MECANOBIOLOGIA

CELULEI
Mecanismele transducției in mecanismele celulare
Factori fizici, cum ar fi forțele aplicate membranei celulare sau rigiditatea
materialelor la care celulele aderă, sunt recunoscute din ce in ce mai mult ca
determinante esențiale ale funcțiilor biologice, iar stimulii mecanici pot fi la fel
de importanți ca și cei chimici in influențarea țesuturilor sau să contribuie la
stările patologice. Mediul fizic in care se găsește celula poate acționa in
sinergie cu semnalele date de proteine și alți liganzi celulari in schimbarea
morfologiei celulare, ratei creșterii și programelor de transcripție genetici.
Dezvoltările recente din tehnologie și tehnică au facilitat studierea modului in
care forțele mecanice aplicate declanșează evenimente celulare la nivel
molecular. Pe măsura identificării mecanismelor traducerii semnalelor mecanice,
metodele și concepțiile fizicii devin la fel de importante ca și cele biochimice in
elucidarea funcționării celulei și a modului in care aceste funcții pot fi modificate
și corectate in contextul terapeutic și al biotehnologiilor.
1. Interacțiuni mecanice
Influența forțelor mecanice asupra țesuturilor și a celulelor individuale este cunoscuta de mult
timp, iar mecanismele moleculare ale mecanosenzitivitatii încep să fie descifrate. Printre
răspunsurile de acest tip recunoscute pe scara larga sunt creșterea dependenta de sarcina
mecanica a țesutului osos și traducerea semnalului acustic in semnale biologice in aparatul
auditiv, însă efectele mecanice sunt semnalate in numeroase procese biologice. La nivelul unei
singure celule, stimulul mecanic poate iniția semnalizarea celulara, poate să modifice
motilitatea acesteia și să afecteze reacțiile metabolice care ordonează funcțiile celulare,
procesele de diviziune și apoptoză. Observații asupra celulelor izolate includ funcționarea
slaba a limfocitelor in condiții de imponderabilitate (gravitație inexistenta), schimbările
dependente de forța in transcripția proteinelor citoscheletice in osteoblaste, accelerarea
elongației axonale a neuronilor in condițiile aplicării stimulilor mecanici. Pe lângă răspunsul la
stimuli externi impuși, celulele sunt supuse și unor stări de tensiuni generate intern, de către
materialele la care aderă, iar unele celule devin excelenți detectori ai rigidității acestor
materiale, modifcându-și structura, motilitatea și creșterea in timp ce resimt proprietățile
mecanice ale mediului înconjurător. Rezultatele recente in măsurarea și modelarea
proprietăților vascoelastice ale celulelor și structurilor subcelulare ajută la identificarea
mecanismelor senzitivitații mecanice.
1.1. Țesuturile moi sunt supuse unei mari varietăți de forțe
Tipurile de tensiuni la care țesuturile răspund sunt numeroase, si este probabil ca
structuri diferite să fie responsabile de formele variate de sensibilitate mecanică. De
exemplu, cartilajul se confruntă cu tensiuni de până la 20 MPa, iar condrocitele din
structura lui își alterează expresia glucozaminoglicanilor si a celorlalți constituenți pe
măsura deformării sub acțiunea unor forte atât de ample. Osul si osteocitele sale se
confruntă cu forte de mărimi similare. La celălalt capăt, celulele endoteliale răspund
unor stimuli mai mici de 1 Pa, iar neutrofilele sunt activate chiar la stimuli mai mici.
Geometria si durata perturbațiilor mecanice sunt de asemenea factori cruciali.
De exemplu, celulele endoteliale din structura vaselor sanguine răspund modifcărilor
reologice de tipul turbulentelor mai degrabă decât unei anumite magnitudini tensionale.
Modul in care celulele răspund tensiunilor mecanice aplicate depinde nu numai de
senzorii/receptorii moleculari specifici pe care ii conțin ci si de proprietățile mecanice
interne, aceștia fiind parametrii care determină modul in care celula se deformează la
aplicarea stimulului.
1.2. Propagarea la distantă a forțelor in celulă
Experimentele recente au arătat că forte de magnitudine fiziologică, aplicate la
nivelul integrinelor in punctele de contact focal de pe suprafața celulelor, se pot
propaga la distantă mare in citoplasmă si până la nucleu. Această “acțiune la
distanță” contrazice însă modelele care prezintă celula ca un corp omogen. De
exemplu, modelul elastic continuu, ca si cel al membranei elastice, fac prezumpția
că o forță aplicată local se va disipa până la o valoare neglijabilă pe distante
scurte.
Se poate sugera că propagarea la distantă a forței își are originea in chiar lipsa
de omogenitate a celulei. O rețea de actină este pretensionată si rigidă. Dacă
tensionarea fibrei depășește in valoare modulul de elasticitate al rețelei, la
aplicarea unei forte transversale, fibra se comportă ca o coardă de vioară. Dacă
modulul de elasticitate al fibrei este mult mai mare decât cel al rețelei, forțele se
pot propaga de-a lungul acesteia. Astfel, fibra de actină se comportă ca un ghid
al forței.
Pe fața apicală a unei celule aderente la un substrat, o bilă magnetică este conectată unei fascicul de actina preexistente prin
intermediul receptorilor integrinici. Când bila este răsucită, fascicul de actină ghidează forțele care se propagă in citoplasmă si
până la nivelul nucleului. Dimensiunile normale ale unei celule sunt o înălțime de 5 μm si o lungime de 100 μm.
În contrast cu semnalizarea mediată prin difuzie sau prin solubilizare, medierea prin forță nu necesita transport molecular si este
instantanee. Această propagare instantanee la distantă a forțelor in celulă poate constitui un mecanism prin care celula
coordonează locale.

O microbilă exercită tensiunea celulei prin puncte de contact focal, deplasând fascicul de actina. Deplasări s-au întâlnit și la 20-
30 μm de bilă.
1.3. Structuri celulare care pot transmite forțele
Un răspuns mecanic celular necesită cel puțin două componente distincte: un
element sau structură care este direct afectat si modificat de tensiunea
aplicată si un al doilea, care transmite informația de la “receptorul mecanic”
la destinatarul final, care poate fi, de exemplu, un sit de inițiere a
transcripției la nivelul nucleului sau proteine citoplasmatice care remodelează
citoscheletul. Acest element secundar poate fi pur mecanic, dar e posibil să
implice același set de reacții intracelulare responsabile de medierea activării
celulare de către semnalele biochimice.
Un model al mecanosenzitivității propune ipoteza că celulele au o rețea
internă de fibre elastice care permite structurilor interne, cum ar fi cromatina,
să răspundă direct si imediat forțelor aplicate pe membrana celulară.
Mecanosenzitivitatea nu necesită însă ca toate semnalele să fie diferite de cele
inițiate de stimulii chimici. Studii recente au arătat că mesajele secundare
tradiționale, de genul creșterii concentrației Ca2+ sau modificările in fosforilarea
proteică, apar după aplicarea stimulilor mecanici, sugerând că acești stimuli pot fi
semnalați prin mesaje intracelulare care utilizează liganzi solubili.
Deși semnalele chimice ce stau la baza mecanosenzitivitătii încep a fi identificate,
senzorul inițial al forței mecanice nu este încă cunoscut. Structurile celulare care se
presupune a identifică forțele în mod direct conțin atât proteine cât si lipide.
Modelele diferite sunt diferențiate în funcție de amplitudinea semnalului aplicat.
Precum o proteină transmembranară cu afinitate la concentrații micromolare este
puțin probabil de a fi receptorul specific al unui hormon cu afinitate nanomolară,
este de asemenea puțin probabil ca un element de rigiditate foarte mare să
răspundă unor stimuli foarte mici sau că proteine neselective să declanșeze
răspunsuri numai la valori mari.
1.3.a. Mecanosenzitivitatea mediată proteic
Structura cea mai intens implicată în mecanosenzitivitate este citoscheletul,
sau, mai precis, legătura dintre matricea extracelulară si citoschelet,
realizată prin intermediul proteinelor transmembranare. În acest complex,
trei proteine sensibile la stimuli mecanici sunt legate în serie, si oricare din
ele răspunde stimulului mecanic, astfel ansamblul proteic inițiază un
semnal.
În stare relaxată, celula este atașată unei proteine din matricea
extracelulară (fibronectina) printr-o legare la o proteină
transmembranară (integrina), care este legată la rândul ei de citoschelet
(prin legarea la F-actina prin medierea on-actininei sau a talinei). La
aplicarea forței asupra proteinei din matricea extracelulară, celula este
activată prin tranziții la nivelul uneia din proteine.
Mai întâi, proteina extracelulară poate descoperi un sit care acționează ca un
ligand de activare pentru un receptor adiacent. Fibronectina, ca si alte proteine
extracelulare asemănătoare, prezintă astfel de situri activate de forte cu mărimi
de ordinul a câteva zeci de pN aplicate cu ajutorul unui microscop de forță
atomică, situri care devin centre de asamblare a fibrilelor de fibronectină,
element esențial pentru activarea corect a integrinelor.
Apoi, semnalul mecanic poate fi transmis de către proteina extracelulară celei
transmembranare. Aplicarea stimulilor mecanici direct pe fibrele integrinince
legate de microbile acoperite cu colagen, sau direct de membrana celulară cu
ajutorul unei micropipete, se remarcă că semnalele pot fi generate si fără
activarea necesară a unui receptor secund, aceasta sugerând că structurile
receptorului pot fi direct activate de către forță.
În al treilea rând, proteinele extracelulare si transmembranare pot rămâne
nemodificate însă transmit forță unei proteine legate de receptor, care ar putea fi
activată ca si în cazurile de mai sus.
Mecanotransduqtie la interfața membrana -
citoschelet. (a) În această celulă, citoscheletul
prezintă o configurație inițială care înconjoară
nucleul si este atașat membranei printr-o proteină
de legare (talina, vínculina, -actinina; prezentată în
roșu), atașată unei proteine transmembranare
(integrina, cadherina; ovala roz), care este legată
la rândul ei de o proteină a matricei extracelulare
(fibrínogen, colagen sau laminina; reprezentată cu
albastru); (b) La aplicarea unei forțe asupra
proteinei extracelulare la nivelul membranei, celula
se deformează si pot avea loc câteva modificări în
configurația proteică (Asterix).
Posibilele modificări includ întinderea proteinelor matricei extracelulare
cu activarea unor noi receptori (ovale albastre), activarea receptorilor
transmembranari (ovale roz), determinând astfel, în domeniul
intracelular, proteinele acestui nivel (roșu), conectând citoscheletul direct
proteinelor transmembranare, asigurând astfel transmiterea semnalului
mecanic direct la nucleu (asterisc verde).
Ca o alterativă la aceste 3 tipuri de transport proteic, forțele pot fi
transmise de către regiuni descentralizate ale citoscheletului la zone
mai îndepărtate din celulă. Unele proteine prezintă o afinitate mai
crescută față de structurile citoscheletice mai întinse (tracționate), în
timp ce altele își pierd legătura după deformarea citoscheletului. Se
presupune astfel că primul semnal chimie apare la distantă suficient de
mare de punctul de aplicare al tensiunii.
1.3.b. Mecanosenzitivitatea mediată de către bistratul lipidic
Bistratul lipidic al membranei celulare poate media
mecanosenzitivitatea în cel puțin două moduri distincte. Natura
fosfolipidelor produce două forțe laterale de direcții opuse in
membrana. O forță direcționată spre exterior , care are
tendința de a creste aria membranei, este o cauză a entropiei
configuraționale câștigate prin randomizarea conformațiilor
lanțurilor hidrofobe. Opusă acesteia, apare o forță orientată
spre interior, cauzată de pierderea de energie liberă asociată
contactului dintre lanțurile hidrofobe și apa la interfața
membranară. Proteinele transmembranare din structura dublului
strat aflate în echilibru mecanic cu aceste forțe.
Când membrana este deformată de aplicarea unei forțe, două
lucruri se pot întâmpla. În primul rând, modificarea forțelor
laterale din bistratul lipidic poate conduce la o modificare în
conformația unei proteine transmembranare, ducând la
activarea acesteia. Simulări moleculare dinamice recente ale
canalelor ionice mecanosenzitive ale unor bacterii au
demonstrat această ipoteză.
În al doilea rând, deoarece membrana poate conține mai multe
tipuri de lipide, forțele de la nivelul membranei, fie exterioare
fie anexate unui citoschelet contractil, pot produce curbări
locale ale membranei, cu reconfigurarea chimică a acesteia.
Mecanotransducție în bistratul membranar. (a) În membrana celulară, o proteină
transmembranară (un canal ionic în poziție închis; prezentat în verde) (b) Creșteri
ale presiunii laterale în bistratul lipidic (roșu), determinând reorganizări
conformaționale ale proteinelor transmembranare care pot fi asociate cu schimbări
de ordin structural (cu deschiderea canalelor ionice)
Un subiect important este diferențierea efectelor ce depind direct de
lipide de cele puse pe seama proteinelor sau a altor mecanisme. Este de
văzut dacă magnitudinea forțelor care modifică proprietățile canalelor
ionice în vitro este identică cu cea întâlnită în vivo, în special pentru
sistemele eucariotice. Forța indusă, de exemplu, de presiunea osmotică
asupra membranei bacteriilor este probabil mai mare decât cea asupra
membranei celulelor eucariote, pe lângă faptul că însăși prezenta unor
senzori de forță cu mediere lipidica este o ipoteză contestată.
Pe lângă modificările limitate de structură a membranei grație unor forțe
mici, celulele din organismele multicelulare suferă acțiunea periodică a
unor forte mari. Mecanismele care permit elongarea membranei și reacții
biochimice de combatere a efectelor pierderii temporare a barierei de
permeabilitate reprezintă o altă importantă formă de
mecanosenzitivitate.
1.3.c. Mecanosensitivitate în absența modificărilor conformaționale proteice
sau lipidice
Răspunsul la deformări, în special pentru un sistem pluricelular, nu necesită
neapărat o modificare în structura proteică sau lipidică la nivel molecular ci mai
probabil poate rezulta din rearanjarea spațiilor dintre centrele de semnalizare
sau dintre enzime și substraturile lor.

Organizarea zonei corticale a celulei, cu activitate dinamica

2. Soluții propuse ale mecanismului transducției
2.1. Modelul abordării ierarhizate pe mai multe nivele
Una din strategiile propuse pentru a investiga fenomenul
mecanotransducției este utilizarea unei abordări la scară largă în
elaborarea de modele mecanice care pot anticipa distribuția
tensiunii/deformării de la nivel tisular la nivel celular și relaționarea la
componentele subcelulare și citoscheletale la un nivel micro-nanostructural.
Aceasta abordare ierarhizată pe trei nivele este ilustrată în figură. Ultima
provocare va fi constituită de determinarea precisă a distribuției forțelor
în celula de la nivelul micro la cel nano (de exemplu structuri citoscheletale,
Canale ionice mecanosenzitive, rearanjamente moleculare). Un viitor nivel îl
va putea constitui predicția deformărilor mecanice, a interacțiunilor și a
modificărilor conformaționale și de funcție, astfel că mecanismele
transducției să fie elucidate.
Prezentarea abordării pe trei nivele a studierii mecanismului transducției
Nivelul 1: răspunsul țesuturilor la tensiuni aplicate, mecanica tisulară
continuă permite evaluarea curbei tensiune/deformare la nivelul celular;

Nivelul 2: se utilizează atât abordarea mediilor continue, cât si cea

micro/nanostructurală pentru a evalua că entități eterogene
componenții subcelulari (membrană, citoplasmă, nucleu);

Nivelul 3. mecanica moleculară permite studierea deformărilor

moleculare ca rezultat al aplicării in cascada a forțelor de la nivel
tisular la nivel celular, la nivel molecular, pentru modificarea
metabolismului celular și a activităților intracelulare.
2.2. Modelul Duncan - Turner
Duncan și Turner au propus un mecanism în patru etape al
mecanotransducției (pentru țesutul osos, însă modelul poate fi
extrapolat și la celelalte tipuri de celule):
- primul pas: mecanocuplare, care presupune convertirea forței
aplicate într-o mărime detectabilă sau fenomen fizic
- etapa a 2-a: convertirea semnalelor primare sau secundare în
răspuns electric, chimic sau biochimie (proces ce se realizează prin
mecanisme specifice)
- etapa a 3-a: transducție la nivel intracelular
- etapa a 4-a: răspunsul celular final, cu reglarea expresiei genetice
sau a proliferării celulare și eliberarea de factori autocrini sau
paracrini
Mecanismele mecanotransducției pot consta în modificări ale
potențialului electric, modificări ale mediului chimie celular, a
mecanismelor receptorilor proteici, în fenomenele ce au loc la nivelul
canalelor ionice activate mecanic sau la nivelul citoscheletului.
Mediul electric este unul dinamic la nivelul interfeței celulare, cu forte
Van Der Waals, factori geometrici, tensiuni externe, valente ionice și
proprietăți diferite ale mediului (structură, permeabilitate dielectrică).
Prezenta unor sarcini negative asociate ionilor generează formarea la
suprafața membranei a unui gradient electric, balansat de mișcarea
Browniană pentru atingerea echilibrului, inducând prezenta unui câmp
electric neutru atașat celulei. Modificări ale potențialului electric
datorate factorilor externi mecanici sau chimici generează modificări
conformaționale la nivelul receptorilor, declanșând răspunsul celular.
Mediul chimic al celulei este caracterizat de un intens transport
macromolecular la nivelul membranei. În afara acestuia, fenomene
uzuale sunt modificările de ATP și de concentrație a Ca2+
intracelular. Un exemplu clasic îl constituie bradykinina, care
stimulează creșterea concentrațiilor de Ca2+ și NO la interiorul
celulelor endoteliale prin legare la receptori membranari specifici.
În ceea ce privește canalele ionice activate mecanic, ipotezele au
fost bine documentate pentru aparatul auditiv și cel al
barorecepției, unde semnalul mecanic este convertit în semnal
electric, via semnal biochimic.
Citoscheletul reprezintă zona în care este generat potențialul de
acțiune, fiind sediul de inițiere al fenomenului transducției.
2.3. Mecanotransductie la nivelul țesutului cartilaginos
Condrocitele sunt celulele predominante în cartilaj, structura interfacială
tisulară avasculară, aneurală si alimfatică. În timpul deplasării, presiunea
la nivelul celulelor cartilajului poate ajunge de la o la 20 MPa (200 atm).
Măsurători făcute unui pacient cu proteză de sold au oferit valori de 0,7
MPa (în poziție statică în picioare) si variații de la 0,1 la 4 MPa în timpul
mersului, cu frecventa de 1 Hz. Atingerea valorii de 20 MPa se face în
cazul săriturilor.
Fiziologic, condrocitele se găsesc într-o rețea compusă din colagen si
proteoglicani (PG) cu 60 - 80 % apă. Unul din factorii ce conferă
cartilajului rezistentă la deformație îl reprezintă presiunea osmotică
înaltă, care crește proporțional cu densitatea sarcinilor negative. La
încărcare, numărul sarcinilor fiind constant, scăderea volumică va induce o
creștere a densității sarcinilor negative.
Astfel, pentru a menține neutralitatea electrică, sarcinile negative fixe de tipul sulfat
si carboxil de la suprafața glucozaminoglicanilor atrag si retin cationi (I-1*, Na+,
K+, Ca2+ etc.) din exteriorul cartilajului, conducând la crearea unui mediu
hiperosmotic, acid.
Influența forțelor mecanice asupra cartilajului in vivo Se cunoaște de peste 100 de
ani faptul că țesutul cartilaginos răspunde stimulilor mecanici si este capabil de a se
remodela. Experimente in vitro au arătat că nu atât forma celulelor influențează
metabolismul acestor celule, cât amplitudinea si frecvența de aplicare a unor stimuli
mecanici. După mai mulți autori, sinteza de proteoglicani este localizată în regiunile
cu un flux mare al curgerii (Bjelle, Little). Presupunerea a fost confirmată de Smith,
care a probat creșterea sintezei de proteoglicani, alături de eliberarea unor
cantități mai mari de prostaglandine și concentrații mai mari ale inhibitorilor de
metaloproteinaze în monostraturile de condrocite bovine supuse unui flux laminar.
Pe scurt, compresiunea periodică efectuată asupra cartilajului generează fenomene
de curgere care cresc transportul la nivel tisular si induc tensiuni ce modifică
capacitatea de biosinteză a condrocitelor.
2.4. Mecanotransucție la nivelul celulelor endoteliale vasculare
Celulele endoteliale vasculare formează un strat monocelular pe
pereții vaselor sanguine, totalizând o masă de aproximativ 1,5 kg.
Funcțiile lor sunt diverse, studii ale lui Palade și Florey demonstrând
activitatea lor multiplă.
Se cunoaște faptul că au un rol crucial asupra controlului hemodinamic
prin activitatea lor metabolică diversă, precum și unul asupra
homeostaziei, tonusului vascular, fluidității sângelui și proprietăților de
coagulare, precum și asupra adeziunii celulare. Studii recente au
subliniat influenta condițiilor de curgere ale sângelui asupra
proprietăților acestor celule. Cunoașterea acestor fenomene este de
un real interes pentru studiul unor afecțiuni precum ateroscleroza,
hipertensiunea, inflamația, bolile metabolice.
Funcții ale celulelor endoteliului vascular
Endoteliul este, în mod normal, anti-trombotic și anti-adeziv. În timpul
unor agresiuni multifactoriale (agonigti și citokine), endoteliul își poate
inversa funcțiile, obținând efecte de corecție.
Proprietățile anti-trombotice rezidă din îmbinarea a două tipuri
distincte de proprietăți:
- Proprietăți Vaso-reglatoare: endoteliul microcirculator eliberează
componenți vasomotori: endotelina vasoconstrictoare pe de o parte și
prostaciclina și oxidul nitric vasodilatator pe de alta
- Proprietăți anti-trombotice: prin activarea proteoglicanilor la
suprafață (cu sarcinile negative asociate), a heparan-sulfatului și prin
secreția de factori tisulari plasminogeni activatori sau inhibitori.
Endoteliul produce trombomodulina, care este un receptor al trombinei.
- Proprietăți anti-adezive: în mod normal, celulele endoteliale eliberează
cantități mici de molecule de adeziune intercelulară (ICAM 1)
- Proprietăți trombotice și adezive în infamații și boli vasculare în
principal, celulele endoteliale își modifică funcțiile, iar modificările la
nivelul forțelor aplicate local pot altera echilibrul secreției de substanțe
vasomotoare.
- Proprietățile coagulante rezultă din scăderea concentrației și eliberării
de trombomodulină; în locul ei, la suprafața celulei vor apărea factori
tisulari;
- Efecte adezive: Celulele circulante pot adera la suprafața endoteliului
în condiții fiziopatologice. Adeziunea leucocitelor se produce la acest
nivel, prin mecanisme de curând elucidate.
Celulele endoteliale modulează acest echilibru în stare fiziologică
normală.