Ioan Morariu Master.

Note de curs

CURS 1
SINTEZA PRIVIND UNELE ASPECTE INTRODUCTIVE DE
DREPT SUCCESORAL

1. Locul și rolul dreptului succesoral.

Dreptul succesoral ca ansamblu al normelor juridice, principiilor, cutumelor și jurisprudenței
relevante, circumscrise determinarii efectelor produse de încetarea din viață a unei persoane
reprezintă o subramură a dreptului civil, care face parte din ramura dreptului civil și implicit din
ramura generică a dreptului privat, prezentând particularitati care decurg din chiar obiectul acesteia
de studiu: efectele produse la și prin efectul decesului unei persoane.
În ceea ce privește rolul dreptului succesoral, din analiza modului și contextului de manifestare a
moștenirii, se poate conchide că dreptul succesoral reglementează și crează cadrul normativ necesar
pentru:
• transmiterea acumulărilor materiale ale unei generații către generațiile următoare, asigurând
continuitatea patrimoniului;
• manifestarea moştenirii ca un mijloc de prezervare a memoriei defunctului și a valorilor
spirituale ale acestuia și implicit de asigurare a coeziunii transgeneraționale a familiei și
națiunii.
• manifestarea moştenirii ca unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii, art. 557 NCC
stipulând expres că „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin (...)
moştenire legală şi testamentară (...)”.

2. Sensurile noțiunii de succesiune.

Dacă sub imperiul Codul civil din 1866 noțiunea de succesiune sau de moștenire nu beneficia de o
definiție legală, rolul definirii acestei noțiuni fiind preluat de doctrină, Noul cod civil, definește expres
această noțiune, în art.953, ca fiind ”transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către
una sau mai multe persoane în fiinţă1”.

O primă idee care rezultă din prevederea expresă a Codului civil este aceea că moștenirea, ca instituție
juridică, are în vedere doar situația încetării din viaţă a unei persoane fizice, ceea ce înseamnă că
normele juridice aferente se aplică numai transmiterii mortis causa a patrimoniului persoanei fizice.,
destinatar al transmisiunii putând fi însă atât o persoană fizică, cât și una juridică.

1
Art. 953 C.civ.- Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persoane fizice în fiinţă.
Ioan Morariu Master. Note de curs
Pornind de la textul Codului civil și cum beneficiar al transmisiunii succesorale poate fi (pe cale
testamentară) și persoana juridică, putem spune că: ”Moştenirea este practica legală și socială
constând în transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe
persoane fizice sau persoane juridice în fiinţă la data transmisiunii”.

Trebuie precizat însă că în dreptul civil, în doctrină și jurisprudență, noțiunea de succesiune a dobândit
trei semnificații, cu extensii diferite ale sferei de cuprindere:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos)
sau pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;
c) obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligaiilor cu caracter patrimonial,
aparținând defunctului, care trec la moștenitorii săi.

Moștenirea este reglementată de Noul cod civil, în principal, în Titlul I al Cărții a IV-a, intitulat
„Despre moşteniri şi liberalităţi“.

1.2.2 Aspecte terminologice subsecvente.

Sub aspect terminologic, Defunctul sau persoana care lasă moștenirea sau de cujus-ul este persoana
decedată despre a cărei moştenire este vorba, al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii și
în raport de care se apreciază celelalte efecte de drept succesoral produse.
Toate cele trei expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același lucru, respectiv subiectul activ
al raportului succesoral, titularul patrinoniului care se transmite prin moștenire.
Sintagma de cujus provine din prescurtarea sintagmei latine „Is de cujus succesionis agitur“ (Cel
despre succesiunea căruia este vorba).
Poate avea calitatea de persoană care lasă moștenirea orice persoană fizică, indiferent de capacitatea
de exercițiu a acesteia sau de cetățenie.

În cazul moștenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numșete
testator.
Moştenitor sau succesor este persoana fizică sau juridică care dobândeşte fie întreg patrimoniul
defunctului, fie o fracţiune din acesta. Cele două expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același
lucru, respectiv subiectul pasiv al raportului succesoral, beneficiarul patrinoniului care se transmite
prin moștenire.
Vechiul cod civil folosea, de asermenea, pentru desemnarea moştenitorului legal şi termenul sinonim
latin de „erede“.
În cazul moştenirii testamentare pentru desemnarea succesorului, este întrebuinţat şi termenul specific
de „legatar“.
Ioan Morariu Master. Note de curs
Succesibil, -persoana care în principiu ar putea să dobândească patrimoniul succesoral, întrucât
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul
de opţiune succesorală.

3. Felul moștenirilor

În dreptul nostru, moștenirea poate fi, după izvorul său, de două feluri: legală și testamentară.

3.1 Moştenirea legală.

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea
şi în cotele determinate de lege.
De regulă, moştenirea legală, numită și ab intestat (fără testament), intervine în toate cazurile în care
defunctul nu a lăsat testament.
Ea poate interveni şi în cazul în care a fost lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte
dispoziţii de ultimă voinţă precum: desemnarea unui executor testamentar, recunoaşterea unui copil
din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc. Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care
testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la
moştenire, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul
de moştenitori legali (nedezmoşteniţii) care vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.

3.2 Moștenirea testamentară.

Moștenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul
voinței lui de cujus, manifestată prin testament ca act de ultimă voință. În acest caz, moștenitorii sunt
desemnați de cel care lasă moștenirea.

3.2 Corelația.
În dreptul succesoral român, regula este moștenirea legală, iar excepția moștenirea
testamentară, sau altfel spus, regulile privind moștenirea legală reprezintă dreptul comun în
materia succesiunilor, care se aplică ori decâte ori defunctul nu și-a manifestat voința prin
dispoziții pentru cauză de moarte.

Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând coexista în anumite situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă :
-defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale, sau;
- a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari;
situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile
moştenirii legale.
Ioan Morariu Master. Note de curs

4. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale.

Transmisiunea succesorală prezintă o serie caracteristici specifice, care o deosebesc de alte moduri
de transmitere a drepturilor și obligațiilor aparținând unei persoane fizice sau juridice, caracteristici
care reprezintă caracterele juridice ale ale transmisiunii succesorale.
Astfel, doctrinar și jurisprudențial au fost conturate următoarele caractere juridice ale transmisiunii
succesorale:
1). Moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa) pentru că se produce
numai la momentul și ca efect al morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a unei persoane
fizice, iar nu pe parcursul vieții acesteia.Regulile moştenirii nu se aplică nici în cazul încetării
existenţei unei persoane juridice.
Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter
vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice,
chiar dacă, în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o transmisiune universală sau
cu titlu universal, încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) fiind reglementată prin acte
normative speciale (de exemplu, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Legea nr. 85/2014 privind
procedura insolvenţei).

Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu,

aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, în cazurile şi în măsura în care ei se prezintă în calitate
de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.

2). Moștenirea este o transmisiune universală pentru că are ca efect transmiterea atât a activului
patrimoniului defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial (a obligaţiilor
defunctului) sau altfel spus obiectul moştenirii este patrimoniul defunctului, adică totalitatea
drepturilor, bunurilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii explică transmiterea atât a activului patrimoniului
defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial (a obligaţiilor defunctului).
Nu se transmit prin moştenire :
▪ drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale;
▪ drepturile patrimoniale care au caracter viager și se sting la moartea titularului lor;
▪ drepturile contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz
sau abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul de folosinţă locativă, dreptul
la pensie) ori din alte cauze (de exemplu, moartea celui care lasă moştenirea a operat ca o
condiţie rezolutorie sau ca un termen incert extinctiv) ;
Ioan Morariu Master. Note de curs
▪ obligaţiile patrimoniale care au caracter viager, fiind legate de o calitate personală a
defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii
personale a defunctului, nu şi obligaţia de întreţinere asumată de de cuius printr-un contract
de întreţinere) ;
▪ obligaţiile patrimoniale din contracte încheiate intuitu personae
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmisiunile între vii care au ca
obiect drepturi sau obligaţii singulare.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmiterile între vii, pe de o parte,
pentru că are ca obiect o universalitate, şi nu bunuri sau drepturi privite ut singuli (individual), iar pe
de altă parte, pentru că are ca obiect şi obligaţii care nu pot forma obiect al transmisiunilor între vii.
Cu toate acestea , drepturile privind imobilele dobândite mortis causa sunt opozabile terţilor fără
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară cerute de lege pentru transmisiunile prin acte între
vii (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare).

3). Moștenirea este o transmisiune unitară, în sensul că obiectul ei, patrimoniul defunctului,
fiind unitar, se transmite la moştenitori după aceleaşi norme juridice, fără a distinge după natura,
provenienţa sau originea bunurilor care compun masa succesorală.
Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al dreptului
de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii.

Precizăm că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea patrimoniului succesoral

după aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun, după natura
lor (drepturi reale sau drepturi de creanţă, mobile sau imobile etc.), după provenienţa lor (de
exemplu, de pe linie maternă sau paternă), după originea lor (moştenite sau achiziţionate) sau după
modalităţile de care sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ. Astfel, chiar dacă la acest moment
reglementările succesorale se regăsesc preponderent în Noul Cod civil, anterior dreptul succesoral
unitar român a fost reglementat prin mai multe acte normative (în afara Codului civil, de exemplu,
Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, Decretul nr.167/1958
privitor la prescripţia extinctivă etc.).

Principiul unităţii transmisiunii succesorale, creat de jurisconsulţii romani (negat numai în

orânduirea feudală, mai ales în privinţa bunurilor nobiliare /fiefuri/ atribuite primului născut de sex
bărbătesc - privilegiul de masculinitate şi de primogenitură), guvernează şi dreptul nostru succesoral.

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale comportă şi unele excepţii, determinate de

considerente de echitate sau de ordin social-economic, şi anume:
Ioan Morariu Master. Note de curs
a) Dreptul special de preciput legal al soțului supraviețuitor.
Soţul supravieţuitor cînd nu vine în concurs cu descendenţii, moşteneşte pe lângă cota stabilită potrivit
art. 972 C.civ., mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectat folosirii comune ale soţilor
(art. 974 C.civ.).
Mobilele gospodăriei casnice formează deci o masă distinctă de bunuri succesorale, reglementată
de norme distincte de cele care cârmuiesc restul succesiunii.
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, el nu mai are
acest drept special şi principiul unităţii transmisiunii succesorale se va aplica integral.
b) Dreptul de preciput convențional prevăzut de art. 333 Cod civil.
Art. 333 Cod civil - ”prin convenție matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia
fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în
devălmășie”.
c) Drepturile salariale neîncasate de defunct.
Potrivit art. 167 alin. 2 din Codul Muncii, în cazul decesului salariatului, drepturile băneşti care i se
cuvin până la data la care s-a produs decesul se plătesc soţului supravieţuitor, copiilor şi părinţilor
lui, iar în lipsa acestora, se plătesc celorlalţi moştenitori în condiţiile dreptului comun“.
Prin urmare, în privinţa salariului neîncasat de defunct nu se aplică principiul unităţii moştenirii,
ci norme derogatorii. Soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii defunctului încasează aceste drepturi
băneşti indiferent de calitatea de moştenitor (şi chiar dacă au renunţat la moştenirea defunctului), fără
a fi nevoie să prezinte certificatul de moştenitor.

d) Drepturile de pensie neîncasate de defunct.

În aceeaşi ordine de idei, art. 111 alin.1 și 2 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de
pensii prevede că Sumele neîncasate de către pensionar, reprezentând pensia pe luna în care a avut
loc decesul şi/sau, după caz, drepturi restante de pensie, cuvenite şi neîncasate până la data decesului,
se plătesc unei singure persoane, care are calitatea de soţ supravieţuitor, copil, părinte sau, în lipsa
acestora, celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun.. Sumele menţionate mai sus pot fi
solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.
În aceeaşi ordine de idei, art. 107 alin.1, 2 și 3 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de
pensii prevede că Sumele neîncasate de către pensionar, reprezentând pensia pe luna în care a avut
loc decesul și/sau, după caz, drepturile restante de pensie, cuvenite și neîncasate până la data
decesului, se plătesc unei singure persoane, care poate fi soț supraviețuitor, copil, părinte sau, în lipsa
acestora, celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun. Sumele menţionate mai sus pot fi
solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.
Aceleași reguli se aplică, în lipsa unor dispoziții speciale, și în cazul altor drepturi prevăzute de
legi speciale pentru care stabilirea și plata revin, conform legii, caselor teritoriale de pensii
Ioan Morariu Master. Note de curs

4). Moștenirea este o transmitere indivizibilă, în sensul că operează cu privire la întreg

patrimonial succesoral, privit ca un tot indivizil, iar acceptarea sau renunţarea la moştenire are
caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moştenire și ca atare, presupune în
mod imperativ acceptarea sau renunțarea la întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
Cu alte cuvinte, patrimoniul succesoral se transmite ca un întreg către succesibili, atât sub aspectul
laurii active, cât și al celei passive, iar fiecare dintre aceștia trebuie să accepte moştenirea potrivit
vocaţiei sale succesorale sau să renunţe la ea. Un succesibil nu poate accepta o parte din
moştenirea la care este chemat şi să renunţe la cealaltă parte a ei.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare,
asupra moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi
succesibili, precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor (nulitate,
revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era înlăturată sau
diminuată prin existenţa altor moştenitori sau care aveau obligaţia să execute legatul în cauză
(neacceptat sau ineficace).

Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralităţii de moştenitori el se transmite în

această stare şi ea subzistă până la efectuarea împărţelii (partajului), afară numai dacă defunctul a
făcut prin testament o împărţeală de ascendent.
Totuşi, principiul indivizibilității nu se aplică în toate cazurile, ci comportă excepții, două situații
fiind recunoscute ca atare:
a) Situația dublei vocații succesorale.
În primul rând, principiul indivizibilității funcționează integral doar când succesorul are doar o
singură vocație succesorală. Când, însă, moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului,
cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct-
art.1102 .

b) Datoriile şi sarcinile moştenirii se divid între comoştenitorii legali și cu titlu universal.

Pe de altă parte, prin derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, datoriile şi
sarcinile moştenirii se transmit divizate la moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu
universal, proporţional cu cota fiecăruia.
Astfel, art. 1155 alin. (1) C.civ. prevede că: ”Moştenitorii universali şi cu titlu universal
contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine
fiecăruia.
Totuși, potrivit art. 1155 alin. (3) C.civ., regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se
aplică, revenindu-se așadar la aplicarea principiului indivizibilităţii în următoaele situații:
Ioan Morariu Master. Note de curs
• obligaţia este indivizibilă;
• obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra
unui astfel de bun;
• obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care moştenitorul
care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii
acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător; unul
dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia.
• unul dintre moștenitori este însărcinat prin titlu să execute singur obligația.

5. Dechiderea moștenirii
5.1. Aspecte generale privind deschiderea succesiunii.
5.1.1. Noțiunea de deschidere a succesiunii.
Deschiderea succesiunii reprezintă o instituție juridică fundamentală în materia dreptului
succesural, cu o semnificație juridică deosebită și un moment referențial al întregii proceduri
succesorale.
Din punct de vedere legislativ, deschiderea succesiunii se regăsește în cuprinsul art. 954 din Noul
cod civil, care definește această instituție și în același timp stabilește data și locul deschiderii
succesiunii.
Astfel, art. 954 alin. (1) din Noul cod civil statuează regula conform cu care „Moştenirea unei
persoane se deschide în momentul decesului acesteia”. Per a contrario, succesiunea unei persoane
aflată în viață nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către potențialii săi moștenitori, persoana
în viață neputând avea calitatea de de cujus.
Pornind de la cele de mai sus, putem defini deschiderea succesiunii ca fiind faptul juridic care
determină transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus către moștenitorii săi, legali sau
testamentari și care constituie temei al nașterii dreptului de moștenire, fapt juridic constând în
moartea titularului patrimoniului care se transmite.

În materie succesorală, semnificația juridică deosebită a deschiderii moștenirii se explică prin

aceea că din acest moment toate drepturile și obligațiile celui care lasă moștenirea se transmit de
drept, fără nici o întrerupere, către succesori și prin faptul corelativ că până la acel moment, nici unul
dintre prezumtivii motenitori nu are vreun drept concret câștigat cu privire la bunurile antecesorului
său, ci doar drepturi eventuale.

5.1.2. Semnificația juridică a noțiunii de moarte.

Prin moarte, în sensul Codului civil, se înţelege atât moartea naturală, fizic constatată, a
persoanei, cât şi cea declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Ioan Morariu Master. Note de curs
În schimb, simpla dispariţie a persoanei fizice nu este asimilată cu decesul său şi nu poate
constitui temeiul deschiderii succesiunii. În acest sens, art. 53 din Noul cod civil precizează că:
„Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă”.
Deschiderea moştenirii şi data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea procedurii
succesorale notariale, care are loc la o dată variabilă şi întodeauna ulterioară deschiderii
moştenirii.

Deschiderea procedurii succesorale reprezintă momentul la care părțile demarează ansamblul de

operațiuni complexe care au ca finalitate determinarea compunerii masei succesorale, identificarea
moștenitorilor și stabilirea cotele succesorale ce revin fiecărui succesor.

Sub aspect juridic, deschiderea moștenirii implică identificarea a două coordonate: una temporală
(data deschiderii moștenirii) și una spațială (locul deschiderii moștenirii).

5.2. Data deschiderii succesiunii.

5.2.1. Noțiune.
În condițiile în care deschiderea succesiunii, ca fenomen juridic este reprezentată de decesul celui
despre a cărui moștenire este vorba, pe cale de consecință logică și data deschiderii succesiunii
coincide cu data morții lui de cujus.
Data deschiderii succesiunii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale
notariale, aceasta din urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi.
5.2.2. Stabilirea datei deschiderii succesiunii.
Dovada morţii şi cea a datei ei se fac cu certificatul de deces, întocmit pe baza certificatului
medical constatator al decesului sau a hotărârii judecătorești declarative de moarte rămasă definitivă2.

Actul de deces se întocmeşte ca urmare a constatării fizice a morţii sau pe baza hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă.

În cazul morții fizic constatate, întocmirea certificatului de deces se face de către autoritatea
administraţiei publice locale în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs decesul3, pe baza
certificatului medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de către membrii familiei

2
În acest sens, art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale
prevede că „Dovada decesului şi a ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces“.
3
Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, întocmirea actului de deces se face la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii
administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului şi a
declaraţiei verbale făcute de membrii familiei celui decedat.
Ioan Morariu Master. Note de curs
decedatului, iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau
alt cadru medical din unitatea sanitară unde s-a produs decesul.
Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, actul de identitate şi, dacă
este cazul, livretul militar celui decedat.
În cazul în care decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, pentru
întocmirea actului de deces este necesară şi dovada eliberată de Poliţie sau de Parchet din care să
rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre deces.
În cazul în care se declară decesul unui copil născut viu care a încetat din viaţă, fără ca declararea
naşterii să fi fost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va întocmi mai întâi
actul de naştere şi apoi pe cel de deces4.
În cazul morții declarată pe cale judecătorească, întocmirea certificatului de deces se face pe
baza unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămase definitive, din oficiu sau la cererea
persoanei interesate, după caz, şi va menţiona ca dată a morţii data stabilită prin hotărârea
judecătorească ca dată a decesului.
Art. 52 din Codul civil prevede că cel declarat mort este socotit în viaţă până la data pe care
hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii se
socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind a morţii.

Menţiunea din certificatul de deces referitoare la deces şi data lui nu reprezintă constatări
ex propriis sensibus ale ofiţerului de stare civilă şi, prin urmare, vor face dovadă doar până la
proba contrară, care poate fi făcută într-o acţiune în justiţie privind „anularea, modificarea sau
completarea actului de deces şi a menţiunilor înscrise pe acesta“ şi validată de instanţă printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Dacă data morții stabilită prin hotărârea judectorească declarativă de moarte de către instanță este
contestată, această dată poate fi rectificată într-o cale de atac, dovada datei reale putând fi făcută prin
orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual
chiar minutul în care a intervenit decesul celui despre a cărui moștenire este vorba.

5.2.3. Importanța determinării datei deschiderii succesunii

Determinarea datei deschiderii succesunii este important deoarece în funcție de acest moment se
determină:
• momentul transmiterii succesiunii la moştenitori, care are loc chiar în momentul
deschiderii succesiunii;

4
Potrivit art. 34 din Legea nr. 119/1996, în cazul în care se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă
fără ca declararea naşterii să fifost făcută în termenele prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va întocmi mai
întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces.
Ioan Morariu Master. Note de curs
• compunerea masei succesorale;
• persoanele cu vocaţie succesorală, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin
asupra moştenirii;
• momentul la care începe cursul termenului de opțiune succesorală și consecutiv dacă
acceptarea sau renunţarea la succesiune, care operează cu efect retroactiv, a fost făcută în
acest termen şi prin urmare va produce efecte sau nu;
• validitatea actelor juridice asupra succesiunii (potrivit art. 956 C.civ., actele juridice
având ca obiect o succesiune nedeschisă sunt nule absolut);
• legea aplicabilă în cazul conflictului în timp al legilor succesorale. Aceasta este legea în
vigoare în momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii neputând dobândi drepturi
decât de la moartea defunctului.
5.3. Locul deschiderii succesiunii
5.3.1. Noțiune
Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus. Soluția rezultă explicit
din prevederile art. 954 alin. (2) C.civ.:” Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului”
și s-a impus din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai
ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legtură cu
prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit
decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi fost
pus sub curatelă).
Dovada ultimului domiciliu al defunctului se face cu cartea de identitate sau cu cartea de
identitate provizorie a acestuia.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României,
moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia primului notar public sesizat, cu
condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă
moştenirea.

În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii

moştenirii este în circumscripţia primului notar public sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul
succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în
circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.

Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea
desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
Ioan Morariu Master. Note de curs
În cazul în care într-o circumscripţie teritorială sunt mai multe birouri de notari publici,
competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou sesizat.
Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un alt birou de
notar-public din aceeaşi circumscripţie, cercetând în acest scop registrul naţional notarial ţinut în
format electronic potrivit legii.
Domiciliul persoanei fizice în vederea executării drepturilor sale civile, este locul unde îşi are
principala aşezare.
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitatea dreptului de exerciţiu în condiţiile prevăzute
de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi cu care locuieşte în mod statornic5. El poate fi
stabilit judecătoreşte la unul dintre părinţi. la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimţământul acestora, ori chiar la o instituţie de ocrotire6.
Când domiciliul defunctului nu este însă cunoscut, reşedinţa va fi considerată domiciliu7 (art. 90
alin. 1 C. civ.).

5.3.2. Importanța determinării locului deschiderii succesunii

Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic, având relevanță juridică, atât sustanțială,cât și
procedurală, sub mai multe aspecte care afectează:
a) competența notarului public în constatarea deschiderii succesiunii, dezbaterea acesteia și
efectuarea altor acte de procedură specifice;
b) competența instanțelor judecătorești în judecarea actiunilor decurgând sau în legătură cu
succesiunea;
c) legea aplicabilă în cazul moştenirilor cu element de extraneitate;

În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea este supusă legii statului

pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C.civ.).

5
Domiciliul minorului (care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu) este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la
care locuieşte în mod statornic (art. 92 alin. 1 C. civ.). Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii
săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei care beneficiază de tutelă specială
este la reprezentantul legal, în afară de cazul în care pentru aceasta din urmă instanţa de tutelă dispune altfel (domiciliu
legal – art. 92 alin. 4 C. civ.).
6
Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de
încredere, cu consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire(art. 92
alin. 3 C. civ.)..
7
Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut (art. 90 alin. 1 C. civ.).
Ioan Morariu Master. Note de curs

CURS 2

PRINCIPALELE REGULI ȘI CONDIȚII CARE

GUVERNEAZĂ VENIREA LA MOȘTENIRE
I. CONDIȚIILE GENERALE PENTRU VENIREA LA MOȘTENIRE

1. Considerente generale.

Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire, strict dispozițiile legale sau testamentul
celui despre a cărui moștenire este vorba, pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie să
îndeplinească două condiții generale pozitive:
- să aibă capacitate succesorală (art. 957 alin. (1) C.civ.);
- să aibă vocaţie succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară.
Pe lângă aceste condiii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la moștenire în temeiul
legii, este nevoie să fie îndeplinite și două condiții speciale negative:
- persoana să nu fie nedemnă;
- persoana să nu fie dezmoştenită.

2. Capacitatea succesorală

2.1. Aspecte conceptuale generale.

Capacitatea succesorală nu se confundă cu capacitatea civilă de folosinţă sau cu capacitatea
civilă de exerciţiu, ci are o semnificaţie proprie bine definită, aceea a existenţei în viaţă a
moştenitorului în momentul deschiderii moştenirii.
În esență, capacitatea succesorală reprezintă o parte din capacitatea de folosință a persoanei,
mai exact aptitudinea persoanei de a dobândi drepturi și obligații în materie succesorală.

Codul civil condiționează imperativ dreptul de moștenire al unei persoane de existența

acesteia la data deschiderii motenirii. Astfel, potrivit 957 alin.1 C.civ. : „O persoană poate
moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”.

Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală orice persoană care se află în ființă
în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai
există sau care nu există încă la acea dată.

De la aceasta regulă sunt recunoscute două excepții, materializate în:

-capacitatea succesorală anticipată recunoscută persoanei fizice concepute, dar
nenăscute la data succesiunii;
- capacitatea succesorală anticipată recunoscută persoanei juridice.

Dovada existenţei în viaţă a succesibilului la data deschiderii succesiunii incumbă, conform

regulilor generale de probaţiune, acestuia sau eventual moştenitorilor săi (dacă aceştia vin la
moştenire prin retransmitere) şi se face cu actele de stare civilă ale moştenitorului, iar în caz
Ioan Morariu Master. Note de curs

de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, cu actul său de
deces.

Dintr-o perspectivă analitică, trebuie făcută distincție între situația persoanelor care au
capacitate succesorală și situația persoanelor care nu capacitate succesorală, situații care
urmează a fi analizate distinct.

2.2. Persoanele care au capacitate succesorală.

2.2.1. Persoanele fizice care au capacitate succesorală.

Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice în viaţă

la data deschiderii succesiunii fără nici o discriminare în funcţie de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială,
precum și persoanelor fizice concepute, dar nenăscute la data succesiunii.
Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumată în viaţă.
Art. 53 C.civ. dispune în acest sens că „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii, este considerată că există,
deci are capacitate succesorală, cu condiţia să se nască vie. Copilul născut mort este
considerat că nu există.
Art. 36 C.civ. prevede că „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 C.civ. referitoare la timpul legal al
concepţiunii sunt aplicabile”.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor de mai sus, rezultă că va fi considerat
persoană concepută și va avea capacitate succesorală copilul care se naște cel mai târziu în a
300 a zi de la data deschiderii succesiunii. Capacitatea succesorală există indiferent cât de
mare a fost durata vieţii persoanei concepute.
2.2.2. Persoanele juridice care au capacitate succesorală.

Persoanele juridice au numai capacitate succesorală testamentară, în principiu de la

data dobândirii personalităţii juridice, în condiţiile legii.

Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor persoanelor juridice în

ființă la data deschiderii succesiunii fără nici o distincție sau limitare în funcţie forma,
aracterul(public sau privat), entitățile componente sau alte criterii, precum și persoanelor
juridice în curs de înființare.

Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) C.civ. şi dacă prin lege nu se dispune
altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data
actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 C.civ.).
Ioan Morariu Master. Note de curs

2.3. Persoanele care nu au capacitate succesorală.

Din regula conform căreia are capacitate succesorală orice persoană care se află în ființă
în momentul deschiderii moștenirii rezultă, per a contrario, că nu au capacitate
succesorală persoanele care încă nu existau, cele nu mai existau la data deschiderii
succesiunii și comorienții.
2.3.1. Persoanele care încă nu existau la data deschiderii succesiunii.
Această categorie include:
-în cazul persoanelor fizice - persoanele fizice neconcepute la data deschiderii
succesiunii, precum și copiii concepuți la acel moment, dar care nu se nasc vii;
--în cazul persoanelor juridice – acele persoane juridice care la la data deschiderii
succesiunii nu erau nici măcar în curs de înființare.

2.3.2. Persoanele care nu mai existau la data deschiderii succesiunii.

În categoria persoanele care nu mai existau la data deschiderii succesiunii intră:
-în cazul persoanelor fizice - persoanele fizice predecedate, al căror deces a fost fizic
constatat sau a fost stabilit prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii definitivă şi
irevocabilă, precum și comorienții sau codecedații.
--în cazul persoanelor juridice -persoanele juridice care își încetaseră existența la data
deschiderii succesiunii.
Totuşi în cazul moştenirii legale, descendenţii moştenitorului predecedat vor putea
veni prin reprezentare la moştenirea defunctului în locul autorului lor şi culege partea
succesorală ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea succesiunii.

c)Comorienţii sunt persoanele fizice care, având vocaţie succesorală, una faţă de alta,
decedează în aceeași împrejurare (accident aviatic, naufragiu, cutremur etc.), în astfel de
circumstanțe încât care nu se poate proba în niciun fel care dintre ele a supravieţuit
celeilalte.
În acest sens art. 957 alin. (2) C.civ. prevede că:, „Dacă, în cazul morţii mai multor
persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a
se moşteni una pe alta”.
Formularea generală și fără diferențieri a acestui text legal, impune ca soluţia să fie
aceeaşi şi în cazul așa numiților codecedați, categorie care include persoanele fizice care,
având vocaţie succesorală reciprocă, au decedat în acelaşi timp, dar în împrejurări şi din
cauze diferite.
Având în vedere că art. 957 alin. (2) C.civ. nu face nicio distincție, incapacitatea
comorienților și codecedaților se aplică şi în cadrul devoluţiunii testamentare, în cazul în care
atât legatarul cât şi testatorul au murit în aceeaşi împrejurare fără a se putea dovedi că
legatarul a decedat ulterior decesului testatorului.
Trebuie avut însă în vede în toate cazurile că prezumţia morţii concomitente a mai multor
persoane este o prezumţie legală relativă şi poate fi răsturnată prin orice mijloc de dovadă de
cel interesat.
Ioan Morariu Master. Note de curs

Efectele incapacităţii succesorale se produc de drept (ipso jure), fără a fi nevoie de o

hotărâre judecătorească care să o constate. Incapacitatea succesorală poate fi invocată
de orice parte interesată.

3. Vocația succesorală

3.1. Aspecte generale

Așa cu am arătat mai sus, pentru ca o persoană să poată moșteni, pe lângă condiția existenței
capacității succesorale, mai trebuie îndeplinită și condiția ca aceasta să aibă vocaţie
succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară.
Din punct de vedere terminologic, trebuie precizat că în doctrina de specialitate sunt utilizate
atât noțiunea cu conotații active de vocație succesorală, care sugerează o îndreptățire, un
drept, cât și cea pasivă de chemare la moștenire, care completează sensul noțiunii cu ideea de
atragere în sfera moștenitorilor, evident în virtutea legii. În realitate, cele două noțiuni sunt
sinonime, acoperind aceeași realitate semantică.

Vocația succesorală legală semnifică presupune, așa cum vom dezvolta mai jos, încadrarea
celui care pretinde moștenirea într-o anumită categorie de persoane, aflate în relații de
rudenie sau de căsătorie cu de cujus și comportă două accepțiuni, de extensii diferite, iar
vocaţia testamentară presupune pur și simplu ca succesibilul să se regăsească ca destinatar în
cuprinsul unei manifestări de voință mortis causa valide a defunctului.
În acest sens sunt și dipozițiile legale în materie, mai exact cele ale art. 962 C.civ.:
„Pentru a putea moşteni o persoană trebuie să aibe calitatea cerută de lege sau să fi fost
desemnată de către defunct prin testament”, în concepția legiuitorului existența vocaţiei la
moştenire presupunând că persoana fizică sau persoana juridică care pretinde moştenirea
trebuie să fie chemată la aceasta de lege sau de dispozițiile unui testament.

3.2. Vocația succesorală legală

3.2.1. Persoanele cu vocație succesorală legală

În dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii persoanele care sunt în legătură de
familie cu defunctul, respectiv rudele defunctului și soţul supravieţuitor al acestuia. În ceea
ce privește rudele, acestea pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (în anumite
condiţii).
Ca atare, se poate concluziona că moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie,
statul sau UAT moştenind numai în cazul în care moştenirea este vacantă.
Vocația succesorală legală, ca noțiune și instituție juridică, comportă o serie de distincții și
diferențieri, funcție de categoria de moștenitori legali avută în vedere.

3.2.2. Vocația succesorală legală a soțului suprviețuitor

Astfel în ceea ce privește soțul supraviețuitor, ca și categorie de moștenitori în sine, vocația

succesorală presupune doar existența validă a calității de soț al lui de cujus la data deschiderii
succesiunii și nu comportă niciun fel de diferențeri.
Ioan Morariu Master. Note de curs

3.2.3. Vocația succesorală legală a rudelor defunctului

3.2.3.1.Noțiune și semnificație

Vocația succesorală legală a rudelor defunctului decurge și este bazată pe instituția juridică a
rudeniei

Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană
(rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane descind dintr-un
ascendent comun (rudenia în linie colaterală) și poate fi rudenie firească și rudenie
civilă(adopție).
Cele două forme de rudenie sunt definite de dispozițiile art. 405 Cod civil :
”(1)Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun .
(2)Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de
lege”.

În evoluţia sa regimul juridic al adopţiei este diferit, fiind cunoscută înfierea cu efecte
depline şi înfierea cu efecte restrânse până în anul 1990 (art. 66-85 C. familiei); adopţia cu
efecte depline şi efecte restrânse (sub regimul Legii nr. 11/1990); adopţia cu efecte depline
(O.U.G. nr. 25/1997 aprobată prin Legea nr. 87/1998). Distincţia dintre cele două feluri de
adopţii a existat până la adoptarea şi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, când ea a primit
un regim juridic unic şi de la acest moment nu poate fi decât cu efecte depline. Cum însă în
prezent există în fiinţă şi adopţii cu efecte restrânse încheiate în regimul juridic anterior,
distincţia rămâne valabilă în caz de moştenire.
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi
poate fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au
un ascendent comun.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
• în linie dreaptă, după numărul de naşteri: de exemplu, copiii defunctului sunt rude de
gradul I, nepoţii de gradul II, părinţii defunctului de gradul I etc.;
• în linie colaterală, ascendento- descendent: asecendent până la autorul/autorii comuni
și descendent, până la ruda de referință.
Vocația succesorală legală, ca noțiune și instituție juridică, comportă o serie de distincții și
diferențieri, funcție de categoria de moștenitori lrgali avită în vedere.
Astfel în ceea ce privește soțul supraviețuitor, ca și categorie de moștenitori în sine, vocația
succesorală presupune doar existența validă a calității de soț al lui de cujus la data deschiderii
succesiunii și nu comportă niciun fel de diferențeri.
În schimb în ceea ce privește categoria moștenitorilor legali rude, vocația succesorală legală
comportă două accepțiuni, având grade de extensie și semnificații discticte, respectiv vocația
succesorală generală sau de principiu și vocația succesorală concretă sau utilă.
Ioan Morariu Master. Note de curs

3.2.3.2.Vocația succesorală generală sau de principiu

Vocaţia (chemarea) succesorală legală are un prim sens general prin care se stabileşte în
principiu vocaţia succesorală, chemarea la moștenire, vocație denumită virtuală, generală
sau de principiu.
Putem defini, așadar, vocația succesorală generală ca fiind posibilitatea abstractă,de
principiu, a unei persoane de a culege moştenirea defunctului, ca urmare a încadrării în
anumite categorii de rudenie determinate de lege.
În acest sens, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc.) şi
ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.) au vocaţie succesorală în mod nelimitat în grad.
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv (fraţii şi
surorile defunctului – rude de gradul doi, nepoţii şi strănepoţii de frate sau soră – rude de
gradul III sau IV, unchii şi mătuşile – rude colaterale de gradul al III-lea precum şi copiii
acestora – rude de gradul al IV-lea şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului - rude colaterale
de gradul al IV-lea).
În cadrul devoluţiunii succesorale legale funcţionează principiul reciprocităţii
vocaţiei legale generale la succesiune, conform căruia dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană şi aceasta la rândul ei
are vocaţie la moştenirea celei dintâi.
Şi reciproca este valabilă. Dacă o persoană nu are vocaţie succesorală generală la
moştenirea unei alte persoane, nici a doua nu are vocaţie legală la moştenirea primeia.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale generale se întemeiază pe ideea de
echitate și de simetrie juridică.
Precizăm că reciprocitatea priveşte vocaţia succesorală generală virtuală, şi nu pe
cea utilă, care depinde de factori concreţi ai devoluţiunii succesorale legale, cum ar fi
existenţa sau inexistenţa altor succesibili în clasă sau rang preferabil.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale legale nu există în cazul în care statul sau o persoană
juridică are vocaţie succesorală testamentară şi nici în cazul constatării nulităţii sau anulării
căsătoriei intervenite după decesul soţilor sau al unuia dintre ei. Dacă soţul supravieţuitor a
fost de bună-credinţă (căsătoria putativă), el are vocaţia succesorală a soţului din căsătoria
valabilă, în timp ce soţul de rea-credinţă nu are vocaţie succesorală (şi deci nu va fi chemat la
moştenire).
Dacă însă ambii au fost de bună-credinţă, ignorând motivul de nulitate, principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale se aplică.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale virtuale, abstracte, nu există în cadrul
devoluţiunii succesorale testamentare, pentru că de fapt în această formă de devoluţiune
succesorală vocaţia este întotdeauna concretă.
Poate exista reciprocitate a vocaţiei succesorale testamentare doar ca situație faptică
concretă și particulară, atunci când două persoane (de regulă soţii) testează fiecare în favoarea
celuilalt prin testamente distincte.

3.2.3.3.Vocația succesorală concretă sau utilă

Vocaţia (chemarea) succesorală are un al doilea sens concret şi util, de vocație concretă
sau utilă, care înseamnă alegerea dintre succesorii legali virtuali, potenţiali, a celor care în
Ioan Morariu Master. Note de curs

mod efectiv pot culege moştenirea, nefiind înlăturaţi de un alt sau de alţi succesibili în clasă
sau rang preferabil sau de un legatar testamentar.

Dintre toate rudele cu vocația succesorală generală ale defunctului, au vocaţie succesorală
concretă doar o categorie resrânsă de rude, care sunt chemate în rang prioritar, în sensul că nu
sunt înlăturaţi de la moștenire de un alt sau de alţi succesibili, ci dimpotrivă ei îi înlătură pe
aceștia.
Vocaţia succesorală a rudelor (care sunt chemate la moştenire alături de soţul
supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată vor culege
moştenirea lăsată de defunct, deoarece vocaţia lor la moştenire este numai generală,
potenţială, vizând o posibilitate de principiu de a moştenii patrimoniul persoanei decedate.
Vocaţia lor concretă, de a culege efectiv moştenirea este determinată prin devoluţiunea
succesorală legală și depinde de factorii concreţi ai devoluţiunii succesorale legale, cum ar
fi existenţa sau inexistenţa altor succesibili în rang preferabil.
Altfel spus, o persoană care are vocație succesorală succesorală generală are și
vocație concretă sau utilă doar dacă, potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale, nu este
îndepărtată de la moștenire de o rudă chemată la moștenire în rang preferabil.

3.3. Vocația succesorală testamentară

Așa cum am arătat, are vocație succesorală testamentară orice persoană fizică sau
juridică, fără nicio limitare sau excludere, care îndeplinește pur și simplu condiția de a
se regăsi ca destinatar în cuprinsul unei manifestări de voință mortis causa valide a
defunctului.

4. Nedemnitatea succesorală
4. 1. Noțiune și caractere juridice.
Pe lângă condițiile pozitive ale capacității succesorale și vocației succesorale, o altă condiţie
cerută pentru ca o persoană să poată moşteni constă în condiţia ca aceasta să nu fie nedemnă
față de cel a cărui moștenire o pretinde. Inexistenţa nedemnităţii succesorale este o condiţie
negativă, cerută atât în cazul moştenirii legale, cât și în cazul moştenirii testamentre și a cărei
neîndeplinire face ineficientă o asemenea potențială moștenire.
În principiu,potrivit art. 960 alin. (1) C.civ. nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea
legală, cât şi de la cea testamentară, însă am ales să tratăm această intituție în contextul
devoluțiunii succesorale legale, întrucât în această materie se manifestă cu precădere, iar în
materie testamentară efectele acesteia sunt oricum anihilate în situația cunoașterii de către
testator a cauzei de nedemnitate.
Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept sau judiciară a unui moștenitor
legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv partea de rezervă din acea
moștenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de săvârșirea unei fapte
grave, prevăzută de lege, față de cel care lasă moștenirea ori față de anumiți moștenitori
determinați.
Sub aspectul naturii juridice, nedemnitatea succesorală este o sancţiune civilă care se
aplică numai în cazul săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de lege.
Ioan Morariu Master. Note de curs

Caracterul de sancţiune civilă al nedemnităţii succesorale imprimă acesteia o serie de

caractere juridice specifice, mai exact face ca ea să aibă:
• un caracter personal, deci să se aplice numai autorului faptei, fără a se răsfrânge
asupra succesorilor acestuia ori a altor persoane;
• un caracter relativ, nedemnitatea existând numai în raport cu de cujus-ul cu privire la
care a fost săvârşită fapta nedemnă și cu moștenirea acestuia; şi, în sfârşit,
• un caracter de răspundere subiectivă, în sensul că se bazează pe ideea de
răspundere culpabilă a nedemnului, ceea ce implică necesitatea existenţei
discernământului şi a responsabilităţii penale sau civile, după caz, a nedemnului în
momentul săvârşirii faptei.

Nedemnitatea succesorală poate fi de drept şi urmează a fi doar constatată de instanţa

judecătorească sau judiciară şi urmează să fie pronunţată de instanţă.

4. 2. Nedemnitatea de drept
Cazurile de nedemnitate de drept sunt enumerate de art. 958 C.civ. care prevede că este de
drept nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l
ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii,
a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi
fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la
moştenire a făptuitorului.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate
sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii
judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

4. 3. Nedemnitatea de judiciară
Nedemnitatea judiciară poate fi pronunţată de instanţa judecătorească în cazurile
prevăzute de art. 959 C.civ., care prevede că poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care
lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor
fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat
testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a determinat sau, după caz, l-a împiedicat
pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.”
4. 4. Constatarea și declararea nedemnităţii succesorale
Nedemnitatea nu poate opera decât dacă a fost constatată sau, după caz, declarată printr-o
hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, până în acel moment succesibilul
fiind considerat moştenitor capabil.
4. 4. 1.Constatarea nedemnității de drept
Ioan Morariu Master. Note de curs

Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate

sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii
judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.
Așadar, în cazul nedemnității de drept instanţa de judecată sau notarul public doar
constată intervenirea cazului de nedemnitate, care se produce ope legi la momentul rămânerii
definittive a hotărârii de condamnare.
În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate drept cauze de nedemnitate de
drept este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia
răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre
judecătorească civilă definitivă.
4. 4. 2. Declararea nedemnităţii judiciare
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare
nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă
ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii.
Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată
prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre
judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.

4. 4.3. Pesrsoanele împotriva cărora se poate invoca nedemnitatea

Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp este în viaţă. Dacă
după deschiderea succesiunii el a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale, dar a decedat
înainte de constatarea nedemnităţii, acţiunea în constatarea nedemnităţii lui poate fi introdusă
şi împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari la care au fost retransmise bunurile
succesorale.
Moştenitorii nedemnului, pârâţi în această acţiune, nu se pot apăra nici prin invocarea
teoriei moştenitorului aparent, nici prin invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile prin
posesia de bună-credinţă pentru că ei nu sunt dobânditori cu titlu particular, ci cu titlu
universal (pro herede), lor transmiţându-li-se în patrimoniul succesoral şi obligaţia de a
restitui bunurile succesorale primite de la autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori.

4. 5. Efectele nedemnităţii succesorale

Sub aspectul efectelor, nedemnul este înlăturat de la succesiune în cadrul procedurii
succesorale şi nu va obţine titlul de moştenitor şi certificatul constatator al acestui titlu sau
dacă l-a obținut, nedemnitatea va produce efectul unei condiţii rezolutorii, titlul nedemnului
desfiinţându-se retroactiv, nedemnul fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor.
Ioan Morariu Master. Note de curs

Desfiinţarea titlului de moştenitor al defunctului se produce retroactiv din momentul

deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea şi de
momentul pronunţării hotărârii. Desfiinţarea titlului de moştenitor îl înlătură pe nedemn de la
moştenire chiar dacă ar fi fost moştenitor rezervatar.
Nedemnitatea succesorală, fiind o sancţiune civilă, are caracter personal, înlăturând
de la moştenire pe nedemn.
Dacă nedemnul s-ar afla în posesia succesiunii, adevăraţii moştenitori au împotriva lui
acţiune în petiţie de ereditate.
Descendenţii nedemnului pot veni însă, la moştenire prin reprezentarea acestuia (art. 965
alin. (1) C.civ.).
În ce priveşte actele încheiate de nedemn cu terţii privitor la bunurile succesiunii, va
trebui făcută distincţia între actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale,
pe de o parte, şi actele de dispoziţie.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care profită
moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile.
Actele de conservare sau de administrare a bunurilor succesorale vor fi menţinute pentru
că este în interesul celorlalţi moştenitori ca bunurile succesorale să fie conservate şi puse în
valoare.
Actele de înstrăinare făcute de nedemn cu privire la bunurile succesorale imobile vor fi
menţinute ca valabile în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: actul să
fie cu titlu particular, oneros, şi terţul să fi fost de bună-credinţă în momentul încheierii lui,
dovedind că a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a
defunctului- teoriei moştenitorului aparent.
De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi
terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
(art. 960 alin. (3) teza a II a C.civ.).

4. 6. Înlăturarea efectelor nedemnităţii succesorale

Efectele nedemnităţii de drept sau ale nedemnităţii judiciare pot fi înlăturate expres printr-
o declaraţie expresă cuprinsă într-un testament sau într-un act autentic notarial de către cel
care lasă moştenirea(art. 961 alin.1 teza a I a C.civ.).
Indiferent de actul în care este cuprinsă, declaraţia expresă trebuie să exprime iertarea
succesibilului nedemn de către cel care lasă moştenirea.
Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul
lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea(art. 961 alin.1 teza a
II a C.civ.).

Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită

după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale (art. 961alin. 2
C.civ.).
Ioan Morariu Master. Note de curs

II. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepții

1. Considerații generale
Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaște o vocație
succesorală generală la moștenire și pentru a evita fărâmițarea excesivă a patrimoniului
succesoral, legiuitorul a rânduit o anumită ordine de chemare la moștenire a rudelor cu vocație
succesorală generală ale celui care lasă moștenirea și o ierarhizare a acestora pe nivele de
chemare la moștenire, numite ranguri.
Astfel, dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moștenirea,
legiuitorul selectează doar unele dintre acestea, persoane pe care le cheamă la moștenire în
prim rang, acestea fiind rudele care au vocație succesorală concretă și care vor culege efectiv
moștenirea. Altfel spus, li se va recunoaște vocație succesorală concretă numai anumitor rude
cu vocație succesorală generală.
Alegerea rudelor cu vocație succesorală concretă dintre toate rudele care au o vocație
succesorală generală la moștenire se face utilizându-se două criterii tehnico-juridice,
criterii pornind de la care au fot instituite trei principii ale devoluțiunii succesorale.

2. Criteriile tehnico-juridice
Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație succesorală generală,
au fost instituite și sunt utilizate două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moștenitori;
b) gradul de rudenie.

2.1. Clasa de moştenitori

Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale defunctului privită ca un ansambu
omogen care, ca atare, în mod colectiv, exclude în totalitate de la moştenire o altă clasă
sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către o altă clasă.
Legiuitorul a stabilit patru clase de motenitori legali:
- clasa I, numită și clasa descendenților, format din toți descendenții defunctului, fără
limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc.);
- clasa a II-a, numită și clasa mixtă sau clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor
privilegiați, format din părinții defunctului și frații și surorile acestuia și descendenii lor
până la gradul al IV-lea inclusiv, cuprinzând :
-subclasa ascendenților privilegiați- părinții defunctului;
-subclasa colateralilor privilegiați- frații și surorile acestuia și descendenii lor până
la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, format din bunicii, străbunicii
ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită și clasa colateralilor ordinari, format din unchii și mătușile
defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.

2.2. Gradul de rudenie

Ioan Morariu Master. Note de curs

Gradul de rudenie se stabileşte în linie dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie
colaterală, după numărul naşterilor urcând până la ascendentul comun şi coborând de la acesta
până la cealaltă rudă.
Linia de rudenie este formată din şirul gradelor. Linia poate fi dreaptă, atunci când rudele
coboară (descind) una din alta, sau colaterală, când rudele coboară dintr-un ascendent (autor)
comun.
Linia dreaptă poate fi linie dreaptă descendentă sau linie dreaptă ascendentă, după cum
privim legătura de rudenie a succesibilului cu un ascendent sau respectiv cu un descendent al
lui.
3. Cele trei principii ale devoluțiunii succesorale legale
În baza acestor două criterii tehnico-juridice, legiuitorul a formulat trei principii care
guvernează devoluțiunea succesorală legală și stabilirea ordinii de preferință:
3.1. Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali.
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moștenitori sunt
chemate să culeagă patrimoniul succesoral în ordinea crescătoare a claselor.
O clasă de moştenitori legali este chemată util, concret la moştenire numai dacă nu
există nici un moştenitor acceptant din clasele anterioare din ordinea de preferinţă
stabilită de legiuitor.
Ca atare, dacă există una sau mai multe rude din prima clasă de moștenitori, atunci acestea
vor înlătura de la moștenire rudele care fac parte din celelalte clase de moștenitori, chiar dacă
între acestea din urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa
care exclude, iar raționamentul se aplică la toate clasele.
Rudele din clasa a II-a vin la moștenire numai dacă nu exist rude din clasa I sau acestea nu
vor (sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire. Tot astfel, clasa a III-a,
respectiv clasa a IV-a de motenitori legali vor fi chemate la moștenire numai în ipoteza
inexistenței rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină
la moștenire.

Prin excepție pot veni la moștenire rude din clase diferite:

• atunci când de cujus a dezmoștenit prin testament (a exheredat) toți moștenitorii
rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel, rezervatarii exheredați vor culege rezerva,
iar cotitatea disponibilă va reveni moștenitorilor din clasa subsecventă, cu condiția ca
de cujus să nu fi dispus altfel prin testament.

3.2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care înlăuntrul aceleiași clase de
moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe
rudele de grad mai depărtat1.
Altfel spus, principiul menționat stabileşte că în interiorul aceleiaşi clase vocaţia concretă
la moştenire aparţine rudelor celor mai apropiate în grad de defunct.

1
Art. 964 alin. (3) C.civ.- „Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la
moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia cazurilor pentru care legea dispune altfel”
Ioan Morariu Master. Note de curs

De la principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă există o
serie de excepții, limitativ prevăzute:
• reprezentarea succesorală;
• existenţa clasei a II-a mixte în care părinţii defunctului (rude de gradul I) nu
înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii acestora
(rude de gradul al II-lea şi al IV-lea), ci vin în concurs la moştenire conform
cotelor stabilite de lege.

3.3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie
Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia moştenirea se împarte în
părţi egale între rudele chemate la moştenire din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad de
rudenie2.
Excepţiile de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad cu
vocaţie concretă la succesiune sunt:
• împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul în care moştenitorii de acelaşi grad
vin la succesiune prin reprezentare (art. 968 şi 981 alin. (2) C.civ.) şi
• împărţirea pe linii a moştenirii în cazul fraţilor şi surorilor din căsătorii diferite
ale defunctului (art. 981 alin. (3) C.civ.).

III. Reprezentarea succesorală

2.1. Noțiune.
Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii, în virtutea căruia un
moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în puterea legii,
în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire
ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data
deschiderii moştenirii.

2.2. Natură juridică.

Instituția reprezentării succesorale (art. 965 C.civ.) are, așa cum reiese din chiar definiția
acesteia, natura juridică a unui beneficiu legal recunoscut pentru evitarea sau
anihilarea unor efecte inechitabile produse de aplicarea pură și simplă a principiilor
devoluținii succesorale.
Mai exact, această instituție a fost creată de către legiuitor pentru a permite evitarea unor
efecte inechitabile produse de principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii
din aceeaşi clasă asupra unor persoane care nu sunt culpabile, pe motivul predecesului sau
nedemnității autorului lor.
Concret, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii reprezentării
succesorale, ei ar fi înlăturaţi de succesorii în grad de rudenie mai apropiat de defunct.

2
Art. 964 alin. (3) C.civ.- „Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal,
dacă legea nu prevede altfel”.
Ioan Morariu Master. Note de curs

Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea din moștenire care s-ar
fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viață sau nu ar fi fost nedemn la data
deschiderii succesiunii.

2.3. Categoriile de moștenitori care beneficiază de reprezentare.

Potrivit dispozițiilor Codului civil (art. 966 alin. 1 C.civ.), reprezentarea succesorală este
admisă numai în privința descendenților copiilor defunctului și a descendenilor din frații și
surorile defunctului.
În privința descendenţilor în linie dreaptă reprezentarea nu este limitată la un anuit grad de
rudenie și operează nemărginit (la infinit).
În schimb, pe linie colaterală (în cazul descendenţilor din fraţii şi surorile defunctului)
reprezentarea acestora este permisă numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât
moştenirea legală în linie colaterală este admisă doar până la gradul al IV-lea inclusiv.

2.4. Condiții.
Pentru a opera reprezentarea succesorală în privința categoriilor de moștenitori care
beneficiază de reprezentare, trebuie îndeplinite trei condiții, dintre care două în persoana celui
reprezentat și una în persoana reprezentantului.
a) Cel reprezentat să nu aibă capacitate succesorală la momentul deschiderii moștenirii
lui de cujus(să fie fie predecedat sau decedat în același timp) sau nedemn față de
acesta.
b) Locul celui reprezentat să fie un loc util;
c) Reprezentantul să îndeplinească toate condițiile generale pentru a culege moștenirea
lăstă de defunct(cu excepția vocației concrete)
Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie
să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta.
Nu are importanță, însă dacă reprezentantul îndeplinește sau nu condiţiile pentru a-l moşteni
pe cel reprezentat. În acest sens, trebuie arătata că reprezentarea operează chiar dacă
reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lui ori a fost
dezmoştenit de acesta.

2.5 Modul de operare a reprezentării succesorale.

Reprezentarea operează nemărginit (la infinit) în cazul descendenţilor în linie
dreaptă, iar în linie colaterală (a descendenţilor din fraţi şi surori) reprezentarea este posibilă
numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea legală în linie colaterală este
admisă doar până la gradul al IV-lea inclusiv.
Reprezentarea operează în toate cazurile, adică atât în cazul în care nepoţii copilului
predecedat vin la moştenire în concurs cu copiii în viaţă ai de cujus-ului (adică cu unchii lor),
cât şi în cazul în care toţi copiii de cujus-ului sunt predecedaţi şi la succesiunea acestuia (a
bunicului) vin doar nepoţii, ca rude de grad 2 sau doar strănepoții.

Reprezentarea operează în toate cazurile şi pe linie colaterală. Aceasta înseamnă că

reprezentarea operează atât în cazul în care nepoţii de frate (copiii fratelui predecedat) vin
Ioan Morariu Master. Note de curs

prin reprezentare în concurs cu fratele sau sora în viaţă la moştenirea de cujus-ului (unchiul
lor), cât şi în cazul în care la moştenirea de cujus-ului (a unchiului) vin nepoţii tuturor fraţilor
de cujus-ului predecedaţi.
De asemenea, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai sus, reprezentarea operează
în toate cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade
diferite în raport cu defunctul (art. 966 alin. (2) C.civ.).
Reprezentarea succesorală operează de drept şi imperativ fără ca descendenţii să
poată modifica regulile legale care o guvernează.

2.6. Efectele reprezentării succesorale.

Principalul efect al reprezentării succesorale constă în aceea că, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale cerute pentru a opera reprezentarea, reprezentantul, ca moştenitor legal de
un grad mai îndepărtat, urcă, în puterea legii, în drepturile ascendentului său, numit
reprezentat și culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost
nedemn sau decedat la data deschiderii succesiunii.

Ca un efect consecutiv și subsidiar primului, în cazul reprezentării succesorale,

împărţirea moştenirii nu se mai face pe capete (în părţi egale între moştenitori), ci pe
tulpini.
Prin tulpină se înţelege:
– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este
reprezentat la moştenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea
sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se
face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură
împărţindu-se între ei în mod egal (art. 982 (2) şi (3) C.civ.).
Astfel, în cazul în care de cujus-ul a avut trei fii dintre care doi (F1 şi F2) sunt în viaţă la
decesul său, iar alt treilea (F3) este predecedat şi acesta din urmă are doi copii (C1 şi C2), la
moştenire vin în nume propriu (în temeiul dreptului lor succesoral) F1 şi F2, iar nepoţii de fiu
ai defunctului (C1 şi C2) vin prin reprezentare, urcând în locul tatălui lor (F3) predecedat şi
culegând o treime (1/3) din moştenirea la care ar fi avut acesta dreptul.
Deci, moştenirea nu se împarte în mod egal între cei patru moştenitori (F1, F2, C1 şi C2),
ci pe tulpini (F1, F2, şi F3).
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizarea se face pe tulpină în fiecare
ramură.
Trebuie precizat că moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, ci
şi obligaţii în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia.
Ioan Morariu Master. Note de curs

Faptul că reprezentarea operează de drept şi imperativ nu îl obligă pe beneficiarul

reprezentării să accepte succesiunea. El are dreptul de opţiune succesorală al oricărui
succesibil.
Un efect special îl prezintă reprezentarea succesorală pentru copiii nedemnului concepuţi
înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus.
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost
exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin
reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi
după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în
cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a
depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare
a reprezentării (art. 969 alin. (1) C.civ.).
 CURS 3

REGULI ȘI REPERE ESENȚIALE PRIVIND MOȘTENIREA

LEGALĂ ȘI MOȘTENITORII LEGALI
I. ANALIZĂ SINTETICĂ A SITUAȚIEI DIFERITELOR CATEGORII DE
MOȘTENITORI

1.1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali

1.1.1. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului

A. Categorie
Clasa I de moştenitori legali este o clasă omogenă, care cuprinde o singură categorie de
rude ale defunctului, respectiv descendenții acestuia.
Categoria descendenţilor include copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
nesfârşit, indiferent de sex sau dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite
ori dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiaţia lor a fost stabilită potrivit legii sau dacă
au fost adoptaţi.

Situația descendenților adoptați

Dacă ne referim la subcategoria copiilor defunctului ca adoptați (situația în care de cujus este
adoptatorul, iar moștenitorul adoptatul), aceasta include atât copiii adoptați cu efecte depline,
cât și cei adoptați cu efecte resrânse, întrucât între adoptatul cu efecte restrânse și adoptatori
se stabilesc legături de rudenie, care conferă vocație succesorală.
Dacă însă este vorba de ceilalți descendenți ai defunctului ca adoptați (situația în care un copil
al defunctului este adoptatorul, iar descendentul acestuia adoptatul), aceștia sunt succesibili,
au vocație succesorală generală doar dacă sunt adoptați cu efecte depline, nu și dacă sunt
adoptați cu efecte restrânse, întrucât între adoptatul cu efecte restrânse și rudele
adoptatorilor(între care și de cujus-ul, care este părintele adoptatorului) nu se stabilesc legături
de rudenie care să confere vocație succesorală.

B. Caractere juridice.
Descendenţii pot veni la succesiune atât în nume propriu cât și prin reprezentare,
sunt moştenitori rezervatari, sunt moştenitori sezinari, putând intra în posesia
moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitor şi au obligaţia să raporteze
donaţiile făcute lor de defunct în timpul vieţii acestuia, cu excepţia celor făcute cu
scutire de raport.

Reguli și efecte specifice

Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire
în ordinea gradului de rudenie.
În concurs cu soţul supravieţuitor, descedenţii defunctului, indiferent de numărul
lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.
Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descedenţilor se împarte între
 aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpini, când vin
la moştenire prin reprezentare succesorală.

1.1.2. Clasa a II a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

A. Categorie
Clasa a II a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că este formată din două subclase,
subclasa ascendenților privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi și cuprinde
două categorii de rude ale defunctului: părinţii şi respectiv fraţii sau surorile şi
descendenţii acestora.
Ei sunt privilegiaţi pentru că îi înlătură de la moştenire pe ascendenţii ordinari (clasa a
III a) şi colateralii ordinari (clasa a IV a).

B. Subcategorii
Ascendenţii privilegiaţi sunt, potrivit art. 976 alin. (1) C.civ., tatăl şi mama
defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, cu condiția stabilirii
legale a filiaţiei defunctului faţă de ei.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii
acestora până la gradul al IV lea inclusiv, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
C. Caractere juridice.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu. Ei sunt
moştenitori rezervatari şi sezinari. Nu sunt însă obligaţi la raportul donaţiilor.
Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nu sunt moştenitori
sezinari și nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Ei sunt însă pot veni la moștenire
atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare.
Reguli și efecte specifice
Reguli aplicabile întregii clase a II a
Moștenitorii din clasa a II a vin la moştenire doar în lipsa moştenitorilor din clasa
I, a descendenţilor defunctului, dar înlătură moştenitorii din clasele a III a și a IV
a.
În cadrul clasei a II-a, prima operațiune juridică este împărțirea moștenirii cotei părți
cuvenită acestei clase între cele două subclase: subclasa ascendenților privilegiaţi și
subclasa colateralilor privilegiaţi .
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascedenţilor privilegiaţi şi colateralilor
privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi care
vin la moştenire, după cum urmează:
a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege un
sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege trei
sferturi;
b) în cazul în care la moştenire vin ambii părinţi, aceştia vor culege
împreună o jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul
 lor, vor culege cealaltă jumătate.
Reguli specifice celor două subclase
Reguli specifice subclasei ascendenților privilegiaţi
În cadrul subclasei ascendenților privilegiaţi, în cazul în care la moştenire vin ambii
părinţi împărțirea se face în mod egal, în conformitate cu principiul împărțirii în mod
egal între rude din aceeași clasă și de grad egal.
Reguli specifice subclasei colateralilor privilegiați
În cazul înpărțirii între colateralii privilegiați, înăuntrul clasei a II-a, împărțirea se
face tot în mod egal, dacă la moștenire frați sau urmași ai acestora de aceeași
natură (toți frați buni între ei, numai frați uterini ori numai frați cosangvini cu
defunctul).
În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi sunt de naturi diferite, adică sunt
rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire
ce li se cuvine, se împarte între ei într-o modalitate specifică numită împărțirea pe
linii.
Succesiunea se va împărţi în două părţi egale (1/2 și 1/2), dintre care una se va
atribui liniei paterne (dimidia paternis), iar cealaltă liniei materne (dimidia
maternis).

Fiecare dintre cele două jumătăți se vor împărți în atâtea părți câți frați există pe
linia respectivă.
Fraţii consanguini (care au acelaşi tată cu defunctul, dar altă mamă) culeg câte o
parte în linia paternă, frații uterini (au aceeaşi mamă cu defunctul, dar alt tată) culeg
câte o parte în linia maternă, în timp ce fraţii buni (au aceeaşi mamă și același tată
cu defunctul) culeg câte o parte în ambele linii, pe care le cumulează (având
privilegiul dublei legături).
Împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori, indiferent că ei
vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.
1.1.3. Clasa a III a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari
A. Categorie
Ascedenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascedentă ale defunctului, cu
excepţia părinţilor acestuia.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

B. Caractere juridice.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu sunt
moştenitori rezervatari, nu sunt moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de raport a
donaţiilor.
Reguli și efecte specifice
Ascedenţii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din primele
două clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
Ascendenţii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie,
 conform principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între ascendenţii ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică
principiul egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascedenţii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.

1.1.4. Clasa a IV a de moştenitori legali: colateralii ordinari

A. Categorie
Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al
patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline.

B. Caractere juridice.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu nu sunt
moştenitori rezervatari, nu sunt moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de raport
a donaţiilor.

Reguli și efecte specifice

Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din primele
trei clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi și
ascendenţii ordinari.
Colateralii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie,
conform principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între colaterali ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică
principiul egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
1.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
1.2.1. Aspecte conceptuale generale.

A. Categorie
Soţul supravieţuitor reprezintă o categorie de moștenitori în sine, alături de
categoria de moștenitori a rudelor, care vine în concurs cu acrestea, nu exclude de
la moștenire vreo rudă, dar nici nu este exclus de la moștenire de acestea.

În cazul soțului supravieţuitor vocația generală se confundă cu vocația concretă, acesta având
vocație ca urmare a simplului fapt al existenței de jure la data deschiderii succesiunii a relației
de căsătorie între de cujus și cel care invocă calitatea de soț supraviețuitor.
În acest sens nu prezintă relevanță derularea efectivă în fapt a căsătorie, dacă soții
coabitează în fapt sau sunt despărțiți ori dacă s-a declanșat procedura de divorț, ci doar dacă
în drept relația de căsătorie mai există, iar aceasta există până la rămânerea definitivă a
hotărârii de divorț sau finalizarea procedurilor administrative de divorț.
 B. Caractere juridice.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume propriu. El este
moştenitor rezervatar şi sezinar și este obligat la raportul donaţiilor primite,
atunci când vine în concurs cu descendenții defunctului.

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

Soţul supravieţuitor beneficiază de trei categorii de drepturi succesorale,
distincte, dar complementare, respectiv cota parte din moștenire în concurs cu
orice clasă de moştenitori, dreptul succesoral special asupra mobilierului şi
obiectelor de uz casnic și dreptul special de abitaţie asupra locuinței proprietatea
soțului defunct.

1.2.1. Analiza categoriilor de drepturi succesorale ale soțului supraviețuitor.

A. Dreptul soțului supraviețuitor la o cotă parte din patrimoniul succesoral
Cota parte din moștenire a soţului supravieţuitor, reprezintă principalul drept
succesoral al acestuia și constă în dreptul la culegerea unei cote părți din
patrimoniul succesoral, la fel ca orice moștenitor legal, drept recunoscut în
concurs cu orice clasă de moştenitori.
Cota parte a concretă din moștenire a soțului supraviețuitor1
Cota parte din moștenire pe care o culege soţul supravieţuitor este variabilă, în
funcţie de clasa de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs (sau subclasa în
cazul clasei a II a a ascendenţilor şi a colateralilor privilegiaţi) după cum urmează:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descedenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascedenţii privilegiaţi, cât şi
cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascedenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascedenţi ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului..
Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu două clase de moştenitori(singura ipoteză
posibilă fiind aceea în care defunctul a dezmoştenit moştenitorii rezervatari dintr o clasă sau
subclasă preferată), cota acestuia se stabileşte prin raportare la cea mai apropiată dintre
clasele de moştenitori(clasa moştenitorilor legali dezmoşteniţi).
Indiferent de clasa cu care vine în concurs (inclusiv cu clasa a II a), partea soţului
supravieţuitor se impută asupra moştenirii, adică se scade din moştenire, şi diferenţa
urmează să se împartă între moştenitorii legali cu vocaţie succesorală concretă cu care este în
concurs.

1
Art. 972 alin.1 Cod civ.: ” Cota soţului supravieţuitor este de:a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu
descendenţii defunctului;b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu
colaterali privilegiaţi ai defunctului;c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs
fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului.”
Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor legali din clasa cu
care vine în concurs.

B. Dreptul de preciput legal –dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor asupra

mobilierului şi obiectelor de uz casnic
Acest drept special al soţului supravieţuitor, cunoscut ca drept de preciput legal,
este dreptul succesoral în virtutea căruia acesta, pe lângă cota sa succesorală
cuvenită în concurs cu clasele de moștenitori, moşteneşte mobilierul şi obiectele de
uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor(art. 974 C.civ.).
Dreptul de preciput legal este un drept special recunoscut soţului supravieţuitor peste
cota parte regulată acestuia și separat de aceasta, în considerarea relațiilor speciale între
soți, cu îndeplinirea a două condiții.
Prin mobilierul şi obiectele de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se înţeleg
numai bunurile care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate să servească în
cadrul gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop, corespunzător
nivelului de trai obişnuit al soţilor.
Condițiile pentru recunoașterea dreptului de preciput legal
Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept succesoral special trebuie
îndeplinite cumulativ două condiții:
Prima condiție este aceea soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii
defunctului, ci cu celelalte clase de moştenitori. (art. 974 C.civ.)
A doua condiţie este ca soţul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
donaţii sau prin legate testamentare.

Natură juridică
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de
uz casnic este un drept de moştenire legală, având însă o afectaţiune specială.

C. Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor care nu este titular al nici unui drept de a folosi o altă
locuinţă corespunzătoare nevoilor sale, beneficiază de un drept de abitaţie
asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această
casă face parte din bunurile moştenirii.

Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor este reglementat de prevederile art. 973
Cod civil2, care îl instituie și îi sabilește regimul juridic.

2
Art. 973 : ”(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data
deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară
în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului
supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest
drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.
 Caractere juridice
Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor este un drept real, temporar, gratuit,
inalienabil, insesizabil și afectat strict folosinței soțului supraviețuitor.
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu
este necesară în întregime soţului cupravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă
pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
Durată
Dreptul special de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data
deschiderii moştenirii.
După efectuarea partajului, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta, situaţia sa
juridică viitoare depinzând de includerea sau nu a locuinţei în lotul său.
Dacă locuinţa a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietar exclusiv al ei. Dacă însă ea a
fost inclusă în lotul altui moştenitor, soţul supravieţuitor care nu mai are nici un titlu pentru
folosinţa ei, ori va obţine un astfel de titlu de la moştenitorul proprietar, ori va putea fi
evacuat.
Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire
a soţului supravieţuitor.
Dacă locuinţa era proprietatea soţilor, deci bun comun, soţul supravieţuitor va continua să o
folosească, în baza dreptului său de pro¬prietate asupra cotei ce îi revine şi în baza dreptului
de abitaţie corespunzător cotei dobândite prin moştenire de către ceilalţi moştenitori.
Dacă cei doi soţi erau chiriaşi, soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa nu în
temeiul dreptului de abitaţie, ci în temeiul dreptul

(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de către
instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu”.
 CURS 4

PRINCIPALELE REGULI ȘI REPERE PRIVIND MOȘTENIREA

TESTAMENTARĂ

1.1. Noțiune. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare

1.1.1. Noțiune

A. Definiție
Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă modalitatea de transmitere a
patrimoniului lui de cujus în temeiul voinței acestuia, manifestată înainte de
deschiderea succesiunii prin testament ca act de ultimă voință.
În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.

1.1.2. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare

A. Enunț
Dacă moștenirea legală este regula, moștenirea testamentară este excepția, sau, altfel
spus, dacă regulile privind moștenirea legală reprezintă dreptul comun în materia
succesiunilor, care se aplică atunci când defunctul nu și-a manifestat voința prin dispoziții
pentru cauză de moarte, regulile privind moștenirea reprezintă situația juridică
particulară creată tocmai prin manifestările de voință mortis cauza ale testatorului.

B. Relația cu moștenirea legală.

Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând coexista în anumite
situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă :
• defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale, sau;
• a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari;
În aceste situaţii o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă
după regulile moştenirii legale.

Manifestările de ultimă voință ale lui de cujus privind transmiterea patrimoniului succesoral sau
producerea altor efecte mortis cauza se realizează prin intermediul actului juridic complex numit
testament.

1.2. Testamentul. Felurile testamentelor

1.2.1. Aspecte generale privind testamentul

A. Noțiune
Testamentul este, potrivit art. 1034 C.civ., actul unilateral, personal şi revocabil prin
care o persoană, numită testator, dispune, într-una din formele cerute de lege,
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
 B. Caractere juridice.
Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral, întrucât încorporează doar voința unei singure persoane,
aceea a testaorului.;
- este un act juridic solemn, trebuind să fie încheiat în formele prevăzute de lege sub
sancțiunea nulității absolute;
- este un act juridic mortis causa, în sensul că intră în circuitul juridic civil și îi produce
efectele numai la momentul morții testatorului;
- este un act juridic esenițalmente personal, neputând fi încheiat prin reprezentare;
- este un act juridic esențialmente revocabil, testatorul putându-și modifica sau revoca
oricând testamentul. Este nulă orice manifestare de voință prin care s-ar încerca eludarea
acestei permisivități și instituirea unui testament irevocabil.

Cuprinsul testamentului
Testamentul nu este un act juridic omogen, ci constituie o simplă formă în care pot fi îmbrăcate
mai multe acte juridice de sine stătătoare, fiecare având regimul său juridic specific.
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică dispoziţiile de ultimă voinţă
ale testatorului privind transmiterea patrimoniului său la moartea sa. Cu toate acestea, Codul
civil permite existenţa testamentului, chiar fără instituire de legatari, ci doar cuprinzând alte
dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.

1.2.2. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului

1.2.2.1. Aspecte paticulare privind capacitatea ți incapacitățile în materie testamentară
A. Regula capacității
Regula capacității este regula conform căreia oricine poate dispune prin testament,
mai puțin persoanele lovite de o incapacitate absolută sau relativă decurgând dintr-o
prevedere expresă a legii.
Ca atare, capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia, iar în acest sens incapacităţile trebuie
să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.
A. Incapacități generale absolute de a dispune
Noțiune
Sunt acele incapacități care constau în imposibilitatea unei persoane de a dispune prin
testament în favoarea oricarui beneficiar.

Regula
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate
dispune de bunurile sale prin libertăţi, prin excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Pornind de la cele de mai sus, raportate la regulile generale privind capacitatea de exercitiu,
rezultă că sunt incapabili de a dispune în favoarea oricarui beneficiar:
-minorul sub 14 ani;
-minorul între 14 și 18 ani, necasatorit și căruia instanţa de tutelă nu i-a recunoscut
capacitatea deplină de exerciţiu;
- persoana majoră pusă sub interdicție.
 B. Incapacitatea specială relativă de a dispune
Noțiune
Este acea incapacitate care constă în imposibilitatea unei persoane de a dispune prin
testament în favoarea unui anume beneficiar.

Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu o persoană nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la
instanţa tutelară descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988 C.civ.)

C. Incapacități speciale de a primi

Noțiune
Incapacitatea specială de a primi este acea incapacitate care constă în
imposibilitatea unei persoane de a primi prin testament de la un anumit sau de la
anumiți beneficiari.

Sunt incapabili de a primi prin testament(990 alin 1):

a) medicii, farmaciştii sau alte persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi
acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru o boală considerată mortală, precum și
preoţii sau alte persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii considerate mortale,
sub condiția ca dispunătorul să fi murit din cauza respectivei boli.
b2) Sunt, de asemenea, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea(991):
• notarului public care a autentificat testamentul;
• interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
• martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043 alin. (2) (martori la autentificarea
testamentului) şi art. 1047 alin. (3) (martorii în cazul testamentelor privilegiate);
• agenţilor instrumentatori în cazurile în care aceştia întocmesc un testament privilegiat;
• persoanelor care au acordat asistenţă juridică la redactarea testamentului (art.1005 C.civ.).

D. Sancţiune
Sancţiunea încălcării incapacităţilor legale de a testa, care au ca finalitate protejarea
voinţei incapa¬bilului şi a intereselor familiei lui, este nulitatea relativă a
testamentului.

1.2.3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului

A. Enunțarea condițiilor
Legea stabileşte două condiţii de formă, generale şi comune tuturor testamentelor, şi
anume, forma scrisă şi forma actului separat.

1.2.3.1. Forma scrisă

Forma scrisă este prevăzută de lege ad solemnitatem (pentru validitatea testamentului) şi nu
doar ad probationem (pentru dovedirea lui). Testamentul verbal (numit și nuncupativ) este lovit
de nulitate absolută.
Această cerință de formă scrisă este cerută pentru validitatea întregului testament, adică a
testamentului în ansamblul său şi nu numai a legatelor.
Forma scrisă a testamentului este cerută de lege indiferent de felul testamentului şi de împrejurările
în care a fost redactat.

1.2.3.2. Forma actului separat

Art. 1036 C.civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul reciproc, adică ca
„două sau mai multe persoane să dispună prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau
în favoarea unui terţ“..
Această cerință de formă decurge din faptul că testamentul reciproc contravine caracterului
unilateral, personal şi individual al testamentului
B. Sancțiuni
Nerespectarea condiţiilor de formă privind întocmirea testamentului este sancţionată cu
nulitatea absolută a actului.
Art. 1050 C.civ. prevede principiul conversiunii formei testamentare dispunând că „Un testament
nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru altă formă testamentară”.

1.2.4. Felurile testamentelor

A. Noţiuni generale
Codul civil reglementează diferite modalități în care poate fi manifestată ultima
voinţă a testatorului, reprezentând tot atâtea forme (toate scrise) în care îmbrăcată
această manifestare de voinţă.

B. Clasificare
În funcţie de forma scrisă cerută de lege, testamentele sunt în mod tradițional
clasificate în testamente ordinare (obişnuite) şi testamente privilegiate
(excepţionale).
De asemenea, prin legi speciale este permisă întrebuinţarea unor forme speciale de
testament pentru legatele care au ca obiect anumite sume de bani aflate în depozite
bancare sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate.

Referindu se la testamentele ordinare (obişnuite), art. 1040 Cod civil prevede că: „Testamentul
ordinar poate fi olograf sau autentic“. Codul civil reglementează în art. 1047 şi testamentele,
denumite privilegiate, care se încheie, potrivit alin. 1 al art. menționat, în anumite ”situaţii speciale”,
expres și limitativ menționate (testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de epidemie,
testamentul maritim).

Enumerarea felurilor de testamente este limitativă şi orice altă formă de manifestare a ultimei
voinţe a testatorului este nulă absolut şi nu produce efectele unui testament.
Între diferitele feluri de testamente nu există ierarhizare, toate acestea având o valoare
juridică egală. Această regulă este cunoscută în doctrină și jurisprudență ca materializând
principiul echivalenţei formelor testamentare..
1.2.4.1. Testamentele ordinare
1.2.4.1.1. Testamentul olograf
A. Noţiune
Testamentul olograf reprezintă acea formă testamentară în care, ad solemnitatem
(pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
încorporată într-un document scris în întregime, datat şi semnat de mâna acestuia.
Art. 1041 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în
întregime, datat şi semnat de mâna testatorului“.
A. Condiții
1. Prima condiţie cerută pentru existenţa testamentului olograf este ca el să fie scris în
întregime de mâna testatorului, cu impresiunea grafică a acestuia.
2. Testamentul olograf trebuie să fie datat de mâna testatorului, adică acesta să arate
proprio manu ziua, luna şi anul când a făcut testamentul. Datarea testamentului se
face în cifre sau în litere sau chiar prin referire la un eveniment a cărui dată se poate stabili
cu certitudine.
3. Testamentul olograf trebuie să fie semnat direct și personal de testator.

1.2.4.1.2. Testamentul autentic

A. Noţiune
Testamentul autentic reprezintă acea formă testamentară în care, ad solemnitatem
(pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
autentificată de un notar public, sau de o altă persoană investită cu autoritatea publică
de către stat, potrivit legii.
Art. 1043 alin. 1 C.civ. prevede că „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar
public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii. “.

B. Formalități de încheiere
Autentificarea testamentului se face potrivit normelor notariale privind
autentificarea înscrisurilor. Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul
sau de doi martori (art. 1043 alin.2 C.civ.).
În cazul în care testamentul nu a fost autentificat cu respectarea dispoziţiilor legale,
sancţiunea este nulitatea absolută ca testament autentic.
El poate însă valora ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de validitate ale acestuia,
fiind scris, datat şi semnat de mâna testatorului.
1.2.4.2. Testamentele privilegiate
A. Noţiune
Testamentele privilegiate sau excepţionale sunt acele forme testamentare pe care, din
cauza împrejurărilor excepţionale în care sunt făcute, legea le scuteşte de îndeplinirea
formalităţilor obişnuite, permiţând încheierea lor în forme simplificate de
autentificare, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor.
De aceea testamentele privilegiate sunt cunoscute şi sub denumirea de testamente
autentice simplificate.
 Testamentul privilegiat este, așadar, o formă facultativă şi alternativă de testament pusă la
dispoziția testatorului care, aflându-se în situaţii excepţionale, nu poate recurge la întocmirea unui
testament olograf.

B. Variantele de testamente privilegiate

Art. 1047 C.civ. dispune că: se poate redacta în mod valabil un testament în
următoarele situaţii speciale:
a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii,
catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale;
b) în faţa comandantului vasului sau a celui ce-l înlocuieşte, dacă testatorul se află
la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau
fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus aceloraşi
condiţii;
c) în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, dacă
testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat sau prestează
servicii în interesul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar
poublic;
d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al
serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul
este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces..
1.2.4.2. Testamentul sumelor și valorilor depozitate la instituții specializate
A. Noţiune
Această formă testamentară, cunoscută ca așa numita ”clauză testamentară” din
depozitele bancare, reprezintă în fapt o clauză introdusă într-un contract de depozit
bancar, prin care deponentul desemnează beneficiarul sumei depozitate, pentru
ipoteza decesului acestuia pe durata existenței depozitului.
Ca natură juridică, această clauză testamentară reprezintă o formă simplificată de
testament olograf incluzând un legat cu titlu particular ce are ca obiect o sumă de
bani..

1049 alin.1 Cod civil prevede că „Dispozițiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituții specializate sunt valabile cu respectarea condițiilor de formă
prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituții“.

1.3. LEGATUL. INEFICACITATEA LEGATELOR

1. Legatul.
1.1. Aspecte generale privind legatul
1.1.1. Noţiune
A. Definiție
Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul dispune cu privire la
transmisiunea mortis causa a patrimoniului său, desemnând una sau mai multe
persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său
patrimoniu sau o fracțiune din aceasta ori anumite bunuri determinate.
 1.1.2. Beneficiarul legatului
Persoana care decesul testatorului urmează să dobândească drepturile succesorale
determinate de către acesta poartă denumirea specifică de legatar.
Legatarul trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în momentul deschiderii succesiunii.
Poate fi legatar și o persoană nenscută, dar concepută la data deschiderii moștenirii. Desemnarea
legatarului trebuie făcută personal de către testator.
Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în chiar
cuprinsul testamentului. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe seama
unui terț.
1.1.3. Obiectul legatului

Obiectul legatului, adică beneficiul pe care urmează să îl dobândească legatarul la momentul

descchiderii succesiunii, poate consta într-un patrimoniu, o fracțiune dintr-un patrimoniu, un
bun individual determinat sau o cantitate de bunuri de gen, inclusive o sumă de bani..
Testatorul trebuie să determine lucrul legat, testamentul fiind nul dacă nu se arată în el lucrul legat
sau nu cuprinde elemente suficiente pentru determinarea lui.
1.2. Clasificarea legatelor
1.2.1. Criteriile de clasificare
Legatele pot fi clasificate în funcție de două criterii, obiectul dispoziției testamentare și legătura
cu modalitățile..
1.2.2. Clasificarea legatelor după obiectul lor
În funcţie de obiectul lor, legatele pot fi: legate universale, legate cu titlu universal şi legate cu
titlu particular (art. 1054 alin. (1) C.civ.)..
1.2.2.1. Legatul universal
A. Noțiune
Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocaţie la întreaga moştenire (art. 1055 C.civ.).
Ceea ce determină caracterul universal al dispoziţiei testamentare este nu întinderea efectivă a
drepturilor ce se transmit în fapt (emolumentul succesoral cules), ci întinderea chemării (vocaţiei)
succesorale a legatarului, adică puterea de absorbţie a dreptului său în eventualitatea când drepturile
moştenitorilor legali sau ale altor legatari ar rămâne caduce. Legatarul universal are vocaţie la
întreaga moştenire, la fel ca moştenitorul legal cu vocaţie utilă.
În toate situaţiile de mai sus, dacă ceilalţi moştenitori legali sau testamentari nu pot sau nu
vor să vină la moştenire, vocaţia la tot a legatarului universal face ca el să culeagă ceea ce
ceilalţi nu pot sau nu vor să culeagă.
1.2.2.2. Legatul cu titlu universal
A. Noțiune
Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai
multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,
 b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire,
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor (art. 1056 C.civ.)..
1.2.2.3. Legatul cu titlu particular
A. Noțiune
Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legata¬rului vocaţie asupra unor
bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament indiferent
de numărul şi valoarea lor.
Potrivit art. 1057 C.civ.-”Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un
legat cu titlu particular”.

În comparaţie cu legatul universal sau legatul cu titlu universal, legatul cu titlu particular
conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei universalităţi, respectiv asupra
unei fracţiuni din universalitate.
În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum şi toate drepturile
reale sau personale, care se află în comerţ, pot forma obiectele unui legat cu titlu particular. Se poate
lega un lucru întreg sau numai o parte din el ori partea indiviză din dreptul asupra unui lucru.
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia
de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen, este titularul unei creanţe asupra moştenirii.
Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda
bunuri de calitate medie (art. 1059 C.civ.).
Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii (art.
1114 alin. (3) C.civ.).
Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce
formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către
testator şi nelichidată încă;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii
(nemo liberalis, nisi liberatus)..

1.2.2. Clasificarea legatelor după după legătura lor cu modalitățile

În conformitate cu prevederile art. 1054 alin.2, Cod civil, din perspectiva acestui criteriu, legatele
pot fi legate pure şi simple sau legate afectate de modalităţi, respectiv cu termen, sub condiţie
sau cu sarcină.
1.2.2.1. Legatul pur şi simplu
A. Noțiune
Legatul pur şi simplu este cel în cazul căruia manifestarea de voință a testatorului nu
este afectată de nicio modalitate, urmând a-și prodece efectele pur şi simplu din ziua
deschiderii succesiunii, la fel ca şi drepturile moştenitorilor legali..
1.2.2.2. Legatul cu termen
B. Noțiune
Legatul cu termen este legatul în cazul căruia posibilitatea de executare depinde de
implinirea unui anumit termen (suspensiv sau extinctiv) fixat de catre testator.
Legatul cu termen suspensiv. În cazul acestui tip de legat drepturile legatarului se nasc şi pot fi
înstrăinate (fie prin acte între vii, fie mortis causa) de la data deschiderii succesiunii, numai că
executarea (predarea) legatului poate fi cerută doar la data împlinirii termenului.
Legatul cu termen extinctiv. Legatul cu termen extinctiv ii permite legatarului să intre în posesia
bunului legat din momentul deschiderii succesiunii(ca și cum ar fi un legat pur șisimplu), însă, la
împlinirea termenului, drepturile sale se sting pentru viitor.
1.2.2.3. Legatul sub condiţie
C. Noțiune
Legatul sub condiţie este acela da carui valabilitate (în sensul nașterii sau stingerii sale)
depinde de indeplinirea unei conditii, ca eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care
depinde naşterea sau stingerea dreptului transmis(condiţie suspensivă sau rezolutorie).

Legatul sub condiţie suspensivă. Condiţia suspensivă suspendă, până la realizarea ei, dobândirea
dreptului real sau de creanţă transmis prin legat, însă, odată îndeplinită, dreptul legatarului se naşte
cu efect retroactiv, de la data deschiderii succesiunii.
Legatul sub condiţie rezolutorie, Condiţia rezolutorie nu afectează naşterea şi transmiterea
drepturilor care formează obiectul legatului. Acestea sunt dobândite şi pot fi exercitate de către
legatar de la data deschiderii succesiunii, însă, în cazul în care condiţia se realizeaza, ele se
desfiinţează cu efect retroactiv.
1.2.2.4. Legatul cu sarcină(sub modo)
Legatul cu sarcină este acela a carui valabilitate este pusă în corelație cu îndeplinirea de catre
legatar a unei obligatii (de a da, a face sau a nu face ceva) impusa de testator, obligație pe care
legatarul, odată ce acceptă legatul, este ţinut să o execute .
Sarcina poate fi prevăzută în favoarea unui tert, a testatorului sau a gratificatului însuși.
2. Ineficacitatea legatelor
2.1. Cauzele de ineficacitate a legatelor
A. Noțiune
Cauzele de ineficacitate a legatelor reprezintă acele situații în care legatele nu îşi vor
produce efectele, fiind lipsite de eficacitate juridică pentru cauze anterioare,
concomitente sau posterioare întocmirii lor.
Cauzele de ineficacitate a legatelor pot fi grupate în patru categorii: nulitatea, revocarea,
caducitatea şi reducţiunea legatelor.

2.2. Analiza cauzelor de ineficacitate a legatelor

2.2.1. Nulitatea legatelor

A. Noțiune
Nulitatea absolută sau relativă a legatului este sancţiunea care intervine ca o
consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale prin care se stabilesc condiţiile de fond şi de
 formă ale legatului, lipsind dispoziţia testamentară de efectele pentru care a fost făcută
de testator. Cauzele nulităţii pot fi cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice sau
cauze de nulitate specifice legatelor.

B. Efecte
Constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii relative a legatului produce
desfiinţarea retroactivă a legatului.
Totuşi, potrivit art. 1010 C.civ. după moartea testatorului nulitatea legatului poate fi
acoperită prin confirmarea legatului făcută în cunoştinţa cauzei de nulitate de către
moştenitorii universali ori cu titlu universal al dispunătorului.

2.2.2. Revocarea legatelor

A. Noțiune
Revocarea este o cauză de ineficacitate a legatului, născut valabil, pentru motive
apărute ulterior întocmirii lui..
Revocarea legatelor poate fi voluntară, când este manifestarea voinţei unilaterale a
testatorului, sau judecătorească, când este pronunţată de instanţă ca o sancţiune pentru fapte
culpabile ale legatarului faţă de testator sau faţă de memoria acestuia..

2.2.2.1. Revocarea voluntară a legatelor

Spre deosebire de donaţii, care sunt în principiu irevocabile şi nu pot fi revocate decât în mod
excepţional pentru anumite cauze, testamentul şi dispoziţiile testamentare pe care le cuprinde sunt
esenţialmente revocabile.
Revocarea voluntară poate fi expresă (expresis verbis) sau tacită (factis).
2.2.2.1.1. Revocarea voluntară expresă
Revocarea voluntară expresă poate privi întregul testament (totală) sau numai unele din dispo-
ziţiile sale (parţială).
Revocarea voluntară expresă este prevăzută de art.1051 alin.(1) C.civ. care dispune că: „Un
testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial
sau printr-un testament ulterior”.

Revocarea voluntară expresă a testamentului este deci un act solemn, ca şi testamentul

care se revocă.
Revocarea expresă a testamentului poate fi făcută printr un testament revocator sau printr un
alt act redactat în formă autentică notarială (așadar nu doar un act legalizat şi nu orice act
redactat în formă autentică, ci doar cele autentificate de notar ).
În ceea ce privește revocarea expresă a legatelor printr un testament, este necesar ca testamentul
revocator să fie întocmit în mod valid, în oricare dintre formele recunoscute de lege.
În această materie se manifestă și își produce efectele principiul echivalenței formelor
testamentare, în sensul că nu se cere ca el să respecte simetria formelor şi să fie făcut în
aceeaşi formă testamentară ca şi cel revocat.
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a
testamentului revocat (art. 1051 alin. (2) C.civ.).
 Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament
autentic se va înscrie de îndată de către notar, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic
potrivit legii. Revocarea expresă nu trebuie însă făcută în termeni solemni.
Revocarea expresă a legatelor poate fi cuprinsă şi într-un înscris autentic, altul decât testamentul
redactat special în acest scop sau poate fi conţinută într-un alt act autentic (exemplu, donaţie).Este
necesar ca revocarea să fie valabilă şi neîndoielnică.
2.2.2.1.2. Revocarea voluntară tacită
A. Noțiune
Revocarea voluntară tacită este cea care rezultă dintr o voinţă pe care testatorul nu a
exprimat o expres, dar pe care a exprimat o neîndoielnic, făcând noi acte juridice
incompatibile cu cele precedente sau acte materiale din care reiese această voinţă.

Codul civil consideră că revocarea tacită are loc în următoarele cazuri:

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior;
b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat;
c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce constituie obiectul legatului
cu titlu particular;
d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, cu
condiţia ca acesta să fi fost în măsură să-l refacă (art. 1052 alin. (2) C.civ.)...
2.2.2.2. Revocarea judecătorească
A. Noțiune
Revocarea judecătorească intervine atunci când legatarul săvârşeşte în mod culpabil o
faptă prevăzută de lege drept cauză de revocare judecătorească a legatului.
Revocarea judecătorească constituie o sancţiune pentru legatarul culpabil faţă de
defunct sau faţă de memoria acestuia.

Revocarea judecătorească intervine numai după moartea testatorului şi poate fi pronunţată

numai la cererea moştenitorilor sau a altor legatari interesaţi.

Cazurile de revocare judecătorească a legatelor având caracter de sancţiune sunt

limitativ prevăzute de lege.
Ele sunt în principiu cauzele de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea sarcinilor
şi ingratitudinea legatarului.
În materia legatelor există o cauză specifică de revocare judecătorească pentru ingratitudine:
injuria gravă adusă de legatar memoriei testatorului..

1) Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse de

testator.
Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în caz de neîndeplinire culpabilă a sarcinii
instituite de testator.
Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinţei testatorului,
eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii (art. 1069 alin. (1) C.civ.).Sarcina
constituie în intenţia testatorului o condiţie rezolutorie expresă la care supune legatul.
 Testatorul poate însă înlătura expres din testament, în mod valabil, posibilitatea acţiunii în
revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, lăsând la îndemâna persoanelor interesate numai calea
acţiunii în executare.
2) Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine poate fi cerută şi
pronunţată dacă:
a) legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că
alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului (art. 1069 alin. (2) C.civ.).
Precizăm că numai injuria gravă a memoriei testatorului este un caz de ingratitudine propriu-zis
a legatarului, întrucât intervine după moartea testatorului.
Revocarea pentru ingratitudine poate fi cerută pe calea unei acţiuni în justiţie de către persoanele
interesate care ar profita de efectele revocării.
În principiu, revocării legatelor pentru ingratitudine i se aplică mutatis mutandis regulile
revocării donaţiilor pentru ingratitudine.

2.2.3. Caducitatea legatelor

A. Noțiune
Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate, care constă în imposibilitatea de
executare a legatului, născut valabil şi nerevocat, din cauze ulterioare întocmirii
testamentului sau din cauza renunţării legata¬rului la legat după deschiderea succesiunii.

Codul civil prevede şase cazuri de caducitate a legatului:

a) predecesul legatarului;
b) La fel este caducă orice dispoziţie testamentară făcută sub condiţie suspensivă când
legatarul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, dacă aceasta avea caracter pur personal;
c) incapacitatea legatarului de a primi legatul la data deschiderii succesiunii;
d) renunţarea legatarului la moştenire;
e) nedemnitatea legatarului;
f) când bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive
care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei
suspensive ce afectează legatul.

Caducitatea desfiinţează legatul cu efect retroactiv.Împrejurările care conduc la caducitatea

legatelor sunt străine de voinţa testatorului sau de culpa legatarului.
În cazul pieirii obiectului legatului, aceasta trebuie să fie totală. Pieirea parţială a obiectului
legatului nu conduce la caducitatea acestuia, ci doar la micşorarea emolumentului, legatarul având
dreptul şi la despăgubiri sau la indemnizaţia de asigurare.
Dacă bunul era pierit în momentul întocmirii testamentului, legatul este nul, şi nu caduc,
pentru că obiectul său nu există.
Dacă bunul legat piere după decesul testatorului, legatul nu este caduc, ci este valabil, dar
legatarul care dobândeşte bunul în proprietate din momentul deschiderii succesiunii suportă riscul
pieirii, dacă pieirea a fost fortuită (res perit domino) sau dacă este rezultatul unei fapte culpabile a
unui terţ, are dreptul la despăgubiri de la acesta.
 1.4. ALTE CLAUZE TESTAMENTARE

1. Dezmoştenirea(exheredarea)
A. Noţiunea de dezmoştenire
Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură de la
moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali (art.
1074 alin. (1) C.civ.).
Testatorul nu poate exercita nelimitat dreptul de dezmoştenire cu privire la orice categorie de
moştenitori legali.

B. Limitare
Legea limitează dreptul testatorului de dezmoştenire, instituind în scopul protejării
drepturilor soţului supravieţuitor şi celor mai apropiate rude ale
testatorului(descendenții și ascendenții privilegiați) instituţia rezervei succesorale.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii de care testatorul nu poate dispune sau, chiar
dacă a dispus, actul său de dispoziţie este ineficace faţă de dispoziţia legii.
Astfel dreptul testatorului de a i dezmoşteni pe moştenitorii rezervatari este limitat
numai la partea din moştenire care excede rezerva, numită cotitate disponibilă..
Legea nu îi protejează decât pe moştenitorii rezervatari împotriva voinţei excesive a
testatorului. Ceilalţi moştenitori legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi cu privire la întreaga
moştenire.

1.1. Felurile dezmoştenirii

Potrivit art. 1074 alin. 2 C.civ., „Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune
prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali şi
indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari.” .
A. Dezmoştenirea directă
Dezmoştenirea directă este forma de dezmoștenire care rezultă dintr o declaraţie de voinţă
expresă a testatorului de a înlătura de la moştenire pe unul sau mai mulţi moştenitori legali.
Dezmoştenirea directă poate fi totală (generală), dacă vizează pe toţi moştenitorii legali
ai testatorului. În acest caz, dacă nu a fost desemnat un legatar testamentar, succesiunea va
deveni vacantă şi va fi culeasă în totalitate dacă moştenitorii legali erau nerezervatari sau
numai pentru cotitatea disponibilă dacă cei dezmoşteniţi erau rezervatari.

Dezmoştenirea directă poate fi parţială (nominală), când testatorul înlătură de la

moştenire numai unul sau mai mulţi moştenitori legali..
Dacă testatorul nu a desemnat legatari, moştenirea va fi culeasă de comoştenitorul celui
exheredat sau de moştenitorii subsecvenţi.
B. Dezmoştenirea indirectă
Dezmoştenirea indirectă este forma de dezmoștenire care rezultă din instituirea unuia sau
mai multor legatari care urmează să culeagă moştenirea, res¬pectiv cotitatea disponibilă
(dacă există moştenitori legatari rezer¬vatari).
 Rezultă că prin instituirea de legatari, moştenitorii legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi total,
iar moştenitorii rezervatari numai în limita cotităţii disponibile.
Dacă legatul este ineficace (fiind nul, caduc sau revocat judecătoreşte), dezmoştenirea rămâne
fără efect, moştenirea fiind culeasă de moştenitorii legali, în cazul în care se stabileşte că testatorul
a vrut să acorde doar o preferinţă legatarului.
Dacă însă se stabileşte că intenţia testatorului a fost ca dezmoştenirea să opereze indiferent de
soarta legatului, ineficacitatea acestuia nu va afecta valabilitatea şi efectele exheredării.
În sfârşit, dacă ineficacitatea legatului se datorează revocării voluntare fără ca aceasta să fie
însoţită de instituirea altor legate, vor renaşte drepturile succesorale ale moştenitorilor legali
dezmoşteniţi.
Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă
cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege (art. 1076 C.civ.).
Termenul de prescripţie a acţiunii în anulabilitate curge de la data la care cei dezmoşteniţi
au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar
nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.
Este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca
sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor de a nu contesta validitatea unei clauze de
inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor sau pentru
contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor
rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 1009 alin. (2)
C.civ.)..
2. Execuţiunea testamentară
2.1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
A. Noţiunea de execuţiune testamentară
Execuţiunea testamentară este clauza testamentară prin care textatorul numește una sau
mai multe persoane conferindu-se împuternicirea necesară executării dispoziţiilor
testamentare.
Deşi în mod obişnuit executarea testamentului este în sarcina moştenitorilor legali şi legatarilor
universali, textatorul poate desemna prin propria voință o altă persoană care să preia această sarcină.
Potrivit art. 1077 alin.1 C.civ., „Testatorul poate numi una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul
testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament.” .
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fără
concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a împărţit atribuţiile.
Instituirea executorului testamentar se face numai prin testament.
Instituirea executorului testamentar poate fi revocată de testator până la deschiderea
succesiunii.
Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin
declaraţie autentică notarială. În cazul în care s-a instituit un executor testamentar, notarul public
competent să desfăşoare procedura succesorală va elibera persoanei desemnate de testator
certificatul constatator al acestei calităţi şi al drepturilor şi obligaţiilor cu care a fost investit de către
testator.
Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, capacitatea de a se
obliga. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
poate fi executor testamentar (art. 1078 C.civ.).

B. Natura juridică a execuţiunii testamentare

Execuţiunea testamentară este un mandat special, conferit intuitu personae, supus
acceptării executorului testamentar şi, în principiu, gratuit.
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o
remuneraţie în sarcina moştenirii (art. 1083 C.civ.)..

Gratuitatea execuţiei testamentare ţine nu de esenţa acesteia, ci de natura execuţiei

testamentare, ca şi la mandatul obişnuit.
În mod obişnuit, remuneraţia executorului testamentar se stabileşte de către testator sub forma
unui legat.Acceptarea legatului implică acceptarea funcţiei de executor testamentar. Reciproca nu
este valabilă. Astfel executorul poate accepta această sarcină şi să refuze legatul remunerator.
Sub aspectul formei, instituirea executorului testamentar este un act solemn, făcut doar în
formă testamentară.
Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă
de cel mult doi ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în
mod expres acest drept. Termenul de doi ani poate fi prelungit de instanţa de judecată,
pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.
Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul
succesoral sau la un termen mai scurt.
Executorul testamentar nu mai poate renunţa la sarcina sa o dată ce a acceptat o, afară dacă nu
dovedeşte că executarea în continuare a manda¬tului i ar pricinui lui însuşi o pagubă însemnată.
Limitele atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a atribuţiilor (doi ani) este
stabilită de lege şi nu determinată prin acordul liber al părţilor ca în cazul mandatului obişnuit..

2.2. Funcţiile şi puterile executorului testamentar

A. Enunț
Funcţiile executorului testamentar sunt de a administra patrimoniul succesoral şi de a
supraveghea şi asigura executarea dispoziţiilor testamentare.
În exercitarea funcțiilor sale, executorul testamentar:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane
puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru
executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă
nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie pentru a apăra
validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu
încuviinţarea instanţei;
 f) va încasa creanţele moştenirii.
Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor
moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat
de toţi moştenitorii.
Dreptul de administrare a patrimoniului succesoral prevăzut de lege presupune sezina acestor
bunuri.
Sezina executorului testamentar nu trebuie însă confundată cu sezina conferită de lege
moştenitorilor în linie directă ai defunctului, care înseamnă nu numai deţinerea, ci şi
proprietatea asupra bunurilor succesorale atât mobile, cât şi imobile.
Sezina executorului testamentar, nu este decât o detenţie precară, întrucât executorul nu
are decât corpus, fără a avea animus sibi habendi.

Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.

Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi
continuată de către persoana care preia acea funcţie.
La sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să
dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această
obligaţie se transmite moştenitorilor executorului..

Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor

testamentare. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este
solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat
la misiunea încredinţată.

2.3. Încetarea execuţiunii testamentare

Execuţia testamentară poate înceta:

a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte
misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în
care instanţa decide prelungirea termenului (art. 1085 C.civ.)..
 PRIVIRE SINTETICĂ ASUPRA UNOR INSTITUȚII
ESENȚIALE DE DREPT SUCCESORAL. LIMITELE
DREPTULUI DE A DISPUNE . OPȚIUNEA SUCCESORALĂ.
TRANSMISIUNEA MOȘTENIRII.

I. LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

1. Interzicerea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise

1.1. Interdicția și rațiunea ei
Interdicția încheierii actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise semnifică
nerecunoașerea validității și a efectelor unor asemnea acte, chiar dacă asemenea
manifestări de voință ar fi formal materializate.

Actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise (viitoare) sunt interzise indiferent dacă
privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, şi indiferent dacă sunt
făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 956 alin. (2) C.civ. interzice expres actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise:
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având
ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise, precum actele prin care se
acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin
care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la
deschiderea moştenirii“.
Raţiunea interdicţiei este de a se împiedica naşterea în persoana potențialilor dobânditori
printr-un astfel de pact a dorinţei şi ideii morţii celui care ar lăsa moştenirea .

1.3. Sancţiunea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise

Actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise
(viitoare) sunt sancţionate cu nulitatea absolută, întrucât potențialitatea trezirii
dorinţei morţii celui despre a cărui moştenire nedeschisă este vorba este o problemă de
interes public care depășește sfera intereselor private ale părților.
2. Interzicerea unor clauze testamentare
2.1. Situația substituţiilor fideicomisare

A. Noţiunea de substituţie fideicomisară

Substituţia fideicomisară este dispoziţia cuprinsă într un testament sau într o
donaţie prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii(legatar sau
donatar), numit instituit sau grevat, să conserve bunurile primite şi să le transmită
la moartea sa unei alte persoane (substituit sau fideicomisar), desemnate tot de
dispunător.

Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze dinainte devoluţiunea succesorală a

aceluiaşi bun în viitor.
 Substituţia fideicomisară presupune inalienabilitatea absolută și pe toată durata vieții
instituitului sau instituiților a bunului care face obiectul substituţiei fideicomisare, această
inalienabilitate fiind de esenţa ei.

Substituţia fideicomisară presupune existenţa a trei subiecţi: dispunătorul (testator sau

donator), un prim beneficiar (grevatul sau instituitul) şi un al doilea beneficiar (substituitul
sau fideicomisarul). Substituitul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.

Substituţia fideicomisară poate fi simplă (unică) când este formată din două liberalităţi cu
acelaşi obiect, graduală, când este formată din mai multe liberalităţi cu acelaşi obiect, sau
veşnică ori perpetuuă, când se stipulează să opereze în folosul descendenţilor la infinit.

Așa fiind, prin inalienabilitatea care o presupune, substituţia fideicomisară semnifică în fapt
o scoatere a bunului din circuitul civil și ca atare contravine principiului liberei circulaţii a
bunurilor.

B. Sancţiunea substituţiei fideicomisare

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă instituirea unei reguli a
interzicerii substituţiei fideicomisare și a unei excepții pentru o specie particulară
de substituţie fideicomisare, cea simplă.

Art. 993 C.civ.: „Dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este obligată să conserve
bunul care constituie obiectul liberalităţii şi să-l transmită unui terţ, numit substituit, desemnat
de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege” .
Art. 994 C.civ.: „O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului,
donator sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le
transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător”.
Dispoziţia art. 994 C.civ., consacră în opinia noastră posibilitatea juridică a existenţei
substituţie fideicomisare simple.
Întrucât art. 996 alin. 3 C.civ., prevede că „substituitul nu poate fi supus obligaţiei de
conservare şi de transmitere a bunurilor” rezultă că legiuitorul interzice substituţia
fideicomisară graduală şi pe cea veşnică.
Rezultă, deasemenea că în cazul în care nu este permisă de lege, substituţia
fideicomisară este nulă absolut.

3. Rezerva succesorală
3.1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni
A. Noţiunea de rezerva succesorală
Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii, care, prin voinţa legii se deferă
unor moştenitori determinați independent de voința celui care lasă moștenirea şi
de care testatorul nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.
Rezultă deci că unii moştenitori ai defunctului, şi anume descendenţii, părinţii şi soţul
supravieţuitor, au drept la o parte din moştenire în virtutea legii, chiar împotriva voinţei liberale
a defunctului.
 Aceşti moştenitori se numesc rezervatari, iar partea din moştenire pe care legea le-o
transmite prin dispoziţii imperative şi de care defunctul nu poate dispune prin acte cu titlu
gratuit se numeşte rezervă.

A. Noţiunea de cotitate disponibilă

Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată
prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit, inclusiv prin
liberalităţi (art. 1089 C.Civ.).
Rezerva succesorală este deci, partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari
au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri (art. 1086 C.civ.).
Cealaltă parte din moştenire, de care defunctul poate dispune liber, atât prin acte cu titlu
oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate), se numeşte cotitate disponibilă.

3.2. Moştenitorii rezervatari

A. Enumerare
Potrivit art. 1087 C.civ., sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii
şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului..

B. Rezerva descendenţilor
Rezerva succesorală a fiecărui descendent moştenitor rezervatar este de jumătate
din cota succesorală concretă, care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i
s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.

C. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (a părinţilor)

Rezerva succesorală a fiecărui ascendent privilegiat rezervatar este de jumătate din
cota succesorală concretă, care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar
fi cuvenit ca moştenitor legal.

D. Rezerva soţului supravieţuitor

Rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în
calitate de moştenitor legal.
Întrucât soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă de moşte¬nitori şi partea sa
succesorală variază în funcţie de clasa cu care vine în concurs, în mod necesar şi rezerva
sa succesorală va fi variabilă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în
concurs.
Rezerva fiecărui moştenitor rezervatar este protejată de lege nu numai împotriva
liberalităţilor dispunătorului, dar şi împotriva unor eventuale comprimări, diminuări,
determinate de calcularea şi atribuirea rezervei altor moştenitori cu care se vine în
concurs..
D. Cotititatea disponibilă specială
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii care nu provin
din căsătoria sa cu defunctul, el nu poate fi gratificat de defunct cu liberalităţi
 neraportabile în limitele cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci doar în
limitele unei cotităţi disponibile speciale care este egală cu partea succesorală a
copilului care a primit cel mai puţin, fără ca această parte să poată depăşi 1/4 din
moştenire (art. 1090 C.civ.).

Dispoziţia art. 1090 C.civ. are menirea să îi apere pe copiii din căsătoria anterioară a
defunctului sau din afara căsătoriei împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din a doua
căsătorie (părintele vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit determinându-l să
facă liberalităţi (donaţii şi legate) în defavoarea copiilor din prima căsătorie .

3.3. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Calculul rezervei este necesar pentru a şti dacă donaţiile sau legatele făcute de defunct
depăşesc cotitatea disponibilă şi, prin urmare, dacă sunt excesive şi în consecinţă supuse
reducţiunii, întrucât aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari.

Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota

succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.
Pentru a calcula rezerva succesorală, este necesar deci să se stabilească în prealabil, cota
succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar, iar aceasta implică stabilirea valorii masei
succesorale în funcţie de care se stabileşte rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii defunctului existentă la data morţii lui, dar
calculul rezervei se face în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar, fiind de jumătate din cota lui
succesorală virtuală calculată nu la activul net al moştenirii, ci la activul net virtual (la masa
succesorală virtuală) care i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor făcute de defunct.
Pentru calculul rezervei este deci necesară reconstituirea patrimoniului defunctului aşa cum
ar fi fost el dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi, cu alte cuvinte la bunurile existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii se adaugă contabil şi valoarea donaţiilor
făcute de defunct.
Rezerva, așadar, nu este o fracţiune din averea efectivă a defunctului la data decesului,
ci o fracţiune dintr-o masă de calcul, masa succesorală virtuală.

Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi

cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente
în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din
activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel
care lasă moştenirea.
La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibilii rezervatari care au renunţat la
moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport de către donator prin stipulaţie expresă
în contractul de donaţie, chiar şi în cazul renunţării la moştenire (art. 1091 alin. (5)
C.civ.).
4. Reducţiunea liberalităţilor excesive
4.1. Noţiune. Cine poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive
A. Noţiune
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancțiunea care intervine în cazul încălcării
rezervei succesorale prin acte cu titlu gratuit și care constă în lipsirea totală sau
parțială de eficacitate a liberalităților care depășesc cotitatea disponibilă, în măsura în
care o depășesc.

Sancţiunea depăşirii limitei prevăzute de lege pentru a dispune cu titlu gratuit este,
așadar, reducţiunea liberalităţii, şi nu nulitatea actului de liberalităţii.
Altfel spus, liberalităţile excesive vor fi lipsite de eficacitate în măsura în care aduc atingere
rezervei, fiind supuse reducţiunii în limitele cotităţii disponibile, la cerere (art. 1092 C.civ.).
B. Titularii drptului de a cere reducţiunea liberalităţilor excesive
Dreptul de a invoca reducţiunea în scopul reîntregirii rezervei aparţine
„moştenitorilor rezervatari, succesorilor lor şi creditorilor chirografari ai moştenitorilor
rezervatari” (art. 1093 C.civ.).
Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acesta
se transmite, fiind un drept patrimonial, propriilor moştenitori.
În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita cotei
de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acstuia (art. 1094 alin. (3) C.civ.).

4.2. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune

În lipsa unei învoieli a părților, reducţiunea poate fi invocată în faţa instanţei de

judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz (art. 1094 alin. (1)
C.civ.).

Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală) care nu conferă
rezervatarului reclamant dreptul de a urmări bunul la un terţ subdobânditor căruia
donatarul i l-a transmis între timp.
În acest din urmă caz, întregirea rezervei se va face prin echivalent (art. 1097 alin. (3)
C.civ.).
Pe de altă parte, ea este o acţiune divizibilă, adică poate fi promovată numai pentru partea
de rezervă care se cuvine reclamantului şi admiterea ei profită numai rezervatarului reclamant.
„În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita cotei
de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia” (art. 1094 alin. (3) C.civ.).

4.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive

Dacă liberalităţile făcute de defunct se încadrează în limitele cotităţii disponibile nu se pune
problema reducţiunii și toate acestea vor fi predate gratificaţilor în integralitatea lor.
Dacă defunctul a făcut liberalităţi cu depăşirea cotităţii disponibile şi deci cu încălcarea
rezervei, liberalităţile excesive vor fi supuse reducţiunii. Nu absolut toate liberalităţile vor
fi însă reduse.
 Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive este guvernată de trei reguli:
a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b)legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că
anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate;
c) donaţiile se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă..

Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea
donaţiei anterioare (art. 1096 C.civ.).

4.4. Efectele reducţiunii

Efectele reducţiunii vor fi diferite după cum reducţiunea se referă la legat sau la
donaţie.
a) Reducţiunea legatului are drept efect ineficacitatea legatului, în tot sau în
parte, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale.
b) Reducţiunea donaţiei are drept efect desfiinţarea totală sau parţială a
liberalităţii, în măsura cerută pentru reîntregirea rezervei succesorale.

Desfiinţarea va fi totală dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată
anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia a ştirbit rezerva.

Desfiinţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii succesiunii, şi, în

consecinţă, moştenitorul rezervatar va putea cere restitui¬rea bunurilor în natură.
Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează, ca regulă, în natură.
Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii,
donatarul a instrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul
a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat
la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă.
Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi
partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul
rezervatar poate păstra imobilul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori
rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.

5. Raportul donaţiilor
5.1. Aspecte generale.

A. Noţiune
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii
defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire
bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea.

Art. 1146 C.civ.:” (1) Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală
de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către
 cel ce lasă moştenirea.
(2) În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi la alin. (1) sunt
obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul
în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”.

Așadar, regula instituită de alin.2 al art. 1146 C.civ. este în sensul că soţul supravieţuitor
şi descendenţii defunctului vor fi obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă
la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei.
Această regulă poate fi derogate prin chiar manifestarea de voință a donatorului,
manifestată în cuprinsul contractului de donație sau al unui act separat..

B. Raportul și obligaţi de raport

Obligaţia de readucere la masa succesorală a bunurilor donate se numeşte obligaţie de
raport, iar executarea acestei obligaţii se numeşte raport.
Raportul se întemeiază pe voinţa prezumată a donatorului, care, dacă a făcut o donaţie
soţului sau vreunuia dintre descendenţii săi, este presupus că a înţeles să facă
gratificatului numai un avans asupra părţii din moştenire care i s ar cuveni, fără a
intenţiona să rupă egalitatea între moştenitori.
Întrucât raportul este întemeiat pe voinţa prezumată a donatorului, acesta va putea
scuti de obligaţia de raport pe moştenitorul gratificat.
Obligaţia de raport are ca scop să asigure egalitatea între descendenţii defunctului, precum şi
dintre aceştia şi soţul supravieţuitor.
În situația în care donatorul l-a scutit pe moştenitorul gratificat de obligaţia de raport, donaţia
va avea un caracter preciputar (definitiv), adică este făcută peste partea de moştenire ce se cuvine
moştenitorului scutit de raport.
5.2. Condiţiile obligaţiei legale de raport a donaţiilor
Pentru ca o persoană să fie obligată la raportul donaţiilor se cer îndeplinite cumulativ patru
condiţii:

a) să fie chemaţi la moştenire doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală în
calitate de descendenţi ai defunctului sau de soţ supravie¬ţuitor, acesta din urmă
numai dacă vine în concurs cu descendenţii.
b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat succesiunea.
c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.
Numai coexistenţa celor două calităţi în aceeaşi persoană la data deschiderii succesiunii
justifică obligaţia de raport a donaţiei.
Moştenitorul datorează raportul pentru donaţiile primite personal de la donatar. Altfel
spus, moştenitorul datorează raportul pentru sine şi nu pentru altul.
Când însă donaţia a fost făcută ascendentului celui chemat la moştenire, trebuie distinse două
situaţii:
– dacă descendentul vine la moştenire prin reprezentare succesorală el este obligat să
raporteze donaţia pe care ascendentul său (reprezentatul) a primit-o de la defunct, chiar
dacă nu l-a moştenit pe cel pe care îl reprezintă.
 Este singurul caz în dreptul nostru în care, prin excepţie de la regulă, raportul este datorat
pentru altul.
– dacă descendentul vine la moştenire în nume propriu (părintele său donatar în viaţă
fiind renunţător sau nedemn), el nu este obligat să raporteze donaţia primită de părintele său,
întrucât calităţile de donatar şi moştenitor nu sunt întrunite în aceeaşi persoană.

d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport.

Scutirea de raport trebuie să fie făcută expres de donator, în formele prevăzute de lege pentru
liberalităţi, fiind ea însăşi o liberalitate.
Cu alte cuvinte, scutirea de raport poate fi acordată fie prin însăşi actul de donaţie, fie
printr-un înscris separat, întocmit însă în formă autentică sau în formă testamentară.

5.3. Persoanele care pot cere raportul

Întrucât obligaţia de a raporta donaţiile este reciprocă între descen¬denţii defunctului şi
soţul supravieţuitor, oricare dintre ei poate cere raportul donaţiei de care a beneficiat
comoştenitorul.

„Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul supravieţuitor, precum şi, pe

cale oblică, creditorii personali ai acestora” (art. 1148 C.civ.).

Dreptul la raport poate fi exercitat şi de creditorii personali ai moştenitorului inactiv, pe cale

oblică.
În schimb, creditorii defunctului (ai succesiunii) şi legatarii nu pot pretinde ca moştenitorii
să facă raport.

5.4. Donaţiile supuse raportului

Sunt supuse raportului toate donaţiile făcute de defunct succesibililor obligaţi la raport,
indiferent de forma lor de realizare: prin act autentic, dar manual, donaţie simulată sau
donaţie indirectă.

Nu sunt supuse raportului:

a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport.
Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit într-una
din formele prevăzute pentru liberalităţi;
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin
persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a
urmărit un alt scop decât scutirea de raport;
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele
cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a
descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel
care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul
bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
 5.5. Modurile de efectuare a raportului
A. Regula
Raportul se face prin echivalent.
Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.

B. Excepția
Prin excepție, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de
raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-
a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani..

Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului pe care

moştenitorul obligat la raport l a primit cu titlu de donaţie.
Raportul prin echivalent constă în faptul că moştenitorul obligat la raport păstrează donaţia,
dar aduce la masa succesorală echivalentul valoric al bunului raportabil.

Raportul prin echivalent se poate realiza pe trei căi:

a) prin preluare; când moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau mai întâi din masa succesorală o
parte egală cu valoarea donaţiei (ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia), după care
bunurile rămase se împart între toţi moştenitorii ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia
(art. 1151 alin. (4) C.civ.);
b) prin imputaţie, când valoarea bunului donat se scade din partea cuvenită moştenitorului
obligat la raport, care va culege efectiv din moştenire diferenţa dintre partea sa succesorală şi
valoarea donaţiei.
c) în bani, când cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumă de bani
care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde
cotei sale succesorale. (art. 1151 alin. (6) C. civ.).

Efectul raportului prin echivalent asupra donaţiei este menţinerea în continuare a

acesteia ca valabilă, şi nu desfiinţarea ei. În regimul vechiului cod civil care consacra regula
raportului în natură, donaţia era desfiinţată.
În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat
la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade
valoarea, la momentul judecării a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie.

II. DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ

1. Noțiuni generale

A. Noțiune
Dreptul de opţiune succesorală este dreptul subiectiv născut în persoana succesibililor
defunctului chemaţi la moştenire la data morţii acestuia, în temeiul legii sau al
testamentului, de a alege între a accepta moştenirea ori a renunţa la ea.
 În dreptul român, succesibilul are drept de opţiune succesorală între consolidarea titlului de
moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea retroactivă a acelui titlu prin renunţarea la
moştenire. Codul civil stabileşte în acest sens principiul că „cel chemat la moştenire în temeiul
legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea“ (art. 1100 alin.
(1) C.civ.).
2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
A. Noțiune
Subiect al dreptului de opţiune succesorală este orice persoană care are vocaţie
succesorală, indiferent dacă aceasta este legală sau testamentară, şi fără a deosebi după
cum vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Calitatea de subiect al dreptului de opţiune succesorală aparţine tuturor succesibililor legali,
indiferent de clasa din care fac parte, adică tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţii pentru a
moşteni. Calitatea de subiect al dreptului de opţiune succesorală aparţine, în egală măsură, şi
legatarilor (art. 1100 alin. (1) C.civ.).
Succesibilul este persoana care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni, dar care nu
şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (art. 1100 alin. (2) C.civ.).

3. Actul de opţiune succesorală

3.1. Noțiune. Caractere juridice
A. Noțiune
Actul juridic de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de voinţa a
succesibilului titular al dreptului subiectiv de opţiune succesorală prin care acesta
îşi exercită posibilitatea de a opta între acceptarea moştenirii, ori renunţarea la
moştenire.
A. Caractere juridice
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral voluntar, indivizibil, în principiu
irevocabil, declarativ şi absolut.
a) Este un act juridic unilateral, în sensul că reprezintă voinţa unei singure persoane,
repectiv a succesibilului.
b) Este un act juridic voluntar, în sensul că reprezintă și dă expresie libertăţii de
alegere a succesibilului.
c) Este un act juridic indivizibil, în sensul că nu poate avea ca obiect numai o parte
din moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ acceptarea sau renunțarea la
întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, în sensul că, în principiu, odată
manifestată voința succesibilului, nu se mai poate reveni asupra acesteia.
e) Este un act declarativ de drepturi, care produce efecte retroactive de la
deschiderea succesiunii
f) Este un act absolut, care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie).
3.2. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală
3.2.1. Condiţiile de fond
Fiind un act juridic, în mod particular un act juridic unilateral, opţiunea succesorală se
supune, în cea mai mare parte regulilor generale aplicabile oricărui act juridic, adică regulile
prevăzute de dreptul comun în materie .
Astfel, actul de opţiune succesorală trebuie să emane de la o persoană capabilă şi să fie
manifestarea unei voinţe lipsite de vicii. În egală măsură, actul de opţiune succesorală
presupune existența unui obiect și a unei cauze licite și morale.
Din interpretarea art. 1110 şi 1120 C.civ., rezultă că acceptarea şi implicit renunţarea la moştenire
reprezintă acte de dispoziţie şi că, în consecinţă, pentru validitatea opţiunii succesorale,
succesibilul trebuie să aibă, ca primă condiție, capacitate de exerciţiu deplină.

3.2.1. Condiţiile de formă

Sub aspectul formei, acceptarea voluntară a moştenirii este un act consensual şi, ca atare, nu
necesită a fi manifestat într o formă anume. În schimb, renunţarea la moştenire este un act
juridic solemn, care este valabil numai dacă a fost făcut în condiţiile prevăzute de lege ad
validitatem adică în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege (art. 1120 alin. (2)
C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor privind capacitatea succesibilului şi exprimarea unui
consimţământ neviciat este sancţionată cu nulitatea relativă a actului de opţiune.
Nerespectarea condiţiilor legale privind caracterul licit al obiectului şi cauzei sau forma
solemnă a actului de opţiune atunci când acesta este cerut de lege este sancţionată cu nulitatea
absolută.
4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Dreptul de opţiune succesorală, ca şi dreptul la moştenire, este un drept patrimonial supus
prescripţiei extinctive.
A. Termenul de prescripţie
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii
moştenirii (art. 1103 alin. (1) C.civ.).
Termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală este un termen de prescripţie, deci
susceptibil de suspendare şi repunere în termen, în condiţiile prevăzute cartea a VI-a din Codul
civil.

Termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la

„deschiderea moştenirii“, adică din momentul naşterii acestui drept în persoana
succesibililor.
Termenul de prescripţie se va calcula de la un alt moment decât deschiderea succesiunii
în următoarele cazuri:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea
moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară
 numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o
dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă
testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie
pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moştenirii (art. 1103 alin. (2) C.civ.)..

În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior executării

dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va îndeplini mai devreme de 2
luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia
cazului în care a acceptat succesiune (art. 1104 C.civ.).
5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
5.1. Acceptarea moştenirii

A. Noțiune
Acceptarea moştenirii este manifestarea de voinţă prin care succesibilul îşi însuşeşte
în mod definitiv moştenirea, transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia,
consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.
Acceptarea îşi produce efectele retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii.
Acceptarea moştenirii poate fi voluntară sau forţată.

5.1.1. Acceptarea voluntară

A. Noțiune
Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr-o manifestare de voință
neechivocă a succesibilului în sensul însușirii titlului și calității de moștenitor,
manifestare de voință materializată într-un act sau fapt juridic.

Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită (art. 1108 alin. (1) C.civ.).

5.1.1.1. Acceptarea voluntară expresă

A. Noțiune
Acceptarea voluntară expresă este acceptarea care rezultă dintr-o manifestare de
voință expresă a succesibilului, materializată într-un act juridic unilateral şi
consensual, constatat printr un înscris autentic sau sub semnătura privată.
Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea
de moştenitor printr un înscris autentic sau sub semnătura privată (art. 1108 alin. (2) C.civ.).
Este un act juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voinţe, a succesibilului, şi
consensual, pentru că legea nu cere o formă deosebită ad validitatem pentru exprimarea acceptării
voluntare a moştenirii.
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se
va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
 5.1.1.2. Acceptarea voluntară tacită
A. Noțiune
Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu-l
putea săvârşi decât în calitate de moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa
de a accepta succesiunea (art. 1108 alin. (3) C.civ.)..

Actul sau faptul succesibilului trebuie să implice în mod necesar fără echivoc intenţia de a
accepta succesiunea. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta
succesiunea.
Acceptarea voluntară tacită este admisă şi în cazul succesiunii testamentare.
În ce priveşte actele echivalente cu o acceptare tacită trebuie distins între actele care privesc
bunuri singulare din succesiune şi acte referitoare la moştenire, privită ca o universalitate.
a)Actele de dispoziţie juridică privind bunuri singulare din succesiune.

Într-o expresie sintetică, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de
dispoziţie, de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare,
decât în mod exceptional, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat rezultă neechivoc
că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.
În schimb, actele de administrare care nu au un caracter urgent, actele de folosinţă a
bunurilor succesorale şi în special actele de dispoziţie presupun şi implică acceptarea
moștenirii, pentru că succesibilul se comportă ca un adevărat proprietar şi nu le-ar fi putut săvârşi
fără să fi voit să accepte succesiunea.
Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil cu privire la bunurile succesorale sunt actele
cele mai categorice şi mai clare de acceptare voluntară tacită a succesiunii.
Vor fi considerate ca acte de acceptare tacită a succesiunii: donaţia, vânzarea, schimbul unor
bunuri succesorale, constituirea de drepturi reale (ipoteci, servituţi etc.) asupra imobilelor
succesorale.
b)Actele de dispoziţie juridică privind moştenirea ca universalitate.
Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor moştenirii atrag
acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a)înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau
moştenitorilor subsecvenţi.

Potrivit art. 1110 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., constituie acceptare tacită a succesiunii şi
renunţarea, chiar gratuită, a succesibilului în folosul unuia sau mai multor moştenitori
(inclusiv moştenitori subsecvenţi), precum şi renunţarea abdicativă (în folosul tuturor
comoştenitorilor) dacă a fost făcută cu titlu oneros..
 5.1.2. Acceptarea forţată
5.1.2.1. Analiza noțiunii de acceptare forţată
A. Noțiune
Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune şi
reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârşirea, cu rea credinţă, de către succesibil a
unor delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din
patrimoniul succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau ascunderea unei donaţii supuse
raportului sau reducţiunii (art. 1119 C.civ.).

Pentru a opera acceptarea forţată este necesar să existe cumulativ:

a) un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea unor
bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donaţii supuse raportului
ori reducţiunii.
b) un element subiectiv, psihologic, intenţia frauduloasă, săvârşirea faptelor de
sustragere sau ascundere cu rea credinţă...

Nu se cere ca fapta moştenitorului să constituie o infracţiune. Este însă esenţială şi

absolut necesară intenţia de a păgubi pe ceilalţi comoştenitori sau pe creditorii moştenirii
pentru a califica fapta succesibilului ca acceptare forţată a moştenirii.
Paguba constă în ruperea egalităţii dintre comoştenitori sau în cazul creditorilor, prin
micşorarea masei bunurilor pe care aceştia le urmăresc.

5.1.2.2. Efectele acceptării moştenirii

A. Efectul general
Efectul general şi comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea
(definitivarea) titlului de moştenitor al succesibilului.
Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului
(art. 1114 alin. (1) C.civ.). Transmisiunea succesiunii care a operat cu titlu provizoriu prin efectul
legii din momentul deschiderii succesiunii devine, prin efectul acceptării, definitivă.
Prin acceptare, succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală şi nu mai poate
renunţa la moştenire.
Acceptarea voluntară a moştenirii nu va produce confuziunea între patrimoniul
succesoral cules şi patrimoniul propriu al moştenitorului acceptant şi ca urmare acesta va
răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesoral, şi numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral culese.
Prin urmare în cazul în care va fi urmărit de creditorii moştenirii moştenitorul acceptant va
putea invoca beneficiul separaţiei patrimoniului personal de patrimoniul succesoral.
A. Efectele specifice
În cazul acceptării forţate se produc o serie de efecte specifice, iar în acest sens art. 1119 C.civ.
prevede în caz de sustragere sau ascundere frauduloasă a bunurilor succesorale două
sancţiuni:
a) prima constă în lipsirea moştenitorului fraudulos de partea care i s ar fi cuvenit din bunurile
pe care le a sustras sau le a ascuns, sau după caz la obligarea sa la raportul sau la reducţiunea
donaţiei ascunse fără a participa la distribuirea bunului donat.
 b) a doua sancţiune constă în decăderea moştenitorului vinovat din facultatea de a renunţa la
moştenire.
Dacă a optat mai înainte, el este decăzut din renunţarea anterior săvârşită şi considerat că a
acceptat moştenirea.
De asemenea moştenitorul vinovat este socotit prin puterea legii că a acceptat
moştenirea, angajându-şi răspunderea pentru pasivul succesoral, inclusiv cu bunurile sale
proprii şi chiar dacă pasivul ar depăşi activul succesoral.
5.2. Renunţarea la moştenire
5.2.1. Aspecte generale
A. Noțiune
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care
succesibilul declară în faţa notarului public ori după caz a reprezentanților misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege,
că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de drepturile pe care
vocaţia sa legală sau testamentară i o conferă asupra succesiunii.
Renunţarea la moştenire trebuie făcută în termenul de opţiune succesorală.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 alin. (1) C.civ.).
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor legali sau testamentari cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Renunţarea poate fi făcută în mod valabil numai după deschiderea succesiunii, adică după
naşterea dreptului de opţiune succesorală.
Renunţarea la o succesiune nedeschisă este nulă absolut, ca orice pact asupra unei succesiuni
viitoare.
Renunţarea la moştenire este valabilă şi îşi produce efectele numai dacă succesibilul nu a
acceptat în prealabil succesiunea, căci acceptarea are efect irevocabil. (Semel heres, semper
heres.).

5.2.2. Forma renunțării

A. Regula. Renunțarea expresă
Regula, instituită de art. 1120 alin. (1) și (2) C.civ., este în sensul că renunţarea la
moştenire trebuie să fie expresă şi făcută în formă autentică, la orice notar public sau,
după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi
limitele prevăzute de lege. Așadar, ca regulă, renunţarea la moştenire nu se presupune, ci
trebuie să reiasă dintr-o manifestare expresă de voință a succesibilului.

B. Excepțiile
De la regula acceptării exprese în formă autentică, sunt recunoscute două excepții,
reglementate de art. 1112 și 1113 C.civ.:
• Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care, deşi cunoştea
deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de
opţiune succesorală în termenul general de opţiune succesorală, de un an(art. 1112
C.civ.).
 • Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care nu şi-a exercitat
dreptul de opţiune succesorală înăuntrul termenului special, mai scurt decât cel
general, stabilit de instanţa judecătorească(art. 1113 C.civ.).
Renunţarea la moştenire trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu
gratuit.
Declaraţia de renunţare se înscrie, pe cheltuiala renunţatorului, pentru informarea terţilor în
registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Lipsa înscrierii în registrul naţional notarial nu afectează validitatea actului de renunţare şi
nu ar putea fi invocată drept cauză de nulitate a declaraţiei de nulitate de către succesibilul
renunţător pentru a putea accepta moştenirea.
În schimb, faţă de un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat un bun succesoral de
la succesibilul renunţător, renunţarea neînscrisă în registru nu este opozabilă.
5.2.3. Efectele renunțării
A. Desființaewa titlului de moştenitor
Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este retroactiv desfiinţat,
renunţătorul devenind o persoană străină de moştenire.
Art. 1121 C.civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care renunţă este considerat că nu
a fost niciodată moştenitor“..

B. Caracterul revocabil
Deşi în principiu renunţarea este irevocabilă, totuşi, pentru a evita vacanţa
succesorală, legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării
şi să o revoce, dar numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) să nu fi expirat termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală;
b) succesiunea să nu fi fost între timp acceptată de un alt succesibil care au vocaţie
la partea cre i-ar reveni.
Revocarea renunţării nu face să renască dreptul de opţiune succesorală, ci
constituie prin ea însăşi o acceptare a succesiunii.

III. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ȘI PASIVULUI MOȘTENIRII

1. Obiectul transmisiunii
A. Conținut
Transmisiunea moştenirii reprezintă faptul juridic al transmiterii patrimoniului
unei persoane decedate(de cujus, cel care lasă moștenirea) către una sau mai multe
persoane fizice sau juridice în fiinţă, în temeiul legii sau al voinței mortis cauza a lui
de cujus.

Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia sau mai
multor persoane fizice sau juridice în fiinţă (art. 953 C.civ.).
 Cum obiectul transmisiunii succesorale, respectiv patrimoniul succesoral, are în cuprinsul
său cele două laturi: activul şi pasivul patrimonial al defunctului, și transmisiunea moştenirii
cuprinde atât activul patrimonial succesoral, cât şi pasivul patrimonial succesoral .
Activul patrimonial succesoral este format numai din drepturile patrimoniale existente la
data deschiderii moştenirii.
Mai exact, în activul moştenirii intră deci drepturile patrimoniale ale defunctului, indiferent
de natura lor, drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă, drepturi patrimoniale de
autor şi acţiunile în justiţie patrimoniale la care defunctul avea dreptul şi care pot fi continuate
sau chiar pornite de moştenitori.
Pasivul moştenirii este constituit din datoriile şi sarcinile moştenirii.
Datoriile moştenirii sunt obligaţiile patrimoniale ale defunctului indiferent de izvorul şi
natura lor ori de persoana creditorului, existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii
succesiunii.
Nu sunt datorii ale moştenirii şi ca atare nu sunt incluse în pasivul moştenirii obligaţiile
defunctului care se sting prin moartea sa (viagere) sau cele intuitu personae.
Sarcinile moştenirii sunt obligaţiile care se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea
succesiunii sau ulterior.

2. Transmisiunea activului moştenirii

A. Formele transmisiunii
Transmisiunea succesorală poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul defunctului la data decesului

acestuia.

Titularii transmisiunii sunt moştenitorii cu vocaţie universală: moştenitori legali sau legatari
universali, care sunt virtual chemaţi la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă concret
emolumentul succesoral pe care îl vor culege va fi mai mic decât activul succesoral.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă parte) din moştenire.
Titularul dreptului este succesorul cu titlu universal: moştenitor legal sau legatar cu titlu
universal care este chemat la moştenire în limita cotei la care are vocaţie legală sau, după caz,
testamentară.
Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri, determinate
sau determinabile, privite ut singuli (singular).
Titular al transmisiunii cu titlu particular este legatarul cu titlu particular.
Natura dreptului dobândit de legatarul cu titlu particular depinde de obiectul legatului.
Dacă acesta este un drept real asupra unui bun individual determinat sau un drept asimilat
acestuia (dreptul defunctului asupra unei succesiuni deschise, dar nelichidate), legatarul cu titlu
particular devine proprietar din momentul deschiderii succesiunii, dobândind dreptul de la
defunct.
 Dacă obiectul legatului este un bun de gen, o obligaţie de a face sau a nu face sau un bun al
altuia, legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata
legatului.

Drepturile reale succesorale se transmit la moştenitori în stare de indiviziune,

comoştenitorii dobândind cote părţi ideale din dreptul real, corespunzător cotelor lor
succesorale.

Drepturile exclusive ale fiecărui moştenitor asupra bunurilor moştenirii vor fi stabilite prin
partaj.
3. Transmisiunea pasivului moştenirii
A. Conținut. Suportarea pasivului
Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se suportă de către
succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei moştenitori legali sau legatari
testamentari universali sau cu titlu universal, deoarece ei sunt chemaţi la un
patrimoniu sau la o fracţiune din el.
Întrucât patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care cuprinde totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor defunctului, odată cu transmiterea activului moştenirii şi în
aceeaşi proporţie cu cota succesorală a fiecăruia operează de la data deschiderii
succesiunii şi transmisiunea pasivului moştenirii..

Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor

moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (art. 1155 alin. (1)
C.civ.).
În acelaşi sens, art. 1114 alin. (2) C.civ. prevede că „Moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai
cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”..
Succesorii universali sau cu titlu universal răspund de patrimoniul succesoral numai dacă au
acceptat moştenirea. Renunţătorul, fiind socotit că nu a fost vreodată succesor, nu are această
obligaţie.
Legatarii particulari care sunt dobânditori cu titlu particular ai unui anumit drept nu răspund
în principiu pentru pasivul succesoral.
Regula fundamentală a transmisiunii pasivului moştenirii este cea a divizării sale de
drept, de la data deschiderii moştenirii, între moştenitorii universali şi cu titlu universal
proporţional cu părţile lor ereditare, calculate după vocaţia fiecărui moştenitor,
indiferent de mărimea emolumentului cules efectiv de acesta.
Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal se împarte
între ceilalţi moştenitori universali sau cu titlu universal proporţional cu cotele succesorale ale
fiecăruia (art. 1157 alin. (2) C.civ.). Riscul insolvabilităţii succesiunii va fi suportat de
creditor.
4. Dobândirea posesiunii moştenirii
4.1. Noţiuni generale
Drepturile tuturor moştenitorilor asupra succesiunii se dobândesc de la data
deschiderii acesteia, adică de la data decesului defunctului.
Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face însă
deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori:
a) moştenitorii sezinari, care au posesia de drept a moştenirii (sezina);
b) moştenitorii nesezinari, care nu au sezină şi, în consecinţă, trebuie să ceară
trimiterea în posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor;
c) legatarii cu titlu particular care trebuie să ceară predarea sau plata legatului..
4.2. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii de către moştenitorii sezinari (sezina).
A. Moştenitorii sezinari
Sunt moştenitori sezinari, potrivit art. 1126 C.civ., soţul supravieţuitor, descendenţii şi
ascendenţii privilegiați .

B. Sezina
Sezina este stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, şi dreptul de a
administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului .

Art. 1125 C.civ.. ”Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului
succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest
patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.
Moştenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea moştenirii fără a fi necesară atestarea
prealabilă a calităţii de moştenitor.
Sezina are un caracter individual şi succesiv, pentru că este condiţionată de existenţa
vocaţiei succesorale concrete, utile. Moştenitorul care nu moşteneşte nu poate avea sezină.
Regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa
defunctului.

C. Efectele sezinei
Sezina produce două efecte:
a) moştenitorul sezinar intră în stăpânirea de fapt şi administrarea tuturor bunurilor
succesorale fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile, deci înainte de obţinerea
certificatului de moştenitor.
b) moştenitorul sezinar poate exercita de la data deschiderii succesi¬unii toate acţiunile
patrimoniale care aparţineau defunctului şi poate fi urmărit ca pârât de creditorii
succesiunii, fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.

4.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii nesezinari

A. Modul de dobândire a posesiunii moştenirii
Moştenitorii nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot exercita
drepturile şi acţiunile succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în
posesiune, prin eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public sau
prin acceptul altor moștenitori care au posesia moștenirii.
 4.3.1. Intrarea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari
Moştenitorii legali nesezinari sunt rudele din clasele a III-a şi a IV-a ale defunctului și
colateralii privilegiaţi.
Moştenitorii legali nesezinari intră în stăpânirea moştenirii numai prin eliberarea
certificatului de moştenitor, însă în mod retroactiv din ziua deschiderii moştenirii (art.
1127 alin. (1) C.civ.).
Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate
fi urmărit în calitate de moştenitor (art. 1127 alin. (2) C.civ.).
Trimiterea în posesie produce aceleaşi efecte de la deschiderea succesiunii, ca şi sezina.

4.3.2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul universal

Niciun legatar fie el universal, cu titlu universal sau cu titlu particular nu are sezina de drept
a moştenirii.
Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii
rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în
stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin. (1) C.civ.).
4.3.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul cu titlu universal
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii
legali rezervatari sau, după caz, de la legatul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori
de la moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii.
Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în
stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin. (2) C.civ.)
Dacă succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea
masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, procedura succesorală notarială
necontencioasă se va suspenda, urmând ca instanţa să soluţioneze neînţelegerile.
După rezolvarea acestora pe baza hotărârii judecătoreşti pronunţate, rămase definitive şi
irevocabile, notarul public va elibera certificatul de moştenitor.
4.3.4. Predarea (executarea) legatului cu titlu particular
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-
a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare
(art. 1129 C.civ.).
În temeiul certificatului de moştenitor, legatarul cu titlu particular poate cere prin justiţie
predarea bunului care formează obiectul legatului în cazul în care cel obligat la predare refuză.
Legatarul cu titlu particular dobândeşte posesia legatului din ziua în care a făcut cererea în
justiţie pentru predarea legatului sau din ziua în care predarea legatului i s-a încuviinţat de bună
voie.
În cazul în care obiectul legatului este un drept real asupra unui lucru individual determinat,
legatarul îl poate valorifica printr-o acţiune în revendicare, dacă este vorba despre un drept de
proprietate, sau printr-o acţiune confesorie, în cazul unui drept real (exemplu, acţiunea confesorie
de uzufruct).
Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un drept de creanţă, predarea legatului va fi
obţinută, dacă nu este executat de bună voie, printr-o acţiune personală întemeiată pe testament.
5. Certificatul de moştenitor
A. Noțiune
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări
referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le
revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege (art. 1132 C.civ.).
Certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza încheierii finale, reprezentând o sinteză a
activităţii succesorale notariale şi se întemeiază pe acordul de voinţă al părţilor asupra tuturor
problemelor succesorale din cauză.
Certificatul de moştenitor este un înscris oficial, autentic, constatator al calităţii de
moştenitor.
Certificatul de moştenitor se poate elibera numai dacă între comoştenitori nu există
neînţelegeri cu privire la menţiunile pe care urmează să le cuprindă. Dacă există neînţelegeri
între comoştenitori cu privire la aceste menţiuni, procedura succesorală notarială se suspendă.

B. Funcții
Certificatul de moştenitor îndeplineşte două funcţii:
a) este un mijloc de însezinare.
b) este un mijloc probator.
Orice terţ care a fost vătămat în drepturile sale prin certificatul de moştenitor poate
cere anularea acestuia, iar în dovedirea acţiunii poate folosi orice mijloc de probă permis
de lege.
Art. 1144 C.civ. prevede că: „Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin
eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau,
după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii”.
În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou certificat pe
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
C. Efecte
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum
şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa
succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia(art. 1133 alin. 1) C.civ.).

6. Petiţia de ereditate
A. Noțiune
Petiţia de ereditate (petitio hereditatis) este acţiunea prin care un succesor cere
instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau de legatar
universal sau cu titlu universal şi obligarea celui care se pretinde la rândul său
moştenitor universal sau cu titlu universal la restituirea bunurilor succesorale.

Art. 1130 C.civ. prevede că: „Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal
poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane
care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din
bunurile din patrimoniul succesoral”.
În esenţă, prin petiţia de ereditate se pune în discuţie calitatea de moştenitor universal
sau cu titlu universal.
 Pentru a-i fi admisă acţiunea, reclamantul trebuie să dovedească titlul său de moştenitor legal
sau testamentar, universal sau cu titlu universal sau, dacă este cazul, că titlul său este preferabil
celui al pârâtului deţinător al bunurilor (moştenitor aparent).
Poate fi reclamant în petiţia de ereditate persoana care se pretinde succesor universal sau cu
titlu universal (moştenitor legal sau legatar) al defunctului, precum şi succesorii lor în drepturi
(moştenitorii succesiunii prin retransmitere sau cesionarii de drepturi succesorale).
Pârâtul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde la rândul ei succesor universal
sau cu titlu universal şi care, în această calitate, posedă bunurile succesorale (posesor pro
herede).
B. Caractere juridice
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, divizibilă și cu efecte relative.
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, care are ca scop să deposedeze pe moştenitorul
aparent de patrimoniul succesoral pe care îl deţine.
Ea este o acţiune divizibilă pentru că în caz de pluralitate de succesori fiecare succesor
reclamant acţionează în nume propriu, iar fiecare pârât se apără în nume propriu.
Pe de altă parte hotărârea judecătorească are efecte relative, fiind opozabilă numai părţilor
din proces.
Dacă pârâtul este în posesia unui certificat de moştenitor, petiţia de ereditate îmbracă
forma acţiunii în anularea certificatului de moştenitor al pârâtului..
În cazul în care reclamantul nu are certificat de moştenitor, el va trebui să-şi dovedească
calitatea de moştenitor prin alte mijloace de probă: legatarii, cu ajutorul testamentului,
moştenitorii legali vor dovedi calitatea de rudă a defunctului sau de soţ supravieţuitor cu ajutorul
actelor de stare civilă, iar în lipsa acestora, prin orice mijloc de probă.
C. Efecte
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârâtul, este obligat să înapoieze
reclamantului, adevăratul moştenitor, toate bunurile succesorale.

Art. 1131 C.civ. prevede că: „Recunoaşterea calităţii de moştenitor obligă pe deţinătorul fără
titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor
prevăzute la art. 1635 – 1649”.
În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi,
dispoziţiile art. 960 alin. 3, referitoare la actele juridice încheiate de nedemn se aplică în mod
corespunzător.Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care profită
moştenitorilor, încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale (moştenitorul
aparent) şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros
încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţii dobânditori de bună-credinţă,
regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Dacă înstrăinarea se menţine, moştenitorul aparent va fi obligat la restituire prin echivalent,
cu precizările făcute mai sus, după cum a fost de bună sau de rea-credinţă în momentul încheierii
actului.
Dacă înstrăinarea se desfiinţează, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, terţul va fi obligat la restituire faţă de adevăratul moştenitor, dar va avea o acţiune în
despăgubiri împotriva moştenitorului aparent, întemeiată pe obligaţia de garanţie pentru
evicţiune.
 Curs 6

REGULI ȘI REPERE ESENȚIALE PRIVIND IEȘIREA DIN

INDIVIZIUNE ŞI MOȘTENIREA VACANTĂ
I. INDIVIZIUNEA ŞI PARTAJUL SUCCESORAL
1. Indiviziunea succesorală
1.1. Noțiuni generale

A. Noțiune
Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate în care prerogativele
dreptului aparţin împreună şi concomitent la doi sau mai mulţi titulari, iar
obiectul dreptului îl constituie o universalitate juridică.

Indiviziunea succesorală are ca titulari moştenitorii legali sau testamentari şi ca obiect

patrimoniul defunctului cu activul şi pasivul său.
Indiviziunea succesorală presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de
proprietate, adică mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală.
Dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real, şi nu un
drept de creanţă, şi poartă atât asupra unei cote-părţi ideale din întreaga moştenire, cât şi asupra
fiecărei porțiuni din fiecare bun succesoral.

1.2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale

A. Principiile aplicabile
Indiviziunea succesorală este guvernează de trei principii generale:
a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale.
b) Principiul (regula) unanimităţii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune.

a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale este regula potrivit căreia
fiecare coindivizar de a dispune liber prin acte între vii şi pentru cauză de moarte
(moştenire legală sau testamentară) de cota ideală din dreptul de proprietate care îi
revine asupra indiviziunii.
Fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei-părţi ideale de
drept care i se cuvine din indiviziune.
Prin urmare, un coindivizar poate face acte de dispoziţie având ca obiect cota sa indiviză,
iar în această situație dobânditorul se substituie în drepturile înstrăinătorului şi devine
coindivizar în aceleaşi condiţii ca şi acesta. În schimb, în cazul în care coindivizarul face acte
de dispoziţie având ca obiect un bun individual determinat din succesiune, soarta acestei
înstrăinări va depinde de rezultatul împărţelii, în funcţie de faptul dacă bunul va cădea sau nu
în lotul coindivizarului înstrăinător.

b) Principiul (regula) unanimităţii este regula potrivit căreia toate actele juridice
privind un bun din indiviziune să fie făcute cu acordul (consimţământul) unanim al
tuturor coindivizarilor.
 În principiu, regula unanimităţii este aplicabilă şi actelor de administrare şi de
conservare a bunurilor din indiviziune.
Dacă însă actele au fost folositoare indiviziunii şi nu a existat opunere din partea
coindivizarilor la efectuarea lor, în practică, ele au fost validate ca fiind făcute în temeiul
gestiunii de afaceri sau a unui mandat tacit.
Regula unanimităţii funcţionează din plin fără excepţii, în privinţa actelor de
dispoziţie juridică sau materială asupra bunurilor din indiviziune.
Regula unanimităţii se aplică şi cu privire la promovarea acţiunii în revendicarea unui bun
indiviz, care nu poate fi exercitată de un singur coindivizar, pentru că urmăreşte valorificarea
dreptului de proprietate pentru toţi coindivizarii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune este regula potrivit căreia niciun
coindivizar nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, ci poate cere oricând ieşirea din
indiviziune.
”Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând
ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care
prevăd altfel“ (art. 1143 alin.1 C.civ.).
Dispoziţiile art. 1143 C.civ. sunt imperative, interesând ordinea publică.
Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil.
Astfel, potrivit art. 669 C.civ., ”Încetarea coproprietăţii prin partaj, poate fi cerută oricând,
afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre
judecătorească “ .
Prin excepție, legea permite coindivizarilor, atunci când rămânerea în indiviziune ar
prezenta un anumit interes pentru aceștia, să convină suspendarea partajului şi menţinerea stării
de indiviziune pe o perioadă de cel mult 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate
în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672 C.civ.).
Dacă convenţia ar fi încheiată pentru o durată nedeterminată, ea va fi nulă absolut. Va fi
nulă absolut şi clauza testamentară care ar impune starea de indiviziune chiar şi pentru o durată
mai mică de 5 ani.
2. Partajul succesoral
2.1. Aspecte generale

A. Noţiune
Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune
prin împărţirea în natură sau prin echivalent a bunurilor aflate în indiviziune, care
sunt trecute astfel în proprietatea exclusivă a coindivizarilor conform cotei părţi
ideale la care are dreptul fiecare.
Prin partaj, în locul cotei-părţi ideale din dreptul pe care îl avea asupra masei indivize,
fiecare coindivizar devine proprietarul exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri determinate
în materialitatea lor ori a contravalorii acestora.
B. Reglementare
Reglementarea juridică a partajului succesoral cuprinsă în art. 1143-1145 C.civ. se
completează cu dispoziţiile art. 669-686 privind partajul coproprietăţii în măsura în care nu
sunt incompatibile cu acestea.
 Coindivizarii pot stabili între ei o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor indiviziunii.
C. Forme
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială între coindivizari (partajul
voluntar) sau pe cale judecătorească.
Sub aspectul întinderii efectelor ei, împărţeala poate fi totală (când are ca obiect întreaga masă
indiviză) sau parţială (când are ca obiect numai unul sau mai multe bunuri din indiviziune),
dacă comoştenitorii şi au exprimat voinţa de a rămâne în indiviziune asupra celorlalte bunuri.

1.4. Titularii dreptului de a cere partajul succesoral.

D. Cine poate cere partajul succesoral
Persoanele care pot cere partajul succesoral sunt:
a) coindivizarii, adică moştenitorii legali sau testamentari, dar dintre acețtia din urmă
numai legatarii testamentari universali sau cu titlu universal.
b) succesorii universali sau cu titlu universal ai coindivizarilor, care prin retransmitere
se subrogă în drepturile coindivizarilor, pot cere sau pot continua împărţeala începută de
autorul lor.
c) creditorii personali ai coindivizarilor, care pot cere împărţeala sau pot continua
împărţeala începută de coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a cere
ieşirea din indiviziune neavând caracter exclusiv personal.
Înainte de realizarea partajului succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot
urmări partea acestuia din bunurile moştenirii.
2.2. Obiectul partajului succesoral
În principiu, constituie obiect al partajului succesoral bunurile asupra cărora poartă
drepturile reale ale defunctului transmise moştenitorilor săi la deschiderea succesiunii.
Creanţele defunctului (element al activului succesoral) şi pasivul succesoral (datoriile şi
sarcinile succesiunii) se divid de drept între moştenitorii universali şi cu titlu universal la data
deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.
Prin excepţie, vor fi cuprinse în masa partajabilă şi vor face obiect al partajului o serie
de bunuri care nu se aflau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, cum
ar fi:
a) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale după data
deschiderii succesiunii, care sporesc masa succesorală prin accesiune.
b) bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive;
c) bunurile readuse la masa succesorală ca urmare a raportului donaţiilor;
d) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal
(ex:preţul unui bun succesoral nepartajabil în natură).
Pe de altă parte, anumite categorii de bunuri, deşi existau în patrimoniul defunctului
la data deschiderii succesiunii, nu formează obiectul partajului succesoral:
a. bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu particular.
b. bunurile care prin natura sau destinaţia lor nu sunt susceptibile a fi împărţite, cum sunt:
amintirile de familie, dreptul de concesiune asupra locurilor de înmormântare etc.
2.3. Formele partajului succesoral
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile
legii (art. 670 C.civ.).

2.3.1. Partajul succesoral voluntar

A. Noţiune
Partajul succesoral voluntar (partajul prin bună învoială) constituie modalitatea
partajului sucesorală, care se realizează prin acordul de voință al tuturor
succesorilor, constituindu-se într-un contract de partaj.

Partajul voluntar în formă autentică se va încheia în faţa notarului public sau în faţa
instanţei de partaj (sub forma unei tranzacţii scrise a coindivizarilor).
Pentru validitatea partajului succesoral voluntar este necesar ca:
a) toţi coindivizarii să fie prezenţi;
b) coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărţelii prin bună învoială şi cu
clauzele convenţiei;
c) toţi coindivizarii să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori, are capacitate de exerciţiu
restrânsă, partajul va putea fi făcut, prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de
tutelă, precum şi, dacă este cazul a ocrotitorului legal (art. 674 C.civ.).
Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse
sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile
moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor
referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de
exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.
Convenţia poate fi încheiată numai după deschiderea succesiunii, în caz contrar, ea
reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare şi va fi nulă absolut.

2.3.2. Partajul succesoral judiciar

A. Noţiune
Partajul succesoral judiciar (împărţeala succesorală judiciară) reprezintă o
modalitate de partajare a succesiunii pe calea unei acțiuni judecătorești specifice
prin care instanţa procedează la atribuirea bunurilor succesorale în natură
coindivizarilor punând capăt stării de indiviziune şi recunoscând fiecărui
comoştenitor calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor succesorale care i
au fost atribuite.
Împărţeala succesorală judiciară este folosită în cazurile în care există neînţelegeri între
coindivizari care fac imposibilă realizarea împărţelii prin bună învoială.
Potrivit principiului disponibilităţii coindivizarii pot opta pentru rămânerea în indiviziune
sau pentru ieşirea din indiviziune în scopul de a dobândi independenţă în administrarea şi
dispoziţia patrimoniului succesoral pe care le-au cules.
Ei pot opta de asemenea asupra modalităţii de ieşire din indiviziune între partajul succesoral
prin bună învoială şi partajul succesoral judiciar.
 Există însă trei situaţii în care partajul succesoral judiciar este obligatoriu, şi anume:
a) când unul dintre coindivizari nu este prezent la împărţeală, nici personal, nici prin
reprezentant;
b) când unul dintre coindivizari nu este de acord cu împărţeala prin bună învoială;
c) când unul dintre coindivizari este incapabil, minor sau beneficiază de consiliere judiciară sau
tutelă specială, şi nu există autorizarea instanţei tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

Legea nu prevede obligaţia încercării prealabile a partajului prin bună învoială ca o

condiţie pentru folosirea partajului judiciar.
În cazul în care există succesiuni succesive cu mase succesorale diferite se va realiza o
succesiune de ieşiri din indiviziune în funcţie de criteriul ordinii cronologice a deschiderii
succesiunilor.Ieşirile din indiviziune pot avea loc în cadrul aceluiaşi proces sau în procese
diferite.
Instanţa va face împărţeala în natură proporţional cu cota-parte a fiecărui moştenitor.
În temeiul celor menţionate mai sus ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor.
În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani.
Dacă bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură, partajul se va face
fie prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia sau mai multor
coproprietari, la cererea acestora; fie prin vânzarea bunului în modul stabilit de
coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii şi
distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei
(art. 676 C.civ.).
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele
asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
elementele arătate mai sus. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize
pentru formarea loturilor.
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia,
va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând
loturile ce urmează a fi atribuite.
2.4. Efectele partajului
Hotărârea de partaj are în dreptul comun efect constitutiv.
Odată rămasă definitiv şi investită cu formulă executorie, hotărârea de partaj
constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut
predarea efectivă a bunului în mod expres această predare.
Coproprietarii îşi datorează, în limitele cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi
vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului
aplicându-se în mod corespunzător.

Fiecare este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii

sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta,
se va suporta proporţional de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj (art. 683 C.civ.).
 Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor va fi nul absolut (art. 684
C.civ.).
Partajul va fi nul absolut dacă a fost făcută cu încălcarea unor norme imperative
(cauză sau obiect ilicit, imoral etc.).
Partajul va putea fi anulat în cazul în care a fost făcută cu încălcarea drepturilor unuia sau
unora dintre copărtaşi.
Astfel, un copărtaş poate cere anularea partajului voluntar:
a) în caz de incapacitate, când partajul s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale
privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă;
b) dacă consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă.
Simpla omisiune a unor bunuri succesorale (eroare asupra masei de împărţit) nu constituie
o cauză de desfiinţare a împărţelii, urmând să se facă un supliment de împărţeală pentru obiectul
omis.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin ratificarea expresă sau tacită a împărţelii potrivit
dreptului comun.
Menţionăm că hotărârea care consfinţeşte partajul voluntar al părţilor, intervenit în cursul
procesului, poate fi atacată cu o acţiune în anulare, tranzacţia judiciară fiind un contract.
În schimb, dacă partajul a fost judiciar, motivele de nulitate sunt cele prevăzute de Codul
de procedură civilă.
Nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului de împărţeală produce efecte
retroactive (de la data partajului) făcând să renască starea de indiviziune.
Copărtaşii vor fi obligaţi să înapoieze în masa indiviză bunurile primite în temeiul
împărţelii. Ei vor trebui să înapoieze o dată cu bunurile şi fructele acestora de la data împărţelii
dacă nulitatea a fost absolută sau de la data cererii de anulare dacă nulitatea a fost relativă.
Starea de indiviziune renăscută va putea înceta printr-o nouă împărţeală valabilă.

2.5. Partajul de ascendent

2.5.1. Aspecte generale
A. Noţiunea de partaj de ascendent
Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau din cauză de moarte
(testament) prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile sale între
eventualii săi moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei, raporturi de
împărţeală.

„Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.” prevede art. 1160 C.civ.
Partajul de ascendent derogă de la dreptul comun, întrucât moştenirea în loc să se transmită
la moştenitori în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită iar împărţeala în loc să fie
rezultatul voinţei copărtaşilor rezultă numai din voinţa ascendentului împărţitor.
 În consecinţă, raporturile de împărţeală se nasc între descendenţi, deşi nu ei sunt autorii
actului de împărţeală.

2.5.2. Condiţii de validitate

Partajul de ascendent trebuie să respecte atât normele care reglementează donaţiile sau
testamentele, cât şi normele care reglementează împărţelile succesorale.
2.5.2.1. Condiţii de formă
Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea
formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice (art. 1161
alin. (1) C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a actului de
împărţeală de ascendent, însă după decesul ascendentului dispunător descendenţii beneficiari ai
împărţelii pot „confirma“ actul nul prin executarea dispoziţiilor partajului de ascendent cu
bună-ştiinţă, adică cunoscând cauza de nulitate.
2.5.2.2. Condiţii de fond
Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale prevăzute
de lege pentru validitatea donaţiilor şi respectiv a dispoziţiilor testamentare
(capacitate, consimţământ, cauză, obiect etc.).

Pe lângă acestea legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale pentru validitatea
partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine, bunurile care se
împart şi modul în care se face împărţeala:
a) Numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile între moştenitorii
lor prezumtivi, cu efectele unei împărţeli de ascendent.
Descendenţii între care se face partajul de ascendent trebuie să aibă vocaţie utilă la
moştenirea dispunătorului, să nu fie nedemni şi să fi acceptat succesiunea expres sau tacit.
Partajul de ascendent trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolut pe toţi
descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu,
fie prin reprezentare succesorală la moştenire.
Dacă partajul de ascendent a fost făcută prin donaţie, donatarul (sau succesorul său dacă a
murit) va păstra donaţia chiar şi în cazul în care nu va veni la moştenire, în condiţiile dreptului
comun.
Cât priveşte capacitatea cerută descendenţilor între care partajul este făcut se va aplica
dreptul comun, adică ei vor trebui să existe la data donaţiei sau, în cazul partajului testamentar,
la data deschiderii moştenirii, sau cel puţin să fie concepuţi la aceste date, sub condiţia ca să se
nască vii.
b) Partajul succesoral poate avea ca obiect numai bunuri care aparţin în mod exclusiv
ascendentului dispunător.
Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept în indiviziune nu pot face obiectul
unui partaj de ascendent, căci actul de împărţeală nu ar face să înceteze coproprietatea şi prin
urmare nu ar putea constitui decât o donaţie ordinară sau un legat, după caz.
 Părinţii nu pot dispune de bunurile comune pe care le au în devălmăşie în calitate de
soţi decât printr-un partaj conjunctiv, făcut împreună în folosul copiilor comuni.
Nu mai puţin, un astfel de partaj nu poate fi făcut valabil decât prin donaţie, căci dacă ar
fi făcut prin testament, el ar fi nul absolut, testamentul reciproc fiind interzis de lege (art.
1036 C.civ.).

Partajul de ascendent testamentar poate avea ca obiect întreaga masă succesorală (adică
toate bunurile pe care ascendentul le lasă la moartea sa) sau numai o parte din bunurile cuprinse
în aceasta. În cazul în care împărţeala testamentară este parţială, bunurile succesorale
necuprinse în ea se vor moşteni în indiviziune, urmând a fi partajate între coindivizari potrivit
dreptului comun.
Partajul de ascendent făcută prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare.
Partajul de ascendent trebuie să fie făcută cel puţin sub aspect volitiv printr-un singur
act şi să fie făcut de ascendent sau cel puţin cu concursul său.
El trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în formarea de loturi de bunuri în
natură cuvenite descendenţilor.
Un act prin care ascendentul indică numai cotitatea cuvenită fiecărui descendent nu
este un partaj de ascendent pentru că în acest caz indiviziunea va continua să existe.
Întrucât partajul de ascendent este în cele din urmă o lichidare a succesiunii, ascendentul
trebuie să respecte rezerva succesorală a fiecărui descendent. Ascendentul îi poate favoriza pe
unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile şi cu respectarea rezervei
succesorale a descendenţilor defavorizaţi. În consecinţă, loturile descendenţilor nu trebuie să
fie egale valoric.

2.5.3. Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent diferă după cum el a fost făcut prin donaţie sau prin
testament.

2.5.3.1. Efectele partajului-donaţie

Între ascendentul donator şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi specifice
contractului de donaţie potrivit dreptului comun.
Deci donatarii vor dobândi irevocabil de la data încheierii contractului drepturile
care formează obiectul lui şi pot dispune liber de ele.

Valoarea donaţiei va trebui reunită fictiv la activul net al moştenirii pentru calculul cotităţii
disponibile.
Descendenţii-donatari au unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi ieşiţi din indiviziune şi în
consecinţă între ei există obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse (art. 683 alin.
(1) C.civ.).
La moartea ascendentului donator, partajul prin act între vii devine o adevărată
împărţeală succesorală, iar descendenţii donatari devin succesibili, rămânând însă în
continuare donatari.
 Din faptul că donatarii devin succesibili rezultă că pentru a veni la moştenire aceştia trebuie
să existe la deschiderea ei şi să aibă o vocaţie succesorală utilă, adică să nu fie nedemni sau
renunţători.
Descendenţii care pot şi vor să vină la moştenire răspund în calitate de moştenitori
pentru pasivul succesoral, fiecare proporţional cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Descendenţii donatari moştenitori dobândesc succesiunea divizat, deci fiecare păstrează
bunurile primite prin donaţie.
Bunurile donate în cadrul partajului de ascendent constituie o lichidare anticipată a
moştenirii între toţi descendenţii şi prin urmare, nu sunt supuse raportului..

2.5.3.2. Efectele partajului de ascendent testamentar

Partajul de ascendent testamentar este un act pentru cauză de moarte, care nu produce
nici un efect în timpul vieţii testatorului.
Testatorul poate până la sfârşitul vieţii sale revoca sau modifica oricând dispoziţiile
sale testamentare..

La moartea testatorului, adică la deschiderea succesiunii, descendenţii dobândesc

bunurile atribuite în stare divizată conform partajului de ascendent testamentar.

Partajul de ascendent testamentar nu aduce nicio modificare titlului în temeiul căruia

descendenţii între care a fost făcută împărţeala testamentară vin la moştenire.
Descendenţii rămân moştenitori legali şi nu sunt transformaţi prin partajul de ascendent în
legatari. Testatorul nu face prin partajul testamentar legate, ci doar o împărţeală succesorală.
În consecinţă, descendenţii pot să accepte moştenirea sau să renunţe la ea astfel cum le-a
fost transmisă, adică împărţită de ascendent în virtutea dreptului pe care i-l conferă legea.
La moartea testatorului, testamentul va da naştere între descendenţii care vin la moştenire
numai unor raporturi de împărţeală.
Ei îşi datorează reciproc garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, sunt obligaţi la
raportul donaţiilor preciputare primite de la defunct şi se vor bucura de privilegiul copărtaşului.
Bunurile neîmpărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în indiviziune.
Partajul de ascendent poate fi ineficace din cauze prevăzute de dreptul comun sau din
cauze de ineficacitate specifice acestui act.
a) Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun, întrucât ar
fi anulabil (pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru vicii de consimţământ) ori
nul absolut (pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărţeală) sau ar fi
caduc.
Partajul-donaţie poate deveni ineficace şi prin revocarea lui pentru neexecutarea
sarcinii sau pentru ingratitudine ori dacă a fost revocat ca urmare a admiterii acţiunii
pauliene intentată de creditorii ascendentului donator.
b) Partajul de ascendent este ineficace şi pentru cauze specifice, proprii acestui act.
Potrivit art. 1163 alin. (1) C.civ. este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au
cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume
propriu, fie prin reprezentare succesorală.
II. MOȘTENIREA VACANTĂ

1. Vacanța succesorală și moștenirea vacantă

1.1. Noțiuni generale
A. Reglementare legală
Potrivit art. 1135 C.civ. (1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea
este vacantă. (2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există
moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de
defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă.”

A. Definiții
Pornind de la prevederile legale, pot fi conturate și definite noțiunile de vacanță
succesorală și moștenire vacantă.
Vacanța succesorală reprezintă acea situație succesorală caracterizată prin lipsa
moştenitorilor legali sau testamentari, situație care afectează întreaga moștenire sau o
parte din aceasta.
Moştenirea vacantă reprezintă acea moștenire sau parte dintr-o moștenire cu privire la
care niciun succesibil nu are drepturi succesorale, în temeiul legii sau al unui testament.

1.2. Semnificația și conținutul noțiunilor

Moştenirea vacantă poate deci coexista cu drepturile legatarilor cu titlu particular şi
cu drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazul în care aceste legate nu epuizează
întreaga masă succesorală.
Ea poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari dezmoşteniţi;
comuna, oraşul sau după caz, municipiul de la locul deschiderii moştenirii, urmând să
culeagă în acest caz cotitatea disponibilă.
Rezultă prin urmare că sintagma folosită de art. 1135 alin. (1) C.civ. „Dacă nu sunt
moştenitori legali sau testamentari“ trebuie interpretată nu numai ca lipsă totală, ci
şi ca lipsă parţială, iar prin „lipsă“ urmează să înţelegem nu numai lipsa fizică a
moştenitorilor, ci şi lipsa lor juridică (renunţători, nedemni, exheredaţi).

2. Beneneficiarii moștenirii vacante

2.1.Regula în dreptul intern
Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la
locul deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă
orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii,
urmăreşte să înlăture această regulă.
Unităţile administrativ-teritoriale menţionate mai sus dobândesc moştenirea vacantă în
calitate de moştenitor legal (jure hereditatis).
 În sprijinul acestei opinii, împărtăşită unanim de practica judiciară şi de doctrină,
menţionăm atât argumentul că oraşul, comuna sau municipiul, culege, după caz,
moştenirea în temeiul certificatului de vacantă succesorală, cât şi faptul că aceste unităţi
administrativ-teritoriale, ca orice moştenitor, dobândesc succesiunea privită ca o
universalitate, adică atât activul, cât şi pasivul ei.
În cazul în care există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul
încunoştinţează organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul, iar
acest organ are obligaţia să încredinţeze, de îndată administrarea provizorie a bunurilor
din patrimoniul succesoral unui curator special desemnat.
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun
succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,
printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele
din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala
moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va
constata că moştenirea este vacantă (art. 1137 C.civ. şi art. 85 Legea 36/1995 şi
notarilor publici).
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea moştenirii de îndată ce
toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului de
opţiune succesorală, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut.
Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale, certificatul de
vacantă succesorală având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Dacă, deşi s-a constatat vacanta moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot
exercita petiţia de ereditare împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.
Cu alte cuvinte, după eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, cei care au
pretenţie la moştenire şi care au fost prejudiciaţi prin emiterea lui trebuie să ceară în
justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor în condiţiile dreptului comun, după care,
pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite eliberarea noului
certificat de moştenitor.
Dacă comuna, oraşul sau municipiul este legatar testamentar şi moştenirea nu
este vacantă, li se va elibera un certificat de moştenitor şi nu un certificat de
vacanţă succesorală.
Restrângerea răspunderii în limitele activului succesoral nu este condiţionată de
întocmirea inventarului bunurilor succesorale.
De fapt, spre deosebire de ceilalţi moştenitori, în cazul moştenirii vacante nu există
un drept de opţiune succesorală cu privire la moştenirea vacantă pentru că, dacă s-ar
renunţa la moştenirea vacantă, tot statul ar culege bunurile din succesiune ca bunuri fără
stăpân.
Neexistând un drept de opţiune succesorală, nu este aplicabil nici termenul de
un an pentru exercitarea acestui drept. În consecinţă, eliberarea certificatului de
vacanţă succesorală poate fi solicitată nelimitat în timp.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu sunt moştenitori sezinari. Ele vor trebui
să ceară punerea în posesie prin eliberarea de către notarul public a certificatului de
vacanţă succesorală.
Certificatul de vacanţă succesorală este şi instrumentul probatoriu al calităţii
procesuale active sau pasive a acestor unităţi în procesele în care fie ar realiza activul
succesoral, fie ar fi chemate să răspundă de datoriile şi sarcinile succesiunii.
2.2.Excepția-pentru situația succesiunilor vacante cu elemente de extraneitate
În ceea ce privește succesiunile vacante cu elemente de extraneitate, acestea
urmează a fi culese de statul român.
Astfel, prin raportare la prevederile art. 553 alin. 3 din Codul Civil, rezultă că
moștenirile vacante, aflate în străinătate, se cuvin statului român. Așadar, art. 553 Cod
Civil reglementează o vocație specială a statului român de a dobândi moștenirile vacante
situate în străintate.
Pe de altă parte, potrivit art. 2.636 alin. 2 Cod civil, ,,În cazul în care, conform legii
aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate
pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române
privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante”.
2.3.Răspunderea pentru pasivul moştenirii numai in limita activului
Potrivit art. 1139 alin. (2) C. civ. “Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul
suportă pasivul moştenirii vacante numai înlimita valorii bunurilor din patrimoniul
succesoral”. Această dispoziţie se aplică, prin analogie, şi statului pentru moştenirile
vacante aflate în străinătate.
Comuna, oraşul, municipiul sau, după caz, statul culege un patrimoniu, o universalitate
şi va fi ţinut, prin urmare, de datoriile şi sarcinile moştenirii. În toate cazurile, statul,
comuna, oraşul sau municipiul răspunde de pasivul moştenirii dobândite numai în
limita activului.