BAROCUL MUZICAL

de Capitan Eduard
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient
(Concilio di Trento) din anii 1545 – 1563 privind modul în care Biserica Romano-
Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să
realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi
needucaţi, decâ t grupului extrem de restrâ ns, pe vremea aceea, a celor avizaţi.
Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se „opunea”
prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă
larg tuturor simţurilor.
Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc,
este ornamentaţia bogată , exhausivă , extravagantă . Atunci câ nd barocul a lă sat loc
clasicismului în artă , acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut. 
Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au
compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă , fiind propus şi folosit pentru
prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană . În alte limbi, adjectivului baroc
i-au trebuit decenii să se impună . Spre exemplu, în anii 1960, încă mai existau
dispute în cercurile specialiştilor dacă muzica, aparent atâ t de diferită , a
compozitorilor Bach, Couperin, Jacopo Peri şi Vivaldi ar trebui etichetată la fel,
baroc.
 Antonio Lucio Vivaldi (1678-1741)
este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut în urma mariajului dintre
Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchi. Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost
supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Atins de o
maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle
sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului.
Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi
fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova,
între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.
Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în
afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos. Duşmanii lui aveau
cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani
si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-
soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru
care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a
fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi.
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru
concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut
să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte
repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei
mişcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare
naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul
erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.
 Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi
şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de
instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de
concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte
instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta.
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi
pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca
locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian
va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca
Rameau (Franţa), Telemann, Händel şi Bach (Germania).
Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă
puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în
clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn,
Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei
instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora
acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau
sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună
dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian
care a revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă
veneţiană şi europeană.

https://youtu.be/l-dYNttdgl0
https://www.youtube.com/watch?v=NqAOGduIFbg
https://www.youtube.com/watch?v=b2v5iOTbRLk
 M-am inspirat din aceste surse:

• https://youtube.com/
• https://theophylepoliteia.wordpress.com/2011/05/08/vivaldi-
barocul-muzical/
• https://www.romania-muzical.ro/articol/serial-vitralii-cultura-
muzicala-italiana-barocul-muzical-arta-sonora-instrumentala/
1347031/17/1