Studiu de caz

Literatură universală
Scriitorii realişti se îndreaptă către viaţa socială, prezentând
omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului
în care trăieşte.

Balzac afirma că romancierul

trebuie să fie “secretarul
societăţii”. Prezentarea societăţii
trebuie să fie sinceră,
adevărată, lipsită de orice
idealizare.
 Caracterizând specia literară a romanului,
Stendhal scotea în evidenţă obiectivitatea,
imparţialitatea proprie scriitorilor realişti:
“Romanul este o oglindă purtată de-a lungul
unui drum. Câteodată ea reflectă cerul
albastru, altă dată noroiul din băltoacele de
la picioarele dumneavoastră. Vreţi să
acuzaţi de imoralitate omul care poartă
oglinda? Acuzaţi mai bine drumul pe care
se află băltoacele.”
 Atitudinea scriitorilor realişti este critică faţă de
societatea pe care o prezintă. Aceeaşi atitudine
critică este întâlnită şi la scriitorii romantici, însă,
spre deosebire de ei, scriitorii realişti nu caută să
evadeze în vis, exotism sau fantezie, ci se arată
preocupaţi de a cerceta şi prezenta mecanismul
social într-un mod cât mai exact, scoţând în
evidenţă articulaţiile cele mai puţin vizibile.

Ei acordă deosebită atenţie amănuntelor

semnificative, consacrând pagini întregi
descrierilor minuţioase ale oraşelor, caselor,
interioarelor, vestimentaţiei personajelor sau
trăsăturilor fizice.
Interesul pentru social, pentru amănunt, atitudinea obiectivă
conferă operelor literare realiste o importantă valoare
documentară. Aceasta este dublată de valoarea artistică.

Literatura presupune o selecţie a bogăţiei de fapte oferite

de realitate. În realism această selecţie ia, printre altele,
forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă
categorie umană şi socială. Ele se apropie, la prima
vedere, de caracterele clasice, dar, în timp ce acestea erau
în afara timpului şi spaţiului, reprezând trăsături omeneşti
de totdeauna şi de oriunde, personajele realiste sunt tipice
pentru o anumită societate.
 Sedus de mulţimea
speciilor sociale, Balzac a
creat o galerie bogată de
tipuri: bancheri,
comercianţi, burghezi,
arivişti, judecători, notari,
aristocraţi, marchizi,
jurnalişti. Personajul
balzacian e purtătorul unei
pasiuni de aceea s-a spus
că el e caracterizat de
monomanie.
Felix Grandet, tatăl Eugeniei,
este unul dintre cele mai bine
realizate tipuri de avar din
literatura universală. Scriitorul
urmăreşte ascensiunea lui
Grandet, meşter dogar
îmbogăţit prin zestrea soţiei,
prin dobândirea la preţ mic a
unor bunuri în timpul revoluţiei
şi prin comerţ. Această situaţie
materială îi permite să devină
primarul oraşului Saumur.
 Zgârcenia se îmbină cu viclenia,
fapt sugerat şi de fizionomie:
“Această figură vădea o primejdioasă
şiretenie, egoismul unui om obişnuit
să-şi concentreze simţurile în
voluptatea avariţiei şi asupra
singurei fiinţe care într-adevăr
preţuia ceva pentru el, fiica sa,
Eugenia, singura-i moştenitoare.
Atitudine, apucătură, mers, totul în
el, dovedea, de altfel, acea
încredere în sine pe care ţi-o dă
siguranţa de a izbuti mereu.”
Ticurile personajului îi exprimă şi
ele caracterul: cel verbal (“Nu
ştiu! Nu pot! Nu vreau! Vom
vedea!”) este o modalitate
şireată de a amâna un răspuns
şi reflectă teama avarului faţă de
orice pierdere posibilă, iar
aşezarea invariabilă a mănuşilor
pe marginea pălăriei semnifică
grija de economist, precum şi o
existenţă redusă cu zgârcenie la
gesturi mecanice.
Grandet este dominat de o unică idee fixă, de o obsesie
care îi determină toate faptele: posesiunea. Patima
aurului înăbuşă la Grandet toate sentimentele omeneşti,
dovadă fiind regimul chinuitor la care o supune pe
Eugenia.
Când trebuie să-i anunţe lui Charles nenorocirea care l-a
lovit, bătrânului Grandet i se pare mai îngrozitoare ideea
falimentului decât aceea a morţii tatălui său: “«Ţi-ai
pierdut părintele!» Era uşor de spus. Părinţii mor
înaintea copiilor. Dar în cuvintele:«Nu mai ai nici un soi
de avere!» erau cuprinse toate nenorocirile din lume.”
 Expresia avariţiei lui Grandet atinge
apogeul în scena morţii sale: Eugenia
îi cere binecuvântarea, iar el îi spune,
cu gândul în altă parte, “Ai grijă de tot!
Îmi vei da socoteală acolo, sus!”

Evoluţia fiecărui personaj balzacian

are o dinamică specifică. Ascensiunea
spre vârful societăţii e urmărită
stăruitor de către scriitor, pentru ca
apoi fiecărui personaj să-i fie relevată
şi prăbuşirea rapidă în infernul
degradării.
 Un alt personaj care doreşte să
se afirme pe plan social este
Julien Sorel din romanul “Roşu şi
negru” scris de Stendhal.
Tip caracteristic realismului,
Julien Sorel încearcă să parvină.
Fiu de ţăran, dotat cu inteligenţă
şi cu voinţă puternică, Julien Sorel
face eforturi de a se afirma pe
măsura calităţilor sale, de a
dobândi o poziţie socială
superioară, făcând să i se uite
originea umilă, pentru care este
dispreţuit de clasa dominantă.
“Roşu” şi “negru”, cuvintele
din titlu, reprezintă
simboluri pentru cele două
cariere între care Julien
Sorel trebuie să aleagă
spre a parveni: cariera
militară (roşul fiind
culoarea uniformelor din
acel timp) sau cea
ecleziastică (negrul
sutanelor).
 Seminarist, Julien este preceptorul copiilor
domnului de Renal şi se îndrăgosteşte de
soţia acestuia. Ajuns la Paris, ca secretar al
marchizului De la Mole, tânărul o cucereşte
pe fiica acestuia, Mathilde, cu care
urmează să se căsătorească. Planurile le
sunt dejucate de o scrisoare trimisă
marchizului de către doamna de Renal. Într-
un prim impuls, Julien o răneşte pe doamna
de Renal cu un foc de pistol, regretânu-şi
apoi fapta.
Condamnat la moarte, el acuză tribunalul
de faptul că l-a pedepsit nu pentru tentativa
de crimă, ci pentru încercare de a-şi depăşi
condiţia socială : “N-am cinstea să aparţin
clasei Domniilor voastre [...] Nu văd pe
băncile juraţilor nici un ţăran mai înstărit, ci
numai burghezi indignaţi. ”
 Roşu şi negru este
romanul unei energii. “A
trăi înseamnă a simţi ceea
ce trăieşti, înseamnă
a încerca senzaţii
puternice”, afirmă
Stendhal. Nimic nu este
mai rău pentru societate şi
individ decât stagnarea,
inerţia.
 Fiică de ţărani înstăriţi, educată la călugăriţe şi
hrănită cu lecturi romantice, Emma Bovary suportă cu
greu căsătoria cu medicul de ţară cumsecade, dar
mărginit, Charles Bovary.

Visând o viaţă romanţioasă şi aristocratică,

Emma Bovary încearcă să evadeze din mediul
banal în care trăieşte, prin iubirile succesive
pentru Leon şi Rodolphe. Meschinăria acestora
şi ameninţarea dezastrului financiar, conştiinţa
eşecului pe toate planurile o împing la
sinucidere.
Emma urmăreşte un vis imposibil. La nivel
concret, ea îşi doreşte o dragoste ca în
poveşti, o iubire ameţitoare, o romanţă şi
o viaţă diferită şi nicidecum banală.
La nivel inconştient însă, ea îşi doreşte
starea pe care o avea atunci când era
copil, când totul se învârtea în jurul ei,
când nimic nu era imposibil şi nu trebuia
să facă alegeri sau să-şi asume
responsabilitatea alegerilor ei.
Îşi doreşte vremea în care viaţa putea să
fie aşa cum şi-o imagina ea şi nu exista
nici un motiv pentru care ea nu putea fi ca
în visele ei.
 Evoluează într-o stare interioară de
perpetuă nevoie. Ea este o femeie în
permanenţă nesatisfăcută,
dezamăgită, aproape depresivă. Ceea
ce este paradoxal în cazul Emmei
este că nimic nu poate aduce
satisfacţia, mereu va fi altceva mai
mult de dorit, idealul care, prin
definiţie, nu poate fi atins. Ea uită că
realitatea este neputincioasă pentru a-
i îndeplini dorinţele. Totuşi, Emma nu
tolerează aşteptarea şi manifestă o
nerăbdare tipică şi renunţă la un
moment dat să mai viseze,
dezamăgirea fiind prea mare, şi se
sinucide.
 Emma îşi caută împlinirea în
imaginar, dar care până la urmă
moare pentru că nici una din
fantasme nu devine realitate.
Ceea ce este tragic în cazul ei e
că este prinsă într-un cerc din
care nu poate ieşi. Ea visează şi
îşi doreşte ca visele ei să devină
realitate, dar atunci când ele
devin realitate, ea visează
altceva. Această caracteristică
se manifestă la Emma Bovary în
refugiul ei în literatură.
Oricât de mult ar încerca Charles
să o mulţumească, oricât de mulţi
bani i-ar da, Emma nu poate fi
satisfăcută. Emma este o mare
cheltuitoare. Toţi banii pe care îi
primeşte de la Charles ea îi
cheltuieşte pe cărţi, pe haine,
dantele pe care, după ce le
cumpără, le găseşte nefolositoare
şi urâte. Soţul ei ajunge să aibă
datorii financiare, iar ea dă vina
pe el pentru nefericirea lui şi
pentru cea a cuplului lor.
Viaţa socială a “caracterului oral”, aşa
cum este el descris de Freud, este
marcată de o tendinţă spre
individualism. Egocentrismul
caracterului este în legătură cu
posibilitatea subiectului de a se
satisface prin el însuşi. Tendinţa sa
către individualism se justifică în
egală măsură prin viaţa sa interioară,
bogată şi elaborată. Trăieşte “în
lumea lui”, rupt, într-o oarecare
măsură, de realitatea obiectivă,
realitatea celorlalţi. Pe de altă parte,
se dezinteresează uşor de ceilalţi,
universul lui părându-i-se cu mult mai
pasionant.
 Caractere complexe,
contradictorii, sunt şi
personajele lui Dostoevski.
Personajele sale sunt
capabile de crimele cele
mai abjecte şi de faptele
cele mai generoase. Ele
trăiesc cu voluptate
purificarea sufletească prin
inpăşirea nelegiuirilor
comise.
Aşa este studentul sărac
Raskolnikov (Crimă şi
pedeapsă), care ucide o
bătrână cămătăreasă
pentru a-şi dovedi lui
însuşi că este o
personalitate
“excepţională”, situată
dincolo de bine şi rău, în
afara moralei comune.
 Remuşcările care îl cuprind
trezesc în Raskolnikov omul.
Condamnarea la deportare o
va resimţi ca pe o pedeapsă
meritată şi ca pe o şansă de
purificare, în care va fi ajutat
de devotamentul şi dragostea
Soniei, femeia care se
sacrificase pentru familia sa,
păstrând un suflet curat în cela
mi înjositoare situaţii.
 În concluzie, o lume a
pasiunii îşi dă întâlnire, în
conştiinţa personajelor lui
Balzac, Stendhal, Flaubert
sau Dostoevski, cu o lume a
energiei realizând un profil
social în funcţie de mediul
în care personajul trăieşte şi
se afirmă.