Calul (Equus ferus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una

dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus. Face parte
din ordinul Perissodactyla, familia Ecvide. Originar din Europa și Asia, este răspândit în prezent pe
toate continentele; provine din trei strămoși: cal diluvial (Equus robustus), cal mongol (Equus ferus
przewalski) și tarpan (Equus ferus ferus). Există mai multe rase de cai: pentru călărie, tracțiune și
samar.
Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători. Caii au un bine
dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi în caz de pericol. Legată de această
necesitate de a scăpa de prădători în sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt capabili de a
dormi în picioare. Caii de sex feminin, numite iepe, au o perioadă de gestație de aproximativ 11 luni
(340 de zile), iar puiul, numit mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp după naștere. Cei
mai mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau ham la vârste cuprinse între doi și patru ani. Ei
devin adulți la vârsta de cinci ani, și au o durată de viață medie între 25 și 30 de ani.
Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină
pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii
sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar urme în relief, după
care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se află bara
cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț.
Este folosit pentru călărie, tracțiunea unor diverse tipuri de atelaje, dresaj și pentru carnea lui, care
poate fi consumată.
Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut în urmă cu circa 6.000 ani,
într-un vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și
vestul Kazahstanului.[3]
Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu „sânge fierbinte” cu
viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge rece”, cai folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu
„sânge cald”, care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop
crearea unor anumite rase pentru călărit, în special în Europa. În prezent, sunt mai mult de 300 de
rase de cai în lume, utilizați pentru diferite activități.

Eveniment Charrería la Târgul Național San Marcos

Filogenia calului[modificare | modificare sursă]
Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor. Strămoșul îndepărtat al
calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare
decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu
frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul erbivor,
cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă.
Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc
treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din
perioada eocenă, cu aproximativ 55 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea
perioadă era Hyracotherium, numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din
pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de
azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele
erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.
În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de
la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o
modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de
ani) Epihippus.
Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei
din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul
calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.