Celule fotovoltaice

Student: Zufa Nicoleta

Grupa 2611C
Indrumator stiintific: Cdor Prof.univ.dr.ing Samoilescu Gheorghe
Aceasta lucrare prezinta aspectele celulelor fotovoltaice, de la constructie, pana la
functionare, costuri si impact asupra mediului. Datorita faptului ca energiile conventionale au
fost folosite pana la epuizare si ca arderea acestora produce emisii de carbon foarte ridicate,
energiile regenerabile au inceput sa fie utilizate din ce in ce mai mult pe scara mondiala in
diferite ramuri ale activitatilor omului. Tehnologia fotovoltaica reprezinta cea mai eleganta si
directa cale de producere a energiei electrice regenerabile fara a dauna planetei.
1. Introducere
In 1839, pe cand facea experimente cu ajutorul unei celule electrolitice compuse din 2
electrozi metalici, fizicianul francez Edmund Bequerel a descoperit ca atunci cand expunea
anumite materiale la radiatia solara acestea generau un curent electric slab. El a numit acest
fenomen efect fotovoltaic si acesta reprezinta procesul de baza prin care o celula solara face
conversia luminii in electricitate.[1]
Primele celule solare in stare solida au fost fabricate din seleniu inainte de anul 1877,
fiind dezvoltate ulterior in contoare de lumina pentru domeniul fotografiei. Principiul celulelor
fotovoltaice a fost inteles cu ajutorul teoriei cuantice, insa aplicabilitatea sa in practica nu a
existat pana in anii 1950, cand a fost dezvoltata tehnologia electronicii cu semiconductoare.
Astfel, intre descoperirea initiala a lui Edmond Bequerel si perfectionarea celulelor fotovoltaice
si folosirea lor in zilele noastre este o diferenta de mai mult de 100 de ani.
Era moderna a celulelor fotovoltaice a inceput in 1954 odata cu cercetarea pe care
laboratoarele Bell Telephone si RCA au facut-o, scotand la iveala faptul ca noi tipuri de aplicatii
cu semiconductoare, pe baza de siliciu si germaniu, sunt mai eficiente decat cele anterioare la
conversia directa a radiatiei in electricitate.
Cercetarea, dezvoltarea si aplicarea in practica a efectului fotovoltaic continua ferm si in
zilele noastre. Datorita incalzirii globale, guvernele tarilor din intreaga lume constientizeaza
necesitatea energiilor regenerabile si, implicit, nevoia de a incuraja si stimula dezvoltarea
celulelor fotovoltaice, care au ajuns sa produca in prezent puteri de ordinul gigawatilor.[2]
2. Principiu de functionare
Lumina este compusa din fotoni, particule minuscule care poarta energie
electromagnetica. In momentul in care acestia sunt absorbiti de catre o celula fotovoltaica
alcatuita dintr-un material semiconductor (siliciu sau platina), energia acestora este transferata
unui electron al unui atom din celula. Cu ajutorul acestei energii pe care o primeste, electronul
este capabil sa se rupa de legatura din atom si genereaza un curent electric, lasand in urma un
gol. Combinate cu o jonctiune p-n, care reprezinta un strat din celula fotovoltaica, format prin
contactul dintre un conductor de tip p si unul de tip n care creeaza un camp electric, golurile se
misca in directie opusa fata de cea a electronilor, dand nastere la un curent electric.[3]
Cel mai eficient si utilizat tip de celula solara este cel din siliciu monocristalin.
In stare pura, siliciul este un semiconductor intrinsec. La temperaturi joase, electronii sai
de valenta sunt prinsi in legaturi, iar siliciul se comporta ca un izolator. Aplicand o sursa de

energie externa asupra materialului (lumina sau caldura), electronii se elibereaza din legaturi si
incep sa migreze prin structura siliciului. Particulele luminii pot duce la ruperea legaturilor
electronilor cristalului plasat in calea sa daca energia lor este suficient de mare. Astfel, siliciul
devine un conductor, iar conductivitatea sa creste pe masura ce se rup mai multe legaturi.
La temperaturi joase sau in intuneric, siliciul este un izolator eficient, insa la temperaturi
ridicate sau plasat intr-un loc insorit devine un material conductor; atasandu-i doua contacte si
aplicandu-i o tensiune exterioara folosind o baterie, facem ca prin cristal sa treaca curent, datorita
electronilor liberi, care se misca intr-un sens, si a golurilor, care se misca in sens opus.
Elimininand tensiunea aplicata in exterior, insa, electronii si golurile se vor misca aleatoriu, fara
un sens anume, ceea ce nu poate duce la generarea unui curent intr-un circuit exterior. O placa de
siliciu pur nu poate genera electricitate si nu poate deveni o celula solara de una singura, avand
nevoie de un mecanism prin care electronii si golurile sa fie propulsate in sensuri opuse in
structura si dand nastere astfel unui curent electric si unei puteri utile; acest mecanism este
asigurat de catre una dintre cele mai mari inventii ale secolului XX, jonctiunea semiconductoare
p-n.[2]
O celula solara monocristalina obisnuita are o suprafata de argint deasupra careia se afla
o retea fina de degete metalice, care formeaza unul din contactele sale electrice. Celula este
alcatuita din doua straturi de siliciu, care au fost dopate cu cantitati foarte mici de atomi de
impuritate (cei mai folositi fiind fosforul sau borul), pentru a forma o jonctiune p-n. Adaugarea
acestor dopanti este esentiala pentru functionarea celulei si existenta mecanismului prin care
electronii si golurile generate de lumina soarelui sa genereze un curent printr-un circuit exterior.
[2]
Schema de baza din figura 2.1 reprezinta o mica portiune a unei celule fotovoltaice. In
partea de sus mai multe degete metalice de contact formeaza o bucata din terminalul negativ al
celulei. Urmeaza stratul subtire de material de tip n langa un strat mai gros de material de tip p
pentru a produce jonctiunea, iar la urma se afla un contact care se comporta ca terminalul pozitiv.
Grosimea celulei este marita in figura, in realitate ea fiind mai subtire de 0,3 mm.
Un flux de fotoni continand cuante de energie cade asupra celulei; la lumina puternica, 15
cm din celula primesc mai mult de 10^19 fotoni pe secunda.

Figura 2.1 Schema de baza a unei celule solare din siliciu cristalin
Din numarul de fotoni incidenti la suprafata celulei, o parte se pierd prin reflectie optica
(cei care lovesc degetele metalice, suprafata superioara si cea inferioara sagetile cu numerele 1,
2 si 3 din figura), iar restul patrund in corpul celulei solare. Dintre acestia, doar cei cu o energie
minima pot participa la crearea unei perechi electron-gol si contribui la producerea curentului
electric in celula. Cei mai productivi electroni sunt cei care creeaza perechile electron-gol in
materialul de tip n sau p foarte aproape de jonctiune (4 si 5 de pe figura), iar cei mai putin
productivi sunt cei care intra mai adanc in suprafata materialului de tip p (6). Constructia cea mai
reusita este cea prin care se creeaza cat mai multe perechi electron-gol, de preferat cat mai
aproape de jonctiune.
Intr-o dioda semiconductoare obisnuita, purtatorii majoritari (electronii in cazul
materialelor de tip n si golurile in materialele de tip p) sunt cei care difuzeaza in jonctiunea p-n si
creeaza o bariera de potential. Prin polarizarea directa a diodei se reduce inaltimea barierei, iar
electronii pot trece mai usor jonctiunea pentru a produce curent electric. Polarizarea inversa face
ca bariera sa se mareasca, nepermitand trecerea electronilor sau formarea unui curent electric.
Insa in cazul celulelor solare purtatorii minoritari generati de lumina sunt cei principali,
deoarece bariera de potential care impiedica transferul purtatorilor majoritari usureaza drumul
pentru cei minoritari, care sunt transferati de cealalta parte a jonctiunii si colectati de catre
terminalele celulei, producand un curent proportional cu intensitatea luminii incidente.
Cei trei fotoni din figura 2.1 care creeaza perechi electron-gol contribuie la generarea
unui curent astfel: fotonul cu numarul 4 produce o pereche in regiunea de tip p, aproape de

jonctiune, iar electronul sau liber, purtator minoritar in regiunea de tip p, este transferat pe partea
cealalta a jonctiunii si colectat, la fel ca golul din regiunea de tip n, cu numarul 5, care este
transferat in sens opus. Acesti doi purtatori minoritari vor contribui la curentul generat in celula
solara de catre lumina. Fotonul cu numarul 6 participa, de asemenea, la crearea unei perechi
electron-gol, insa mai indepartata de jonctiune si de campul electric asociat acesteia. Electronul
liber al acestei perechi incepe sa se miste aleatoriu in structura siliciului si poate fi transferat cu
succes prin jonctiune (ca in figura) sau poate intalni un gol cu care se va recombina. Cu cat un
purtator minoritar se misca mai mult, cu atat distanta parcursa in cristal devine mai mare si,
astfel, este mai probabil sa fie pierdut prin recombinare.[2]
Ar fi foarte folositor ca fiecare foton care intra intr-o celula fotovoltaica sa participe la
crearea unei perechi electron-gol si la generarea unei puteri, adica sa avem o eficienta cuantica
de 100%, insa acest lucru este imposibil. Fotonii sunt pachete de energie, folositi doar in
intregime; pe cand unii dintre acestia au prea putina energie, altii au prea multa, ceea ce duce la
plasarea unor limite fundamentale eficientei celulei.[2]
3. Performanta
Individual, celulele solare sunt folosite foarte rar datorita faptului ca ele sunt dispozitive
cu tensiune mica, intensitate mare a curentului si, de obicei, cu tensiune de circuit deschis de
aproximativ 0,5 V, mult prea mica fata de tensiunea folosita de majoritatea aparatelor si
sistemelor electrice. De aceea, mai multe celule sunt conectate in serie intr-un panou, de cele mai
multe ori in panouri de cate 36 de celule din siliciu cristalin, potrivite pentru a putea incarca
baterii de 12 V. Aceste panouri au o tensiune de circuit deschis de aproximativ 20 V si o tensiune
la putere maxima de aproximativ 17 V.
Una din caracteristicile de baza a unui panou este puterea maxima pe care o poate
produce. Suprafata unei celule solare din siliciu monocristalin este limitata de diametrul barei
originale, care, la randul sau, limiteaza puterea rezultata. De aceea, mai multe celule trebuie sa
fie interconectate pentru a produce o putere substantiala de exemplu, 72 de celule solare
montate pe un panou cu suprafata de 1,5 m^2 dau o putere de aproximativ 200 W.
Teoretic, un panou cu n celule fotovoltaice conectate in serie ar trebui sa aiba o tensiune
de n ori mai mare decat cea a unei singure celule si un curent egal cu cel dintr-o singura celula,
insa, in practica, celulele nu sunt identice datorita constructiei, deteriorarilor prin fisurare sau a
diferentelor mici de temperatura, in functie de locul pe care il ocupa in celula. Puterea rezultata a
unui panou este limitata de celula care da cel mai mic randament, pierderea numindu-se
pierdere de nepotrivire.
Pierderi suplimentare in panouri pot fi cauzate de umbra, iar situatia se poate inrautati
foarte mult daca una din celule nu mai genereaza curent. Aceasta face ca celula respectiva sa se
comporte ca o sarcina pentru celelalte si incepe sa disipe o putere substantiala, ceea ce poate
duce la o defectiune in zone localizate ale jonctiunii p-n. Local se produce o supraincalzire, care
poate cauza fisuri, topirea aliajului folosit la lipit sau deteriorarea materialului in care celula este
incastrata.
Acest fenomen poate fi evitat prin adaugarea de diode aditionale, care creeaza un drum
pe care curentul sa il ia, ocolind o celula care nu functioneaza. Ideal ar fi sa avem o asemenea
dioda pentru fiecare celula, ceea ce este destul de scump. De aceea, multe dintre panourile solare
au o dioda de acest tip pentru un grup mic de celule in practica, maxim zece. Dezavantajul pe
care il prezinta aceasta constructie este ca, daca in acel grup exista o celula nefunctionala,
aceasta le scoate din functiune pe toate celelalte din acel grup.

Multe dintre ideile dezvoltate pentru celulele solare se aplica si panourilor, deoarece
acestea, ca si celulele individuale, sunt caracterizate de tensiunea de circuit deschis, curentul de
scurt circuit si punctul lor de putere maxima, ceea ce le face super celule, cu o tensiune si o
putere mai mari decat cele ale unei singure celule.
Panourile pot fi conectate impreuna, formand sisteme. Pe cand celulele dintr-un panoi
sunt, de obicei, montate in serie pentru a produce o tensiune cat mai mare, panourile dintr-un
sistem pot fi conectate in serie, in paralel sau in serie si in paralel. Intr-o dispunere in care doua
grupuri de cate trei panouri conectate in serie sunt conectate in paralel, daca panourile sunt
potrivite perfect, putem produce o tensiune de trei ori mai mare decat cea a unui singur panou, un
curent de doua ori mai mare decat a unui panou si o putere de sase ori mai mare decat cea
produsa de un singur panou. In practica, performanta unui asemenea sistem este putin redusa
datorita nepotrivirilor de constructie ale panourilor. De asemenea, panouri facute de producatori
diferiti nu ar trebui aranjate laolalta intr-un sistem, deoarece diferentele dintre caracteristicile
tensiune-curent ale acestora pot cauza pierderi aditionale.[2]
Pierderile de energie dintr-o celula solara
Lumina vizibila este o parte a spectrului electromagnetic; Radiatia electromagnetica nu
este monocromatica, ci este formata dintr-o gama de lungimi de unda diferite si, implicit, energii
diferite.
Lumina care loveste celula solara are fotoni de energii diferite, unii dintre acestia
neavand de ajuns pentru a modifica perechea electron-gol si trecand prin celula ca si cum aceasta
ar fi transparenta; altii in schimb au prea multa energie. Doar o anumita cantitate de energie,
masurata in electron-volti (eV), este necesara pentru a elibera un electron. Daca un foton are mai
multa energie decat cea necesara, energia care este in plus este pierduta. Aceste doua fenomene
sunt responsabile pentru pierderea a aproximativ 70% din energia radiatiei incidente.
Mai exista si alte pierderi. Electronii trebuie sa circule de la un capat al celulei la celalalt
printr-un circuit extern. Putem acoperi suprafata inferioara cu un metal, pentru a realiza o
conductie buna, insa daca acoperim complet suprafata superioara, atunci fotonii nu vor putea
trece prin conductorul opac, ceea ce duce la pierderea curentului. Daca punem contacte de o
parte si de alta a celulei, atunci electronii vor avea de parcurs o distanta mult mai mare. Siliciul,
fiind un semiconductor, are o rezistenta ridicata, ceea ce inseamna pierderi ridicate. Pentru a
minimiza aceste pierderi, celulele sunt acoperite cu o retea de contacte metalice care scurteaza
distanta pe care electronii trebuie sa o parcurga, ocupand doar o parte mica a suprafetei celulei.
[4]
4. Materiale folosite
Celulele solare din siliciu au fost folosite timp indelungat in industria fotovoltaica si in
momentul de fata ele reprezinta mai mult de 80% din productia mondiala in aceasta categorie.
Panourile facute din aceste celule sunt bine cunoscute pentru eficienta lor si pentru durata mare
de viata, de pana la 25 de ani. Desi celulele solare din alte materiale sunt in curs de dezvoltare,
cele din siliciu ocupa inca primul loc datorita tehnologiei folosite si faptului ca dioxidul de siliciu
(nisipul de cuart) este o componenta comuna a scoartei terestre si, in principiu, non-toxica.
Cele doua tipuri majore de celule solare din siliciu cristalin folosite in prezent pentru
productia de volum mare sunt cele din siliciu monocristalin si multicristalin (policristalin). Cele
din siliciu monocristalin sunt cele mai eficiente si sunt construite dintr-o pelicula subtire a unui
cristal de siliciu, obtinuta din siliciu pur, topit.

Celulele din siliciu policristalin sunt asemanatoare celor din siliciu monocristalin, fiind
diferite prin modul in care sunt prelucrate initial. Siliciul topit este turnat in blocuri de marimi
mari, dupa care este taiat in bucati mai mici, iar la final este taiat in pelicule. Cristalul folosit la
producerea siliciului policristalin da acestuia o eficienta cu 1% mai mica decat a celui
monocristalin, insa acest dezavantaj este anulat prin faptul ca panourile au costuri mai mici.[2]
Un alt tip de material folosit pentru celulele fotovoltaice este siliciul amorf, care a fost
primul material folosit pentru crearea filmului subtire dintr-o celula. Celule de marimi mici
obtinute din acest material au existat in ceasuri sau calculatoare de buzunar inca din 1980.
Avantajele acestui material sunt reprezentate de usurinta de fabricare si costul scazut. In ultimii
ani, tehnologia cu siliciu amorf a fost dezvoltata pentru a fi folosita si in aplicatii cu puteri
ridicate, desi la nivel mondial productia este destul de mica inca. Un bun exemplu in acest sens o
constituie construirea fatadelor, deoarece siliciul amorf imbunatateste aspectul cladirii, nu este cu
mult mai scump decat materialele traditionale si poate fi folosit si pe post de celula fotovoltaica,
pentru a genera energie.[2]
Alte materiale folosite pentru celulele fotovoltaice sunt diselenidul de cupru si indiu si
teluriura de cadmiu, care absorb mai multa lumina sau alte lungimi de unda ale acesteia decat
materialele clasice; de asemenea, materiale folosite pentru celulele solare specializate sunt
arseniura de galiu si celulele sensibilizate la vopsea.
5. Durata de viata
Durata de viata a unui sistem fotovoltaic incepe cu extractia si purificarea materiilor
prime, continua cu fabricarea, instalarea si functionarea pentru un numar de ani si se incheie cu
reciclarea sau inlaturarea deseurilor.
Pentru a construi un sistem fotovoltaic este nevoie de energie, iar aceasta se foloseste
pentru a extrage, a rafina si a purifica materialele ce urmeaza a fi folosite, fabricarea celulelor,
panourilor si componentelor sistemelor, transport si instalare.
Pe cealalta parte a balantei energetice este energia totala pe care un sistem o produce in
timpul de folosire, aceasta depinzand de eficienta panourilor si a componentelor lor, timpul anual
de expunere la soare, alinierea retelelor, nivelul de umbrire (daca exista) si durata de viata a
sistemului.
Balanta energetica este cea mai favorabila pentru sisteme produse in fabrici moderne, cu
costuri mici de productie, si instalate in locuri optime, in tari insorite.
Amortizarea energiei si costurilor se face in functie de mai multi factori, inclusiv
eficienta celulelor solare, folosirea straturilor de semiconductor din ce in ce mai subtiri si
folosirea proceselor care consuma cat mai putina energie facand ca impactul asupra mediului
sa fie cat mai scazut. Amortizarea energiei este cu atat mai rapida pentru sistemele de acoperisuri
sau pentru cele montate in tarile insorite din sudul Europei sau din Statele Unite ale Americii (in
momentul de fata fiind de doi ani), ceea ce reprezinta un rezultat foarte bun pentru sistemele la
care durata de viata este de pana la 25 de ani.[2]
6. Aplicatii ale celulelor fotovoltaice
Celule specializate si inovatoare

Unul din tipurile de celule specializate este cel din arseniura de galiu si compusii asociati.
Aceste celule sunt folosite pentru industria spatiala si pentru sisteme terestre care directioneaza
lumina solara folosind oglinzi sau lentile.
In primii ani ai explorarii spatiului, celulele solare din siliciu erau principalele surse de
energie pentru navele spatiale. Celulele din arseniura de galiu au fost preferate, deoarece acestea
sunt mai putin sensibile la deteriorarea cauzata de radiatia din spatiu , iar energia zona sa de
energie interzisa este de 1,42 eV, mai mare decat cea a siliciului 1,1 eV), ceea ce face ca celula
sa inmagazineze un procent mai mare din spectrul solar si sa aiba o eficienta de conversie mai
buna.[2]
Al doilea tip de celule specializate sunt cele sensibilizate la vopsea. Tehnologia moderna
a acestora a inceput odata cu Michael Graetzel si Brian O'Regan, in 1991, la Politehnica Federala
din Lausanne, Elvetia. Acestia au observat ca o pelicula subtire, de 10 m, de dioxid de titaniu
semiconductor poate functiona ca o celula solara eficienta daca este acoperita cu o vopsea
organica, scufundata intr-un electrolit si prevazuta cu contacte electrice. Dioxidul de titaniu
folosit a fost facut sub forma unui burete nano-poros.
Acest tip de celule functioneaza bine la lumina difuza, joasa si in ambiente cu temperaturi
inalte, fie ca sunt plasate inauntru sau afara. De asemenea, se pot construi panouri flexibile,
folosind substraturi de plastic si materiale non-toxice, care se gasesc din abundenta.
Celulele sensibilizate la vopsea se pot folosi in constructii, inclusiv pentru acoperisuri,
geamuri colorate transparente sau semitransparente, constructii despartitoare si caracteristici
decorative. Produsele din acest tip de celule pot fi facute sub forme, marimi si criterii estetice
diferite, astfel ca gama larga de aplicatii promite un viitor interesant.[2]
Alte aplicatii ale celulelor solare sunt cele de furnizare convenienta si sigura de energie
electrica pentru o insula sau o comunitate mica, pentru instalatii de pompare a apei sau
ambarcatiuni alimentate de energie solara, desi sistemele care folosesc celule fotovoltaice sunt
raspandite pe scara mult mai larga la nivel mondial.
8. Concluzii
Intr-o era in care reducerea impactului asupra naturii a devenit un factor foarte important,
folosirea celulelor si panourilor fotovoltaice pentru captarea energiei solare este inca un pas
inainte pentru un viitor cat mai verde.
9. Bibliografie
[1]
http://www.mrsolar.com/content/photovoltaic-effect.php#.UpjFIyd5HTo

29.11.2013
[2] - Paul A. Lynn - Electricity from Sunlight: An Introduction to Photovoltaics, Ed.
Wiley 2010, pag. 13, 14, 17, 29-32, 35-38, 45-46, 76-80, 54, 55, 210, 213-215, 66-67, 70-72
[3]
http://www.mrsolar.com/content/photovoltaic-effect.php#.UpjFIyd5HTo

29.11.2013
[4]
http://science.howstuffworks.com/environmental/energy/solar-cell1.htm

29.11.2013