Printre operele lui George Meniuc, se numera nuvela Delfinul, in care se abordeaza teme

precum dragostea, binele si rau, omul si natura. Protagonistul operei este delfinul
Dikomes. Numele sau semnifica puritate, curaj, grija fata de aproapele sau, putere si
iubire. El este un personaj plenar, aparind pe parcursul intregii opere. Din text aflam ca el
s-a nascut in Marea Neagra. Chiar de la inceputul operei Dikomes da dovada de insistenta,
prin faptul ca o cauta pe Ursula- iubita lui, neincetat, timp de 5 zile, pretutindeni. Este
increzut in sine si in decizia sa: cu toate ca Zrog presupuse ca Ursula ar fi prisa de oameni,
el ramine la convingerea ca intr-o zi o va auzi pe Ursula. El o iubeste pe Ursula si il framinta
amintirile, provocindui suferinta. Dikomes este caracterizat si de catre alte personaje. In
discutie cu Nardus acesta ii spune: „pacatosule”, „bun mire ce si-a pierdut mireasa”. Pe
cind Ursula il caracterizeaza astfel: „Eram sigura ca Dik e un delfin destept, nu face prostii
si se intoarce cu bine la cirdul sau”. Dupa discutia cu Nardus, observam ca Dikomes este
meditativ, cugetind asupra oamenilor. El ramine nedumerit de incercarea oamenilor de a
se implica in viata delfinilor, pe cind ei singuri nu o pot controla pe a lor.  De catre autor el
este caracterizat astfel: „Inota cu o energie intreita”, „ca o namila ce trecea in miscare
vertiginoasa”, evidentiind faptul ca Dikomes era un defin tinar si sprinten. Dikomes fiind un
personaj optimist ne demonstraza ca speranta moare ultima, reusind la final sa prinda
undele sonore ale Ursulei. Eu cred ca prin intermediul acestui personaj, autorul ne
indeamna sa fim indulgenti fata de natura, sa iubim neconditionat pe cei alaturi de noi si
sa luptam pentru ceea ce ne dorim pina la ultima clipa.
Între romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu, Neamul Şoimăreştilor, publicat în
1915, se apropie cel mai mult de modelul genului, statornicit, în opinia lui George
Călinescu, de Alexandre Dumas-tatăl. Personajul principal, Tudor Şoimaru, ar putea fi
descris prin raportarea la însuşirile tipului pe care, într-o oarecare măsură îl ilustrează;
ostaş încercat, spirit de aventură, justiţiar solitar etc. Ceea ce îl individualizează pe
Tudor Şoimaru este, înainte de toate, contextul istoric în care personajul evoluează.
Mihail Sadoveanu evocă în Neamul Şoimăreştilor o epocă frământată din
istoria Moldovei: începutul secolului al XVII-lea, ou dese schimbări de domni, cu lupte
interne pentru putere. Prima scenă a romanului este, în acest sens, edificatoare: lupta
de la Cornul lui Sas din 1612, în urma căreia Ştefan Tomşa ocupă tronul Moldovei,
alungându-l pe Constantin Movilă. În aceste împrejurări apare şi Tudor Şoimaru, căpitan
în oastea lui Tomşa. După luptă el leagă o frăţie de sânge cu boierul Simeon Bârnovă şi
tătarul Cantemir-bei. Imaginea personajului, aşa cum se constituie la începutul acţiunii,
este aceea a unui oştean plătit (mercenar). Curând însă statutul său se nuanţează.
Tudor este un dezrădăcinat. Descendent al unui neam de răzeşi din ţinutul Orheiului,
fusese silit de vremurile tulburi să-şi părăsească meleagurile natale. După ce a colindat
prin mai multe ţări, luptând în diferite armate, se întoarce, purtat de nostalgie, în
Moldova, folosindu-se de prilejul oferit de înrolarea în oastea lui Tomşa. Toate acestea
fac obiectul unei mărturisiri (autocaracterizare), într-o discuţie cu prietenii săi, Simeon
Bârnovă şi Cantemir-bei