Zona Polară

De Corneanu Teodora
Clasa a 11-a E
 Localizarea regiunilor polare
Regiunile polare ale Pământului sunt acele zone ale globului care
inconjoară polii geografici – arctic, respectiv antarctic. Aceste regiuni
sunt caracterizate printr-un climat polar cu temperaturi extrem de
scăzute, cu mari variaţii ale perioadelor cu lumină naturală, cu 24 de
ore de lumină in timpul verii (nopţi albe) şi cu 24 de intuneric total
in mijlocul iernii. Polul Nord şi Polul Sud sunt acoperiţi de calote
glaciare, calote care acoperă Oceanul Arctic, respectiv Antarctica.
În regiunea polară nordică se află numeroase aşezari omeneşti, dar,
cu excepţia staţiunilor ştiinţifice, în Antarctica nu exista aşezări
omeneşti permanente, datorită temperaturilor mult mai scăzute
precum şi a izolării geografice a continentului antarctic faţă de
celelalte continente.
Polul Nord:
Polul Nord este cel mai înalt punct al axei terestre, situat in Marea Glaciară Arctică.
Exploratorul Robert Edwin Peary este considerat a fi primul om care a ajuns la Polul
Nord. Peary ajunge aici in septembrie 1909 impreună cu asistentul lui şi cu patru
eschimoşi. Polul nord geografic este situat la circa 1.600 km de polul nord magnetic,
care se află in insulă Bathurst din Canada. Spre deosebire de Polul Sud, Antarctica, la
polul nord nu exista pământ doar o calotă de gheaţă, care pluteşte in Marea Glaciară
Arctică, cuprinsă între coastele Asiei, Europei, şi Americii. Această mare comunică cu
Oceanul Pacific de-a lungul strâmtorii Bering şi cu Oceanul Atlantic. Suprafaţa globală
a acestei mări este de circa 14.000.000 km. Adâncimea ei este in medie de circa
1.500 m, având cel mai adânc punct de 5450 m. Doar americanii şi ruşii ştiau iniţial
de această zonă pe care o foloseau in scopuri militare. Doar după sfârşitul războiului
rece, aceste informaţii au devenit disponibile pentru toţi oamenii de ştiinţă. Există un
pol geografic şi un pol magnetic al pământului, polul nord este de fapt punctul cel
mai nordic al pământului, din acest punct egal in care direcţie ne deplasăm, direcţia
deplasării va fi sud.
Cele patru poluri nordice:
1.Polul Nord geografic
Este punctul cel mai nordic al pământului, fiind stabilit prin procesul de rotaţie al
pământului, fiind aşezat pe axa de rotaţie cu o poziţie stabilă, fixă având valorea
latitudinii nordice "0". In acest punct fiind apă şi gheaţă, "Oceanul Îngheţat de Nord"
adâncimea în acest punct 4.087 m.
 2.Polul Nord magnetic
Este polul stabilit cu instrumente de masură a magnetismului ca de exemplu
busola, acest punct nefiind stabil, fix. Este punctul unde liniile câmpului
mgnetic al pământului se intâlnesc.
Anul latitudine longitudine:
• 2001 81°18' N 110°48' W
• 2002 81°36' N 111°36' W
• 2003 82°00' N 112°24' W
• 2004 82°18' N 113°24' W
• 2005 82°42' N 114°24' W
Polul Nord magnetic se deplasează anual cu cca. 40 de km în direcţia nord-
vest, părăsind insula Canadei din Oceanul Îngheţat. Dacă această deplasare
rămâne constantă în cca. 50 de ani va atinge Siberia. James Clark Ross a
descoperit polul magnetic la data de 1 Iunie 1831 pe peninsula Boothia
Canada.
3.Polul Nord geomagnetic
În prezent acest punct are coordonatele 78°30' Nord, 69° Vest in Groenlanda .
Antarctica:
Antarctica este un continent situat la Polul Sud al Terrei. Acesta nu trebuie
confundat cu Arcticul, care este situat lângă Polul Nord, în emisfera
nordică a planetei.
Deşi legendele şi speculaţiile despre Terra Australis dateaza din
antichitate, primele descoperiri ale continentului au avut loc în 1820 şi
prima aterizare verificată în 1821. O hartă din 1513 a Amiralului Piri Reis
conţine totuşi un continent sudic care seamănă cu coasta Antarcticii.
Cu o suprafaţa de 13.200.000 km², Antarctica este al cincilea mare
continent, după Eurasia, Africa, America de Nord şi America de Sud.
Totuşi, este mult mai mic ca populatie, neavând rezidenţi permanenţi.
Este continentul cu cea mai mare altitudine medie, cu cea mai scăzută
umiditate şi cu cea mai scăzută temperatură medie. Aproape 98% din
teritoriul Antarcticii (circa 14 milioane km2) este veşnic acoperit cu gheaţă
care, uneori, atinge grosimi de peste 4000m. Restul de două procente
formează coastele scăldate de Oceanul Sudic, vârfurile golase ale dike-
urilor, care dau munţilor un aspect de cocoş ce se eliberează din
prizonieratul gheţurilor, la acestea adăugându-se, intro proporţie foarte
restrânsă, şi o regiune cu aspect de deşert, evident ingheţat.
 Regiunile polare ale Pământului sunt
acele zone ale globului care înconjoară 
polii geografici – arctic, repectiv antarctic.
Aceste regiuni sunt caracterizate
printr-un climat polar cu temperaturi extrem
de scăzute, cu mari variații ale perioadelor
cu lumină naturală, cu 24 de ore de lumină
în timpul verii (nopți albe) și cu 24 de întuneric
total în mijloculiernii. Polul Nord și Polul Sud 
sunt acoperiți cu calote glaciare, calote care
acoperă Oceanul Arctic, respectiv Antarctica.
În regiunea polară nordică se află numeroase așezări
omenești, dar, cu excepția stațiunilor științifice, în
Antarctica nu există așezări omenești permanente,
datorită temperaturilor mult mai scăzute precum și a
izolării geografice a continentului antarctic față de
celelalte continente.
 Clima
Zona cu climă polară, între 66° – 90°
latitudine N. şi S., caracterizată prin două
anotimpuri: o vară cu zile foarte lungi,
friguroasă, cu temperaturi in jur de 5° C, când
dezgheţul aduce explozia rapidă a unei
vegetaţii mici şi o mulţime de ţânţari. Iarna
lungă cu ger mare şi aproape fără ninsoare.
Aici la nord de pădurile de conifere, dincolo de
cercul polar se întinde tundra.
 Flora şi fauna
În zona polară găsim tundra
(muşchi,licheni,plante pitice,unele cu flori in vara polară;vegetaţia nu e continuă) şi
silvo-
tundra (apar si arbuşti izolaţi).În sudul tundrei,taigaua,care ocupă circa 50% din
teritoriul ţării,
pădurea de conifere,care formează o unitate a vegetaţiei de la Marea Baltica la Oceanul
Pacific.Taigaua este cea mai întinsă pădure din lume.Între taiga şi stepele din sud se
întind
pădurile amestecate.Zona de conifere şi stejar de foioase şi stepa se întind în partea
europeană.
Tundra:renul,elanul,vulpea polară,lupul de tundră,iepurele alb,potârnichea
polară.În insulele Oceanului Artic: ursul alb;în ape: foca,morsa.In taiga sunt:
veveriţa,lupul,
ursul brun,râsul,hermelina şi samurul,renul,elanul.În zona pădurilor amestecate:
lupul,vulpea,
ursul,pisica sălbatică etc.
În Rusia există circa 25 de parcuri naţionale în care sunt ocrotite specii rare ale
faunei ca:
tigrul siberian,cerbul silka,foca de Baikal.
 Tigrul Siberian
• Tigrul siberian (Panthera tigris altaica) este o specie rară
de tigru.Femelele nasc 2-4 pui, după o perioadă de gestație de 104 zile.
Tigrii sunt vânători solitari. Puii stau cu mama lor cel mult doi ani, apoi
pornesc să își ia în stăpânire un teritoriu propriu. Masculii se îndepărtează
de locul unde s-au născut, însă femelele rămân adesea aproape de
teritoriul mamei. Se hrănesc cu căprioare, porci sălbatici și bivoli. Tigrul
este o specie în pericol de dispariție.
 Ursul polar
Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs alb care trăiește în zonele
nordice înghețate ale Oceanului Artic.Durata vieții sale este de 35-40 ani.
Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până
la 300-600 kg la masculi și 150-300 kg la femele, înălțimea la 1,8 m și
lungimea la 3 m.
Ursul polar este aproape în întregime carnivor, consumând în special
pui de focă, precum și diferite cetacee și pinipede. polar este un puternic
vânător de foci.
 Padurile de conifere
Pădurile de conifere (numite uneori păduri boreale) sunt zone de
vegetaţie în care predomină vegetaţia arboricolă (arbori şi arbuşti)
şi gimnospermică(brazi, pini). Ele sunt răspândite în zonele subarctice,
temperate şi subtropicale. Sunt specifice zonelor de mai sus de latitudinea
de 55° în emisfera nordică şi unilor munţi din emisfera sudică.
 Populatia
In zona polară populaţia este foarte mică (9 locuitori/km2) iar aceştia
locuiesc în igluri făcute de ei.Ocupanţii acestor zone se numesc eschimoşi.
 Modul de hrănire
Eschimoşii se hrănesc cu foarte mult peşte dar şi cu animale de pe
uscat.
Armele de vânătoare predilecte, harponul, arcul cu săgeti şi cuţitul,
erau confecţionate din aramă, lemn, colţi de fildeş ai morselor, oase sau
piatră. Pentru haine, cizme, mănusi, căciuli, foloseau blana şi pielea uscată
şi tăbăcită a cerbilor caribu. Bărcile şi săniile erau confecţionate din lemn
acoperit cu piei de morsă, rezistente la apă. În unele cazuri, dacă lemnul
era de negăsit, era înlocuit cu somoni uscaţi, legaţi strâns, mai ales pentru
confecţionarea săniilor.
 Omul topeşte zonele polare

În urma unui nou studiu, cercetătorii au concluzionat ca recenta

creştere a temperaturii din zona polilor se datorează în mod direct
activitaţilor umane.
“Regiunile polare prezintă cea mai mare variabilitate climatică de pe
Pământ”, spune doctorul Andrew Monaghan de la Centrul Naţional de
Cercetare Atmosferică din Colorado, care a scris un comentariu pe baza
studiului efectuat. Mulţumită ultimelor cercetări, oamenii de ştiinţă pot
atribui acum în mod direct încălzirea din Arctica şi Antarctica înfluenţei
omului asupra climei. Gazele cu efect de seră, în principal dioxidul de
carbon, sunt transportate la nivel global şi persistă în atmosferă exercitând
un efect de încălzire chiar şi în zonele polare, nelocuite.
O echipă de cercetători a folosit date climatice colectate din zonele
Arctica si Antarctica pe perioada ultimilor 100 de ani şi a comparat
măsurătorile cu predicţii din patru modele climatice diferite. Într-
unul din teste, oamenii de ştiinţă au folosit numai influente naturale
asupra climei, precum variaţiile intensităţii luminii solare şi a
erupţiilor vulcanice. În altul, au adăugat influenţele umane, inclusiv
emisiile de gaze cu efect de sera şi gaura din stratul de ozon, care
tinde să aibă un efect de răcire. “Rezultatul a fost o detectare
evidentă atât în Arctica cât şi în Antarctica a influenţei umane
asupra climatului. “Am detectat amprenta umană în ambele
regiuni”, spune autorul Peter Stott, de la UK Met Office. Cel mai
puternic efect se resimte în zona Arctica, unde temperaturile s-au
ridicat cu mai mult de 2 grade Celsius în ultimii 40 de ani. Pierderile
de gheaţă din Arctica contribuie la temperaturile crescute din zonă,
care pot duce la eliberarea de şi mai multe gaze cu efect de seră,
spune Monghan.