Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Stare naturala. Apa este una din cele mai raspandite substante in natura,
gasindu-se in toate cele trei stari de agregare: solida (gheata, zapada, grindina,
chiciura), lichida (apa de ploaie, ape subterane, oceane, mari, fluvii, rauri, lacuri,
balti etc.) si gazoasa (vaporii de apa din atmosfera si emanatiile vulcanice).
In natura nu exista apa pura. Apele naturale contin dizolvate cantitati variate
de diferite substante.
APA, H2O, masa mol. 18,02, lichid incolor, de culoare albastra-verzuie in
straturi groase. Are structura unghiulara (A 104,5), care in realitate este pseudotetraedrica, rezultata prin hibridizare sp3, molecula de apa dispunand de doi orbitali
hibrizi ocupati cu cate o pereche de electroni neparticipanti.
Compozitia a fost stabilita in perioada 18711905 prin experientele lui Macquer,
Cavendish, Lavoisier, Laplace si altii.
Hidrogenul si oxigenul avand mai multi izotopi, apa obisnuita contine in
proportie mica si combinatiile reciproce ale acestora : H216O ; H217O ; H218O ;
HD16O ; HD17O ; HD18O; D216O ; D217O ; D218O si T2O. Prezinta un pronuntat
moment electric de dipol 1,84, fiind un bun solvent, capabil sa functioneze ca
donor de electroni. Daca in stare de vapori apa este formata din molecule
neasociate, in stare lichida si in gheata, ele sunt asociate prin legatura de hidrogen.
Gheata cristalina are o structura afinata, cu simetrie hexagonala, analoga cu a ?tridimitului, in care orice molecula de apa este coordinata de alte patru molecule de
apa, respectiv fiecare atom de oxigen este inconjurat tetraedric de alti patru atomi
de oxigen intocmai ca atomii de carbon in diamant.
Structura cristalina cu simetrie hexagonala a ghetii (a) si coordinarea
tetraedrica a atomilor de oxigen in gheata (b).
Totodata, fiecare atom de oxigen al unei molecule de apa este legat covalent
de doi atomi de hidrogen ai moleculei proprii si de alti atomi de hidrogen proveniti
din doua molecule diferite, prin legaturi de hidrogen. Apa prezinta o serie de
proprietati anormale datorita asocierii moleculelor prin legaturi de hidrogen. Astfel,
densitatea apei in loc sa scada continuu cu temperatura, asa cum se intampla la
celelalte lichide, are valoarea maxima la 4C si anume egala cu unu. La 0 C, apa se
solidifica marindu-si volumul (d.0,9168) cu 9% fiind mai usoara decat apa lichida, pe
care pluteste. Valoarea mica a densitatii ghetii este atribuita structurii afinate a
retelei cristaline. Drept consecinta, sub 4C, apa racita ingheata, se ridica la
suprafata sub forma unui strat protector fata de temperatura exterioara, facand
1
posibila viata acvatica. Apa trece in stare de vapori la 100C marindu-si volumul de
~1700 ori. Intervalul de temperatura anormal de mare in care apa se afla in faza
lichida (0C 100C) este atribuit, de asemenea, asocierii moleculelor de apa,
respectiv legaturilor de hidrogen. Cele doua puncte extreme ale apei, de solidificare,
respectiv de fierbere la presiune normala, constituie temperaturile 0C si 100C in
scara termometrica in grade Celsius. Caldura specifica mare a apa (4,18 J-g-1) are
un rol regulator asupra temperaturii apa, deoarece temperatura lacurilor si marilor
se schimba mai lent decat a solului. Caldura latenta de vaporizare este anormal de
mare : 40,7 kj/mol. Apa se dovedeste un lichid putin compresibil, prezentand un
minim la presiuni joase. In stare pura, ca urmare a unei ionizari proprii extrem de
reduse, apa are o conductibilitate electrica mica :
H20 H+ + OH- ; K = 1,04-10-11 la 25C
Din aceasta cauza, apa pura este greu de electrolizat in schimb, ea are o
constanta dielectrica mare ( ? 81), fapt care-i confera excelente proprietati ionizante
si de dizolvant, fiind unul din cei mai importanti dizolvanti pentru electroliti si chiar
pentru combinatii nepolare anorganice si organice.
Solubilitatea substantelor in apa se datoreste fie existentei in molecula
acestora de grupe OH capabile sa formeze legaturi de hidrogen cu moleculele de
apa, fie caracterului polar al unor ioni apti a se inconjura cu molecule de apa prin
forte ion-dipolice. Conductibilitatea termica a apei este mica, de cca 100 ori mai
mica decat a argintului, apa fiind totusi un conductor termic mai bun decat multe
lichide organice. Molecula de apa, datorita caracterului puternic exoterm, este atat
de stabila, incat abia se disociaza 10% prin ridicarea temperaturii la 2500C. Spre
deosebire de oxigen, azot, iod, seleniu, telur, arsen si stibiu, care nu reactioneaza cu
apa, numeroase elemente nemetalice sau metalice descompun apa la diferite
temperaturi. Astfel, clorul reactioneaza la intuneric, bromul la lumina, sulful la
fierbere, fosforul la 250C, borul, carbonul si siliciul la rosu. Corespunzator cu pozitia
lor in seria tensiunilor electrochimice, metalele reactioneaza foarte diferit cu apa
asemanator reactiei acestora cu acizii minerali. Spre deosebire de metalele alcaline
care reactioneaza violent cu apa ...
formate de aminoacizi (structura primar) se leag ntre ele prin puni, alctuind
structura secundar, urmnd s se aranjeze ca molecul tridimensional
(structura teriar) i apoi ca grupuri de molecule (structura cuaternar).
Prezena acestei arhitecturi difereniaz proteinele de lanurile simple de
aminoacizi, care se numesc peptide sau polipeptide. Grania ntre peptide i
proteine a fost un subiect de dezbatere n chimie, fiind incert incadrarea unor
substane ca peptide mari sau proteine mici. Dei puin cunoscute, criteriile s-au
stabilit i ele se refer nu doar la numrul de aminoacizi (n general substanele sub
50 de aminoacizi fiind clasificate ca peptide) ct mai ales la calitile arhitecturale
polipeptidele fiind considerate lanuri flexibile, n timp ce proteinele sunt structuri
tridimensionale fixe, care au o arhitectur preferenial. Ca exemplu, insulina, o
substan compus din 51 de aminoacizi, a crei structur trimidensional este dat
de 3 puni de legtur, este o protein. Aceste diferene sunt totui subtile, folosirea
termenului peptidic n loc de proteic sau invers, fiind acceptat n general, cu att
mai mult ct termenul peptid este unul prea tehnic.
Din aceast clasificare a aminoacizilor rezult i una din cele mai importante
clasificri ale proteinelor, care pot fi complete sau de nalt calitate biologic
dac conin toi aminoacizii eseniali, n plus ntr-o proporie adecvat, sau
incomplete dac unul sau mai muli aminoacizi eseniali lipsesc.
Pentru a clasifica proteinele, Organizaia Mondial a Sntii a adoptat
scorul PDCAAS (Protein Digestibility-Corrected Amino Acid Score) care calific
valoarea biologic a proteinelor, proteinele cu scor 1.0 (100%) fiind cele de cea mai
bun calitate (cele mai bune), scorurile mai mici denotnd o calitate biologic
proporional mai mic. Adaptnd n procente, dac proteinele din lapte i ou au o
calitate de 100%, atunci alte proteine au, conform scorului PDCAAS, urmtorii indici
de calitate biologic: soia 91%, fasolea 68%, grul integral 40% etc.
Glucidele
Glucidele, impreuna cu lipidele si proteinele, reprezinta constituentii de baza
ai materiei vii: sunt substante cu functii mixte constituind combustibilul principal
pentru toate organismele vii (utilizat pentru procurarea energiei) si materia de baza
pentru sinteza altor compusi (suplimentele proteice, de exemplu).
Rolul energetic al glucidelor rezulta din dubla lor proprietate, aceea de a se
gasi atat ca substante de rezerva (amidon, glicogen), cat si ca glucide
nestructurate.
Zaharidele
Zaharidele sunt substane organice naturale care provin din grsimi
vegetale. Zaharidele sunt cunoscute ca produi naturali nc din cele mai vechi
timpuri sub forma sucurilor de fructe i a mierii de albine.
Zaharidele fac parte din categoria unor substane ce sunt constitite din
carbon,hidrogen i oxigen. n zaharide ct i n ap proporia de hidrogen i
oxigen sunt egale ceea ce a dus la denumiea lor hidrai de carbon. Majoritatea
zaharidelor au gustul dulce, de aceea au fost numite glucide.
Deoarece zaharidele pot fi extrase din diferite organe ale plantelor cum ar fi:
glucoza, celuloza, zahrul, amidonul ele constituie o baz a materiei vii care are rol
energetic n metabolism.
Zaharidele se gsesc att n corpul animalelor ct i al omului, iar n fructe
este cunoscut sub numele de glucoz. Glucoza este o substan solid, de culoare
alb, cristalizat, de dou ori i jumtate mai puin dulce dect zahrul, si este
solubil in ap.Prin fermentaie alcoolic, glucoza, n prezena drojdiei de bere, se
transform in alcool etilic i dioxid de carbon, n acest mod se poate obin vinul dun
struguri.
Atunci cnd n organism are loc oxidarea glucozei se elibereaz o
cantitate mare de energie, necesar activitii organismelor. De obicei medicii
pentru a ntrii organismele slbite ale oamenilor bolnavi administreaz injecii cu
glucoz.
n chimie zahrului i se spune zaharoz. n natur zahrul se gsete n
:sfecla de zahr, n morcovi, n coceanul de porumb, n trestia de zahr.
Zahrul este sub forma strii solide, cristelizat i are culoare alb; are un
gust dulce, este solubil n ap, dar insolubil n alcool, iar prin nclzire se topete.
Lipidele (grasimile)
Lipidele reprezinta cea mai eficienta modalitate a organismului de a
depozita energia. 1 gram de lipide genereaza 9,3 kilocalorii, in comparatie cu
aproximativ 4 kcal/g, valoarea medie pentru proteine si carbohidrati.
Lipidele exista in organism sub mai multe forme, cum ar fi trigliceridele, acizii grasi
liberi, fosfolipidele si steroizi.
Trigliceridele, care sunt compuse din 3 molecule de acizi grasi si o molecula
de glicerol, reprezinta cea mai concentrata sursa de energie a corpului.
Fosfolipidele intra in structura membranelor celulare si de asemenea
reprezinta constituenti celulari de baza in anumite tesuturi cum ar fi sistemul
nervos, ficatul, splina.
Steroizii au ca reprezentant principal colesterolul, precursorul hormonilor
corticosuprarenalieni, al acizilor biliari si al vitaminelor liposolubile (A,D,E,K). O alta
forma de lipide sunt si prostaglandinele, ce joaca rol de mesageri chimici intre
celule.
Grasimea alimentara este procesata partial in intestin cu ajutorul unor enzime
(lipazele digestive - gastica, pancreatica si intestinala) si absorbita prin mucoasa
intestinului subtire. Apoi este transportata prin intermediul sistemului limfatic si in
final varsata in circulatie sub forma de chilomicroni, care ajung la celule pentru a
genera energie sau sunt depozitati subcutanat. Aceste depozite adipoase pot fi
alimentate si prin intermediul altor surse decat grasimea alimentara - excesul de
carbohidrati si proteine poate fi convertit in grasime si depozitat. Exista multe cai
5
prin care grasimea poate fi acumulata, insa numai una singura prin care scapam de
ea: activitatea fizica.
sursa primara de energie, care genereaza pana la 70% din totalul de energie
in conditii de repaus, de asemenea reprezentand un combustibil eficient
pentru a sustine activitatea fizica, in special in timpul antrenamentului de
rezistenta
componenta esentiala a membranelor celulare si a nervilor (tecile de mielina)
Unitatea de baza a lipidelor este acidul gras, care este utilizat pentru
producerea de energie. Acizii grasi se gasesc in 2 forme: saturati si nesaturati. Acizii
grasi nesaturati contin o singura dubla legatura (mononesaturati) sau mai multe
duble legaturi de carbon (polinesaturati). Acizii grasi saturati nu au duble legaturi.
Consumul excesiv de acizi grasi saturati constituie un factor de risc pentru sanatate.
Ei se gasesc in cantitati mari in carne (porc, vita), unt si in unele uleiuri (de cocos,
de palmier).
In general, excesul de lipide in alimentatie poate conduce la cresterea in
greutate si obezitate, boli cardiace, hipertensiune arteriala, diabet, cancere.
Continutul cel mai redus de grasimi saturate il intalnim in uleiurile vegetale (ulei de
floarea soarelui - 11%, ulei de porumb - 13%, ulei de masline - 14%, ulei de alune 18%). Uneori aceste uleiuri sunt supuse unui proces de hidrogenare, adica legaturile
duble sunt saturate.
Alimentele ce contin lipide polinesaturate sunt ficatul de cod, pesti cu carne grasa
(somn, hering), ulei de floarea soarelui. Acizii grasi nesaturati sunt foarte importanti
in alimentatie, pentru ca ficatul nu este capabil sa introduca duble legaturi acolo
unde este nevoie de ele in structura acestora. Acizii grasi nesaturati participa la
formarea fosfolipidelor care intra in structura membranelor celulare. La sportivi,
ciclul lezarii si repararii celulare este mult mai accelerat decat la persoanele
sedentare, si astfel necesarul de acizi grasi nesaturati este mai mare. De asemenea,
ei stau la baza sintezei prostaglandinelor, acei mesageri chimici care controleaza
reparatiile celulare, procesele inflamatorii si sensibilitatea tesuturilor la durere. La
sinteza prostaglandinelor participa acizii omega 3, care se gasesc in uleiul de peste.
Grasimile adauga alimentelor un plus de gust pentru ca absorb si retin
savorile si in plus dau hranei o textura mai placuta. Din acest motiv oamenii prefera
alimentele grase. In dieta sportivilor se recomanda ca grasimile sa nu depaseasca
25%, dintre care nu mai mult de o treime sa fie grasimi saturate.
6
Acizi nucleici
Acizii nucleici sunt compusi macromoleculari cu structura complexa si mase
moleculare cuprinse intre cateva zeci de mii si milioane. Sunt, impreuna cu
proteinele, componentele nucleoproteidelor, compusi de importanta biologica,
existenti in celulele vii. Dupa provenienta lor, respectiv dupa materialele din care au
7
fost extrase, acizii nucleici erau considerati de doua tipuri: acizi timonucleici (acizi
nucleici din timus sau acizi nucleici animali) si acizi zimonucleici (acizi nucleici din
drojdie sau acizi nucleici vegetali). Intrucat s-a constatat ca deosebirea dintre ei
consta in natura componentului glucidic (acizii timonucleici contin in molecula lor
dezoxi-D-riboza, iar acizii zimonucleici contin D-riboza), denumirile lor au fost
inlocuite cu denumirile de acizi dezoxiribonucleici (ADN), si acizi ribonucleici (ARN).
Cercetari ulterioare au dovedit, insa, ca aceste doua tipuri de acizi nucleici sunt
prezente in toate organismele vii, avand rol important in desfasurarea proceselor
vitale normale si patologice; acizii dezoxiribonucleici sunt substantele de baza in
aparatul genetic, care asigura ereditatea si variabilitatea, pe cand acizii ribonucleici
au mai mult rol functional legat de sinteza proteinelor.
ARN-ul
ADN-ului propriu, la nivelul careia a fost sintetizat. In mARN mesajul este inscris
codificat in codoni care contin triplete de baze azotate (ribonucleotizi). La capatul
3, moleculele de mARN contin o secventa de acid poliadenilic-poly-A (intre 70-250
nucleotizi). Aceste cozi poly-A sunt adaugate posttranscriptional. Terminatia 5 a
mARN-urilor sunt blocate prin aditia unor capete de m 7 Gppp (7-metilguanozine
reziduale legate de mARN prin legaturi trifosfat).
ARN solubil, de transfer sau adaptor. sARN-ul sau tARN-ul este similar ca
structura cu orice acid ribonucleic. Este caracterizat printr-o slaba polimerizare , are
rolul de a activa enzimele din citoplasma. Apoi reactioneaza cu aminoacizii specifici
prin formarea gruparilor aminoacil-sARN- care sunt transferati la locul de biosinteza
a proteinelor: complexe mARN-ribozomi sau poliribozomi. Anumite parti din catena
de sARN, constituite din serii scurte de nucleotizi, reprezinta bazele complementare
ale codului mARN pentru un aminoacid caracteristic. In asemenea portiuni
reprezentate de tripleti de baze, denumite anticodoni, sARN-ul diferitelor specii este
identic. Faptul ca in citoplasma exista toti sau aproape toti cei circa 20 de
aminoacizi proteici, presupune ca trebuie sa existe un numar de minimum 20 de
tipuri de sARN, cate unul pentru fiecare aminoacid (maximum 64, cati codoni se pot
forma de cele patru baze azotate). Moleculele de sARN constau dintr-o singura
catena, alcatuita din 75-80 de ribonucleotizi. La un capat al catenei (capatul 5) se
gaseste acid guanilic (G), iar la capatul 3 se gaseste un triplet format din bazele
CCA (citozina-citozina-adenina). Intre bratul scurt, cu G, si bratul lung la nivelul
primului nucleotid C, se formeaza punti de hidrogen. Regiunile bicatenare includ trei
bucle monocatenare intermediare. Regiunea de curbura a lantului polinucleotidic
reprezinta celalalt capat al moleculei de sARN. Curbura este constituita dintr-un
segment de trei nucleotizi necomplementari, deci legati prin punti hidrogenice.
Acest triplet de baze a capatat denumirea de anticodon tocmai pentru a indica
complementaritatea lui fata de codonii mARN.
ARN ribozomal. Una din caracteristicile principale care deosebeste rARN de
celelalte tipuri de ARN consta in aceea ca el apare intotdeauna legat de proteine.
Lantul rARN-ului este constituit atat din portiuni monocatenare cat si din portiuni
bicatenare helicoidale cu bucle monocatenare. In lantul polinucleotidic al rARN-ului
raportul molar intre bazele azotate componente este in favoarea bazelor purinice.
Astfel continutul in adenina/uracil=21:19, guanina/citozina=36:25, iar raportul
general purine/pirimidine circa 1,3. Molecula de rARN are peste 1000 de nucleotizi.
Enzimele
Enzimele sunt substante complexe (molecule proteice) ce participa la foarte
multe reactii ce au loc in organismul nostru.
Acestea sunt catalizatori specifici ce impreuna cu coenzimele regleaza
procesele biochimice din organism.
Fara ele fructele nu s-ar coace, semintele nu ar germina, nu am putea gandi,
nu am putea digera alimentele si absorbi substantele nutritive prezente in acestea
etc.
10
Inamicii enzimelor
11
Hormonii
Hormonii sunt substante chimice produse de catre glandele care formeaza
sistemul endocrin; eliberati in circulatia sanguina hormonii actioneaza in mod
specific pe unul sau mai multe "organe-tinta" cu scopul de a le reglementa
functionalitatea. Cuvantul hormon s-a format prin derivarea cuvantului grecesc
"hormao" care inseama "a stimula, a pune in miscare".
In functie de structura, hormonii se impart in 3 grupe:
- peptidici (formati din mai multi acizi aminati);
- steroidieni (derivati ai colesterolului);
- derivati dintr-un acid aminat (hormoni tiroidieni).
Iata deci ca sistemul endocrin este astazi extins atat spre sistemul nervos
central neuroendocrinologie cat si spre sistemul imunitar imunohormoni.
Celulele noastre comunica intre ele prin acesti hormoni reusind sa functioneze
impreuna pentru sanatatea intregului organism.
Hormonii ne pot determina caracterul
Astazi se cunoaste deja ca hormonii sunt implicati in determinarea
caracterului, ca il influenteaza si il modeleaza.
Materialul genetic nu este suficient fara un sistem endocrin care sa ii sustina
manifestarea. De exemplu o persoana cu inteligenta medie conform genelor nu se
poate dezvolta normal in cazul unei insuficiente a glandei tiroide in copilarie pentru
ca fara hormonii tiroidieni sistemul nervos nu se poate matura rezultant un
cretinism endocrin. Si ca tot am adus in discutie acest aspect, este indicat la
nastere sa verificati functia tiroidiana a copilului, chiar daca in tara noastra acest
test nu este de screening ca in alte tari mai dezvoltate.
Mai mult decat atat, Cannon a demonstrat in lucrarile sale ca hormonii
catecolaminici intervin cert in generarea reactiilor de tip furie-atac si fricafuga.
In zilele noastre cercetarile endocrinologie au avansat atat de mult, incat s-a
constatat ca hormonii au actiuni diferite in functie de locul unde sunt aplicati. De
exemplu in creier nu ajung toate substantele pentru ca sistemul circulator din creier
este unul special care nu lasa sa treaca prin peretii vaselor in creier decat anumite
substante, astfel unii hormoni nu ajung deloc in creier. Dar cercetarile au aratat ca
daca unii hormoni sunt injectati direct la nivelul sistemului nervos, in zone bine
localizate, pot determina reactii si inca unele specifice. Asa s-a observat ca
injectarea unor hormoni in lichidul cefalorahidian poate creste sinteza de dopamina,
ameliorand simptomele bolii Parkinson.
14
15
Metabolismul
Metabolismul proteinelor
Metabolismul proteinelor sau metabolismul protidic reprezint
totalitatea transformrilor chimice i energetice suferite de ctre protide, dup
ptrunderea lor n organism.
Metabolismul proteinelor este complex i dinamic. Organismul
lucreaz n permanen la dezasamblri i producie de proteine, avnd la baz
ceea ce n nutriie se numete fond metabolic comun de aminoacizi. Practic, tot
ceea ce se produce pornete de la acest depozit mobil de aminoacizi, dintre
care unii trebuie adui n mod obligatoriu din alimentaie, i se numesc
eseniali , alii sunt condiional eseniali, adic devin indispensabili n anumite
condiii metabolice, iar alii sunt neeseniali, ceea ce nseamn c dac
organismul nu i-a primit din surse alimentare, i poate fabrica din ali aminoacizi.
Proteinele, prin faptul c se uzeaz repede, dar i ca o consecin a
faptului c omul nu dispune de organe de depozit pentru aceste substane dect
celulele nsele, trebuiesc rennoite n permanen.
Protidele din hran se scindeaz naintea absorbtiei intestinale, pn la
16
Metabolismul glucidelor
n organismul omului, glucidele sunt substane cu rol energetic. Ele
furnizeaz organismului cele mai multe i mai accesibile calorii. Digestia i
metabolismul acestor substane au ca produii finali dioxidul de carbon i apa.
Digestia i absorbia glucidelor
Doar carbohidraii cu mas molecular mic (monoglucidele, unele
diglucide) pot traversa pereii intestinali pentru a ajunge n sange. Oligoglucidele i
poliglucidele trebuie s sufere, anterior absorbtiei intestinale, degradri prin care s
se scindeze pn la monoglucide.
Principala poliglucid prezent n alimente; amidonul, ncepe s se
descompun nc din cavitatea bucal, sub aciunea enzimei ptialina, care este un
ferment alcalin din saliv (amilaza salivar). Astfel, ptialina este amestecat cu
alimentele i ncepe transformarea amidonului i a dextrinelor n maltoza. Scindarea
moleculelor se continu n stomac, unde acidul clorhidric suprim activitatea
ptialinei i nlocuiete degradarea enzimatic, cu o hidroliz acid. Procesul de
degradare continu, cu un mai mare randament, ntr-un mediu alcalin, n duoden i
n intestinul subire, sub aciunea amilazei pancreatice, i a celei intestinale, astfel
nct, se ajunge n final la glucoza, monoglucid care traverseaz uor pereii
intestinali.
Metabolismul energetic al omului este "planificat" s se desfoare cu
prioritate pe baza glucidelor. Dac n organism se introduc cantiti mari de lipide i
de carbohidrai, n maxim 24 de ore va avea loc arderea aproape complet a
glucidelor, n timp ce lipidele vor rmne n bun parte neoxidate. Lipidele
neoxidate se depun, mpreun cu cele derivate din metabolismul altor substane, n
esutul adipos, pe termen lung. Dac n organism ajung cantiti mai mici de
glucide, i acestea de provenien natural, fr absorbtie rapida, metabolismul nu
va avea destule resurse energetice, i va arde combustibilul de depozit, adic
grsimile, desigur n condiiile unei alimentaii srace n lipide. Mai mult, o cantitate
moderat de glucide cu absorbie lent, va iniia procesul de arderea a grsimilor,
dac aportul caloric alimentar nu este mai mare dect energia consumat de corp.
Principalul donor de energie celular este glucoza. Aceasta ajunge la esuturi
fiind purtat prin fluxul sanguin. n funcie de provenien, esuturile folosesc 3
feluri de glucoz:
- glucoza exogen (rezultat din hran),
- glucoza endogen (rezultat din oxidarea glicogenului),
- neoglucoza (glucoza provenit din neosinteze, deci din substane neglucidice).
Metabolismul glucozei
Arderea glucozei n celule are loc sub influena insulinei. Metabolismul
glucidelor poate urma o cale aerob (n prezena ndestultoare a oxigenului) sau
17
18
Metabolismul lipidelor
Lipidele sunt absorbite din intestin i supuse digestia si metabolismul, nainte
ca acestea pot fi utilizate de ctre organism. Majoritatea lipide dietetice sunt
grsimi i molecule complexe pe care organismul are nevoie pentru a rupe n jos
pentru a utiliza i de a obine energie de la.
Digestia lipidelor
Digestia grsimilor cuprinde aceste etape majore:1. Absorbie
2. Emulsionare de grsimi
3. Digestia grsimilor
4. Grsime metabolismului
5. Degradarea
Absorbtia lipidelor
Acizi grai cu lan scurt (pn la 12 atomi de carbon) sunt absorbite direct.
Trigliceridele i dietetice grsimi sunt insolubile n ap i astfel absorbtia lor
este dificil. Pentru a realiza acest lucru, grsimi alimentare este defalcat n particule
mici, care crete zona expuse pentru atac rapid de enzime digestive.
Emulsionare de grsimi
Dietetice grsimi suferi emulsionare care duce la eliberare de acizi grai.
Aceasta este provocat de hidroliza simplu de obligaiuni ester trigliceridelor.
Grsimile sunt defalcate n particule mici de aciune detergent i amestecare
mecanic. Detergent operatii de sucuri digestive, dar mai ales de grsimi parial
digerate (acid gras spunuri i monacylglycerols) i de srurilor biliare.
Srurilor biliare acid colic conin o parte care este hidrofob (repellent la ap)
i o alt ap iubitoare sau hydrophhillic parte. Acest lucru le permite s se dizolve la
o interfata de ulei-ap, cu hidrofob suprafa de contact cu lipide s fie absorbit i
suprafaa hidrofil n mediu apos. Aceasta se numete aciunea detergent i acest
lucru emulsioneaza grasimile i randamentele miceliile mixte.
Miceliile mixte servi ca vehiculele de transport pentru lipide mai puin solubil
n ap de alimentare i, de asemenea, pentru colesterol, vitamine liposolubile A, D,
E i K.
19
Digestia grsimilor
Dup emulsionare Grasimile sunt hidrolizat sau defalcate n funcie de enzime
secretat de pancreas. Cele mai importante enzime implicate este lipazei
pancreatice. Lipazei pancreatice descompune legturile primare ester, 1 sau 3
obligaiuni ester. Acest lucru face conversia trigliceride 2-monoglycerides (2monoacylglycerols). Mai puin de 10% a trigliceridelor rmne unhydrolyzed n
intestin.
Grsime metabolismului
Acizi grai cu lan scurt introduce circulaia direct, dar cele mai multe din acizi
grai sunt reesterificate cu glicerol n intestinele de forma trigliceride care intra in
sange ca particule de lipoproteine cu chylomicrons.
Lipoprotein Lipaza acioneaz asupra acestor chylomicrons pentru a forma
acizi grai. Acestea pot fi stocate sub forma de grasime in tesutul adipos, utilizate
pentru energie n orice esut cu mitocondriile utilizarea de oxigen i reesterificate a
trigliceridelor n ficat i exportate ca lipoproteine numit VLDL (lipoproteine cu
densitate foarte joasa).
VLDL are un rezultat similar ca chylomicrons i n cele din urm este convertit
la LDL (lipoproteine cu densitate sczut). Insulina simuleaz lipoprotein Lipaza.
n timpul foame pentru perioade lungi de timp acizi grai, de asemenea, pot fi
convertite n Cetona organisme n ficat. Aceste organisme ceton poate fi folosit ca
sursa de energie de cele mai multe celule care au mitocondrii.
Degradarea
Acizi grai sunt defalcate n funcie de oxidare Beta. Acest lucru apare n
mitocondriile i/sau peroxisomes pentru a genera acetyl-CoA. Procesul este invers
de sinteza de acid gras: fragmente de dou de carbon sunt eliminate la sfritul
carboxil de acid. Acest lucru apare dup dehidrogenare, hidratare i oxidare pentru
a forma un beta-keto acid.
Acetyl-CoA apoi conversia ATP, CO2, iar H2O folosind ciclului acidului citric i
elibereaz energie 106 ATP. Acizi grai nesaturai necesit pai suplimentari
enzimatice pentru degradarea.
20
Metode de analize
Cromatografia reprezinta un grup de metode de laborator care se bazeaza
pe adsorbtia selectiva, prin care componentele unui amestec complex pot fi
identificate si/sau purificate (adsorbtia reprezinta aderenta moleculelor la suprafata
unei alte substante). Metoda a fost utilizata initial de botanistul rus Mikhail Tsvett
pentru separarea de produsi intens colorati, de unde denumirea de cromatografie.
Cromatografia in coloana implica o faza mobila (lichid sau gaz) care curge
peste o faza stationara (solida sau lichida). In cromatografia in coloana un amestec
de molecule este separat pe baza afinitatii fiecarei molecule pentru faza mobila sau
21
stationara: daca o molecula are o afinitate mai mare pentru faza stationara decat o
alta molecula, atunci cea din urma va migra prin coloana mai rapid decat prima
molecula. Solutia de analizat este adaugata prin partea superioara a coloanei si
este apoi eluata cu solvent; fractiunile sunt colectate prin partea inferioara a
coloanei. Exista mai multe varietati de cromatografie in coloana: cromatografia cu
gel filtrare (excludere moleculara), cromatografia cu schimb de ioni, cromatografia
cu faza inversa, cromatografia cu gaz-lichid, cromatografia cu interactiuni hidrofobe,
cromatografia cu afinitate, cromatografia cu separare.
In cromatografia cu gel-filtrare (excludere moleculara) moleculele dintr-o
solutie sunt separate in functie de marimea lor pe masura ce trec printr-o coloana
de bile legate intre ele intr-o retea tridimensionala. Aceste bile polimerice (dextran,
agaroza sau acrilamid) prezinta pori de anumite dimensiuni. Pe masura ce o proba
trece prin coloana, moleculele mai mari decat dimensiunile porilor nu vor patrunde
in ochiurile retelei ramanand in solutie, astfel incat ele vor elua primele din coloana.
Moleculele mai mici vor patrunde prin pori in ochiurile retelei si astfel se vor
deplasa mai lent prin coloana si vor elua ultimele din solutie. Pe masura ce proba
elueaza la capatul coloanei fractiunile sunt colectate in tuburi. Fractiunile eluate
sunt apoi testate pentru determinarea compozitiei si cantitatii componentelor
respective prin spectrofotometrie, electroforeza sau teste functionale.
Cromatografia cu gel filtrare este utilizata in primul rand pentru a purifica proteine
sau alte molecule si poate fi utilizata pentru estimarea marimii unor proteine
necunoscute (coloane calibrate cu proteine cu GM cunoscuta).
In cromatografia cu schimb de ioni moleculele sunt separate pe baza
incarcaturii lor ionice. Faza stationara este reprezentata de o rasina cu incarcatura
fixa; daca aceasta incarcatura este negativa (carboximetil celuloza), procesul se
numeste cromatografie cu schimb de cationi, iar daca incarcatura este pozitiva
(dietilaminoetil celuloza), este cromatografie cu schimb de anioni. Faza mobila este
reprezentata de o solutie tampon. Atunci cand o proteina trece prin coloana se
poate lega de matrice si poate fi in continuare eluata prin cresterea concentratiei
ionice a solutiei tampon (elutia poate fi privita ca o competitie pentru situsurile de
legare ale matricei; pe masura ce puterea ionica a tamponului creste, o sare ionica
din tampon va ocupa un situs al matricei si proteina va fi eluata din coloana). pH-ul
solutiei tampon este critic in cromatografia cu schimb de ioni. Exista doua cai de
efectuare a elutiei: prin gradient, in care concentratia salina creste constant si
gradual in timpul procesului de elutie si elutia brusca, in care modificarea in
concentratia salina este abrupta.
Electroforeza, ca si cromatografia cu schimb de ioni, poate fi utilizata ca un
instrument eficient pentru analiza unui amestec de ioni. O fasie de hartie sau gel
polimeric saturata cu un electrolit este asezata astfel incat sa traverseze doua
solutii care contin electrozi. Amestecul de analizat este aplicat pe hartie/gel si cei
doi electrozi sunt conectati la o sursa de inalta energie (~5000 volti). Ionii pozitivi
vor migra intr-o directie, iar cei negativi in cealalta directie. Cu cat este mai mare
incarcatura ionului, cu atat va migra mai departe. Metoda este in mod special utila
pentru separarea amestecurilor proteice.
In cromatografia cu faza inversa moleculele sunt legate de o matrice
hidrofoba (hidrocarburi cu lant lung legate de o matrice de silicon) intr-un tampon
hidrofil. Moleculele pot fi apoi eluate prin scaderea polaritatii tamponului, de
exemplu prin cresterea concentratiei de alcool sau alt solvent nepolar din tampon.
Cromatografia cu afinitate este utilizata mai mult in scop de cercetare;
moleculele sunt separate pe baza unor aspecte specifice ale structurii si activitatii
22
lor biologice. Sunt utilizati liganzi care sunt imobilizati intr-o matrice de suport, din
care este efectuata o coloana; peste coloana se toarna proba care contine proteina
de interes si care se leaga de liganzii continuti in coloana; proteina este apoi eluata,
fie prin modificarea conditiilor din coloana (modificarea pH-ului sau concentratiei
saline), fie prin utilizarea unei alte molecule care va intra in competitie cu molecula
de interes pentru situsurile de legare ale liganzilor. Exemple de liganzi in functie de
substanta de purificat: substrat, inhibitor, cofactor (pentru enzime), antigene
(pentru anticorpi), secvente de baze complementare (pentru acizi nucleici).
Cromatografia lichida de inalta performanta utilizeaza pompe care furnizeaza
presiuni inalte care imping solventii prin coloane metalice. Aceasta creste viteza
procesului de separare si previne raspandirea solutiilor care poate aparea in
cromatografia in coloana gravitationala. Separarea are loc in minute in loc de ore si
este net superioara. Utilizand cromatografia cu faza inversa pot fi separate doua
proteine a cate 100 aminoacizi fiecare care difera printr-un singur aminoacid.
Cromatografia cu gaz utilizeaza un lichid cu punct de fierbere inalt impregnat
intr-un suport solid inert ca faza solida si heliu ca faza mobila, intregul sistem fiind
incalzit. Solutul este injectat in coloana si se volatilizeaza imediat, heliul
indepartand componentele din coloana, fiecare component fiind inregistrat de un
detector care determina cantitatea relativa a acestuia. Polaritatea si volatilitatea
componentelor determina timpul cat acestea sunt retinute de coloana. Capacitatea
coloanei in cromatografia cu gaz fiind foarte mica, aceasta este utilizata in principal
ca un instrument analitic.
In cromatografia in strat subtire si cromatografia cu hartie coloana este
inlocuita cu un strat adsorbant (silicon, aluminiu, celuloza) aplicat pe un suport de
sticla/plastic/folie de aluminiu. Solutul este aplicat cu un tub capilar, iar solventul
este lasat sa se evapore. Apoi componentele sunt eluate cu un solvent care este
lasat sa urce pe placuta prin actiune capilara, antrenand componentele amestecului
in grade diferite. In final se aplica un agent oxidant, astfel incat fiecare component
apare ca o pata intunecata pe placuta, localizarea si marimea fiecareia dintre
acestea servind pentru identificarea si masurarea cantitatii relative a
componentelor.
Aplicatii ale cromatografiei in laboratorul Synevo: determinarea acidului
vanilmandelic, metanefrinelor si 17-cetosteroizilor urinari.
pH-metria computerizat tip Holter
Avantajele pH-metriei
24
Constantele sanguine
Hemoglobina este pigmentul respirator (pigmentul rou), a tuturor
vertebratelor, fiind prezent n eritrocite, unde are rol n transportul oxigenului[A]
(oxihemoglobin), i a CO2 (carbohemoglobin). Constituit dintr-o component
proteic numit globin[B] i o component prostetic, colorat, hemul, un nucleu
porfirinic cu 11 duble legturi conjugate. Molecula hemoglobinei este un ansamblu
alctuit din 4 subuniti proteice, formate dintr-un lan proteic strns asociat cu
grupul hemic. Fiecare lan proteic adopt o conformaie de alfa helix identic cu
globina din alte proteine (mioglobina de exemplu).
Structura
Gruparea hemic are un atom de fier cuplat cu inelul porfirinic. Atomul de fier
realizeaz o legtur puternic cu proteina globular prin intermediul nucleului
imidazolic al unei molecule de histidin[C], protein situat de obicei n planul inferior
comparativ cu planul hemul.
25
tinde ctre valori mari, procentul su fiind reprezentativ pentru nivelul glucozei
sanguine datorit timpului de via a hematiilor 50-55 zile.
Msurare (teste de laborator)
Hemoglobina este urmrit n permanen n cadrul testelor sanguine,
(numrarea hematiilor), rezultatele fiind exprimate n uniti de concentraie
masic: g/L, g/dL, mol/L (1g/dL = 0,621 mmol/L). Dac concentraia Hb totale scade
sub acest punct, este vorba de o anemie. Determinarea Hb se face prin analiz
sanguin i urmrirea valorii hematocritului care reprezint volumul ocupat de
hematii n cadrul volumului sanguin. Datorit legrii glucozei la Hb cu formarea
complexului HbA1C, a crui nivel este direct proporional cu cantitatea glucozei
sanguine, se poate monitoriza mai precis cantitatea glucozei sanguine care ar fi
relativ greu de efectuat din cauza variaiilor orare ce ar da rezultate ce nu pot fi
semnificative i pot da erori la interpretare. Pentru acest motiv se urmrete
complexul HbA1C. De obicei o valoare mai mic sau egal cu 6% reprezint un nivel
normal al glucozei sanguine, n timp ce valori de peste 7% indic un nivel ridicat al
glucozei (diabet). Urmrirea valorii complexului se poate face doar la subiecii
sntoi care au un ciclu al hematiilor normal. La indivizii cu dereglri ale acestui
ciclu cum ar fi bolnavii cu anemie falciform, unde se pot ntlni alte tipuri de
hemoglobina (Hb S), ciclul de via este mult mai scurt. Din acest motiv se folosete
testul nivelului de fructozamin, test care are la baz msurarea gradului de legare
a glucozei de albumina seric, detereminndu-se astfel nivelul sanguin al glucozei.
Concentraia sanguin a hemoglobinei poate fi msurat cu hemoglobinometru
electronic.[E]
Tipuri de hemoglobin
Hemoglobin uman
1.La embrion:
Gower 1 (22)
Gower 2 (22)
[F]
2.La fetus:
Hemoglobina F (22)
[G]
3.La adult:
Hemoglobina A (22)
[H]
27
Coagularea
Hemostaza secundara (timpul plasmatic) conduce la formarea fibrinei
insolubile din fibrinogenul plasmatic, printr-o succesiune de reactii in cascada
cunoscute sub numele de cascada coagularii.
Coagularea cuprinde 2 cai alternative de activare a protrombinei (calea
intrinseca si extrinseca) si o cale comuna prin care trombina transforma fibrinogenul
in fibrina.
Unii factori ai coagularii (II, VII, IX, X, XI, XII, XIII) sunt serin proteaze care circula sub
forma de zimogeni (precursori inactivi) si care se activeaza in cascada. Factorii V si
VIII sunt cofactori; ei nu sunt enzime, dar participa la procesul de coagulare prin
activarea altor factori. Factorii II, VII, IX si X contin resturi de acid - carboxiglutamic
si necesita prezenta vitaminei K pentru carboxilare.
28
Vitaminele
Vitaminele sunt substane chimice organice necesare n cantiti mici pentru
ca organismul s fie sntos. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de ctre
organism, deci ele trebuie obinute din alimentaie.
Termenul de vitamine nu cuprinde ali nutrieni eseniali cum ar fi mineralele,
acizii grai eseniali sau aminoacizii eseniali.
Suplimentarea cu vitamine este larg rspndit n ziua de azi. Multor
alimente li se adaug vitamine n plus fa de ce conin iniial n timpul procesului
de fabricaie. Una din problemele suplimentrii cu vitamine este faptul c multe
dintre ele cresc n mod semnificativ apetitul. n ziua de astzi, obezitatea este o
problem serioas, iar suplimentarea cu vitamine o poate crea sau accentua. Exist
oameni care au devenit obezi din cauza suplimentrii cu vitamine n copilrie sau
adolescen.
Termenul de vitamin a fost folosit pentru prima dat de biochimistul polonez
Casimir Funk n 1912. Vita, n limba latin, nseamn via, iar sufixul -amin este
pentru amine; la momentul respectiv se credea c toate vitaminele sunt amine.
Acum ns se tie c nu este aa.
Deficiene i excese de vitamine
Un organism poate supravieui pentru un timp fr vitamine, dei deficitul
prelungit de vitamine poate duce la boli, de obicei dureroase i potenial fatale.
Rezervele organismului de vitamine pot varia foarte mult; un adult poate avea un
deficit de vitamina A sau B12 de un an sau mai mult nainte s se apar vreo boal,
n timp ce vitamina B1 din rezerve nu rezist mai mult de dou sptmni.
Vitaminele solubile n grsimi pot fi pstrate ca rezerv n organism i sunt
toxice cnd sunt luate n exces. Vitaminele solubile n ap nu sunt pstrate n
organism, cu excepia vitaminei B12, rezerva ei aflndu-se n ficat.
Nomenclatur
Vitaminele pot prezenta mai multe denumiri:
DENUMIREA ALFABETICA:
se folosesc literele mari ale alfabetuluiu A,B, C,D,E K i diferii indici n cadrul
unui tip de vitamin D2-D3, B1, B2 ,B6 etc.
DENUMIREA CHIMIC: are la baz structura chimic a vitaminei
o A1 RETINOL
o
B1 TIAMIN
B2 RIBOFLAVIN
B6 PIRIDOXINA
C ACID ASCORBIC
E TOCOFEROL
30
H1 ACID PARAAMINOBENZOIC
K FITOMENADION
A ANTIXEROFTALMICA
C ANTISCORBUTIC
D ANTIRAHITIC
E ANTISTERILITII
PP ANTIPELAGR
K ANTIHEMORAGICA
Clasificare
S-a ncercat o clasificare n funcie de mecanismul de aciune, dei nu este pe
deplin cunoscut pentru toate vitaminele. Multe vitamine funcioneaz ca atare sau
dup o prealabil biotransformare, formnd coenzime ale unor enzimespecifice
(toate vitaminele B, biotina, vitaminele A i K). Altele acioneaz pe ci
asemntoare hormonilor (D i A). Unele (vitaminele C i E) funcioneaz ca sisteme
antioxidante fa de peroxizii nocivi. Vitaminele A (retinalul, acidul retinoic) au
modaliti particulare de aciune. O clasificare mai veche mprea vitaminele n 2
mari clase, n funcie de solubilitatea lor: - vitamine hidrosolubile (solubile n
ap),din care fac parte toate vitaminele B, biotina, acidul ascorbic; - vitamine
liposolubile, insolubile n ap, solubile n lipide (grsimi), din care fac parte
vitaminele A,D,E i K. Exist o serie de substane, numite antivitaminecare prezint
o aciune antagonist vitaminelor i care produc efectele avitaminozelor respective.
n principiu fiecare vitamin poate avea una sau mai multe antivitamine.
SOLUBILITATE:
LIPOSOLUBILE : A, D, E. K (solubile n grsimi).
MECANISM DE ACIUNE
31
Din aceast clas fac parte compui polari, solubili n ap, dar cu structuri i
funcii biochimice foarte diferite.Un numr dintre ele alctuiesc grupul vitaminelor
B, prezente n drojdie, n semine de cereale, n ficat. Lipsa de aport prin
alimentaie, provoac stri de policaren i nu de hipovitaminoz anume. Sunt
absorbite la nivelul intestinului subire, trecnd n circulaia portal. Se
stocheaz n cantiti foarte mici i sunt eliminate urinar.De aceea trebuie continuu
furnizate prin alimentaie . Excesul este, n general bine tolerat, surplusul
eliminndu-se urinar, far afectarea organismului. Excepie face supradozarea
unora cum sunt acidul nicotinic i vitamina B6.
32
33
34
35
Forma natural de alfa tocoferol este d-alfa tocoferol iar forma sintetic este
dl-alfa tocoferol. Forma sintetic are doar 50% din activitatea biologic a formei
naturale. Suplimentele alimentare pot conine ambele forme de tocoferol, dar sunt
indicate suplimentele ce conin doar forma natural.
Trifu
Cristina Alexandra
Cls I B
37