CONSECINŢELE DIVORŢULUI

ASUPRA PERSONALITĂŢII
COPILULUI
FAMILIA
Familia este baza primară a societăţii,
firea omenească rezidă nu în individ ci în
cele două sexe deoarece individul în sine
nu este ceva desăvârşit.
Din perspectivă culturală, familia este
mediul socio-uman în care se creează
personalitatea culturală a fiecărei fiinţe
nou născute, se transmit obiceiuri, tradiţii
de la înaintaşi, fiind o expresie a
perenităţii culturale.
Căsătoria reprezintă o uniune liber
consimţită, presupune sentimente de
afecţiune, prietenie reciprocă între soţi,
care se extind în mod firesc şi asupra
celorlalţi membri ai familiei, în special
asupra copiilor.
Familia rezultată în urma unei căsătorii
liber consimţită ar trebui să fie o tovărăşie
în care relaţiile sunt de camaraderie, de
respect reciproc si care dă naştere unei
atmosfere plăcute.
Deoarece soţii vor
trăi împreună, ceea
ce trebuie să stea la
baza căsătoriei este
dragostea,înţelegerea,
toleranţa, soţii
datorându-şi unii
altora fidelitate, sprijin
moral şi material.
 Familia, alături de alte funcţii şi roluri,
are şi funcţia de educare a copilului care
nu se limitează doar până la adolescenţă
ci continuă cu o intensitate mai mare sau
mai mică pe toată durata vieţii, ori
separarea, divorţul, văduvia perturbă
echilibrul afectiv al copilului.
Funcţia educativă are ca finalitate
integrarea eficientă a individului în
societate şi formarea unei personalităţi.
DIVORŢUL
Divorţul este un fenomen social
complex cu implicaţii multiple, fiind
modalitatea juridică prin care se
desface căsătoria. Divorţul este de fapt
urmarea nerealizărilor, lăsând urme
adânci atat în psihologia partenerilor şi
având consecinţe traumatizante asupra
copiilor.
Divorţul reprezintă o etapă dificilă atât
în viaţa partenerilor care fac acest pas,
cât mai ales în viaţa copiilor care se
simt împărţiţi între două tabere: a
mamei şi a tatălui. Prin natura vârstei,
copiii sunt mult mai sensibili decât cei
mari. Ei pot percepe mult mai dramatic
momentul unui divorţ decât ar face-o
cei implicaţi.
Copiii cu părinţi divorţaţi
se pot simţi diferiţi şi
oarecum “incompleţi”
faţă de ceilalţi copii. În
copilărie, micuţii tind să
se compare foarte mult
unii cu ceilalţi. A fi diferit
faţă de toţi ceilalţi de
vârtsa ta se poate
transforma într-o
adevărată frustrare.
Cei mici , fiind sinceri, pot spune
lucruri care rănesc tocmai prin
simplitatea şi naivitatea lor: “Dar de ce
divorţează părinţii tăi?”,”Şi tu ce ai să
faci?”, “Cu cine ai să rămâi?”. Toate
acestea îl rănesc pe copil, care se simte
depăşit de situaţie, deoarece constată
că el nu poate face nimic în acest sens.
E încă un copil şi nu se poate descurca
singur…
Există două situaţii standard:
a) părinţii se despart din motive
“paşnice” - nu vor să mai trăiască
împreună fiindcă au pe altcineva;
b) există motive serioase, care pot
duce chiar la condamnări -violenţa în
familie. În acest al doilea caz, se poate
spune că un divorţ e chiar recomandat.
În general, tatăl e cel acuzat de violenţă ,
ce de multe ori se poate răsfrânge şi
asupra copiilor.
Un divorţ nu va
rezolva problema în
cel mai bun mod, însă
e preferabil ca acest
lucru să se întâmple.
Numai aşa, copilul va
fi ferit de o atmosferă
teansionată şi de o
persoană de care se
va teme pentru tot
restul vieţii.
CONSECINŢELE DIVORŢULUI
Osterrith consideră că prin divorţ
copilului i se răpeşte influenţa unuia
din părinţi şi sentimentul copilăriei
petrecute în familie,suportând
consecinţele mult mai greu decât
părinţii pe plan afectiv şi emoţional.
Familiile dezorganizate perturbă
procesul moral al dezvoltării
personalităţii tinerilor, creează carenţe
în conduita acestora cum ar fi:
a) carenţe afective : anxietate,
depresie,obsesii;
b) carenţe cognitive: eşecuri
ale performanţei şcolare;
c) carenţe psihosociale:
conflicte cu familia, comunitatea,
identificarea “eului” în mod negativ,
revoltă contra părinţilor.
Divorţul răneşte adînc inima copiilor.
În primul rând apare sentimentul
singurătăţii, copilul considerând că
numănui nu-i pasă de el, că toţi îşi
rezolvă problemele fără a lua în calcul
şi părerea lui. În cazul divorţului,
părerile copiilor sunt întotdeauna
pentru păstrarea familiei si prezenţa
ambilor părinţi. Absenţa unui părinte
întotdeauna va lăsa un gol în inima
copilului, care este singurătatea.
Copiii se simt vinovaţi de problemele
părinţilor, mai ales din cauza divorţului.
Este o stare inexplicabilă însă copilul
simte întotdeauna durere şi ură în
primul rând faţă de sine când în familie
apar astfel de probleme. El se simte
sursa conflictului, cu toate că nu este
aşa.
Neîncrederea faţă de sine, faţă de
puterile proprii şi capacităţile personale
este o altă consecinţă a divorţului
părinţilor.Lipsa educaţiei permanente a
ambilor părinţi determină apariţia
neîncrederii în ceea ce face, a
sentimentului de frică că oamenii nu-l
vor aborda serios din pricina
problemelor din familie.
Reacţiile copiilor în preajma unui divorţ
sau în urma acestuia sunt diferite, în
funcţie de personalitatea şi de firea
fiecăruia.
Un copil mai sensibil şi mai apropiat de
părinţi va încerca în respectiva
perioadă să fie mai cuminte, mai
grijuliu cu părinţii, având impresia că
de el depinde divorţul şi împăcarea
acestora.
Un copil mai agitat poate deveni foarte
nervos şi chiar violent cu alţi copii în
momentul în care prietenii l-ar întreba dacă
părinţii lui divorţează, sau, mai rău, ar face
glume pe seama acestui lucru. De multe ori,
copiii pot exprima păreri auzite la părinţii lor,
care îi cunosc pe cei care divorţează
(vecini,rude, apropiaţii familiei). Copiii sunt
ca o oglindă a ceea ce se spune în intimitatea
casei şi de cele mai multe ori ei devin fără
voia lor partizani la părerea părinţilor asupra
celor din jur.
Unii copii încearcă
să dea impresia că
nimic nu se
întâmplă, că totul e
în regulă. E o altă
modalitate de
apărare a celui mic
în faţa unei realităţi
pe care încearcă să
o nege.
Mai sunt şi copii care reacţionează mai
mult non-verbal. Ei nu îşi exprimă o
părere propriu-zisă referitoare la divorţ,
în schimb devin mai agitaţi, plâng mai
repede şi mai mult, aparent fără motiv,
răspund răspicat la întrebări sau,
dimpotrivă , răspund mai greu. Uneori
pot strica lucruri prin casă, pot refuza
să facă anumite lucruri sau pot întârzia
la masă când sunt chemaţi.
Adolescenţii pot reacţiona mult mai
agresiv la problema divorţului. Ei tind
să se refugieze în grupul de prieteni
care nu e întotdeauna cel mai indicat în
rezolvarea problemei pe care o au.Însă
adolescentul consideră că atunci când
cei mari fac lucruri care pe el îl rănesc
doar cei de vârsta lui îl pot înţelege şi
ajuta.Cele mai grave cazuri de
adolescenţi cu părinţi divorţaţi ajung la
consumul de alcool, dependenţă de
droguri, agresivitate ridicată sau
abandonarea şcolii.
SOLUŢII
Întrebarea care apare automat în mintea
celor implicaţi :ce se poate face, odată
ce divorţul e iminent?
De cele mai multe ori, divorţul nu poate
fi evitat sau poate avea chiar rol de
soluţie. Important e ca părinţii să
COMUNICE cât mai mult cu copilul, să
îl facă să înţeleagă că el nu are nici o
vină, că problema îi priveşte doar pe ei,
pe părinţi.
După divorţ, e recomandat ca părinţii
să menţină o relaţie normală cu
copilul.Adulţii trebuie să treacă peste
orice fel de conflict şi să îi acorde
copilului acelaşi timp de întâlnire cu
fiecare în parte. Numai că de această
dată, copilul va petrece timpul cu
fiecare părinte separat…
Părinţii trebuie să-l facă pe copil să
înţeleagă că lucrurile se pot desfăşura
normal şi dacă ei sunt despărţiţi.
Important e ca acesta să nu fie privat
nici de mamă , nici de tată.
 CONCLUZII
Divorţul este văzut ca o soluţie în
situaţia de criză dintr-un cuplu, însă cei
mai afectaţi râmân copiii şi nu cei care
divorţează. O soluţie eficientă în
totalitate pentru copil nu există, el
oricum va suferi, chiar dacă rămâne cu
părintele pe care îl iubeşte mai mult.
Orice copil trebuie să aibă şi mamă şi
tată, întrucât e posibil să se simtă în
permanenţă frustrat, “altfel” decât
ceilalţi, iar pe termen lung poate avea
probleme de adaptare în societate sau
în colectiv.
În schimb, dacă va exista o comunicare
permanantă între el şi părinţi, iar relaţia
lui cu aceştia va rămâne una normală
cu întâlniri la fel de frecvente de ambele
părţi, copilul va fi dispus să accepte
situaţia ca atare şi să o integreze ca pe
ceva normal în existenţa lui.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Ciofu,Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
2. Dima, Silvia, Cei 7 ani de acasă, Ed.Did.siPed.,Buc,1992
3. Mănoiu, F., Epureanu,V., Asistenţa socială în România,
Editura All, Bucureşti,1997
4. Mihăilescu ,Ion, Familia în societăţile europene, Editura
Universităţii din Bucureşti,1999
5. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A…la Z, Editura
Ştiintifică, Bucureşti, 1991
6. Voinea, Maria, Psihologia familiei, Editura Universităţi
din Bucureşti,1996