Tată, e prima

scrisoare pe care ţi-o

scriu.
Şi nu vreau să aştept
vreo ocazie specială
să ţi-o trimit.
Şi nu vreau să aştept
să nu-mi mai fie
ciudat să-ţi vorbesc
aşa,
sensibil şi cu emoţie,
doar pentru că nu
mi-e la îndemână
să te înduioşez cu
sincerităţi.
 Îmi amintesc greutatea mâinii
tale pe umerii mei, un moment
scurt, când îmi spuneai:
„Tăticule, tu ştii că te iubesc!”.
Iar pe mine mă
stingherea. Acum nu mă mai
stinghereşte. Şi eu te iubesc,
tata!
Îmi mai amintesc cât de tare mă
necăjeam când te supăram.
Când tu te supărai, ştiam c-am
greşit rău şi că te-am dezamăgit.
Şi pe tine nu prea ştiam cum să
te împac. Nu funcţionai ca alţii.
 Nu ştiam cum să-mi dreg greşeala,
pentru că uneori erau greşeli
ce nu mai puteau fi drese. Îmi pare
rău, rău tare pentru toate greşelile
alea care ne-au durut şi pe mine, şi pe
tine. Iartă-mă, tată! Deşi ştiu că m-ai
iertat…
Îmi amintesc că tu m-ai învăţat să
merg pe bicicletă, să joc şah,
să plantez pomi, să pescuiesc, să
fiu cinstită, să fiu bună, să fiu
îndrăzneaţă, să cred în mine. M-ai
învăţat să nu aştept, ci să fac
şi să mă descurc, dar mai ales m-ai
învăţat despre Dumnezeu din
Ceruri şi despre credinţă.
 M-ai învăţat să iubesc, să apreciez,
să împac, să las de la mine. M-ai
învăţat cum să mă port cu oamenii.
M-ai învăţat cum să-i fac pe oameni
să se poarte cu mine aşa cum îmi
place. M-ai învăţat ce înseamnă
respectul, dreptatea, bunăvoinţa,
pedeapsa,
judecata dreaptă. M-ai învăţat să-mi
fie ruşine în faţa ta. Să fac în aşa fel
încât să stau mereu cu capul sus
privind în ochii tăi.
 Am crescut mare şi-am învăţat nu doar să văd, ci să şi iubesc şi să înţeleg.
Să triez neghinele. Şi lecţia asta tot tu mi-ai dat-o. Am avut unde
să văd ce înseamnă un tată bun. Şi-am avut atâtea să văd, încât,
aruncată în lumea asta, îmi vine tot mai greu să cred c-am să
găsesc toate care-mi plac la tine în alt bărbat, care să fie tatăl copiilor mei.
Un tată care să-i facă într-o zi să simtă ce simt eu acum, pentru tine.
Dar am să-l caut, pentru că, datorită ţie, tată, ştiu ce vreau.
 Sunt atâtea lucruri pe care le
apreciez abia acum.
Şi atâtea pe care le voi aprecia
abia cînd voi avea şi eu copii.
Vreau să cred că te cunosc. Şi
vreau să cred că mereu mi-am
răspuns corect când mă
întrebam: „Oare tata ce-ar
spune? Oare tata cum ar face?”.
Îţi mulţumesc, tată! Pentru tot.
 Şi… te iubesc, tăticule!
Cu drag, fiica ta...

Am găsit scrisoarea aceasta pe internet şi am creat o prezentare pentru ca ea

sa fie citită de cat mai multă lume…e iubire pura…Dumnezeu să binecuvânteze
pe cea care a scris-o si toată familia ei…
PPS creat de lliliana…19.08.2010.