Sunteți pe pagina 1din 20

ADAPTARILE UNOR ANIMALE LA CONDITII EXTREME DE VIATA REGIUNILE POLARE

Intunericul permanent si temperaturile sub zero ale iernii fac din regiunile polare cele mai inospitaliere locuri de pe Pamant. Sezonul de vara insa incurajeaza viata salbatica sa gaseasca metode ingenioase pentru a supravietui in conditii vitrege. Statia de cercetari Vostok, in inima Antarcticii inghetate este cel mai rece punct de pe Pamant. In timpul unui val de caldura temperatura aerului se poate ridica la 21C, dar temperatura medie a verii este sub -31C. In miezul iernii antarctice media scade vertiginos la -68C, cu o minima extrema de -88C. Soarele iernii nu rasare niciodata peste orizontul sumbru, de aceea, timp de 6 luni, continentul este invaluit in intuneric. Terenul stancos este ingropat sub o patura de gheata groasa de aproximativ 2km, care s-a format din straturi suprapuse de zapada care nu s-a mai topit niciodata. Zapada se acumuleaza incet, deoarece in mare parte a Antarcticii centrale cantitatea anuala de precipitatii este echivalentul a 20cm de ploaie-mai putin decat in Sahara. Nicio vietate nu poate supravietui in conditiile extreme ale Polului Sud, inima acestui desert congelat. Totusi, la o distanta de numai 260km, pe varfurile Muntilor Queen Maud, stancile iesite la suprafata au o vegetatie saraca de muschi frunzosi, licheni si muschi pielosi. Printre animalele cele mai remarcabile ale salbaticiei antarctice sunt pasarile de apa, pinguinii si focile. Tundra infloritoare este o sursa bogata de hrana pentru animalele ierbivore. Printre cele mai mari se numara renul si caliribuul, care se deplaseaza spre nord de la locurile lor de iernat prin padurile nordice la locurile lor de pascut din timpul verii din regiunea arctica inalta. Caribuul are copite late, cu care se poate deplasa cu usurinta pe zapada foarte adanca. Multe pasari folosesc aceeasi strategie, zburand spre nord in stoluri foarte mari, pentru a se infrupta din bogatia sezonala. Atat renul cat si majoritatea pasarilor se inmultesc in tundra, si migreaza din nou spre sud la apropierea iernii, dar multe animale ierbovore mai mici raman acolo. Cei mai numerosi sunt lemingii : rozatoare mici, asemanatoare cu soarecele de camp, care, in urma unei veri prielnice in tundra, uneori se inmultesc in asa masura incat devin daunatoare.

Lemingii supravietuiesc iarna sub plapuma izolatoare de zapada, hranindu-se cu muschi si licheni. Ei nu hiberneaza, asa cum fac animalele mici cu sange cald, mai spre sud, deoarece iarna polara este multe prea rece si animalul ar muri pur si simplu inghetat in somn. Dar o vietate cu sange rece, precum o insecta, nu are de ales: temperatura corpului sau este identica cu cea a mediului inconjurator, mai devreme sau mai tarziu aceasta scazand sub punctul de inghet. Insectele arctice supravietuiesc deoarece lichidele care inconjoara celulele corpului ingheata in mici cristale de gheata. Celulele sunt protejate de proteine anticongelante. Cristalele mici de gheta nu le dauneaza, si in starea lor supraracita, celulele si astfel si organele insectei pot supravietui fara oxigen pana cand temperatura creste suficient pentru a le trezi din nou. Blana lunga si deasa a boului moscat il protejeaza de conditiile reci ale tundrei arctice. Omida fluturelui Gynaeophora groenlandica poate supravietui inghetata la temperaturi joase de pana la -50C, timp de 10 luni sau mai mult, in regiunea arctica inalta.

URSUL POLAR

Numele latinesc al ursului polar (Ursus maritimus) inseamna urs de mare, si el poate fi gasit cel mai des acolo unde apele inghetate intalnesc malul. Concurand cu ursul brun pentur titlul de cel mai mare carnivor terestru, maiestuosul urs polar este regele banchizelor din regiunea arctica. Adaptarea sa la apa il clasifica drept mamifer marin. Ursul polar a dezvoltat diferite adaptari pentru viata in unele din cele mai reci, mai pustii si mai ostile medii de pe Pamant regiunea arctica circumpolara. Lucrul cel mai caracteristic este blana sa crem sau alb-galbuie, care se contopeste cu usurinta cu mediul, iar perii impenetrabili ai blanii sunt goi pe dinauntru si dispusi foarte des pentru a oferi maxima caldura in aerul si apa deosebit de rece. Un strat gros de

grasime de sub piele ofera si mai multa izolare, in special in timp de ursul inoata. Ursul polar are talpile picioarelor acoperite cu peri pentru a asigura tractiunea pe gheata, iar ghearele lungi, de care nu mai este nevoie pentru sapatul in pamant si ruperea scoartei copacilor, sunt scurte si ascutite, pentru a putea apuca ferm prada care se zvarcoleste. Labele anterioare masive cu diametre de pana la 30cm sunt partial membranate si folosite ca niste inotatoare in timpul inotului; labele posterioare au rolul de carma. De asemenea, ei isi inchid narile cand se scufunda. Ursul polar are simtul mirosului foarte dezvoltat, care ii permite sa detecteze o foca ce se odihneste pe gheata la o distanta de peste 30km, sau in vizuina sa, sub o patura de zapada de 1m adancime. Uneori pandeste o foca ce se odihneste inotand spre ea incet, apoi explodeaza din apa si o ia prin surprindere.

FOCILE

Apa oceanului este mult mai rece decat sangele focilor, care trebuie mentinut la 37C pentru supravietuire. Focile arctice si antarctice traiesc adesea in ape cu temperaturi de -1.8C, in timp ce aerul de deasupra poate fi chiar mai rece. Pentru a micsora pierderea de caldura, focile sunt mari si fusiforme, suprafata aflata in contact cu mediul rece fiind minima. Focile au un strat de grasime ( tesut adipos) pe tot corpul, care protejeaza temperatura din interior a focii si da corpului o forma hidrodinamica pentru a reduce rezistenta la inaintarea in timpul inotului. Ca si mamiferele terestre, focile au plamani si nu branhii, insemnand ca la scufundare trebuie sa isi tina respiratia. Plamanii lor sunt mai mari (si focile au mai multe coaste) decat ai majoritatii mamiferelor terestre, dar nu duc aer in adancuri la scufundare. In schimb, ele se hiperventileaza (inspira si expira foarte repede) cand sunt inca la suprafata, pentru a-si umple sangele cu oxigen. In ultimul moment, ele expira aerul din plamani inainte de scufundare.

BUHA ZAPEZILOR

Adaptata sa reziste perioade lungi fara hrana, si sa vaneze atat in lumina permanenta a verii cat si in intunericul fara sfarsit al iernilor din regiunea arctica, buha zapezii, bine izolata de penele sale, supravietuieste in tundra friguroasa, unde putine alte pasari se aventureaza chiar si vara. Majoritatea bufnitelor sunt bine izolate datorita penajului lor, din 2 motive. In primul rand, fiind active in timpul noptii, ele trebuie sa fie capabile sa tolereze temperaturi mai reduse decat celelalte pasari. In al doile rand, cu cat sunt mai bine izolate, cu atat pierd mai putin din caldura corpului, si astfel au nevoie de hrana mai putina pentru a-si mentine temperatura corpului. Acest lucru este important, deoarece bufnitele trebuie sa prinda mai putine prazi pentru a supravietui, astfel incat ele fac fata mai usor eventualelor lipsuri; si cu cat trebuie sa prinda mai putine vietati, cu atat riscul de a se hrani este mai redus. Aceste lucruri sunt importante pentru supravietuirea in patria buhelor zapezilor terenurile inghetate aflate la N de Cercul Polar de Nord. Datorita penajului sau, buha zapezilor este foarte bine protejata de frig. In primul rand, ea este aproape complet acoperita. Ciocul sau este scurt si numai varful acestuia este expus. Ochii sunt protejati de gene lungi si dese, ceea ce poate ajuta la retinerea aerului cald in apropierea suprafetei globilor oculari. Picioarele sunt imbracate in pantaloni lungi, din pene dese, care ajung pana jos la gheare. Sub un strat exterior compact de pene de contur, pasarile au o lenjerie intima termica formata din puf fin. In fine, structura penelor contribuie la efectul lor izolator celulele penelor sunt goale pe dinauntru, astfel incat ele tin aerul cald in interior.

MAMIFERE ZBURATOARE

ADAPTARILE LA ZBOR ALE UNOR MAMIFERE


Liliecii sunt singurele mamifere care si-au insusit perfect arta zborului. Insa exista trei grupe de mamifere, neinrudite cu acestia, care pot parcurge in zbor planat distante considerabile. Acestea sunt veveritele zburatoare, falangerii zburatori si lemurienii zburatori. Multe mamifere care traiesc in arbori, incluzand veveritele si maimutele, fac salturi neinfricate dintr-un copac in altul pentru a evita coborarea la sol, care ascunde multe primejdii. Aceasta strategie este foarte buna in locurile unde copacii sunt desi, dar este imposibila in regiunile unde copacii sunt rari. Mamiferele zburatoare au depasit

aceasta problema, gratie membranelor de piele care se intind de la membrele posterioare la cele anterioare.

Veverita zburatoare
Cel mai raspandit mamifer zburator este veverita zburatoare. Spatiul sau de raspandire este intins: din America de Nord spre est, peste Europa si Asia, doua grupuri se intalnesc si in Africa. Multe dintre veveritele zburatoare sunt mici, avand o lungime a corpului de pana la 135mm, fara coada caracteristica lunga si stufoasa. In mare parte infatisarea si stilul lor de viata sunt similare cu cele ale rudelor lor, veveritele obisnuite. Traiesc in regiunile impadurite, facandu-si cuiburile in scorburi vechi de ciocanitoare sau alte cavitati din trunchiurile si ramurile copacilor. Se hranesc cu scoarta, mugurii, frunzele si semintele copacilor, iar la sol cauta ciuperci si fructe. Ele nu sunt totusi cu desavarsire vegetariene, si unele specii se hranesc cu oua de pasari, insecte si alte vietati mici. Este posibil ca oamenii sa nici nu observe ca o veverita zburatoare traieste in padurea din apropiere, deoarece, spre deosebire de veverita obisnuita, ea cauta hrana in timpul noptii. Pentru a-si incepe zborul, ea se catara in varful unui copac, ca si zburatoarele agatatoare cand isi iau zborul din varful unei stanci. Ea isi da drumul in aer, intinzandu-si picioarele pentru a deschide membrana si zboara pe un alt copac. In timpul zborului isi foloseste coada stufoasa pentru a carmi. La sfarsitul zborului veverita isi intinde picioarele inainte pentru a ateriza pe patru labe. Ea apuca arborele cu ghearele sale ascutite, si se ascunde repede in spatele sau, ca si cum ar fugi de un pradator. Lungimea zborului planat al veveritei variaza, dar s-au inregistrat si distante de 100m. Veverita zburatoare europeana este de fapt o specie siberiana.

Lemurienii zburatori
Lemurienii zburatori nu sunt nici zburatoare, nici lemuri. Probabil ca numele alternative colugo si cobego ar fi mai potrivite. Ei se gasesc in Insulele Filipine, Malaezia si S Chinei.

Lemurul zburator are membranele mai dezvoltate decat veverita zburatoare. Pielea se intinde unind intreaga coada si varfurile labelor, facandu-l sa arate ca un mic covor zburator cand zboara dintr-un copac in altul. Acest animal este aproximativ de marimea unei pisici este mult mai mare decat majoritatea veveritelor zburatoare. Femelele sunt de culoare gri, iar masculii ciocolatii. Lemurii zburatori se hranesc cu fructe, frunze, seminte, si muguri. Hrana si-o cauta in timpul noptii, iar in timpul zilei dorm. Ca si liliecii, femela naste un singur pui, care se agata de blana de pe pieptul ei. Zborul planat poate atunci 136m.

Falangerii zburatori
Falangerii zburatori sunt animale marsupiale, mamifere cu punga din Australia si Noua Guinee. Membrana care le serveste la zbor este similara cu cea a veveritelor zburatoare, iar ei au de asemenea cozi lungi si stufoase. Falangerii zburatori sunt raspanditi in estul Australiei, in Tasmania si in Noua Guinee, insa deoarece si ei sunt vanatori de noapte pot fi vazuti doar foarte rar. Exista trei grupuri de falangeri zburatori cunoscute si sub numele de opossumi zburatori. In prima grupa, cele mai mici sunt zburatoarele mancatoare de miere sau de zahar, numite astfel fiindca le place hrana dulce. Ele sunt gri pe spate si albe pe burta si cantaresc 130g sau mai putin zburatoarele mancatoare de miere din Papua formeaza o subspecie in Noua Guinee. Strans inruditi cu zburatoarele mancatoare de miere sunt opossumul zburator mic, un animal ceva mai mare decat acesta si zburatorul cu burta galbena, care aproape atinge marimea unei pisici. Aceasta vietuitoare isi poate schimba directia zborului. Pentru schimbarea directiei el isi foloseste coada. Cea de-a doua grupa este formata din opossumi zburatori pigmei sau zburatoarele cu coada de pene, numite astfel datorita cozii care seamana cu niste pene. O specie traieste in Australia iar alta in Noua Guinee. Ei sunt de marimea soarecilor si se hranesc cu nectarul florilor si insecte. Al treilea falanger zburator, opossumul zburator mare are o singura specie care traieste in estul Australiei. El este inrudit cu koala si se hranestenumai cu frunzele si mugurii de eucalipt. El este cel mai mare falanger zburator, cantarind 1.5kg.

PRIZONIERII SI VIZITATORII USCATULUI - PESTI


Se stie ca pestii sunt strans legati de mediul lor de viata si, scosi afara din el mor. Si totusi, in cazuri extreme, chiar si aceste fiinte perfect adaptate existentei acvatice se zbat, pe uscat. Aceste situatii exceptionale sunt generate fie de seceta care seaca albia raurilor, obligand pestii sa ramana catva timp prizonierii uscatului, fie de surprizele refluxului, care uneori se desfasoara atat de rapid incat pestii raman in mal si sunt nevoiti sa se hraneasca in astfel de conditii. Cei mai multi dintre acesti pesti amfibii sunt urmasi ai dipnoilor stravechi, la care, alaturi de branhii, s-au dezvoltat si plamani rudimentari, un fel de basica inotatoare incretita si strabatuta de o retea bogata de vase sangvine. Astfel de fosile-vii sunt Lepidosiren din fluviul Amazon, Neoceratodus din raurile australiene, ori Protopterus din apele Africii occidentale. Protopterul african iubeste mlastinile. Cand acestea dau semn de secare si anume in perioada cuprinsa intre lunile august si decembrie protopterul incepe sa sape in mal un put adanc absorbind namolul cu gura si asvarlindu-l pe masura ce galeria inainteaza, prin capacelele branhiale. Cuibul este apoi largit, ca pestele sa poate executa apoi miscari de intoarcere. Cat timp se mai pastreaza un strat de apa pe fundul mlastinei, el isi scoate putin capul afara pentru a sorbi cate o gura de aer. Cand apa seaca cu desavarsire, iar malul ameninta sa ii astupe gaura, el isi fabrica la iuteala, din propriile lui secretii, o gogoasa prelungita pana la suprafata ca un tub, pe care animalul il tine in gura si prin care respira aerul atmosferic. Aici asteapta rabdator, cu corpul indoit in forma de U si fara sa se hraneasca, perioada de inundatii, cand ploile vor umple din nou albiile secate ale mlastinilor, ingaduindu-i sasi reia viata normala. Neoceratodusul australian isi sapa de asemenea o groapa verticala in namol, supravietuind astfel perioadei secetoase. Prezenta sacilor pulmonari face ca dipnoii sa infirme mutismul proverbial al pestilor. Miscarile rapide sau violente ale aerului in aceste cavitati produc anumite sunete usor reperabil. Astfel, atunci cand e capturat, protopterul suiera ca un sarpe, in timp ce sunetele scoase de lepidosiren sunt mai degraba asemanatoare cu mieunatul unei pisici. Pestele urcator (Anabas scandens), comun in India, Birmania si arhipelagul Filipine,

poate de asemenea sa traiasca afara din apa. In zilele anotimpului uscat, cand apa seaca in intregime, el porneste in cautarea unei alte mlastini folosind piesela sale operculare in forma de fierastrau si inotatoarele pectorale rigide si ascutite. Se spune ca ar avea chiar si calitatea de a se sui pe palmieri. Suprravietuirea lui pe uscat se datoreaza prezentei a doua organe labirintiforme, bogat capilarizate, unde inmagazineaz aer atmosferic. Aceeasi proprietate o intalnim si la pestii cataratori (Periophthalmus koelreuteri) care traiesc in padurile de mangrove de pe tarmurile oceanelor Indian si Pacific. Nu mai mari de 15 cm, ei au inotatoare pectorale lungi, puternice si astfel croite, incat pot fi folosite ca picioare. Acest lucru ii permite pestelui sa se catere pe copaci si sa vaneze in timpul refluxului mai mult pe uscat decat in apa. Ei fug incolo si incoace ca soparlele, aruncandu-se asupra victimelor lor:insecte, viermi sau melci, cu o viteza atat de mare incat rareori se intampla sa dea gres. Daca sunt urmariti fug ca sageata peste namol, se infunda in el si sunt greu de descoperit. In tara noastra singurul peste care poate parasi apa este tiparul. Scos afara din balta unde traieste, el este capabil sa se tarasca chiar si cateva sute de metri pentru a o regasi. In noptile cu roua, tiparul vaneaza pe tarm insecte si melci. El poate trai chiar cateva zile in aer, cu conditia ca pielea sa sa fie in permanenta mentinuta in stare umeda.

CRABUL COCOTIERILOR

Crabul cocotierilor(Birgus latro) este de culoare rosie-bruna, cu slabe dunguiri galbui,, si a fost semnalat inca din secolul 9 de un negustor arab, care declara ca a

intalnit un animal care iese din mare, se suie in cocotieri hranindu-se cu sucul nucilor de cocos si se inapoiaza in mare. Acesta este un crab adaptat la viata terestra si care, mai ales noapte se suie in cocotieri, doboara nuci coapte pe care apoi le sfarma si le mananca. Domeniul uscatului din regiunea tropicala este mult mai abundent in hrana decat domeniul marin. Ca urmare, o serie de animale, mai ales din regiunea tidala (flux-reflux) ies tot mai mult la aer, dupa ce au castigat treptat un nou mecanism de respiratie. Branhiile crabilor se gasesc adapostite intr-o camera branhiala, acoperita de un fel de scut solid spre exterior. Camera aceasta se deschide printr-un por sau fanta prin care intra si iese apa. Largimea deschiderii este reglabila de o musculatura, astfel incat stand la aer din cand in cand o portiune din aceasta patrunde in camera branhiala in care spre partea ei de jos se gaseste apa, care umecteaza mereu suprafata branhiilor. Prin intermediul unei paturi foarte subtiri de apa de la suprafata branhiilor se face schimbul de gaze. In procesul de respiratie s-a constatat ca mai ales la crabii marini cu viata aeriana, chiar daca numarul branhiilor nu se schimba(uneori chiar scade), suprafata de schimb a camerei branhiale creste la aproape de doua ori fata de cei care nu ies niciodata la aer. Ca urmare, la Birgus latro consumul de oxigen pe gram de tesut viu si ora este de 2,33 ori mai mare decat la un crab marin de aceeasi talie. In plus, trebuie amintit ca epiteliul camerei branhiale este foarte vascularizat, astfel incat schimbul de gaze se poate face direct si pe aici, oxigenul ajungand in spatiile lacunare, iar CO2 iese direct in spatiul aerian al camerei branhiale.. este evident ca in procesul de respiratie la acesti crabi se evapora si se pierde o mare cantitate de apa. Aceasta obliga crabii ca din cand in cand sa intre in apa de mare pentru a-si improspata apa de respiratie. De obicei intrarea in mare se face noapte si dureaza de la 10 minute la 3 ore. In unele zone unde atmosfera este saturata in vapori de apa crabul poate ramane pe uscat si cateva zile. El se adaposteste intr-o coaja de nuca de cocos, astfel ca sa-si micsoreze suprafata de evaporare, clestii se suprapun unii peste altii la deschidere ca sa aiba un cat mai mic contact direct cu atmosfera.

UNUL DIN FURNIZORII NAMOLULUI DE LA TECHERGHIOL

Toata lumea a vazut in lacurile sarate din vechile saline prabusite si umplute cu apa de ploaie (Cojocna, Ocna Sibiului, Sovata,etc), azi statiuni balneare pentru tratamentul digeritelor afectiuni reumatismale, mici racurosi rosii, care nu sunt prea agreati de cei care se imbaiaza. Sunt indivizi de Artemia salina, un crustaceu filipod care prezinta o serie de curiozitati care are si determina multe studii asupra lui:filtreaza apa cu ajutorul picioarelor, retinand particule organice (chiar si macromolecule proteice nedegradate) pentru hrana, are hemoglobina, pigment caracteristic vertebratelor, traieste atat in ape dulci, salmastre, marine si suprasarate, adica are o euhalinitate foarte larga; este atras de lumina. Sunt foarte friabile si cele mai mici miscari de agitatie ale apei, provocate de vanturi le deplaseaza spre tarm unde, lovindu-se, mor in masa, alcatuind in unele locuri in lungul malului, un brau rosu. Unul din fenomenele cele mai interesante la Artemia este dependenta formei lor de salinitatea globala a apei in care traiesc. S-a observat ca daca se ia ponta de Artemia si se pune in ape de salinitate diferite, se constata ca in fiecare apa apar forme diferite, corespunzatoare subspeciilor care caracterizau formele acelei salinitati. Aceasta e una din experientele care arata in modul cel mai evident rolul factorilor de mediu in forma si morfologia animalului. Cu toate acestea, se cunoaste faptul ca la baza cladirii morfo-functionale a organismelor sta codul genetic al ADN-ului. Dar in afara factorilor mutageni, care foarte rar pot produce schimbari morfo-functionale a unor organisme, exista si alti factori care provoaca astfel de modificari in mod curent in functie de existenta si persistenta lor in mediul in care traiesc organismele. Acesto factori sunt adaptabili, se modeleaza structurilor morfo-functionale ale echilibrului care trebuie sa existe intre capacitatea de a trai si capacitatea de a se adapta conditiilor externe. Alte exemple pentru acest tip de mediu ar fi : Gasterosteus aculeatus (ghidrinul)- in apa dulce nu are placi osoase pe laturile corpului, dar pus in apa de mare isi formeaza adevarate scuturi in lungul corpului, incat poti usor sa spui ca este vorba de o cu totul alta specie ; Eryphia spiniforms(crabul galben) din Marea Neagra are pense de 2 ori mai mari decat cel din Mediterana. In lacul Eforie exista creveti, moluste si pesti care exista si in Marea Neagra, dar avand cu totul o alta forma. In apele acestui lac au inceput sa se deverseze resturile de namol sarat care se scotea din Techirgiol si se intrebuinta la bai. Astfel apele lacului s-au sarat din ce in ce mai mult, iar animalele care s-au adaptat intr-un interval de 150 de ani la aceasta crestere de salinitate aveau aspect morfologic si o comportare fiziologica cu totul diferita de aceleasi animale din Marea Neagra. De exemplu pestele Pomatoschistus microps leopardinus era mai mare, mult mai inchis la culoare , cu spatiul interorbital mult marit si cu raportul dintre lungimea axului

longitudinal si transversal puternic modificat fata de cel din Marea Neagra. Studiind rezistenta la salinitati variabile la Artemia salina s-a constatat spre surprindere generala ca acest mic crustaceu este capabil sa-si pastreze in sange o concentratie moleculara foarte constanta, cu toata variatia concentratiei externe. Acesta este unul dintre principalii furnizori ai namolului terapeutic din lacul Techirghiol principalul element care ii furnizeaza substante vindecatoare este Artemia, care este un animal supus destructiei de o multime de vicisitudini ale mediului: traieste in patura de suprafata a apelor (cca 1m grosime) unde patrunde lumina, viata lui depinde de salinitate, depinde de agitatia apei, deci de vanturi, care il antreneaza spre tarm unde moare.

ADAPTARI ALE UNOR ANIMALE LA CONDITII EXTREME DE VIATA VIATA SUBTERANA

Multe animale sapa vizuini pentru a se adaposti de vremea rea si de dusmani. Unele insa isi petrec aproape toata viata in pamant si sunt special adaptate pentru a se deplasa si a gasi hrana in siguranta intunecata a solului. Viata subterana ofera multe avantaje in special pentru animalele mici, precum ramele. Mediul este de obicei umed si cald, si in solurile bune exista hrana disponibila din belsug, sub forma de materie vegetala si ramasite organice. Animalele mai mari precum rozatoarele care traiesc in vizuini si cartitele, isi gasesc hrana rozand radacinile plantelor sau vanand animale mai mici ale solului, ramanand in acelasi timp in siguranta fata de pradatori precum vulpile si bufnitele insa viata subterana aduce cu sine si unele probleme. In primul rand animalul trebuie sa-si creeze propriul spatiu de locuit sapand adesea prin pamant intarit sau chiar prin roca moale. Solul doar rar este atata de compact incat sa nu poata fi miscat intr-o oarecare masura, astfel incat un animal mic precum o rama poate sa sape impingandu-si corpul bine lubrifiat prin particulelel de pamant. Corpul ramei este in esenta un tub de muschi dispus in 2 straturi, un rand de fibre musuclare intinzandu-se de-a lungul animalului, celalalt in jurul sau ca o serie de curele. Strangand stratul de curele din partea din

fata a corpului sau, rama isi impinge capul inainte impingand la o parte particulele de pamant cu o forta considerabila. In timp ce capul sau este impins inainte, punctul de contractie se muta in spate pentru a impinge tot mai mult corpul ramei prin tunel. In acelasi timp, fibrele musculare longitudinale se contracta tragand corpul inainte, ingrosandu-l in partea anterioara pentru a-l ancora in pamant. In momentul in care coada ramei va fi trasa inainte de o alta unda de contractie va fi inceput deja sa impinga capul animalului in solul proaspat. Multe animale care traiesc in vizuini sapa in pamant cu botul . Soarecii-cartita africani animale extrem de bine adaptate la viata subterana sunt un bun exemplu. Ca toate rozatoarele, au dintii frontali mari, care cresc incontinuu pe toata durata vietii, dar cei ai soarecelui-cartita fiind deosebit de masivi, sunt folositi pentru a daltui si cioparti pamantul. Buzele sale se indoaie si se inchid in spatele dintilor frontali pentru a impiedica intrarea pamantului in gura si folosind labele impinge inapoi solul. Un insectivor precum cartita europeana nu are dinti mari, potriviti pentru sapat, astfel isi foloseste membrele anterioare, adaptate luand forma unor harlete late de excavare. Inarmat cu 5 gheare puternice si sustinut de oase puternice, fiecare brat de excavare este actionat de un grup special de muschi ai membrelor anterioare, unii intinzandu-se pana jos pe ambele flancuri. Utilizandu-si bratele alternativ, de la o parte a solului din fata sa impingandu-si in acelasi timp corpul in tunel cu membrele sale posterioare mici, scotand pamantul in sus pe canalele verticale, care astfel formeaza musuroaiele de cartita tipice pajistilor europene. Sapatul este greu iar animalele care isi petrec viata sub pamant sunt adaptate pentru a se misca usor prin tunelele inguste care implica un minim de excavare. Goferii cu buzunar din America de Nord pot alerga inainte si inapoi prin tunele cu aceeasi usurinta, si, ca si soarecii-cartita africani, au pielea nelipita de corp, care aluneca usor peste muschi; crescand abilitatea lor de a se misca in loc stramt, permitandu-le sa se intoarca in tunele daca este necesar. Blana catifelata a cartitei europene creste perpendicular pe piele, pentru a opune acceasi rezistenta, indiferent in ce sens se deplaseaza animalul. Ea nu absoarbe apa, ramanand lucioasa si uscata chiar si in soluri noroioase, semiimbibate cu apa. Aceasta blana este tipica mamiferelor care traiesc in viziuni, desi soarecii-cartita golasi, dupa cum sugereaza numele, sunt practitc lipsiti de par. Chiar si picioarele pot fi un impediment sub pamant, majoritatea reptilelor si amfibienilor care traiesc in vizuini au membrele mici. Soparla-vierme din Mexic, de

exemplu, si-a pierdut membrele posterioare dar pastreaza o pereche de membre anterioare turtite, folosite in principal la suprafata; celelalte specii de soparla-vierme sunt complet lipsite de membre.

Vederea Desi sub pamant este intuneric, putine animale subterane sunt complet oarbe. In multe cazuri ochii lor sunt atat de bine protejati de frecarea cu solul incat sunt practic inutili pentru vederea normala cei ai soparlelor-vierme, de exemplu, sunt acoperiti cu straturi de piele transparenta. Dar majoritatea animalelor subterane pot detecta lumina si reactioneaza la ea, in mod normal sapand in jos in directia opusa. Exista divezi care sugereaza ca majoritatea soarecilor-cartita africani sunt orbi, dar totusi isi folosesc ochii: suprafata ochilor este extrem de sensibila la curentii de aer si este folosita la detectarea curentilor care indica o deteriorare e sistemului de tunele. Desi ochii pot detecta lumina, ei nu prea sunt de folos pe intuneric, majoritatea animalelor subterane folosindu-si celelalte simturi. Un bun simt tactil este vital si mamiferele de vizuina sunt bine dotate cu peri senzoriali. Alte simturi Soarecii-cartita orbi din zona Mari Negre, avand ochii acoperiti cu piele, au siruri de peri tepeni, sensibili la atingere pe partile laterale a capului, furnizand informatiile legate de mediu. Soarecii-cartita africani neinruditi cu soarecii-cartita orbi au peri lungi senzoriali imprastiati pe suprafata corpului. Acestea sunt singurele fire de par de pe corpul soarecelui-cartita golas. Mirosul este important, atragand animalele de vizuina precum cartitele spre prazile (viermi, larve si gandaci) care se abat prin tunelele lor. Cecilienii amfibieni de vizuina asemanatori cu viermii lipsiti de membre, inruditi cu salamandrele au receptorii de miros pe tentaculele mici aflate pe ambele laturi ale gurii, pentru o mai buna eficienta. Aceasta adaptare este unica in randul vertebratelor terestre Utilizarea sunetului Majoritatea animalelor care traiesc in vizuini nu au urechi vizibile, insa multe animale de vizuina au dezvoltat adaptari care le permit sa detecteze si sa identifice potentialele prazi sau dusmani posibili exclusiv prin sunet.

De exemplu timpanele soparlei-vierme sunt pe marginea gurii, bine pozitionate pentru a percepe vibratiile sunetelor transmise prin tunele. Oasele urechii cartitelor aurii din S Africii sunt foarte mari, pentru a fi extrem de sensibile la vibratiile provocate de pradatorii care se apropie, permitand cartitei timp indeajuns pentru a scapa.

ADAPTARI ALE UNOR ANIMALE LA CONDITII EXTREME DE VIATA VIATA IN INTUNERIC

Multe animale traiesc in locuri lipsite total sau partial de lumina, sau stau ascunse toata ziua pana cand se pot bucura de siguranta intunericului. Aceste animale au trebuit sa dezvolte simturi ascutite pentru a se deplasa, a gasi hrana si a-i ocoli pe pradatorii care pandesc in intuneric. In habitatele mai normale, noaptea animalele vanate au o mai mare siguranta deoarece pot evita sa fie depistate dintr-o privire. Insa ele nu sunt in completa siguranta, deoarece multe animale de prada au dobandit sisteme senzoriale care opereaza pe intuneric. In multe cazuri animalele vanate au gasit cai de a contracara aceste sisteme, obligandu-l pe pradator sa dezvolte altele, mai sofisticate. Insa si asa, siguranta este mult mai mare in intuneric. In afara acelor specii care traiesc in pesteri, viziuni permanente sau in cele mai mari adancimi ale marilor, putine vietati traiesc in intuneric complet. Aproape intotdeauna

exista putina lumina, si vederea multor animale evoluat astfel incat sa fie folosita la maxim. O principala adaptare este dimensiunea. Ochiul unui vertebrat, precum un peste, o pasare sau un mamifer sau un cefalopod, precum o caracatita sau o sepie aduna lumina printr-o lentila si o focalizeaza asupra retinei. Cu cat lentila este mai mare cu atat aduna si focalizeaza mai multa lumina, astfel incat multe vietati ale intunericului au ochii imensi. De exemplu, ochii maimutei de noapte din America de Sud singura maimuta cu adevarat nocturna sunt mult mai mari decat cei ai maimutelor inrudite active ziua (diurne), ocupandu-i aproape jumatate din fata. Acestia ii permit sa identifice hrana si sa efectueze salturi de la o creanga la alta cu precizie intr-un intuneric aparent perfect. Animalele marine au ochii mari din motive diferite. Cei ai focii Ross sunt foarte mari pentru a aduna lumina putina care patrunde prin banchiza din regiunea arctica; foca vaneaza in apele reci, intunecoase de sub gheata si doar rar este vazuta in largul marii. Cei mai mari ochi, cu un diametru de 40 cm, apartin sepiei uriase care urmareste pestii si alte prazi in adancurile negre ale ocenelor. Dar dimensiunea nu este totul. Retina unui animal adaptat la intuneric este specializata pentru lumina slaba, cu o proportie mare de celule receptoare foarte sensibile, numite bastonase. Aceste celule nu pot distinge culoarea, astfel incat desi un animal cu astfel de ochi poate vedea in intuneric aproape perfect, el nu distinge culorile Rechinii si pisicile au si o alta adaptare: un strat reflectorizant in spatele retinei, numit tapetum. Intr-un ochi tipic de vertebrat, lumina care trece prin retina este absorbita de un strat cu pigmenti negri, dar ochiul rechinului este captusit cu mii de oglinzi minuscule sau placi tapetale. Acestea reflecat lumina inapoi prin celule senzoriale, folosind eficient acceasi lumina de doua ori pentru a imbunatati imaginea. O parte din aceasta lumina iese prin partea anterioara a ochiului, producand astfel efectul straluctior ochi de pisica. Vederea pe intuneric este un avantaj dar putine animale adaptate la intuneric se bazeaza pe el. De exemplu, bufnita are ochi mari, tipici pradatorului nocturn. Ochii huhurezului mic au de 100 de ori puterea de colectare a luminii ochilor unui porumbel, dar are si un auz ascutit. Discurile faciale de pene tepene directioneaza sunetele de inalta frecventa in deschizaturile ascunse dar foarte mari ale urechilor,

permitand bufnitei sa detecteze cel mai mic fosnet al ierbii. Urechile liliacului sunt si mai sensibile dau au o functie diferita. Liliecii insectivori navigheaza prin ecolocatie, producand un sir de pocnete ultrasonice si monitorizand ecourile reflectate de obstacole. Cu cat intarzierea ecoului este mai mica, cu atata obiectul este mai aproape. Fireste, urechile liliacului trebuie sa discerne foarte bine pentru a interpreta diferitele tipuri de ecouri, de aceea urechile multor specii sunt foarte complexe. In forma elementara aceasta facilitate permite liliacului sa manevreze intre obstacole fara repere vizuale, dar sistemele perfectionate ii permit sa vaneze insecte zburatoare pe intuneric. Liliacul iesit la vanatoare scaneaza aerul din jur, tipand cu o frecventa de aproximativ 5-6 impulsuri pe secunda. Daca receptioneaza un ecou de la un obiect mic, izolat, precum un fluture de noapte, el mareste frecventa impulsurilor pentru a imbunatati definitia imaginii sunetului si se apropie. Unii pesti ca mormyridele africane folosesc energia electrica intr-un mod similar. Mormyridul emite un sir de impulsuri electrice printr-un organ din coada sa, aceasta creaza un camp electric monitorizat de receptorii aflati in cap. Receptorii detecteaza distorsiunile din camp produse de obiecte aflate la o distanta de pana la 1m, permitand pestelui sa navigheze in cele mai intunecoase si mai tulburi conditii. Si pestii au un sistem de perceptie bazat pe presiune. Majoritatea pestilor au un sir de senzori de presiune pe ambele flancuri de-a lungul asa-numitei linii laterale. Daca pestele inoata langa o piatra pe intuneric, el ii poate detecta apropierea prin cresterea usoara a presiunii cand apa este inghesuita intre piatra si corpul pestelui. Apropierea unui pradator provoaca aceeasi reactie. Simtul ascutit al mirosului este un mare avantaj in intuneric, si multe animale, de la fluturi de noapte pana la rechini, gasesc sursele de hrana si partenerii sexuali bazandu-se pe miros. Masculul fluturelui de matase poate urmari o femela de la mai multe sute de metri, urmarind o dara de miros iar rechinul este foarte sensibil la mirosul sangelui in apa. Pentru multe asemenea animale vederea este aproape de prisos. Ele traiesc in intuneric dar sistemele lor senzoriale perfectionate le ofera mai multa informatie despre mediul inconjurator decat cele pe care ni le ofera noua ochii.

PASAREA PESTERILOR

Exista cateva pasari care s-au adaptat atat de bine vietii cavernicole incat poti fi considerate ca troglofile, iubitoare de pesteri, o buna parte a vietii lor petrecandu-se in aceste cavitati ala Pamantului. Cea mai cunoscuta dintre ele, Steatornis caripensis , numita si guachara, murraca, oil bird, diablotin de catre localnici, este mentionata inca de acum 300-400 ani. A fost descoperita cam in15 pesteri din America ecuatoriala, situata intre 700 si 1300 m altitudine. Guacharo cuibareste intre 200-770m de la deschidere, intr-un intuneric deplin. In cuiburile asemanatoare unui tort scobit la mijloc femela depune 2-4 oua. Puiii sunt neobisnuit de grasi, abdomenul lor fiind captusit cu o adevarata perna de tesut adipos. Cantitatea de grasime se datoreaza atat alimentatiei bogate in fructe de palmier care contin palmeina(ulei vegetal) cat si lipsei totale de miscare in intunericul pesterii, in care puiii stau circa 4 luni. Usurinta demna de liliac cu care zboara aceste pasari in grotele intunecoase, fara sa izbeasca obstacolele a suscitat interesul multor calatori si oameni de stiinta. Astfel s-a explicat orientarea acustica, ca si la lilieci. Cand zboara prin pestera pasarile scot anumite tipete (click) cu o frecventa medie de 7000 de vibratii pe secunda. E vorba deci de sunete audibile si nu de ultrasunete ca la lilieci. Orientarea pasarilor se face pe principiul ecoului, ele fiind inzestrate deci cu ecolocator. Undele reflectate sunt captate cu ajutorul urechilor. Ecolocatia e folosita numai pe intuneric si este ca si la lilieci o forma de orientare in timpul deplasarii rapide in intunecimea de nepatruns a pesterilor.

REGIUNILE DESERTICE
Camila cu o cocoasa sau dromaderul se gaseste in deserturile Africii de Nord si ale Orientului Mijlociu, unde este domesticita sau salbaticita. Camila cu doua cocoase sau camila bactriana, este larg raspandita in Africa de Nord, India si Asia de S-E, dar in stare salbatica exista doar in numar mic in desertul Gobi, pe granitele Mongoliei si Chinei. In timp ce camilele sunt locuitoare ale deserturilor, huanaco traieste pe pajisti, pe campii si in munti, precum si in regiuni aride, de la nivelul marii pana la inaltimi de 4800m. Vicunia se gaseste numai la inaltimi de 3000m sau mai mult. Toate aceste specii pot sa supravietuiasca la extreme mari de temperatura. Camilele se simt perfect in conditiile aride ale desertului, la care sunt bine adaptate.

Ele strabat solul cu un mers rostogolit si pot sa se deplaseze cu viteze de pana la aproximativ 65km/h.

Adaptari la desert
Genele lungi ale camilei si urechile scurte si paroase o protejeaza de nisipul suflat de vanturi, iar narile sale ca niste despicaturi pot sa se inchida. Camila isi mentine greutatea corpului pe pernitele late ale talpilor, mai degraba decat pe copite, iar acestea, impreuna cu pernitele mari ale degetelor, o ajuta sa se deplaseze cu usurinta pe nisipul moale. Camila poate sa supravietuiasca cu apa foarte putina. Un santulet ce merge de la fiecare nara la despicatura buzei superioare permite prinderea in gura a umezelii scoase pe nari. De asemenea, animalul conserva apa producand fecale uscate, iar rinichii sai micsoreaza pierderea de apa prin urina. Camila poate sa supravietuiasca unei pierderi de apa ce depaseste cu 40% greutatea corpului sau. Temperatura corpului sau in timpul zilei poate sa creasca considerabil pana ca ea sa transpire acest proces incepand doar cand temperatura aerului este de cel putin 40 C.

PE O DUNA DE NISIP
Dune de nisip gasim peste tot in lume, atat de-a lungul coastelor cat si in regiunile desertice. Dune exista si in zone interioare, formate in urma cu mii de ani, cand deserturile erau mai intinse. Orice animal care isi face caminul in dune trebuie sa gaseasca apa, sa retina cat se poate de multa umiditate in corpul sau si de asemenea trebuie sa fie bine adaptat la deplasarea pe nisipul afanat. Una dintre cele mai mici si cele mai frecvente vietati intalnite pe dunele de coasta si pe plaje este racul saritor (Talitrus saltator). Desi uneori sunt cunoscute si sub numele de pureci de nisip, aceste vietati de fapt sunt Amphipoda, un tip de crustacee inrudite cu crevetele, si nu insecte. Ele au o lungime de aproximativ 1.5cm si se pot deplasa rapid in timp ce isi cauta hrana. Ele isi petrec

ziua ingropate in nisip, iesind in timpul noptii pentru a se hrani. Multe tipuri de muste se gasesc si ele pe dune, unde se hranesc cu vegetatie putreda si cu excrementele animalelor care le viziteaza locatia. Cosasii de asemenea pot fi intalniti adesea pe dune stabilizate, alaturi de anumite tipuri de viespi si gandaci. Aceste insecte scapa de caldura nisipului petrecandu-si o mare parte din zi in zbor. Paianjenii precum paianjenul-lup, pe de alta parte, scapa de caldura strecurandu-se in straturi mai racoroase de nisip. In Marea Britanie dunele de nisip de coasta ofera un habitat ideal (in mod surprinzator) pentru un amfibian, broasca raioasa dungata (Bufo calamita). Acestea se inmultesc in ochiurile de apa calda si putin adanci dintre dune. Pentru mentinerea habitatului adecvat pentru acesti amfibieni este necesara administrarea atenta a dunelor. Labele lor membranate mari actioneaza in asa fel incat sa le sustina si sa le distribuie greutatea, impiedicand nisipul sa le alunece sub labe. In dune exista si reptile, precum soparlele si serpii. Dunele interioare sunt caminul multor serpi mai mari, care au dezvoltat o metoda mai speciala de a se deplasa pe nisipul miscator: prin miscarea corpului lor in valuri ei sunt capabili sa se propulseze pe diagonala peste suprafata. Sarpele cu clopotei unduitor (Crotalus cerastes) din regiunile desertice ale Americii de Nord a fost denumit dupa metoda sa distincta de locomotie care lasa urme ciudate in forma literei S sau J alungite peste nisip. In dunele de coasta ale Europei de N-V nu exista asemenea pesti periculosi. Vietatile care se abat pe dunele de nisip nu prea pot scapa de ochii ageri ai pradatorilor nocturni.