MECANOBIOLOGIA

CELULEI
Mecanismele transducției in mecanismele celulare
Factori fizici, cum ar fi forțele aplicate membranei celulare sau
rigiditatea materialelor la care celulele aderă, sunt recunoscute
din ce in ce mai mult ca determinante esențiale ale funcțiilor
biologice, iar stimulii mecanici pot fi la fel de importanți ca și cei
chimici in influențarea țesuturilor sau să contribuie la stările
patologice. Mediul fizic in care se găsește celula poate acționa
in sinergie cu semnalele date de proteine și alți liganzi celulari
in schimbarea morfologiei celulare, ratei creșterii și programelor
de transcripție genetici. Dezvoltările recente din tehnologie și
tehnică au facilitat studierea modului in care forțele mecanice
aplicate declanșează evenimente celulare la nivel molecular. Pe
măsura identificării mecanismelor traducerii semnalelor
mecanice, metodele și concepțiile fizicii devin la fel de
importante ca și cele biochimice in elucidarea funcționării
1. Interacțiuni mecanice
Influența forțelor mecanice asupra țesuturilor și a celulelor individuale este
cunoscuta de mult timp, iar mecanismele moleculare ale
mecanosenzitivitatii încep să fie descifrate. Printre răspunsurile de acest
tip recunoscute pe scara larga sunt creșterea dependenta de sarcina
mecanica a țesutului osos și traducerea semnalului acustic in semnale
biologice in aparatul auditiv, însă efectele mecanice sunt semnalate in
numeroase procese biologice. La nivelul unei singure celule, stimulul
mecanic poate iniția semnalizarea celulara, poate să modifice motilitatea
acesteia și să afecteze reacțiile metabolice care ordonează funcțiile
celulare, procesele de diviziune și apoptoză. Observații asupra celulelor
izolate includ funcționarea slaba a limfocitelor in condiții de
imponderabilitate (gravitație inexistenta), schimbările dependente de forța
in transcripția proteinelor citoscheletice in osteoblaste, accelerarea
elongației axonale a neuronilor in condițiile aplicării stimulilor mecanici. Pe
lângă răspunsul la stimuli externi impuși, celulele sunt supuse și unor stări
de tensiuni generate intern, de către materialele la care aderă, iar unele
celule devin excelenți detectori ai rigidității acestor materiale, modifcându-
1.1. Țesuturile moi sunt supuse unei mari varietăți de forțe
Tipurile de tensiuni la care țesuturile răspund sunt numeroase, si
este probabil ca structuri diferite să fie responsabile de formele
variate de sensibilitate mecanică. De exemplu, cartilajul se confruntă
cu tensiuni de până la 20 MPa, iar condrocitele din structura lui își
alterează expresia glucozaminoglicanilor si a celorlalți constituenți pe
măsura deformării sub acțiunea unor forte atât de ample. Osul si
osteocitele sale se confruntă cu forte de mărimi similare. La celălalt
capăt, celulele endoteliale răspund unor stimuli mai mici de 1 Pa, iar
neutrofilele sunt activate chiar la stimuli mai mici.
Geometria si durata perturbațiilor mecanice sunt de asemenea
factori cruciali.
De exemplu, celulele endoteliale din structura vaselor sanguine
răspund modifcărilor reologice de tipul turbulentelor mai degrabă
decât unei anumite magnitudini tensionale. Modul in care celulele
răspund tensiunilor mecanice aplicate depinde nu numai de
1.2. Propagarea la distantă a forțelor in celulă
Experimentele recente au arătat că forte de magnitudine
fiziologică, aplicate la nivelul integrinelor in punctele de contact
focal de pe suprafața celulelor, se pot propaga la distantă mare
in citoplasmă si până la nucleu. Această “acțiune la distanță”
contrazice însă modelele care prezintă celula ca un corp
omogen. De exemplu, modelul elastic continuu, ca si cel al
membranei elastice, fac prezumpția că o forță aplicată local se
va disipa până la o valoare neglijabilă pe distante scurte.
Se poate sugera că propagarea la distantă a forței își are
originea in chiar lipsa de omogenitate a celulei. O rețea de
actină este pretensionată si rigidă. Dacă tensionarea fibrei
depășește in valoare modulul de elasticitate al rețelei, la
aplicarea unei forte transversale, fibra se comportă ca o coardă
de vioară. Dacă modulul de elasticitate al fibrei este mult mai
Pe fața apicală a unei celule aderente la un substrat, o bilă magnetică este conectată unei fascicul de
actina preexistente prin intermediul receptorilor integrinici. Când bila este răsucită, fascicul de actină
ghidează forțele care se propagă in citoplasmă si până la nivelul nucleului. Dimensiunile normale ale
unei celule sunt o înălțime de 5 μm si o lungime de 100 μm.
În contrast cu semnalizarea mediată prin difuzie sau prin solubilizare, medierea prin forță nu necesita
transport molecular si este instantanee. Această propagare instantanee la distantă a forțelor in celulă
poate constitui un mecanism prin care celula coordonează locale.

O microbilă exercită tensiunea celulei prin puncte de contact focal, deplasând fascicul de actina.
Deplasări s-au întâlnit și la 20-30 μm de bilă.
1.3. Structuri celulare care pot transmite forțele
Un răspuns mecanic celular necesită cel puțin două
componente distincte: un element sau structură care este
direct afectat si modificat de tensiunea aplicată si un al
doilea, care transmite informația de la “receptorul mecanic”
la destinatarul final, care poate fi, de exemplu, un sit de
inițiere a transcripției la nivelul nucleului sau proteine
citoplasmatice care remodelează citoscheletul. Acest
element secundar poate fi pur mecanic, dar e posibil să
implice același set de reacții intracelulare responsabile de
medierea activării celulare de către semnalele biochimice.
Un model al mecanosenzitivității propune ipoteza că celulele
au o rețea internă de fibre elastice care permite structurilor
interne, cum ar fi cromatina, să răspundă direct si imediat
Mecanosenzitivitatea nu necesită însă ca toate semnalele să fie
diferite de cele inițiate de stimulii chimici. Studii recente au
arătat că mesajele secundare tradiționale, de genul creșterii
concentrației Ca2+ sau modificările in fosforilarea proteică, apar
după aplicarea stimulilor mecanici, sugerând că acești stimuli
pot fi semnalați prin mesaje intracelulare care utilizează liganzi
solubili.
Deși semnalele chimice ce stau la baza mecanosenzitivitătii
încep a fi identificate, senzorul inițial al forței mecanice nu este
încă cunoscut. Structurile celulare care se presupune a identifică
forțele în mod direct conțin atât proteine cât si lipide. Modelele
diferite sunt diferențiate în funcție de amplitudinea semnalului
aplicat. Precum o proteină transmembranară cu afinitate la
concentrații micromolare este puțin probabil de a fi receptorul
specific al unui hormon cu afinitate nanomolară, este de
1.3.a. Mecanosenzitivitatea mediată proteic
Structura cea mai intens implicată în mecanosenzitivitate
este citoscheletul, sau, mai precis, legătura dintre
matricea extracelulară si citoschelet, realizată prin
intermediul proteinelor transmembranare. În acest
complex, trei proteine sensibile la stimuli mecanici sunt
legate în serie, si oricare din ele răspunde stimulului
mecanic, astfel ansamblul proteic inițiază un semnal.
În stare relaxată, celula este atașată unei proteine din
matricea extracelulară (fibronectina) printr-o legare la o
proteină transmembranară (integrina), care este legată la
rândul ei de citoschelet (prin legarea la F-actina prin
medierea on-actininei sau a talinei). La aplicarea forței
asupra proteinei din matricea extracelulară, celula este
Mai întâi, proteina extracelulară poate descoperi un sit care
acționează ca un ligand de activare pentru un receptor adiacent.
Fibronectina, ca si alte proteine extracelulare asemănătoare,
prezintă astfel de situri activate de forte cu mărimi de ordinul a
câteva zeci de pN aplicate cu ajutorul unui microscop de forță
atomică, situri care devin centre de asamblare a fibrilelor de
fibronectină, element esențial pentru activarea corect a
integrinelor.
Apoi, semnalul mecanic poate fi transmis de către proteina
extracelulară celei transmembranare. Aplicarea stimulilor
mecanici direct pe fibrele integrinince legate de microbile
acoperite cu colagen, sau direct de membrana celulară cu
ajutorul unei micropipete, se remarcă că semnalele pot fi
generate si fără activarea necesară a unui receptor secund,
aceasta sugerând că structurile receptorului pot fi direct activate
Mecanotransduqtie la interfața
membrana - citoschelet. (a) În această
celulă, citoscheletul prezintă o
configurație inițială care înconjoară
nucleul si este atașat membranei printr-
o proteină de legare (talina, vínculina,
-actinina; prezentată în roșu), atașată
unei proteine transmembranare
(integrina, cadherina; ovala roz), care
este legată la rândul ei de o proteină a
matricei extracelulare (fibrínogen,
colagen sau laminina; reprezentată cu
albastru); (b) La aplicarea unei forțe
asupra proteinei extracelulare la nivelul
membranei, celula se deformează si pot
avea loc câteva modificări în
Posibilele modificări includ întinderea proteinelor
matricei extracelulare cu activarea unor noi receptori
(ovale albastre), activarea receptorilor transmembranari
(ovale roz), determinând astfel, în domeniul intracelular,
proteinele acestui nivel (roșu), conectând citoscheletul
direct proteinelor transmembranare, asigurând astfel
transmiterea semnalului mecanic direct la nucleu
(asterisc verde).
Ca o alterativă la aceste 3 tipuri de transport proteic,
forțele pot fi transmise de către regiuni descentralizate
ale citoscheletului la zone mai îndepărtate din celulă.
Unele proteine prezintă o afinitate mai crescută față de
structurile citoscheletice mai întinse (tracționate), în
1.3.b. Mecanosenzitivitatea mediată de
către bistratul lipidic
Bistratul lipidic al membranei celulare poate
media mecanosenzitivitatea în cel puțin două
moduri distincte. Natura fosfolipidelor produce
două forțe laterale de direcții opuse in membrana.
O forță direcționată spre exterior , care are
tendința de a creste aria membranei, este o cauză
a entropiei configuraționale câștigate prin
randomizarea conformațiilor lanțurilor hidrofobe.
Opusă acesteia, apare o forță orientată spre
interior, cauzată de pierderea de energie liberă
Când membrana este deformată de aplicarea unei
forțe, două lucruri se pot întâmpla. În primul rând,
modificarea forțelor laterale din bistratul lipidic
poate conduce la o modificare în conformația unei
proteine transmembranare, ducând la activarea
acesteia. Simulări moleculare dinamice recente
ale canalelor ionice mecanosenzitive ale unor
bacterii au demonstrat această ipoteză.
În al doilea rând, deoarece membrana poate
conține mai multe tipuri de lipide, forțele de la
nivelul membranei, fie exterioare fie anexate unui
citoschelet contractil, pot produce curbări locale
Mecanotransducție în bistratul membranar. (a) În membrana
celulară, o proteină transmembranară (un canal ionic în poziție
închis; prezentat în verde) (b) Creșteri ale presiunii laterale în
bistratul lipidic (roșu), determinând reorganizări conformaționale
ale proteinelor transmembranare care pot fi asociate cu schimbări
Un subiect important este diferențierea efectelor ce
depind direct de lipide de cele puse pe seama proteinelor
sau a altor mecanisme. Este de văzut dacă magnitudinea
forțelor care modifică proprietățile canalelor ionice în vitro
este identică cu cea întâlnită în vivo, în special pentru
sistemele eucariotice. Forța indusă, de exemplu, de
presiunea osmotică asupra membranei bacteriilor este
probabil mai mare decât cea asupra membranei celulelor
eucariote, pe lângă faptul că însăși prezenta unor senzori
de forță cu mediere lipidica este o ipoteză contestată.
Pe lângă modificările limitate de structură a membranei
grație unor forțe mici, celulele din organismele
multicelulare suferă acțiunea periodică a unor forte mari.
Mecanismele care permit elongarea membranei și reacții
1.3.c. Mecanosensitivitate în absența modificărilor
conformaționale proteice sau lipidice
Răspunsul la deformări, în special pentru un sistem pluricelular,
nu necesită neapărat o modificare în structura proteică sau
lipidică la nivel molecular ci mai probabil poate rezulta din
rearanjarea spațiilor dintre centrele de semnalizare sau dintre
enzime și substraturile lor.
2. Soluții propuse ale mecanismului transducției
2.1. Modelul abordării ierarhizate pe mai multe nivele
Una din strategiile propuse pentru a investiga fenomenul
mecanotransducției este utilizarea unei abordări la scară
largă în elaborarea de modele mecanice care pot anticipa
distribuția tensiunii/deformării de la nivel tisular la nivel
celular și relaționarea la componentele subcelulare și
citoscheletale la un nivel micro-nanostructural. Aceasta
abordare ierarhizată pe trei nivele este ilustrată în figură.
Ultima provocare va fi constituită de determinarea precisă
a distribuției forțelor în celula de la nivelul micro la cel
nano (de exemplu structuri citoscheletale, Canale ionice
mecanosenzitive, rearanjamente moleculare). Un viitor
nivel îl va putea constitui predicția deformărilor mecanice,
Prezentarea abordării pe trei nivele a studierii mecanismului
transducției
Nivelul 1: răspunsul țesuturilor la tensiuni aplicate,
mecanica tisulară continuă permite evaluarea curbei
tensiune/deformare la nivelul celular;

Nivelul 2: se utilizează atât abordarea mediilor continue,

cât si cea micro/nanostructurală pentru a evalua că
entități eterogene componenții subcelulari (membrană,
citoplasmă, nucleu);

Nivelul 3. mecanica moleculară permite studierea

deformărilor moleculare ca rezultat al aplicării in
cascada a forțelor de la nivel tisular la nivel celular, la
2.2. Modelul Duncan - Turner
Duncan și Turner au propus un mecanism în patru etape
al mecanotransducției (pentru țesutul osos, însă
modelul poate fi extrapolat și la celelalte tipuri de
celule):
- primul pas: mecanocuplare, care presupune
convertirea forței aplicate într-o mărime detectabilă sau
fenomen fizic
- etapa a 2-a: convertirea semnalelor primare sau
secundare în răspuns electric, chimic sau biochimie
(proces ce se realizează prin mecanisme specifice)
- etapa a 3-a: transducție la nivel intracelular
- etapa a 4-a: răspunsul celular final, cu reglarea
Mecanismele mecanotransducției pot consta în
modificări ale potențialului electric, modificări ale
mediului chimie celular, a mecanismelor receptorilor
proteici, în fenomenele ce au loc la nivelul canalelor
ionice activate mecanic sau la nivelul citoscheletului.
Mediul electric este unul dinamic la nivelul interfeței
celulare, cu forte Van Der Waals, factori geometrici,
tensiuni externe, valente ionice și proprietăți diferite ale
mediului (structură, permeabilitate dielectrică). Prezenta
unor sarcini negative asociate ionilor generează
formarea la suprafața membranei a unui gradient
electric, balansat de mișcarea Browniană pentru
atingerea echilibrului, inducând prezenta unui câmp
Mediul chimic al celulei este caracterizat de un intens
transport macromolecular la nivelul membranei. În
afara acestuia, fenomene uzuale sunt modificările de
ATP și de concentrație a Ca2+ intracelular. Un
exemplu clasic îl constituie bradykinina, care
stimulează creșterea concentrațiilor de Ca2+ și NO la
interiorul celulelor endoteliale prin legare la receptori
membranari specifici.
În ceea ce privește canalele ionice activate mecanic,
ipotezele au fost bine documentate pentru aparatul
auditiv și cel al barorecepției, unde semnalul mecanic
este convertit în semnal electric, via semnal
biochimic.
2.3. Mecanotransductie la nivelul țesutului
cartilaginos
Condrocitele sunt celulele predominante în cartilaj,
structura interfacială tisulară avasculară, aneurală si
alimfatică. În timpul deplasării, presiunea la nivelul
celulelor cartilajului poate ajunge de la o la 20 MPa (200
atm).
Măsurători făcute unui pacient cu proteză de sold au oferit
valori de 0,7 MPa (în poziție statică în picioare) si variații
de la 0,1 la 4 MPa în timpul mersului, cu frecventa de 1 Hz.
Atingerea valorii de 20 MPa se face în cazul săriturilor.
Fiziologic, condrocitele se găsesc într-o rețea compusă din
colagen si proteoglicani (PG) cu 60 - 80 % apă. Unul din
factorii ce conferă cartilajului rezistentă la deformație îl
Astfel, pentru a menține neutralitatea electrică, sarcinile negative
fixe de tipul sulfat si carboxil de la suprafața glucozaminoglicanilor
atrag si retin cationi (I-1*, Na+, K+, Ca2+ etc.) din exteriorul
cartilajului, conducând la crearea unui mediu hiperosmotic, acid.
Influența forțelor mecanice asupra cartilajului in vivo Se cunoaște
de peste 100 de ani faptul că țesutul cartilaginos răspunde
stimulilor mecanici si este capabil de a se remodela. Experimente
in vitro au arătat că nu atât forma celulelor influențează
metabolismul acestor celule, cât amplitudinea si frecvența de
aplicare a unor stimuli mecanici. După mai mulți autori, sinteza de
proteoglicani este localizată în regiunile cu un flux mare al curgerii
(Bjelle, Little). Presupunerea a fost confirmată de Smith, care a
probat creșterea sintezei de proteoglicani, alături de eliberarea
unor cantități mai mari de prostaglandine și concentrații mai mari
ale inhibitorilor de metaloproteinaze în monostraturile de
condrocite bovine supuse unui flux laminar.
2.4. Mecanotransucție la nivelul celulelor
endoteliale vasculare
Celulele endoteliale vasculare formează un strat
monocelular pe pereții vaselor sanguine, totalizând o
masă de aproximativ 1,5 kg. Funcțiile lor sunt diverse,
studii ale lui Palade și Florey demonstrând activitatea
lor multiplă.
Se cunoaște faptul că au un rol crucial asupra
controlului hemodinamic prin activitatea lor metabolică
diversă, precum și unul asupra homeostaziei, tonusului
vascular, fluidității sângelui și proprietăților de
coagulare, precum și asupra adeziunii celulare. Studii
recente au subliniat influenta condițiilor de curgere ale
Funcții ale celulelor endoteliului vascular
Endoteliul este, în mod normal, anti-trombotic și anti-
adeziv. În timpul unor agresiuni multifactoriale (agonigti
și citokine), endoteliul își poate inversa funcțiile,
obținând efecte de corecție.
Proprietățile anti-trombotice rezidă din îmbinarea a
două tipuri distincte de proprietăți:
- Proprietăți Vaso-reglatoare: endoteliul microcirculator
eliberează componenți vasomotori: endotelina
vasoconstrictoare pe de o parte și prostaciclina și oxidul
nitric vasodilatator pe de alta
- Proprietăți anti-trombotice: prin activarea
proteoglicanilor la suprafață (cu sarcinile negative
- Proprietăți anti-adezive: în mod normal, celulele
endoteliale eliberează cantități mici de molecule de
adeziune intercelulară (ICAM 1)
- Proprietăți trombotice și adezive în infamații și boli
vasculare în principal, celulele endoteliale își modifică
funcțiile, iar modificările la nivelul forțelor aplicate local
pot altera echilibrul secreției de substanțe vasomotoare.
- Proprietățile coagulante rezultă din scăderea
concentrației și eliberării de trombomodulină; în locul ei,
la suprafața celulei vor apărea factori tisulari;
- Efecte adezive: Celulele circulante pot adera la
suprafața endoteliului în condiții fiziopatologice.
Adeziunea leucocitelor se produce la acest nivel, prin
mecanisme de curând elucidate.