prin obţinerea profitului, care apare ca diferenţa
dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare a mărfurilor ca rezultat al creşterii cererii asupra
lor.

Prin aceasta Ibn Haldun a arătat că avuţia se creează nu numai în sfera de producţie, dar şi
în sfera de circulaţie. Această descoperire, de rând şi cu importanţa aurului şi argintului, ca
formă a bogăţiei a fost pusă la baza formării doctrinei noi a Vestului – doctrina mercantilistă.

21
 CAPITOLUL IV: FACTORII DE REVIGORARE A ISTORIEI GÂNDIRII
ECONOMICE LA MIJLOCUL SECOLULUI XX
Până în anii 1940, majoritatea absolvenţilor economişti puteau să-şi termine pregătirea de
bază fără să acorde o importanţă prea mare teoriilor neavizate de către ortodoxia contemporană,
în timp ce ambiţioşii tineri profesori şi cercetători găseau modalităţi mai promiţătoare de
avansare în carieră decât prin publicarea de articole despre vechii economişti. Oricum, deja în
anii ‘50 se întrevedeau zorii unei ere moderne în istoria economiei politice, o eră în care interesul
general şi semnificaţia unei cercetări originale în acest domeniu s-au dezvoltat fără precedent. O
nouă generaţie de istorici ai gândirii economice, cu viziuni mai largi asupra realităţii, şi-a axat
cercetarea asupra a ceea ce Stigler numea „ultima zonă ignorată a economiei politice”. Se avea în
vedere creşterea calităţii de universitar şi extinderea ariei de probleme propuse spre discuţie. O
probă a lărgirii orizonturilor în lumea vorbitorilor de engleză (englezei vorbite) a fost, spre
exemplu, traducerea şi publicarea unor scrieri critice la adresa prezentei ortodoxii, cum ar fi:
„Elementul politic în dezvoltarea teoriei economice”, a lui Myrdal, publicată iniţial în Suedia
(1929)5 . Deşi de interes doar pentru specialiştii în istoria gândirii economice marxiste, la fel de
semnificativă a fost traducerea şi publicarea în 19516 a unor selecţii din lucrarea în trei volume a
lui K.Marx „Teorii asupra plusvalorii”. După cum se ştie, ea a fost publicată postum în germană
între 1905 şi 1910. Revigorarea care a început în anii ‘50 n-a fost, în nici un caz, un program
îngust de cercetare a vechilor teorii şi nici o întoarcere la ceea ce Coats descria drept „o înclinaţie
spre proslăvirea vechilor maeştri, care constituia înainte o adevărată boală printre economişti”7 .
Prin anii 1980, volumul de cercetare a crescut, generând importante liste de lecturi pentru cei ce
studiau teoria economică avansată. Rezultatele obţinute constituiau un apreciabil tezaur de soluţii
pentru proiectele cercetabile. Ele îi inspirau pe candidaţii ce râvneau la obţinerea titlului de
doctor, constituind totodată un cadru analitic pentru dezbateri doctrinare şi o mare varietate de
probleme intelectuale care să-i intrige pe teoreticienii economiei, metodologişti şi istoricienii
ideilor economice. Oricum, înainte de discutarea unor noi abordări ale istoriei gândirii
economice (care au caracterizat perioada de după anii ‘50), ar fi fost necesară referirea la
anumite schimbări desfăşurate în contextul intelectual care au afectat starea problemelor aflate în
această arie de investigaţii. Separat de consecinţele cumulative şi deloc neglijabile ale unei serii
de articole sau monografii de bună calitate, au existat alţi doi factori: unul intern, iar altul
extern, disciplinei studiate (IGE). Ei au ajutat la apariţia şi susţinerea unui interes mai general
pentru istoria gândirii economice. Pentru început, a apărut un flux semnificativ de ediţii cu
caracter educativ (pedagogic) a operelor clasicilor economiei politice şi compilaţii ale unor
lucrări nepublicate sau corespondenţa legată de activitatea distinşilor maeştri. Printre cele mai

22
pronunţate stimulente în demararea noilor cercetări şi dezbateri incitante s-a situat, de exemplu,
ediţia în 10 volume a operelor şi corespondenţei lui Ricardo, coordonată de Sraffa şi Dobb. După
două decenii de pregătire, primele două volume au apărut în 1951. Volumul I conţinea prima
ediţie varriorum a „Principiilor lui Ricardo”, plus o excelentă Introducere din partea editorilor.
Volumul II conţinea textul de la „Principiile” lui Malthus îmbogăţit cu notele lui Ricardo asupra
acestuia. Această comoară, bogată în material primar şi secundar, a fost făcută accesibilă tuturor
prin publicarea în 1966 a unui index ce acoperea cele 10 volume. Ediţia în 29 de volume a
„Scrierilor alese” ale lui J.M.Keynes, care a început să iasă de sub tipar în 1971 (fiind completată
în 1989), a devenit şi mai eficientă în limitarea controverselor dintre economişti, legate de
interese imediate. Alte întreprinderi similare au fost: ediţia scoasă de Universitatea din Toronto a
„Scrierilor alese” ale lui J.S.Mill, care a început să apară în anii ‘60 şi ediţia bicentenară a
operelor complete a lui Adam Smith furnizată de Universitatea din Glasgow, lansată în 1976 o
dată cu noile ediţii ale „Avuţiei naţiunilor” şi „Teoriei sentimentelor morale”. Acestea sunt doar
câteva exemple excepţionale impresionante atât ca dimensiune, cât şi ca interes general şi
calitate. Au existat şi alte noi traduceri, ediţii adnotate şi compilaţii (însă prea numeroase pentru
a fi enumerate aici), legate de economişti cunoscuţi, cum ar fi McCulloch, Walras, Jevons şi
Marhsall, ca şi a unor anumiţi cercetători (cu un interes mai specializat), cum ar fi ediţia în trei
volume a lui O’Brien sau scrisorile lui Overstone (O’Brien 1971)8 . Apariţii de genul acesta au
făcut accesibilă pentru nespecialişti o imensă cantitate de material primar, ele fiind însoţite de
introduceri editoriale, note şi comentarii incluse în cercetări originale, de adâncime, axate pe
opera marilor scriitori şi legăturile lor intelectuale sau istorice. Ele nu au ratat obţinerea unor
revizii interesante şi a unor reacţii controversate publicate în ziare de marcă, cu o largă arie de
cititori. Într-adevăr, prin reducerea semnificativă a costurilor de cercetare, de intrare în dezbateri,
a fost încurajată o serie de economişti, ca aceştia să intervină şi să aibă contribuţii la istoria
gândirii economice. Factorul extern, care a avut un impact notabil în deceniile de după război,
atât asupra întrebărilor ridicate de istoricii gândirii economice, cât şi asupra interesului
nonspecialiştilor (pentru răspunsurile acestora), a dus la dezvoltarea cercetării şi
controverselor în domeniul istoriei sociologiei şi filosofiei ştiinţelor în general. Identificarea de
către economişti a acestor noi curente intelectuale poate fi observată încă de la începutul anilor
‘60, când „Structura revoluţiilor ştiinţifice” a lui Kuhn devenea un best-seller9 . Această carte a
ridicat o serie de chestiuni care păreau relevante pentru ştiinţele sociale în general şi economia
politică în particular. Kuhn – deja cunoscut ca autor a unei monografii asupra „Revoluţiei
coperniciene” – şi-a expus aici teoria sa generală despre modul în care se dezvoltă, progresează
şi se schimbă în timp disciplinele ştiinţifice. Ceea ce a dat teoriei sale o semnificaţie specială a
fost respingerea presupunerii (ipotezei) tradiţionale, potrivit căreia programul în cunoaşterea
23
ştiinţifică este rezultatul unui proces obiectiv, sistematic cumulativ, de cercetare. Conceptul în
jurul căruia pivotează teoria lui Kuhn este noţiunea de „paradigmă”, adică ideea unui cadru
articulat, cadru de presupuneri, teorii, tehnici analitice şi probleme ce necesită rezolvarea şi care
împreună constituie moştenirea comună a practicienilor disciplinei date. Deşi au fost multe
dezbateri semantice şi filosofice în legătură cu semnificaţia precisă a termenului, ideea în sine nu
era nouă (vezi, de exemplu, K.Popper)10. Ceea ce era nou şi detaşabil era argumentul lui Kuhn,
potrivit căruia doar paşii mici, în cunoaşterea ştiinţifică, sunt făcuţi în cadrul paradigmei care
guvernează o ştiinţă sau o disciplină. Paşii mari sunt întotdeauna rezultatul unei schimbări de
paradigmă (de exemplu, de la viziune coperniciană asupra lumii, la una newtoniană şi apoi la una
einsteiniană) care, în mod esenţial, sunt salturi iraţionale11. Teoria lui Kuhn a ridicat probleme
metodologice şi istoriografice de un cel puţin la fel de mare interes pentru ştiinţele sociale, ca şi
pentru cele naturale. Oamenii de ştiinţă, care credeau în canoane lipsite de valoare pozitivă ale
progresului ştiinţific, au fost contrazişi de către implicaţia că nu există un criteriu obiectiv
(separabil de vederile mondiale, în schimbare, ale oamenilor de ştiinţă practicieni) pe baza căruia
să fie evaluată avansarea ştiinţei. De exemplu, istoricii analizelor economice care au călcat pe
urmele lui Schumpeter au preferat să adopte o abordare alternativă dezvoltată de către Lakatos
câţiva ani mai târziu12. Pentru Lakatos şi cei care i-au urmat, istoria ştiinţei era văzută ca o
istorie a unor programe succesive de cercetare aflate în competiţie. Fiecare se inspiră în mod
original dintr-o teorie generală care este suficient de nouă şi impresionantă prin capacităţile sale
de explicare. Ele stimulează un set coerent şi continuu de întrebări destinate testării extinderii şi
articulării implicaţiilor sale, eliminând anomaliile. În principiu, scenariul lakatosian le-a furnizat
istoricilor reguli de distingere între programele de cercetare care sunt fie progresive (adică
capabile să prezică noi fapte nedeductibile de către programele de cercetare rivale), fie
degenerante (adică cele ce nu reuşesc să abordeze corespunzător problemele pe care comunitatea
ştiinţifică a momentului le consideră importante). Pe de altă parte, istoricii gândirii economice
care sunt preocupaţi să explice credinţele şi argumentele aflate în evoluţie ale comunităţilor
intelectuale identificabile au fost mai puţin deranjaţi de invocarea de către Kuhn a factorilor
sociologici şi ideologici în procesul schimbării teoriei, deşi ei ar putea foarte bine să găsească
scenariul acestuia prea simplist pentru scopurile lor. Există, bineînţeles, mai mult decât o
abordare potenţial fructuoasă pentru analizarea evoluţiei ideilor economice, chiar dacă diferiţi
cercetători au în vedere diferite probleme. Ceea ce este interesant în contextul prezent nu sunt
implicaţiile metodologice ale abordărilor kuhniene, lakatosiene sau ale altora. Aceste dezbateri
asupra istoriei şi filosofiei ştiinţei au inspirat un nou val de eforturi în direcţia demarării unor noi
cercetări desemnate să testeze ipotezele ce privesc esenţa şi natura schimbărilor în structura
ştiinţifică a gândirii economice din ultimele perioade şi în particular, să exploreze caracterul şi
24
contextul ideologic sau istoric a aşa-numitor revoluţii sau variaţii de paradigmă care se
presupune în general că au avut loc, dar nici discuţiile în legătură cu filosofia ştiinţei nu au
reprezentat singura sursă de noi chestiuni la care istoricii gândirii economice sunt chemaţi să
răspundă. Stigler, de exemplu, a fost inspirat de către „Sociologia ştiinţei”, a lui Merton (1973),
în examinarea împrejurărilor în care s-a ajuns la multiple descoperiri în scopul testării actualelor
ipoteze intrigante, potrivit cărora „toate descoperirile ştiinţifice sunt în principiu multiple,
incluzând şi pe acelea care la prima vedere par singulare”.

25
 Concluzie
Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor economice,
ca si tendinţele si evoluţia principalelor curente de gândire economică este necesără efectuarea,
chiar şi succintă, a unei incursiuni în istoria îndepărtată a gândirii economice. Materialul
istoriografic adunat de-a lungul ultimelor cinci milenii, ne aduce în prim plan preocuparea
constantă a omului în descifrarea tainelor vieţii economice. Dacă ţinem seama de succesiunea
epocilor istorice, de nivelul teoretic şi de gradul de complexitate al ideilor emise, putem vorbi de
două mari etape în apariţia şi dezvoltarea gândirii economice: gândirea economică premodernă
(preştiinţifică), de la începuturi şi până la mijlocul sec. al XVII lea şi gândirea economică
modernă (ştiinţifică) – mijlocul sec. al XVII lea şi până în prezent.

Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gândirii economice

sunt rare şi destul de sumare. Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele
informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat
(Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

O altă modalitate de abordare a problematicii economice se întreve odată cu trecerea

societăţii la feudalism. Din punct de vedere socio – politic, asistăm la un puternic proces de
stratificare socială. În cadrul său, apare şi se dezvoltă proprietatea feudală asupra pământului şi
se instalează dominaţia politică şi economică a clasei feudale. O dată cu accentuarea stratificării
sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii –
clasa feudalilor, iobagii şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei bisericii şi a
doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi dogmaticii. Lupta care se dă în
societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va
căuta să-şi afirme şi să-şi răspândească dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va cauta să
lupte pentru propria sa independenţă.

Prin urmare, putem afirma cu certitudine că, apariţia şi evoluţia ulterioară a feudalismului
în Europa, Asia şi Orientul Arab a generat mutaţii importante în planul gândirii economice, a
revigorat modul de înţelegere şi interpretare a fenomenelor şi proceselor din societate. Totodată,
constatăm orientarea democratică şi progresistă a unor reprezentanţi ai claselor sociale interesate
în dezvoltarea societăţilor lor, care au exprimat, prin ideile lor, puncte de vedere mai înaintate de
cât cele ale perioadei sclavagiste.

Bibliografie:

1. Ulian G., Șișcan N. Istoria și metodologia științei economice. USM, Chișinău, 2016.
2. Gordon C.H. Hammurabi’s Code. New York, 1957.
3. Древнекитайская философия (Антология текстов). Mосква: Мысль. 1973.
4. Ксенофонт. Домострой. Mосква: Наука, 1993.
5. Aristotel. Organon I. Bucureşti, 1997.
6. Aristotel, Etica Nicomahică; Introd., trad., comentarii și index de Stella Petecel, București,
1998.
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Evul_Mediu_Timpuriu.
26