Arta greaca

Arta si arhitectura greaca, picturile, cladirile si artele decorative s-au dezvoltat in Grecia
antica intre1050 si 31 IH. Printre cele mai cunoscute monumente ale artei grecesti sunt
templele din piatra, statuile cu figuri umane si vasele pictate.
Templele
Templele din piatra construite in cinstea unor zei sau zeite erau cladirile cele mai
reprezentative ale arhitecturii grecesti. Construite in perioadele arhaica si clasica,
elementele unui templu grecesc erau remarcabil de simple. Ele prezentau o structura
interioara in forma de dreptunghi, cunoscuta sub denumirea de "cella", inconjurata de
coloane si impodobite cu un acoperis inaltat, in panta. Statuile de cult stateau de obicei
in spatele acestei sali. Majoritatea templelor aveau fata indreptata spre est. Templul lui
Hephaistos este un exemplu de templu care a rezistat pana in zilele noastre.
Marile realizari ale arhitecturii grecesti nu s-au datorat doar cunostintelor tehnice ci ele
au rezultat dintr-un simt deosebit al proportiilor si o constientizare acuta, vizuala; un
exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a-si decora coloanele astfel incat sa fie
usor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate(curbura spre interior)
data de o coloana perfect verticala atunci cand era privita de la distanta.
Primele temple monumentale din piatra au fost construite in secolul 7 IH si exista
posibilitatea ca acestea sa fi aparut ca o replica a cladirilor din Egipt. 36378vyh26xnq1j
Grecii antici au dezvoltat trei stiluri (ordine) majore de arhitectura, stiluri care au
influentat aspectele fatadelor templelor.
Diferentele de detalii de pe coloane si ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural
din care proveneau .
Ordinul Doric este cel mai simplu si cel mai vechi ordin. Ordinele Ionic si Corintian au
adaugat o baza coloanelor si au detaliat capitelurile coloanelor. Antablamentul (spatiul
de deasupra coloanelor) difera deasemenea de la un ordin la altul.
Indiferent carui ordin apartineau fatada unui templu era alcatuita din trei parti: treptele,
coloanele si antablamentul. Fiecare din aceste parti avea la randul ei trei parti. Existau
trei trepte care conduceau la templu iar cea mai de sus purta denumirea de stylobate.
Fiecare coloana era definita prin baza un stalp si capitel. Antablamentul avea in
componenta o arhitrava(grinda care se sprijina pe coloane), o friza, ce corespundea
grinzilor ce sustineau tavanul si o cornisa. yn378v6326xnnq
Stilul doric era cel mai simplu si mai sobru. Coloanele dorice nu aveau baza sprijininduse direct pe ultima treapta. Capitelurile dorice erau alcatuite dintr-un element numit
echinus (de forma unei pernute) si un dreptunghi orizontal numit abacus care sustinea
incarcarea cladirii de deasupra.
Cel mai vechi templu doric este templul lui Hera din Olympia. Initial templele aveau 6
coloane in partea din fata si cea din spate si cate 16 pe fiecare parte. Aceasta ducea la
un raport lungime/latime de 3 la1. Arhitectii greci au considerat ca aceste proportii sunt
prea mari si in timp redus treptat acest raport pana la aproape 2 la 1. Parthenonul din
Atena are de exemplu 17 coloane pe parti si cate 8 in fata si spate.
Parthenonul
Reliefurile clasice cele mai frumoase si sculpturile din fronton faceau parte din templul
atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe

sculpturi apartin colectiei Elgin si se gasesc in British Museum din Londra, insa
Parthenonul insusi supravietuieste ca o ruina nobila.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadela), in
Atena. Toate aceste temple au fost inaltate in a doua jumatate a secolului al V-lea i.Hr culme a perioadei clasice - pentru a inlocui cladirile distruse din timpul razboaielor
medice.
Lucrariile de constructie au fost supravegheate de Phidias care a creat si colosala
statuie a Atenei, de mult pierduta, dar care pe vremuri a fost plasata in interiorul
Parthenonului. Arhitectii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis si Ictimus a mai
proiectat inca un templu splendid care se mai gaseste, si azi, in localitatea Basse, in
Arcadia.
Pe langa Parthenon, pe Acropolis se mai afla si mai micul templu al lui Atena Nike,
Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stalpi sculptati sub forma de femei) si o mare
poarta de intrare, numita Propylea.
Stilul ionic aduce cu el coloanele ionice care erau mai inalte si mai frumoase decat cele
dorice.
Coloanele ionice nu mai stateau direct pe ultima treapta ci pe o baza iar capitelurile
coloanelor ionice aveau forma a doua spirale, element care semana cu un sul partial
desfacut. Acesta statea pe o mica banda decorata aflata in capatul stalpului. Coloanele
ionice aratau diferit privite din fata sau din spate si din lateral.
Concluzia a fost ca desi stilul ionic este mai decorativ si gratios decat cel doric, nu
prezinta robustetea acestuia.
Templul lui Hera din Samos si templul lui Artemis din Ephesus sunt exemple de temple
construite in stilul ionic.
Stilul corintian a fost cel mai sofisticat si s-a utilizat in principal pentru coloane de
interior. Coloanele corintiene aveau capiteluri inalte in forma de clopot rasturnat
acoperite cu frunze sculptate. Prima coloana corintiana se afla in templul lui Apollo
Epicurius din Bassae.
Sculptura
Dintre reprezentarile artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine
reprezentata, mai ales din cauza faptului ca picturile lor nu au supravietuit peste timp.
Sculptura de mari dimensiuni si de mari ambitii - s-a dezvoltat doar tarziu, in secolul al
VII-lea IH, fiind probabil inspirata de contactele cu Egiptul. Prima perioada a sculpturii
grecesti, cunoscuta ca perioada arhaica, a durat cam pana in anul 480 IH. Tipurile ei
caracteristice au fost nudul unui tanar, in pozitie verticala, si fecioara imbracata,
ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zambet larg (evident o conventie fixa) pe fata
care astazi ni se pare ciudat, "un zambet arhaic".
Abia in secolul al IV-lea IH au aparut nudurile feminine - adesea considerate tipice
pentru arta greceasca clasica - realizate de artisti ca Praxiteles si altii. Putin dupa aceea
au aparut alte schimbari. Dupa cum se poate observa in sculpturile Parthenonului, arta
clasica, in ciuda faptului ca era plina de realism, totusi idealiza si generaliza ocolind
emanatiile adevarate, puternice si extremele de orice fel. In secolul al IV-lea IH, sculptori
ca Scapas si Lysippus au popularizat o portretistica cu adevarat individualizata, plina de
intensitate emotionala.

Intr-un timp surprinzator de scurt, aceste personaje au devenit realiste si veridice,

incetand sa devina obiecte, ca un stalp pilon, cu intentia de a fi admirate doar din fata.
Redarea conventionala a corpului - kouros - a fost inlocuita cu una mai detaliata si de
mare acuratete in ce priveste musculatura, in timp ce imbracamintea purtata s-a
sculptat cu tot mai multa maiestrie.
Perioada clasica, care a durat cam din anul 480 IH pana in anul 323 IH, este deseori
privita ca o culme a realizarilor artistice grecesti. Inovatiile in sculptura au inceput sa
apara tot mai rapid, personajele in pozitie verticala au facut loc personajelor surprinse
intr-o varietate de pozitii naturale cum ar fi "Sulitasul"(Doriphorus) si Apollo cu bratul
intins din Templul lui Zeus din Olympia.
Inovari similare s-au produs si in sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel
incat personajele ies dintr-un fundal dau nu sunt separate de acesta) si in ansamblurile
statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au disparut de mult si sunt cunoscute azi doar
dupa nume. Printre acestea se afla si doua mari statui ale lui Zeus si Atena create de
maestrul atenian Phidias. Cea mai mare parte a lucrarilor in marmura care au
supravietuit nu au fost create pentru contemplarea individuala ci erau gandite pentru a
face din decorarea, de ansamblu, a unui templu - mai ales basoreliefurile care il
inconjurau si sculpturile individuale plasate in interiorul unui fronton triunghiular la
fiecare capat al cladirii.
Sculptura pictura si arhitectura au fost astfel combinate incat sa creeze temple
somptuoase si locuri pline de culoare - mult mai colorate decat ne imaginam, deoarece
statuile grecesti, care astazi par a fi o arta atat de sobra, erau de fapt pictate complet si
erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicati care probabil le
confereau a aparenta stralucitoare, usor exotica.
Mausolus, un conducator grec din Asia Mica (Turcia moderna) si-a construit la o scara
colosala propria cripta, cunoscuta ca Mausoleum, dand numele lui tuturor acestor tipuri
de constructii.
Arta greceasca a olaritului
Pictura greceasca s-a pastrat pana in zilele noastre doar pe vase care erau fabricate in
cantitati imense, cu scopul de a pastra vinul si uleiul pentru uz casnic sau pentru export.
Scenele de pe vase reprezinta una din sursele principale de informare despre felul de
viata grecesc. Acestea au aparut pentru prima data (aprox. 600 IH) in stilul ilustratrii
negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul rosu, natural, al
vasului. Detaliile interne(de exemplu ochii pe o fata complet neagra) trebuiau sa fie
scobite pana la materialul rosu de baza. Cam din 530 IH pictorii au inceput sa lucreze in
asa numita tehnica a luctrarii in rosu, adica tehnica opusa celei dinainte, colorand in
negru fundalul, lasand personajele in culoarea naturala a vasului si pictand detaliile
interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje dar nici una nu se asemana cu
picturile realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o urna eleganta, relativ rara, care
era cel mai adesea utilizata in scopuri funerare.
Mozaicul
Arta mozaicului a aparut in Grecia la sfarsitul secolului al V-lea IH. Cele mai timpurii
exemple sunt cele in care pietricele albe, negre si colorate erau fixate in mortarul folosit
la podelele caselor. Cu ajutorul pietricelelor luau nastere flori, forme geometrice,
animale, monstrii sau mituri. Cel mai frumos mozaic realizat din pietre este considerat
cel de pe podelele de la Pella, vechea capitala a Macedoniei si loc de nastere al lui
Alexandru cel Mare. Acesta este realizat astfel incat sunt subliniate luminile si umbrele,

prin utilizarea unor pietre cu tonalitati coloristice apropiate, un asemenea mozaic

aducand mai mult cu o pictura.
Din anul 334 IH, cuceririle lui Alexandru cel Mare au raspandit cultura peste tot in
Orientul Apropiat, din Egipt pana in vestul Indiei. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare
in anul 323 IH imperiul acestuia s-a destramat si acest an marcheaza sfarsitul perioadei
clasice si inceputul perioadei elenistice, dominata de state mari cum ar fi Egiptul si
Imperiul Seleucid, fondat pe cel sirian.
Aceste state mari au devenit centre chiar mai importante ale artei grecesti decat
cetatile - statele grecesti care se aflau in declin. In orice caz, spiritul artei elene era
destul de diferit fata de cel al predecesoarei arte clasice. Multe aspecte ale realitatii, pe
care clasicismul le ignorase, au fost portretizate - uratenia, grotescul, sentimentalismul
si extremele realitatii, durerea si frica. Arta elena era, in general, ilustrativa, avand
patroni care comandau lucrari imense unor artisti care le realizau, demonstrandu-si
maiestr