Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de I.L. Caragiale
Din Poeniţa vine domol la vale Silviu cel tânăr în buiestru ţâcanit...
E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur
împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în
păduriştea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-
ngână şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri.
Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreţ. De unde a răsărit omul
acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea
umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate
de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!
- Tot la vale...
- Şi dumitale!
Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umbla pân
sate după daraveri; un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut
la înfâţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e şaşiu, şi când se uită drept în ochii
tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprincenelor.
Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind mai de una mai de alta, şi
rămâne lucru hotărât că se opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă-n
vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să intre-n Sălcuţa. Cotind la
stânga, de după tufişul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de
glonţ, coperişul nou de tinichia al turnului strălucind în soare.
Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi negustorul. Calul ia vânt.
Trecând prin faţa bisericii, flăcăul îşi face cruce. Atunci aude pe tovaroşul, rămas
câţiva paşi înapoi, râzând grozav. Întoarce capul: tovaroşul, nicăieri... Mare minune!...
Unde a putut pieri? A intrat în pământ?
Nu... E la han... îl aşteaptă sub umbrar...
Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Fireşte că aşa a trebuit
să fie: în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot...
Încet-încet, tovaroşii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, şi degeaba bat în
masă şi strigă: nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară sub
umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul se scoală de la masă şi merge-n cârciumă.
Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se şterge de sudoare şi suflă din adânc.
Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o apuce de braţ: ea scapă şi
pleacă: el o cheamă-napoi; ea-şi întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: "acu
n-am vreme de jucării!" şi intră-n prăvălie. Şaşiul se uită la flăcău şi iar îi face cu
ochiul: "după ea!" Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare şi urmează calea ce i-o
arată ochiul tovaroşului...
A trecut de mult de nămiezi şi încet-încet au plecat, unii câte unii, cără uşi, negustori
şi drumeţi alţii, care la deal, care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s-a liniştit de tot şi s-a
limpezit locul.
La conac a mai rămas prea puţină lume... Într-o odaie, aţipesc aşa după masă, cei doi
tovaroşi, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă;
poate sta şi de vorbă cu un drumeţ. Negustorul se uită la fată, se uită şaşiu la băiat şi
merge să vază ce mai e pe dincolo, până-n odaia unde s-au pus nişte orzari să-
nvârtească un ştosişor...
Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta
treabă... N-apucă să plece fata şi roşcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a
binele... Aş! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovaroş în
odaia d-alături, unde e pont mare de câştigat: orzarii sunt şi mai buni de iubit - joacă
şi prost şi gros.
- Hai, scoală!
Între orzari, cine să fie? - Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru.
Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine şi unde se duce tânărul.
Vine de acasă şi se duce la oraş, să plătească boierului câştigul întârziat, cincizeci de
galbeni, pentru sfoara de moşie din Poeniţa, pe care o ţine taică-său în arendă.
Dar ţângăul se uită în ochiul tovaroşului, care-i stă în faţă, şi se face că n-aude.
Merge înainte şi bine merge! are noroc nemaipomenit.
Dar jocul e joc şi norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe şi să meargă
tot d-a-ndăratele... Sudori peste sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri,
uităndu-se ca-n gol; dar întâlneşte ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare
decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân şi scoate legătura... Înainte... Unchiul
ridica ochii spre nepot, zâmbind cuminte, şi fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu
multă luare aminte asupra mesei.
E trei după miezul nopţii. S-a dus arenda!... şi două inele şi ceasul!... S-ar fi dus şi
calul şi şaua, dacă unchiul şi orzarii n-ar fi suflat în lumânări şi n-ar fi mers să se
odihnească... Cine a câştigat?... Cine a ştiut să joace, fireşte: unchiul şi cu unul dintre
orzari, tovaroşul lui; alţi doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce
aveau; dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari.
Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopţii şi e
întunerec adânc.
Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în faţă-i,
stă tovaroşul său de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că
vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toata ziua.
- Dorm toţi butuc, şopteşte cald şaşiul... Uşa e scoasă din ţâţâna de jos... Dacă o ridici
binişor, poţi intra pe dedesubt; poţi pe urmă s-o descui pe dinăuntru şi să ieşi frumos.
Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, şi
trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul
ăsta, şi nu se mai deşteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul.
Şi zicând acestea, îi dă basmaua-n mână şi-l împinge pe flăcău încet-încet spre uşă.
Băiatul trece basmaua în mâna stângă şi, ştergându-se de sudoare:
- ...Tot.
- Cât tot?
- Şi ce mai?
- Şi... arenda.
- Cincizeci de galbeni?
- Da.
- Nu.
- Prostule!
Şi unchiul trage din brâu un pungoi mare, scoate o mână de bani şi numără pe masă.
- ...Da.
După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat şi a vârât adânc legătura în
sân:
- Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu ştii juca! Ia-ţi acu
banii şi pleacă degrabă la boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mânca
pe drum.
- Sărut mâna!
- Mă! strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el,
nătărăule!
Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi
potoleşte puţin mersul la urcuş.