Oscilatori mecanici cuplaţi

• În vara anului 1940, s−a inaugurat un pod

maiestuos peste strâmtoarea Tacomei (Tacoma
Narrows, 50 km la sud de Seattle, Statele Unite
ale Americii). Cei care îl traversau au constatat
însă că podul se legăna puternic, chiar sub
bătaia vântului. I−au spus "Bertie−săltăreaţa".
• La doar patru luni de la inaugurare, sub un vânt
nu foarte puternic (având viteza de aproximativ
70 km/h, deşi podul fusese proiectat să reziste
până la 190 km/h), podul a început să oscileze
foarte puternic (figura 1B−1).
•
Fig. 1B-1. Oscilaţiile podului de peste Tacoma, datorate
unui vânt nu foarte puternic.
• Cei care se aflau pe pod au trebuit să−şi abandoneze
maşinile şi să se târască spre capetele podului.
Amplitudinea oscilaţiilor a atins 4 metri! (figura 1B−2).
• Câteva ore mai târziu, podul a cedat şi o mare parte
s−a prăbuşit în apele Tacomei (figura 1B−3).
• Nu s−au înregistrat victime omeneşti, însă
uimirea a fost generală: cum a fost posibil ca un
vânt nu foarte puternic să distrugă o structură
capabilă să reziste la vânt mult mai intens?
• Cei care proiectează construcţiile au învăţat o
lecţie amară: oscilaţiile structurilor pot deveni
distructive în anumite condiţii speciale. Aceste
condiţii trebuie să fie depistate din vreme, chiar
din faza de proiectare. De atunci, nici unul dintre
sutele de podduri mari care s−au mai constuit nu
s−a prăbuşit din cauza oscilaţiilor distructive.
 Oscilatori mecanici cuplaţi

• Interacţiunile dintre un oscilator şi mediul

său conduc, inevitabil, la amortizarea
oscilaţiilor prin disiparea energiei de
oscilaţie. Dar mediul unui sistem oscilator
ar putea transfera energie oscilatorului,
provocând, în anumite condiţii, chiar o
amplificare a oscilaţiilor acestuia!
 • Activitatea experimentală
Investighează transferul de energie dintre un oscilator şi
mediul său. Lucrează în echipă.
• Pasul 1  Confecţionaţi un cârlig (dintr−o agrafă de
birou) şi ataşaţi−l la capătul liber al pendulului
gravitaţional pe care l−aţi construit la activitatea
experimentală. Cârligul vă va permite să agăţaţi uşor
pendulul, iar prin înfăşurarea firului pe cârlig, veţi
putea modifica lungimea pendulului.
• Confecţionaţi încă un pendul, tot atât de lung. Puneţi
câte două monezi în fiecare.
• Pasul 2  Prindeţi un fir de aţă subţire, dar tare, între
doi suporţi, la aproximativ o jumătate de metru unul de
celălalt. Atârnaţi cele două pendule la aproximativ
10 cm unul de celălalt, în zona centrală a firului
orizontal (figura 1B1−1).
• Asiguraţi−vă că pendulele au aceeaşi lungime (mai
înfăşuraţi aţa pe cârligul pendulului mai lung).
• Pasul 3  Puneţi în oscilaţie unul dintre pendule (să−l
numim A), pe o direcţie perpendiculară pe firul
• Fig. 1B1-1. orizontal. Observaţi ce se întâmplă.
Atârnarea
pendulelor.
• În timp ce pendulul A oscilează, celălalt pendul (să−l
numim B) începe să oscileze, din ce în ce mai amplu!
• Totodată, amplitudinea de oscilaţie a pendulului A scade
mult mai repede decât ar justifica−o amortizarea. După
doar câteva oscilaţii, pendulul A se opreşte, în timp ce
pendulul B oscilează amplu!
• În continuare, se întâmplă ceva surprinzător: după ce
s−a oprit, pendulul A reîncepe să oscileze, în timp ce
pendulul B oscilează din ce în ce mai puţin amplu!
• După doar câteva oscilaţii, pendulul B se opreşte, în timp
ce pendulul A oscilează din nou (aproape) ca la început!
• Procesul se repetă periodic, pendulele transferându−şi
reciproc toată energia de oscilaţie, când într−un sens,
când în celălalt.
• Iată că între doi oscilatori se poate transfera energie,
într−un sens sau în celălalt.
• Numim oscilatori cuplaţi oscilatorii care pot
transfera energie de la unul la celălalt.
• Cele două pendule sunt cuplate. Firul orizontal de care ai
agăţat cele două pendule nu este rigid. Când unul dintre
pendule oscilează, punctul său de suspensie se mişcă
pe o direcţie perpendiculară pe fir, odată cu pendulul.
Aceste perturbări transversale ale poziţiei punctului de
suspensie se transmit, prin firul întins, şi locului în care
este suspendat celălalt pendul, punând−ul în mişcare.
• Chiar dacă deformările firului orizontal care cuplează
cele două pendule sunt aproape imperceptibile, pe
această cale poate fi transferată integral energia de
oscilaţie de la un pendul la celălalt.
• Este o lecţie importantă pe care trebuie să o înveţe toţi
cei care construiesc structuri. Oscilaţiile unei părţi a
structurii se pot transfera întregii structuri, chiar prin
deformări aproape imperceptibile ale elementelor de
legătură!
• Activitatea experimentală 1B1−2
• Mută pendulul B mai aproape de unul dintre suporţi, mărind
astfel distanţa dintre pendule.
• Pune din nou în oscilaţie pendulul A şi observă ce se
întâmplă.
• Pendulul B fiind acum mai aproape de unul dintre suporţi,
cu siguranţă punctul său de suspensie se va deplasa mai
puţin. În consecinţă, forţele la care este supus pendulul B
prin înclinarea firului de care este atârnat, vor fi mai mici şi
vor efectua lucru mecanic mai mic.
• Astfel, pendulul B preia mai puţină energie de la pendulul A,
care nu se opreşte din oscilaţie (doar îşi micşorează puţin
amplitudinea cu care oscilează).
• În acest caz, cuplajul dintre cei doi oscilatori este mai slab şi
nu permite transferul integral al energiei de oscilaţie de la
pendulul A la celălalt.
• Când nu dorim ca oscilaţiile unei părţi a unei structuri să se
transmită altor părţi ale acesteia, căutăm să slăbim cuplajul
dintre părţi.
• Activitatea experimentală 1B1−3
• Pune în oscilaţie pendulul A pe o direcţie paralelă cu firul
orizontal, pendulul B fiind în repaus.
• Observă ce se întâmplă.
• De data aceasta, transferul de energie către pendulul B
este aproape inexistent! Acelaşi cuplaj se poate dovedi
tare pentru un mod de oscilaţie şi slab (aproape nul)
pentru alt mod de oscilaţie!
• Cuplajele dintre oscilatori pot favoriza transmiterea
unui mod de oscilaţie în defavoarea altuia.
• Cei care construiesc structuri pot folosi
astfel acelaşi cuplaj pentru a transmite
restului structurii oscilaţiile care doresc să
se răspândească, blocându−le pe cele
nedorite. Cuplajele dintre oscilatori pot
acţiona astfel ca filtre.
• Provocarea
• Ce te aştepţi să se întâmple dacă pui
simultan în oscilaţie pendulul A pe o
direcţie perpendiculară pe firul orizontal,
iar pendulul B pe o direcţie paralelă cu firul
orizontal? Încearcă!
 Oscilaţii mecanice forţate
• Pendulele pe care le−ai folosit în activităţile
experimentale din secţiunea precedentă aveau
aceeaşi lungime şi, în consecinţă, aceeaşi
perioadă de oscilaţie.
• Provocarea
• Cum te aştepţi să oscileze doi oscilatori
mecanici cuplaţi care au, fiecare în parte, altă
perioadă de oscilaţie?
• Ai constatat deja cât de complexe pot fi
comportările oscilatorilor cuplaţi. Uneori suntem
nevoiţi să obţinem răspunsurile experimentând!
• Activitatea experimentală 1B2−1
• Investighează oscilaţiile a doi oscilatori
mecanici cuplaţi, care au, fiecare în parte, altă
perioadă de oscilaţie. Lucrează în echipă.
• Pasul 1  Scoate firul unui pendul (şi sârma sa
de fixare în capacul acestuia) şi fixează−l la
partea inferioară a celulalt pendul. Ai obţinut
astfel un pendul dublu (figura 1B2−1).
• Pasul 2  Umple cu monezi cutia pendulului
superior şi lasă doar cârligul să constituie
pendulul inferior.
• Înfăşoară aţă pe cârligul pendulului inferior,
până când acesta are lungimea jumătate din a
celuilalt. Astfel, cele două pendule au perioade
individuale de oscilaţie semnificativ diferite.
• Pasul 3  "Linişteşte" pendulele în poziţia de
echilibru (cu ambele fire verticale, în
prelungire). Împinge uşor, lateral, pendulul Pendul dublu.
superior şi eliberează−l. Observă ce se
întâmplă.
• În timpul oscilaţiilor pendulului superior, punctul de
suspensie al pendulului inferior se deplasează
considerabil. În consecinţă, pendulul inferior este pus
rapid în oscilaţie (cele două pendule sunt puternic
cuplate).
• Oscilaţiile pendulului inferior sunt însă, la început, un
"compromis" între oscilaţia în ritmul pendulului superior
şi cea în ritmul propriu

Reprezentarea grafică a oscilaţiilor iniţiale ale pendulului inferior

• Oscilaţiile iniţiale ale pendulului inferior sunt clar diferite
de cele armonice (sunt anarmonice).
• Acest gen de oscilaţii este rezultatul compunerii a două
oscilaţii armonice cu perioade diferite (perioadele proprii
de oscilaţie ale celor două pendule) şi amplitudini
variabile în timp.
• Amplitudinea de oscilaţie a pendulului superior (şi a
punctului său de suspensie) scade treptat (acesta
transferă energie celuilalt pendul), în timp ce
amplitudinea de oscilaţie a pendulului inferior creşte
(acesta primeşte energie de la celălalt pendul).
• După un timp, oscilaţiile pendulului inferior se
"limpezesc" (capătă aspectul evident al oscilaţiilor
armonice). Aceste oscilaţii au însă perioada de oscilaţie
a pendulului superior!
• Pendulul inferior este "forţat" să oscileze în ritmul impus
de pendulul superior (mult mai masiv).
• Numim oscilaţii forţate oscilaţiile impuse de
mediu unui oscilator, cu altă frecvenţă decât
cea proprie.
• De aici încolo, pendulul inferior oscilează în ritmul
celui superior, în fază cu acesta, ca şi când s−ar fi
supus oscilaţiilor care i−au fost impuse

Reprezentarea grafică a oscilaţiilor forţate ale pendulului inferior.

• Aşadar, când un sistem este forţat să oscileze în alt ritm
decât cel propriu, distingem două etape importante.
• Oscilaţiile iniţiale sunt complexe − cei doi oscilatori
încearcă fiecare să−şi "impună" propriul ritm de oscilaţie
(figura 1B2−2). Această etapă este numită regim
tranzitoriu.
• După un timp suficient de lung, care depinde de tăria
cuplajului dinte oscilatori şi masele acestora, oscilaţiile
sistemului mai puţin masiv vor fi în ritmul şi în faza celor
impuse de sistemul mult mai masiv. Această etapă este
numită regim permanent (figura 1B2−3).
• Există aşadar posibilitatea de a "forţa" un oscilator să
oscileze exact aşa cum dorim (nu aşa cum ar oscila
acesta dacă ar fi liber), cu condiţia să depăşim regimul
tranzitoriu şi să aşteptăm instaurarea regimului
permanent.
 Rezonanţa
• Un oscilator poate fi forţat să oscileze cu o altă
frecvenţă decât cea cu care ar oscila dacă ar fi
liber.
• Provocarea
• Cum te aştepţi să oscileze un oscilator atunci
când este forţat să oscileze cu aceeaşi frecvenţă
cu care ar oscila dacă ar fi liber?
• Este firesc să ne aştepăm ca oscilatorul să
oscileze în ritmul oscilaţiilor care îi sunt impuse
(care, de data aceasta, coincide cu ritmul propriu
de oscilaţie). Natura însă ne rezervă de multe ori
surprize!
• Activitatea experimentală
• Investighează oscilaţiile forţate având aceeaşi
frecvenţă cu cea a unui oscilator liber. Lucrează
în echipă.
• Pasul 1  Foloseşte pendulul dublu pe care l−ai
realizat la activitatea experimentală din
secţiunea precedentă. Desfăşoară firul de pe
cârligul pendulului inferior, până când cele două
pendule au aceeaşi perioadă individuală de
oscilaţie.
• Pasul 2  "Linişteşte" pendulele în poziţia de
echilibru (cu firele verticale, în prelungire). Trage
lateral pendulul superior, pe o distanţă de câţiva
centimetri şi eliberează−l. Observă mişcarea
pendulelor.
• La fiecare oscilaţie a pendulului superior, amplitudinea
pendulului inferior devine din ce în ce mai mare,
ajungând repede surprinzător de mare, mult mai mare
decât a pendulului superior!
• Când există "potrivire" între ritmul oscilaţiilor forţate şi
ritmul propriu de oscilaţie, amplitudinea de oscilaţie
devine repede foarte mare.
• Numim rezonanţă creşterea amplitudinii oscilaţiilor
forţate în apropierea frecvenţei oscilaţiilor libere ale
unui oscilator.
• În activitatea experimentală precedentă, este foarte puţin
probabil ca perioadele individuale de oscilaţie ale celor
două pendule să fi fost exact egale − cel mai probabil,
acestea au fost aproape egale.
• Amplificarea foarte mare a oscilaţiilor pendulului inferior
are loc, aşadar, chiar şi când perioadele de oscilaţie ale
celor două pendule sunt doar apropiate, nu neapărat
identice.
• Activitatea experimentală
• Investighează oscilaţiile forţate ale
unui oscilator în apropierea frecvenţei
de rezonanţă. Lucrează în echipă.
• Pasul 1  Prindeţi un raportor cu
centrul în dreptul punctului de
suspensie al pendulului superior,
astfel încât să puteţi repera
amplitudinea de oscilaţie a pendulului
superior.
• Prindeţi cu bandă adezivă un alt
raportor pe pendulul superior, astfel
încât să puteţi repera şi amplitudinea
de oscilaţie a pendulului inferior
• Pasul 2  Măsuraţi perioadele
individuale de oscilaţie ale celor două
pendule (pentru a măsura perioada de Cele două raportoare care
oscilaţie a pendulului inferior, permit reperarea
imobilizaţi−l pe cel superior). amplitudinilor de oscilaţie
ale celor două pendule.
• Pasul 3  Din poziţia de echilibru, lansaţi pendulul
superior cu amplitudine mică, de câteva grade.
• Măsuraţi amplitudinea maximă cu care oscilează
pendulul inferior.
• Completaţi primul rând al tabelului următor, unde T2/T1
este raportul perioadelor individuale de oscilaţie ale celor
două pendule, iar A2/A1 este raportul amplitudinile
unghiulare maxime ale acestora (indicele 1 este pentru
pendulul superior).
• Pasul 4  Modificaţi lungimea pendulului inferior,
înfăşurând sau desfăşurând aţa de pe cârligul său.
• Măsuraţi de fiecare dată perioada proprie de oscilaţie a
pendulului inferior.
• Lansaţi de fiecare dată pendulul superior de la aceeaşi
amplitudine unghiulară şi măsuraţi amplitudinea maximă
cu care oscilează pendulul inferior.
• Completaţi tabelul cu datele experimentale obţinute.
• Pasul 5  Reprezentaţi grafic curba care trece prin
punctele experimentale obţinute.
• Amplificarea oscilaţiilor pendulului inferior se modifică
odată cu modificarea raportului perioadelor individuale
de oscilaţie. Amplitudinea de oscilaţie a pendulului
inferior creşte abrupt aproape de rezonanţă şi este
maximă la rezonanţă (figura 1B3−2).

Curba de rezonanţă a pendulului inferior.

• Provocarea
• Ce te−ai aştepta să se întâmple la rezonanţă, în
lipsa amortizării?
• În condiţii de rezonanţă, forţele externe care
forţează oscilaţiile sunt sincronizate cu propriile
oscilaţii ale oscilatorului, contribuind la creşterea
continuă a energiei de oscilaţie a acestuia. Doar
amortizarea ar mai putea limita energia de
oscilaţie.
• În lipsa amortizării, amplitudinea de oscilaţie ar
creşte nelimitat, cel puţin până la distrugerea
oscilatorului!
• Figura 1B3−3 prezintă câteva curbe de
rezonanţă pentru diferite grade de
amortizare
• Provocarea 1B3−3 Cum a fost oare posibil ca
un vânt nu foarte puternic să distrugă podul de
peste Tacoma? (figura 1B3−4)
• Când vântul loveşte o structură (cum este un pod, sau o
clădire) provoacă, inevitabil, deformarea acesteia. Dar
deformarea structurii modifică modul în care aceasta
interacţionează cu curenţii de aer!
• Astfel, chiar dacă vântul bate în permanenţă cu aceeaşi
viteză, forţele la care este supusă structura se modifică
odată cu deformările produse de vânt − structura este
forţată să oscileze!
• Dacă frecvenţa proprie de oscilaţie a structurii este
apropiată de cea a oscilaţiilor forţate, amplitudinea de
oscilaţie creşte mult. În lipsa unei amortizări consistente,
oscilaţiile structurii pot deveni nepermis de mari,
distrugând−o!
• De la bun început, podul de peste Tacoma se deforma
cu prea mare uşurinţă (datorită unei proiectări neatente),
iar amortizarea era insuficientă (cei care treceau pe pod
puteau simţi oscilaţiile structurii).
• Neşansa a fost că frecvenţa proprie de oscilaţie a
podului a coincis cu frecvenţa oscilaţiilor forţate pe care
le provoca un vânt cu viteza de aproximativ 70 km/h.
• Când a acţionat, pentru prima dată, un vânt cu această
viteză (la nici patru luni de la inaugurare), podul a intrat
în rezonanţă şi, datorită amortizării insuficiente,
amplitudinea de oscilaţie a crescut nepermis şi o parte a
structurii a cedat.
• De atunci, proiectanţii structurilor sunt nevoiţi să se
asigure că frecvenţele proprii de oscilaţie ale viitoarelor
construcţii sunt cât mai departe de frecvenţele oscilaţiilor
forţate la care aceste structuri ar putea fi supuse
(datorită vântului, cutremurelor sau exploatării curente)
şi, în plus, să prevadă măsuri eficiente de amortizare.
 Oscilaţii întreţinute

• Leagănele sunt nelipsite din parcurile pentru copii. Copiii

pur şi simplu le adoră. Dar leagănele nu au vreun motor
− nu se mişcă "singure"!
• Provocarea 1B4−1
• Cum reuşesc oare cei care îi însoţesc pe copii, să pună
şi să menţină în mişcare leagănele, minute în şir, fără
prea mult efort?
• Un leagăn în care se află un copil este asemnea unui
pendul gravitaţional. Chiar şi o împingere iniţială mică
scoate pendulul din poziţia verticală de echilibru,
punându−l în mişcare cu o anumită viteză
(figura 1B4−1).
• Datorită interţiei, pendulul îşi va continua mişcarea (chiar şi foarte puţin) şi
după ce forţa de împingere şi−a încheiat acţiunea (figura 1B4−2)!

O forţă de împingere tangenţială

scoate pendulul din poziţia de
echilibru şi îi impirmă acestuia
viteză.

Pendulul îşi continuă mişcarea, chiar după

încetarea forţei de împingere.
• Astfel, amplitudinea de oscilaţie este, la început,
chiar mai mare decât distanţa pe care a acţionat
forţa de împingere. Dacă amortizarea este
slabă, amplitudinea de oscilaţie scade lent,
pendulul putând efectua multe oscilaţii până la
oprire.
• După o perioadă de oscilaţie, pendulul ajunge
din nou într−o poziţie favorabilă, din care poate fi
din nou împins, mărindu−i suplimentar
amplitudinea.
• Astfel, dacă energia transferată pendulului prin
împingeri scurte, la momente favorabile, este
mai mare decât cea necesară pentru a
compensa amortizarea, amplitudinea de
oscilaţie continuă să crească (figura 1B4−3).
 Împingeri scurte, la momente
favorabile, conduc la creşterea
amplitudinii de oscilaţie.

• Amplitudinea creşte până când energia

furnizată pendulului la fiecare oscilaţie
compensează exact energia pe care o
transferă pendulul mediului (datorită
amortizării).
• De aici încolo, oscilaţiile se menţin la această
amplitudine, atâta timp cât pendulului i se
furnizează aceeaşi cantitate de energie, la
fiecare oscilaţie (figura 1B4−4).

Amplitudinea rămâne constantă atâta timp cât

oscilatorului i se furnizează, la fiecare oscilaţie,
suficientă energie pentru compensarea amortizării.
• Numim oscilaţii întreţinute oscilaţiile
care sunt menţinute cu amplitudine
constantă, prin compensarea
amortizării.
• Astfel, cei care îi însoţesc pe copii în
parcurile de joacă, pot să pună în oscilaţie
leagănele şi să le menţină în oscilaţie,
minute în şir, fără prea mult efort.
 Oscilaţii autoîntreţinute

• Întreţinerea oscilaţiilor unui pendul necesită un

cost energetic extrem de redus: căderea cu un
metru a unui corp cu masa un kilogram ar putea
menţine în oscilaţie un mic pendul chiar şi o
săptămână!
• Provocarea 1B5−1
• Oare cum ar putea fi transferată unui pendul
energia eliberată prin căderea unui corp, în
"porţii" infime şi la momente favorabile, pentru a
întreţine oscilaţiile pendulului?
• Rezolvarea acestei
probleme a condus la
una dintre cele mai
importante realizări:
ceasul! Primul ceas
care avea o precizie
acceptabilă a fost
realizat, în 1656, de
către olandezul O reconstrucţie a ceasului
Chrisiaan Huygens realizat de Christiaan
(figura 1B5−1). Huygens.
• Acest ceas putea funcţiona câteva ore, cu o
eroare de o secundă la aproximativ trei ore de
funcţionare (adică o eroare relativă de 0,01%),
ceea ce era remarcabil pentru acea vreme!
• Ceasul utiliza un pendul ale cărui oscilaţii erau
întreţinute prin căderea controlată a unui corp.
Întreţinerea oscilaţiilor se făcea automat,
pendulul însuşi comandând transferul de energie
eliberată prin căderea corpului!
• Numim oscilaţii autoîntreţinute oscilaţiile
unui sistem care controlează el însuşi
transferul de energie care îi întreţine
oscilaţiile.
• Autoîntreţinerea
oscilaţiilor era posibilă
prin intermediul unui
mecanism foarte
ingenios, prezentat
schematic în
figura 1B5−2.

•Reprezentarea schematică a
mecanismului utilizat de Huygens
pentru autoîntreţinerea oscilaţiilor.
• Pendulul gravitaţional a fost înlocuit cu un
balansier − un pendul elastic cu resort în spirală,
având o mişcare oscilatorie de rotaţie

Balansierul şi ancora unui ceas mecanic perfecţionat.

• Energia pentru compensarea amortizării
provine de la un resort în spirală, tensionat
cu ajutorul unei cheiţe (o dată la 24 de ore,
sau chiar mai rar). Unele ceasuri
mecanice (numite automatice) au un
sistem ingenios care extrage energia
necesară întreţinerii oscilaţiilor de la chiar
mişcările accelerate la care sunt supuse
inevitabil în timpul purtării lor la mână.
Aceasta este posibil pentru că este nevoie
de atât de puţină energie pentru a întreţine
oscilaţiile unui balansier!
• Astăzi ne este însă mult mai uşor să controlăm
oscilaţiile electronilor (incredibil de puţin masivi,
în comparaţie cu cel mai mic balansier). Astfel,
utilizăm pe scară largă ceasurile electronice,
foarte ieftine şi foarte precise (figura 1B5−5).

Acestea îşi extrag energia necesară

întreţinerii oscilaţiilor electronilor din reacţiile
chimice care se desfăşoară într−o mică
baterie electrică. O baterie minusculă, cât un
nasture mic, poate asigura funcţionarea
continuă a unui astfel de ceas pe perioade
de câţiva ani!
• Un ordin ciudat! Mersul în cadenţă este
mândria soldaţilor. Când trebuie însă să
traverseze poduri, soldaţilor li se ordonă
să "rupă" cadenţa (să evite să−şi
sincronizeze paşii).
• De ce oare un astfel de ordin?
• Distrugeri selective Clădirile au propriile frecvenţe de
rezonanţă, dependente, în principal, de înălţimea
clădirilor.
• O regulă simplă îţi permite să estimezi rapid frecvenţa de
rezonanţă a unei clădiri: aproximativ 10 Hz împărţită la
numărul de etaje ale clădirii.
• În 1985, un cutremur devastator a lovit Mexico City. Cea
mai mare parte a energiei de vibraţie a fost transmisă
clădirilor cu perioada de aproximativ 2 s.
• Majoritatea clădirilor care s−au dărâmat atunci aveau
între 15 şi 25 de etaje, chiar dacă alături erau clădiri mult
mai înalte, sau mult mai scunde!
• Cum a fost oare posibil aşa ceva?