Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Facultatea de Drept
Specializare: Drept ID

ORIGINEA DREPTULUI
- Referat -

Autor :
Stînga Andrada-Ioana

Sibiu
-2022-
Cuprins

I. Intorducere....................................................................................................................................2
II. Conceptul de drept........................................................................................................................2
III. Originea dreptului..........................................................................................................................3
IV. Drept obiectiv. Drept subiectiv......................................................................................................7
V. Concluzii.........................................................................................................................................8
VI. Bibliografie.....................................................................................................................................9

I. Intorducere
Ca ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii, dreptul este o ştiinţă, iar cursul de
Teorie Generală a Dreptului, împreună cu alte ştiinţe, răspunde exigenţelor explicării
ştiinţifice a Dreptului.
Aparţinând sistemului ştiinţelor sociale contemporane, Istoria Statului şi
DreptuluiRomânesc are ca obiect de studiu cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei statului şi
dreptuluiromânesc de la origini şi până în prezent.
Istoria dreptului românesc a apărut odată cu ştiinţa legilor sau a dreptului în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind aşadar vorba de sfârşitul epocii medievale româneşti,
dominate de ideile iluministe şide dezvoltarea societăţii, când istoriografia juridică şi
concepţiile despre stat şi drept s-au amplificat continuu în învăţământul despre „ştiinţele
legilor”.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc are funcţii de studiu şi cercetare, care cu
ajutorulmetodelor şi tehnicilor moderne, oferă cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice idei, reguli,
principiişi concluzii despre instituţiile politice şi juridice româneşti.
Având în vedere că studiul instituţiilor juridice în dinamica şi devenirea lor istorică,
suntstrâns legate de organizarea statală, o periodizare a acestora trebuie să ţină seama de
evoluţiaistorică a acestei forme de organizare politică pe teritoriul României.

II. Conceptul de drept


Cuvântul Drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor,noţiunilor,
conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit, fiind definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării
normale a vieţii în comun a oamenilor.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în temeiul cărora suntstructurate
mecanismele prin care acţionează asupra relaţiilor sociale. Ca şi în cazul celorlalte ştiinţe
sociale, ştiinţa dreptului operează cunoţiuni, categorii, concepte, principii, generalizând
experienţa umană, pe baza unei metodologii specifice.
Regulile de conduită în acest caz au un caracter general, întrucât ele se adresează
fietuturor subiecţilor de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O altă
trăsăturăcaracteristică acestor reguli de conduită se referă la faptul că ele sunt obligatorii,
putând fi adusela îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazurile în care nu au
fost respectate de bună voie.
Fenomenul dreptului (fenomen, de la grecescul phainomai, phainomenon, a apărea,
aparenţă) surprinde dreptul în ceea ce el se dezvăluie a fi la prima vedere, cercetarea
acestuiavizând ce ţine de drept în mod evident, ce se relevă imediat a fi de domeniul său.
Ideea dreptuluireprezintă ceea ce fundamentează această realitate imediată, ceea ce îi oferă
îndreptăţire. Dreptul este un ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi abstracte,
având cafundament coeziunea grupului social şi fiind susceptibile de regulă de sancţiune,
care, structurând ansamblul raporturilor intersubiective, asigură coexistenţa libertaţilor într-o
societate organizată.
Folosim astfel termenul de „drept” când opunem legea, dreptului, când legalitatea nu
estetotuna cu justiţia. Deoarece noi avem în vedere aici deocamdată doar o perspectivă
practicăsimplă, asupra dreptului, nu vom aborda ideea dreptului, mai bine zis, potrivit
formulării luiPescatore, „ideea critică a dreptului”, rezumându-ne la a arăta care sunt prima
facie elementele distinctive ale fenomenu lui numit „drept”.
Dreptul stricto sensu constituie o dimensiune instituţională. Normele de drept aparţin
categoriei prescriptive, altfel spus, ele construiesc spaţiul a “ceea ce trebuie să fie”(Sollen) -
dimensiunea prescriptivă -dar în acelaşi timp sunt determinate în construcţia lor socială de
“ceea ce este” (Sein) - dimensiune descriptivă.

III. Originea dreptului


Originea, se referă simultan la existenţa şi esenţa oricărui lucru: originea este simultan
posibilitatea determinată a existenţei unui lucru şi posibilitatea determinantă a esenţei sale.
Când vorbim de originea dreptului avem în vedere un astfel de mod de a înţelege „originea”.
Realitatea juridică este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale, în condiţii
istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de dinamica celorlalte discursuri
sociale. Realitatea juridică suportă influenţa acestora şi exercită la rândul ei influenţă asupra
lor.
Istoric vorbind, originea mişcării ei este faptul că am scăpat-o. În adevăr, originea
mişcării este existenţa gravitaţiei, faţă de care faptul că mişcarea începe pentru că eu scap
cartea este contingent şi indiferent.
Începutul autentic, originea lucrului, sunt prezente continuu în acel lucru, sunt esenţa
lui,şi îi determină existenţa în fiecare moment. Originea dreptului trebuie deci căutată nu în
trecut, ci în dreptul actual, căci principiuloriginar există atâta vreme cât există şi lucrul şi
lucrul nu există decât atâta vreme cât există principiu.
Nu este vorba aici de a determina începutul istoric al dreptului, ci esenţa sa,
ansamblulcondiţiilor obiective şi permanente care îi determină existenţa şi îi constituie
esenţa. Dacă scapaceastă carte din mână, ea va cădea.
Cauzele, condiţiile apariţiei statului şi dreptului s-au format în societatea primitivă şi
deaceea se cere făcută caracterizarea acestei societăţi. Baza economică a societăţii primitive
este factorul principal şi determinant în viaţa ei, în apariţia statului şi dreptului.
O conturare mai sensibilă a ştiinţelor despre drept se înregistrează înRoma antică (sec.
I-III e.n.) prin contribuţia adusă de jurisconsulţii Papinian,Paul, Ulpian şi Modestin, care şi-
au expus concepţia în lucrări precum: Questiones, Responsa, Sententies, Regulae, lucrări care
au stat la baza Codului lui Justinian (sec. al. Vl-lea e. n.).
Primele reguli cu caracter juridic sunt cele apărute în Egipt pe valea fluviilor Tigru şi
Eufrat la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î.e.n., în India, în China la mijlocul
mileniului III până la mijlocul mileniului II î.e.n.,apoi Grecia,Sparta şi Atena, precum şi la
Roma. Normele juridice elaborate în acea perioadă reflectau aceste relaţii şi serveau acestui
tip de organizare economică.
Pentru ca dreptul să existe, trebuie deci reunite anumite condiţii obiective şi
permanente: să existe nevoia de a constitui un grup, acest grup să fie suficient de coerent
pentru a putea crea reguli generale şi abstracte şi pentru a le putea impune prin sancţiuni, dar
mai ales să existe nevoia de a limita libertatea fiecăruia printr-un sistem de reguli externe,
pentru că indivizii seraportează la ceilalţi ca la alterităţi ireconciliabile cu propria lor libertate.
Originea dreptului constă în nevoia unor reguli de raportare intersubiectivă create de
ungrup social, prin indiferent ce forme, exterioare conştiinţei individuale. Este vorba aşadar
de un mod de gândire ce împinge spre exteriorizarea regulii deconduită în raport cu conştiinţa
de sine. La baza dreptului nu stă „natura umană”, ci un fel de „denaturare umană”; la
bazadreptului nu stă raţiunea umană, ci raţiunea structurii; o realitate cum este dreptul, bazată
pe o insuficientă de sine a indivizilor umanii nu poatesă creeze oameni morali, căci şi-ar
pierde fundamentul, autodistrugându-se, ci doar relaţii sociale funcţionale.
Trăsăturile generale ale sistemului sunt următoarele: claritatea, coerenţa, consistenţa
şi completitudinea.
Claritatea. Pentru a fi clar, sistemul trebuie să fie logic. Cu alte cuvinte, el trebuie să
fie axiomatic şi formalizat. Pentru a obţine un sistem axiomatic. entru a putea analiza logic
dreptul, el trebuie formalizat. Prin formalizare înţelegem „înlocuirea unui proces de gândire
intuitiv (bazat pe sensul cuvintelor) cu un proces, de gândire pur formal (abstracţie făcând de
conţinutul cuvintelor, al simbolurilor).
Coerenţa. Prin coerenţă a sistemului juridic se înţelege non-contradicţia
elementelorsale interne, antinomiile în drept sunt nu doar frecvente, ci şi în mare parte,
inevitabile. De aceea dreptul însuşi creează anumite „reguli conflictuale” care să
„repare”aceste incoerenţe. În general, aceste reguli reuşesc să facă dreptul coerent.
Alteori normele conflictuale nu pot fi aplicate: contradicţia există între două norme
contemporane situate la acelaşi nivel ierarhic şi cu acelaşi grad de specialitate. În nici un caz
însă judecătorul nu poate refuza judecata, el va trece deci de antinomia pur formală, pentru a
judeca conflictul de norme în echitate; va face în fond o operă de legiuitor.
Consistenţa. Un sistem deductiv este consistent dacă toate deducţiile sale sunt
corecte.Dreptul ar fi complet dacă ar fi un sistem axiomatizat şi declarativ. În cazul dreptului
această proprietate este însă mai mult teoretică. Conceptele juridice, chiar lăsând la o parte
această necesară flexibilitate, nu sunt toatenoţiuni riguroase, dreptul recurgând de multe ori la
noţiuni imprecise, chiar voit imprecise uneori. Aceste concepte nu sunt de nedefinit, dar
atributele lor comportă anumite elemente sau categorii variabile.
Completitudinea. Un sistem juridic este complet pentru că nu conţine lacune şi poate
determina cu ajutorul ansamblului elementelor sale statutul juridic al oricărei fapte. Această
completitudine a sistemului juridic este postulată de Codul civil, care arată că judecătorul
care varefuza să judece sub pretext că nu există lege sau că este întunecată va fi răspunzător
de denegare de dreptate.
În orice societate, din fazele incipiente de dezvoltare, începe să se întrezărească un
sentiment din ce în ce mai clar, care conduce pe om la a înţelege că nu se poate afla în
prezenţa semenului său fără a admite că şi acesta are drepturi, pe care trebuie să le respecte.
Acest lucru constituie embrionul ideii de justiţie. Stabilirea unei discipline şi a unei ordini în
activitatea fiecăruia, ca salvgardare a interesului tuturor, devine nevoia oamenilor care se
ridică la stagiul de viaţă socială, în orice formă de organizare.
Sistemul juridic se reproduce singur potrivit identităţii sale. Aceasta înseamnă
căsistemul juridic „reglementează el însuşi crearea şi aplicarea sa". El se autodetermină, în
sensulcă indivizii chemaţi să facă dreptul sau să-l aplice, nu îşi exprimă liber voinţa, ci
potrivit dreptului însuşi. El este normativ închis, dar deschis faţă de mediu ca sursă de
informaţie. Astfel închiderea normativă este dublată de o deschidere cognitivă.
Sistemul juridic nu evoluează prin acţiunea mediului ci graţie ei. Coerenţa internă
asistemului determină schimbarea acestuia. Mediul social este doar generator de perturbaţii
pe care sistemul le absoarbe graţie auto-organizării sale. El compensează şocurile externe,
păstrându-şi astfel identitatea, fiind dotat astfel cu un fel de „conştiinţă de sine” sui generis.
Totuşi trebuie remarcat că acest punct de ruptură neagă o formă a dreptului, nu dreptul în
genere, că Dreptul reformează întrun fel dreptul. Neputinţa oamenilor de a fi „stăpâni” pe o
revoluţie probează acest lucru.
Dreptul este alcătuit din norme juridice. Norma juridică este o regulă de conduită
generală, impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se
realizează voluntar, iar la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a statului.
Normele sunt foarte diferite, ele rezultă din confruntarea omului cu legile naturii sau
din interacţiunea comportamentelor indivizilor. Normele sociale sunt de diferite feluri :
norme tehnice (reglementează conduita umană în procesul de producţie); norme morale
(recomandă indivizilor conduite pozitive în raport cu valorile morale); normele organizaţiilor
sociale (aplicabile membrilor acestora sau celor care aspiră să devină membrii); normele
cutumiare (norme obişnuielnice apărute spontan în urma unei îndelungate experienţe umane
şi aplicabile într-o sferă redusă a vieţii sociale) şi normele juridice.
Ansamblul normelor juridica formează structura internă a dreptului, reprezintă
elementele sale structurale de bază.
Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care precede conduita care
trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările stabilite de ipoteză. Ipoteza este partea normei
juridice care stabileşte condiţiile şi împrejurările în care aceasta se aplică, precum şi
categoriile de subiecte de drept cărora norma li se adresează. Cu privire la normele cuprinse
în Constituţie, care, din punct de vedere al formulării exprese, par lipsite de sancţiune, în
doctrină s-a arătat că sancţiunea implicită a încălcării oricăreia dintre acestea este
neconstituţionalitatea actului în cauză.
Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din
nerespectarea dispoziţiei, cât şi eventuale măsuri pe care autorităţile competente le pot
dispune împotriva subiectului de drept care nu s-a conformat normei
Deşi dreptul este creat, el îşi creează creatorii. Dreptul este, desigur, o creaţie a
corpului social, dar odată creat, el recreează acest corp şi scopul acestuia. Ca instituţie ce
derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este
indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele
sale trepte de dezvoltare istorică.
Romanii credeau în veşnicia dreptului. Acolo unde este societate există drept-ubi
societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenţă societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere
şi viceversa era exactă: ubi jus ib societas.
Istoria Dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi
culturiuniversale; este, în fond, o secvenţă la fel de tulburătoare şi impresionantă ca şi istoria
statului,ca şi istoria militară, arta şi cultura popoarelor lumii.
Dreptul s-a născut în Orientul Antic. Prima mare civilizaţie a antinchităţii s-a
format în teritoriul roditor, mărginit de fluviileTigru şi Eufrat, în Mesopotamia (teritoriul
aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiattrei popoare; sumerienii, akkadienii şi
asirienii. Trei mii de ani au coexistat şi s-au împletiti aceste trei culturi ce şi-au găsit sinteza
în civilizaţia mesopotamiană (aproximativ acum 6000 de ani).
Alături de dimensiunea istorică pe care am prezentat-o în paginile anterioare,
dimensiunea socială a dreptului implică o analiză specială. Acesta analiză se referă la locul
dreptului şi a realităţii juridice în societate, precum şi legăturile acestora cu celelalte
componenteale societăţii. Dreptul este un produs al societăţii. Normele juridice intervin în
organizarea şidesfăşurarea tuturor proceselor din societate, de la cele mai simple la cele mai
complexe.
Dreptul este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc în corelaţie necesară drepturi
şiîndatoriri ale oamenilor. Raporturile simple şi complexe, care se stabilesc şi se derulează
întreoameni, trebuie să aibă ca suport legea, astfel că ordinea în societate să fie asigurată.
Realitatea juridică are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept).
Dreptul a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate absolută a speciei umane şi este
încărcat de pragmatism social. Definirea dreptului este o misiune dificilă, greu de îndeplinit,
pentru că prin drept înţelegem, deopotrivă, dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Apariţia
dreptului este legată de ordinea care trebuie să guverneze relaţiile interumane. Dreptul nu se
poate sustrage complexităţii şi stării unei societăţi, interferenţelor cultură-civilizaţie, el
reflectând în bună măsură civilizaţia unei societăţi.
În analizarea evoluţiei istorice a dreptului vom avea în vedere şi modul în care erau
organizate primele comunităţi umane. Studiile de specialitate ne precizează faptul că oamenii
trăiau la începuturi în mici comunităţi compuse din mai multe familii. Grupurile organizate
supra- vieţuiau împreună prin diviziunea muncii care asigura procurarea hranei, bărbaţii se
ocupau cu vânătoarea, iar femeile culegeau fructe şi plante, ocupându-se şi de creşterea
copiilor.
Codul de legi al lui Hammurabi conţinea un număr de 282 de articole şi avea un
caracter laic. Această colecţie de legi nu avea nimic în comun cu noţiunile de logică juridică
modernă. De asemenea, acest cod nu prezintă elemente de sistematizare, astfel încât, din
punctul de vedere al codificării actuale, se poate considera ca inacceptabil ca, după un şir de
articole ce reglementează procedura de judecată, să avem de-a face cu reglementarea furtului.
Nu există colectivitate socială în care să nu identificăm cel puţin rudimente ale unei
organizări juridice. „Nu există nici un popor, care să fie complet lipsit de norme de tip
juridic”. Abordarea problemelor referitoare la originea dreptului îl conduce pe autor la
cercetarea aspectelor legate de „începuturile societăţii umane”, la presupunerea existenţei
unui moment în care s-a făcut „trecerea de la o stare a-socială şi a-juridică, la starea socială şi
juridică. În virtutea acestor concepţii, tot ce se petrece în societate decurge din voinţa
arbitrară a oamenilor, în primul rând, din voinţa unor stăpânitori sau a unor legiuitori plini de
prestigiu.

IV. Drept obiectiv. Drept subiectiv


Astăzi, noţiunea de drept – legată de ideea de dreptate şi de ideea de stat, este utilizată în
două sensuri principale:
 dreptul obiectiv reprezentând totalitatea normelor juridice instituite şi sancţionate de
către stat, norme care sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către indivizi, iar în
caz de neconformare, prin forţa de constrângere a statului.
 dreptul subiectiv ca fiind posibilitatea recunoscută sau garantată de stat unei persoane
de a cere altei persoane un anumit comportament juridic prescris expres de lege (de
exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de creanţă etc., sunt denumite generic
drepturi subiective).
Sursa dreptului subiectiv este dreptul obiectiv. Cele două categorii de drepturi nu se
află în opoziţie, ele se completează reciproc şi creează sistemul juridic al unui stat. Pentru a
înţelege raporturile dintre cele două categorii de drepturi, exemplificăm: libertatea de
exprimare este un drept subiectiv al persoanei, ce poate fi exercitat cu respectarea limitelor
sale stabilite în legislaţie, deci în dreptul obiectiv. Dreptul la căsătorie este un drept subiectiv
al persoanei, care poate fi exercitat doar în condiţiile reglementate de Codul civil, de normele
dreptului obiectiv.
Izvoarele Dreptului; termenul de „izvor de drept” desemnează sursele dreptului şi
are 2 accepţiuni:
 Izvoarele materiale ale dreptului: - adică sursele complexe, de natură obiectivă şi
subiectivă, individuale şi sociale, care, la un moment dat, într-o anumită
conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.
 Izvoarele formale ale dreptului: - sau formele de exprimare ale dreptului –
reprezintă formele exterioare sub care ni se înfăţişează dreptul. Doctrina consacră
următoarele izvoare formale: obiceiul sau cutuma, actele normative, practica
judiciară şi contractul normativ.
Apariţia dreptului : Se leagă de evoluţia relaţiilor sociale în cadrul comunei primitive.
Relaţiile interumane în societăţile gentilice şi tribale erau reglementate de reguli
obişnuielnice, morale, religioase formate în cursul timpului şi devenite obligatorii prin
respectare repetitivă şi ca o necesitate pentru traiul comun. Dezvoltarea societăţii,
sedentarizarea populaţiei, apariţia stratificării sociale, diviziunea muncii au determinat
apariţia unor categorii socio - profesionale însărcinate cu menţinerea ordinii sociale şi paza
teritoriului, cu perceperea taxelor şi conservarea privilegiilor unor clase.
Conţinutul şi forma dreptului: Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă o unitate între
conţinut şi formă. Conţinutul ne arată ansamblul elementelor constitutive ale fenomenului,
părţile, laturile sale care reprezintă temeiul existenţei şi dezvoltării sale. Forma ne indică
modul în care fenomenul este organizat, structura sa internă şi externă, modul în care
existenţa sa ni se înfăţişează în exterior. Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea normativă
a voinţei de stat (esenţa sa) precum şi totalitatea reglementărilor (normelor juridice)
diferenţiate pe ramuri de drept şi instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că în
conţinutul dreptului regăsim totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat. Forma
dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridică sub care acesta ni se înfăţişează.

V. Concluzii
Istoria generală a statului şi dreptului are ca obiect de studiu statul şi dreptul
istorieiuniversale, anume ceea ce este mai tipic în această problemă.
Prin obiectul de investigaţie, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic
îndomeniul ştiinţelor sociale şi are ca obiect studiul statului şi dreptului existente pe actualul
teritoriu al ţării noastre, din momentul creării şi până astăzi.
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul
poporuluiromân, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile
aferente acestora,din comuna primitivă şi până astăzi.
Periodizarea istoriei dreptului românesc este o problemă ce poate fi îndelung
controversată, datorită în principal legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în
care sens, în mod obligatoriu, trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de
altă parte, de faptul că, deşi nu se contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate
identifica cu aceasta.
VI. Bibliografie
Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994.
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1997.
Amuza Ion, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Szlvi, Bucureşti, 2004.
Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
Cernea Emil şi Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revizuită
şiadăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
Albici Mihail, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Voicu Costică, Amuza Ion, Stanciu Bogdan, Istoria statului şi drepului românesc, curs
universitar, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.
Rădulescu Andrei, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1939.

S-ar putea să vă placă și