Principalele orientări, direcţii, atitudini ale cursului de literatură contemporană,

anul III

Fără să negăm importanţa teoriei textului, a naratologiei, a simbologiei şi teoriei

receptării vom acorda importanţă mai ales dimensiunii contextului operei, a
relaţionărilor acesteia cu ideile şi credinţele epocii, cu istoria ideilor, în general cu
ceea ce se numeşte astăzi prin termenul larg al studiilor culturale. Socotim această
abordare mai potrivită din punct de vedere al obiectivelor didactice impuse de către
ciclul de licenţă în care studenţii au a se familiariza cu epoci, curente literare, situări
contextuale şi judecăţi valorice integratoare care aşează liste şi serii istorice de scriitori
în clasamente motivate mai ales din această perspectivă mai largă. Socotim ca fiind
potrivită ciclului masteral abordarea metodologică specializată, aplicată pe cerinţe
metodice definite istoric precum structuralism, semiotică, teoria lecturii, simbologie şi
imagologie literară. În viziunea noastră acestea se pot constitui în tot atâtea eventuale
oferte masterale care îşi propun să instruiască subiecţii educaţiei în cercetarea şi
metoda avută în vedere în programa specifică acestui nivel de studiu. Ciclul de licenţă
are în vedere, conform legii, două principale obiective didactice:
 achiziţionarea de cunoştinţe fundamentale în domeniul studiat, în cazul
nostru perioadele istorice şi literare, situarea seriilor de scriitori în
contexte cultural-istorice specifice şi relaţionarea acestora cu istoria
artelor plastice, istoria muzicii, istoria artei spectacolului, istoria
filmului.
 Al doilea obiectiv didactic al cursului de literatură contemporană se
referă la învăţarea autoformării şi cercetării pe cont propriu – cum ar fi,
spre exemplu, studiile la bibliotecă, analiza presei culturale şi analiza
textului literar propus la curs şi seminarii. La acest obiectiv didactic ne
propunem iniţierea unor teme de cercetare pe grupe mici iar spre lectură
un număr realist de romane. Cercetarea pe grupe este necesară din punct
de vedere didactic datorită faptului că şcoala, la nivelul de predare liceal,
nu are deocamdată în vedere componenta modernă a muncii în echipă.
Este favorizată în continuare unilateral performanţa solitară în
paradigma elevului olimpic în spiritul excepţionalismului romantic. Fără
să negăm valoarea studiului individual şi al performanţei de acest fel,
care constituie până la urmă şansa afirmării ştiinţifice şi de cercetare,
credem că la nivelul ciclului de licenţă o altă specificitate didactică utilă
este deprinderea muncii în echipă – de altfel o realitate cu tradiţie în
marile universităţi din lume. Obiectivele acestui deziderat didactic
presupun pregătirea studenţilor pentru a-şi coordona eforturile de studiu
în cadrul specific al structurării cercetării, al vieţii academice, dar şi
economice sau culturale pe proiecte. Astăzi, efortul de modernizare al
ţării impus de practicile manageriale ale Uniunii Europene pretind
deprinderea muncii pe proiecte finanţate transparent prin competiţie.
Acestea se construiesc şi se susţin colectiv, cu sarcini şi responsabilităţi
diferenţiate, cu nevoi sociale care presupun intercomunicare, adică
mobilitate socială asigurată de didactica grupurilor şi de „teambuilding”
– construcţia unei echipe cu obiective concretizate într-un proiect.
 Consider că în acest fel viitorii absolvenţi vor deprinde atât formarea
individuală care evită învăţarea reproductivă dar şi calităţi sociale
necesare pentru societatea competiţională care îi aşteaptă şi în care nu
poţi reuşi atâta vreme cât nu înveţi mobilitatea socială cu deprinderile de
comunicare, argumentare a intereselor şi obiectivele personale sau de
grup.

Orientări şi idei programatice ale propunătorului cursului

Intenţionăm să promovăm la curs atât cât se poate dialogul în defavoarea monologului de

la catedră. Suntem conştienţi de greutatea acestui demers într-o lume a şcolii, nereformate
spiritual, care pretinde ascultare şi autoritarismul ideilor primite în defavoarea celor
proprii, descoperite de subiectul educaţiei chiar dacă sunt depăşite, uneori perimate,
alteori la marginea permisă a culturii înalte. Pentru atingerea acestui obiectiv didactic este
necesară evitarea câtorva capcane care cenzurează dezbaterea culturală liberă. Din
experienţa didactică acumulată în seminariile de literatură (a căror importanţă depăşeşte,
din perspectiva acestor obiective didactice, cursul) am identificat multe capcane şi
obstacole ale învăţării libere şi nereproductive. O să enumăr unele dintre ele în speranţa
că vor putea să se constituie în tot atâtea teme de dezbatere.
 Nu există adesea în procesul de învăţare un parteneriat aprofundat între profesor şi
student. Inexistenţa lui este expresia unui abandon de ambele părţi din comodităţi
didactice şi mental-spirituale. Consider că absenţa relativă a acestui parteneriat
aprofundat este consecinţa nocivă a perpetuării dictaturii de dinainte de 1990 şi a
absenţei reformei democratice a învăţării în şcoala românească.
 Prin absenţa acestui parteneriat al învăţării şcoala produce mai ales minţi dispuse
să li se spună ce au de făcut, să li se comande, să nu poată decidă singuri, să nu
suporte dificultatea pluralismului de opţiuni şi idei.
 Profesorului îi este mai comod să monologheze, să nu fie întrebat şi contrazis.
 Studentului îi este mai comod să tacă, să nu întrebe şi, mai ales, să nu contrazică.
 Profesorului îi este mai comod să stârnească învăţarea din frica notei din examen
decât din interes asumat şi, mai ales, din plăcerea studiului şi a ideilor descoperite
în parteneriat.
 Studentului îi este mai comod să tacă din cauză că îi este frică nu greşească în
ceea ce spune şi să fie „descoperit” că nu ştie. Acest obstacol major blochează
gândirea liberă. În şcoală încă este diabolizată „neştiinţa” cântărită docimologic
mai ales cantitativ şi prea puţin este căutată, altfel decât prin măsurarea cantitativă
a informaţiei, calitatea gândirii.
 Transformarea cantităţii informaţiei în calitate a gândirii se dobândeşte în
parteneriat, în dialog, în echipă, în sinceritatea opţiunilor şi în curajul afirmării lor.
 Nu este nevoie de lucrări de seminar de zeci de pagini, terne, compilative şi fără
atitudine, fără idee, fără judecată valorică, fără curajul opţiunilor proprii chiar
dacă „scandaloase”, „proaste”, „lipsite de anvergură culturală”. Sunt de preferat
eseuri scurte şi personale unor reproduceri plicticoase şi indiferente. Pe de altă
parte, atâta vreme cât profesorul pedepseşte gândirea liberă, chiar incomodă
pentru ideile şi credinţele sale, nu va fi în stare să identifice opţiunile culturale ale
studentului şi riscă să monologheze. Sindromul este acela al ipocriziei axiologice:
 îl preaslăvim de faţadă pe Mozart şi ascultăm în camera de la cămin manele.
Vorbim politicos şi indiferent despre poeţi şi poezie, despre lectură şi importanţa
ei şi când ieşim din amfiteatru am uitat de toate.
 Ieşirea din ipocrizia culturală este o altă nevoie didactică a parteneriatului
aprofundat dintre profesor şi student .
 Pe de altă parte profesorul ratează respectivul parteneriatul aprofundat dacă
judecă definitiv, pasional şi vindicativ subcultura şi fenomenele generate de
aceasta şi nu încearcă să intre în dialog cu ele obiectiv şi, de ce nu?, binevoitor. În
fapt, nu tot ce este declarat comercial şi anticultural, este condamnabil estetic.
Dovadă este contracultura hippie şi revoluţia pop art, un exemplu, printre altele,
alături de folclorul de mahala din secolul XIX devenit bun cultural valid în poezia
barbiană. Şi exemplele pot continua.

Atitudini şi opţiuni ale propunătorului de curs

Întrucât îmi doresc dialog şi nu monolog, discuţie liberă şi nu reproducere

factologică, consider necesar să ofer public un set de valori filozofice, politice şi
culturale pe care le împărtăşesc pentru a putea avea un suport al discuţiei şi a pricepe
resorturile lecturii pe care o propun în cursul de literatura contemporană. Precizez că
nu le socotesc obligatorii şi că pot fi respinse de oricine cu argumente. Cred că la fel
de importantă precum selecţia scriitorilor şi interpretarea lor sunt resorturile
intelectuale şi de atitudine care le susţin. Aşadar setul de idei şi valori ale cursului
sunt mai degrabă
 Libertariene decât liberal-clasice sau strict ţinând de orientarea de dreapta
culturală, aşa cum a fost ea definită în perioada interbelică prin scriitorii tineri
de atunci de anvergura lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran şi,
desigur, Nae Ionescu.
 Libertarianismul orizontului cultural al selecţiei şi hermeneuticii cursului are
în vedere disocierea între ideologic şi valoarea culturală, ştiinţifică şi
filozofică aşa cum sunt ele inventariate în studiul lui Alain Besançon,
Originile intelectuale ale leninismului, 1993.
 Un alt orizont al interpretării şi selecţiei scriitorilor se regăseşte în antinomiile
cultural-politice de felul pluralism, respectiv societate plurală, versus
totalitarism, respectiv regim dictatorial, aşa cum se regăsesc acestea în
fundamentele gândirii filozofice de la Platon, la Hegel şi Marx în cele trei
volume fundamentale ale lui Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii
ei, 1993.
 Interpretez valorile religiei, ale credinţei şi ale simbologiei subsecvente
acestora din perspectivă libertariană, conform căreia credinţa religioasă este
expresia unei opţiuni personale dobândite în libertate, despărţită de stat care
trebuie să fie laic.
 În acelaşi spirit, importanţă are mai ales Dumnezeul iubirii şi nu cel al fricii de
judecată ca formă a dobândirii credinţei. Fundamentele ideatice ale cursului
au în vedere credinţa religioasă deschisă nu spre „adevărurile obiective” ale
lumii, ci spre cele „estetice”. Religia este mai aproape de muzică, de poezie,
de dans şi ar trebui judecată ca adevăr estetic.
  Nu în temeiurile de fals sau adevărat trebuie judecat teismul şi ateismul,
evoluţionismul şi creaţionismul, ci mai ales ca valori estetice ale dialogului
lumii. Aceasta din urmă este (fiinţează) doar în realitatea acestui dialog
interpersonal. Nu împărtăşesc, aşadar, epistemologia metafizică întemeiată pe
antinomii de felul fals-adevărat în relaţia dintre religie şi ştiinţă. Nu cred că
dincolo de această realitate a dialogului în prezentul istoriei mai există şi
altceva care poate fi demonstrat ca adevăr obiectiv independent. Ideile acestea
sunt pertinent descrise în Richard Rorty, Gianni Vattimo în Viitorul religiei .
Solidaritate, caritate, ironie, 2008.
 Accept relativismul şi ironia ca valori care fundamentează toleranţa şi
gândirea slabă (în sensul lui Vattimo) şi sunt incompatibile cu adevărurile
definitive ca apanaj al gândirii tari (conform aceluiaşi) .
 Valoarea estetică se hrăneşte mai ales din relativism şi ironism. Adevărurile
tari şi gândirea care judecă lumea din perspectiva metafizicii adevărurilor
obiective riscă să alunece în ideologic.
 În spirit libertarian socotesc corectitudinea politică un instrument pedagogic
necesar atâta vreme cât nu devine gândire tare şi ideologie cenzurativă.
 Cred necesar să studiem stânga culturală democratică şi să o numim ca atare
în curentele de avangardă, dar şi în grupări cum au fost cele ale revistei
„Albatros” (cu Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru sau Constantin Tonegaru)
dar şi stânga oprimată a grupării Aktionsgruppebanat (cu Herta Muller,
Richard Wagner sau William Totok) de către regimul dictatorial ceauşist
declarat de stânga prin abuz conceptual.

Exerciţiul critic – fundament al cursului de literatura contemporană

Prezentul curs de literatură contemporană intenţionează să investigheze critic

stereotipiile actuale ale raporturilor noastre cu clasamentele valorice şi cu procesul de
mausolificare a literaturii. Am folosit acest termen pentru a numi metaforic pericolul
suspendării exerciţiului critic şi al revalorificărilor în literatura critică. Din acest punct de
vedere m-am exprimat limpede într-un eseu în care am vorbit despre un potenţial pericol
pe care şcoala îl induce în câmpul literar, mai ales în ceea ce priveşte judecăţile valorice.
Absenţa acestora în manual, dar şi în cursurile universitare, plasează seriile de scriitori
într-un indistinct axiologic care duce la „transformarea literaturii în mausoleu plin de statui
pe care exegeţii “sînt chemaţi”, vorba fostului secretar general al partidului, să le tămâieze
analitic, doctoral şi pluridisciplinar la date fixe sau, eventual, ori de câte ori au nevoi
curriculare academice. O literatură în care exerciţiul critic devine exerciţiu imnic. O literatură
în care este suspect dreptul de a obosi admirînd.”1 Ideea acestei maladii a literaturii noastre şi-a
găsit o excepţională, îndrăznesc să afirm, confirmare în studiul lui Eugen Negrici intitulat nu
întâmplător Iluziile literaturii române2. Reproduc în fragmentul de mai jos una dintre ideile care
ne vor susţine în analiza literaturii române din perioada de după 1941 şi până în actualitate:

„De mai bine de un veac, semeţul mit romantic european al creatorului de geniu si
purtător de făclie s-a depreciat. La noi, el nu şi-a pierdut puterea de iradiere. Vegheaţi,
1
Daniel Vighi, Jumătatea plină a paharului în Majuscule. Minuscule. Incursiuni literare. Editura
Universităţii de Vest, p. 284.
2
apărut la Editura Cartea românească, 2008.
 păziţi ca nimeni alţii, falnici, statornic maiestuoşi, marii scriitori continuă să fie larii
noştri. Sub presiunea amintirii unor vremuri terifiante, nu am încetat să le atribuim
virtutea magică a stabilizării mersului stelar si am aşteptat. în clipe grele, să ne facă de
acolo, de sus. semnul încurajator al victoriei.
La drept vorbind, figurile marcante ale literaturii scrise în comunism ar fi trebuit să
ne ofere destule motive de antipatie prin lipsa de atitudine, fie şi în chestiuni minore si
chiar prin colaboraţionismul lor. Cu toate acestea, tendinţa generală atunci, dar si astăzi
- la câţiva ani buni după Revoluţie - este de ai ţintui pe vecie în ţinută de gală, în fotoliile
lor şi de a reacţiona vehement la orice schimbare de locuri, la orice posibil cutremur.”3

Rareori ne-a fost dat să citim în literatura critică autohtonă un mai lucid, amar şi
definitiv exerciţiu critic precum cel semnat de profesorul Negrici. Atitudinile critice
curajoase şi susţinerea lor limpede, disocierile subtile susţinute de o cunoaştere temeinică
a vieţii dar şi a istoriei literare mai apropiate sau mai îndepărtate, relaţionările pertinente
cu stereotipiile receptărilor, provincialismul şi autohtonismul minor, abdicările morale şi
alibiurile menite să ne justifice eşecurile, toate îşi găsesc în analizele din Iluziile
literaturii române răspunsuri complexe, deschizătoare de noi abordări analitice şi de
întrebări consistente. Vom avea aşadar în vedere acest studiu dar şi cele referitoare la
poezia şi proza din perioada comunistă care le ilustrează excelent din punct de vedere
analitic.

3
Op. cit. p. 28.