Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Camil Petrescu - Ultima Noapte de Dragoste, Întâia Noapte de Razboi
Camil Petrescu - Ultima Noapte de Dragoste, Întâia Noapte de Razboi
CARTEA NTIA
La Piatra Craiului, n munte
Diagonalele unui testament
E tot filozofie...
Asta-i rochia albastra
ntre oglinzi paralele
Ultima noapte de dragoste
CARTEA A DOUA
ntia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
ntmplari pe apa Oltului
Post naintat la Cohalm
Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumnien retten?"
Comunicat apocrif
ucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei romne de nenvins.
Frontul de acoperire al batalionului nostru se ntindea pe vreo zece-cincisprezece
kilometri de frontiera, catre vama Giuvala n dreapta, iar spre stnga pna la domul
alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" nsa, cu trei sute d
e metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba v
erde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de
batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" ntari
turile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion.
n realitate, vremea se trecea cu instructie ntr-o poiana mai marisoara, cu asaltur
i eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cnd ne
mparteam n romni si turci, si navaleam urlnd unii ntr-altii. Stiu bine ca n acest tim
p se dadeau asigurari n Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca n doi ani
de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane si luau r
aspunderea afirmarii ca suntem gata "pna la ultimul nasture, pna la ultimul cartus
", iar cu stiinta luptei pna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca in
expugnabila.
Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult de
zagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care si credeau la necaz. Prnzurile s
i cinele luate laolalta, n odaita scunda a popotei, treceau potolit, ntre mncaruri
de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile concentrarii prea ndelunga
te, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pe
ntru pregatirea muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori a
casa, si, n zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, cnd cei care c
iteau gazeta n fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari inedite.
Pentru mine nsa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, l
a popota, era destul un singur cuvnt ca sa trezeasca rascoliri si sa ntarte dureri
amortite. E ngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, n timpu
l unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data macinarea sufleteasca, a
sa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singu
ra deschide spre interior. n asemenea mprejurari, noptile mi le petreceam n lungi i
nsomnii, uscate si mistuitoare.
La drept vorbind nsa, n asta-seara nu att discutia, care nu mai era o simpla aluzie
, m-a aruncat n halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fi
e att de otravitoare, ct ncercarea neizbutita, pe lnga comandantul batalionului, de
a obtine o permisie la Cmpulung.
"Popota" unde suntem acum e ntr-o odaie mica, sateasca, mai sus dect toate satele
romnesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita n alb, cu doua paturi ngus
te la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum ne slujesc si drept scaun
e de masa. O lampa de "gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a
vinului, din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la
crciumile de drum mare si acoperita cu pnza taraneasca. Cum fiecare ofiter are ta
cmul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem din
ainte o mperechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin blci. Toti
cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem ngramaditi aici si, n
asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria
n care ne gasim, discutia nceputa o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de l
a aprovizionare.
ntmplarea e ntre cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile literare
, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, n sal
oane, n restaurante, n tren, n sala de asteptare a dentistului, "si spun parerea lor
" cu convingerea nenduplecata si matematica cu care larvele si tes n jur gogosi.
Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfrsit printr-o achitare,
patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necre
dincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui.
Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa fi
e din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca cheferi
sta, ceva mai mare nsa, aproba fara codire hotarrea juratilor...
- Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele,
sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un cine si ea sa-si faca de c
ap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu l achitam.
a, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a carui avere mpartita n cinci parti de
nepot a putut sa nsemne pentru fiecare o adevarata rasturnare sociala.
Cnd zic "tainuita" e un fel de a vorbi, caci eram major si din familia noastra ni
meni nu m-ar fi putut opri. Mama traia destul de greu, din pensia ramasa de pe u
rma tatalui meu, dimpreuna cu surorile mele, dar cred ca nu m-ar fi mpiedicat nic
iodata sa ma nsor dupa voia inimii, desi, n general, cei care s-au casatorit din d
ragoste mpiedica pe copiii lor sa faca acelasi lucru. Rude apropiate nu aveam dect
doi unchi, fratii tatei. Cel mai mare, imens de bogat si aprig de avar, se dezi
nteresa cu totul de noi, ca sa nu fie nevoit, cine stie, sa se nduioseze si sa ne
ajute. Celalalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit si excelent orator, facuse
, pare-se, cndva, cteva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pilda, "vaduva d
ouairiera", si porecla o suparase nu numai prin aluzia la mostenirea ncurcata las
ata de tata, ct pentru ca era de o asonanta ridicula) si de atunci - de ani de zi
le - nu mai aveam nici un soi de relatii. De aceea, tainuita nsemna ca amnasem, de
si casatoriti civil, sa ntemeiem o gospodarie, pna ce si eu si ea ne vom fi luat l
icenta, caci cei o suta cincizeci de lei, pe care-i primeam ca functionar la Sen
at, unde ma numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar fi ajuns sa traim. Pna atun
ci nu aveam dect situatia marturisita de logodnici. Situatie prea delicata ntr-ade
var, dar la care ajunsesem datorita felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia
nca la matusa ei, unde mai locuia, de asemeni, n pensiune, o colega de Universita
te, prin care o cunoscusem si care-mi placuse mult mai mult, caci era oachesa, i
ar mie nu-mi placeau deloc blondele. Si totusi ajunsesem aci, solutie care, deal
tfel, pe prietena o lasa destul de indiferenta. Era atta tinerete, atta frngere, att
a nesocotinta n trupul balai si atta generozitate n ochii nlacramati albastri, ca a
trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasa, n salonasul cu divane acoperite cu
scoarte si mormane de perne, devenisera si pentru mine - e drept, mult mai trziu
- o nevoie sufleteasca. Dealtminteri, era aceasta fata un continuu prilej de uim
ire. Mai nti prin neistovita bunatate pe care o risipea n jurul ei. Facea toate luc
rarile matusii ei, care era institutoare, prapadea putinii bani n cadouri pentru
prietene, iar pe colega ei bolnava a ngrijit-o luni de zile ca o sora de caritate
, cu o abnegatie fara margini, de adolescenta. Pe cnd eu cautam sa ascund oarecum
dragostea noastra, ea tinea s-o afiseze cu ostentatie, cu mndrie; nct, desi nu-mi
placea, ncepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lume
a pentru mine, fiindca eram att de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa t
ulburi att de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii att de necesar unei existe
nte, erau sentimente care ma adevereau n jocul intim al personalitatii mele. De u
nde pna aci, toate femeile bune, care treceau n trasuri si echipaje luxoase, ma tu
lburau prin voluptatea cu care mbiau pe oricine, n treacat - si pe care mi-ar fi mp
artasit-o, cine stie, n anumite conditii si mie - femeia aceasta ncepuse sa-mi fie
scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facndu-ma sa cunosc astfel pla
cerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu nsumi cauza de voluptate.
Ametind totul, aceasta iubire nflorea fara seaman, cum nfloresc salbatic, n luna ma
i, nimfele lujerilor de crin.
Cu ochii mari, albastri, vii ca niste ntrebari de clestar, cu neastmparul trupului
tnar, cu gura necontenit umeda si frageda, cu o inteligenta care irumpea, izvorta
tot att de mult din inima ct de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat.
Izbutea sa fie adorata de camarazi, baieti si fete deopotriva, caci nfrumuseta to
ata viata studenteasca. Stiau toti orele ei de cursuri si i se pretuia prezenta,
ca unei adevarate vedete, fragile si mici, pe vastele culoare. Facea totul cu p
asiune. Uneori ispravile ei tineau de miracol. Cnd am nceput sa studiez filozofia
din timpurile mai noi si mai ales problema spatiului si timpului, am simtit nevo
ia sa audiez un an de zile un curs de matematici superioare, facut de un profeso
r savant, de reputatie europeana. Si ea, care nu urma dect franceza si romna, care
avea oroare de matematici - fusese de doua ori corigenta din cauza lor - numai
ca sa fim mpreuna, ma nsotea si asculta acum, o ora pe saptamna, serioasa si cumint
e ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential. Partea nazdrav
ana era ca, desi n linii generale nu ntelegea nimic desigur, dupa curs punea surpr
inzatoare ntrebari despre unele detalii (si cum ntreba de pasionat...). Nu mai vor
besc ca nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutat
e, un bloc.
Mai ales cu paranteza stiam eu, si stiau toti, la ce fac aluzie.
A fost o consternare. Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parca si mai uscat
. S-a nchis n el fara sa spuna o vorba. Singurul care era vesel, desi eu pe el l ti
ntisem, caci el era nsurat cu o slutenie si avea un copil urt, era unchiul Nae. Ma
si vedea dezmostenit, cel putin pe mine, daca nu si pe toti ai mei. Chiar mama
si surorile - desi fusese vorba despre tata - nu se simteau parca asa de bine. n
fata mea am ntlnit nsa ochii umezi de emotie si admiratie ai nevestei mele si un su
rs trimis ca o promisiune de sarut. Singuri noi riscam, cu voie buna, o mostenire
, si ea se dovedea astfel att de frumos dezinteresata, ca sa aparam memoria unui
om.
Deputatul a nceput sa faca exces de zel n dragoste, ca sa-i arate fratelui mai bat
rn ca se desolidarizeaza de o atitudine att de obraznica si ca e si el de parere c
a nu e nimic de facut din si pentru baiatul lui Corneliu. Dar toate dragalasenii
le au ramas de prisos. Batrnul avar ramnea ncruntat. Dealtfel, s-a si sculat numaid
ect la sfrsitul mesei si ne-a dat mna sa i-o sarutam, deopotriva de rece cu toti ne
potii. Celor batrni abia le-a ntins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am
ajuns n strada, ca nu aveam trasuri, si, izbucnind, s-a apropiat de mine parca ga
ta sa ma ia de piept.
- Bine, domnule, cum poti sa faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, no
i nu stim cum sa-l mai tinem pe maniacul ala pe vrful degetelor si poftim... dumn
eata i ntorci rnza pe dos.
L-am privit scurt si fara echivoc.
- Te rog sa iei nota ca n-am de dat nici o explicatie.
- Dar nu-i vorba numai de dumneata aici, domnule, nu-ti dai seama? Dumneata stii
ca pe capul nebunului stau toata ziua fel de fel de escroci... Ba ca sa lase av
erea scolii, ba spitalelor, ba dracu mai stiu eu cui?... Nimic din omul reputat,
spiritual, nu mai era n izbucnirea asta de nenorocit... Daca ne dezmosteneste pe
toti? Si se plngea ntinznd bratele ca o invocare: Ce gafa, domnule, ce gafa!
Am luat bratul nevesti-mi si m-am ntors spre el.
- Te rog sa iei nota ca mie mi place sa vorbesc oricnd despre frnghii. Cu att mai ra
u pentru cei care au spnzurat n casa. n orice caz, o sa mai stam de vorba numai dup
a ce vei cauta n dictionar si vei pricepe ce nteles are cuvntul gafa. Caci era evid
ent dobitoc si nu cunostea ntelesul cuvntului gafa, care presupune neaparat lipsa
de intentie n a nemultumi sau jigni pe cineva.
Era aproape de miezul noptii si cerul luminos, ca ntr-o nalta noapte de toamna sen
ina. La coltul strazii Batiste, fara sa se sinchiseasca de cineva, nevasta-mea m
i-a dat, cu buze moi, sarutul fagaduit la masa. L-a prelungit ca sa treaca n el b
una parte din sufletul ei nduiosat de admiratie.
Peste douazeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompa mare si auster
a, de catre rudele ngrijorate toate. Deputatul era nsa mai curnd vesel. Ma batea co
rdial pe umeri.
- Nu stiu, amice, daca sa-ti prezint sau nu multumiri n numele rubedeniilor. Sa v
edem mai nti testamentul. n orice caz esti epatant. Si prezentndu-ma unui mic grup d
e domni batrni, n negru, care nsoteau la groapa pe prietenul cu care, desigur, nu s
e vazusera de mult: Domnilor, la vrsta dumneavoastra nu va sfatuiesc sa-l invitat
i la masa. Nu da gres, garantat.
Unii au zmbit: Nae asta e incorijibil. Mie mi era sila sa-i spun macar o vorba.
- Daca testamentul e bun, trebuie sa-ti brevetezi neaparat sistemul. Dar, nca o d
ata, mi-e teama ca nu cumva testamentul sa ne faca vreo surpriza.
Testamentul continea ntr-adevar o surpriza. Printr-un codicil, datat cu ziua de 2
7 octombrie, mie mi se lasa o quotitate dubla dect oricaruia dintre ceilalti most
enitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales ca era nca o alta ma
sura care i se parea lui ca l nedreptateste profund. Averea se mpartea, dupa o ser
ie de legate deosebite, n trei parti. Doua ne reveneau noua si una lui. ntre legat
ele deosebite, era si cel cuvenit mie: o vila n mprejurimile Parisului, pe care un
chiul o locuise, pe cnd statea acolo, si pe care, n urma, o cumparase.
Binenteles ca n casa noastra a fost o jale retroactiva. Abia dupa ce s-a stiut con
tinutul testamentului, mama si surorile au nceput sa-l plnga, asa cum se cuvenea,
pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strns pentru noi etc.
Totusi, n-am putut sa-mi iau ntreaga parte de mostenire cuvenita. Unchiu-meu a de
scoperit, dupa cteva zile de meditatie, ca testamentul a fost gresit interpretat.
Am avut o discutie ntartata, vie, dar a fost nenduplecat.
- Asculta, unchiule, de ce crezi dumneata ca testamentul a fost gresit interpret
at?
- Citeste si dumneata si vezi.
- Ba, tocmai ca vad... si mi se pare clar. Doua sunt aliniatele care ne privesc.
.. nu? Sa le citim...
- Sa le citim, si-si trecea minile amndoua prin par, cu privirea ntr-alta parte, gr
eoi, cu obrajii mari, cazuti.
- "Dupa ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va mparti n trei parti. Do
ua se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelu
i meu Nicolae Gheorghidiu. La rndul lor aceste parti se vor mparti n mod legal, cea
dinti cumnatei si copiilor ei, iar cealalta lui Nicolae jumatate si copilului lu
i jumatate". Pna aici e clar, nu?
- Clar, de ce sa nu fie clar, dar ia cauta mai departe codicilul, si acum si zgria
, nervos si preocupat, podul palmei, cu coada tocului.
- "Las anume nepotului meu preferat, Stefan, casa mea, cu parcul si cu bibliotec
a si tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stapneasca si s-o fol
oseasca n amintirea mea."
- Ei?
- Cum ei, unchiule, cum ei? Las "anume..." vezi, "anume"? nepotului meu favorit,
deci "favorit".
- Da... Si cu ochii mari verzi, rataciti, nu privea pe nimeni. Dar toti l urmarea
u nedumeriti.
- Va sa zica mi constituie legat deosebit.
- A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinta a dumitale sa fie lega
t deosebit, dar nu e... N-am ce sa-ti fac.
Cu capul mare, puhav, ras de mustati, cu ochii mpungiti si tulburi, unchiu-meu ba
tea aprig si ritmic cu degetele-n masa. Respira greoi, ngnndu-se: Nu... nu... vad d
e unde ai scos-o dumneata.
Nu eram suparat, caci eram convins ca nu pricepe si de aceea staruie:
- Domnule, scrie aici: "las anume..."?
- Scrie... Si ncruntat, cu gura mare si buzele groase, mototolite de mnie, batea m
ereu cu degetele-n birou, ca ntr-o toba.
- Scrie aci "nepotului meu favorit, Stefan"?
- Scrie si asta...
- Scrie mai sus ca legatele deosebite se scad din total?
- O fi scriind, dar asta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic,
tocul de pe masa.
Adevaru-i ca toti erau tot asa de surprinsi de atitudinea unchiului ca si mine.
- Atunci ce rost are, dupa dumneata, codicilul asta?
Era tot numai nervi si ncapatnare, deosebit pna la rasturnare de filozoful blazat s
i amabil pe care l stia lumea. Sufletul i tremura ca o floreta ntinsa de o mna ntartat
a si fricoasa.
- Codicilul spune numai ca n partea cuvenita dumitale sa intre casa din Bd. Daume
snil. Nu ca ti se cuvine peste quotitate.
Am fost pur si simplu uimit. Dar mnios nu eram.
- Cum, unchiule, cnd acolo scrie "las anume", adica: las ndeosebi?
- Tocmai pentru ca scrie "anume...". Daca n-ar fi scris "anume" atunci ai fi avu
t dreptate, evident.
Mama, surorile, toti cei de fata erau surprinsi pna la nedumerire de noua interpr
etare si cred ca toti, n sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenom
enal de destept pe Nae asta.
Pe ct de nelinistit era el (tremura aproape si nu stiu de ce, pentru ca n momentul
cnd vorbeam nu avea sa se decida nimic), pe att de calm erau eu. Cred ca mi-am ap
arat totdeauna foarte abil interesele, cu multa vointa, dar niciodata cu pasiune
si cu panica.
- Ce crezi dumneata ca l-a ndemnat pe unchiul Tache sa-mi lase casa?
- Ca s-o pastrezi n amintirea lui... Scrie acolo... n-ai vazut si dumneata? si-mi
formulat nsa asa: Cnd taranul are interes sa-si nece cinele, ncepe sa se convinga, di
n ce n ce mai mult, ca e turbat. E gresit sa socoti ca la firile mediocre intelig
enta ramne deasupra intereselor. La origine (Bergson are nendoios dreptate) inteli
genta n-a fost dect un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc
pentru apararea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a ramas si azi
acelasi lucru. Ei nu pricep dect ceea ce au interes sa priceapa. Ceea ce le cont
razice interesele le contrazice fundamental si inteligenta. n afara de un numar i
nfim de perversi - daca or fi existnd cu adevarat - nimeni nu poate face raul, da
ca inteligenta lui nu-i primeste asta. Numai ca aceasta inteligenta e un consili
er extrem de servil la cei neevoluati si, asemeni curtenilor lasi, justifica ori
ce. Lupul crede sincer ca mielul i tulbura apa, si despotul, care ucide mii de oa
meni, o face pentru ca e crncen convins ca altminteri va fi ucis el.
Iata ce gndeam cnd cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a i
nvitat pe toti la o masa mare, de mpacare. Nevasta-mea, care din cauza discutiilo
r devenise odioasa tuturor celorlalti, acum, cnd a aflat de hotarrea mea, era nemngi
ata si-i ura pe toti. Desi mi dadeam seama ca face asta n buna parte din dragoste
pentru mine, totusi as fi vrut-o altfel. Abia a primit invitatia la masa.
A fost o mare si penibila sarbatoare de familie. Flori pe masa, mici daruri, sur
prize pentru fiecare sub tacmuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o brat
ara meschina pentru nevasta-mea, daruri care nu mi-au facut nici o placere, caci
nu erau dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperita.
Deputatul a fost ntr-o verva care a strnit hohote de rs. Desi nu facuse dect o vaga
Facultate de drept, avea o avere frumusica, parte luata ca zestre, ca, de pilda,
casa si o vie la Buzau, parte datorita politicii, caci era n vreo cteva consilii
de administratie. Avea reputatia ca e un spirit al realitatilor, ca nu lupta cu
morile de vnt. Afara era un viscol care troienise strazile, oprise circulatia tra
mvaielor si zgltia ferestrele. nauntru era cald, era lumina multa, sampanie, iar se
nzatia de bucurie pentru toti se gasea sporita de placerea de a fi ntr-un interio
r att de agreabil si negresit ospitalier.
Dupa masa, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine si pe cumnatu-meu, cu el n bi
rou, a cerut cafele si lichioruri.
- Ia mai veniti ncoace - si se lasa intentionat greu n fotoliul de piele - ca acol
o a nceput sa miroasa a chiloti nadusiti de dama. Mi-era penibil, dar asta era un
"spirit" n genul lui, care facea furori prin lumea politica si mai ales n saloane
le bucurestene.
Si aprinzndu-si tigara groasa de foi:
- Asculta, ce aveti de gnd sa faceti voi cu banii pe care i-ati mostenit?
Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac bruscat:
- Nu stiu, sa vedem...
- Dati-i ncoa sa vi-i tin eu.
Mi-era o sila imensa, caci stiam ca sub aparenta teatrala de francheta se ascund
intentii precise.
Si vaznd ca noi sorbim lichior din paharele, fara sa dam urmare chestiunii, se de
cise sa treaca la detalii.
- Am o fabrica de metalurgie...
- Unchiule, eu ma gndeam...
- Ce te gndeai? Las' ca te-am vazut eu. N-ai spirit practic... Ai sa-ti pierzi av
erea (cel putin sa ramna n familie, avea aerul sa spuna). Cu filozofia dumitale nu
faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci n afaceri nici
o brnza. Eu sunt mai destept ca ei, cnd e vorba de parale.
Cumnatu-meu rdea amuzat. I-am privit umerii largi.
- Unchiule, eu ma gndeam sa nu ma ncurc n afaceri. Cred ca averea pe care o am mi aj
unge sa traiesc modest.
- Vorbesti prostii - si-i sticleau ochii mari verzi - nimeni n-are de ajuns, nic
iodata! Ce stii tu? Cum crezi ca se tine o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de s
foara, cum ai tinut-o pna acum?
Aceasta integrare a nevestei mele n seria celorlalte femei mi-era de nendurat. Sti
am ca pentru ea n-au absolut nici o importanta asemenea fleacuri, ca datorita fr
umusetii ei ar fi putut avea o viata orict de luxoasa si ca a preferat totusi via
ta alaturi de mine. O vedeam facnd sacrificii pentru mine, nu parasindu-ma pentru
o pereche de ciorapi.
Dar cum ntelegea ca tot ezitam, a schimbat tonul.
- Si, pe urma, mai e o chestiune... Ca sa va arat ca tot eu ma gndesc mai mult la
interesele voastre, si ntorcndu-se catre servitoare, pe care o sunase, o ntreba ne
aos de tot, asa n prelungire, daca e cafea ce i-a dat sa bea sau alt lichid, greu
de numit n scris. M-am gndit la voi. Nu se stie cnd intram n razboi...
- E vorba sa intram ntr-adevar? ntreba nelinistit cumnatu-meu, caci stia ca partid
ul lui unchiu-meu e pentru ramnerea n neutralitate.
- Ma rog nu se stie, poate ca azi, poate ca mine... poate ca nu intram deloc... T
rebuie sa va asigurati n orice caz. Deocamdata, unul dintre voi ar fi mobilizat p
e loc, ca director al ntreprinderii. Ce taceti asa? A? Domnule filozof, ai aerul
ca n-ai vrea sa fii mobilizat pe loc, ca sa scapi de razboi?
Nu vream sa se declare razboiul, dar nici o secunda n-as fi conceput posibilitat
ea de a fi mobilizat pe loc.
- Nu tin sa fiu chiar asa departe de front.
S-a ridicat, enervat, cu gura coclita de dispret sincer:
- Asculta, draga, mie-mi vinzi castraveti de-astia ct dovlecii...? H? Ai vrea sa m
ergi la razboi, ai? Spune-i-o lui Kant ala al dumitale, ca poate o crede. Eu, nu
. Si a plecat indignat n sufragerie.
Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile nzapezite, despre luptele din Apus
etc., dar gndul mi era paralel.
Eu cu nevasta-mea am fi vrut sa plecam din tara, si sa ne stabilim fie la Paris,
fie la Berlin, pe care l preferam din cauza preocuparilor mele n filozofie. Din p
ricina razboiului - care, dealtfel, adusese napoi n tara chiar pe cntaretii, artist
ii, studentii, absolventii, bonvivantii rataciti pe aiurea, unii plecati nca de p
e acum zece-cincisprezece ani - nu mai putea fi vorba de strainatate. Schimbare
a fost, pot spune, deci, numai n faptul ca nchiriasem un apartament foarte ncapator
si destul de curat, prin cartierul strazii Teilor, pe care - desi mi aveam imobi
lizata jumatate din avere la Paris - l mobilasem multumitor. Un dormitor mare, cu
odaia de baie n majolica, un salonas mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au o
ferit un prilej de preocupari timp de doua-trei saptamni. Era pentru mine o bucur
ie nespusa s-o vad n fiecare zi uimita de schimbarea cea noua, contemplndu-si "suf
rageria ei" ca un copil blond si pasionat.
Peste vreo saptamna i-am spus, asa n treacat (si ca de o enormitate), despre propu
nerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, n loc sa rda, a devenit serioasa. Pe de
asupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit propunerea unchiului.
Cum nsa si eu aveam toata ncrederea n puterea mea, ca un om care pleaca la drum sti
ut periculos pentru ca se simte n stare sa se apere, n-aveam prea multa grija. Ma
i mult ma nemultumea pasiunea cu care nevasta-mea discuta afacerile si atentia m
atura cu care cntarea totul. Evident ca era n aceasta putere ceva din pasiunea car
e o facuse sa asculte un curs ntreg de calcul diferential, tot pentru mine; nu e
mai putin adevarat nsa ca n acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri,
vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaica vag domesticita,
n care se desteapta pornirea atavica, atunci cnd, culcata cu capul pe pieptul dre
sorului si-i linge mna, dnd de snge, l sfsie pe imprudent, tot asa aveam impresia ca n
tmplarea cu mostenirea trezise n femeia mea porniri care dormitau latent, din stra
mosi, n ea.
Altfel, viata noastra, cum am spus, nu se schimbase dect foarte putin ca deprinde
ri.
Cnd catre ora unu, auzea trasura oprindu-se la poarta, ea sarea n sus de pe covor,
unde croia, tolanita alaturi de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea s
i la matusa ei), alerga n rochia usoara n casa, care-i descoperea umarul cu rotunj
imi de mar alb, si striga, batnd din palme copilaroasa, lundu-mi pachetele:
- Nu-mi spune, lasa-ma: compot de California, heringi cu vin... mreana afumata,
iar ai luat cointreau? si schweizer? e a treia zi cnd iei mereu de prisos... Ei,
dar pt de foie gras? Cu ochii vii de catelus ntrebator: Si pt de foie gras?
- Nu e acolo? faceam eu cu o mirare ipocrita. Sa stii ca l-am uitat n trasura.
Suna... striga...
- Anico... Anico... alearga dupa trasura... ca a uitat domnu un pachet.
- Draga mea, cum sa mai prinda acum trasura? ca a plecat... i stiu nsa numarul.
- Ei, nu, ca esti revoltator... Si ct ti-am spus sa ai grija de pt de foie gras (as
ta era adevarat).
Pe urma si arunca ochii distrati pe celalalt pachet...
- Ce-ai mai luat? si silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum...
Jerusalem... Lehrbuch der Psychologie. Ti-a executat Alcalay comanda? serios?..
. Si ea, care nu le citea, era ncntata pentru ca stia ca le astept nerabdator.
Asa o doream, razvratind, fermecator lacoma, pachetele de la bacanie si n acelasi
timp privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel
putin ca pretuiau mult, ba chiar le frecventa si se interesa de ele, cu politete
a cu care saluti si ntrebi de sanatate pe domnul important pe care-l respecti, da
r n a carui companie te plictisesti.
- Acum ia-ti-le pe toate si fugi n birou, la tine pe divan... Citeste pna la ora d
oua si jumatate n liniste... ca abia atunci mncam.
Credeam ca n-am auzit bine si ntrebam speriat:
- La doua, fata draga?
- La doua jumatate... doua si jumatate... Azi e ziua lui Gore si i-am invitat pe
toti la masa. Dupa prnz nu are nimeni curs. Pna iese de la minister... pna se barb
iereste si se tunde... ca i-am spus ca nu-l primesc la masa nebarbierit si netun
s... L-am mai prevenit ca daca vine si azi nespalat... l bag n baie cu sila... Sa
vezi ca tin focul aprins.
- Draga, dar la doua si jumatate? Sunt mort de foame.
- Da? Apuca de aici cu dintii! si-mi ntinde manusa de piele pe care o aruncasem p
e masa.
- Cum o sa musc din manusa?
- Ei, atunci nu esti chiar asa de periculos. A... ca era sa uit... I-am luat lui
Gore un portofel... stai sa ti-l arat, si cnd vedea ca admir monograma aurita di
n colt, rdea iluminata de placere. Nu-i asa ca-i frumos? Stii, pierdea hrtiile si
banii prin toate buzunarele si spunea ca daca are bani n-are portofel, iar daca s
i cumpara portofel... nu mai are ce pune n el. Hai, fugi n birou.
Peste o jumatate de ora venea lnga capatiul divanului, linistita si grava ca un pr
ocuror preocupat.
- Ce-i asta?
- Ce sa fie? un pachet... a, da... pachetul cu pt de foie gras.
- Ziceai ca l-ai uitat n trasura?
- Se vede ca l-am uitat n antreu, cnd m-am dezbracat.
- Asa, va sa zica glumesti pe socoteala mea? si si nsfaca mnutele n parul meu.
O prindeam de brat ca sa nu traga prea tare, se zbuciuma sa scape si cnd luneca j
os pe covor, rochia ridicata n cadere lasa sa se vada cele doua coapse albe tari,
care ma nfiorau ntre paralelele jartierelor de matase. Nu se lasa cu una cu doua
si lupta rencepea, caci punea uneori n acest chef de pedeapsa o nversunare de pante
ra tnara care se joaca.
Asta ne-a fost viata n iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, saracii,
erau deliciosi de ndrazneala si sfiala n acelasi timp, toata lumea tinnd sa-mi pla
ca mai ales mie, caci altfel nevasta-mea, la cea mai mica mutra a mea, dizgratia
numaidect pe oricine. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre car
e auzeam ca sunt bune (nu la toate premierele, cum faceam mai trziu, cnd am deveni
t mondeni). Cred ca un fel de pudoare burgheza si vag intelectuala ne facea sa t
raim mbelsugat dar modest. Caci sentimentul care-l mpiedica pe capitanul Dimiu sa
puie chipiu modern frantuzesc e mai mult general. Nu toti tinerii au curajul sa
puie monoclu sau sa-si rada mustatile, de pilda. Li-e teama de ridicolul primulu
i moment, cum, de altfel, eu nsumi, desi mi se spunea ca ma prinde mult palaria t
are, si uneori demonul vulgar din mine ma ispitea, n-as fi avut curajul s-o pun
pe strada. E un flagrant delict de futilitate si bluff. Te gndesti totdeauna la c
ei ce nu te-au vazut asa, si te ntrebi ce-or sa zica de schimbare, n loc sa tii so
coteala ca sunt mai multi cei ce nu te vor sti dect sub noua nfatisare.
ncepusem sa caut ca din scrisori si din amintirile altora sa-mi reconstitui ntreba
toarea fiinta sufleteasca a omului care influentase, prin incomparabila lui dani
e, ntreg destinul vietii mele. ntre nedumerirea dispretuitoare pe care mi-o inspir
ase felul lui de a trai si sentimentul imens de recunostinta si de emotionata dr
agoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, da
r si logica voiau sa-l umple. Ma gndeam daca si eu vreodata voi putea schimba des
tinul unui om si-mi rasareau dinainte ochii albastri si obrazul oval al nevestei
mele, nflorit ntr-un surs. "Destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat prin min
e", mi spuneam singur, ramnnd ndelung cu privirea fixa.
Att de mare era reputatia de om de afaceri si de spirit practic a unchiului nostr
u, nct, cu toate ca toti l stiau periculos, s-a hotart sa se adune suma de un milion
jumatate, doua la nevoie, n familie, ca sa concuram la licitatia fabricii de met
alurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat cnd venise rndul contingen
tului lui, care trebuia sa lichideze urgent, caci avea si plati de facut si nici
n-avea ncredere n administrator. nconjurata cu teren mare, n apropierea unei gari,
cu linie de garaj pna n usa atelierelor, putea fi evaluata la vreo trei milioane.
Poate mai mult. Unchiul meu era sigur ca o va lua cu un milion si jumatate: "Am
eu socotelile mele".
Socotelile lui au iesit nsa prost, caci s-a ivit un concurent extrem de periculos
n persoana unuia Tanase Vasilescu Lumnararu, fost poate ntr-adevar negustor de lumn
ari si care ajunsese la fabrica de arama pe calea fabricilor de clopote. Stiau u
nul de altul ca vor fi concurenti si s-a ncins ntre ei o lupta nversunata.
Deputatul l-a chemat pe Lumnararu acasa.
- Asculta, ma Lumnararule, ma, nu gasesti ca esti cam nespalat pe picioare, ca sa
-mi tulburi mie apa?
- Coane Nae, asta-i negustorie. Esti negustor... sunt negustor. Ce pot eu sa fac
daca asta-i negustoria? raspundea, mascat de ochelari negri, Lumnararu.
Unchiu-meu era, atunci cnd interesele i erau amenintate, aprig, fara crutare, mobi
lizat cu toate fortele sufletesti, ca o fiara atacata. Stia ca reputatia lui de
gura rea intimideaza, si abuza de asta, ca de acele animale care secreteaza miro
suri scrboase ca sa se apere. Pe urma a trecut la amenintari directe.
- Ai sa-ti musti minile, Lumnararule, ai sa te dai cu capul de toti peretii.
- Am mai vazut eu multe, coane Nae.
- Am sa te pun sa fluieri frantuzeste, baiete, si sa saruti mna feciorului din ca
sa.
Lumnararu a oferit doua milioane cinci sute de mii, si unchiu-meu, cu toate ca si
dadea seama acum ca uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam rs
la Camera de acest duel si s-au facut, de data asta, spirite pe socoteala lui. L
umnararu i-a trimis la club o carte de vizita n care, protector, l-a asigurat de b
unavointa lui oricnd n viitor.
Dar peste douazeci si opt de zile, sase invitati la masa ai deputatului au asist
at la o scena impresionanta n felul ei, amintind de ntmplarile de acum o suta si ma
i bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunarii.
Lumnararu, plngnd, fara rusine de el nsusi, implora pe Nae Gheorghidiu sa nu-l nenor
oceasca, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.
Ieftin bonom, "filozof" de rnd si lasator, Lumnararu, dupa ce depusese un milion s
i jumatate de lei, urma ca pna la ultima zi a termenului legal de o luna sa depun
a restul. Deputatul, care pndea, i face smbata poprire la banca pentru o suta de mi
i de lei, depunnd garantia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumn
ararului era n ntregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp sa consemne s
uta de mii de lei, licitatia era anulata, un milion si jumatate, varsat deja, pi
erdut, caci nu mai avea drept sa se prezinte la noua licitatie.
Din partea unchiului era o infamie, careia el vrea sa-i dea aer de farsa, cum fa
cea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus sa serveasca cu sort alb, n locul
feciorului, niste gustari celor invitati, si pe urma a semnat un contract de as
ociatie cu Nae Gheorghidiu.
n cercurile parlamentare s-a facut haz ndestul de aceasta ntmplare si multi dintre c
ei care mai rezistau au cazut acum de acord ca ntr-adevar Nae Gheorghidiu e unul
dintre cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romneasca. Mai ales ca n
acelasi timp mai daduse, la o masa de la bufetul Camerei, un raspuns, pe care t
oti l gaseau extrem de spiritual. Invita, n gluma, pe un deputat opozant sa se nscr
ie n partidul liberal, ca sa-si asigure viitorul politic.
- Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Sa duc oala de noapte a lui Ionel Bratianu? Cac
i spiritul de disciplina n partidul liberal a fost totdeauna proverbial.
Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, si pe urma, cu un joc de scena de batrn a
ctor de provincie:
- Sa duci oala de noapte a lui Bratianu? si-l masura mereu dispretuitor, din cap
pna n picioare. Pe urma, cu mndrie: Ma, oala de noapte a lui Bratianu o duce conu
Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu si tu, daca
vii n partid, o s-o duci pe-a mea. Si n hohotele de rs ale tuturor: Cum crezi tu?.
.. Asta-i partid serios, cu ierarhie, ma, nu gluma.
Era "nca una de-a lui Nae Gheorghidiu"...
Cnd am luat fabrica n primire, s-a hotart ca Lumnararu sa fie directorul ei tehnic (n
telegi, mi spunea unchiu-meu, am dat o dubla lovitura: avem si fabrica si un spec
ialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de forma, conducere
a biroului comercial. La nceput, Tanase Vasilescu Lumnararu mi-a facut o buna impr
esie. Cu vesnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit dupa el, inspectnd n
econtenit, controlnd, angajnd si concediind, mi se parea un adevarat noroc si pent
ru fabrica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe contabil, rabdarea cu
care examina coloanele de cifre, cu niste ochelari de sapte dioptrii, pastrati n
birou, ca la el purta altii. n toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai trz
iu am aflat nsa ca e un prea pasionat jucator de curse. Era cunoscut de toata lum
ea n incinta tribunei si jucatorii asteptau sa vada ce joaca el, ca sa se oriente
ze. Dealtfel, foarte bogat, n primavara a cumparat si un grajd de cai de curse.
Pe la sfrsitul lui februarie, unchiu-meu a nceput sa organizeze un fel de banchete
la el acasa, invitnd colegi parlamentari, oameni de banca si demnitari influenti
.
Fireste, pentru prosperitatea ntreprinderii, femeile mai tinere si mai frumoase d
in familie erau savant distribuite, ca sa fie alaturi de cei a caror bunavointa
trebuia sa fie captata. Familiaritatile erau ngaduite cu indulgenta si se numeau
atentie, amabilitate, deputatul nsusi le ncuraja, crend, prin limbajul lui neocolit
, atmosfera necesara. Binenteles ca nevasta-mea era momeala cea mai pretioasa. Eu
credeam ca nnebunesc privind spectacolul.
La a treia masa n-am mai putut rabda. Trecuseram din salon n sufragerie si chiar n
aceasta trecere el o adusese pe nevasta-mea, tinndu-i umerii parinteste cu amndou
a minile, atingndu-i, fara sa vrea parca, snii, iar totul avea aerul sa spuna batrnu
lui secretar general, lnga care trebuia sa stea ea, ca si el si-ar putea permite
aceeasi familiaritate. Nevasta-mea, pasionata mereu dupa afaceri, platonic macar
, ca un chibit fara parale la bacara, nu avea aerul sa observe aceste manejuri,
sau nu le da importanta, jucnd, cu o bunavointa care ma plictisea, jocul lui unch
iu-meu.
Catre sfrsitul mesei, convivii devenisera bine dispusi, faceau glume, se ciocneau
pahare, cu urari anapoda. Secretarul general si-a ntins mai nti amndoua bratele pe
spatarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mna p
e brat si a sfrsit prin a mbratisa, deocamdata, spatarul scaunului ei. Unchiu-meu
parea ncntat de cum merg lucrurile. Din recunostinta pe jumatate, dar si din dorin
ta de a o pune si mai mult n valoare, o batea usor pe obraz ca pe un copil si ea
surdea cu dragalasenie, caci, drept marturisind, nu-i mai era deloc antipatic ace
st unchi. El nsa, n clipa asta, a ntlnit privirea mea ca o plpire fixata si s-a zapaci
t, fara sa se observe nsa, caci era lume prea multa la masa, iar atmosfera, ncarca
ta de larma, flori si senzualitate. Pna la sfrsitul mesei au fost ntre noi schimbur
i de priviri ca o lupta muta. Era vadit tulburat cnd a venit la mine, n birou, si
m-a ntrebat cu plictisit dezgust:
- Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, dracia dracului, ce te strmbai asa? Mai au s
i altii neveste. Ce, era sa ti-o rastoarne acolo pe masa? Ca de obicei, el spuse
se cuvntul nerusinat. Am crezut ca-l voi lovi, nsa respectul familial, de cnd, mic,
i sarutam mna, a biruit. Dar la alte mese, eu si nevasta-mea n-am mai venit. Stiu
ca lucrurile acestea nu sunt pentru altii vinovate. De cele mai multe ori femei
le stiu bine, din prima clipa, ca nu vor da din ele nimic mai mult dect sursul, at
ingerea de mna, o vaga pipaire pe sub masa. Mie procedeul mi se pare mai dezgusta
tor nsa chiar dect prostituarea completa. Caci adauga jocului murdar si trisajul,
tragerea pe sfoara, ca sa folosesc cuvntul vulgar cerut aici si nca nici pe cel ma
i vulgar. Mi-e penibil sa obtin cel mai nensemnat sprijin datorita nevestei mele,
si chiar cnd, de pilda, din cauza ei, nu mi se face si mie dect loc n compartiment
ul de tren plin, si tot parca iau o doctorie.
ci?
- Cum: ce zic? De unde sa stiu eu?
Am ramas trasnit... Dar asociatul meu era ntr-unul din acele goluri sufletesti cnd
, dupa o ncordare prea lunga, personalitatea e incapabila de cel mai mic efort, s
imtea venind lichidarea, sau ce, nu mai stiu, destul ca m-a privit lung, surznd, s
i pe urma, ghicind parca n ochii mei o corectitudine fara margini, ca un cine n och
ii stapnului, cnd ntelege mai sigur de orice asigurare, gndul prietenos, s-a uitat l
ung la mine si si-a scos ochelarii.
- Domnule Gheorghidiu, ti fac o marturisire, dar te rog sa nu o spui la nimeni. H
abar n-am de uzina, de durboren, de stosmasine, cum le mai spune... n viata mea n
-am...
Eram uluit.
- Cum, n viata dumitale...? Ce vrei sa spui? Pai n-ai avut o fabrica de clopote?
Cum ti-ai cstigat averea?
A zmbit larg si obosit parca de digestie, jucndu-se, asa, cu tamponul de pe masa.
- N-am avut nici o fabrica... Am avut o pravalie de obiecte bisericesti n piata m
are... Asta-i tot ce am avut.
Mi se pare de necrezut.
- Si atunci, de ce ai luat uzina asta...?
- De ce sa n-o iau? Nu-i o afacere?
- Dar daca nu te pricepi?
- Ei asta-i, daca nu ma pricep. Dar n-am avut si fabrica de sapun, n-am si acum
tipografie, de tiparesc carti, n-am cumparat si cincizeci de vagoane de peste sa
rat, la Galati? Parca la alea m-am priceput? Asa-s afacerile... unele ies... alt
ele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie sa iei. Si-a pus, caci acum asta i deven
ise tic, iar, ochelarii negri. Ei, daca nu pleca inginerul, nu proprietarul... a
sa-i ca mergea?
Nu pot sa-mi adun mintile...
- Dar bine, domnule, daca nu te pricepi? Ma miram nca... stiam nsa ca ntr-adevar, nt
re altele, e si, asa gros, directorul unui institut de editura.
Si-a scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negri si, putin enervat:
- Esti un copil, nu te supara, domnule Gheorghidiu, ca ti-o spun. Ce nseamna aia,
sa te pricepi? Cine poate sa prevada totul...? Cine putea sa prevada ca Germani
a va opri arama, chiar cnd faceam noi transportul? Daca mai ntrzia ordinul o zi, ci
nci milioane cstigam la comanda noastra. Asa... Daca oprirea venea a doua zi, put
ea sa se nchida de zece ori uzina, ca noi vindeam arama... Negustorul care face s
ocoteli si prevederi nu-i negustor, caci nimeni nu poate prevedea totul. Si daca
nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la posta, nu socoti pasii, mergi... Asta
-i ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Ca nu le pot pronunta uneori nici numel
e... Joc asa la ntmplare si cstig... pe cnd cei care pretind ca se pricep, vorba vin
e, pierd.
Intra, cu sapca n mna, un contramaistru.
- Domnule... (si nu stia ce titlu sa-i dea), s-a oprit frezmasina.
Lumnararu deveni grav si sever:
- Cum s-a oprit?
- Nu stiu ce are... trebuie sa...
- Cum s-a oprit, domnule...? Ce paziti acolo? Va pricepeti si voi ca niste cizma
ri. Irimescu a vazut-o?
- Domnul inginer e plecat n oras... nu stiu.
- Bravo, domnule, bine stam... va sa zica s-a oprit durboru si domnu inginer se
plimba n oras?
- Nu durboru, domnu... frezmasina.
- A, frezmasina - si ngnndu-se - frezmasina, bravo! O sa va dau pe toti afara, ca n
u sunteti buni de nimic. Va sa zica eu trebuie sa ma ocup si de fleacurile astea
... ca n-am altceva de facut? Sa amendezi oamenii de la masina cu leafa pe-o zi.
Hai, pleaca. Si, bondoc, a luat un aer napoleonian.
- Domnule...
- Hai, fugi de aici, am terminat.
Si dupa ce a iesit contramaistrul, bonom:
- Ai vazut? Ma baga pe mine n chestii de astea? De unde vrei sa ma pricep eu?
ur ca atunci cnd domnul cel gras si cu cioc va iesi, va fi linsat. Dupa ctva timp
a venit unul nalt si elegant, care, dupa ce si-a spus numele sefului si a explica
t ca este grabit, a fost introdus cel dinti. mi ziceam ca, orice s-ar ntmpla, niciod
ata n-as avea ineleganta sa trec peste atta lume care asteapta. Si chiar am stat
pna la doua dupa-amiaza, lasnd sa treaca multi noi-veniti si mistuindu-ma de uimir
e ca exista, dincolo de usa, un om care poate tolera spectacolul acestei astepta
ri. Mai trziu am aflat ca unii ministri nadins aduna attia nenorociti n sala de aste
ptare, ca sa dea impresia ca au resort important si ca au ajuns departe n viata.
De aceea ei amna, ca profesionistii care vor sa para ca au clienteala, ct mai mult
, lasa sa se ngramadeasca lumea, si nca de pe scara automobilului, cnd sosesc, se nt
reaba cu ngrijorare daca e plina sala de asteptare. Cnd i-am spus lui unchiu-meu c
a n-am putut intra, s-a crucit...
- Cum, domnule, ai stat doua ore acolo, asteptnd? Cum, nu i-ai spus sefului de ca
binet cine esti? Asta-i extraordinar. Ct e ceasul? Noua si jumatate... Du-te, ime
diat la ministru acasa.
- Acum, la ministru acasa? Surdeam, creznd ca glumeste.
- Du-te imediat! si fierbea de enervare.
- Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masa... Se poate una ca asta?
- Ce masa, domnule? Lasa-ma cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, ca m-as du
ce eu... Stai sa telefonez.
A telefonat si ministrul i-a spus sa ma duc imediat acolo. Astepta lume si la el
acasa, dar o alta lume dect cea de la minister. Nu era nici o graba. ntr-un hol s
i un salon cu lumina galbuie ca de candela, cu mobila bogata, dar comuna, desi e
rau ici-colo portrete de familie si fotografii, se discuta scazut politica, se s
puneau anecdote. Erau, dupa cte am nteles, parlamentari, ziaristi, lume de afaceri
importanta. Se vorbea si despre razboi, dar mai putin. Cnd m-am ntors cu aprobare
a, era unsprezece si jumatate.
Cum a vazut hrtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gnduri, semnatura, a fumat si a
trntit nfundat, n scrumiera de alama, mucul de tigara. Pe urma a cerut un numar la
telefon. Nici nu putea macar sa stea n fotoliul adnc de piele cafenie, ci telefona
din picioare. Usile erau cu oglinzi, mpartite n mici careuri, totul ncadrat n muchi
i aurite (casa trebuie sa fi fost construita de vreun alt parvenit, dar aleasa a
poi anume de unchiu-meu) si astfel l priveam de doua ori: o data n picioare, greoi
, aprig, sigur de el si combativ, iar a doua oara rasfrnt, farmitat de careurile o
glinzilor din usa, ntr-o multiplicitate de imagini taiate, fara forma, lucioase s
i iuti. Nu putea obtine numarul si s-a ntors spre mine autoritar, desi sacoul lar
g i atrna.
- Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, si-i spui ca-l rog sa
-mi lucreze mine, neaparat, hrtia.
- Dar mine e duminica, unchiule, nu se lucreaza la minister.
- Taci din gura, ca stiu eu ce spun. Nu ma-nvata tu pe mine... Luni trebuie sa a
vem, la 9 dimineata, hrtia gata...
- Eu nu vad cum... Si pe urma, acum? Aproape de miezul noptii?
- Miezul noptii? Acum se rezolva, baiete, afacerile serioase la noi... ziua nu v
in la minister, ca sa astepte acolo, dect nenorocitii care cer ctiva poli ajutor,
si strmba buzele groase a scuipat.
- Si pe urma, ce nseamna o zi ntrziere?
- Nu trebuie sa pierzi nici o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei, baiete
, cum crezi tu ca se mannca o pine n tara romneasca?
Nu era ntia oara cnd l auzeam spunnd asta si nici nu era singurul om care o spunea. A
tt de deseori am auzit exclamatia asta, nct am impresia, falsa desigur, ca n tara me
a pinea e supremul scop al oricui si masuratoarea tuturor valorilor sufletesti. "
Vreau sa mannc si eu o pine" (si nimic altceva). "A mncat pine n casa mea." "Da-i si
lui, acolo, o pine." Idealul fiecaruia pare sa fie, cu exclusivitate, sa cstige ct
mai multe pini, izbnda n viata si-o apreciaza dupa numarul de pini de care dispune.
Iar maximum de altruism consta n satisfactia "de a da si altuia sa mannce o pine de
pe urma ta" (dar nu mai multa, "ca se obrazniceste"). Tara a grului si a foamei
cronice n trecut, traieste si acum sub obsesia pinii, care eclipseaza oricare alte
preocupari ale constiintei, orice drame n zona superioara. Tragediile sunt aci n
gradul "luptei pentru existenta", caci viata, infinit mai usoara ca n Apus pentru
- Lasa-ma-n pace, ca nu vrei sa-mi spui, si albastrul ochilor i s-a ntunecat, buz
a de jos, umeda, i s-a rasfrnt a ciuda.
As fi vrut s-o sarut, asa mbufnata si copilaroasa ca o cadna.
- Fata draga... zau daca stiu.
- Spune ce stii... Ce-ai vrut sa spui azi cnd ai spus "neliniste metafizica"?
M-a mirat ca a retinut expresia, dar pare-se ca a frapat-o ca pe excursionisti u
n obiect de curiozitate colorata, n muzeu.
- Neliniste metafizica? si o priveam adnc n ochi... Neliniste metafizica e sa priv
esti o femeie n ochii mari.
- Ei, nu...
- ... Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem att de mici, ca frumusetea are
pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza, ca nu putem sti niciodat
a adevarul. Sa fii, din cauza asta, trist... sa iubesti florile si sa zmbesti cnd
vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu banuie nimic si si au socotelile lor.
Genele lungi se ntind usor ca o mirare peste apa albastrie dintre ele.
- Nu putem sti adevarul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? si ascultnd n ea, o c
lipa, pe urma: frumusetea are pete si e trecatoare?
- Da, fata draga, adevarul nu-l putem sti niciodata, niciodata... dreptatea nu s
e poate realiza pe lume... iar frumusetea are pete si e trecatoare... Asa, ca pa
ta asta, de deasupra genunchiului tau...
- Ei, esti revoltator, mria, pacalita n asteptarea ei.
- Iar acum doua saptamni ai avut si un guturai de nu avea nimeni curajul sa te sa
rute, iar nasul ti-era inform si rosu... Ba nca ar putea fi si mai rau, zi Doamne
fereste... ai putea fi bolnava de stomac, de pilda...
- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...
- Tare mi-e teama ca daca nu ti-o conveni nici ea, o sa-i spui "sa taca" si filo
zofiei. Voi femeile...
- Te rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile".
Am tras-o de nas, s-a aparat ca de o albina cu palma... si pe urma iar a luat mu
tra ntrebatoare.
- Stai nti sa ndrept abajurul, ca sa-ti fie capul n lumina... Nu pot suferi sa-ti vo
rbesc, fara sa-ti vad ochii. mi da "nelinistea metafizica", si ntorcnd lampa cu aba
jur mare, verde, de citit seara, am scaldat-o n lumina. Cu formele ei calde si vi
i, era ca o bucurie a serii.
- Ah... iar ncepi... credeam ca ai devenit serios, si trase de urechile de dantel
a puisorul de puf.
- Draga, filozofii, ca toti copiii, au vrut sa stie la nceput "cine a facut lumea
?".
- Cine s-o faca? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat ntrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a facut, taticule?
- !?... se mira cu ochii mariti si gura micsorata.
- Sigur. ndeosebi, ei ar fi vrut sa stie ce se ntmpla cu omul dupa moarte... Daca e
xista suflet... si daca sufletul e muritor. Au vazut nsa curnd ca aici dezlegare n
u poate sa fie si, modesti, dndu-si seama ca nu pot cunoaste nimic de dincolo, au
cautat sa cunoasca mai bine lumea de dincoace, lumea asta n care traim. Negresit
, mai toti au facut si metafizica religioasa, dar cei mai multi, si n principalul
operei lor, s-au ntrebat ce e lumea...
- Ce sa fie? si era mirata ca filozofii si-au pus o ntrebare att de simpla.
- Ce? ti se pare asa de usor de raspuns?
- !?
- Draga fata, nca de la nceput s-a vazut ca nici ntrebarea asta nu are un raspuns l
impede. De trei mii de ani - si, poate, mai demult - gnditorii cauta dezlegare: C
e este lumea? Ce putem cunoaste din ea? Cei care au ncercat un raspuns se numesc
filozofi, iar ansamblul raspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, n cent
rul filozofiei sta asa-zisa teorie a cunoasterii. Motru, de pilda, e profesor de
logica si de teoria cunoasterii.
Pare enervata, deziluzionata, si ridica usor camasuta alba pe umerii rotunzi si c
ruzi.
- Dar bine, cu aceasta cunoastere a lumii nu se ocupa stiinta? Ce mai e nevoie d
e o teorie a cunoasterii?
E mirata, asa cum se mira profanii ca filozofia se ocupa de lucruri care lor le
par excesiv de simple, caci nimic nu pare mai simplu dect o axioma. Asa cum elevi
i, care urmeaza matematicile superioare, se mira ca li se cere sa demonstreze ca
3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fata urta... Dealtfel, cei mai multi filozofi au tagaduit p
osibilitatea stiintei.
- Ei, cum asta? ntreaba, nevinovata...
- Ei spun ca, n afara de ce e formal si nu al realitatii, n afara deci de matemati
ci si de ce se leaga de ele: geometria, mecanica si fizica, n genere, nu putem cu
noaste nimic sigur. "Sigur", ntelegi?
- Si cum asta? Dar medicina?
- De medicina nici nu mai vorbim. Indicatiile ei se bat n cap si determina mode.
Unii cred ca de doua mii de ani n-a facut nici un progres, n afara de chirurgie,
care e tehnica pura. Medicina nici astazi nu poate vindeca un guturai macar si a
i vazut ca eu a trebuit sa astept doua saptamni pna sa te pot saruta ca lumea...
- Ah! si-mi da mnioasa cu puisorul de puf n cap.
- A recomandat, zeci de ani, dusurile reci pentru cei nervosi si acum le condamn
a, gasindu-le omortoare mai ales pentru cei nervosi, de le-a nlocuit cu cele scoti
ene. A recomandat o jumatate de veac mncarurile fierte mult, cu grija, si azi le
recomanda aproape crude, sa nu li se piarda vitaminele. A recomandat operatia de
apendicita, pe urma a combatut-o, a recomandat medicatia intensa, ca sa revie p
e urma la stimulente si iar sa se ntoarca. Am citit zilele trecute ca un medic e
de parere ca apa murdara de ru e mai buna de baut, tocmai pentru ca are bacterii,
necesare organismului, si e deci mpotriva filtrarii. Ba se pare ca unii medici s
unt si mpotriva aeratiei camerei de dormit, pentru ca sa nu se consume oxigen n ti
mpul somnului si odihna sa fie deci completa si citeaza cazul pasarilor, care do
rm cu pliscul sub aripa. A fost un principiu: "digeram cu picioarele mai mult de
ct cu stomacul" si acum unii recomanda siesta linistita, dupa pilda animalelor ca
re se odihnesc dupa masa. Tuberculosilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul ce
l mai tare al muntilor si, dupa ce au murit cu sutele si miile acolo, au fost co
borti, ceilalti, mai jos. Dealtfel, multi se ntreaba daca nu cumva cea mai teribil
a dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamenta
tie, dovedind astfel ca nu cstigam nimic, ca, n schimbul unei aparente ndreptari, n
e loveste mai rau, mai cumplit. S-a observat, n orice caz, ca populatiile care ig
noreaza medicina traiesc mai sanatos si mai mult dect cele care la tot pasul alea
rga dupa doctori. Asta ca sa-ti dau un exemplu. Asa cu toate... De istorie ce sa
mai vorbesc? Ai vazut cum si bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozo
fii nu se gndeau numai la medicina, ci la tot ce poate fi obiect de stiut. Nu put
em cunoaste nimic cu adevarat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaste?
- Asculta, sa te ntreb altfel. Cum cunoastem noi lumea?
- Prin simturi...
- Foarte bine... dar simturile sunt nselatoare:
Urechea te minte si ochiul te-nsala...
Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltonistii vad verde n loc
de ros. Daca toti am fi daltonisti, toate lucrurile rosii ar fi verzi, ochiul su
fera de attea ori, dealtfel, de halucinatie... urechea de asemeni... "mi s-a paru
t ca m-a strigat cineva", pipaitul nsala, simtul inferior nsala... Cei carora li s
-a amputat piciorul se vaieta nca uneori ca-i doare unghia de la deget. Lucrurile
n-au nimic al lor: nici forma, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai vazut s
i n somn cum ne nsala simturile? Traiesti n vis tocmai ca n viata. Soarele te arde,
iarba e umeda, gheata rece, vezi ce nici n-ai gndi, cstigi saci cu bani de aur. Ba
chiar banuiesti ca esti n vis si ngrijorat, cauti sa verifici, te pipai. Dar te c
onvingi ca e realitate. Pentru orice gnditor adevarat a ramas stabilit ca nu pute
m avea nici o ncredere n simturi. Totul e relativ. Nasciorul dumitale pare un nas
de Cyrano pe lnga o crna adevarata.
- Asculta... si iar si arata amenintatoare dintii albi, dintre care doi din fata,
de sub buza rosie de sus, putin mai lati, ca doua minuscule petale, mbietoare, d
e floare de cires.
- Cine ar banui ca alamiul parului dumitale e facut cu ajutorul ceaiului...? Pe
toti i nsala.
- Ah! si a nceput indignata sa dea cu picioarele si pumnii n mine, aratndu-mi suvit
e de par auriu din crestet: Uite... uite.
- Draga, ma lasi sau nu sa fac filozofie?
- Daca spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi ca daca nu stai linistita, vai de chica d
umitale alamie. Si, dupa ce s-a potolit putin: mi spui uneori ca ma iubesti. Si e
u trebuie sa cred asta... desi stiu ca e ceva foarte relativ... Cine stie...?
Ma priveste cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus ca faci acum numai filozofie...
- Dar ce? Crezi ca asta nu-i filozofie? Sa stiu daca ma iubesti sau nu? (Cnd mi da
u seama acum ct de putin banuiam ce sens profund avea sa aiba ntr-o zi aceasta afi
rmatie pentru mine, ce nnebunitoare problema fara solutie avea sa-mi puie, ct avea
m sa-mi repet ntrebarea la nesfrsit, mi vine sa surd melancolic de seninatatea cu ca
re glumeam atunci, cum ar glumi, fara sa stie nimic, cei al caror tren a si porn
it pe o linie pe care alt tren vine dimpotriva.)
- Nu te iubesc deloc... continua.
- Dar sub aparenta, s-au ntrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care sa rez
iste oricarei analize? Si fiecare a propus cte ceva. Fiecare a avut un sistem al
lui. Primii filozofi greci mai cunoscuti au emis teorii oarecum simple. Pentru T
ales din Milet, daca ai cauta si ai cauta, ai vedea ca esenta, absolutul, este a
pa. Ea se transforma n toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care
nu vedea dect miscare si transformare, dimpotriva: esenta, absolutul, era focul,
un foc mai pur nsa. Altii, mai vechi, crezusera ca e pamntul, altii aerul. De fap
t, toti ntelegeau prin aceste "principii" ceea ce stiinta moderna ntelege prin "en
ergie", care, transformndu-se n orice, creeaza lumea existenta. Deci, vechii filoz
ofi greci erau niste fizicieni. Erau, dealtfel, si buni matematicieni. Pytagora
chiar credea ca numarul e singura realitate n lume. Caci aparentele ar fi nselnd, d
ar numarul nu nsala niciodata, 3+4 fac oricnd sapte. Altii au gasit ca miscarea e
absoluta. Zenon credea ca, singur, repaosul. Dar sa trecem peste acesti primi fi
lozofi, caci toti au dreptate, dar toti exagereaza.
- Asculta, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Si pe urma, surznd: Un filozof nu trebuie priceput, caci
asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toti se declara, de trei mii de ani ncoace
, unii pe altii ininteligibili. Si daca ei nu se nteleg... atunci cum vrei sa-i nt
elegi tu?... Asa cum esti... Si o privesc cu o prefacuta desconsiderare.
E foarte atenta si nu ia n seama nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i ntelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic
. Nu uita ca el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizeaza
. El expune pe rnd sistemele, nu le explica. Caci, n general, aceste sisteme sunt
capodopere de logica si metoda. Numai daca le admiti nsa punctul de plecare, adic
a tocmai cel care e declarat, n genere, ininteligibil. Filozofii si nebunii sunt
cei mai mari adepti ai logicii. Daca admiti unui nebun ca el e de sticla, atunci
totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereste de tine ca sa nu se sparga
, se spala cu grija ca sa fie mereu limpede, si studiaza greutatea, spera sa devi
e sonor, si asa mai departe. Dealtfel, dupa primii filozofi greci, au urmat sofi
stii, care au mpins ndoiala pna la ultimele consecinte. Daca nimic nu e adevarat, a
tunci se poate afirma orice. Totul e sa fie frumos exprimat. Daca "omul e masura
lucrurilor" si, orict s-ar trudi, nu descopera dect minciuna, atunci sa aleaga ce
l putin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt stramosii autorului tau favorit,
Anatole France, care afirma si el ca orice idee se poate sustine, ca adevarul n
u poate fi aflat si ca singurul lucru care ne ramne de facut e sa cautam frumosul
si agreabilul. Iar n locul unui filozof, el prefera o statueta sau, si mai bine,
o femeiusca frumoasa ca o statueta... Cu toate ca nu mpartasesc convingerile lui
, cu toate ca ai snii att de urti, uite, uneori privindu-te, simt si eu ca are puti
na dreptate.
S-a nfasurat de necaz, toata, de la picioare pna sub barbie, cu plapuma cu atlazul
ivoriu, ca un copil n fasa.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, daca dai iar plapuma deoparte.
- Dar sa spui... auzi? si e mereu copilaroasa ca o cadna.
- Spun. Dar pe scurt acum, ca, uite, se face ziua. O privesc cercetator. Sunt si
ngur acum, dupa miezul noptii, n tot cuprinsul pamntului, al stelelor, al nemargin
irii albastre, cu femeia aceasta, goala pe alba piramida a pernelor, sub lumina
lampii.
- Ce-are a face ca-i trziu...? spune.
- Ei bine, au urmat, lasnd deoparte pe cei mai putin nsemnati, timp de aproape dou
a mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignati de atitudinea sofistilor
(caci acestia, gasind ca simturile nsala, tagaduiau totul), au cautat daca nu ex
ista un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevarul. Si au gasit ca ratiunea e un b
un instrument si ca ea ne poate ajuta sa descoperim cteva adevaruri absolute. Soc
rate a gasit ca binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia ca ideile nu
sunt supuse schimbarii. Animalul se naste, creste, moare; dar ideea de animal, s
peta, ramne undeva, departe, n aer, n cer; Aristotel gasea ca ramne sigura activitat
ea, cine nu se misca e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine.
Descartes gasea ca sigura e ndoiala, deci cugetarea - si de aci deducea existent
a sigura a lumii. Spinoza, nca mai rationalist dect ceilalti, ajungea la concluzia
ca sigura e substanta, adica Dumnezeu, si tot ce exista nu sunt dect moduri si f
orme ale substantei. E panteismul exprimat cu aproximatie n literatura, n ideea nu
ca Dumnezeu e n toate, ci ca e toate: floare, pom, munte, om, gndire; Leibniz, to
t pe calea ratiunii, gasea ca absolut certa e existenta substantei active, a mon
adelor adica, un fel de mici suflete din care ar fi facuta lumea. Acestia au fos
t rationalistii principali, caci i-am lasat deoparte pe multi, ntre care si pe re
ligiosi: Plotin din Alexandria, pe filozofii si sfintii crestini: sfntul Augustin
, sfntul Anselm, sfntul Bernard, sfntul Toma d'Aquino si altii. Dormi cu ochii desc
hisi sau asculti?
Sta rezemata n cot:
Spune nainte... Si avea bratul alb si gol.
Asadar, timp de doua mii de ani, acestia si discipolii lor au cautat, ngroziti de
nesiguranta simturilor, sa gaseasca sprijin n ratiune sau n credinta n Dumnezeu. A
venit nsa scoala filozofica englezeasca, stii ca englezii sunt oameni practici,
si a afirmat ca nimic nu putem sti dect tot prin simturi. Ratiunea nu duce dect la
vorbe goale. Unul dintre acesti englezi, Roger Bacon, si dupa el altul, Francis
Bacon, peste trei veacuri, ne ndeamna sa ne ntoarcem la natura si sa nu credem de
ct ceea ce se poate controla. Ei sunt parintii stiintei moderne. Ceilalti englezi
, care au filozofat, s-au multumit sa tagaduiasca valoarea virajului ratiunii. L
ocke afirma contrariul celor ce se sustinuse doua mii de ani. Numai prin simturi
putem cunoaste ceea ce e de cunoscut, prin experienta. nainte de experienta sufl
etul e "tabula rasa". Totul vine prin simturi. Episcopul Berkeley trage concluzi
a ca daca totul nu exista dect cta vreme e cunoscut prin simturi, atunci tot ce nu
e cunoscut nu exista; si cum cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul,
deci materia nu exista si senzatiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnez
eu, asa cum sufletul provoaca si traieste visele. Viata si materia sunt numai un
vis al spiritului: David Hume tagaduieste spiritul si revine, ntr-o forma noua,
la vechiul scepticism al sofistilor. Nimic nu exista n realitate. Totul e numai r
elativ la noi si se reduce la legile asociatiei ideilor. Nici numarul, nici cauz
a, nimic nu exista, afara de ceea ce aduc simturile si care, fireste, nu are nic
i o valoare stiintifica. Tot un englez, si nca fata bisericeasca, filozoful Thoma
s Reid, a combatut aceasta filozofie a iluziei, spunnd, ntre altele, si o anecdota
care a avut mare succes la vremea ei. "Ma ntlnesc, zilele trecute, cu bunul meu p
rieten, John sa-i spunem. Era foarte amart. Dar, John, ce s-a ntmplat cu dumneata? Sun
t amart. Mi-a nnebunit baiatul cel mare... Arthur? Ei, nu mai spune... cel care stud
ia filozofia la Oxford? Tocmai el. A venit acum de sarbatori acasa. Fireste ca am
gasit o masa bogata si, emotionat, l-am ntrebat ce a nvatat acolo la Universitate.
.. Multe, tata, si lucruri pe care nici nu le banuiesti. Am nvatat, de pilda, ca ni
mic nu exista, ca totul e o creatie a simturilor mele, masa, cu tot ce e pe ea;
re-l purtam pna se uza si pe urma l nlocuiam cu altul. Cravata, de asemeni, cumpara
m alta numai cnd cea de la gt era mototolita de-a binelea. Binenteles ca si ghetele
le pingeleam ct timp cizmarul socotea ca se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram
subtire, cum cumparam obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv sa
fiu ngrijorat. La nceput, nevasta-mea s-a multumit sa-mi calce hainele, sa-mi ara
njeze mai bine nodul de la cravata si sa-mi puie, n fiecare zi, o batista mai fin
a, n buzunarul de sus al hainei. Pe urma mi-a cumparat trei cravate noi si o juma
tate de duzina de batiste fine de olanda. O stnjenea parca neatentia mea n mbracami
nte. E drept ca ntr-o dupa-amiaza am observat si eu deosebirea dintre mine si dan
satorii care veneau la Anisoara. ntia data mi-am dat seama ca o camasa nu se poate
pune si a treia zi. Aveam, pe urma, mansetele prea largi si cu colturile sucite
n afara, pe cnd "dansatorul" pe care-l priveam avea mansetele bine ntinse, mici, c
are prindeau minile ca niste catuse de matase. Si pe cnd ghetele mele aveau o usoa
ra tendinta sa-si ridice boturile, ale lui erau ntinse si parca noi. Era tuns par
ca de cinci minute, pieptanat lins. Parea nesfrsit mai curat si mai ngrijit ca min
e, cu toata baia mea din fiecare zi. Peste vreo doua zile nevasta-mea, cu oareca
re stnjenire, mi-a dat un sfat caruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine sa-ti comanzi, azi sau mine, doua costume noi? Caci hainele, daca
le porti cu rndul, se pastreaza mai bine... zau, Stefane... Si iar: Nu mai purta
si tu carti n buzunarele hainei.
- Fata draga, o sa am de lucru cu probele...
- N-are a face, si, uite, acum vine vara... N-ar fi bine sa-ti comanzi trei cama
si de soie-crue? Ba poate n-ar fi rau daca ti-ai face o jumatate de duzina chiar.
..
Am nteles ca n sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si c
a suferea, fara sa spuna, din cauza asta.
Simteam ca nici nu era singura inferioritate pe care mi-o gasea. Pare-se ca snob
ii, pe care ea i admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam
cum zi de zi femeia mea se nstraina, n preocuparile si admiratiile ei, de mine.
Viata mi-a devenit curnd o tortura continua. Stiam ca nu mai pot trai fara ea. Ca
o armata care si-a pregatit ofensiva pe o directie, nu mai puteam schimba baza
pasiunii mele. Era n toate planurile mele. n toate bucuriile viitorului. La masa,
la miezul noptii n gradina de vara, n loc sa ascult ce-mi spunea vecinul sau vecin
a, trageam cu urechea, nervos, sa prind crmpeie din convorbirile pe care nevastamea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea. Nu mai puteam citi nici o carte,
parasisem Universitatea. ntr-o zi, am gasit pe masa ei o scrisoare netrimisa nca,
adresata unui domn la Brlad. Am desfacut-o cu graba si cu sila de mine nsumi: "Co
ane Costica, ar fi trebuit sa vii aici... dar asta costa si, dupa sfatul deputat
ului, m-am adresat unui contencios. Trebuie sa astepti nsa si nu te supara daca v
-am trimis eu, nainte, 180 lei, pensia pe prima luna. Te pun n frigare si pe d-ta
si pe coana Sofica, daca nu mi-i napoiati cnd luati pensia etc."...
n casa Anisoarei, obisnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte caut
at de femei, pe care le nvata, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans
nou, la moda: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, att de frumoase si ca
lde, bune de mbratisat, executau n bratele lui miscarile pe care le dicta, rabdare
a cu care refaceau de zece ori un pas, ca si autoritatea plictisita cu care le f
acea observatii. Venise si el de prin cabaretele Parisului, adus de razboi, si f
orma, cu noi si alte vreo trei-patru perechi tinere, "banda noastra", cum spunea
u, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, ma ntreb uneori daca eu nu-mi fac singur aceasta suferinta, daca nu cumv
a, prin exceptie, oricine vorbeste despre dragoste n-ar trebui sa se ndoiasca si
sa evite sa vorbeasca n numele celorlalti - ba cred ca niciodata n-ar trebui sa f
oloseasca, vorbind, persoana a treia - pentru ca sentimentele pe care le ncearca
sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiasi cont
inut si, chiar daca e vorba de acelasi continut, intensitatea si durata sentimen
tului pot fi nesfrsit de felurite, caci unul poate suferi atroce ca nevasta lui p
rinde pe sub masa mna vecinului, pe cnd altul ia asta drept o nuanta fara importan
ta, nct oricine iubeste e ca un calator, singur n speta lui pe lume, si nu are drep
t dect doar sa banuiasca aceleasi sentimente si la altii, cta vreme nu corespunde
cu ei dect prin mijloace att de imperfecte de comunicare, cum e cuvntul. mi ziceam c
a vad poate prea mult rau acolo unde nu e. De pilda, cu una dintre acele formule
simpliste si stupide, mi se spune de catre cei din jurul meu ca sufar atta numai
din cauza ca "sunt gelos". Vor sa spuna ca fara nici un motiv temeinic, mai mul
t dintr-un fel de structura vicioasa sufleteasca, neconforma cu normalul si real
itatea. E nca una din formulele acelei enormitati care e conceptia metafizica a d
ragostei, formula care nu explica n realitate nimic, cum, de pilda, alta formula
metafizica, folosita acum cteva zeci de decenii, nu explica n fizica nimic si totu
si era folosita cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atta din cauza iubirii.
Iata, de pilda, aceasta ntie zi cnd a nceput nelinistea mea, din cauza lui G. ... An
isoara, care ntr-un fel avea mania excursiilor "n banda", a caror promiscuitate mi
e mi facea sila, a hotart ca de
Sfntul Constantin si Elena (cadea acum ntr-o smbata, iar luni era o alta sarbatoare
) sa facem o excursie de trei zile la vie, la niste prieteni comuni, la Odobesti
, cu automobilele unora dintre ei. De la nceput m-a enervat urcarea n automobile.
De vreo doua-trei ori ne aranjasem n cele trei masini si de doua-trei ori ne-au s
chimbat, caci era cineva important care nu se simtea bine plasat. n realitate, fe
meile cautau sa se gaseasca la un loc cu barbatii care le interesau, iar cnd nu i
zbuteau de la nceput, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Par
tea dezagreabila era ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se comu
nica simplu de catre cei mbufnati si initiati sumar.
- Iar ne dam jos? Dar ce e, frate, nu se mai termina?
Aici raspundeau ridicaturi din umeri plictisite, ale celor care se aranjasera bi
ne si acum se temeau sa nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriza a fost pentru mine ca nevasta-mea nsasi, foarte ascultata d
in cauza frumusetii ei, si a carei participare constituia un fel de motiv de suc
ces pentru excursie, era aceea care a deranjat de doua ori pe toata lumea, ca sa
izbuteasca sa-l aiba n masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua sa
ptamni nainte. Eram obisnuiti, de doi ani de zile de cnd ne iubeam, sa consideram c
u indiferenta tot restul lumii, sa ne simtim bine oriunde suntem mpreuna si mai a
les singuri, n mult prelungite convorbiri, sfrsite adeseori n voluptate. Un drum, o
expozitie de tablouri ne placea mult mai mult daca ne puteam comunica si verifi
ca reciproc impresiile. Cnd eram n lume si nu puteam vorbi unul cu altul, simple s
ursuri sau priviri lungi explicau pentru noi situatia, caracterizau momente, ca n
baza unei ntelegeri att de statornicite despre lume si a unei obisnuinte de a comu
nica att de perfecte, nct vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam ca si aceasta ex
cursie va fi o voluptuoasa incursie n viata celorlalti, n folosul nostru, al amndur
ora, si iata ca, de la nceput, staruia sa aiba n intimitatea noastra un dezagreabi
l intrus. Asa credeam numai, n prima clipa, dar am nteles mai trziu, mai mult mort,
ca intrusul, n patima apropierii lor, eram eu.
Din ntia clipa, fireste, preferinta ei neocolita, neascunsa si lacoma, a pus ntre m
ine si acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzatie de
stnjenire. El stia ce vrea ea, eu stiam de asemeni, si mai ales amndoi stiam unul
despre altul ca stiam (si probabil si ea la fel) si nici o marturisire nu ar fi
avut nimeni curajul sa faca. Am exagerat, evident, politetea, n exces de vorbarie
, ca sa ma arat cu prisosinta binecrescut.
- Dar nu... dar nu... poftiti... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu ma dera
njeaza. Dumneavoastra? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevasta-mea
era la mijloc ntre noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o calatorie foarte fr
umoasa... Avem o vreme minunata, de mai, nici prea cald, nici prea racoare... Cnd
ajungem? Da? Tocmai la unu? Sa speram atunci ca nu o sa avem nici o pana de mot
or.
Pe drum, nevasta-mea n-a trait dect prezenta lui. Toate comentariile le-a facut n
umai pentru el sau cu el. Avea o voce usor emotionata - la nceput am crezut ca di
n cauza soarelui si aerului nrourat al diminetii si al cmpului - si releva cele ma
i nensemnate nimicuri ale drumului, cu exclamatii. Daca masina era sa calce un crd
de gste, ea scotea un fel de interjectie usoara, vreun A! care pornea nsa din toa
ta intimitatea ei de femeie si vrea sa spuie cu totul altceva dect spunea. Daca e
ra o casa cu pridvor frumos, ea arata n graba: Ai vazut? caci n timpul acesta masi
na trecuse. Plouase putin n ajun si nu aveam acum fir de praf ca sa ne tulbure pr
mai tnara provoca naiv pe G., care nu o baga n seama dect att ct i trebuia ca sa fie i
nteresant fata de nevasta mea. Si cnd aceasta urtica i-a cerut un pahar de vin, ngmf
at si cu vointa prostcrescut, a refuzat sa ntinda mna si sa toarne din carafa de p
e masa. A fost un moment penibil si femeia, care contase imprudent pe farmecele
ei tomnatice, a ramas ncremenita. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog sa torni un pahar de vin doamnei.
Si cum el nu facea nici o miscare, iar eu ma consideram absent - s-a sculat si a
oferit singura paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai buna,
dar n acelasi timp si un indiciu ca ea, simtindu-se preferata si stapna, putea, c
a o aristocrata a iubirii, sa faca orice gest, fara sa se umileasca, asa cum reg
ele Spaniei spala n Joia Mare doisprezece cersetori pe picioare.
Dupa-masa, s-au vizitat unele dintre pivnitele "celebre" ale Odobestilor, de sut
e de pasi sub pamnt, cu butoaie mari ct rezervoarele de petrol parca. Am gustat ne
numarate soiuri si calitati, dupa ndemnul podgorenilor, toti meridionali si fleca
ri, cnd e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasa mprejurare pentru mine a fost masa de seara, din ajunul plecari
i. El s-a ratacit, ntrziind de data asta cu o bruna mica si neastmparata, n timp ce
toti ne asezasem la masa, nevasta mea acum lnga mine. Un fost ministru, mare podg
orean de aci, care ar fi voit sa stea, probabil, de vorba cu ea la masa, a ocupa
t locul liber din dreapta ei, nestiind ca e rezervat. A devenit livida, dar n-a
avut curajul sa spuie nimic intrusului. n schimb, cum noi eram asezati cu spatele
la intrare - luam masa ntr-un pridvor cu cerdac imens nflorit cu glicine si zorel
e - la fiecare doua-trei secunde ntorcea enervata capul, sa vada daca vine. De la
o vreme nu se mai putea stapni. Imensii ochi albastri de copil erau tulburi si si
musca ndurerata, deseori, buza de jos moale si rosie. Nu putea mnca nimic, caci d
e data asta cei ntrziati n-au mai fost asteptati si se adusese la masa. Niciodata
nu m-am simtit mai descheiat de mine nsumi, mai nenorocit. Am crezut atta vreme ca
eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi desc
opeream ca ochii ei sunt gata sa plnga pentru altul, ca suferea si ea, plapnda, ce
ea ce eu nduram ros n adnc, de doua zile, dar ea pentru un om care mie mi se parea
cel dinti venit. Erau aceiasi ochi nlacrimati din vremea care a precedat casatoria
noastra, cnd eu n-o iubeam si cnd o lasam usuratic sa astepte jumatati de ora si
mai bine, ntrziind la rendez-vous-uri, cnd ea mi facea reprosuri nlacrimate si sfsieto
r resemnate, care ma tulburau adnc, ma revoltau mpotriva mea nsumi, si care au sfrsi
t prin a ma lega de ea cum se leaga o ruptura organica prin aderente. Preferam,
pe vremea aceea, pe o colega a ei mai subtirica si mai spirituala. Ea suferea si
nu ascundea nimanui ca sufera, ca si acum, caci nu are orgoliul aspru de a nu s
e da n spectacol. E si una din cauzele pentru care eu acum ndur atta, caci ea, nesu
ferind de acest exhibitionism sentimental, crede, nestiind ct de greu ma stapnesc,
ca nici eu nu sufar. Mai ales ca eu, daca ma rasucesc de durere e tocmai din ca
uza spectacolului pe care-l da ea, fiind att de ridicula ca sufera. Caci asta fac
ea situatia mea si mai jalnica, deoarece paream si mai mult de prisos, dureri si
bucurii se ntmplau fara mine, tocmai cnd ea atragea luarea-aminte a tuturor.
Dupa ce ea si-a tot sucit gtul, uitndu-se napoi, a venit si el, ntr-adevar, cu femei
usca vie si neastmparata; si li s-a facut numaidect, prin nghesuirea celorlalti, un
loc de favoare oarecum, caci alti ntrziati trebuiau sa se multumeasca sa stea toc
mai la coada mesei. El a continuat sa-si nvaluie vecina n griji mngietoare si "tandr
e", iar spectacolul acesta parea insuportabil nevestei mele. Nu putea mnca nimic
si avea o figura de animal ranit. Ma ntrebam: ea nu-si da seama ca si eu sufar to
t att de mult? Cum e cu putinta atta insensibilitate? Vecina fara lucru de vizavi
a ntrebat-o, ironic si, evident, destul de tare, daca "sufera", si mi se parea ca
n viata mea nu mi s-a adus o insulta mai mare dect sa fie ntrebata nevasta-mea, fa
ta de mine, daca sufera din cauza altuia. M-am gndit sa las furculita n farfurie s
i sa ma scol nentrziat, mnios, de la masa, plecnd apoi de-a dreptul la gara. Si as f
i facut asta daca eram numai un amant, nu si barbatul acestei femei. ntre doi ama
nti situatia este, desi mai complicata dect se judeca n mod primar de catre lume,
negresit infinit mai simpla dect ntre sot si sotie. Nu ti-a placut o femeie numai
pentru trupul ei, numai pentru surprinderea framntarii ei sexuale, caci placerea
si neplacerea se cauta si se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ti-ai ales
-o ca nevasta. n realizarile naturii orice om e un exemplar unic si inedit. Din t
oata filozofia se desprinde cel putin acest adevar ca omul - cu constiinta - fii
nd pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odata cu moartea lui moare nendoie
lnic si lumea. Si el si alege, liber, o alta constiinta, pe care o socoate egala
cu a lui. Va fi tovarasa si mostenitoarea lui, a memoriei lui, i vor spune copiii
lui mama. Nu sunt religios, dar cred ca, datorita unei pure elaborari spiritual
e, totusi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e aceasta dogma, ca s
otul si sotia sunt predestinati de la facerea lumii, ca peste catastrofele vieti
i, uniti si egali unul cu altul, fata-n fata unul cu altul, ca n aceasta viata, v
or fi si n vesnicia viitoare. E si una dintre cele mai frumoase imagini create de
gndirea omeneasca. Nu-i vorbea aici despre "juramintile amantilor", caci si eu a
vusesem amante care-mi "jurasera dragoste eterna" si pe care nu le luasem n serio
s, iar dupa "partide" mai mult sau mai putin ndelungi de placere, le parasisem, c
u toate lacrimile lor, la cele dinti cochetarii cu alti barbati... S-a ajuns, n ac
est veac, sub influenta vulgara a literaturii, la conceptia plezirista a casator
iei, cnd omul, n loc sa se duca la un stabiliment anume, si aduce o nevasta acasa p
e care, dupa doua-trei luni, o concediaza fara nici o alta formalitate dect, uneo
ri, o despagubire baneasca.
Asa am gndit n vremea cnd, dupa ce atta suferinta din partea femeii ma nduiosase, i-a
m cerut sa-mi devie nevasta. Mi se daruise cu totul. i spusesem loial ca nu o voi
lua de sotie si-mi raspunsese cu un surs palid si dumnezeiesc: "Orice s-ar ntmpla
cu mine, vreau ca tu sa ma faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te
vei simti n nici un fel, absolut n nici un fel, ndatorat fata de mine. Poti sa ma
gonesti n zorii zilei si sa nu ma mai primesti niciodata n casa ta." Fireste, cuvi
ntele ei erau nealese, dar expresia era de o coplesitoare precizie. Fusese nti ama
nta mea, deznadajduita de voluptate, dar peste ctva timp ea purta numele meu, pe
care nu-l purta nici una dintre surorile mele maritate. Si intimitatea noastra c
restea si se adncea ca o lume noua cu privelisti prelungi de ntiul ceas.
Ce nsemnau acum toate aceste simtaminte si gnduri pentru femeia de lnga mine? Absol
ut nimic. Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si naiv c
a un predestinat "coarnelor", ca sa fi gndit att de mult despre o femeie, care, pu
nnd n cumpana tot acest aparat maiestuos si scrobit al sentimentelor mele, le pref
era fara grija, lacom, strngerea n brate a unui necunoscut pna acum cteva zile. Prab
usirea mea launtrica era cu att mai grea, cu ct mi se rupsese totdeodata si axa su
fleteasca: ncrederea n puterea mea de deosebire si alegere, n vigoarea si eficacita
tea inteligentei mele. Sunt guverne, n tarile din Apus, care primesc foarte des,
si pe chestii importante, voturi mpotriva din partea adunarilor lor nationale. Da
r nu gasesc ca e cazul sa traga de aci vreo consecinta. Cteodata, aceleasi guvern
e nsa asaza toata greutatea existentei lor pe un lucru de nimic si "pun chestia d
e ncredere" uneori pe un simplu adjectiv ntr-un articol de lege. Iar daca atunci v
otul le e mpotriva, se prabusesc. Unii barbati nu-si iau nevestele n serios (e dre
pt ca eu ma ntreb, de ce s-au nsurat atunci?) si nu gasesc niciodata ca e cazul sa
traga consecintele. Eu jucasem totul pe aceasta femeie si trebuia sa trag acum
toate consecintele care se impuneau: desfiintarea mea ca personalitate. Trebuia
deci sa ma scol de la masa si de lnga aceasta iubire, pentru totdeauna. Dar stiu
ce vointa de fier si rece am - una dintre amante, care, n naivitatea ei vulgara, n
cercase sa ma convinga pentru un trg conjugal, mi cerea apoi cu groaza sa nu-i mai
zmbesc, caci zmbetul meu plutea cu o indiferenta de moarte, de nenvins - si stiam
ca o data facut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicatii nu ma vor mai face
sa revin. Mi-am impus sa ndur totul pna cnd voi fi singur cu ea, ca sa am un cuvnt u
ltim. Adevarul e ca imensitatea catastrofei mi facea sufletul palid, caci nu stia
m singur daca - orict de ndrjita vointa mea - siluindu-mi simtirea, voi avea cumva
puterea sa ndur totul, fara sa se sfarme n mine organe, care niciodata nu se vor pu
tea reface. Speram, de asemeni, ca nca nu s-a ntmplat nimic si ca voi putea readuce
acasa iubirea mea, cu simple cicatrice ca de varsat pe obraji. M-am pastrat mai
departe n "ipotezele", pe care desigur ceilalti continuau sa le faca asupra star
ilor noastre sufletesti, interpretndu-le cum interpreteaza savantii microbii la m
icroscop, resemnat sa suport compatimirea lor, ca pe niste rme care urca trndu-se u
med pe mine.
Acum era lnga mine, ndepartata ca la mii de kilometri, jucndu-se nervoasa cu furcul
ita si cutitul, privind palida cu ochii mari albastri, nduiosati, spre cel care,
tita dect printr-un gard de srma, si care desigur avea destule portite.
Gndul ca nevasta-mea s-ar putea "da" asa, n timpul unei seri de dans, ntr-o gradina
sau pe aleile unei vii (si aveam toata sugestia halucinanta a detaliilor), ca a
r putea reveni apoi sus, n pridvor, lnga mine, cu trupul poluat de aceasta mbratisa
re, mi-a nnegrit sufletul si m-a facut, rece, sa ma clatin. Ca ea - pe care mi se
parea ca o jigneste orice aluzie, nct daca eram alaturi, njuraturile att de obisnui
te si de plastice, pe strazile Bucurestilor, ma faceau sa caut un fel de refugiu
- sa stea acum rasturnata si cu picioarele goale pna la jumatatea corpului ca o
trfa groasa si grabita n gradina publica, mi se parea o catastrofa de nenchipuit. D
ar ntelegeam nca o data ca femeia care iubeste are toate nerusinarile, cu o incons
tienta care pare magnifica tuturor poate, n afara de sotul ei, si pe care eu nsumi
, nainte de a fi nsurat, o admirasem la multe femei. mi aduceam acum aminte ceea ce
una dintre marile scriitoare a exclamat cu groaza: "Drepturi femeilor? Sa facem
din ele, de pilda, magistrati? Sa ncredintam viata, libertatea, onoarea si noroc
ul oamenilor unor femei, despre care stim ca trei zile pe luna, cel putin, sunt
niste animale suferinde, inconstiente si turbate?" Ma gndeam si eu ce trista expe
rienta e sa-ti conditionezi fericirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii
. Era n mine, orb, un ndemn de moarte, sa pornesc sa-i caut si sa-i gasesc n vie.
Nu coborsera nsa nici n gradina. Erau numai asezati la capatul pridvorului, pe parm
alc, si, apropiati, stateau de vorba. A trebuit sa ma reazem ca sa nu cad, nsa de
alta emotie. Ma asteptam la atta rau, nct acum aveam porniri de adevarata si nduiosa
ta recunostinta pentru femeia care, totusi, n-a mers pna la capat n infamie. M-am n
tors cu o stranie liniste la jocul de carti...
Petrecerea s-a sfrsit n zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitati plecasera.
Mai ramasesera ctiva dintre jucatorii de carti, care, pierznd toata noaptea, caut
au, acum, livizi si cu buzele vinete, sa se refaca printr-o lovitura, dar mai ra
u pierdeau, nct, din placere, jocul avea, trziu, o nuanta de tragic vulgar. Izbeau
cartile de masa verde, fumau mult, ca scrumierele pe care nu le schimbase nimeni
erau ticsite de mucuri turtite. n pridvor si n cerdac, parte la mesele ncarcate cu
resturi de la banchet, parte n fotoliile de trestie si nuiele albe mpletite, aste
ptau cu gurile coclite, dar cu buzele nrosite din nou, sotiile celor care nca mai
jucau, gazdele, cteva perechi tinere, care nu se ndurau sa se desparta si al caror
organism biruitor se refacea cu fiecare senzatie noua. Acum urmareau naltatul so
arelui, care stropea cu apa de aur verdele albicios al viilor si negrul verzui a
l padurilor. Era o impresie de racoare si prospetime peste oraselul din vale, ga
ta sa se trezeasca, prospetime care aci sus nu putea birui totusi extenuarea fiz
ica. Asteptam, cu seaca nerabdare, o explicatie ndrjita cu nevasta-mea, dar de vre
me ce ea nu-mi ceruse sa plecam, caci nca nu se ndura sa se desparta de el, rabdam
. (Ce-or fi vorbit att? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce ntmplari au facu
t aluzie? ce aveau sa-si spuna amndoi? caci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevasta
-mea vorbind dect cu mine). A trebuit sa coborm apoi n beciul unui proprietar vecin
, care nu ne-a lasat pna nu vom ncerca, mpotriva oboselii de mahmuri, un leac parad
oxal, un singur paharut dintr-un vin auriu si greu ca untdelemnul, care, luat lng
a butoi, avea sa ne limpezeasca desavrsit mintea...
Era soarele sus cnd ne-am gasit n odaia cu pat larg si scazut, cu perdele de pnza d
e casa si borangic, cu fotografii straine, cu carti, n care panglici erau ramase
acolo unde se oprise atentia altora - si cu sticle de parfum si apa de colonia p
e masa de toaleta, gatita cu oglinda leganata, ncepute de alte mini.
N-am putut sfrsi dezbracatul, dar cum nici nu vream sa discut cu ea "academic", i
-am spus cu o voce de mort:
- Asculta, draga fata, sper ca niciodata n viata mea nu voi mai trece prin clipel
e prin care am trecut ieri si azi.
M-a privit cu ochii mari albastri.
- Nu nteleg ce vrei sa spui?
Eram uluit, am ramas cu haina n mna, am rs ca un cadavru.
- Sincer? nu ntelegi ce vreau sa spun?
Si ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins si indignat de atta crasa prefacatorie.
- Ei bine, atunci poate ai sa ntelegi alta fraza ceva mai simpla. Sa ne despartim
. La Bucuresti ncepem numaidect, cum ajungem, divortul. Daca vrei sa rami cu amantu
l dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate ca nu-mi mai pot face iluzii, dupa cele
ce am vazut de ieri pna azi, te rog totusi un lucru. Acum, cnd ai certitudinea ca
vei ramne toata viata cu el, sa evitam spectacolul si sa nu ne oferim comentarii
lor adunarii publice de aici.
N-am vazut niciodata o privire de nger att de obosit si de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- Dupa cele ce ai facut azi, mi se pare uluitor sa mai ntrebi despre ce e vorba.
Si, ca un bolnav, care nu stie ce s-a petrecut cu el n timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am facut?
Indignat si revoltat de atta ndrazneala, am ntors capul cu dintii nclestati.
- Nimic.
Simtindu-se tare, staruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am facut? Te rog.
Mi-era sila atta, ca simteam ca orice vorba as fi spus, ar fi cazut alaturi.
- Nimic... Vreau sa ne despartim.
Ne-am dezbracat, dar n pat, cum eu evitam chiar sa o privesc, a nceput din nou.
- Stefane, te vad asa suparat... si-ti jur ca nu nteleg de ce?
Am nceput sa fierb de mnie.
- mi juri?
- ti jur pe ce vrei.
Dar o clipa m-am oprit mirat, ntrebndu-ma daca nu cumva gresesc, si m-am hotart sai explic ceea ce se prefacea ca nu pricepe. Dar cnd sa caut, cu uimire, vad ca ni
ci eu nu am nimic de spus. Ce sa-i reprosez? Ca pe drum a stat lipita de mine si
de el? Ca s-au cobort sa culeaga flori? Ca s-a sprijinit de bratul lui? Ca au fa
cut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul mpreuna cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A rs indulgenta (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cnd vii cu cineva pe drum, ntr-o e
xcursie ca asta... Toate femeile au facut grupuri. Se creeaza inevitabile izolar
i. Nu poti fi familiara cu toata lumea si atunci se pare ca esti numai cu unii.
Pe urma, el e un bun dansator... toate femeile din lume danseaza, cred.
- Da... nsa nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit mpreuna pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevarat scandal. Toata lumea v-a privit.
- Ce scandal? Ti s-a parut tie. Nu ai vazut ca - ti-am spus - toate femeile fac
la fel? Asa sunt petrecerile astea. O data acasa, nici una nu se mai gndeste apoi
la cunostintele si ntmplarile de aci. Ai sa vezi ca nici tu nu ai sa te recunosti
cu toata lumea de aci... Esti de o sensibilitate imposibila.
M-a mirat aceasta intentie de maturitate n judecata ei si eram indignat, dar tace
am. Fireste ca n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu nsemna totusi
ca ea nu mersese, cu trup si suflet, ntr-o aventura. Aveam nsa acum certitudinea
ca a vinei unor ministri care, respectnd cu sfintenie litera legii, si permit oric
e, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvntul e oricnd un mijloc imperfect de comunic
are. Tot ce e sens, tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa, printre silab
e si propozitiuni, ca aburul prin tevile plesnite.
Aveam totusi n plasa logicii un fapt precis.
- Aseara, credeam ca ti-ai sucit gtul, tot ntorcndu-te sa vezi daca vine la masa.
- A, mi-am sucit gtul, ce idee...! mi-am sucit gtul...! si ncerca sa bagatelizeze.
Dar a simtit, din privirea mea neteda ca moartea, ca aici nu ncape tagaduiala si,
nenorocit inspirata:
- A, acum stiu ce vrei sa spui. E cu totul altceva... Daca ti-as spune ai vedea
ca...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru si madam Georgescu.
Ajunsesem si la "secretul de familie" din Boubouroche...
Si era n asternutul strain, de prisos aproape de mine cu tot trupul stiut.
Asta-i tot ce-mi rezerva viitorul? Corpul femeii atunci cnd vreau? Ce sa fac cu e
l, fara celelalte bucurii? Cnd stiam ca nu e nici el perfect. La un milion de fem
ei abia de e una ntreg frumoasa. Restul au nevoie de indulgenta, de ntelegere. Num
, dect daca e vorba de o fata care vrea sa petreaca, dar, n sfrsit, sa-si pastreze
totusi fecioria fizica (si care, dealtfel, s-ar da din toata inima), sau de feme
i bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le mpiedica ovarita de care sufera. Mai a
re sens acest "flirt", atunci cnd o femeie urmareste vreun interes si, ca sa-l re
alizeze, face toate "avansurile", dar dupa ce a obtinut ce tintea, se refuza. Si
stem practicat de multe actrite si profesioniste nemarturisite. Dar nevasta-mea
nu e n nici una dintre aceste situatii si pentru ea un "flirt" e o aberatie.
- Ah, dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la masa. Dintr
e cei care totdeauna descopera firele de par n mncare.
- Sunt eu de vina daca mi se ofera fire de par n mncare?
- Nu, atta luciditate e insuportabila, dezgustatoare. mi nchipui ca esti n stare nu
numai sa-ti examinezi exagerat partenera, dar ca, n ultimele clipe ale mbratisarii
, sa-ti dai seama exact de ceea ce simti, ca si cnd ai asista la un spectacol str
ain...
- Doamna, e perfect adevarat ce banuiti, dar ncheierea dumneavoastra - numai - e
falsa. Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum,
dealtfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei care tr
aiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi.
- Cu ce placere te-as fi nselat pentru aceasta continua neliniste si banuiala a d
umitale, si desfacea senzual o portocala. Avea o eleganta de marchiza.
- Deci... nu m-ai fi parasit?
- Poate ca atunci da, dar as fi regretat-o toata viata. Suntem att de toante cnd s
untem tinere.
Surdea ndepartat si frumos, cu parul ei argintiu... si eu o admiram att de pasionat
, ca toata lumea parea intrigata ca de o scena de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lnga mine? si ce n
teles adnc ar fi avut lucrurile... va fi fost aceasta femeie la fel cu nevasta me
a? si - imposibila ntrebare - vor mai fi altele acum? si - nca mai fara sens ntreba
re - de ce mi se pare posibil numai n trecut, de ce regret ca am pierdut, venind
cu douazeci de ani mai trziu, trupul cald, cu zmbetul bun si melancolic al acestei
femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne si matase devin prea trziu, si d
e prisos, bune.
ASTA-I ROCHIA ALBASTRA
Nu i-am vorbit nevesti-mi o saptamna.
Am mncat singur n birou. Peste cteva zile, la masa la prieteni, mi s-a parut nsa ca
rezerva mea nu mai are sens, si am staruit toata seara pe lnga o femeie frumoasa,
aproape tot att de nalta ca mine. Cnd spun "am staruit" e un fel de a vorbi. Dupa
un usor nceput, ea, dezlantuita, m-a coplesit cu prietenia ei. Tot ce a facut nev
asta-mea la tara, aci s-a reeditat ntr-o singura seara. G. nu era acum de fata. C
a sa nu para prea suparator, femeia a dat o nuanta de gluma lucrurilor. A declar
at ca daruieste pe barbatu-sau nevestei mele, ca ma iubeste, a facut scandal cnd
mi-a luat cineva locul de lnga ea. Am vorbit despre femeile grase si slabe si, ca
sa-mi arate ca ea e numai nselator slaba, n fata tuturor, mi-a luat mna si mi-a pu
s-o, apasat, pe soldul ei plinut... Strnge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al
lui Iosef n casa lui Putifar. Cum ma lasa un moment liber fugeam, dar ma cauta si
ma aducea napoi. Scita, dezorganizata, nevasta-mea era vnata, glumea galben, iar de
cte ori mi aduceam aminte de ea si o priveam, i ntlneam ochii mari si ndurerati asupr
a mea.
Noua mea entuziasta m-a silit sa dansez cu ea, desi dansam prost. Pe urma m-a lu
at de mna si m-a dus ntr-un salonas cu divanuri: "Hai, sa fim singuri".
Eram stnjenit de parca numai n strachini calcam. Ne-am rezemat, lungiti unul lnga a
ltul si m-a ntrebat tot soiul de prapastii. Cnd s-a abatut din ntmplare cineva pe la
noi s-a nfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc si hrtie, a scris un afis: "Intr
area oprita... pereche amoroasa!" Cei care veneau, citeau, rznd ca de o gluma buna
, si plecau, cerndu-si scuze ipocrit. Glumea, fireste, dar asta n-a mpiedicat-o sa
-si framnte snii de coastele mele si sa ma sarute, cnd i se parea ca nu vine nimeni
.
I-am spus ca trebuie sa fim cuminti, m-am smucit si am plecat. Mi-era rusine de
ra data n desfasurarea lumii, ele au nsemnat mai mult dect razboaiele pentru cuceri
rea Chinei, dect sirurile de dinastii egiptene, dect ciocnirile de astri n necuprin
s, caci singura existenta reala e aceea a constiintei. Si, n organizarea si ierar
hia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala dect stelele distrugato
r de uriase, al caror nume nu-l stiu.
Ne-am mpacat peste o luna, cnd a venit cu bratele pline de crini trzii, ca o amanta
, si am fost mpreuna toata luna august la Constanta. Locuinta tihnita, plimbari s
eara pe dig, mpreuna cu o familie cunoscuta, aperitive n Piata Ovidiu, ntesata de l
ume, si uneori, n gluma, joc la bula, cnd pierdeam regulat. Binenteles, n dimineata n
sorita eram si noi, ca toata lumea, ncarcatura de tineri n pijamale si haine albe
usoare, n trenul de Mamaia. Pe plaja, ea era nca extrem de frumoasa, mai ales cnd t
ot corpul i se facuse ca grul copt. Aproape nalta, cu talia subtire si soldurile vn
joase, cu snii razbind ghiciti ca merele prin maioul negru (strns pe ea cum e un s
arpe n pielea lui), aduna toate privirile. Putin prea nalt pentru subtirimea brate
lor si coapselor, faceam totusi, cred, o pereche potrivita cu ea. Cnd, legata la
cap cu un tulpan albastrui, cum e uneori cerul senin, care i iradia lumina ochilo
r si-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerina,
usoara de tot, poroasa si albastra, tare ca vopseala, parea ntreaga zugravita pe
smalt, cu fata aurie.
n septembrie, ntorsi n Bucuresti, am avut o cearta din cauza copilului asteptat. Na vrut sa-l aiba si a trebuit sa stea n sanatoriu vreo doua saptamni. S-a facut bi
ne abia pe la Sfntul Dumitru.
A fost un timp destul de linistit si am putut sa fac vreo doua drumuri la o padu
re, care facea parte din mostenire, pe lnga Curtea-de-Arges. Era un sfrsit de toam
na de o frumusete larga si potolita, si priveam de la fereastra vagonului dealur
ile lenevoase cu paduri ndesate, cu acea felurime de colorit care arata cresteril
e. Daca vara e greu de osebit toate apele si asemuirile de verde, acum gama vest
ejitului cuprinde toate culorile tari. Cta vreme unii copaci sunt nca verzi, altii
au frunzele, pe negrul cracilor, galbene ca niste caise stravezii. Unele frunzi
suri sunt rosii sngerat, altele violete, caramizii, albe chiar. Cerul e imens, si
departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senina, ca
reia lumina vie, dar galbuie n culoare si potolita n caldura, i da o liniste melanc
olica.
Nu pot sta linistit pentru ca n compartimentul de alaturi (sunt vagoane vechi, cl
asa I-II) se aud hohote de rs, comentarii, aprobari calduroase. Scit, renunt sa mai
privesc carele, care se departeaza domol pe drumuri albe, si trec si eu dincolo
. Un domn, sa tot aiba cincizeci de ani, cu gtul n piele moale si rosie, ca al cur
canului, cu ochii vii si mustata mare, pe figura pentagonal osoasa, explica de c
e trebuie sa intram n razboi. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul
tarii romnesti, cnd afacerile si placerile lasau timp liber.
E de o verva ndracita, gesticuleaza convins, batnd aerul cu amndoua minile. Esential
ul, dealtfel, n replicile lui tumultuoase, sunt interjectiile.
- Ee! ee...! Pai vezi! Cnd spun eu? si se scoala iar de pe fotoliul de piele. Cum
o sa reziste, domnule?... cum o sa reziste? Vino-ncoa. Daca eu pun aici o armat
a? si arata Orsova, iar aici alta? si arata la Sibiu, aici nca una? acum la Braso
v.
Dar cineva obiecteaza:
- Bine, domnule Predescu... tocmai acum cnd nemtii au terminat cu rusii, de au aj
uns n inima Rusiei?
- Pai tocmai d-aia - raspunse domnul Predescu deznadajduit si scrijelat - tocmai
d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu ncep asa - si ncepu sa urce pe hart
a care indica statiile, deasupra canapelei - si hai-hai, si hai-hai... A?... mer
ge? si-asa mereu... si-asa mereu (n timpul acesta legannd urca si ocolea cu minile
pe harta, de la Arad spre Cluj, pascnd parca din urma)... Ei, asa-i ca i-am luat
ca din oala?
- Domnule Predescu, dar Mackensen ala si Hindenburg pretind ca ei o sa cstige raz
boiul, adaose unul, nu pentru ca ar fi crezut, dar mai mult ca sa dea replica, s
i asa, ca sa-l ntarte pe domnul Predescu.
- Daa? si si potriveste tigara rasucita, n tigaretul de trestie... O sa cstige asta
- iar aici face un gest foarte explicit, vrnd degetul mare, printre aratator si m
si preocupat.
Interpretarea deputatului "nemtofil", facuta, de altfel, cu un fel de servilitat
e intelectuala si intentie de reactiune mediocra, a provocat numai sursuri ironic
e. Profunda impresie a strnit nsa discursul celui care cerea intrarea imediata n ra
zboi. Pronuntata rar, cu vocea nfiorata, fraza: "Si veti lasa acest popor erou, c
are e poporul srb, sa fie zdrobit, fara sa faceti sa cada n balanta palosul romnesc
, hotartor, n aceasta mare, n aceasta neasemanata clipa istorica?" a plutit sub vas
ta cupola, ncremenind privirile, dar entuziast aplaudata numai de opt sau zece de
putati, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidentiala n care ne gaseam
noi.
Celalalt deputat interventionist a interpelat guvernul pe chestia narmarii. A dec
larat ca stie ca atelierele militare nu lucreaza, ca nu s-a facut nimic pentru e
chiparea armatei, ca s-au cumparat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Si
el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ati facut ca sa dam admirabilei noastre infan
terii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase n timpul discursului prin fata primelor banci,
a ntrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, cnd a ridicat mna, oratoru
l s-a oprit si privirile s-au ntors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o fa
lsa gravitate:
- Gasesc, domnilor, ca ngrijorarea dumneavoastra din cauza ca ne lipseste artiler
ia grea e putin exagerata. Cred ca, la nevoie, va fi suficient sa punem n baterie
pe onoratul nostru coleg de la Romanati, domnul Cotrcea, ca sa reducem toate tun
urile nemtesti la tacere. Si la vorbele astea, arata cu degetul nspre capatul rndu
lui din dreapta, iar toate privirile s-au ntors spre banca n care de-abia ncapea o
namila de o suta cincizeci de kilograme poate, cu minile att de scurte ca abia i aj
ungeau pe pntece.
A fost o ilaritate imensa. A rs si banca ministeriala, a rs si oratorul nsusi. Trib
unele ntesate - n cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, ne
maigasind alt loc, iar n cele ale barbatilor unii se sufocau, atrnati chiar de stlp
i - au rasunat si ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat si de opozitie pentru spiritul lui si pentru "largim
ea de vederi" care l caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parca, de
si militant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoc
a ntre guvern si opozitie. Azi, de pilda, partida era ca si cstigata pentru guvern
, numai prin aceasta simpla gluma.
De pe banca ministeriala a raspuns la urma unul dintre membrii importanti ai guv
ernului.
S-a sculat grav si cu ochii putin contractati, de pe banca ministeriala si s-a d
us, n tacerea ntinsa ca ntr-un aer tare, spre tribuna. Are fruntea nalta, piezisa, c
a de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu doua cute, mustata de fan
te mbatrnit. Acum, dupa un timp, si plimba ochii, privind si inspectnd parca incinta
. Tine mna dreapta nainte, cu doua degete n buzunarul de jos al vestei. ncepe ncet da
r sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte usor, domnilor, daca as alerga dupa succese facile, sa relev i
nconsecventa acestei opozitii, care pe de o parte ne reproseaza ca nu intram n ac
tiune, iar pe de alta se plnge ca armata nu e pregatita. Dar tin sa raspund fieca
ruia dintre onoratii oratori care m-au precedat, n parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut nsa repede. Pe urma:
- Domnilor, dati-mi voie sa va ntreb: Ce nseamna aceasta lipsa de ncredere n guvernu
l tarii? Ati monopolizat singuri toata iubirea de neam? Credeti dumneavoastra ca
pe aceste banci nu bate o inima romneasca? si arata acum, emotionat si solemn, b
anca ministeriala si bancile majoritatii. Credeti dumneavoastra ca viitorul aces
tui neam numai dumneavoastra va provoaca nopti de insomnie?... (aplauze puternic
e) ca numai dumneavoastra va cutremurati la gndul ca ceasul sfnt al realizarii nat
ionale ar putea sa bata, fara ca noi sa ne gasim acolo unde trebuie sa ne gasim?
si fraza spusa raspicat, cu vocea larg nfiorata, cu mna dreapta ridicata, cu pumn
ul strns, iar cu aratatorul ntins, cu mna indicatoare de pe afise, e urmata de acla
matii si aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastra a declarat sap
tamna trecuta aci ca daca ar avea doisprezece copii, pe toti i-ar trimite sa lupt
e nu-ti prea place, farfuria e putin patata, sosul e apos, carnea cu sugestii sa
lcii.
Pe urma ne-am trezit totusi mbratisati, asa ca animalele, dar ma ntrebam daca voi
merge pna la capat. Mi-a venit n minte, o clipa, femeia din cauza careia sufeream
atta.
Am nteles, din nou, ca iubirea fizica frumoasa e o profanare. E nevoia amara de a
zdrobi, de a razbi ntr-o mbratisare, odata cu trupul framntat, si sufletul, prizon
ier suav n el, n clipele acelea. Si cu att mai apriga e voluptatea acestei pngariri,
cu ct mai plina de noblete e icoana rasturnata. Cauti, crescnd n exasperata, n smin
tita nsurubare, durerile si bucuriile trecute, frumusetea luminoasa a fericirilor
traite, palmuiesti devotamente de nger lnced si gingasii nduiosatoare, jocuri de i
nteligenta neasemanate si melancolii zmbitoare. E bucuria de a vedea, ravasita, l
esinata de voluptate - prin tine - femeia draga cu sufletul zapacit de aceasta g
oana continua, si pe urma ncremenit n spasm, ca n fata unui miracol.
De aici nevoia attor amante si attor amanti de a striga, n clipele ultime, orori, v
orbe desuchiate, ca niste masti smulse, care sa faca si mai aprig simtul, actul
profanarii. Dar eu, ce sa profanez n inteligenta si n sensibilitatea de cocota ort
ografica a femeii de lnga mine?
Ma desfac plictisit, si, ca de obicei, ma las n voia mea interioara.
Interesul sexual e nul n afara de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, as
cunsa si vaga, despre anatomia sexuala a personalitatilor de noblete si loialita
te celebra. Au fost atti obsedati de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulin
s.
ntr-o zi, la ora prnzului, prin aprilie, m-am ntlnit cu nevasta-mea ntr-o mare bacani
e de pe Calea Victoriei. Ea facuse sa i se mpacheteze tot soiul de trguieli si, de
si viziunea unei mese cu prietenii ei m-a facut sa sufar rasucit n mine, am salut
at-o surznd.
- Sigur, cumperi attea bunatati si pe mine nu ma inviti?
Spuneam asta n gluma, fireste, dar daca m-ar fi invitat cu adevarat, nu stiu, zau
, ce as fi facut. Mi-a ntins, cu voie buna, mna subtire si moale, patrunsa de Quel
ques fleurs, pe atunci parfum rar.
- Nu... Nu te invit, ca nu esti cuminte...
I-am raspuns, cu dorinta evidenta de a nu aprofunda nimic:
- Eu sunt baiatul cel mai cuminte din lume, n timp ce ea comanda, celui ce o serv
ea, pt de foie gras.
- Asta e pentru domnul...
Si rznd prietenos, cu o lumina jucausa n ochi, s-a dus la casa, grabit sa plateasca
, floare de primavara, n taiorul cenusiu.
Ce departe erau timpurile cnd, neastmparata, avea grija sa-mi aminteasca sa nu-i u
it gustarea favorita, ntre trguielile de la bacanie. Si acum, totusi, intrusiunea
glumeata a ei, n meniul meu, avea un mic farmec senzual si sprinten, care m-a nves
elit.
N-am mai vazut-o vreo doua-trei saptamni. Am facut, ntrebndu-ma mereu, fel de fel d
e ipoteze.
ntr-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten si cu mine si cu ea pe vremu
ri, boem si ziarist acum, mi spunea cu nedumerire si cu oarecare intentie de acre
ala:
- Dragul meu, nevasta-ta e putin cam ingrata. Am ntlnit azi, la Muntele de Pietate
- am eu chestiile mele acolo - pe matusa ei; amaneta un inel. Spune-i sa nu uit
e ca a crescut n casa acestei matusi.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.
M-am interesat, putin mai de aproape, si am aflat ca, de doua saptamni, nevasta-m
ea e bolnava n pat. Am facut un pachet de carti, din librarie, am ales un brat de
flori si i le-am trimis cu cteva rnduri, fara titlu.
"Am aflat ca esti bolnava... mi pare nespus de rau (exageram tonul, ca sa-l cread
a conventional). Ai aci cteva carti, de Anatole France si Wilde, autorii d-tale f
avoriti, ca sa-ti treaca mai usor timpul. Ti-as fi recunoscator daca, avnd nevoie
de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ti aduce rndurile acestea.
Cu prietenie si urari de sanatate,
S."
t al ctorva femei cunoscute de noi toti de "a se da". A uimit mai ales noutatea c
ea mai proaspata.
ntr-una din zilele trecute, un functionar superior de tot, din minister - cel car
e povestea dadea nume precise - se trezise chemat la telefon pe la ora sase de c
atre nevasta-sa, care i facea o adevarata scena de dragoste. Ca o neglijeaza, ca
e singura acasa si nu mai poate de dorul lui, ca "sa-l mai dea naibii de ministe
r". Directorul nostru general lesina de placere si o certa, cu o sigura de sine
afectiune si ngmfare. n realitate, femeia i telefona din dormitorul amantului ei, er
a cu totul goala, iar n tot timpul ct i-a telefonat barbatului, si lasa trupul patr
uns si framntat de vigurosul ei tovaras de aventura. Si cnd la urma barbatul a cre
zut ca s-a ntrerupt telefonul, nu era dect sfrsitul firesc al acestei ntmplari, care
reedita n forma ultramoderna celebra istorioara morala din Boccaccio. La nceput as
cultam cu respiratia rarita, framntnd nodul cravatei, mutnd paharul si furculita di
n loc. Pe urma n-am mai putut respira si eram livid ca un operat. Peste cinci mi
nute am dat un bacsis ispititor unui chelner, sa alerge pna la hotelul vecin si s
a caute, n carte, daca G. are telefon. Ma chemase si nevasta-mea, de vreo doua or
i, la telefon, din casa unor prieteni. ntotdeauna istoriile astea cu femei, cnd se
dadeau nume autentice - nu n simpla anecdota - ma nnebuneau. Se zice ca studentii
n medicina, cnd citesc ntia oara n tratate descrise anumite cazuri, se cred si ei bo
lnavi de aceste maladii. Asa cum multi dintre ei care aud pe altcineva dnd lamuri
ri despre boala de care sufera simt si ei dureri, sau se sperie multi dintre cei
care viziteaza muzeele spitalelor. Cnd se povesteau ntmplari despre barbatii nselat
i, aveam impresia ca si mie mi s-a ntmplat la fel. N-am fost linistit nici cnd chel
nerul mi-a spus ca G. nu are telefon si nici nu m-am gndit dect cu oroare si dezgu
st la nevasta-mea si la toate femeile ntreaga saptamna care a urmat.
Pe urma, am nceput sa uit ndestul.
n ziua de Sfntul Constantin si Elena, era la curse, tot cu Anisoara si barbatu-sau
.
Dupa luni de zile, am vorbit amndoi mai ndelung, plimbndu-ne prin fata femeilor n ro
chii varatice, sprintene si luminoase ca niste afise colorate, care stau urcate
pe grilajul alb, prelungit de la foisorul de sosire, pe dinaintea tribunei nalte,
elegante si albe ca o lebada, pna la capatul pajistii fragede. A fost o broderie
de dialog aerian, amabila tachinerie si comentarii despre lumea de la curse.
ntr-o vreme, tonul a devenit mai precis.
- Mi se pare ca ai pierdut la primele curse?
- Da... se vede ca din cauza ca ma iubesti dumneata.
- Sunt tentata, atunci, sa joc si eu.
- Vrei sa stii cu adevarat daca te iubeste? Si mi era sufletul ca o pasare grea,
leganndu-se, catarata pe o ramura prea subtire. Caci ma gndeam si la mine si la am
antul ei - si nu stiam cum i se angreneaza gndurile.
- Adica nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai buna dect adevarul, si surdea, r
asfrnt n ea.
Ma gndeam ce bine i se potriveste, ct de a ei e aceasta gndire.
Cta lipsa de sensibilitate si ce acomodare grosolana ti trebuie ca sa accepti o mi
nciuna! Si de ce? Ce voluptate poate fi n afara de aceea a iubirii absolute prin
care si restul se valorifica? Aceasta multumire a ei cu surogate, care nu pot sa
tisface dect poftele mediocre, m-a facut sa ncerc o unda de superioritate... Si to
tusi:
- Dar cu certitudinea din dumneata nsati, cum te mpaci? am ntrebat-o, nvins iar de m
istuitoarea ndoiala. M-a privit surznd si s-a ferit ca si cnd as fi privit n cartile
ei, la joc.
- Nu stii niciodata... nu stim niciodata nimic.
A venit voinica, frumoasa si cu tot parul alb, tnara nca, prietenoasa mea protecto
are.
- Am sa-ti marturisesc o slabiciune.
- n sfrsit...
- A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. mi place sa cstig bani. Fie si la cur
se... dar nu-mi place sa ma nghesui acolo, strivita n multimea de la ghiseu. nghesu
iala, pentru o femeie tnara, mai merge, dar o baba ca mine ar face "gen opereta".
Esti dragut sa-mi iei niste bilete? si mi ntinse numaidect cteva hrtii, ca sa nu ma
it ntr-o ntrebare:
- E att de grotesc sa suferi din dragoste?
- Nu...
- Vorbesti sincer?
- Te asigur! si rdea mereu.
Mi-am adus aminte ca are un baietas de vreo cinci ani, pe care-l iubeste ca o ne
buna, fara sa stie sigur nici macar cine i-a fost tata, asa nct uneori glumeste: "n
modul acesta fac o buna afacere, caci nu ma va iubi dect pe mine".
- Asculta, ai vrea ca, atunci cnd va fi barbat, baiatul dumitale sa fie indiferen
t femeilor, iar el sa aiba alte preocupari exclusive?
Mi-a raspuns neted, fara ezitare:
- Nu...
- Ai vrea sa fie iubit?
- Oh... da...
- Si sa iubeasca?
- Mai ales...
- Sa iubeasca, chiar de nu va fi iubit?
- Da... da... neaparat.
- Baga de seama, dumneata, care esti femeie, care ai fost si esti iubita, care a
i nselat poate...
- Nu "poate"... sigur.
- Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale sa iubeasca femeile, chiar daca ar fi sa fie
nselat? Ai vrea sa sufere din dragoste? Si, cu toata dorinta de amaraciune din m
ine, jucnd ca pe o carte pe raspunsul ei, dupa ce am luat toate masurile unei mar
turisiri... sincere: Baga de seama...!
A devenit serioasa, ca ntr-o pauza de drama.
- Ti-o spun din toata inima ca as vrea ca fiul meu sa fie iubit de femei, si cre
d ca va fi, dar ti jur ca as vrea sa le iubeasca oricum, chiar cu riscul de a fi n
selat de ele. Si acum spune-mi pe ce cal sa joc...
I-am zmbit cu o neroada recunostinta, i-am spus ca eu joc anapoda, i-am dorit csti
g si am plecat sa dau biletele cumparate.
Caii pe care dorise sa joace "venerabila prietena" au ramas pe drum, ca sa-mi fa
ca mie jocul, desigur, caci aveam nevoie de succese n fata nevesti-mi, ori de car
e naiba ar fi fost ele. A iesit un cal aproape nejucat.
- Vai, am asteptat anume sa mbatrnesc, ca sa pot juca la curse... Si tot pierd...
Acum cnd nu mai pot spera nimic.
- Sunt dezolat, si nu stiu ce sfat sa va dau... Cred, n orice caz nsa ca superstit
ia e nentemeiata... Caci banuiesc ca ati cstigat... Ia vedeti biletele din poseta.
- Calul numarul sapte? Ei nu!? De ce va mirati? Acum priviti n fata tribunei tabl
ita indicatoare pe foisorul de la sosire... Sapte? Nu?
Rde, gdilata, uimita, rde si nevasta-mea, atrasa n jocul acesta al ntmplarii, femeie,
cu tot ce e n ea femeie, justificnd dorinta mea de a avea un succes. Se revarsa si
trece de noi lumea tribunei si a grilajului, aspirata spre paddoc si aleea umbr
ita.
- Trei bilete pe numarul sapte? Dar mi se pare ca nimeni n-a jucat pe aceasta fa
ntezista gloaba. Cstig o avere. Tnarul meu prieten, trebuie sa constat ca apropier
ea dumitale e pretioasa femeilor... cu dumneata, chiar cnd pierd, cstiga.
- Chiar cnd cstiga... pierd, o corecteaza nevasta-mea, ngreuind cu nteles cuvintele,
ca sa i se ierte calamburul si ca sa-i dea o anumita adncime.
Pe lnga noi treceau grupuri care parca nu aveau altceva de facut dect sa ne examin
eze. Si faceau asta cu o lipsa de discretie uimitoare. Barbati si femei ne masur
au, ca pe niste manechine care poarta confectiunile unor case de mode. Desigur c
a toate grupurile se examinau ntre ele, dar nu puteam sa-mi dau seama efectiv de
acest fapt dect cnd noi eram obiectul lui. Tot asa, de pilda, nevasta-mea, uneori,
si astazi chiar, privindu-ma n ochi, viu si cu o stralucire pasionata, mi dadea i
mpresia ca numai pentru mine are aceasta privire (cnd sufletul i se aduna din tru
pul ntreg, n ochi si n obraji). Banuiam totusi ca priveste la fel si pe unii barbat
i straini, dar vazuta din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditata.
Ar fi trebuit sa ma gasesc si eu pe directia privirii ei, ca sa pot judeca. Dar,
binenteles, asta era imposibil si a trebuit sa adaug nca un fapt la capitolul inc
a interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fara noima: cum as cheltui
un miliard, sau cum as organiza o calatorie la Polul Nord, sau, cnd eram n primel
e clase de liceu, realizam un fel de Romnie-Mare n harta geografica refacuta dupa
mine, cnd nici nu banuiam razboiul care va veni.
Am descoperit ntr-o revista nsa un fragment de articol n care Giovanni Papini expun
ea exact aceeasi opinie despre apriorism ca si mine. A urmat iar prabusirea sufl
eteasca, iar golul canceros. Mai ales ca Papini nu era nici macar socotit filozo
f, ci ca un diletant pasionat si fantezist.
ntr-o zi, cautam sa refac ceva din prezenta femeii, scotocind prin sertarele unui
mic birou, pe care-l avea n odaita ei de primire, o ncapere ngusta, dreptunghiular
a, lipita de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarte, cteva acuare
le, etajera de carti si biroul ei mic. Fotografii, taieturi din revistele ilustr
ate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese sa traduca Le lys rouge si nu a
vusese destula rabdare). Erau note de croitoreasa de asemeni, fireste raspunsuri
la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate si tot soiul de alte nimicu
ri. Dealtfel, toate cartile i erau pline de note si scrisori uitate printre pagin
i. Am rasturnat, fara sa vreau, un teanc de carti si iata ca dau peste un plic,
cu scrisoarea n el, pe care nu-l descoperisem n numeroasele scotociri de pna acum..
. Am avut un fior, ca si cnd as fi pus mna pe cifrul dorit al unei taine.
"Fetito, diseara Iorgu pleaca la tara, ca e 15 februarie si trebuie sa tocmeasca
oameni pentru araturi. Mi-e urt de moarte singura acasa. Vino sa mncam amndoua. Am
si croitoreasa la mine, poate ca-ti tai si tu taiorul... Seara dormi la mine, d
aca vrei, stam toata noaptea de vorba."
Era scrisul Anisoarei. Iorgu era barbatu-sau, 15 februarie, data cnd am venit de
la Azuga.
Simt ca ametesc; ca mi se deschide o perspectiva uluitoare, desi dorita, ca puti
nta de a merge a paraliticului, culcat n fata altarului pentru maslu. Caut sa fiu
ct mai linistit, ca sa pot ntelege bine. Asadar a jucat o comedie, ca sa ma pedep
seasca, asadar sunt cu adevarat un tip imposibil, care complica absolut orice ntmp
lare, iar ea e femeia unica - si totul se poate sterge ca un vis ngrozitor. mi dau
lacrimile si plng ncet de bucurie. Va sa zica era totusi o solutie, cnd eu nu vede
am nici una...
Pe urma a nceput banuiala ca as putea fi victima unei abile manevre. Daca scrisoa
rea a fost pusa cumva de curnd acolo? Ea era certata, cel putin asa stiam eu atun
ci, cu Anisoara, de aceea nici n-am cautat-o acolo. Pe urma, data e prea saritoa
re n ochi, prea cu intentie: 15 februarie. Si de ce n-a spus servitoarei atunci u
nde se duce? De ce nu mi-a lasat un bilet? Ramn ndelungata vreme ros de ndoiala. Da
r pe urma singur argumentez n favoarea ei. Probabil se mpacase cu Anisoara si eu n
u stiam. Ca sa aduca ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicitati
si nici nu avea certitudinea ca as fi gasit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut
sa mi-o plaseze aci? De ce sa tie sa ne mpacam? Ce interes ar fi avut? Cnd mi-a re
fuzat primirea oricarui ajutor material si cnd eu sunt cel care ma tem sa n-o pie
rd? Numai daca ma iubeste e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curnd ve
rosimila ntmplarea nsasi. Dealtfel si suferinta ei, n tot timpul acesta, suferinta c
are acum mi pare absolut certa, confirma aceasta parere.
Ma mbrac repede si pornesc spre Anisoara. Pe drum, am nsa o noua ndoiala. Daca totu
si scrisoarea e ntocmita? E foarte posibil ca ea sa nu vrea sa divorteze, caci ar
pierde o buna situatie materiala, iar faptul ca mi-a refuzat ajutoare pe care l
e putea banui modeste nu nseamna ca e dezinteresata. ncep sa judec si atitudinea e
i, ca amanta. Daca ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine si ea. Ar fi avut m
omente de adevarata nebunie ca sa ma vada. nsa ca suferea vizibil, poate fi si di
n cauza ca suferea sincer la gndul ca pierde o situatie materiala. Ca aspect, suf
erinta sufleteasca si cea cu mobil material nu difera si e greu sa stii daca o f
emeie sufera ca nu-i vine amantul la rendez-vous sau ca are de platit o nota la
croitoreasa. Iar daca din orgoliu mi ascundea ca a dormit la o prietena, pentru c
e atunci nu avea orgoliul sa ascunda si ca sufera, n strada sau la restaurant? Si
daca aceasta suferinta era att de mare, de ce n-a facut nici un demers sa ne mpac
am? Dar daca ar fi facut acest demers, n-ar fi fost oare o dovada pentru mine ca
tine la o situatie materiala? Am intrat ntr-o cafenea, am cerut o cafea si un co
intreau, lasndu-ma mai departe prada framntarii din mine.
Cnd mi-a raspuns prin comisionar, mi-a spus ca are casa plina de flori, deci un a
ct de orgoliu sincer (caci nu-si putea nchipui ca are sa fie demascata de comisio
nar). Daca admit n principiu acest gest, pot sa le admit atunci pe toate. Dar dac
a si-ar fi facut din comisionar un complice, dndu-i, dealtfel, acel napoleon de a
ur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus ca i s-au dat bani si ca i-a primit, de
vreme ce era complice cu ea si stia ca n-o sa-l tradeze? Pe urma, nu i-ar fi ei
frica sa n-o tradeze mai trziu Anisoara? Dar daca amndoua au fost complice si ea o
are pe vara-mea "la mna", cum se spune? Ar trebui, pe de alta parte, sa ma inter
esez ca sa stiu cu preciziune daca Iorgu a fost ntr-adevar la tara n ziua aceea. D
ealtfel, chiar daca el a fost, era posibil ca nevasta-mea sa nu fi dormit la ei.
Kant a aratat cndva ca se poate demonstra, deopotriva, si ca spatiul si timpul s
unt infinite, si ca sunt finite. Tot o astfel de antinomie e si faptul de a sti
daca o femeie te iubeste sau nu, caci ti poti demonstra cu usurinta, pornind de l
a aceleasi fapte, si ca te iubeste cu istovitoare pasiune, si ca te nsala, batjoc
oritoare. Numai daca nu admiti ca amndoua ipotezele sunt adevarate, si, ca teza s
i antiteza, se contopesc, ca sa ramnem n filozofie, n sinteza hegeliana. Doua lucru
ri mi s-au parut, totusi, convingatoare: ca ea n-a evitat divortul si, orict as c
rede n ntmplare, faptul ca niciodata n-a fost n apropierea ei vreun barbat, chiar cnd
am cautat-o prin surprindere.
I-am telefonat Anisoarei ca iau seara masa la ei.
Desi mai sunt numerosi musafiri la masa, n-am rabdarea sa plece si tot timpul ad
ucnd vorba de agricultura, despre momentul cnd se ncep muncile, fara sa ntreb nsa dea dreptul, caci stiam perspicacitatea cu care se refuza barbatului orice detaliu
care l-ar lamuri asupra situatiei lui, am cautat sa aflu daca Iorgu fusese ntr-a
devar la tara, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau ctiva oameni politici
, femei din cercurile care vneaza cancanuri si ntmplari mondene. Unul dintre comese
ni, aflnd ca sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admirat
ie si am avut impresia ca si ceilalti mpartasesc aceleasi sentimente. Un deputat
s-a oferit sa spuie "una buna" de-a unchiului.
- O stiti pe cea mai noua a lui Nae Gheorghidiu? si - la ntrebarile ntrebatoare: c
are? cum? - ncepe sa povesteasca: Acum vreo ctva timp, eram vreo cinci-sase insi l
a casieria Camerii sa ne luam diurnele pe sesiunea asta, cnd Nae Gheorghidiu da c
u ochii de Vasilica Savulescu de la Braila, l stiti pe Savulescu cum e totdeauna,
lnos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo
, privindu-l cum numara banii: "Ma, Vasilica, acum ca ai bani, mai du-te si tu l
a baie, ma". Da Vasilica, de colo: "Zau, ma Nae, fac baie n fiecare zi". Si serio
s, acesta: "Asculta, Vasilica, atunci schimba apa..."
Rd toti cu hohote, pe urma unul ntreaba daca stim ce i-a facut unui alegator al lu
i.
- Vine - spune povestitorul - un tip care-i cerea de doi ani sa-l numeasca n vreo
slujba: "Coane Nae, acum a murit, de o jumatate de ceas, Iorgulescu de la prima
rie, vreau eu locul lui!" "Vrei locul lui, ma Vasiliule?" "Da, coane Nae!" "Bine
, ma, uite-ti dau o scrisoare pentru primar." Si scrise primarului o carte de vi
zita nchisa, n care-l ruga sa ia masura lui Ghita Vasiliu si, daca i se potriveste
cosciugul, sa-i dea lui locul mortului.
Alte hohote de rs, alte exclamatii de admiratie pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum
ca a facut mpreuna cu Lumnararu o excelenta afacere cu statul. Fabrica munitii pe
ntru armata, foarte scump platite. Mi se pare ca niciodata n-au sa mai plece oam
enii acestia. Anisoara tine acum ca Iorgu sa spuie alta buna a lui Nae Gheorghid
iu. Fireste ca toti accepta si Iorgu povesteste:
- n prag, la Capsa, Nae se ntlneste cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldo
vei, unul Mihai Tutunaru. "Ce mai faci, Nae?" "Bine, dar tu?" "Pai sa vezi, ca a
m fost la Viena, ca mi-e nevasta bolnava n sanatoriu... am facut acolo un consult
... ca a trebuit sa las pe soacra-mea la mosie tocmai acum cnd e lucrul n toi, ca
am luat n arenda si o mosioara a lui frate-meu", si da-i, si da-i... Nae, de colo
, l priveste lung, asteapta si, pe urma, mirat: "Asculta, draga, ce te-ai apucat
sa-mi spui mie toate astea? Eu te-am ntrebat ce mai faci, asa cum se ntreaba. Ce,
tu ai luat-o n serios?"
Alte rsete. Un tnar povesteste ca Nae Gheorghidiu are aprobata n buzunar, de catre
un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finante, o petitie, pentru
e, care dadea reverberatii umede culmilor stncoase si facea proaspat verdele vege
tal. Roua se uscase, dar tot mai dainuia ct sa ne ude ncaltamintea. Muntii cei mar
i, priviti cum veneau amenintatori spre noi, de sus, cresteau, desfiintnd departa
rea. n stnga, Ghimbavul, nemaipomenit de masiva moschee de piatra (pe lnga ea, Sfnta
Sofia sa para jucarie de copii), are de jur mprejurul cupolei de piatra povrnisur
ile de sute de metri, drepte ca niste pereti din care nsa creste o vegetatie de s
tnci, ici-colo amestecata cu cea de brazi. Aceste povrnisuri sunt att de apropiate
de cele ale muntilor vecini, numai ctiva metri uneori, ca fundul prapastiilor, cu
praiele lor, n-au vazut de cnd e lumea, niciodata, soarele... ici-colo, nici lumi
na lunii. Povrnisurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au facut un adevar
at cuib de ursi.
La dreapta, apropiata, marita nca, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic,
de stnca dantelata; iar n fund, alergnd puternic si acoperitor spre noi, umplnd juma
tate din vedere, Papusa, unul dintre muntii mari ai tarii, deasupra Iezerului, p
are, ca sa completam tripticul impresiilor acestea, o turla deasupra unei nalte s
i lungi biserici romnesti. n valea dintre acesti munti e Dmbovita cu praiele ei, lup
tnd cu stncile ca sa razbata, bolovanindu-se, stralucind la ocolurile nsorite, ca a
rgintul, mai ales lnga podul alb de piatra, asemeni totusi celor din Bucuresti. P
rabusite n adncul larg, dmburi mpadurite, coline si plaiuri cu fnete (ca acela unde n
e gasim acum), ici-colo casute si, n sfrsit, sarpele alb al soselei dau continut v
aii. Fnetele sunt mpartite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolov
ani, dupa proprietarii lor. n mijloc, nchise n tarcuri, ca niste oi prea mari, capi
tele de fn de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rasina de brad, de fn c
opt, de fragi trecuti la vremea asta, si ameteste, tare ca drojdia. Lacustele ne
sar din cale, sprintene ca si dimineata asta ntreaga.
Sa fii acum aici, fata draga, lungita lnga mine, pe o capita de fn asternuta jos,
sa privesti cerul nalt si proaspat, departe de "banda" si de meschinariile saloan
elor, sa respiram aci adnc si sa-ti ncalzeasca trupul plin soarele, sa-l ncinga pna n
miezul zilei, asa cum ncinge, vara, de la facerea lumii, toata privelistea de ai
ci. Daca nu ramn, e ca trebuie sa ajung mai curnd - fie si acolo - sa-ti prind mij
locul viu ntre bratele mele cu coatele lipite de solduri.
Am nceput, fireste, iar, sa merg ntins, caci daca suferisem pna sa obtin nvoirea, ac
um paream scapat ca dintr-o prastie si nebunia revederii crestea n mine ca un spa
sm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri pna la istovirea lui.
Un muntean n itari si camasa, cu palarie "ungureasca" pe cap, se opreste din plim
barea coasei, ca sa ne arate un drum mai scurt. Lnga el, o femeie voinica, tnara,
cu picioarele n iarba umeda, goale pna sub genunchi, cu carnea pietroasa, cu aceea
si palarie de psla neagra barbateasca pe cap, ne priveste mirata. Are soldurile p
uternice si snii ca puii nchisi n camasa nvrstata cu negru. ntr-un mar salbatic, cu fr
ucte nchircite si multe ca zarzarele, au spnzurat o desaga cu merinde.
Marioara dintre munti... mai
Si-ai fost draguta la multi... mai
Mi-ai fost draguta si mie... mai...
Pna la Sfnta Marie... mai...
Asa trebuie sa i se fi cntat femeii acesteia vnjoase, facuta pentru luptat cu ea mamei ei, bunicei ei. Pna la Sfnta Marie... Pna poimine...
Grabim iar pasul, caci soarele a nceput sa urce. Cu ct ne apropiem de sat, de o pa
rte si de alta a soselei, sunt acum gardurile de uluc ascutite ca sagetile, toat
e la fel si care nchid livezile de pruni. Gtrosi si codobature isterice zboara de
ici-colo peste pietre de ru, peste pomi.
Ajuns nca dimineata n piata Rucarului, simteam ca mi se dilata inima, cautnd o tras
ura pentru Cmpulung. Neveste cu cosulete ca niste caldaruse de rachita, pline cu
zmeura culeasa din coclauri stncosi, pe unde ntrzia, nu banuiau ce neliniste facea
sa-mi arda privirea. Munteni frumosi si muntence umblau forfota trguind, asa de c
urat proaspeti n portul alb-negru, ca pareau figuranti de teatru daca n-ar fi fos
t de jur-mprejurul acestui sat culmile verzi sau stncoase, stralucitoare toate de
oglinda nrourata, albastra, a cerului si aurul luminii de dimineata. Simteam n min
e acea vaga importanta, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte n timpul
pregatirilor cel care are sa se supuie unei operatii, ntr-o zi frumoasa. Rezemat
de bara de fier a micului chei de piatra, priveam apa dumnezeiesc de limpede, fa
cuta anume pentru cresterea si bucuria pastravilor parca, rostogolindu-se peste
pietroaie, auzeam uruitul ferastraielor care taiau n lung busteni si zmbeam gndind
la trupul gol si auriu al nevesti-mi, n asternutul alb, pe sofaua de la Cmpulung.
Pentru ce viata, pentru ce nebunia acestei organizari sociale contrariaza ferici
ri att de firesti? si pe care le dorim att de mult?...
Treceam uruind podul de lemn, lung de tot si negru cu picioarele lui multe, ca u
n gndac nesfrsit peste Dmbovita, desfacuta n suvoaie, ncarcata de busteni cojiti, bol
ovani si pietris. Dupa Dragoslavele, alaturi de carele lungi de 8-10 metri, cu b
usteni (caci au osiile desfacute de leagan si rotile mutate la un capat si la ce
lalalt al celor trei trunchiuri de brad menite caratului), ntlnim adesea femei cal
are pe cai mici, cu sei mari de lemn, acoperite cu blana de oaie, mereu cu palar
iute negre, uneori peste marame, cu ii, nflorite altite si cu sabace, n opinci sco
rtoase.
Spre Mateias, soseaua pietruita varos urca ntortocheat, pare ca da uneori n gol, nt
r-o apa a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea sa se pravaleasca jos de tot
, cu drumuri si sate acolo, n fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiaza. ntr-un pavilion n gradina, ni se aseza masa, dar pna la
ora prnzului am iesit n oras si ne-am plimbat pe bulevard. Am fost nduiosat de buc
urie cnd am vazut ca pe nevasta-mea n-o saluta nimeni. Aveam orgoliul secret de a
fi posesorul unui exemplar a carui raritate trecatorii n-o banuiau dect vag, dup
a frumusetea femeii, fara sa stie amara voluptate a vietii noastre sufletesti. E
ra n aceasta plimbare de amanti prin marea multime ceva din plimbarea unor ofiter
i superiori, mbracati civil, pe care soldatii, daca ar fi stiut cine sunt, i-ar f
i salutat nlemniti.
Amiaza era nvolata si lumina fierbea, ca n cupa sampania rece.
Prin fata gradinii publice, multimea vilegiaturistilor n haine si rochii deschise
ca de Pasti se mbulzea primavaratica. S-a oprit mirata, ca o fetita, n fata unei
fntni tsnitoare, pe umbrele de apa ale careia, un savant localnic, probabil, avuses
e ideea sa arunce o minge de tinichea vopsita, care juca neobosita. Am trecut pr
in piata cu gramezi de mere, pere si prune, cosulete cu zmeura si mure, asezate
pe tarabe aliniate ca soldatii. Untul era adus n putineiul ct o donicioara n care a
fost batut. De acolo, ne-am dus spre parcul bailor, prin orasul cu casele lumin
oase, parca n fiecare noapte spalate de ploaie sau de roua, ceea ce nu mpiedica so
arele de amiaza sa fie viu si neastmparat. Pe aleile cu brazi si molifti, cu copi
i care alergau si batrni care jucau table, asteptndu-si rndul la baie, ne-am plimba
t si noi, pna n albia nesfrsit revarsata, cu prundisuri si suvoaie mpletite, a Rului
Trgului. Nu vream sa cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine dect femeia aceasta c
u rochie de culoarea caisei, cu bratele goale, lungi si plinute, pe care n fiecar
e clipa eram isptit sa-mi alipesc podul palmelor. Pe podetul de lemn, care e la
intrarea n parc, peste prias, s-a oprit sa cerceteze mirata moara mica si scocul ei
de lemn, cu muschi verde. O priveam eu, si o privea toata lumea, pe femeia asta
ntoarsa cu spatele la noi, a carei silueta aurie toata parca dadea nca racoare pr
ivelistii rustice. Cnd a ntors ochii albastri, erau tot asa de limpezi ca apa care
gonea peste podeala cu muschi verde. Masa ne astepta n chioscul din fundul gradi
nii, proaspata si ademenitoare, cu supa de pasare, pui fripti, brnzeturi si zmeur
a, cu vizita - oprita n prag si curioasa - a doamnei Atena, care vrea sa afle ce
facem pe granita. Pe urma am fost singuri.
Simteam un val de recunostinta umilita pentru femeia aceasta care n-avusese maca
r curiozitatea sa se intereseze de ceilalti oameni. Mi se parea concludenta acea
sta atitudine a ei... si-mi reprosam nencrederea si nelinistea de altadata. Simte
am voluptatea unei posesiuni depline a trupului si a sufletului ei.
Siesta, n oraselul obosit de aerul tare al diminetii si cu perdelutele trase pret
utindeni, a fost pentru noi o dupa-amiaza de istoviri exasperate si de bucurii,
care, desi asteptate, erau cu att mai pretuite. Negresit, trupul alb-auriu al ace
stei femei nu era fara cusur. Evitnd sa aiba un copil ca sa nu-si diformeze corpu
l, din cauza brutalitatii tratamentului ajunsese la rezultat opus. Cnd eram furio
s si sufeream din pricina ei, simteam un fel de drojdie de satisfactie ca snii, n
ici chiar atunci cnd era culcata pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dura de
fructe, ca acum, cnd se marisera, alunecau usor, fireste prea putin, nspre coaste
fara sa mai afirme neastmparata mura, ca un sigiliu al voluptatii, din vrful lor.
Plinul soldurilor nu mai avea liniile de lira de la nceput si era ciudata coresp
ondenta ntre impresia aceasta de scadere, de atrofiere pura a lor si nflorirea mol
atica a snilor. Muschii coapselor, care erau, n zilele dinti, ntinsi, semet, de la g
enunchi pna la sold, acum se relaxau, mai catifelati, mai dulci la pipait, imperc
eptibil, spre interiorul picioarelor. Dar att de inexplicabile sunt ntortocherile
iubirii, ca acum, cnd o simteam nduiosat alaturi, tocmai aceste scaderi erau pentr
u mine prilejuri de voluptate. mi placeau, parca mai mult ca oricnd, acesti sni mol
atici si ascultatori, care mi umpleau, cu greutatea lor draga, palmele, lundu-le f
orma, si mi lipeam, cu o dureroasa bucurie, obrajii de coapsele cu fragezimi molc
ome de petale, care altadata tresareau elastice si nervoase.
Vorbisem putin de tot, ntreaga dupa-amiaza, caci simteam ca vorbele, fata de gest
uri si prezenta, erau de prisos, ca hrtiile moneta n tarile cu acoperire totala n a
ur. Cndva nsa, nevasta-mea duse mna la capati, lua din tabachera o tigara, o puse n vr
ful unei tigarete si o aprinse gnditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleg
anta, acum naturala, dar la nceput trebuie sa fi fost socotit de ea, cu convinger
e, ca un semn de "distinctie". Acum nu era, mai aproape vorbind, dect un gest de
acreala distinsa. Era un gest absolut marunt, dar parca ar fi trecut un nor stup
id peste toata voluptatea.
As fi vrut sa nu mi se ntunece figura si nu puteam rezista.
n zilele noastre de dragoste adevarata, nevasta-mea n-avea niciodata, goala, poze
de eleganta studiata. Frumusetea ei era toata spontaneitate si miscare. Trntea c
u picioarele n perne, se nghesuia sau se rasucea ca sa-si caute ciorapii si orice
miscare a ei crea o atitudine de nud n pictura, neasemanat de frumos, de care ea
nu-si dadea seama. Ca sa ia o tigara ca acum, si-ar fi rasucit mijlocul, sau ar
fi ntins amndoua bratele, sau ar fi facut orice alta miscare, dar gestul acesta "d
istins" ma mbolnavea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovada ca ma nsela, dar a
veam acum certitudinea ca acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goala, de
"a face impresie", de care ea nu-si mai da seama, si care era revelator pentru
ceea ce nu stiam eu. Pe urma nevasta-mea se socotise, pna la raidurile noastre mo
ndene, inferioara mie si asta se simtea din modul n care se purta n fata mea si fa
ta de mine. Mai trziu, pare-se, a descoperit ca nestiinta mea la dans e o inferio
ritate, ca neglijenta (relativa, foarte relativa) n mbracaminte e un fel de dovada
de "lipsa de rasa", cnd comparatia se impunea cu cei pe care ea si prietenele ei
i numeau ntre ele "tirs a quatre pingles". Acum, n acreala blazata a gestului ei, n p
oza independenta cu care aprindea, cu degetele ntrziat resfirate, chibritul, vedea
m o noua ntarire a banuielii ca sunt nselat. n lumea ei, asemenea atitudini trebuie
sa fie foarte pretuite...
- Asculta, Stef, voi ce faceti acolo, pe granita? Va pregatiti de razboi?
I-am raspuns, sarutndu-i pentru mine umarul rotund, ca nu facem nici o pregatire
si ca, de altfel, sunt sigur ca nu vom intra n razboi.
- De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mine e consiliu de coroana, si se n
veli iar ntr-o rotocoala importanta de fum...
I-am aratat ca au mai fost consilii de coroana, ca nu e nici un pericol.
- Mai bine... ah, ce bine ar fi sa se termine odata povestea asta... Nu ti-e fri
ca sa mergi la razboi?
Eu ma gndeam ca as fi nnebunit de teama s-o las pe ea cu absoluta certitudine ca n
-are nici un control. Toata fata mi s-a crispat, ntunecat de gndul acesta.
A bagat de seama si m-a ntrebat numaidect:
- Ti-e frica ntr-adevar?
n clipa asta am simtit ca voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar ntmpla cu mine,
ca sa viu prin surprindere sa vad ce face. I-am raspuns ca nu stiu, ca nu m-am gn
dit la asta. Adevarul e nsa ca ma gndisem. De multe ori imaginam cte o batalie si m
a vedeam conducndu-mi plutonul cu o bravura att de extraordinara, nct toti sefii mei
sa se entuziasmeze. De pilda, sa merg n picioare pe tot cmpul cu oameni culcati.
Sa pot fi vazut de departe cu binoclul, iar acasa, peste cteva zile, toata lumea
sa fie uimita de ispravile mele, sa am un fel de legenda, iar nevasta-mea sa pro
testeze usor si orgolios, cnd toata lumea i va vorbi despre purtarea mea n razboi.
- A, nu-l stiti?... E un nebun si jumatate... I-am spus sa se astmpere, ca nu vre
au sa ma lase vaduva.
Si totusi, cnd visam noaptea ca iau parte la lupte, eram ca paralizat de groaza.
Cu mna sub snul cald al femeii, cautam acum sa descifrez, n ritmul ei interior, ce
gndeste.
- Asculta, Stef, tu stii ca daca, Doamne fereste, mori n razboi, situatia mea e f
oarte nelamurita?
Am nceput sa zmbesc, pe jumatate ironic, dar pe jumatate mirat de preocuparile ei
- si i-am soptit n ureche ca un secret cald:
- Daca n-ai vrut sa ai copii...
- Eu? Tu n-ai vrut, de ce ma acuzi acum pe mine?
Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de usurinta cu care, adevarata femeie
, trecea peste logica.
Am sarutat-o pe coltul gurii.
- De ce esti ngrijorata? Tu stii ca voi face un testament.
- Chiar cu testament. Va trebui, cine stie, sa ma judec cu mama ta, cu rudele ta
le.
Eram mirat:
- Atunci, ce vrei?
Mi-a cuprins umerii cu o feminitate apriga si m-a privit de aproape.
- Asculta, Stef, trece o parte din lirele englezesti de la Banca Generala pe num
ele meu.
Am nteles, mort, tot tlcul acestei zile infame. n timpul razboiului, n ziarele frant
uzesti, la mica publicitate, apareau anunturile spionilor germani n limbaj conven
it. Si anuntul urmator:
"De nchiriat apartament mare, sapte odai, din cauza plecarii. Adresati ziar 235".
nsemna n realitate:
"Ieri au trecut spre gara Amiens sapte regimente cu destinatie necunoscuta. Plan
ul 653 expediat prin agentul H33."
Asa mi aparea mie, avnd cu totul alt nteles, aceasta zi de dragoste prea aratoasa.
Am tacut ndelung, cu ncapatnare, si cnd ea a staruit, a izbucnit cearta. Mi-a repros
at egoismul meu, mi-a aratat ca m-a iubit si cnd eram sarac si ca acum ma ngrijore
aza att de putin soarta ei. I-am repetat ca i voi lasa prin testament tot, dar ea
insista, cu mnie si dispret, abia stapnit, sa-i fac donatia.
Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta nentrerupta, n care eram vesnic de vegh
e, cu toate simturile la pnda, gata sa previu orice pericol.
Am nteles dintr-o data, deci, ce vrea femeia. Dorea, fara ndoiala, ca, adapostita
de griji, sa se desparta de mine.
M-a cuprins o furie abia stapnita. Priveam cu ura si dispret corpul acesta amenin
tat de mbatrnire timpurie, care vrea sa mi se sustraga, sa mi se nstraineze. Desigu
r a simtit asta, caci imediat a tras cearsaful pe ea, si-a sprijinit capul pe br
at si a nceput, sau a ncercat, sa plnga:
- Nu mi-as fi nchipuit niciodata ca am sa ajung sa fiu tratata astfel. Si de catr
e cine? De catre acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, caci acum o vedeam aservita stilului vulgar
al lumii pe care o admira.
Ba chiar, mi-am dat seama ca nca as putea sa-l gndesc cu alt nteles. "Sa sufar eu a
tt din cauza unui bou, care nici nu stie sa danseze si cnd e alaturi de mine, la r
estaurant, ma plictiseste cu mutrele lui tmpite..." Sau catre amant: "Draga, am s
a-ncerc totul, dar nu stii ce ncapatnat e dobitocul ala? Parca eu nu as vrea sa fi
m amndoi, singuri n strainatate?"
Mi-a reprosat apoi o multime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a f
acut profetii n ceea ce priveste purtarea familiei mele, si, n tot ce spunea, eu n
u vedeam dect furia de animal care nu izbuteste sa obtina ceea ce i vor simturile.
Batai n usa au rasunat nauntru ca intrarea materiala a unui spirit.
- Ei, somnorosilor, mbracati-va, ca a nceput lumea sa iasa la plimbare pe bulevard
.
Era coana Atena, care "frola" n modul acesta prezenta mea n casa ei si ne sublinia
calitatea de amanti.
M-am mbracat, tacnd cu ostilitate, si am lasat-o mnioasa si mbufnata pe asternutul s
ofalei.
Lumina soarelui si pierduse taria, avea acum prelungi clinuri galbenii, de asfint
it. Pe strada ntortocheata si pavata cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturi
sti coborau spre parc si bulevard. Erau fete si femei tinere, n rochii albe, usoa
re, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiteri, liceeni, fete de scoala (backfischuri
pe vremea aceea), care coborau din toate directiile spre centrul orasului, ca s
pre un rendez-vous general. Pe urma se nghesuiau toti, defilnd unii prin fata alto
ra, remarcndu-se sau nu, provocnd sau prelungind mici discutii cu sursuri si privir
i.
La colt, m-am lovit fata n fata cu un grup, care, n alb si cu pantofi fara toc (si
cei doi baieti si cele doua fete brune), mergeau fiecare, purtndu-si rachetele c
a o solie, la tenis.
M-am oprit la o masa, pe trotuarul din fata cofetariei, si am cerut un lichior,
privind fara interes multimea care se gramadea pna si printre mese, cnd, am nghetat
: pe partea cealalta a bulevardului trecea G. ntr-un costum de culoarea nisipului
, parca nou, cu cravata rosie, n capul gol. Cu mustata mica neagra, cu obrazul ra
s proaspat si pudrat, cu mersul elastic, atragea luarea-aminte a tuturor. Nu ma
mai ndoiam acum, venise pentru ea aici, i era deci sigur amant. Poate ca mpreuna ho
tarsera chemarea mea de pe granita, pentru actul de donatie.
Parca din tot corpul s-a scurs sngele din mine, prin picioare, n pamnt. Aveam impre
sia ca am devenit ud, neputincios si bolnav. Era n sufletul meu ca un peisaj nou,
ca ajungerea trenului ntr-o statie de ocna.
Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gndi nimic. Totul era amortit n mine.
Pe urma mi-am spus ca trebuie sa-i omor.
M-am dus acasa ca un somnambul, fara sa vad si sa aud nimic din jurul meu, fara
sa stiu nici n amintire, acum, ce era n strazile pline de lume straina, ca o figur
atie. Ea era nca acasa. I-am spus ca m-am ntlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin
sa plec imediat la regiment. Ma privea nedumerita, suspectnd aceasta brusca hotarr
e.
- Spuneai ca de-abia ai plecat? Ca tocmai ai ocolit Dmbovicioara, ca sa nu-l ntlnes
ti pe colonel. Ce sa caute aici?
A trebuit sa afirm cu graba, surprins de aceasta tinere de minte a ei:
- E aici n Cmpulung. Era cu nca un ofiter de la divizie... M-a chemat si mi-a spus
ca neaparat, asta-seara nca, sa fiu la regiment.
Mi-am ncins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sarutat-o chiar, pe ac
easta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferent
a cu care privesti un tablou. Si frumusetea ei blonda era acum de reproducere n c
ulori, vreau sa spun ca avea ceva uscat, fara viata, asa cum e diferenta ntre cul
oarea uleioasa si grea a tabloului original si ntre luciul banal al cromolitograf
iei.
mi spuneam, n gnd, cu simplitate: voi fi dus n fata juratilor. Totdeauna am avut obs
esia lor si acum ma vedeam ajuns acolo, ca si cnd, nca de cnd eram mic, primisem un
bilet cu destinatia asta. Nici un moment nsa nu m-am gndit sa ma sinucid si eu. F
emeia aceasta, omul acesta ma mintisera, jucasera cu mine o comedie sinistra al
carei sfrsit nu putea fi dect pedeapsa lor.
Si, cu acelasi automatism de om purtat de o idee fixa, am pornit-o pe strada bol
ovanoasa n jos.
Pe bulevard, cred, ma opreste o voce scurta si taioasa:
- Domnule sublocotenent...
Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.
- Dumneata esti din **? si-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape
, niciodata amndoi. Ce cauti aici?
M-am gndit la tot raul pe care puteam sa-l fac comandantului de batalion si am ma
rturisit ca, fiind trimis la Rucar, m-am abatut pna aici.
- Am dat ordin sa nu-si paraseasca nimeni unitatea. Ai sa pleci imediat la Dmbovi
cioara.
Ct timp eu conduceam lumea, o conduceam n mod logic. Acum, eram la deriva unor put
eri superioare mie si nici o ntmplare nu ma mai putea mira. Aceasta ntlnire cu colon
elul, pe care o mintisem cu un sfert de ora mai nainte, nu facea dect sa-mi ntareas
ca si mai mult convingerea amortita ca tot ce e de ntmplat trebuie sa se ntmple.
M-am nchis ntr-o camera de hotel, la capatul micului bulevard si cum cladirea, vec
he, era latura curmezisa la capatul lui, de la fereastra priveam n plin, n fata, m
ultimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat cteva clipe si pe urma m-am
lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftina si perna prea mica.
Fac, cu o plictiseala indiferenta, planul razbunarii. La ora zece ma voi ascunde
pe o ulita vecina, de unde pot supraveghea intrarea si iesirea din casa. Daca e
a pleaca de-acasa, o voi urmari pna la locuinta lui. Daca vine el la ea, voi bate
nti, iar daca nu mi se va deschide imediat, voi sparge usa si pe urma ce va fi vo
i vedea.
Daca pna la miezul noptii nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasa si trebui
e s-o gasesc culcata, caci mi-a spus ca se culca devreme si deci minciuna e un i
ndiciu de vinovatie. nseamna, nu-i asa? ca e la amant. Dar cum sa gasesc locuinta
lui? M-am gndit sa trimit pe cineva sa afle adresa, mi dau seama nsa ca e o copila
rie. Dealtfel, am certitudinea ca el va veni la ea. Bataia n usa a coanei Atena,
reamintita, mi se pare acum suspecta, asa ca un soi de exces de zel cu nteles.
Beam un pahar gros de apa verde si vroiam sa pun revolverul pe masuta de noapte,
cnd aud batai sfioase n usa. Chelnerul mi spune ca ma cheama cineva numaidect jos.
Nu pricep nimic si cobor.
E colonelul.
- Haide, domnule, la regiment. Ce mai ntrzii? E ordinul grupului de acoperire ca mi
ne absolut toata lumea sa fie prezenta la unitati. N-ai sa ai trasura. Te duc pna
la Dmbovicioara si de-acolo o iei pe jos. Mine n zori esti la companie.
Nu mai simt oboseala. mi ard acum ochii, tari n cap, si de abia ma stapnesc.
- Domnule colonel, mi-e imposibil sa merg acum, mai lasati-ma... Voi veni la noa
pte.
- Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.
Ma cuprinde o agitatie cumplita. Simt ca nnebunesc la gndul ca as putea pleca fara
sa lichidez drama casniciei mele.
Poate ca ochii mi-au iesit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.
- Domnule colonel, viu diseara. Am trasura, lasati-ma.
Vorbeste hotart si calm, de parca ar fi la celalalt capat al telefonului, unde se
aude bine si numai eu ma zbucium aici, unde totul e neangrenat.
- Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasa-le dracului, damele alea. Vasile, dute sus si adu bagajul domnului sublocotenent. Si ndoind toata trasura, cnd pune pi
ciorul pe scara: "Hai, vino sus".
- Ma duc sa-mi iau singur ce am n camera si viu.
Simt ca sunt ntre viata si moarte. Daca ma aresteaza colonelul, sau daca fac cumv
a vreun gest de insubordonare, complic totul si niciodata nu voi putea afla adev
arul. Ma prind n imposibilitate, ca acela care e cazut n mlastina si cu ct ma voi z
bate, cu att voi cobor mai adnc.
Ma gndesc la o ultima solutie. i spun colonelului ca am bagajul la un prieten, ca
sa pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii sa fi si veni
t, crezndu-ma plecat... Si atunci totul gaseste dezlegare. Daca nu-l gasesc acolo
, cel putin sa-i urlu ei ca stiu tot, ca, daca si nchipuie ca si bat joc de mine, s
e nseala, sa-i spun ca poate sa plece, ca adineauri am refuzat donatia pentru ca
stiam totul. S-o strng de gt si sa-i racnesc ct voi putea de ndrjit si exasperat: "St
iam totul... stiu absolut totul".
Caci, ntr-adevar, ceea ce ma doare mai mult e gndul ca ei socot ca nu stiu nimic.
Ca un resort mpins, strns la maximum, trebuie sa izbucneasca tot ce am comprimat n
mine. Umilinta, neliniste si furie.
Colonelul convine sa treaca pe la mine si eu strng, crispat, revolverul n buzunar.
Treceam cu trasura ncet, caci cofetariile au scos mesele nu numai pe trotuarul st
rmt, ci pna n mijlocul strazii nguste. Doi domni joaca table si cu ei nu se ntmpla nim
ic acum n clipa asta cumplita, ca si cu toata multimea n culori de blci, care forfo
teste. O luam pe la primarie n sus, trecem pe lnga o farmacie, ocolim coltul, unde
, n pragul pravaliei cu opinci, lumnari, palarii si arnici, si asteapta musteriii n
egustorul n itari si camasa. Cu nimeni nu se ntmpla nimic.
La ferestrele noastre, perdelele galbui sunt lasate. La fereastra de la camera e
i, coana Atena priveste rezemata lumea de pe strada. "Ei, n-ai plecat, domnule G
heorghidiu?" "Buna ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?" Cunoaste pe t
oata lumea.
Tremur tot. Perdelele lasate mi-au turnat otrava n snge. Bat n usa, care e nchisa, s
i dinauntru vocea ei ntreaba obosit: "Cine e?" Iar cnd deschid, si ea n camasuta, s
i sofaua, cu asternutul mototolit, sunt tot cum le-am lasat.
E mirata vag, nu nsa surprinsa, ca m-am ntors. I-am explicat ca am pierdut un ordi
n al regimentului si ca socot ca l-am uitat acasa. Cauta putin si, n loc de ordin
, mi da o scrisoare cu scris mare si aplecat spre dreapta:
"Doamna, sunt de azi, de la prnz, la Cmpulung ca sa-mi vad o matusa si niste veris
oare. Daca vreti, raspundeti-mi cnd pot veni sa depun omagiile mele la picioarele
d-voastra."
Si iscaleste G.
Privesc biletul cu nencredere. Simt nsa ca lucrurile au intrat ntr-un fagas normal.
Momentul de criza e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capatul s
ofalei, l iau si dupa ce lamuresc amanuntele, cerute de ea vag si obosit, o mbrati
sez automat si cobor. Apare din nou la fereastra, pe umeri cu o hainuta de matas
e alba si puf, si-mi trimite un surs ca un sarut de madona ranita. E o frumusete
dolenta, descurajata si loiala. Are parul auriu si albastrul ochilor palid. Mai
mult ca oricnd pare pictata pe smalt.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusetea femeii si nu stie ce
atitudine sa ia. S-o considere soldateste ca pe o cocota, caci frumusetea ei ar
e ceva de cocota, sau sa ia un fel de "drepti" sufletesc n fata unei femei din lu
mea buna si a unei scene de dragoste nduiosatoare.
Abia cnd iesim pe soseaua alba, care, departe, ocoleste Mateiasul la mijlocul nalt
imii lui ca o balustrada, mi spune cu o timiditate de mustacios strns n veston mili
tar:
- De aceea spunei ca nu vrei sa pleci? Ha?
i explic ca e nevasta-mea si ramne uimit. Pe urma, ca sa cstige timp sa gndeasca, st
riga catre vizitiu:
- Hai, da-le bice, Vasile, ca ne-a apucat noaptea; si mai ncolo, cnd s-a hotart: Pa
i bine, domnule, atunci ce cautai la hotel? n cazul asta, nu vreai sa mergi... di
n cauza aleia de la Splendid?
Ce i-as putea explica? i spun asa, ntr-o doara, uitnd ca era vorba sa trecem pe la
un prieten, ca acasa aveam sa ramn, iar la hotel nu cautam dect niste cunoscuti.
- Frumoasa femeie! drept sa spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevasta-mea ma scot din sarite. E, n oricare
din ele, un regret, o dorinta confuza. Alaturi de fiecare cuvnt e prezent ca umbr
a lui un sens nemarturisit, dar care e stiut de toti acelasi, iar orice ocol nu
face dect sa-l sublinieze si orice intentie de explicatie sa-l agraveze. Dar acum
suntem departe si - e poate si o infinitezimala doza de lichelism ierarhic - o
clipa sunt vag magulit ca sefului meu i place nevasta-mea. Ramnem amndoi ndelung pe
gnduri.
n leganatul trasurii regimentului, lasam de o parte si de alta ultimele case ale
Cmpulungului. Coboara mai toate pna n prundisul rului cu sivoaie mpletite. Unele par
cu etaj, caci au pivniti ca un subsol naltat, iar deasupra lor pridvorul. E ciuda
t sa vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: "Pneu Michelin" sau "Vermo
uth Cinzano". Soarele coboara dupa culmile Iezerului si Papusii, vazute acum din
partea astalalta, si ncoace, sub ele, e turla schitului Namaesti. S-a nserat de-a
binelea si pe coasta goala a Mateiasului au nceput sa arda varnitele. De departe
par niste vulcani n plina eruptie, dar, pe masura ce trasura se apropie de ele, s
i scad marimea si forma, devin numai niste clai mari de piatra, cu cratere albe
de jaratic care lumineaza seara cerul ca niste proiectoare. Care de munte cu cov
iltire merg naintea noastra tihnit, si ca sa ne faca loc oamenii ndeamna boii cu c
hibzuiala, caci sunt porniti la drum lung. E un larg fior spatial care precede nt
unecarea adevarata. Dincolo de spinarea goala care coboara din vrful Mateiasului,
ni se pare ca ard nemarginit padurile, pe care nu le vedem, dar le stim bogate,
pe povrnisuri de munti. Cnd ocolim nsa pe soseaua pietruita tot cu var, ncolacita p
e trupul muntelui, vedem ca nu sunt dect varnitele de pe povrnisul celalalt, acele
asi clai mari de piatra cu cratere de jaratic alb, la cincizeci, o suta de pasi
de sosea.
Mersul n trasura, mult mai mult dect cel n masina, a fost si e nca una din voluptati
le alese, pentru mine. Leganarea arcurilor e cel mai bun si mbolditor ison ritmic
al gndurilor. Asezarea corpului, ca ntr-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihni
te. Si mai ales e faptul osebit de pretios ca, fiind condus de altii, nu ai nevo
ie sa fii atent la incidentele drumului. E un "abandon" total, ca ntr-o mbratisare
a ntregului suflet.
Pe stnga si pe dreapta, la naltimea capului, nu sunt, si de o parte si de alta, de
ct doua paliere de ntuneric vag si forme nelamurite, care se desira dupa un sul ab
stract. Ma gndesc cu bucurie ca m-am nselat. Ca e probabil ca femeia ma iubeste. B
ucuria ei azi, cnd m-a vazut, de ce as suspecta-o? Pentru ca mi-a cerut o suma de
bani? Poate ca e o dovada de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv sa cred ca
minte. ntr-adevar, n-a facut nici un soi de cunostinte, a fost tacuta, retrasa. N
iciodata, de vreun an ncoace, n-as fi crezut ca femeia aceasta poate trai astfel,
numai a mea. Si iata ca tocmai acum eram n pragul nebuniei. Bucuria acestei rega
siri sufletesti mi e cu att mai intensa, cu ct vine dupa disperarea care ma mpingea
la asasinat. Si graba fireasca si indiferenta cu care mi-a aratat scrisoarea...
De ce mi-ar fi aratat-o, daca ar fi avut motive sa ascunda ceva? Mai ales gestul
acesta ma dezarmeaza.
- Dormi, domnule?
- Nu, domnule colonel, ma mai gndeam... asa. Eram acum tot nvaluit n amintirea sursu
lui ndurerat si a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Ma gndeam, cu recunos
tinta, ca femeia aceasta merita toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viata
mea fara ea? Si ce nebunie mi ardea sufletul?
Merita ziua de azi sfrsitul pe care i l-am dat eu?
Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins ntr-o prelunga si inefabila pla
sa de lumina, prin care, oferiti captivi celor dimpotriva noastra, alunecam trep
tat. Colonelul tace cu ochii deschisi si ma surprinde atta preocupare la un milit
ar. Dar se si explica, fara sa fie ntrebat.
- Domnule, asta nu e viata. Iata doi ani de cnd sunt aici pe frontiera. Nu mi-e c
asa casa, nu mi-e masa masa. Uite, acum vine toamna, mai sunt doua saptamni pna-mi
merg copiii la scoala.
- Aveti copii mici, domnule colonel?
- Am doi. O fata ntr-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, si un baiat l
a noi acasa, la liceu. Acum, ce mai stiu eu de ei? Aproape ne-am nstrainat. Stam
asa, n satul ala batut de Dumnezeu, n creierii muntilor. Mai bine am intra odata n
razboi, sa se termine.
- Credeti ca mai intram? Eu socot ca vom ramne neutri pna la sfrsit. Unde mai pui c
a riscam sa fim zdrobiti?
si aprinde tigara si, firesc, fara importanta:
- De batut n-au cum sa ne bata, ca si ei sunt pe sfrsite. N-au picior de soldat n
Transilvania si au ajuns sa mannce pna si mortaciuni. Moare lumea de foame la Buda
pesta, nu se mai da dect cu condicuta pine. Dar n-ai manta, vad ca ti-e frig? Esti
cam subtire mbracat. Vasile, da patura de sub tine.
Era ntr-adevar, racoare. De peste vrfurile de brazi venea un suflu rece ce ma face
a sa-mi simt pielea. Nu aveam dect o bluza de seviot verde, de vara, pe mine si p
antaloni de raitcort, subtiri ca pnza. E mai bine cu picioarele nvaluite n patura.
Casele din Dragoslavele, nsirate pe stnga si pe dreapta soselei, par, n ntuneric, ma
i toate la fel. Oprim la o crsma de drum mare.
- Hai sa ne dam si noi jos... Mai luam un pahar cu vin, pna rasufla putin caii. V
asile, vezi de ei. Poate sa si mbucam ceva, ca am plecat cu nepusa masa.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt cteva mese. n jurul lor, munt
eni stau ncet de vorba. Lnga ceteras, singur un voinic cu privirea nchisa, cu musta
ta mare. E beat. Stie ca l privim toti, dar pare plecat ntr-o lume, a lui. Pe masa
, are si patru pahare pentru cntareti. Cere din nou bautura. De la o masa vecina
(pat de scnduri pe bulumaci subtiri), i striga un vecin:
- Ma Nistore, iar se tin copiii dupa tine prin sat...
Surde, mustata i mareste parca sursul.
- Se tin dupa mine puii de lele... simt, afurisitii! si surde unei vedenii din el
.
- Ma Nistore, mai pastreaza, ma... o fi azi smbata, dar sunt doua sarbatori la rnd
, ca luni e Snta Maria, nu se lucreaza la Drste, opreste bani ca sa poti bea si min
e seara.
- Bine... bine... am sa beau pna poimine seara. Si voi ce ati stat, ma?
Lautarii nu sunt tigani, ci sateni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu
nai si un tambalagiu. Cntecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din senti
mentalismul urlat din bojoci, tiganeste. E adevarat ca fiecare cntec aproape are
versurile dublate de cte doua-trei ofuri sau mai... mai, dar nu sunt racnite din
piept (de parca plesnesc ochii celui care le cnta), ci sunt rasfrnte nauntru. Glasu
l celui care le zice, din gura, urca fara sfortare si e acoperit de un simt de o
menie ca de o surdina, caci izbucnirile au rasuciri amare. Sunt departe de cntece
le "armonizate" fad de profesorii de muzica, cum nu au nimic ciobanii de pe cale
ndarul poleit de perete, cu cei adevarati. Pe cnd cucoanele izmenite national, la
oras, cnta Du-te dor la badea-n sn, Mndrulita de la munte, sau doina, devenita odi
oasa la toate "festivalurile artistice", cntecele celor de aici au un gust adevar
at si amar de piatra, de scoarta de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste s
i de pareri de rau. Dragostea nu e "idilica", ci are o drojdie grea de amaraciun
e. E vorba, mai totdeauna, de barbati care au iubit mistuitor, de femei care au
iubit mai multi barbati. E o betie de pacat n cntecul de munte, caci n mai toate fe
meia e iubita, cu toata necredinta ei (si e ciudata ntlnirea aici, dintre cea mai
rafinata poezie baudelaireiana si verlaineiana, cu voluptatea straveche a pacatu
lui). Trupul femeii dragi si necredincioase, vroit bun, ntreg la lumina, devine a
desea mai scump, mai dureros pretuit, prin toti cei care l-au framntat n brate, si
ei deznadajduiti si nfrnti, ca si cel ce cnta. E un fel de sfintenie si de volupta
te prin pacat. Dragostea e, cele mai adeseori, fratietate n amar. Dar si cntaretul
de asta-seara e cum n-am ntlnit altii pna acum.
A cntat si cntecul prea de multe ori stiut:
Frunza verde ca mararu,
De trei ori potcovii calul,
Potcoave ct icusaru,
Ca sa urc la Stanca dealul Si nu-i vina calului,
Nici a potcovarului,
Si nici vina Stancii mele
C-a pus casa-n coaste grele,
Ci e vina tot a mea
Ca ma duc prea des la ea.
Cuvintele sunt legate amar, cu un surs adnc, si, totusi, totul pare soptit pentru
cel cu paharul dinainte. ndepartat n tristete e cntecul oltenesc:
Sub fereastra casei mele
Trece-un stol de rndunele,
Nu e stol de rndunele,
Ci sunt dragostele mele
Care m-am iubit cu ele.
Iubirea mea vine aci si ea, ca o stafie a pacatului. Colonelul a cerut si ceva d
e luat n gura cu vinul, si ntrzie, prins de frumusetea dinti a cntecului. E n mine o f
fire usoara de aripi, o duiosie de prisos. Aci, la raspntia de drum mare, mi simt t
ot sufletul deschis ca o rana. E o ntlnire cu cntecul pamntului, si stranie transpun
ere ntre chinurile iubirii mele de oras si chinurile adunate, ca o drojdie, n sufl
etul asta obstesc de raspntie. Cel care-si framnta mustata si bea si asculta de un
ul singur, cu mna la tmpla, se ntoarce spre cntaret: "Zi-l iar". Si ascult cel mai a
mar cntec de dragoste, de blestem, de pacat, al acestor vai de munte:
O... foaie verde firul ierbii
Of, of, of, Leano,
Ma suii pe dealul Cernii,
Unde paste puiul cerbii,
Of, of, of, Leano,
La puica cu ochii negri...
Vocea, calda ca vinul, ncepe cu un ison barbatesc si plin ca o invocare, apoi "fo
aie verde firul ierbii" e spus ca un trt viu de sarpe, pentru ca prima silaba din
"ierbii" sa se adnceasca ntins, ca o arcuire de durere, tamioasa. Pe urma, n chemare
, acel "Leano" e nemestesugit si de-a dreptul ca un piept sfsiat, dar numaidect to
tul e readus nauntru cu barbatie, ca sa se ncheie ntr-un joc cu sursuri si ncercari d
e sagalnic, pe cnd tambalul picura lacrimi. Totul cade adnc n piept, lungind prima
silaba din "negri" ntr-o voluta de jale. Si tot cntecul e din simtiri, care ar vre
a, fara voia barbatului, sa fie strigate, sa se nalte n rasuciri de patima, dar su
nt cu mndrie si amaraciune gtuite si rasfrnte n largi nvaluiri de jale, ca o ncercare
de zmbet rezolvat n strmbaturi de durere. Amesteca acel rar "puiul cerbii" cu refle
xul puhav al orasului:
O, m-a mncat, mnca-o-ar dracii.
Mi-a mncat polii si francii.
Si deodata iar iubirea, plamadeala de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a
lepada tot ce-i strain, de a evada, de a nvia ntr-o forma sau alta:
O, hai, mndro, sa trecem Oltul,
Sa schimbam vorba si portul.
Fata draga si zapacita, daca am putea si noi fugi... si noi, daca ne-am putea de
zbraca de tot ce-a fost... Nu vezi ca nu mai poate dura asa?
O, hai, mndro, sa trecem apa,
Sa schimbam vorba si fapta.
sa alerge dupa amicul nostru, cnd privirea i cade pe text... si ce citeste? Un sin
gur rnd: "Daca n-ar fi prosti, desteptii ar muri de foame".
Grigoriade spune ca pariase cu un amic ca Dinculescu va "marsa", ba ca era sigur
ca va refuza sa citeasca telegrama ticluita.
Rd asa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.
- Domnule, al dracului... strasnic tip. Stiam si eu cteva de-ale lui, cu femeile.
..
- Asculta si cu femeile una buna... Cunoscuse, spunea el, la o receptie la legat
ie, o femeie splendida. Si cum o cucerise e o poveste. Nu stiu cum facuse rost d
e invitatie la legatie, se vede ca era cunoscut din vremea cnd avea parale, dar a
cum n-avea camasa la frac. Ei bine, spunea ca si-a facut un plastron din carton,
pe care a lipit hrtie alba de lux. Si asa, era printre cei mai bine. i trece prin
cap sa faca partenerului de vizavi, la cadril, o farsa, dar sa vezi ce farsa. i
spune n soapta, n treacat, n timpul dansului: "ncheie-te la pantaloni". Bietul om sa
-i vie rau. Stii... Stii cum e fracul desfacut n fata, nici vorba sa duca mna. Fac
ea fete-fete si-l treceau sudorile. Dupa dans, cnd a vazut ca si-a batut doar joc
de el, a vrut sa faca scandal, dar s-a terminat cu bine si a rs toata lumea. Ei
bine, domnule, ti vine sa crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din cele m
ai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legatie cu nume mare, foart
e bogat.
Nimic nu ma intereseaza din flecareala asta, mai mult pare-se ticluita din anecd
ote, dar ea mi zugraveste de minune tipul meu, care si facea un ideal din asemenea
isprava, si erau toate din bagajul admiratiei lui sincere. Ma gndesc n ce mocirla
te poate baga o femeie. Colonelul se amuza si el cu simplitate, povestindu-le.
Dar ardeam sa vie la lucruri mai apropiate de mine.
- A, eu stiu o ntmplare a lui cu o femeie din Bucuresti.
- Stai-stai, ca si asta e interesanta. ntr-o zi, cnd femeia era la el n garsoniera,
si-l credea pe barbatu-sau plecat pentru trei zile la o conferinta diplomatica,
nu stiu unde, ea se hotaraste sa ramna toata noaptea la Grigoriade, dar, pentru
orice ntmplare, trimite acasa un plic desfacut, ca din partea celei mai bune priet
ene - Madeleine o chema, zice el - prin care asta o roaga sa vie sa doarma la ea
, ca-i e urt singura, caci barbatul ei e plecat. Si, sigura de aceasta prietena,
cea mai buna a ei, nici nu o mai ntreaba macar. Trimite biletul cu indicatia prin
tr-un comisionar, sa spuie cameristei sa-l puie chiar pe masuta din dormitorul e
i. Catastrofa. Barbatul vine de dimineata de tot, i face un scandal imens. Pasami
te, el petrecuse toata noaptea chiar cu "cea mai buna prietena" a nevesti-si...
Femeia, uluita, prinsa asa n cursa, se stapneste, nu spune o vorba si pleaca. Dar
cum tipul vrea sa divorteze, ea si aduce aminte ca mai are o prietena, Madeleine,
o roaga, o implora pe ea si pe barbatul ei sa declare ca ea a scris scrisoarea
si, dupa destule peripetii, izbutesc sa-l convinga si pe barbat de acest lucru,
ca voia nebunul sa strice casa.
Tot sufletul mi-a devenit alb ca pielita pe care o atinge termocauterul. mi nchipu
i seria de complicitati care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anisoara, cu b
arbatu-sau, cu servitoarea mea (ca sa-mi puie scrisoarea la ndemna). Toti stiau...
si eu ma mpacasem convins si fericit.
Colonelul a mai povestit si alte ispravi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trec
ut, nu stiu cnd, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroana, despre arm
ament si altele. Nu auzeam dect tonul lui, urcnd si cobornd, ca si liniile de ntuner
ic de pe laturi, fara sa nteleg nimic. Ca sa nu prinda de veste, i parodiam finalu
rile de fraza.
- ...rege... raspicat... tata-sau... "mie-mi trebuie un liceu militar".
- (scazut) liceu militar... sigur...
- saptamni... Anglia... alb... patru sute de mii... ti vine sa crezi?
- (absent si mirat, cu vocea uscata) Extraordinar!
Simteam ca nu voi mai apuca ziua de mine. Daca as putea sa ma ntorc, si simteam, m
aterial, ca drumul vietii mele o ia acum pe o perspectiva de judecati, ecouri de
gazeta, ocna. Ca de pe acum nu mai sunt ce am fost. Daca nu ma ntorc nsa, nnebunes
c. Tot ce era n mine capatase o viata exasperata, ca si cnd un virus puternic rups
ese tesuturi abia refacute, mi gonea sngele din organ n organ si-l izbea n creier, c
a un puhoi n mal. Tot ce fusese fericire, culoare si lumina nduiosata n trecutul iu
birii mele, acum deveneau motive de furie. Gndul ca am "marsat" (vorba colonelulu
i) facea sa-mi fiarba mai mult sngele. Din trecut mi veneau unele peste altele, ca
peisaje si momente diverse suprapuse n film, fragmente de scene, cnd eram nebun d
e fericire si ncredere. Avusesem ndoieli, care erau urmate si anulate de scene ver
ificatoare oarecum. De attea ori n trecut avusesem banuiala ca eram nselat, interpr
etnd o serie de gesturi si momente ntr-un anumit sens. Dar privind altfel punctul
de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb si negru. O foaie e
ra mpartita n romburi alaturate, albe si negre. Uneori, cnd priveai, aveai impresia
ca sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleasi romburi erau
goluri cu muchii adncite. Lucruri pe care le interpretasem ntr-un fel, le ntelegea
m acum altfel. Cnd n-a vrut sa plece la tara, cnd a vrut mai ales sa vie de la tar
a, desi el era acolo (eu am crezut atunci ca o plictiseau toti si ca vrea sa fim
noi amndoi, acasa; iar acum nteleg ca probabil era geloasa si ca se certase cu el
), cnd mergeam la teatru, cnd nu si-a mai vorbit cu Anisoara, cnd mi se dadea si cnd
nu mi se dadea. Pentru tot trecutul acesta, as fi vrut acum o explicatie care s
a rasuceasca totul, o rafuiala nnebunitoare.
Intram, ca printr-o poarta, n Cheile Dmbovicioarei, n spartura carora era ntuneric r
acoros si deplin, caci luna nu mai razbatea. Erau luminate, ca de o candela, num
ai sus de tot, ametitor, stncile si muchiile de creasta cu brazi singuratici. Pe
tot drumul de la Rucar, n-am ntlnit nici un trecator si iata acum n defileu ctiva in
si ntr-o caruta par diavoli, de neasteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dndu-se la o
parte, pna n sivoiul urlator, de parca ne pndesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi si tovarasul meu de drum tace si el. Eu fac pl
anul cum sa reviu n sat, dupa ce ma despart de colonel, ca sa ma ntorc la Cmpulung.
Voi promite o avere vizitiului ca sa ntoarca numaidect cu mine, pna ntlnim alta tras
ura. Pot sa ma dea, daca vor, dezertor. Pna cnd nu s-a luminat nca de ziua, trebuie
sa se hotarasca, sa se sfrseasca totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o im
portanta. Colonelul si-aprinde iar tigara si, la lumina rosiatica a chibritului,
ma priveste lung.
- Ce ai? Nu ti-e bine? Nu mai pleca la drum fara manta. Sau ia-ti cu dumneata si
un veston mai gros.
mi aduc aminte ca dimineata trecusem pe acelasi drum, uluit de soarele si de miro
sul diminetii de munte, fierbnd de nerabdare sa ajung mai repede, caci mi cerea sa
viu negresit si gndeam ca sufera fara mine. Ieri credinta asta ca "sufera fara m
ine" mi dadea o betie nduiosatoare, iar azi amintirea acestei ncrederi mi provoaca g
reata, de mi se strmba buzele. Si, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu att m
ai tari erau zvcnirile de sila, cu ct mai vii fusesera bucuriile.
Ah, mascarada cnd sarbatorisem doi ani de la casatoria noastra. Invitasem la Flor
a, care era pe atunci cel mai cautat restaurant de petreceri, peste douazeci de
prieteni, perechi tinere, care duceau viata "mondena", de asemeni si ctiva colegi
si fete care erau nca liberi. Eram fericit ca un copil. I-am facut ei dar un ine
l de pret, masa era ncarcata de flori si cristaluri, s-a baut sampanie pna n zorii
zilei. Toti ma priveau cu duiosie si oarecare invidie. Ah, as vrea sa cada o stnc
a din peretele asta al defileului, sa ma striveasca, pentru ca nteleg ca priviril
e erau mai mult de ironie, pentru ca desigur se vorbea de pe atunci de amorul ne
vesti-mi, pentru ca, radios si nduiosat, jucam un rol nesfrsit ridicul. Va trebui
sa alerg n noapte pna or plesni caii, dar sa-i gasesc culcati, alaturi pe sofa si
sa ma rafuiesc cu ei.
mi amintesc si de nceputul toamnei, cnd era nsarcinata si nu voia sa aiba copil, iar
eu eram nebun de bucurie, i sarutam, cu ochii n lacrimi, minile, o rugam sa nu fac
a nelegiuirea de a nlatura, realizata, mbratisarea noastra.
Pe patul alb nflorit, al sanatoriului, unde o dusese vointa ei ndrjita, sarutam pe
umeri, pe bratele albe, pe sni, trupul care avea sa-mi dea un suflet din sufletul
meu, smuls din femeia cea mai draga. Ea nu vrea si eu tineam, facnd un exces de
zel ridicul, sa aiba un copil care probabil nu era al meu... As vrea sa fiu bici
uit pna la snge, sa fiu calcat n picioare. Cnd ea vrea sa ma crute... caci al lui er
a desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru ca o legat
ura cu un amant presupune imprudente, acum nteleg). Probabil ca au nceput de cnd sau cunoscut. Cu strngeri de mna prelungite, cu pipairi pe sub masa, cu potriviri d
e vizite la prieteni comuni...
- Gheorghidiule, uite ca am ajuns... Stii ce zic eu? Caii sunt obositi rau, ca a
u calcat azi peste saizeci de kilometri, iar drumul n munte nu e lung, vreo cinci
kilometri de la biserica, dar e greu, piezis, serpuieste pe coasta numai. Rami pn
a mine la Dmbovicioara. Gasesti un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vor
besti cu ofiterul de serviciu. Poate rami chiar la el. Ca sa pleci singur n munte
e pericol si de dihanii.
- Domnule colonel, v-as ruga... as vrea sa fiu nca n noaptea asta...
- Baiete, sunt prapaditi rau caii... Ce zici, Vasile?
- Rau, domnule colonel... credeam ca nu mai ajungem...
Trasura s-a oprit n fata unei pravalii si coborm amndoi.
- Spune-i capitanului Dimiu sa fie cu bagare de seama mine, ca-mi miroase a inspe
ctie... Nu stiu ce vor cei de la corpul de armata. Daca n-o fi nimic, poimine sa
vii sa-ti dau o permisie de trei zile, ca sa-ti vezi nevasta la Cmpulung.
Cum ma despart de colonel, alerg dupa Vasile, ntr-o curte, n care a intrat, uruind
de pietre, trasura.
- Asculta, Vasile, ai zece poli de la mine daca te ntorci acum cu trasura la Cmpul
ung.
- Domnule sublocotenent...
- Pna la Rucar, Vasile.
- Domnule sublocotenent, nu merg caii...
- Schimba-i... ia altii...
- Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n puscarie...
- Vasile, ti dau douazeci de napoleoni... Poti cumpara o pereche de cai de trasur
a.
- Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, ma nenorociti. Nu se poate.
.. Mai bine merg sa va duc la domnul ofiter de serviciu.
- Lasa-ma n pace.
Sunt acum singur n mijlocul catunului de munte. De jur mprejur, culmi cu creste de
piatra, naltate drept, ncalecate, ct poti ntinde pe pamnt gndul. Rupturi de stnci, si
oaie, paduri, prapastii, poteci ntortocheate. Lumina de luna da peste tot o impre
sie dura de vesnicie. Si, la peste treizeci de kilometri, fara ca eu sa pot ajun
ge acolo, pe un asternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi si al amantului ei, n
colacite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt doua ore din noaptea asta, att de e
terna si calma n afara, si cu attea viziuni de snge si ntuneric n mine. M-am oprit sa
ma gndesc pe o banca de mesteacan, facuta de trupa ca sa nfrumuseteze cantonament
ul. nteleg ca nu voi mai putea fi la Cmpulung pna n zori. mi spun ca trebuie, acum, cn
d stiu totul, sa am taria sa aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta pna la z
iua. Trebuie sa ma misc. E n mine o fierbere de serpi nnebuniti. Plec pe drumul di
n padure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, nengradit parca,
asa pe coasta, las bisericuta cu turla galbena sub luna (de unde attia morti aci
?) si urc drumul lucrat de soldati, care se deosebeste greu. De la o vreme merg
prin padure, fara sa mai vad nimic, fara sa stiu daca luna a apus sau daca e mpie
dicata de copacii desi sa razbata pna la mine. Urc mereu, repede, gfind si iar opri
ndu-ma. Cnd scap de ntunericul padurii, si ntunericul dinafara a devenit apos parca
... E mai sters, se pregatesc zorile. Casuta Ioanei, unde stau, e retrasa spre s
tnga, la vreo douazeci de pasi de frontiera. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu
prispa, mprastiate pe dmburile acestea mici, acoperite cu pasune, si sunt mai curn
d legate de casele de dincolo dect cu cele din tara romneasca. Acum e n jurul meu o
ceata viorie, aproape violeta, ca n cel mai modernist tablou. Pe urma, n stnga, ap
roape de catun, Piatra Craiului, care mi-a parut totdeauna - dominatoare cum e s
i singura - o imensa catedrala de piatra violeta, ncepe sa-si lumineze cu aur cre
asta cu sapte turnuri n linie.
Alergarea asta de cinci kilometri, n urcus, m-a istovit si mi-a facut bine. Ma trn
tesc pe patul acoperit cu paturi, mbracat, cu fata nfundata n perna. Trupul, de la
gt n jos, mi-e din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb si verdeata vie pretutindeni. Ceasul cu bratara, de
campanie, mi arata 11 si jumatate. Mi-e gura uscata, obrajii parca scorojiti, och
ii bombati n pleoape. Ocolesc cu gndul ce a fost ieri, cum as ocoli o locuinta con
taminata. Dumitru, lung si zanatic lucrat, mi toarna cu caldarea apa rece de ma r
acoresc, gol pna la bru. Sunt un bolnav care a suferit taieturi, injectii, masaje;
acum ma simt mai bine, dar cred ca orice gndire precisa mi-ar face rau, ca unui
trup bandajat o atingere sau o miscare gresita. Trec peste comicaria de transee
care mi nconjoara casa ca o potcoava si cobor n vatra taberei, unde sunt bordeiele
trupei.
- Don sublocotenent...
- Ce e, ma tigane?
- Don sublocotenent, trai-v-ar Dumnezeu... faceti ceva si cu mine...
- De... ma!
- Dati-mi drumul de aci...
- De, ma Vararule, stiu eu? n-ai vazut ce a spus domnul capitan? Sa vedem ce mai
zice si azi.
Vararu, tigan ca de patruzeci de ani, pletos si cu mustata ca vrabia, neagra, a
fost ncorporat, mi se pare, mai mult n gluma. L-o fi ntlnit vreun ofiter, l-a ntrebat
daca a facut armata si l-a adus la regiment. Nimeni nu prea stie cum a ajuns la
compania noastra.
- Don sublocotenent, sa traiti, am trei copilasi, n-au ce sa mannce. Asa sunt, si
arata cu palma de la pamnt.
- Sa-mi spui cnd o fi domnul capitan.
Sublocotenentii Haranoiu si Mitica Radulescu sunt mirati cnd ma vad.
- Dar era vorba sa fii la Rucar, draga...?
Le spun ca m-a ntors colonelul si ca se asteapta o inspectie.
Au amndoi "alpenstockuri" frumos lucrate de catre ordonante si acum sunt cam la p
limbare n dimineata asta nsorita. Plutonierul Neagu ne iese nainte si ne invita pe
toti la singular:
- Domnule sublocotenent, poftiti si dumneavoastra.
- Unde, Neagule?
- La compania a 12-a. Au prins soldatii niste iepuri azi-noapte si am facut si n
oi o mica petrecere... Mine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. P
oftiti sa luati o gustare.
Sub un umbrar de craci si frunze, e o adevarata crciuma. Au un violonist si un di
blar, care cnta si din gura. Mai ntlnim si alti ofiteri, care gusta cu condescenden
ta de pe farfurioarele cu friptura si din paharele groase, aburoase, cu vin roz.
Un plutonier se apropie de mine.
- Domnule sublocotenent, ce ziceti? cnd om pleca de aici?
- De, ma Vasile, stiu eu... Vad ca nu e rau nici aici, si arat cu privirea crcium
a.
- Domnule sublocotenent, avem si noi neveste si copii.
O durere amortita ma njunghie ntre coaste, dar lautarii cnta mereu. Cnd, dau iar cu
ochii de Vararu.
- Domnule capitan, ce facem cu Vararu asta?... l mai tinem?
Vararu a priceput si se apropie, spre bucuria ofiterilor, pe care-i amuza nesfrsi
t cu raspunsurile lui nemilitaresti.
- Ce, ma, vrei sa pleci? Tu nu vezi ce tnar si voinic esti?
- Nu sunt, domn capitan, sa traiti... Sunt batut de Dumnezeu, si e gata sa ne ar
ate o hernie, n hohotele de rs ale tuturor.
- Te facem capural, ma Vararule, ncearca unul sa-l parodieze... Cnd te-oi duce aca
sa, se sperie tiganii tai.
- Ma faceti... pacatele mele... ca eu n-am facut militarie... nu stiu nimic.
- Asculta Vararule, cum l cheama pe rege?
Vararu nu poate pronunta niciodata "Ferdinand" si acum refuza, izmenindu-se ca o
fata:
- Da lasati-ma, dom locotenent... Ca daca nu-s militar...
Ofiterul se nfurie:
- Ia asculta, ma tigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: "drepti"!
La strigatul crispat al ofiterului, omul ngheata, lund o pozitie aproape soldateas
ca, pe urma comanda tuna: Culcat... drepti, culcat... drepti. Si Vararu se trntes
te si se ridica de la pamnt n masura comandei, ca o broasca automata.
- Vararu, cum l cheama pe majestatea-sa regele?
Prapadit rau, raspunde din suflet si fara sa priveasca pe nimeni:
- Sa traiti, pe domnul... rege l cheama Lisandru.
E un hohot general de rs. Cel mai frumos nume i se pare lui Vararu acesta de Lisa
ndru si-l da bucuros regelui, cnd nu poate sti numele adevarat.
- Cum Lisandru, ma? Vezi ca la noapte faci trei schimburi de planton.
- l cheama pe regele... pe regele, l cheama "don colonel Lupascu..." striga disper
at Vararu de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care l-a putut retine si-l da n extremis tuturor pentr
u ca probabil socoate ca, fiind cel mai nalt, e cel mai aproape de al regelui, da
r pare ca stie ca nu e chiar al regelui.
- Domnule capitan, dar n definitiv ce facem cu el?
- Eu stiu? sa-i dam drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi ca
a trecut de treizeci de ani...
l tinem sa-l facem lautar.
Intervine camaradul Popescu, flacaul, surznd:
- Da-l dracului, domnule capitan, ca are patruzeci de ani batuti. Si nici nu sti
e sa cnte, ca e laiet padurar.
Capitanul ne asigura ca mine-poimine i dam drumul.
- Gheorghidiule, un bilet de la amicul tau Lajos. Toti camarazii urmaresc cu int
eres prietenia mea cu ofiterul ungur, care comanda compania de acoperire a vamii
.
Ma invita, ca de obicei duminica si sarbatoarea, pentru dupa-masa, catre ora pat
ru, la o partida de popice si de halbe de bere, cu vamesul lor, cu vamesul nostr
u, cu politaiul de frontiera si cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu rs mul
t, cu glume strasnice. Capitanul ma sfatuieste, cu o autoritate potolita, sa ren
unt azi la aceasta petrecere. "Sa treaca inspectia asta."
Are dreptate. Am azi mult mai multa nevoie sa stau linistit. Fraza "sa treaca in
spectia asta" rasuna iar cu ecouri, n golul gndurilor mele. Daca "mine" e trecut?..
. Simt un fel de crestere dureroasa n mine, de parca m-as ridica n vrful picioarelo
r.
Dupa masa de la popota, pe poteca, peste transee, ma duc sa ma culc acasa. Dar c
um ramn singur ntre pereti, se redesteapta n mine gndurile ca stafiile. Daca Grigori
ade pleaca luni dimineata, nu voi mai putea avea niciodata acea certitudine, car
e singura ar pune capat - ntr-un fel sau altul - iadului sufletesc n care ma zbuci
um. Gndul plecarii, cu fiecare ipoteza noua, se ncinge n mine ca un foc. ngrozit, ma
scol din pat si hotarasc sa ma duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenti, care l
ocuiesc amndoi ntr-o odaie mare cu doua paturi. Joaca domino. S-au dezbracat de ve
stoane, si-au scos bocancii. Se pacalesc unul pe altul si jubileaza zgomotos. In
tru si eu al treilea. Fac sfortari disperate sa ma angrenez jocului si dispoziti
ei camarazilor mei. Haranoiu si aseaza placile.
- Sa stiti ca daca va bat n partida asta, am noroc. Mi-aproba colonelul mutarea d
e la a II-a... Scap de Corabu.
Capitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figura de inchizitor
tnar, cu fata osoasa, cu mustata tunsa scurt, neagra. Si-a nnebunit oamenii si of
iterii cu severitatea lui, chiar comandantul "cel mare" al regimentului, speriat
de atta disciplina, a scris ca socoate ca primul glont al companiei a II-a va fi
pentru comandantul ei. n batalionul nostru de oameni cumsecade si necajiti, cum
ne erau toti ofiterii, de pareau mai curnd niste dascali provinciali cu ticuri si
nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.
- Eu sunt mai generos, adauga Savulescu. Daca voi cstiga, la sfrsitul lunii ne sch
imba de pe frontiera... Mergem la R..., dansam la iarna si ne revedem damele, fr
atilor.
Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicatii n aceasta lume? Eu ce sa dore
sc, ce sa izbndesc eu, daca voi termina cel dinti placile albe, cu jumatati si pun
cte negre?
Catre patru dupa-amiaza navali n odaie un gradat, care lua speriat drepti:
- Traiti, domnule sublocotenent... Poftiti jos n tabara.
- Toata lumea, ma baiete? Ori numai a 11-a?
- Toata lumea. E ordin sa echipam oamenii si sa ridicam posturile de pe frontier
a.
ncremenim cu totii.
- Sa ridicam posturile, baiete?
- Asa e ordin... pna ntr-un ceas sa fim gata. Au si nceput sa se adune domnii ofite
ri jos.
Savulescu a nceput sa chiuie... sa faca tumbe n asternutul patului:
- La R..., fratilor... ne revedem damele.
Chiuie si urla, Haranoiu nu-si gaseste, de zorit ce e, bocancii.
- Ma baieti, dar daca o fi razboi? ntreb eu banuitor.
- Ce razboi, Gheorghidiule baiete, ce razboi? Ar fi venit ordin sa retragem post
urile de pe frontiera? sau dimpotriva sa le ntarim? Acasa, baiete... Mergem la R.
..
Coborm n vlcea, peste garduri si fneturi, ca nebunii. Jos n vatra taberei, ntre bordei
e, e mare miscare. Ofiterii de la celelalte companii sunt nedumeriti. Aflam un l
ucru nou: e ordin sa se mparta munitia de razboi pe oameni.
- Ce-are a face, explica unul. E mai usor de transportat asa, mpartita.
E o lumina de dupa-amiaza duminicala, cu soare care pare si el mai curnd la plimb
are dect la lucru.
Orisan scoate o foaie de ziar, scrisa numai pe o fata, cu litere negre enorme. E
o editie speciala: Mine la ora cinci dupa-amiaza e convocat un consiliu de coroa
na.
Rasuflam usurati... vom pleca de aci.
n timpul acesta, depozitele se mpart pe spinarea oamenilor.
- Sa stiti ca s-a hotart neutralitatea definitiva... Se retrag toate trupele. Uit
e pe capitanul Dimiu.
Pe poteca, greoaie si masiva, silueta verzuie a comandantului de batalion se des
eneaza ca a unui urias tihnit.
- Hai sa vedem ce e, ca vine de la regiment.
Si-l ntmpinam n grup, nca nainte de a cobor ca un cioban pe coasta.
Scoate chipiul, se sterge de naduseala si pe mustata plina, blonda, si apoi, cu
mai multa spaima dect solemnitate:
- Domnilor, e razboi... si m-a facut maior. Ne arata pe umeri galonul lat. Acum
stati jos, aici pe iarba, sa va dictez ordinul de lupta, si iar, mnios, catre un
soldat care asculta ncremenit: Ce e, ma? du-te-n ma-ta de-aici...
Nimeni nu spune o vorba. Noul maior reia, dupa ce ne-am asezat:
- Domnilor, va atrag luarea-aminte ca e ordin de razboi... nu de manevre, ca alt
adata.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele nmuiate, ne-am nghesuit alaturi pe iarba. A
scos din buzunar un carnet si dicteaza:
- "La ora 5 adunarea batalionului pe companii, jos n tabara.
La ora 51/2 se mpart efectele de mobilizare.
La ora 53/4 se mpart, de fiecare om, doua sute de cartuse de razboi.
La ora 6 batalionul III se pune n coloana de mars cu directia satul Dmbovicioara,
spre regiment.
XX se ncoloneaza pe soseaua Vama Giuvala, n ordinea urmatoare:
Batalionul III cu companiile n ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu companiile n ordine 5, 6, 7, 8.
Compania 9 constituie avangarda regimentului.
Compania 11 la dispozitia brigazii.
La ora 8 p.m. regimentul se pune n miscare cu directia Vama Giuvala."
Scriu, lungit n iarba, acest nti ordin de lupta al armatei romne n razboiul cel mare,
pe o carte postala, cu colturile rasucite, luata cu cine stie ce gnd, singurul p
etic de hrtie pe care-l am. Ma gndesc cui sa o trimit mai trziu si mi se face n sufl
et un gol ct lumea, neasteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi
crepusculare si de soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
- Cine comanda plotonul I de la a 9-a?
Cineva da numele meu si mi se pare ca nu mai e al meu.
- Gheorghidiule, ai sa fii diseara vrful avangardei; stii sa te desfasori? Sa-ti
alegi oameni zdraveni de patrula. Domnilor, alegeti din vreme patrulele de sigur
anta pe flancuri. Si acum, va rog, treceti la executare... Dumnezeu sa ne ajute.
NTIA NOAPTE DE RAZBOI
urii si deznadejdi, cu permise si aniversari, care era si lumea mea, m-am despri
ns odata cu camarazii mei - ca pe un vas nevazut. De cteva zeci de minute, o part
e dintre noi suntem morti, efectiv n starea unor condamnati carora li s-a respins
cererea de gratiere, n ajun.
Acum oamenii de aici, blestematii n uniforma, mi sunt singurii aproape si sunt mai
aproape de ei dect de mama si de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa dezertez,
caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea p
e care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din ntregul
meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, ca
re mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare. mi putusem perm
ite attea gesturi pna acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verifica
re si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, n infinitul lumii, nici un pu
nct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o
putinta de realizare sufleteasca. O asemenea carenta, de nereparat, ar fi fost s
i o descalificare. Constiinta mea mi permitea aseara sa ucid, sa ma judec deasupr
a legilor, pentru ca nu aveam sa-mi reprosez, n sistemul meu sufletesc, nimic, da
r tocmai de aceea nu-mi permite lasitatea de a evita un pericol, pe care soldati
i cei multi nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, n lumea asta muritoare, fa
ra sa cred n Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am ncercat-o - dect ntr-o drago
ste absoluta. M-am nselat o data, as mai putea nca ncerca, din nou, de aceea nu vre
au sa fiu scazut, de la nceput chiar, fata de femei, prin nici o lipsa n organismu
l sufletesc.
Ma grabesc spre magazia de armament sa numar cartusele, dar e de prisos, caci de
bandada e din cale afara de mare. Impresia asta de improvizat mi da o neliniste d
e panica. Alerg fara rost n toate partile, n blciul asta de oameni, care diseara vo
r juca, fiecare n parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseara.
Doi soldati de la aprovizionare umbla, de colo pna colo, pe cararuie, cu cte un sf
ert de bou pe umeri.
- Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Rd galben.
- Cine mai vrea sa mannce, ma?... Cine o sa aiba chef de mncare mine, chiar dintre
cei ce vor mai trai?
- Dom sublocotenent, dar ce sa facem cu ea?
- Aruncati-o.
Se ntuneca nfiripat si timpul trece fara ca nimeni si nimic sa-l poata opri. mi ard
buzele.
n odaita popotei, comandantul companiei, cu ceilalti doi ofiteri de la companie,
iau ca gustare chiftele prajite (gatite, n gndul celui ce le-a framntat acum o ora,
pentru altfel de oameni si alta seara) si cte un pahar de vin.
- Ia si dumneata ceva...mai prindem nitica inima. Si... cine stie ce se mai ntmpla
diseara.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinta, si orice ncercare, fie si de a mnca numai,
ar strica plinul unui cerc.
- Ct e ceasul?
Si ntrebarea halucinanta, acum, parca picura n suflet.
- Sase fara cinci. Mai sunt cinci minute.
- La companie.
ncep suieraturi, oamenii se ncoloneaza cu zgomot de bidoane, arme si lopeti. nca ma
i sunt strigate: "Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plot
onier major". nserarea abate si pe cei care mai faceau glume. Coborm schiopatnd pe
alt drum, un drum de bolovani, dect cel strabatut de mine aseara. Nimeni nu mai s
coate o vorba. Jos ne asteapta celalalt batalion, gata ncolonat. Sunt peste toata
valea, n nserare, numai gramezi si siluete mute de soldati, ca o turma cenusie.
Ma cheama colonelul, care a ramas comandant titular al regimentului. Cauta sa-si
stapneasca dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de fata si cea mai ma
re parte din ofiteri.
- Va sa zica esti vrful avangarzii? Auz ca te cunosti cu comandantul companiei di
n vama. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut ca mie mi se spune asta.
ai ncape ndoiala). E plutonierul Bela Kiss, l cunosc acum dupa pantalonii de dril a
lb.
Iata deci ntiul prizonier n acest razboi la care iau parte. Oamenii si-au mai reven
it putin. Seara de cenusa oarba a devenit ntuneric straveziu. Trecem si noi prin
vama. Bara e rupta, jos lnga ea e un mort. Un ranit e sprijinit pe genunchi de ca
tre un soldat.
- Ce-a fost, camarade? ntreb n treacat.
- O lupta scurta... domnul colonel P.B. e ranit de moarte. Uite-l.
Aflu ceva mai trziu ca, n momentul cnd a fost somata, santinela ungureasca a tipat,
locotenentul Sigismund Lajos a iesit n prag, a tras cu revolverul n directia grup
ului, asa, n noapte, si glontul lui a nimerit n cap pe colonel, care venise n frunt
ea avangarzii. Pe urma, dupa un schimb de focuri, ungurii au fugit cu totii. Ast
a exista adineauri n noaptea neagra si noi nu vedeam nimic, ca si cnd n-ar fi fost
asa: cum nu vad nimic, de pilda, vizitatorii ntr-un simplu parc comunal. Mi se c
omunica din urma ca regimentul XR a luat-o la dreapta, ca nu mai am pe nimeni nai
ntea mea, de parca s-ar fi dat la o parte o perdea, si deci sa ma desfasor n avan
garda. E o imposibilitate. Iau o distanta la o suta, doua de metri naintea compan
iei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece pasi de mine.
Sunt naintea tuturor milioanelor din neamul meu; n fata mea cu o sosea, cu garduri
, cu ntuneric si cu moartea plutind n toate.
Avem de la nceputul serii toti baionetele la arma si formatia de lupta.
Ordinul e sa cercetam tot ce ntlnim n cale. Mergem destul de ncet, dibuit, si cei di
n fata mea sunt ca umbre nchegate din ntuneric. Ne asteptam la un atac scurt, prin
surprindere.
ntlnim dupa un timp o casa pe stnga... are curte, cu gard nalt, iar nauntru se vad lu
mini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din fata sa sara peste gardul nalt, dar nu se
misca nimeni. Sar eu ulucile, ncurcndu-ma n sabie, si atunci vin si ei dupa mine. n
casa cu doua odai, n dreapta si n stnga, sunt aprinse zeci de lumnari ca la mort si
o romnca, noua parca, se nchina speriata. Cinci-sase copii stau lungiti pe jos. i n
treb daca au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumnari n buzunar si pornim ma
i departe. Ordin din urma vine sa cautam o calauza.
Iata alta casa. E moarta si ghemuita n ntuneric toata. Batem n poarta. O femeie ne
lamureste ca au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lasnd n graba, n batatura,
tot ce-au avut.
Pe prispa e o aratare de om.
- E barbatul dumitale?
- Da, e barbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lasat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, l luam calauza.
E cu pantaloni albi, cu camasa aspra, taran de ai nostri, si opunerea lui deznad
ajduita nici nu ne ntrzie macar. l luam si pornim nainte.
ntunericul s-a facut mai omenesc. Ma uit la ceas, e aproape zece seara. Asadar, a
u trecut cele doua ore - asa au fost - si suprapuse imaginii mele dinainte sunt
surprinzatoare prin golul lor.
Un pod, despre care stim ca e minat. Ne oprim. Ordin din urma iar, sa treaca o g
rupa neaparat si fara ntrziere. Oamenii sovaie, fireste...
- Bine, atunci trec eu.
- Trec si eu, dom sublocotenent.
E ordonanta mea...
- Si eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.
Trecem toti si nu se ntmpla nimic (tocmai a doua zi a sarit, sub o caruta).
O padure mijita, mai mult ghicita, de o parte si de alta a drumului, ne da un so
i de atentie crispata, dar dupa ce trecem de ea si ocolim un bot de deal, mereu
cu baionetele nfipte n ntuneric, privelistea se deschide larg de tot, imensa, fanta
stica, de parca suntem n pragul altei lumi. Totul coboara ca nspre o vale dulce si
vederea e nlesnita de zecile de focuri uriase care ard pretutindeni. Ct ajungi cu
ochii, case ard cu vlvatai care lumineaza ca niste nalte torte. Tinutul Branului n
treg, nconjurat de munti, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grup
uri de copaci care nu pot fugi de mbratisarea focului. Sublocotenentul Orisan vin
e din urma sa priveasca si el ridicarea si caderea flacarilor, care nalta si cobo
ara cerul. Ard si numeroase sire de paie, anume, se vede, ca sa le lumineze lor
- celor ascunsi n ntuneric, asezati cine stie cum - venirea noastra. Voi pricepe m
ai trziu ca ntunericul e de nendurat n razboi, pentru toata lumea. Oamenii s-au mai
dezghetat. Frumusetea privelistii si gndul ca, oricum, moartea nu vine din ntuneri
c, de la doi pasi, ca al necurat, ca dusmanul e abia jos n vale, ca nu e o chesti
e de secunde, iar clipa nu e definitiva, ne mai linisteste putin. Pornim cu mai
mult curaj, mai repede la vale, pe soseaua de acum alba.
Dar cnd ne apropiem de Bran, vedem cu spaima ca nspre noi nainteaza, plutind larg,
un vultur urias de foc, pe care nu-l poti privi, ca pe discul soarelui. Batalion
ul ntreg s-a trntit ngrozit n santurile soselei si asteapta sfrsitul lumii. Ca s-a sp
eriat e din pricina ca la regiment nimeni nu ne-a aratat ce e o racheta, iar ca
s-a trntit n sant a fost miscarea cea mai indicata.
ncepe o rapaiala de focuri care creste si descreste, ca si cnd ar fi pe un portati
v n spatiu.
naintam iar, cnd iata ca pe sosea apar n lamurirea focului siluete omenesti. n aseme
nea mprejurari toate siluetele sunt de dusmani. Ne apropiem si vedem totusi ca su
nt soldati din regimentul XR, care a patruns n Bran ocolind si da o lupta de stra
da. Ne oprim n lumina ca ziua, chiar n marginea trgului. Sunt att de prins de belsug
ul de vederi si de senzatii dinafara, ca nu am timp sa-mi mai simt sufletul. Acu
m stiu cum va fi. Ma uit la ceas, e miezul noptii. Rapaiala de focuri amuteste d
in cnd n cnd, pe urma creste, dar nu se coboara niciodata de tot, ci urca si scade
capricios ca tsnirea si jocul apei din avuzul n soare. Trage cineva din noapte n no
i si aud primele gloante trecndu-mi pe la ureche. Sunt ei, ntia data de fata. Voi s
ti mai trziu ca toate gloantele, mieunnd, trec pe la ureche. Oamenii se arunca dis
perati n santurile soselei. Vra numai capetele sub podetele din dreptul caselor, l
asnd trupurile afara, ca niste struti. i strig pe nume pe ctiva din ei, dar e de pr
isos. Ramn n picioare pe sosea ca sa le arat ca nu e nimic, cum gusta parintii din
doctorie, ca sa ncurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate si fac o sfort
are, captusita. Gloantele, e drept, vin rare, si lovesc rupnd din copaci, n praful
din sosea, n gardul caselor vechi care plesneste rupndu-se zgomotos.
Din urma vine pe lnga oameni capitanul. l vad parca acum din nou. E mic ca o fetit
a, cu mustata plina tunsa scurt, mbatrnit de timpuriu.
- Ce facem?
- Asteptam ordine noi, de la brigadier.
Coboara spre noi pe sosea, din trg, un grup. Gloante putine, numarnd parca rar si
piuit, vin nspre noi, muscnd scurt din gard si din praful soselei. Stiu att de bine
ca voi muri n noaptea asta, nct mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Gases
c chiar ca n-ar fi deloc mai dezagreabila moartea aci, dect n flacari.
Caci, iata, se aude o detunatura puternica, dar parca nu n raport cu eruptia de l
umina si farmaturi negre, pe care o produce.
- Au aruncat podul, cu ai nostri, n aer, Gheorghidiule. Ma duc napoi sa vad se fac
em.
ncerc sa trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vrte sub podete. Cnd, n s
frsit, au vazut ct de greu nimeresc gloantele, si-au mai venit n fire.
Din trg, se aude acum un tropot ca de escadroane n galop pe sosea, nspre noi. Oamen
ii mei au sarit santul soselei si ntorcndu-se ca ntr-o arie, au nceput fuga. Sar n mi
jlocul lor, strig pe nume pe gradati, pe cei pe care-i am n fata si, scurt, cu ra
suflarea suspendata, se opresc. Coboara iar n sant, cu baionetele ntinse alaturi.
Ramn singur n picioare si astept sa vad ce vine.
Stiu acum ca s-a apropiat, ca de fier nevazut, clipa definitiva.
Coboara spre noi, alergnd, zeci si zeci de oameni, ct e de larga soseaua. Lumina f
lacarilor e att de alba, nct i recunosc. Fac umbre negre lungite n praf. Sunt ai nost
ri. ntind bratele ca o bariera.
- Stati... ce e cu voi?
Gfie zbuciumat, vorbesc fara sa priveasca:
- Ne-au prapadit... ordin de retragere.
Am nghetat... e ntiul moment de groaza acuta pe care-l am si raspund scit, uscat, gra
bit:
- Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznadajduit: Plutonul nti ocupa soseaua.
Oamenii mei sunt la comanda, n mijlocul soselei.
La o mica raspntie, n fata unei brutarii, pare-se cu masa goala de pine n afara, ctev
a umbre... ncremenim pe loc.
- Cine-i? Stai!
Nici un raspuns, umbrele au disparut.
- Gheorghidiule, revolverul tau e ncarcat? ca eu n-am nici un cartus.
Revolverul meu... mi vine n minte toata ntmplarea de la Cmpulung, cum i s-ar aminti u
nui bolnav ca a delirat. Caut n buzunar si nu gasesc nimic.
- Nu-l am, cred ca l-am pierdut.
Si ne ntoarcem la ai nostri.
Au scazut focurile mari si impresia e poate din cauza ca si lupta s-a domolit. G
asesc un grup ntreg de ofiteri din XX, veniti dinapoi. Sunt toti cu sufletele ndoi
te.
- Cine ar fi crezut? arunca unul si toti tac gndind la fel abatut.
Mai discutaseram ntre noi la popota si eu fusesem n discutie ceea ce se numea pe a
tunci un "antiinterventionist". Pesimismul meu e si mai greu acum, iar purtarea
mea n asta-noapte, destul de desprinsa, mi da un fel de obiectivitate, parca stiin
tifica, atunci cnd spun:
- Am impresia ca mine vom lupta n jurul Rucarului.
Capitanul micut si prea gnditor ntreaba cu teama:
- Crezi ca ne vor ataca?
- Socot ca da... Azi au fost surprinsi, dar daca primesc ntariri, nu vad de ce nu
ne-ar ataca.
Ofiterii ma aproba cu privirile grele si obosite, cu gndurile aiurea.
Noaptea scurta de vara e pe sfrsite. Focurile s-au stins trziu, ca dupa o serbare
de noapte, si acum ntunericul se strnge, fara sa se faca opac.
- Cum vom putea sta mine asa pe sosea? Ce facem?
- Hai la companii si om vedea.
Oamenii ma ntreaba si ei ce facem. Suntem nelinistiti, caci daca ne apuca ziua, a
sa ncolonati pe soseaua alba, suntem prada sigura mitralierelor. n trg e aproape li
niste si linistea asta, cnd stim ca toti ochii sunt deschisi ca ai serpilor n umbr
a, ca si ceilalti asteapta poate, ca si noi, e mai grozava ca lupta.
ncepe sa se albureasca ntunericul care-si pierduse toata puterea. Acum oamenii, ce
nusii si ei, nu se mai disting deloc.
Soseste din urma colonelul, greoi si masiv.
- Gheorghidiule, vino cu oamenii dupa mine.
Vrea sa sara gardul unei gradini, dar gardul se prabuseste sub greutatea lui. O
iau la fuga dupa el, si oamenii dupa mine, peste rasaduri de varza albastrie si
de morcovi. Ghetele subtiri de sevro se ncalta cu pamnt ca niste galosi. Om de cin
cizeci de ani, colonelul alearga cu pasii mari, care fac sa sara pamntul farmitos n
dreapta si n stnga. Ma ntreb n fuga, daca toti oamenii au baionetele puse. Toata pr
ivelistea cu linii subtiri, desenate ca n estampele japoneze, n zori a devenit viu
liliachie. nteleg ca vom nconjura trgul ca sa dam un "atac de flanc". Calcam prin
albia unui pru pna la genunchi, dar nu simt nici urma de umezeala. mi trec limba pes
te buzele arse ca de o spuzeala. Intram ntr-o livada si dupa ce am alergat prin e
a, ncepem urcusul unei coaste. nteleg si ma ngrozesc. Sta deasupra noastra, ca o ce
tate de sute de metri nalta, prapastioasa, Magura Branului. Pornim la asaltul ei,
mereu n fuga, trnd dupa noi coloana care si-a pierdut, peste garduri si pru, forma.
Ne-au vazut si ncepe miorlaitul lung al gloantelor. Aud n urma vaiete: primii cazu
ti... Ma emotioneaza abstract ca un numar etichetat de muzeu. "Primii raniti n ac
est razboi."
Gfi, mi arde gura... Ma abat, tot din fuga, si culeg din merele scuturate, cine sti
e, trntite de gloantele care lovesc n trunchi.
i vad acum pe cei de sus ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, d
ar alergam mereu urcnd spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mna.
Ajungem ntr-o parte unde peretele e att de drept si nalt, ca nu mai pot trage nici
ei. Comunicam n urma: "Regimentul se aduna n unghiul mort".
Iata-ne pe toti, mai mult ngramaditi, ca ntr-un repaos tihnit n livada. A rasarit s
oarele peste cmpul de lupta. Deasupra noastra e peretele Magurii cu stncile lui, d
ar napoia noastra spectacolul e neasemuit. Ca ntr-un tablou istoric vin din tara,
paralele, coloane de soldati. Pe sosea si peste livezi. Vine si artilerie, vin s
ma.
Peste cteva minute, dintr-o stna pe care o lasasem n urma la vreo doua sute de pasi
, apar sapte sau opt oameni n uniforma straina. Am porunca sa-i aduc prizonieri.
Suntem morti de foame si de sete. Trimitem ordonantele sa culeaga mere si ne ase
zam la odihna si taifas, toti ofiterii, pe surpaturi de stnci ca pe taburele. Sun
tem sus pe munte ca pe o insula spre cer n lumina si moarte.
Capitanul meu, micut si cu fata blonda, de patruzeci de ani, care a alergat scol
areste la atac, ma ia la rost:
- Ei, ai vazut ca ai fost prea pesimist? Azi luptam aci pe Magura, nu la Rucar.
- Dar ce, asta a fost lupta?
E o protestare uimita. Orisan e nsa de parerea mea. Fruntea lui nalta, marita prin
chelie n sus, si, prin subtirimea sprncenelor si lipsa mustatii, n jos, e grava.
- N-a fost lupta. Ei, cel mult doua companii, iar noi doua batalioane, e lupta?
- Dar pozitia e cam a dracului... hei? nu?
- Ce-are a face? Si pe urma ce rezistenta e asta? Nu vezi - revin eu - abia zece
-unsprezece cazuti de la ei, douazeci, douazeci si cinci de la noi.
Orisan reia tacticos (acesta e cuvntul):
- Ca n-a fost serios o arata si faptul ca noi ne-am miscat ca o turma. N-a fost
cmp de lupta... Un cmp de lupta moderna face impresia ca e desert. Nu se merge asa
cu sabia scoasa, ca n curtea cazarmii. Nu evolueaza trupele amenintate de sute d
e mitraliere si mii de tunuri, ca noi adineauri.
- Si atunci? ntreaba unul, lovind iarba cu sabia, nelinistit de ceea ce e n jurul
nostru.
- Probabil ca mine va fi lupta, uite pe dealurile de colo, ia cauta pe harta, ce
sat e ala?... Tohanul-Vechi. Ei, mine deasupra lui o sa fie desigur lupta cu gros
ul lor.
- Sau poate ne ataca, venind cu ntariri, la noapte.
Privelistea de aci, din turnul Magurei, e ca de tablou mural, mare ct un judet.
Un triunghi cu baza la noi, larga de sapte-opt kilometri, nalt de vreo douazeci,
pare un parc marginit net de dealuri. Un parc care imita n realitate o harta: cu
satele asa, n forma desenata, de pe harta, nu cum sunt cnd te gasesti n ele, cu cal
e ferata, cu sosele ca liniile, fntni, gradini, biserici. O harta marita la scara
naturalului si mai viu colorata n verde, alb, negru, rosu, e acum Tara Brsei, dina
intea noastra. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde nca un sat, departe, mai
la dreapta, cu fabrici parca.
Colonelul s-a odihnit, si pune chipiul.
- Dimiule, ia-o cu batalionul tau nainte sa curatim toata Magura Branului.
- Credeti ca mai sunt trupe acum aici?
- Nu vedeti ca n trg se lupta nca mereu?
Peste un ceas, desfasurati, am luat Magura n lung, fara sa ntlnim pe nimeni. Dar pr
ivelistea e neasemanata acum. n fund, spre tara romneasca, Bucegii, cu Omul si Ial
omicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stnca, nalt de 2 400 de met
ri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate partile, ca niste turnuri, asa c
um e Magura asta a Branului, care si n cifre e jumatate din Piatra Craiului, ofer
a sferturi ntregi de tara ca priveliste.
Ca naltime absoluta, suntem de cteva ori mai sus ca n turnul Eiffel si chiar fata d
e trgul Branului de la picioare, naltati la cteva sute de metri.
Dealtminteri, pe strazile lui e oarecare miscare, crduri de gste, iata un copil, m
ai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldati de ai nostri. Ci
udat e nsa ca la marginea trgului se aud trompetele romnesti sunnd atacul si lantul
de tragatori nainteaza strignd un "ura" care ajunge pna la noi.
Ne privim muti, strnsi pe iarba ca la cafenea.
- N-au cucerit nca satul ai nostri?
Capitanul nu crede. Orisan nu crede nici el.
- Nu vedeti, bre, ca acum dau asaltul?
- l dau ei asa... ca sa se afle n treaba, e de parere Popescu.
- Ce facem noi?... Da ia... ia stati... ia uite. Si capitanul ramne privind nedum
erit.
Privim si noi, toti. Un grup de vreo douazeci de soldati paraseste trgul, merg sp
re nord, pe sosea, pe sub Magura noastra. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.
- Hai acum jos n trg sa vedem ce e acolo, dar e ntrerupt de interventia maiorului D
imiu:
- Nu paraseste nimeni pozitia, dormiti mai bine, ca la noapte cine stie ce se ntmp
la. Mai rugati-va si voi la Dumnezeu!
Sa ma rog lui Dumnezeu?... Surd cu buzele arse si-mi simt ochii nmuiati. N-am crez
ut si iata, nici acum, cnd ma scald n moarte, nu cred. Cnd am vazut aseara oamenii n
chinndu-se, mi-a venit sa zmbesc, dar am devenit brusc serios, caci oamenii acesti
a, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine
, si orice gest al lor ma nduioseaza ca gesturile unui copil drag.
Ma gndesc ca voi lasa, azi-mine, trupul asta de o sanatate neasemanata, fara tara,
care m-a slujit ca o sluga devotata. Douazeci si trei de ani niciodata bolnav,
chiar atunci cnd n liceu mbratisam aceleasi femei care-i mbolnaveau pe colegii mei.
Si totusi ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sarac cu o servitoare,
cu prostituate ieftine, apoi mbratisari calpe, fara duiosie. Am privit dupa attea
femei frumoase n viata mea si nici una, pna la capat, nu m-a nteles. Altele n-au av
ut taria sa biruie mprejurarile... Una singura mi-a dat nesfrsite nopti de bucurie
a posesiunii, de scufundare n voluptate. As fi murit azi fara sa stiu ce e mbrati
sarea unui trup magnific de femeie sincera si frumoasa, daca n-as fi avut lnga mi
ne, ca sa-l framnt, trupul ei sanatos, cu rotunjimi de fruct si animal tnar, daca
nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit? Surd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sarac? O
partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut-o si altele naintea ei? n orice c
az, e singura femeie care a facut sacrificii pentru mine, cnd mama a fost gata sa
porneasca proces pentru mostenire, cu noi, copiii. I se cuvine sa recunosc ca n
u m-a nselat dect cnd am devenit bogat.
mi trec mna prin par, n dorul unei mngieri de neajuns.
Ma ridic ntr-o rna si privesc n jurul meu. Ctiva oameni dorm pe spate cu gura cascat
a, toti palizi; dar cei mai multi sunt treji asa n gramada, ca o turma. Colonelul
si-a asternut jos mantaua si gndeste, lungit. Cred ca nimeni, dintre ofiterii si
soldatii mei de frunte, nu poate dormi, ca si mine acum, desi, eu ndeosebi, n-am
dormit dect cteva ore, tocmai de joi seara, cnd asteptam rascolitor sa plec la Cmpu
lung. Ma scol nervos si ma duc lnga colonel.
- Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
- Ce acte civile vrei sa faci? Sigur ca poti face un testament, daca vrei.
- Dar o donatie? O scrisoare de banca?
- Nu stiu. Cred ca da... ntreaba pe vreun avocat dintre baieti.
Si ramnem amndoi pe gnduri ca pe o apa.
Maiorul vorbeste pentru noi , dar parca ar vorbi, parca ar ofta n vis.
- Sfnta Marie azi, ziua nevesti-mi si a fetitei.
Capitanul S. de la a zecea adauga si el ngndurat:
- Da, si ziua nevesti-mi...
Pe urma nu mai vorbeste nimeni. Parca toti sufera de lingoare...
Trziu mi aduc aminte de Vararu si-l caut pe capitan.
- Ce facem cu Vararu, domnule capitan?
mi raspunde patruns si ngndurat:
- De aici nu mai pleaca nimeni.
nteleg ca suntem ca niste leprosi, cine a venit ntre noi e iremediabil pierdut.
Pe nserate vin din trg, cu legaturi n spinare, ordonantele.
Dumitru ma cheama deoparte, la pluton:
- Hai, domnule sublocotenent, ca am adus si pentru noi.
A adus doi pui fripti, pine alba mare, stafide, brnza, o sticla cu vin, o camasa n
oua si o pereche de ghete noi, tot de sevro, se pare de la vreun mic magazin dev
astat.
- Vazusem ca vi s-au prapadit rau ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstitie, daca sa mbrac o camasa de la jaf acum, n
plina baie a mortii, dar sunt murdar si cine poate sti cnd ne vom vedea bagajele.
Pe urma, n nvalmaseala asta, fata de sacrificiile pe care le facem noi, si ntmplare
a, si stafiile razbunarii trebuie sa fie ngaduitoare. De ghete nu mai vorbesc, ca
mi se sclciasera si se strmbasera de-mi face o adevarata placere sa le pot arunca
.
ceasta noapte dinti, nct a ajuns pna la Rsnov, n spatele frontului inamic, si a trebui
t sa fie chemata napoi. Soldatii, nu numai ca nu l-au mpuscat pe cel care-i comand
a, si care e acum nca si mai aspru, dar l iubesc cu mndrie ca au un asemenea sef si
sunt foarte simtitori, ca si sublocotenentul lor, la soaptele care i arata drept
cea mai buna companie din regiment, n afara de faptul ca sunt si unitatea cea ma
i bine hranita si cea mai tihnita, datorita disciplinii aprige impuse de Corabu
celor ce l aprovizioneaza si posturilor de veghe.
FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN
A treia zi, acum la Vulcan, colonelul ma cheama si-mi da ordin sa plec cu o sect
ie n sat sa fac politie si ancheta. Au venit femei, romnce de-ale noastre, sa se p
lnga bocind ca de ndata ce satul a fost parasit de unguri, casele au fost jefuite
de tiganii care locuiesc la margine. Vreo doua batrne ma ntovarasesc pna acolo, ca
sa fac o perchezitie severa. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a aparut ia
r din nori, dar frunzele si iarba au straluciri de roua. n fata catunului de bord
eie, de cum ne-a vazut venind, a iesit toata tiganimea, si asteapta nspaimntata sa
ajungem la ea.
Am severitate n obraz, pe care ti-o da apropierea, nici o clipa ntrerupta, a morti
i. Sunt hotart sa procedez exemplar.
- De ce-ati jefuit satul?
Ma ntmpina protestari cu vocea nmuiata, ochi mariti, mini uscate de batrni, ca de mum
ii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimanui. Fac semn oamenilor sa-i nconj
oare. Ca la un ndemn al celor mari, sau, cine stie, ntelegnd din carnea lor frageda
primejdia, vreo sapte-opt danciuci, nu mai mari de cinci-sase ani, ba unii mici
ca de trei, cu picioarele si burtile goale, cad n genunchi n apa ramasa n fagasul
rotilor. Sunt frumosi ca ngerii din Madona Sixtina a lui Rafael.
- Si-acum, cu ei toti...
Dar ma ntrerup, caci ntre ei e o fata de vreo cincisprezece sau saisprezece ani, m
ijlocie de statura. Are obrazul desavrsit oval, de culoarea chihlimbarului verzui
, iar ochii ca niste prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roscat
a a parului, la verdele galbui al obrajilor fara pata, ca o apa, si la verdele a
lbastrui al ochilor, ma uimeste de ramn o clipa ncremenit. Sugestia picturala nu m
a paraseste si surd gndind la Mona Vana. Pe urma, scurt, militareste:
- De ce ai furat?
ntoarce dispretuitor capul ntr-o parte, ridica din umerii taliei mici, saltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura si devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Rde de i se vad dintii albi, cizelati ntr-o neasemanata mica potcoava de fildes si
ntoarce capul ntr-o parte, cu o mna n sold.
Ma duc mnios spre ea, smucesc de sortuletul albastru de Gretchen, pe care-l are p
este rochie.
- Asta-i al tau? Nu vezi ca se cunoaste ct de colo ca e furat? Si umbreluta asta
rosie?
Tine n mna si o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta, o umbreluta de mata
se visinie.
- Daca ploua? si-si suceste mijlocul subtirel de are acum talia toata ntoarsa n la
turi.
- Daca ploua, trebuie sa furi, ai? si scurt: Am sa te mpusc.
Face cu piciorul gol si masliniu, pna la genunchi, mic de pus n vitrina de farmaci
e, urme ca de sarpe n noroi si raspunde, fara sa se uite la nimeni:
- De ce sa ma mpusti?
Sunt furios.
- Pentru ca furi... ntelegi? pentru ca furi... pentru ca esti "hoata".
Danciucii stau mereu n genunchi, cu minile a rugaciune, cum au fost poate nvatati,
si restul tiganimii priveste pierduta de spaima.
- Unde stai? si o pironesc cu privirea.
mi arata cu mna vag si surde semet, cu buzele rosii si mbietoare ca vinul negru.
E n mine o nehotarre, parca aproape de panica.
ntr-una din nopti, pe cnd eram n garda mare, avanposturile ne semnaleaza un atac in
amic. Cu o seara nainte patrunsesera dincoace de Olt, n satul Venetia, neocupat de
noi. Pe cmpia mare si neteda ca un lac, nainteaza spre noi un lant de tragatori,
caruia n ntunericul vag negricios le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie
ca niste spirite ale noptii. Mi-e frica si mi-e frig. Pornim cu compania desfas
urata naintea lor pe muteste. Tremur att de tare, mi clantane dintii n asa fel, ca m
i-e teama sa nu simta cei de lnga mine. Nu pot raspunde din cauza asta la o ntreba
re soptita a capitanului Floroiu, care e foarte hotart si foarte linistit. Nu pot
sa stiu precis de ce tremur att de nervos, de frica sau de frig (caci sunt mbraca
t usor, ca n seara cnd am plecat). mi simt muschii de deasupra genunchilor tremurnd,
fara nici o senzatie de oboseala. Dupa un timp lantul lor se opreste si se opre
ste si al nostru. Stau asa ca vreun ceas, iar cnd se ncenuseaza noaptea, trimitem n
ainte o patrula care ne anunta ca s-au retras.
A doua zi, jos, n rpa cu maluri crapate si cu fundul de prias uscat, unde avem cteva
corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic:
- Domnule comandant, am sa va spun o vorba...
- Ce? spune...
Vorbeste ncet, rar, cu bratele ncrucisate, acoperindu-si cu mna mustata si gura.
- Sunt n sat doua fete spioane.
Tresarim toti speriati. E ca si cnd o stafie ar fi semnalata real.
- Da, da... Sunt doua surori care s-au avut bine si cu ofiterii unguri, ca sunt
frumusele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo.
Colonelul si ciupeste mustata "kaiseriana".
- Cum le trimit ele stirile?
- Pai acum, drept sa va spun, eu nu stiu... Da le trimit... o fi la telefon... o
fi trecnd noaptea... ca tare bine cunosc Oltul... nu stiu.
- Ce fel de fete sunt astea?
- Frumusele, drept sa va spun... ca de-aia se si uita ofiterii la ele... Si cu u
ntarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu.
Nimeni nu stie nimic.
- Gheorghidiule, ia patru oameni si vezi ce e acolo.
Omul ma duce pna aproape de poarta casei lor, nalta, amintind de portile sasesti,
si pe urma se da mai n laturi, sa nu fie vazut.
- Asta-i casa... e casa lor... Le cheama Maria si Ana Manciulea.
nauntru e chef cu strigate si cntece. La bataile noastre n poarta, au aparut n pridv
or cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de ani, cu ochii mari capr
ui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa.
- Ce-i cu dumneavoastra aci?
- Petrecem, domnule ofiter... petrecem si noi de bucurie ca au venit romnii nostr
i... Poftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun...
Ar trebui sa fac pe detectivul, dar nu stiu cum sa-ncep. Dupa nfatisare, nu mi se
pare nimic suspect. Sunt foarte strmtorat.
- Asculta, pare-mi-se ca dumneavoastra faceti spionaj.
Se jura, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani.
- Vai, domnule ofiter, cum se poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spuneti ca suntem
spioane? Si noi, care nu mai puteam de bucurie cnd am vazut ca vin romnii nostri.
..
Ma ntorc si las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios cnd afla ca n-am gasit nimic care sa se potriveasca temerilor
noastre.
- Se poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atunci cnd vezi chefurile
astea? Du-te imediat, fa o noua perchezitie, aresteaza-le si lasa acolo un post
pna mine.
Ma ntorc, fac o noua perchezitie la lumina lumnarilor, caci acu e noapte, si, nega
sind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimb
uri de santinela. Femeile sunt sfrsite de groaza. Din tot cheful de dupa-amiaza a
iesit un mormnt.
Dupa miezul noptii, a nceput sa ploua si apa se scurge siroaie prin pnza corturilo
r joase, dar mai ales vin siroaie de dedesubt de ne uda culcusurile. Nu mai poat
e dormi nimeni. Cnd, pe la unu, primim ordin de plecare, zapaceala devine lugubra
. Oamenii nu se pot gasi dect ntrebnd necontenit unii de altii, nu se pot desface r
epede corturile, nu e loc de ncolonare n rpa ngusta.
- Domnule colonel... am n sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalionul al II-le
a si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele cautate.
- Domnule colonel...
- Ce-i, domnule? si de-abia ridica, scit, ochii de pe harta, pe care se plimba, ca
utnd, degetul gros al maiorului.
- Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?
E uimit:
- Lasa-ma, domnule, n pace... de astea mi arde mie acum?... Ei, pacatele mele...
Reiau nfiripat:
- Domnule colonel... am un post acolo...
E furios.
- Lasa-ma, domnule, ntelege odata...
Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si starui:
- Ce sa fac cu ele?
- Ce sa faci? mpusca-le... domnule... fa ce vrei. Dar lasa-ma n pace... mpusca-le..
.
Mi se face gol n cap. Plec aiurit.
- Domnule maior, am un post de trei oameni n sat... Ce fac cu fetele alea?
- Ce fete, domnule? Lasa-ma n pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?
- Domnule maior, ma scncesc enervat.
- Du-te, domnule, la colonel si-ntreaba-l.
- Am fost.
- Ei, si? Ce ti-a spus?
Nu prea mi vine sa marturisesc.
- Mi-a spus sa-l las n pace... Sa le mpusc si sa-l las n pace.
- Floroiule, ti-ai strns oamenii?... Corabule, gata? Vedeti sa nu faca nimeni zgo
mot n timpul marsului... sa puie bidoanele n buzunare, sa nu atrne.
- Domnule maior, ce fac?
- Lasa-ma, domnule, n pace... mpusca-le daca ti-a spus colonelul si termina, fugi
la pluton.
Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa cum i-o trasni prin cap, ca la
joc de noroc.
Pornim oarecum napoi, departndu-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, si ploua m
ereu. Oamenii aluneca, se lovesc unii de altii si njura amarti. Se amesteca mereu
rndurile.
nspre zorii zilei, cineva se alatura de mine n pas, ca o umbra.
- Dom sublocotenent...
- Ce e, ma? Cine esti?
Si, mereu n soapta, rasuflnd greu:
- Eu. Niculae Zamfir, caporalul...
- Ei, ce?
- Am adus femeile alea cu noi.
- Ma, esti nebun?
- Uitati-le...
Amndoua, n camasi, cu picioarele goale, cu cte o brodoada pe umeri, merg alaturi, p
azite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile asa.
n zori poposim ntr-alta rpa.
- Domnule maior!
- Ce e?
- Caporalul a venit cu femeile...
Ct e de gros, maiorul se cruceste.
- Aici?
- Aici.
- Draga, daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa... trimite-le imediat
cu caporalul la brigada.
Ceea ce si fac, binenteles.
A doua zi aflam ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfrs
it... Luam o pozitie de plecare ntr-un luminis de padure si ne pregatim sufletele
cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor. Formele si culorile devin iar
ireale.
Pe la patru vine comandantul brigazii. Ne-aduna pe toti ofiterii n cerc. Totul e
palid.
- Colonele... va sa zica ne-am nteles?...
Ascultam abatuti explicatiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, far
a cea mai mica pregatire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gndul tuturor:
- Domnule general... dar e apa adnca... poate de doi-trei metri. Si curentul e iu
te...
Brigadierul ramne nedumerit.
- De, stiu eu?... Sa puneti pe cei mai nalti la dreapta... Sa se tina oamenii uni
i de altii... Ce vreti sa faceti?
Orisan surde si ma priveste consternat.
Altul spune, nesigur, parca la ntmplare:
- Si pe urma, n vad, sunt srme ntinse dedesubt n apa, ca sa ne ncurcam n ele...
Brigadierul nostru parca ntia oara se gndeste la asta. si apropie sprncenele stufoase
.
- De, stiu eu?... Colonele... Sa pui sa taie din padure craci... sa faceti niste
cangi ca sa smulgeti srmele din apa.
Acum si ntinde mustata mare, carunta.
Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta a
m stat o saptamna n loc?
Colonelul gfie emotionat, palid, nelinistit.
- Da... sigur... vedeti... domnule general... o sa fie greu... Ei au posturile d
e mitraliere cu tevile atintite de cu ziua...
- Or fi, da ce vreti sa facem?
Corabu, negricios si ndesat, se apropie si arata apoi, dincolo, pe malul celalalt
, un mot stncos:
- Domnule general, trebuie ocupat nti gurguiul ala, ca pe urma cade toata pozitia.
Zmbim vag cu toti, ca n fata unei imposibilitati, si generalul ntreaba dispretuitor
:
- Sa-l luam... sigur sa-l luam... Da cine sa-l ia?
Capitanul, singur parca mbracat n piele de ofiter reglementar, raspunde scurt:
- l iau eu, cu compania.
Generalul l priveste si mai dispretuitor, sincer dezgustat de atta fanfaronada, si
gaseste ca nu merita nici un raspuns.
- Asa, colonele... Si uitam sa-ti spun... Nu iei dect doua batalioane. Unul mi ramn
e mie ca rezerva a brigazii.
Dupa un scurt schimb de vederi ntre comandantii de batalioane, se gaseste ca e rnd
ul nostru sa fim trecuti la rezerva...
Nu stiu, rasuflu usurat. nca doua-trei ore cstigate fata de ceilalti.
Asta pretuieste ca o amnare de operatie, cu cteva minute.
De cu seara ne punem n miscare si pe la miezul noptii, dupa ce strabatem, n linist
e de mormnt, distanta de vreo doi kilometri, printre case tacute, stinse, ca locu
ite de stafii, ne oprim lnga terasamentul nalt al unei cai ferate. Noi vom ramne ad
apostiti acolo. Se stie ca inamicul are posturile de paza dincoace, spre noi, n cm
pie.
Trebuie ca, pna nu prind ele de veste, oamenii dinainte sa se strecoare, unul cte
unul, n spatele lor, sa se adune acolo pe companii si pe urma sa porneasca atacul
... Daca se poate, sa treaca apa chiar, pe tacute, si numai n urma sa deschida fo
cul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de treizeci kilo
metri, Oltul va fi trecut la noapte de ntreaga divizie. Un regiment care a facut
o ncercare cu doua zile nainte a fost nsa respins, stim si asta, cu pierderi.
Cei care au plecat n fata ni se par plecati n noapte, pe lumea cealalta. Ce pipaie
, ce vad, ce simt acum, n clipele astea? Dupa vreun ceas abia, auzim un semn de v
iata... si semnul de viata e o ntie rapaiala pripita de focuri, care sfsie noaptea,
pe drumuri nalte catre stele. ncepe un hau metalic, asurzitor, de mitraliere care
macina, tocnd banda dupa banda ca un nai, latrnd viu de tot, sperios, ca un motor
de motocicleta.
Nu stim ce e nainte, cu toate ca e luna si eu caut mereu sa-mi nchipui ce vad n fat
a lor ochii celor de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca manusile pe care leam pus de la nceput tin de cald. Sabia am dat-o la caruta de bagaje, iar arma nu
port, ca sa pot fi mai usor si pentru ca simt ca, de aproape, nu voi putea ucide
niciodata.
Stam ngramaditi n dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata noaptea dureaza cl
ocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tarm, la poarta caruia sunte
m.
Pe urma ncep sa-i vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toate partile...
Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins. Patrulele de
legatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Ba
talionul XM respins... regimentul XR respins.
Numai n fata, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o stire. Di
n cnd n cnd, doar cte o impresie de oboseala, de scadere de nversunare, dar pe urma r
apaielile revin cu si mai mare furie. Nu ajung vaiete omenesti, dar trebuie sa f
ie.
Se ncenuseaza din ce n ce noaptea si se alburesc luminisurile.
Lamurim n fata noastra culmea amfiteatrului nalt - cu copaci, pasuni, case - care
pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din neantul noptii si al necunosc
utului. Cnd zorii devin nca si mai albiciosi, vedem pe culme siluete de soldati in
amici, iar pe dreapta plcul unei mitraliere. Doua mici tunuri, "puscoace" de cinc
izeci si trei, pe care le avem ntre noi, ncearca zadarnic sa puie n bataie. Intervi
n Corabu si Orisan, care dupa aceea si ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu stiu c
are dintre noi, sparge plcul mitralierei, care amuteste, lasnd doar pe celelalte s
a continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie. Lanturile de tragatori
ale ungurilor ncep sa se coboare, ca sa atace, de unde deducem cu uimire si cu r
asuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt n pericol sa fie dati napoi).
"Batalionul trei, nainte!" trece comanda din gura n gura, si la lumina diminetii p
ornim ntr-o goana de cross-country. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere,
alunec ntr-o fneata, iar ma ridic si trec mai departe. Privelistea aparuta din ev
aporarea noptii e noua ca la facerea lumii. O moara... lnga ea cteva capite de fn s
i pe urma apa tulbure, cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranit
e si ici-colo cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un
ofiter ne ntmpina rznd si ne face semn de salutare cu mna. Aflam, din fuga, ca are m
atele scoase afara.
Si nentrziat intram, fugind mereu, n apa. Valurile mping puternic, dar nicaieri apa
nu trece de gt. Dincolo, n lunca, acelasi spectacol. Mantale omenesti... ranite...
ctiva raniti, cteva cadavre... Mai la stnga, lnga doua salcii, lungit drept pe spat
e, cu picioarele lipite si minile ntinse lnga el, pe pamnt ca pe catafalc, n manta ne
agra cu sireturi rosii, cu gulerul ridicat si chipiul rosu n cap, un mort.
Colonelul...
n fuga ma abat trei pasi, cu arma n mna, cu baioneta pusa, si ntreb cu deznadejde pe
soldatul care sta ntr-un genunchi, alaturi:
- Domnu colonel?...
Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oamenii mei. In
amicul se razgndeste si o ia la fuga napoi.
Bilantul noptii... Trupele noastre au facut opt sute de prizonieri si au luat to
t malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu ntia companie, fara sa fie simtiti. Com
pania a doua a fost surprinsa n apa de mitralierele concentrate, deoarece postul
lor a prins apoi veste si a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumatate
din efectiv. A fost un moment de groaza si urlete. Colonelul a fost omort n zorii
zilei, cu cteva clipe nainte de a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind
la contraatac, din fumegarea laptoasa a diminetii.
Cnd, ntr-un sat de pe celalalt mal, catre seara, mi usuc hainele, grele nca de apa O
ltului, ordonanta mi aduce, uimit o veste neasteptata.
- Dom sublocotenent...
- Eh?
Se mannca fara pofta, n camera ngusta, n care ne-am nghesuit cu totii, sub protectia
platelor si insuportabilelor maxime brodate, pe pnze atrnate de pereti: "Dein Vate
rland sollest du..." etc.
Vine soldatul popotar al regimentului si este primit cu strigate vesele. Ne aduc
e vin.
- Sa traiti, domnule capitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; dom
nul sergent Florea zice ca pisemne veniti dumneavoastra la noi la rezerva, de min
e.
Daca zice domnul sergent Florea, asa trebuie sa fie. Domnul sergent Florea e doa
r de la statul-major. Se ciocnesc paharele de proba, asa.
La poarta s-a oprit nsa din goana un calaret si, n timp ce privirile noastre se ntr
etaie, brusc nelinistite, n odaie a si intrat un flacau mbracat taraneste, asudat
si de abia rasuflnd.
- Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scapati-ne!
Comandantul batalionului l masoara linistit cu ochii mici verzui, cu mustata ntreb
atoare:
- De unde esti?
- Suntem din Stena. Iaca ici peste deal. Ne-o prapadit. Au venit acuma o multime
de tunari si aduna vitele oamenilor. Pe cine se mpotriveste, l gateste cu arma.
- Sunt multi?
Dar baietandrul se ncurca. Se vede ct de colo ca ntrebarile acestea nu patrund n gndu
l lui, rascolit si framntat de cele de acasa.
- Sunt multi, domnule comandant. Si parca fiindu-i teama ca n-o sa mai mergem: A
dica nu - sa tot fie la cincizeci-saizeci. Au descalecat la primarie.
Capitanul Floroiu - caci maiorul Dimiu acum comanda regimentul si e n rezerva la
divizie - sta pe gnduri cteva clipe; pe urma si schimba privirea linistit, pe fieca
re pe rnd, si se opreste asupra mea. Ca toti novicii la comanda, capitanul da ord
ine complete si cu voce importanta:
- Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ti plutonul si vezi ce este. Daca poti, intra n s
at si strnge armele locuitorilor. Ai grija sa nu fii surprins. (Se stie ca o part
e din populatia sasa ne e nversunat ostila). Ia ostatic pe primar pe timpul ct fac
i perchezitiile.
Ma uit cu parere de rau la friptura care mi ramne n farfurie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . .
Prin ambele santuri pline de buruieni ale soselei asternute cu praf de munte, nsi
rati unul dupa altul, alergam aproape, pna la Stena, care este dupa o muche de de
al, la patru-cinci kilometri. Ma simt nfierbntat, ngrijorat.
Pentru ntia data am raspunderea unei actiuni. n mic sau n mare - n fata mortii - evid
ent ca lucrurile se petrec la fel. Si eu am impresia ca am sa dau o mica batalie
"n stil mare". Voi mparti deci plutonul n linie de tragatori si n rezerva. Mi se pa
re nsa ca nu-mi ramne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii alearga - timpul tr
ece, material de iute, si eu nu sunt n stare sa iau o hotarre. Daca ma apropii de
micul sant al soselei, e limpede ca voi fi vazut. Daca as lua-o prin tarlalele d
e porumb rosiatic din dreapta sau din stnga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De dupa deal vom vedea dintr-o data satul cu
acoperisurile lui rosii de tigla, cu biserica saseasca, ascutita, cu un tais nfi
pt n albastrul cerului.
Si timpul fuge parca mnat de picioarele mele sau mnndu-le.
Dar, la cotitura soselei albe, apare un calaret cenusiu.
n porumb! Ne trntim toti pe brnci n sant sau dupa musuroaiele de pamnt afnat si uscat
de la radacina cocenilor.
- Sa-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageti nimeni, baieti... nu trageti,
nu trageti! Soldatii mei si dau ordine singuri. Nu trageti nimeni!
Calaretul se apropie tot mai mult, leganat n sea, saltnd n trap batut, aplecat pe c
al. La o suta de pasi n urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, s
i pe urma nca unul.
n tot peisajul ncremenit, viu colorat de amiaza, de-a lungul soselei albe, ei sunt
singura miscare.
O "recunoastere". Oamenii sunt ncalziti. "Nu trageti, mai, nimeni". Ordonanta de
lnga mine are si ea curaj - acum, dealtfel, nu costa nimic sa-l ai.
- Facem rost de cal si de paturi, domnule sublocotenent.
Privesc nfrigurat: un calaret se apropie leganat, pe soseaua alba. n trapul calulu
i, vine fara grija cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, n albastrul zilei ace
steia, dumnezeiesc de frumoasa. Peste cteva clipe, daca nu se va opri, va muri n l
umina, cineva. Poate el, poate si cel dinti care se va apropia de el. O curiozita
te intensa ma framnta, opreste totul n mine ca un zbor ntins. Cum are sa fie?
Se apropie tot mai mult... E la o suta de pasi. i vad fata, ochii, puncte negre.
Vine saltnd n trapul calului. Priveste peste dealuri si nu stie ca n porumb cincize
ci de arme sunt ntoarse spre el, l asteapta. Priveste spre cer. "Sa nu traga nimen
i, domnule sublocotenent. Sa nu traga nimeni", se lupta nabusit, nevazuti, soldat
ii.
Dar se apropie tot mai mult. Iata-l la douazeci de pasi. E un flacaias cu ochii
ca maslinele, cu fata patrata, umerii obrajilor prea iesiti, cu mustata mica, ne
agra, tunsa. Misca buzele. Acum se aude. Cnta. mi tremura minile pe arma. Ar fi tre
buit sa numesc doi oameni care sa-i apara dintr-o data nainte si sa-l prinda, far
a sa-l omoare, dar raspunderea mi s-a parut prea mare si, mai ales, ar fi dat im
presia ca eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de
aceea si eu o arma n mna, si acum ma ntorc sa dau ordin celor din sant cu mine, sa
sarim cu baionetele ntinse la el. Toti tremura, cred, de nerabdare, cu mna pe arma
, congestionati, cu ochii imobilizati, hipnotizati parca. Cum va fi? E ca un spe
ctacol de executie...
Cntecul se aude acum lamurit. As putea sa-i vorbesc, obisnuit, ca unui cunoscut.
Dar un trasnet de arma a spintecat de sus n jos vazduhul. nfiorat, calaretul se op
reste si priveste cercetator spre muchiile dealului. Toata nfrigurarea, tot zbuci
umul, toata nerabdarea ndelung apasate izbucnesc acum n salve de detunaturi, ca ex
plozia unor tuburi prea mult ncarcate.
Fara sa-si dea seama de unde vin focurile, caci ar fi ncremenit de groaza ca o st
atuie topita, a rasucit calul n loc si s-a asternut pamntului n fuga. Ploaia de glo
ante ridica praful soselei, cum ridica ploile de vara basici pe ru. A disparut du
pa colt.
N-a lasat n urma dect o dra de snge. Si ma gndesc la glontul ratacit care vine de la
doi kilometri, ca sa se nfiga n pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit att?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Stiam ca are sa fie asa.
Culc oamenii n porumb... si nu mai stiu ce sa fac. Rationez nfrigurat si disperat
de serios.
Stiu ca grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cnd batalionul nostru e la ci
nci. Nu pot cadea deci n spatele satului. Pe de alta parte, ce sens poate avea un
atac de front cu un pluton, cnd nu stii precis ce ai n fata...
Dar cineva a strigat la dreapta: "Sa-i luam pe flanc", si toata lumea urla: "Sai luam pe flanc, domnule sublocotenent". S-au aprins toti.
Pna sa ma trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreapta au luat-o la
goana dobornd cocenii, rascolind pamntul cu bocancii, ca sa nconjure satul.
Din fata focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husar
ii au capatat curaj si au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru
sute de metri de ei, ncerc sa opresc lantul de tragatori, dar nu am lnga mine pe n
imeni. Oamenii, Dumnezeu stie pe unde or fi, prin porumb.
Un piuit ndepartat, pe urma din ce n ce mai apropiat, spre noi. Un vjit patrunzator
si o bubuitura groaznica, n timp ce ne nvaluie fum si praf.
Artileria lor a intrat n actiune.
Dar loviturile vin rare si alaturi...
Singurul lucru neplacut e capriciul obuzului care vine unde nu te astepti. Aici.
.. dincolo... Poate, lamurind lumile, chiar n locul n care te afli.
n picioare, n porumbul nca verde, privesc cu binoclul spre linia inamica, pe care n
u o pot preciza. La nceput tragem toti, cu furie, pe urma ne mai potolim. Deodata
, n dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii tsnesc ngroziti, de dupa
garduri, cu miscari ntinse de iepuri negri, caci sunt luati din spate. Cei de aic
i i urmarim cu focuri.
Tipete, urlete. Navalim spre sat. Alunecnd mai mult pe povrnis, cu ghetele ncarcate
Tacerea devine apasatoare. Comandantul are dreptate. Toti se privesc aproape adnc
nelinistiti.
- Pleaca imediat si adu-l aci.
Nu m-am dus eu. Am trimis o patrula, care l-a adus. Si l-a batut patrula pe drum
, l-a batut sergentul de zi, i-a tras vreo doua si comandantul.
Peste o saptamna, cnd regimentele erau din nou ntrunite n brigada, n vederea unei bat
alii, m-a oprit un caporal, pe ulita.
- Vedeti, domnule sublocotenent? ziceati ca sunt spion. La brigada, m-a facut ca
poral.
O recunoastere facuta de aghiotantul batalionului n acelasi timp cu cea facuta de
mine la Stena confirma ca si celalalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre
bucuria recunoasterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul sa t
reaca de linia noastra de avanposturi (iar cnd ajung pna la noi, aci, li se pare c
a s-au aventurat) si care acum au ce raporta la divizie. n zilele urmatoare relua
m plimbarile si discutiile.
Popescu si ceilalti camarazi au devenit gnditori.
Ne atrage luarea-aminte un grup care se cearta si ne apropiem. Doi soldati ntind
de un sas batrn, negricios, cu fata uscata si mustati stufoase. Vor sa-l aduca la
regiment.
La ntrebarea comandantului mitralierelor, caci sunt oamenii lui, ei ne lamuresc c
a sasul a vrut sa mpuste pe un romn, care e, dealtfel, si el de fata.
n romneste, sasul si apara dreptul, hotart.
- A vrut sa-mi fure masina de cusut, domnule ofiter, uite, de-abia i-am smuls-o.
Masina e, ntr-adevar, corp delict, ntre ei.
- A scos revolverul sa ma mpuste, domnule comandant.
Sasul lamureste ca numai asa i-a lasat masina pe care voia sa i-o ia.
Judecata ofiterului e scurta.
- De ce porti revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceti-l la divizie.
Cineva remarca, n treacat, ca nu s-a dat ordin sa se strnga armele si discutia vec
he e reluata pasionat, caci Popescu pare obsedat.
- Nu poate sa fie draga, totuna. Sa compari, sa zicem, batalia de la Verdun, cu
lupta de la Olt, a noastra?
Orisan e furios, dar cum niciodata nu ridica tonul, i e aprinsa numai privirea.
- Draga, sigur ca pentru istorie, sau pentru strainatate, sau pentru gazetele si
lumea de-acasa, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...
Reiau si eu antrenat:
- Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit
n urma si am avut numai cinci-sase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua,
care a fost surprinsa de mitraliera n apa si njumatatita din cteva prituri, cred ca l
upta a fost ca pentru orice companie angajata la Verdun. nchipuieste-ti ranitii,
luptnd cu valurile toata noaptea. O patrula care lupta cu o forta superioara si e
bombardata precis cu un singur tun lupta tot att de greu ca pe Somme...
ntaresc cu amintiri din descrieri.
- Dealtminteri, am citit ca grozavia luptelor de acolo sta n faptul ca doi-trei o
ameni, izolati ntr-o groapa de obuz, trebuie sa lupte nestiuti de nimeni cte-o noa
pte ntreaga. Exact cum lupta unele patrule de-ale noastre.
Pareau ca s-au convins, dar iar reiau, aproape indignati ca au fost pe cale sa a
dmita o absurditate.
- Fugi, draga, se compara riscurile pe care le ai ntr-o batalie mare, cu o batali
e ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheama la popota, dar discutia continua si acolo. Popescu ne denunt
a capitanului, care s-a asezat la masa, ca sustinem o absurditate. Orisan reia e
nergic.
Popescu gaseste ca razboiul nu e prea grozav. Sunt de-o parere cu el. Viziunea d
e snge si foc, mii de cadavre culcate n gramezi, ca lemnele n depozit, nclcite lupte
corp la corp, ape nrosite, nu le-am ntlnit pna acum.
- Desigur ca vor veni. Razboiul asta a cunoscut ceea ce se numeste retragere str
ategica. Am impresia ca ei s-au ferit de orice lupta serioasa, ca n-au angajat c
u noi dect ariergarda, cteva regimente acolo.
- Nici n-au mai multe... S-a sfrsit cu razboiul, asculta-ma pe mine, staruie din
nou Popescu.
Nu stiu de unde vine impresia de plimbare duminicala, poate unde nu suntem n avan
posturi, poate unde ne asteapta o masa buna, cu vin bun.
Orisan, cu minile la spate si fata lunga de englez, intervine cu bun-simt:
- Eu nu va nteleg. De ce dati importanta unei lupte, numai dupa proportiile ei? nt
eleg sa faca asta cei de-acasa, dar s-o facem noi?...
Popescu e nedumerit.
- Nu nteleg unde vrei sa ajungi...
- Asculta, Popescule, ce deosebire e pentru noi ca murim ntr-o lupta cu mii de ob
uze si cu mii de mii de cadavre, sau nimeriti cnd stam la masa de un singur obuz?
- Ei, cum o sa fie totuna?
Intervin si eu, surprins de justetea observatiei:
- Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu exista "lupta uriasa" sau "lupta
nensemnata".
Mai intervin si alti camarazi, care sunt pasionati de aparenta paradoxala a afir
matiei.
- Pentru cei din tara, binenteles ca nu e acelasi lucru, dar pentru noi e altceva
, reia Orisan.
- Ei, asta-i!
- Nu mai ncape ndoiala... Asculta-ma, sa-ti dau un exemplu. Cnd noi citeam n gazeta
despre "accidentul" din gara cutare, ca un frnar a fost omort, iar altuia i s-au r
etezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cteva rnduri care relatau ntmpla
rea. Dar cnd citeam pe o pagina ntreaga "catastrofa de cale ferata de la Cmpurile",
atunci eram ngroziti, citeam fara oprire detalii senzationale.
Si Orisan reia argumentarea mai cu pasiune:
- Pentru frnarul mort si pentru cel cu picioarele retezate e totuna, daca alaturi
de ei au mai murit attea zeci. Ei aceleasi senzatii le-au ncercat. Si daca ar fi
fost sfrsitul lumii, cu planetele ciocnite, acelasi lucru ar fi fost pentru ei.
- Domnule capitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat ntr-o batalie, daca e vor
ba de o lupta cu efective mari ca la Verdun, sau de o lupta cu efective mici?
- Cum o sa fie totuna? Si capitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciu
lama. Cum o sa fie, baiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.
- Orisan, lasa-ma pe mine... ca am sa lamuresc eu chestiunea... Domnule capitan,
de ce gasiti ca riscurile sunt mai mari?
- Pentru ca acolo au murit o suta de mii de oameni, si la Bran o suta sau doua.
- Ei si?
- Cum "ei si"?
E o galagie de protestare, amestecata viu cu cererile de vin, de tacmuri.
- Da, uite, am sa va explic eu ce nseamna risc. Lasa-ma putin, Orisan. Cnd un amer
ican merge la bal, el nu risca nimic, sau aproape, nu-i asa?
- Mmda...
- Daca se cearta cu alt american si se provoaca la duel: "Cel ce va scoate semnu
l negru, sa se mpuste pna a doua zi", atunci, nu-i asa? risca 50 la suta sa fie mo
rt pna a doua zi. E sau nu e?
- Mmda... asta e.
- Cnd a nimerit semnul negru, n cazul cnd e om de onoare, el are, nu-i asa, un risc
de suta la suta? La fel cu noi.
- Adica? Lasa-l, domnule, n pace... adica?
- Divizia hotaraste sa cucereasca un sat cu o companie, si asez pe masa cu un ge
st secundar furculita, cutitul, solnita, ca si cnd as vrea ca ordinea aceasta sami pregateasca pe cea din gnd.
- Ei da...
- Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la suta, avnd n vedere ca divizia a
re patruzeci si opt de companii... si, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduc
e friptura. Cnd se decide ca brigada noastra va da acea companie, riscul devine d
e patru la suta. Daca se hotaraste ca XX va da compania, iata-ne ajunsi la opt l
a suta, caci regimentul are douasprezece companii. Cnd, n sfrsit, se decide ca bata
lionul trei sa dea compania, riscul e de douazeci si cinci la suta si cnd s-a dat
ordin companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune ca a cstigat lotul cel mar
e.
- Atunci cam are dreptate, hotaraste capitanul. Vasile, da vin. Iar, catre ordon
ante: Nu va mai certati acolo... Ia uite-i, domnule, ca se iau la bataie... Caci
ordonantele se cearta cu popotarul pentru ofiterii lor.
Popescu si ai lui protesteaza din nou. Iar locotenentul Redelea e de parerea lor
:
- Dar nefiind o batalie mare, nseamna ca divizia nu angajeaza dect o mica parte di
n efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.
- Sigur - ntareste altul - dovada ca batalionul nostru n-a fost angajat n trg la Br
an; la Olt, de asemenea, a fost rezerva.
Se porneste iar o larma cu clinchet de veselie si strigate.
E, ntr-adevar, o masa vesela, zgomotoasa, la care participa cei opt-noua insi car
e nu sunt n avanposturi. Si totusi e n aceasta veselie cu mncaruri bune ceva uscat,
o lipsa de consecinte, ca un lux de eunuc.
Protestez si eu.
- A, sa ne ntelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat si anume de fronturil
e straine, unde trupele se schimba foarte des, caci au rezerve. Dealtminteri, ob
serv un lucru... Ca de la intrarea n actiune suntem ncontinuu n linie naintata. E, s
au nu e?
Ctiva convin.
- Si pe urma e altceva, intervine Orisan din nou. Faptul ca n-am avut pierderi ns
eamna numai un singur lucru. Ca am atacat att de repede, ca nu am dat timp inamic
ului sa reziste. Cred ca XX a avut pierderi, pentru ca a luptat sfios. Sa fi lup
tat noi asa la Magura Branului, pierdeam jumatate din batalion. Dar la Tohanul-V
echi? Si chiar la Olt. A intervenit rezerva att de repede, ca ungurii, care porni
sera la contraatac, s-au oprit si au luat-o la fuga.
E o noua bucurie de izbnda, caci ei cred ca l-au prins n flagrant delict de logica
.
- A... a... pai vezi? Tu cu Gheorghidiu sustineti ca n-am ntlnit nca lupte mari, lu
pte adevarate. Daca admiti ca n-au fost lupte mari, numai din cauza ca noi am at
acat repede, te contrazici, ca alta data afirmai ca n-au fost lupte pentru ca na vrut inamicul.
- Stai, domnule, ca iar deviem. Lasa-ma, Orisan... Noi nu am sustinut dect un sin
gur lucru. Ca pentru cel care ia parte efectiv la o lupta mica nu e de nici o im
portanta daca moare la Verdun sau ntr-o ncaierare de patrule.
Eu sustin ca noi, care suntem n avangarda si vom mai lupta nentrerupt, Dumnezeu st
ie ct de aci nainte, suntem n razboi pur si simplu. Pentru tara, pentru cei ce se p
limba acum la Bucuresti pe strada si asteapta, dupa cafea, comunicate; pentru ar
mata romna ntreaga, sigur ca e totul altceva. Dealtfel, eu cred ca vor veni lupte
mari, n care se vor angaja toate unitatile.
Noi putem fi atacati diseara, n noapte... poate n cinci minute se pornesc focurile
. Verdunul nostru e ca si nceput.
- Bine, dar acasa nu va face nici o impresie?
- Cred si eu. Sub unghiul speciei nu esti interesant dect daca esti ucis cu alti
zece mii o data. Daca un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred si eu
ca nu i se va vinde cartea.
Popescu se ntoarce usor spre dreapta, ca si cnd s-ar feri de ceva nevazut si pe ur
ma ridica umarul.
- Daca-i prost! N-are dect sa puie stnjeni de cadavre, uragane de obuze, ruri de sng
e. Ceva asa... sa faca o senzatie nebuna...
Si nu terminam bine masa, ca iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. mpotriva noastra, dinspre satul vecin, pe ambele
povrnisuri (cu padure mica si pasune) ale vaii, n fundul careia e soseaua alba, nai
nteaza un lant puternic de tragatori, din care nu vedem nsa dect grupuri care fac
salturi nainte si se culca repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic ma
rginea satului unde e popota, pe care o parasim n fuga.
Batalionul ntreg e cu trei companii ngramadite cam sub deal, gata sa ne desfasuram
. "Brigada lui Corabu" e departe, pe stnga, ntr-o padure. Avanposturile noastre sau retras tragnd focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multa impresie, desi sunt foarte nervos. Sunt destul de p
utin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care nu stie ce are sa faca,
asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si vom navali ca la Bran. Un ob
uz nu explodeaza. Din fanfaronada, le declar camarazilor sciti ca artileria ungure
asca e inofensiva si iau n brate obuzul, ca sa le arat ca are pulbere proasta. To
ata lumea striga speriata la mine:
- Astmpara-te, Gheorghidiule... ai nnebunit...?
Capitanul se ncrunta mnios, ridica poruncitor mna.
- Lasa, domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronada mereu, nmanusat, vin cu el n brate, cum as duce un copil nfasat spr
e grupul lor. Sunt furiosi, se dau n laturi si racnesc la mine:
- Fugi de-aci...! Domnule capitan... a nnebunit.
Cu o mutra ipocrita, de fata sireata:
- Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
- Lasa-l jos, domnule, mi striga raspnditi.
l arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privit-o, o sfecla... si nghet si azi de ne
bunia mea, caci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.
Cnd ma ntorc la camarazii mei nteleg toata nedelicatetea gestului meu. Stiu bine ca
sunt un grup de oameni care si-au facut mai mult dect datoria si, acum cnd scriu,
stiu ca n afara de doua-trei exceptii, au fost poate cei mai de isprava ofiteri
ai razboiului romnesc. Dar o expunere copilareasca si inutila le repugna , iar ge
stul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezerva, din substraturi abia banuite
, era de o indiscretie penibila.
Peste vreun ceas, lantul de tragatori inamic parea ncremenit n loc si asta ma neli
nistea mai mult, ca o clipa de suspensie care-ti permite sa asculti, n golul naltu
lui, ecouri si amenintari...
- nconjoara satul si ne taie retragerea! izbucneste hotart capitanul. Pas alergato
r, prin sat, sus pe deal, sa ocupam culmea si cetatea, naintea lor.
Trecem deci n goana prin trg. Sasii si sasoaicele cred ca ne retragem si au aparut
(de unde att de multi?) la porti si la ferestre, amenintndu-ne. E si sasoaica mea
, cu bucile rumene si snii mari, care ne huiduieste cu ura. Un soldat da, din fug
a, un picior n burta unui mosneag, care, repezindu-se la noi, ca un cine la trasur
a, ameninta si njura.
Sus pe deal am impresia ca sunt despartit de toata lumea.
Capitanul Floroiu, nervos dar hotart, alearga pe dinaintea rndului de oameni aseza
ti cu baioneta la arma, cu fata la padurea din dreapta si asteapta n marginea tar
lalei de porumb pipernicit.
E ziua-n-amiaza mare, e soare de nceput de toamna, cald si bogat n reflexe tari, s
i totusi att de ntins astept, nct aproape am halucinatii. Mi se pare ca inamicul a s
i aparut, la zece pasi dupa trunchiurile rare si groase de copaci, care s-au nsuf
letit si-au devenit dusmane. Dar nu vine nimeni. Dupa un timp, ncep sa fiu nelini
stit, caci nu mai putem astepta cu atta ncordare, cum nu poti sta prea mult cu bra
tul ntins. Mai ales ca nu am nici o vedere. Iau doi oameni si ma duc, pe brnci mai
mult, departe, naintea companiei, spre stnga, paralel cu padurea, ca sa am din no
u vedere, de sus acum, asupra vaii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, m
arunt, scorojit, las la vreo suta de metri n stnga cetatea, care e un binecuvntat p
aratrasnet pentru noi, caci, semeata, atrage, desi neocupata, tot bombardamentul
asupra ei. Cam la doua sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu ar
ma culcata lnga el, scruteaza rotunjimile de deal, cerceteaza valea si padurea de
dincolo, privind intens de parca ar avea binoclu.
- Niculae Zamfir, ce e cu tine?
Am venit n observatie, domnule sublocotenent... Vreau sa vad ce-i la ei...
Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceasta neputinta de a ndur
a necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece nainte. Cred ca acest senti
ment era mai curnd un derivat al fricii.
Socot ca, ntr-un anumit sens, de frica tineam sa fim att de nainte, caci, din cauza
imaginatiei prea libere, teama de necunoscut era de nendurat. Dar negresit, asta
numai la cei hotarti sa nu dea, n nici un caz, napoi.
Lupta a nceput la stnga, violent, cu aceleasi plesnituri care biciuiesc viu cerul.
Cei dinspre Stena au mpins napoi compania Corabu, vor sa intre n Cohalm. Dar "brig
ada" s-a oprit chiar n margine, unde s-a ntlnit cu Orisan, care a ramas de capul lu
i acolo si acum au deschis mpreuna un foc aprig, care zadarniceste orice ncercare
de a intra n oras.
ntre timp o baterie a noastra trage si ea, spre bucuria soldatilor, si am din nou
, si pentru ultima oara, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei romnesti,
sau mai curnd al ntmplarii. Ca si la Olt, ca si la Bran, chiar primul obuz face sa
se mprastie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l b
anuiam, pe ai carui soldati, ca pe niste gndaci cenusii, i vezi numai cnd, speriati
, alearga n toate partile.
Pornim pe nserate la un contraatac inutil, caci, neizbutind sa intre n oras, inami
cul s-a retras. Se hotaraste, de teama unei reveniri n timpul noptii, revenire pe
care multi o cred foarte probabila, sa se mpinga un post naintat, departe n padure
, pna aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul sa fie format de plutonul m
eu.
Obiectez cu voce palida ca mi sunt oamenii obositi si nca alte vreo doua motive, c
are nu sunt luate n seama.
- Lasa ca azi "faceai figuri cu obuzul", mi spune, cu o ironie rece, capitanul me
u micut si simt ca expresia ma ncondeiaza putin ridicul, n sursurile tuturor.
Mai trziu, un sergent, care face legatura la batalion, ma lamureste de ce am fost
indicat eu. Capitanul a spus-o anume:
- Trebuie un post sigur, sa nu fim surprinsi la noapte... la doi kilometri nainte
, daca se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, ca ala executa ntotdeauna ordinele nto
cmai...
Mi se explica, acum cu prietenie revenita, ca patrule de-ale companiei vor face
toata noaptea legatura cu mine.
Trec o rpa adnca, unde stiu ca se vor opri la noapte toate patrulele menite sa ma
caute si, dupa vreun ceas de bjbit n tacere, printre copaci si tufisuri, ma opresc n
tr-o poiana. Luna n-a rasarit nca si socot n noaptea asta totul dusmanos. Privesc
banuitor, fara sa vad nimic, ntunericul, padurea toata, nesfrsirea pna la capatul l
umii. mi simt inima ca un mic cheag.
Parca as fi cobort cu oamenii mei, cu un ascensor, ntr-o mina blestemata si cu for
ma abia ghicita n noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la arma, alaturati si
atenti ca niste vnatori n asteptare. Suntem toti numai urechi, caci acesta e sing
urul mijloc de a fi de folos celor din urma. Trimit nca un post de ascultare, de
patru oameni, spre dreapta nspre sosea, ca sa supravegheze si acolo necunoscutul
negru.
M-am trntit pe iarba si ncep sa tremur. mi aduc aminte ca sunt, tot ca la 14 august
, n bluza usoara, pantaloni de raitcort de vara, rari ca o pnza de casa si ghete s
ubtiri de sevro. Multa vreme senzatia de teama si cea de frig se cumpanesc nseila
t; pe urma, odata cu rasaritul lunii, cea de frig devine patrunzatoare. Nu mai p
ot sta locului si vreau sa fac doi-trei pasi n cuprinsul poienii, dar Niculae Zam
fir mi atrage luarea-aminte ca nu se mai poate asculta. Ma opresc din nou si ma t
rntesc pe iarba. Bluza croita strns pe talie mi tine nca putin de cald, moletierele,
de asemeni. Dar n muschii de deasupra genunchilor mi s-au nfipt parca gheare de g
heata. mi trntesc pumni, care o clipa, ca la ranile umflate, mi dau o asemuire de u
surare, dar pe urma simt iar colti reci nfipti n coapsa. Mai trziu ncep sa ma doara
si bratele. Lungit pe spate, mi misc membrele ncet ca un gndac n agonie. Parca e o c
lipa de amorteala, dar dupa aceea, gheara de gheata se nfige din nou, ascutit, n m
uschii care tremura, asa, singuri. Nu ma mai pot gndi la nimic. Las totul n grija
oamenilor si, ca un bolnav, mi lipesc palmele de muschii durerosi. Pe urma, nu ma
i pot, ma scol si ncep sa umblu putin zanatic.
- Ma baieti, aveti vreo manta cu voi?
mi dau, dupa o nceata consultare, raspunsul ca toate sunt de azi-dimineata n canton
ament. Ei, n schimb, au vestoane si pantaloni de stofa groasa.
E noapte trziu, dar ct va mai fi pna mine dimineata? O vesnicie. Umblu fara sa pot nd
oi picioarele, caci pulpele au ceva zgrunturos si zdruncinat n ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajuta nimic, ma trntesc iar jos. Acum ncep sa sim
t si un soi de gol sub stomac. Parca pielea mi se ntinde pe oase, de le simt cont
ururile. ntepenesc.
E peste puterile mele atta suferinta. Era att de cald azi! ncerc sa fixez ziua dupa
calendar, dar cine a mai tinut socoteala de zile, cnd pentru noi, care traim dup
Dupa un sfert de ora, urcam pna la muchia dealului. Sus, ne gasim n marginea unui
platou, usor adncit n mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarba verde. n f
ata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca a noastra, la stnga hotar e peretel
e negru al unei paduri, la dreapta nu-i hotar lamurit, caci sunt numai cresteri
si mbinari capricioase de muchii si rpi.
Pentru ca era ziua, desfasur oamenii pe un rnd, lungiti la doi pasi unul de altul
, pun sa se desfaca putinile cu brnza, le mpart, prefac una goala n scaun si, mncnd c
iocolata, citesc n lumina proaspata a diminetii Neue Freie Presse.
"Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci si cinci de mii de prizonieri - Bucures
tii amenintati - Armata noastra trece ca un tavalug de fier - Telegrame catre Ma
ckensen - Wer kann Rumanien retten?" sunt titlurile textului de pe o pagina ntrea
ga.
Totul e nou pentru mine. Acest podis larg din fata mea, lumina vie a soarelui pe
ste verdele brumat al dealurilor si vailor, bagajele acestea, pare-se ale regime
ntului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au vazut Berlinul si alte capital
e pe care eu nu le-am vazut, gazeta asta neverosimila, care e ca un zmeu legat c
u sfoara de lumea cealalta, cu mii de kilometri dincolo de podis, imaginea pe ca
re mi-o fac despre cei din Bucurestii "amenintati". Dar mai puternica dect orice,
lumina nrourata si binefacatoare a soarelui biruie. Vad totul n fata mea si nu e
nimeni la marginea, ceva mai ridicata de vizavi, a podisului. Trimit un bilet lu
i Orisan:
"Am doua carute cu bagaje, prada pe alese. Trimite saci sa ncarcam. Ai doua perechi
de cizme de conte hanovrez, ca una mi-o lasi mie. Spune capitanului ca astept o
rdine".
Iar pe dosul biletelului, dupa ce i trimit un ziar, caci uitasem:
"Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. Wer kann Rumnein retten? un articol de
maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa alegem noi ce e mai bun, pe ur
ma le dam lor tot."
Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, att de dulce e scobirea din mijloc si
att de frumos ncepe, n stnga, padurea din iarba. Sa tot faci "1 Maiul" pe o asemene
a pajiste.
Dupa un timp, dincolo, pe dmbul scund din fata, apare un calaret. S-a oprit ca o
statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continua sa mannce nsa brn
za, cu o tihna taraneasca. E, ntre noi si el, ca la trei-patru sute de metri. Dup
a ce se uita linistit la noi, si ndeamna calul si coboara vreo treizeci de pasi, s
pre destul de nghitita noastra nedumerire. Pe urma se ntoarce si urca la pas pe dmb
, se lasa n golul de dincolo, care duce pna la Viena.
Numaidect vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o margine
de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca niste ciobani
pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se ntorc apoi, si intra si ei dincolo, n gol
ul pe care nu-l vedem. Pe urma apar pe deal patru, fac ntocmai aceeasi miscare, c
oboara aceiasi treizeci de pasi, se ntorc si se afunda napoi, dincolo de margine.
Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara n tragatori s
i pornesc spre noi.
"Sfatul" eroilor mei, care mannca brnza, e de parere sa-i lasam sa vina aproape, s
a vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent n pluton, si eu, desi nu-l ntre
b niciodata nimic, ratific hotarrile lui. Dar nu, iata si cei saisprezece s-au op
rit dupa treizeci de pasi, si n loc sa deschida focul, stau si se uita la noi. Ne
uitam unii la altii, cum se uita vecinii, n fata casei, unii la altii, peste dru
m.
Eu ma ntreb nsa ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
- Asculta, Zamfire, ia doi oameni si traste-te prin padure pna spre ei ntr-acolo. V
ezi ce mai e si asta.
E sigur ca azi vom avea o batalie mare. N-as putea spune ca mai am viziunea acee
a de infern, cu mormane de cadavre si cu torente de foc, dar stiu ca va fi destu
l sa deschida cei de vizavi focul, pentru ca sa cad - asa cum stam neadapostiti
- la prima salva. Totusi nu caut sa ne adapostim. E ceva de sport n ncapatnarea de
a ramne.
Caporalul s-a ntors cu urechi lungi:
- Domnule sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri n bataie. S-au
de uruit de chesoane.
ntre timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu spatele la noi, au ajuns ia
r pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opresc, se strng unii lnga altii
aliniati, fac stnga-mprejur, apoi se ncoloneaza ca la un mars de defilare. Un sup
erior loveste n ei, din cnd n cnd, cu un baston sau cu o cravasa. Probabil ca vor sa
se socoata n curtea cazarmii.
Pe urma, ntr-adevar, acest "superior", spre nentrerupta noastra nedumerire, stnd cu
spatele la noi, primeste defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare si ma
i automata cu pasul ei ntins. La sfrsit, se opresc n picioare, pe dmbul care margine
ste podisul, aliniati, cu fata la noi. Pare-se ca, tot la comanda apoi, n stnga si
n dreapta rndului, din golul nesfrsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice pos
ibilitati) apar sus si se aliniaza, unul cte unul, alti soldati.
Pe un petic de hrtie, trimis capitanului, cer sa intervina artileria:
"Sa se traga o salva care sa mpiedice punerea n baterie a inamicului."
Astept acum, cu certitudine, nceperea luptei, plin de amintirea tirului att de pre
cis al artileriei noastre. Pe coastele n evantai, din spatele meu, coboara spre f
undul vaii companii si batalioane cenusii. mi zic ca se fac regrupari, probabil, n
vederea atacului.
- Domnule sublocotenent, ce soldati sunt aia, care coboara pe vlcelusa, nspre sat?
- Ai nostri, cine sa fie?
- Asa e, ca bine ziceti, da de ce s-o fi ducnd asa napoi?
- Manevre, Zamfir... manevreaza.
Cei din fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau nemiscati n
picioare, mplntati n muchie, ca niste uriasi soldati de plumb, prinsi pe aceeasi la
ma de cositor.
- O suta cincizeci si doi.
- O suta cincizeci si sase, o suta cincizeci si opt, o suta saizeci.
Oamenii mei i numara, dar s-au ncurcat si sunt nevoiti s-o ia de la capat.
Orisan a venit el nsusi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeste.
A si intrat sub coviltire, sa ncarce bagaje. Ma gndesc, nedumerit, ce e de facut.
Cei din fata mea sporesc necontenit si mi-e cu neputinta sa nteleg ce vor. Atitud
inea lor mi confirma nsa, n parte, parerea, dedusa din regulamentul serviciului n co
mpanie, care spune ca avanposturile nu deschid niciodata focul, dect daca sunt at
acate. mi dau seama si care ar fi pericolul: as ncepe nainte de ora lupta, nainte ca
miscarile de manevra sa fie sfrsite, as angaja astfel trupele noastre, pe jumata
te la locul lor numai.
- Cti sunt, ma Dumitre?
- Doua sute saizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru l ndreapta amart si pagubos:
- De unde? Doua sute cincizeci si sase... acum, uite, sunt doua sute cincizeci s
i opt, si acum abia doua sute saizeci.
Se corecteaza unii pe altii cei care numara.
O mitraliera, bine pusa la punct, ar face, maturnd n fata ei, n cteva secunde, doua
sute saizeci de morti.
Suntem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fata-n fata, dar parca am
si mai bine impresia ca nu suntem dect, cteva minute nainte de descarcarea revolver
elor, cele doua grupuri ale unui duel, fata-n fata. Cu deosebirea ca martori, me
dici, "spectatori", toti sunt aici combatanti, ca distanta e de patru sute de me
tri poate si, mai ales, cu deosebirea ca, dupa primele focuri schimbate, lupta n
u va fi oprita, ci abia va ncepe, pna la exterminare, cu interventia artileriei si
a tuturor surprizelor posibile - si mai ales cu sentimentul ca si cei care vor
scapa dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate mine, poimine, saptamn
a viitoare, cine stie cnd. Cel putin razboaiele vechi se decideau ntr-o zi, n doua,
n trei.
Dar artileria noastra nici nu se gndeste sa traga. Agentul de legatura mi aduce un
ordin scris pe un petic de hrtie:
"Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retrage
rea batalionului si dupa aceea te vei retrage si d-ta".
Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima are aceasta prot
Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti de catre arti
leria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmar
i efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la ctiva pasi, altele n mine. Cum s-a
terminat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, si njumatateste rasuflarea si se nc
ordeaza iar, sec, n asteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vji
t scurt, pe care urechea l prinde cu un soi de anticipatie, nclestezi dintii, cu mn
a ndoita deasupra capului, ntr-o convulsie epileptica si astepti sa fii lovit drep
t n moalele capului, sa fii mprastiat. Deasupra ta, ntia explozie ti sparge urechile,
te nauceste, a doua te acopera de pamnt. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amndou
a, nu esti mort. Animalic, oamenii se strng unii lnga altii, iar cel de la picioar
ele mele are capul plin de snge. Nu mai e nimic omenesc n noi.
- Domnule sublocotenent, ne-au prapadit...
- E rau, Zamfire.
Oamenii se nchina nentrerupt. "Doamne, Maica Domnului, maiculita". Fugim, caci e t
otuna de stai pe loc. Problema de a sti daca te opresti lnga un smoc de iarba, sa
u lnga un musuroi de pamnt, e ca de la nceputul lumii. Fugim deci la ntmplare, nadajd
uind ajungem la rpa. Dar acum au cu noi parca alta socoteala, cu grija potrivita.
Daca stam culcati, salvele se raresc si ele, pndind; n clipa n care fugim nsa, vin
dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulcanic. i vad pe culme, n picioare, urmarin
du-ne cu sentimente de vnatori, cum trageam noi la Bran, de sus pe Magura. Orice n
cercare a noastra de a fugi i ndrjeste (sau, cine stie, numai "i plictiseste").
Abia pot vorbi, caci mi-e paralizat gtlejul de att nghitit n sec:
- Niculae, unde sunt ceilalti oameni?
- Nu...
N-apuca sa termine, raspunsul se rezolva n naruire de munti si fum. Am sucit gtul
ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data asta. Pamntul fa
rmitat, tsnit n sus, cade acum, cu ntrziere, n ploaie pe noi.
mi pun, nspaimntat si cu mintea umilita, manusile.
Ma gndeam uneori la sentimentul groaznic pe care l ncearca cei condamnati, care afl
a numai n ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia
acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnati cu fiecare lovitura si dupa
fiecare, parca, gratiati. Chiar cnd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lnga t
ine, strnind curent si vjind metalic, cum te traste un expres cnd te afli aproape de
linie.
Un nou salt, dar vjitura ne-a luat nainte, explozia e acolo unde vream noi sa ne op
rim, si cnd sosim cadem n groapa de obuz.
Ma trntesc jos, cu oamenii care se tin dupa mine. Parca as suporta totul, dar zgo
motul nu. Exploziile, ca prabusiri de locomotive nrosite una ntr-alta, mi nfig, cu l
ovituri de baros, cuie n timpane si cutite n maduva spinarii.
S-aud focuri de arma, au nceput sa ne urmareasca de aproape.
Stiu ca nu mai pot face nimic.
- Vin dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfrsit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepasare parca, mai curnd un soi de nesimtire. Toata vointa mi s-a co
nsumat n convulsiuni. Vin fsituri de gloante si, asa, amestecate cu exploziile de o
buz, mi se par ridicule si parca departe de simturile mele.
nca un salt, pentru ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vjituri, explozii si na
intea noastra tsnesc puturi de pacura.
E acuma parca o clipa de ntrerupere. Soptesc istovit:
- Niculae, hai s-o luam la stnga. Astia trag anume la zece pasi naintea noastra, c
a sa ne prinda n explozie.
Dar n aceeasi clipa vin, naprasnic, vjiturile, caci n afara de tunurile care trag cnd
suntem culcati, altele, ochite gata, pare-se, pndesc clipa cnd ne ridicam. Desigu
r, profitnd de acest prilej, cei de sus fac exercitii de tir, asa cum adineauri f
aceau exercitii de defilare.
ncercam, sleiti, s-o luam la dreapta. Dar si acolo obuzele ne ajung nainte, caci s
e calculeaza, prevaznd, ca vnatorii de porumbei. Nu pot gndi nimic. Creierul parca
mi s-a zemuit, nervii, de atta ncordare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot
nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca a
u cazut, si cti. Acuma nici nu mi mai vine sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica
furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera att de mult de r
aul de mare, nct totul le devine indiferent si nu fac nici un gest de mpotrivire, c
hiar daca sunt ridicati si aruncati n mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si e
u acum. Nu mai mi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamnt sau de fun
ingine. Abia mai nteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adnc
ul adncurilor parca.
- Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu.
Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile gurii nspumate, nu poate spun
e dect att, si o spune aproape nentrerupt. E acum o clipa de liniste. Trag, ntr-adev
ar, peste deal, departe, si obuzele trec pe sus de tot, ca o uruiala de vagonete
, cautnd pe cine stie cine. La vreo douazeci de pasi de noi e un prias statut ca o
mocirla. Ne privim o clipa, mi trec limba secatuita peste buzele arse si pe urma
o rup la fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Cnd am ajuns n mocirla, obuzele
lor, pornite odata cu noi, au lovit numai n dmbul dinainte, l-au saltat parca zvcn
it si l-au nnegrit de pamnt si fum. Urechile vjie nnebunite si fara ntrerupere, chiar
acum, cnd obuzele nu vin n noi.
Dar iata, sunt furiosi de parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera putin lovituril
e, pentru ca, acum ntelegem bine, ne credeau morti pe toti. Trag iar, n mocirla, d
upa noi. Nadajduim ca, acolo cel putin, obuzele lovind n moale nu vor mai exploda
toate. E adevarat ca numai unele ridica trmbe de noroi, altele termina ngropndu-se
flescait. mi dau nsa acum lamurit seama ca grozavia clipelor e din alta cauza dect
a exploziilor. Obuzele nsesi, pe care le stim ct niste donicioare, vin izbind dea dreptul nspre noi, parca n noi, cautndu-ne ca niste gloante. Si le simtim mari fa
ta de gloante, asa cum calatorii europeni trebuie sa fi simtit cnd au fost atacat
i, daca vor fi existat, de mustele veninoase, mari ct vulturii, din alte continen
te. Lovesc n jurul nostru ca niste sabii care n-ar izbuti dintr-o singura izbitur
a sa ne reteze capetele si ar lovi apoi, furioase, vjind, n dreapta si n stnga, nainte
si napoi, zapacit si orb, caznd si rupnd totul. Ne trntim pna n gt n mocirla, dar nu
tem afunda (orict de mare e groaza) si capetele, caci ar fi sa murim nabusiti. Fug
im, cu tmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi si huma ridicate n fa
ta, nainte, la cte cinci-sase pasi una de alta. Acum priasul face o cotitura, iar ma
lul din dreapta, mncat de suvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, c
hiar daca nu e adapost de obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e neasemanat lu
cru aceasta rupere din vederea mortii. Din apa si noroi nu avem afara dect capete
le. Suntem sapte insi cu fetele paralizate ca niste bolnavi n agonie.
Ceilalti trag acum cu o nversunare arzatoare, de oameni carora nu le-a reusit, di
n vina victimelor, o demonstratie.
Stiu ca daca ar lovi chiar n muchia rpii, daca pot spune asa, obuzul ar veni tot n
noi si ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parca nu ar fi att
de groaznic, caci ar fi ntre noi si el, nu stiu, n prima fractiune de secunda, o p
erna de pamnt, n-ar fi venirea proiectilului drept si plin, n craniu.
Traiesc, plngnd n mine, gndul ca Achile cel incomparabil si viteaz era invulnerabil
fata de sageti si sabii - si poate ca tocmai de aceea era att de viteaz - n afara
de calci. Eu as vrea sa-mi stea ferit de turbarea de fier, macar craniul.
Patru tunuri trag n fata noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne taie drumul s
i patru ncearca sa darme malul (ct un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul s
e resimte incnind de izbiturile scurte ca de un nentrerupt cutremur.
Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca s-au oprit. Rasuflam nc
et dar nu putem vorbi de sfrseala. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de
altii, nghesuiti ntr-o vatra sub mal, nu mai mare nsa ca un pat, unde ne-am trt cu t
oti. Doar, cu mustata una cu gura, de spuma, Marin Tuchei boceste ntruna, silabis
ind taraganat, ca un blestem, de la nceput:
- Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu...
Niculae Zamfir si ia cu minile mlul cleios de pe obraji.
l ntreb cu un zmbet de recent operat:
- Ai scapat, Zamfire?
- Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne tinem de dumneavoastra, domnule sub
locotenent... Ce-o fi cu dumneavoastra o fi si cu noi.
Vreo doi si-au aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor.
- Unde va sunt armele, ma Marine?
biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... ca sunt singura toa
ta ziua... Te sarut, scrie des cum te afli. E adevarat ca naintati mereu? aici e
o mare bucurie."
Cheia de la birou, actele, am fost dragut (?). Ce pot sa fie pentru mine toate a
stea?... Ei au acolo pe "mine". Ce stiu ei de ce a fost ieri n realitate n satul Sa
saus? Propozitiunea "ca sunt singura toata ziua" ma face sa zmbesc, nu pentru ca
o recunosc tipica si att de masinal mincinoasa, ct pentru ca mi aduc aminte ct am su
ferit din cauza ei. Acum totul e, parca, din alt tarm, iar ntre noi abia daca e fi
rul de ata al gndului ntmplator.
O singura curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care s
tie ca armata e n razboi? cum e atmosfera strazii, a restaurantelor, cum vorbesc
la masa? as da nespus de mult sa vad acum un exemplar macar din ziarele mari, de
dimineata, sa citesc, dedublat, cu ce litera? cu ce titluri? vestile razboiului
romnesc.
- Nu dormi, Gheorghidiule? ma ntreaba de pe patul celalalt Tudor.
- Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasa...
- Hai sa vedem caii lui Corabu.
E un adevarat loc de rendez-vous ofiteresc grajdul vecin, unde capitanul Corabu
tine patru cai, prada lui de razboi.
- Asta-i din grajdurile lui Esterhzy, arata cu mndrie noul proprietar un roib pint
enog, subtire si nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca sa-si poata face colectie de cai, a ntins cele mai abile curse patrule
lor de husari. Adica numai trei a capturat, ca pe unul l-a ales dintr-o hergheli
e ntlnita si l-a platit, fata de martori adusi anume, cu bani buni si foarte cinst
it socotiti la pret. Admiram cele patru animale subtiri, si vii ca jocul de izvo
r, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.
- Si ce faceti cu ei, domnule capitan?
E sincer uimit.
- Cum ce fac cu ei? Dar n timp de pace un cal ca asta ma va costa solda pe un an,
domnule.
- Sigur, un maior are nevoie de cai, i completeaza gndul, creznd ca glumeste, un lo
cotenent de administratie...
Dar capitanul e destul de acru:
- Maiori ajungeti voi, hotii astia de la intendenta... eu am sa fac nsa un grajd
de cai de curse...
- De ce hoti, domnule capitan, de ce ne faceti hoti?
- Uita-te la el, ni-l arata cu dispret capitanul, netezind mereu coama de matase
a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrana, ei o trec la ordinar. Ba si atun
ci cnd ne-o trimit, o iau cu japca de prin curtile oamenilor si o trec apoi gras
la socoteala.
Rdem toti, rde galben si locotenentul, dar pna la noi a ajuns zvonul ca acei de la
etapa au trimis - siguri cum sunt ca scapa - cte-o adevarata zestre acasa.
Ca sa ne mpace, locotenentul ne cheama la magazia diviziei, sa ne dea tigari si v
in bun, nfundat.
Pe drum discut cu Orisan si Tudor Popescu:
- Pe locotenent l nteleg, e sigur ca se ntoarce, dar Corabu?
- Da, e ciudat... ncrederea asta...
Corabu mi da o spaima linistita, ca un bolnav care, spre deosebire de toti cei di
n jurul lui, nu stie ca impresia de multumire si bunastare pe care o are e semnu
l agoniei apropiate si face planuri unde sa-si petreaca vara.
Pe strazile satului, transformat ntr-o provizorie capitala de regat militar, e o
miscare de trasuri, furgoane si automobile chiar, chesoane si tunuri trase n marg
inea drumului, care desfid orice gnd de ordine.
Curtile sunt toate pline, cum sunt pline de care si trasuri curtile hanurilor n z
ilele de trg, iar oamenii forfotesc n toate partile.
Vinul si gustarile, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
- O saptamna, doua, ct mai stam aici, Vasiliule, suntem musteriii tai. ti facem vad
.
Un locotenent scurt, cu mustata blonda, ntreaba mirat:
- Credeti ca stam aici doua saptamni?
- !?
- Trei zile, o saptamna cel mult.
- Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizitam cantonamentele si hotarm ca seara sa luam masa mpreuna cu toti amicii,
Tudor Popescu, Orisan, Mitica Radulescu si cu mine.
Dar se vede ca ordonantele au vorbit despre banchetul nostru, ca se mai invita s
i altii.
- Tu ce aduci? A nu, pui fripti avem... Si sardele avem.
- Da?... eu am ardei umpluti...
Ne prapadim de rs o clipa... ardei umpluti?... ce idee, asa seara?...
- Dar, ardei umpluti... ca a gasit masina de gatit.
Pe jumatate suntem convinsi... Orisan chiar face reflectia rezonabila:
- Draga, ardeii umpluti sunt o mncare adevarata, de oameni asezati... cu pat si m
asa... nu pui fripti, de oameni vesnic pe drum.
Fireste ca suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeste cu greutate.
- De, nu stiu... daca o sa ajunga... n-am dect o tava.
Constat iar ca pe front nu mai sunt acele tipuri "pitoresti" de care e att de pli
na literatura. Toti cei care sunt "pitoresti" o vor - si sunt constienti de asta
- asa cum vor sa-si faca un "cap" cei care-si lasa barba. n tic, n formula repeta
ta, e ceva de cabotinaj. Dovada ca, daca pe un chefliu cu ticuri pitoresti l scut
uri si i vorbesti grav si serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Da
r razboiul e mai ales sinceritate, aproape de pamnt si piatra. Nu e teatru, chiar
cnd e gluma. Nu exista deci tipuri pitoresti dect la popote, la intendenta si la
etape. Acolo, cnd sunt uneori, si cei de pe front se lasa ispititi. Acum suntem n
umai veseli.
Pe nserate a nceput sa burniteze. n odaia mea, patul cu cearsafuri albe e facut (nam dormit n trei zile dect trei-patru ore pe apucate) si masa e ntinsa cum se cuvin
e pentru sase "persoane", nu insi. E un soi de veselie, chiar cnd masa e ncarcata
si paharul plin, cam la fel cu veselia uscata a figurantilor de teatru, care sun
t veseli, striga si beau din cupe goale.
Dar cnd aduce castronul cu aburi de supa delicioasa - unde l-o fi gasit? - ordona
nta e oarecum grijulie:
- Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.
- Ce, ma, ardeii lui Vasilescu? ntreaba Mitica.
- Nu, XY a primit ordin de echipare...
Lingurile au cazut n farfurii. Parca a turnat cineva laturi n supa.
- Ia vezi, ma... Nicule... Paraschive, aia de-acolo, ia duceti-va sa vedeti ce e
...
Nu mai mannca nimeni. E o enervare joasa, facuta din dezgust si istovire. Suntem
brigada cu XY.
Paraschiv se ntoarce cu un chiot de bucurie.
- Numai XY... la noi nu e nimic.
Dar att nu e de ajuns ca sa ne readuca pofta de mncare. Nici nu vorbim macar... Tu
dor Popescu s-a dus sa se trnteasca pe unul din paturi, n asteptare.
Tignale prelungite si, n strada, comenzi scurte, corectate. XY se formeaza pentru
plecare n seara.
- Sa vedeti, draga, ca pe noi ne lasa n pace. Am eu o presimtire a mea... ca pe n
oi ne lasa n pace. Uite, eu mannc fara grija...
Noi ceilalti ne multumim sa fumam fara sa spunem o vorba.
La ora 9 vine ordinul sa ne echipam. Ne ncolonam apoi pe o ploaie rece si patrunz
atoare de toamna.
- Vedeti, domnule sublocotenent, daca aruncam mantaua de cauciuc...
- Bravo, Dumitre, esti o ordonanta clasica...
- Da, dom sublocotenent...
- Ce da, ma?
- Sunt asa... cum spuneti dumneavoastra.
- Esti un prost.
Sunt mbracat tot n costumul ofiteresc subtire (caci abia mai trziu ofiterii se vor m
braca cu aceleasi haine, vag ajustate, ca si trupa) cu care am plecat n ajunul Sfn
ta Mariei.
Toti mi admira cu invidie mantaua... Orisan are perechea de cizme de husar lungi,
rosii, dar se codeste sa le puie, caci i e frica sa nu fie, ntr-o eventuala lupta
, prea vizibile.
Pornim ncet dupa chesoanele de artilerie, ca dupa un dric. Nu se vede nimic si, d
upa ce iesim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfunda, e o adevarata
mlastina. Credem ca nu intram chiar azi sau mine n lupta; ba nca ni se pare sigur,
dar drumul asta prin noroi, n ntuneric bezna, sub palele de ploaie, e ngrozitor. A
lunecam, ne tinem unii de altii si ajungem cu toti n santul din marginea drumului
.
- Atentie... pod sfarmat... se transmite, venind din om n om, nstiintarea. Dar cum n
tunericul e prea de nepatruns, cadem toti, rnd pe rnd, n mocirla. Ne scoatem, trndu-n
e, unii pe altii. Mai fiecare pas e facut din trei pasi: unul alunecat spre drea
pta, altul ngenuncheat la stnga si n sfrsit cel bun nainte.
Mi-e imposibil sa stiu n ce directie mergem.
- Atentie... atentie... cheson mpotmolit.
Ocolim asa ca sa ne conformam indicatiei, desi ne ntrebam daca nu cumva acum gres
im. Trecem probabil pe lnga un tun, dar nu stim unde e...
Sunt sleit... mi se ndoaie genunchii uzi...
Ghetele de sevro mi-au devenit ca niste bandaje de noroi rece n jurul picioarelor
...
Mi le smulg cu greutate, ca si cnd pamntul mi le-ar suge.
Ploua mereu si ntunericul e att de mare de parca suntem rataciti ntr-o mina, fara u
n chibrit, fara o unda de lumina macar. ntre o plpire de tigara si soarele tot, e m
ai mica deosebire, fara ndoiala, dect ntre o lucire de zid alb si ntunericul absolut
.
Cnd uneori drumul ocoleste, ntunericul devine si el mai lichid si ne spala obrajii
.
Undeva, nainte, s-a aprins o lumina. Imediat ncep urlete: stinge... stinge lumina.
Si e fara noima, caci o lumina nu poate indica o pozitie, de vreme ce nu i se p
oate determina locul. Bjbim mai departe prin ntuneric.
- Zamfir... Niculae Zamfir... Nu raspunde nimeni. Zamfir!... Pun mna pe cel din s
tnga mea: Tu esti Zamfir?
- Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - si aci mi trnteste o porcarie sold
ateasca.
- Ma, cine esti tu, ma... n-auzi? si l iau de gt...
Cineva mi recunoaste vocea:
- Ma, e don sublocotenent de la a noua.
- Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a saptea.
- A saptea? apuc de ranita pe cel dinaintea mea... Cine esti? Din ce companie es
ti?
- Vasile Tonitu dintr-a saptea.
- Ma, aici sunteti dintr-a saptea?
- Nu, don sublocotenent, a opta, mi raspund cinci o data.
- Dar a noua unde e, ma?... Ei, a noua...
- Aici, don sublocotenent, raspunde unul si parca i e vocea fosforescenta, att de
mult o simt.
- Unde sunteti, de aici: nainte... napoi?
- Pai nu stim unde sunteti dumneavoastra...
- Ma, care are o izmana... o camasa alba... Puneti-le pe spate, ca sa ne mai lam
urim putin.
n sfrsit, ne regasiram... Compania era n urma.
Sa tot fie miezul noptii...mergem parca de o vesnicie. De repaos nici vorba nu p
oate fi... Adica nimeni nu se poate aseza... caci de stat n picioare, n loc, stam
la nesfrsit. Suntem parca la sute de metri, ngropati n pacura.
Frigul nu-l simt nca dect la picioare... cnd stam n loc... dar ma gndesc ca la un vis
nebun, ca as putea sa fiu ntr-alta parte... ca la ora asta exista oameni care do
rm n pat... sau ntr-un bordei uscat... ca exista oameni care se odihnesc ntr-un gra
jd, fie si pe baligar cald.
- Loc... loc... loc!
Artileria...! Vine din urma artileria.
Stiu ca e artileria numai pentru ca acum, n loc sa ma lovesc de cei din dreapta s
i stnga mea... ma lovesc de boturi de cai si roate de tun. Oare artileria merge t
ot asa de ncet ca noi? Oare caii vad mai bine?
Dupa un timp, tunurile se mpotmolesc si se descopera ca infanteristii se asezaser
a pe lanturile care leaga ante-trenurile. Urlete, njuraturi, uruit de fier si de
roti iar; si, trimise parca nu se stie de unde pe deasupra, strigate ngrijorate d
e "tacere!".
De la o vreme oboseala mi da ca un val de nebunie. De trei zile si trei nopti n-a
m dormit dect aseara, n santul soselei doua ore si azi dupa-masa alte doua. Acum p
icioarele nu mai gasesc nici macar sprijin, n noroiul care aluneca sub ele, de pa
rca am cauciuc la genunchi. As vrea sa ma las jos, sa treaca peste mine bocancii
camarazilor, copitele cailor.
Macar daca as fi aghiotant de batalion, sa merg calare.
Mi se pare att de putin ceea ce cer. Sute de artileristi calare, ofiterii de la c
apitan n sus calari, aghiotantul calare, fireste si ei aci n iadul acesta de noroi
, dar la regiment, la brigada, la divizie, la toate aprovizionarile si la toate
birourile, la toate misiunile si la toate depozitele, atti alti ofiteri. Nu voi s
a fiu departe de foc, ca ei. Nu as vrea dect un cal, pe care sa merg alaturi de c
amarazii mei, mai robusti, pare-mi-se.
Mergem toata noaptea si acum am pierdut absolut masura timpului, totul capata pe
ntru mine o senzatie de vesnicie, de existenta inumana.
De la o vreme ncepe sa ploua din nou, caci statuse un timp.
Zamfir, care ma regasise (fara sa ne vedem fata) si voinic ma ajutase sa lupt to
ata noaptea cu noroiul, mi da vestea ca se va face ziua. l ntreb, ndurerat parca, de
unde stie asta.
- Va spun eu, domnule sublocotenent, daca ncepe iar ploaia, e semn ca ne apropiem
de ziua.
ntr-adevar, peste ctva timp ntunericul ncepe sa se ncenuseze. Pe urma devine ceva mai
albicios, ca deasupra marii, asa nct, desi au nceput sa se zareasca ramuri negre d
e copaci, oamenii nu se vad nca dect ca prin ceata, caci au si ei uniformele tot c
enusii.
Ploaia a devenit vie. Vntul ne repede din cnd n cnd n fata pnze de apa rece. Suflam gr
eu si mergem nainte.
Cnd s-a luminat de ziua, parca am iesit dintr-un tunel. Ploaia si vntul de toamna
reped n copaci si tufisuri, verzi nca, palele de nori albi care se trasc pe margine
a drumului, caci acum suntem ntr-o padure tnara de carpen si stejaris. Ne cautam o
amenii si din mers ne reconstituim unitatile. Dupa un timp coloana s-a oprit. Da
r acum ncepe altceva tot asa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorteste... D
upa ce ne-am odihnit ca niste cai, cnd pe un picior, cnd pe celalalt, ncepem sa bat
em pe loc din talpi. mbracamintea e toata leoarca, lipita cu clei rece de noi, gh
etele de sevro mi s-au spart azi-noapte si acum, cu ciorapi noroiosi si boturile
atrnnd, e mai rau dect daca as fi descult. E un frig care ajunge pna la oase... Dea
ltfel, de-a lungul spinarii mi simt pe piele, alunecnd ca melci reci, siroaie de a
pa, care tremura ncet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de var
a, asta e o ploaie deznadajduita si nghetata de toamna.
Pe la noua dimineata abia, maiorul o ia la stnga pe o vlcelusa, pe fundul careia s
-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum n fuga. A nceput acu
m, sau am crezut-o noi, departe, o lupta vie de artilerie. Cte vlceluse ca astea a
m vazut eu, cndva, n alta viata, de la fereastra vagonului-restaurant, ntre Pitesti
si Slatina!
Ajungem ntr-o vale mai larga putin, prin fundul careia trebuie sa fie, pe sub rac
hite plouate, vreun praias. Departe, la ctiva kilometri n dreapta noastra, pe o coa
sta larga, urca, atacnd pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem ca inamicu
l ocupa aci dealul mic si paduros din fata, al carui povrnis e batut si de artile
ria lor si de a noastra. La dreapta, el face ndeosebi un baraj puternic de vreo c
incizeci de metri largime, socotind, dupa ct se pare, ca pe acolo duce calea noas
tra. Ploaia a stat iar.
- n tragatori... n tragatori.
Maiorul porneste mpotriva dealului mpadurit din fata, si cum crede ca acolo e inam
icul, dam n tragatori un adevarat asalt. A fost, poate, si s-a retras, nu-mi dau
seama, dar cnd patrundem n padure urlnd: nainte... nainte!... nu gasim pe nimeni. n sc
himb ne mprastie focul artileriei noastre, care loveste n plin.
- Sa nu mai traga artileria noastra... sa nu mai traga artileria noastra! urla d
isperata toata lumea.
Nu ne ramne dect sa alergam mereu nainte: de partea cealalta a dealului privelistea
e foarte cuprinzatoare. E un fel de uriasa strachina verde, de doi-trei kilomet
ri larga, cu mici culmi, bune de pasune, pe toate marginile, cu padure pe stnga.
Prin mijloc, priase mici cu tufisuri marunte, ngalbenite. Nici urma de inamic. Dar
n-am aparut bine si artileria lor - caci o cunosc, e tot cea de alaltaieri - rid
ica trombe de pacura si fum naintea noastra, trasnind si rupnd fier.
- nainte, si fa legatura pe dreapta! mi striga maiorul Dimiu. Legatura... legatura
... treci prin baraj.
Si cum crede ca nu aud bine cauza bubuiturilor, mi arata cu mna, si apoi spre stnga
:
- Voiculescule, prin padure... padure... padure, n-auzi? ... nainte...
Cad lovituri mperecheate de trasnete. Tot dealul zvcneste cnd e lovit n coasta. Crat
ere negre ct niste roti mari de locomotiva rasar apoi n iarba.
Loviturile sunt ntrerupte si oamenii se opresc ngroziti. Situatia e nsa mult mai us
oara ca alaltaieri. Barajul e fix si orb, iar cei care trag sunt desigur foarte
departe. Unde ne gasim acum, la douazeci de pasi de el, nu cade nici un obuz, ia
r daca traversam patruzeci de pasi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai
cad obuze.
Cu ochii sufletului nchisi, n picioare, strig pe nume ctiva dintre oameni... "Zamfi
r Niculae... Ciorbagiu... haide". Dar dupa ctiva pasi oamenii se opresc, si n carn
ea si nervii mei e un consimtamnt.
naintea noastra sunt culcati alti tragatori. Barajul e ca sa mpiedice sosirea noas
tra, a rezervei, si nu avem puterea sa ne repezim sa trecem prin el. Pamntul tot
se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari ct un munte, dar nevazut
acum, rcie si azvrle pe o zona anume pamntul, ca un cine sau ca o fiara care cu pici
oarele si ghearele si face groapa.
Cu un genunchi pe pamnt, fara arma si dupa ce am dat si mantaua ca sa ma simt mai
usor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se ca spre stnga obuzele cad mai r
itmic, asa nct s-ar putea trece. Dar deodata o serie de fsituri suierate, de sarpe nt
artat, si aliniate ca din nai, trec pe lnga mine.
- Mitraliera... trage mitraliera... culcati!
- Suntem pierduti, caci culcati... neculcati... asa fara adapost, batuti de mitr
aliera, e moarte sigura.
- Zamfir... Grigorita...
Si ma napustesc nainte n baraj.
Naruite lnga mine, obuzele sunt parca prabusiri de trasnete, cazute pe casa alatu
rata, dintre cele care fac sa-ti plesneasca geamurile. Si trasnetul nu e nimic p
e lnga aceasta dezlantuire, caci e unul singur si, odata cazut, te gaseste scapat
... dar aici, tocmai pentru ca a venit unul, stii ca mai vin si altele.
Cnd n plin baraj vine vjitura, cad sau cadem poate, caci nu vad nimic, cu anticipati
e... "Nelovit" e constatarea de un sfert de clipa.
Din nou o goana nnebunita...
Sunt dincolo... n plina bataie, pentru atacul de baioneta... Parca am trecut prin
tr-o poarta. Nu ma gndesc la poarta barajului, ci la un fel de poarta nevazuta, na
lta pna la cer... a mortii... a lumii celeilalte, dintre spatiile reci.
Totul da impresia de nou... originar...
n fata, am ajuns din urma, ntr-o mica vlcelusa, un lant de tragatori, culcati n tufi
s si printre smocurile de copacei... La dreapta, la cteva sute de metri, un lant
de tragatori, al nostru, se abate napoi - vad bine, caci sunt si ei pe pasunea la
rga - ca un gard prabusit nti la un capat... pe urma la celalalt... nu vad nici un
soi de inamic... dect foarte departe la stnga n fund, pe un dmb, un sir de oameni c
ulcati ca niste mogldete, exact ca tintele culcate pe cmpul de tir de la regiment.
Ma scol n picioare si strig si ofiterului pe care l-am ajuns din urma:
- Domnule capitan, hai nainte.
Toata lumea mi urla ca la teatru, cnd ai din urma nu vad: "Jos! jos!"
- Stai jos, domnule, ca ne iau focurile lor n primire... Vrei sa ne descopere aic
Capitanul comanda un foc spre padure n dreptul nostru, ca eventual sa lovim n flan
cul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru. Protestez cu ndrjire, caci
am certitudinea ca tragem ntr-ai nostri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a de
zlantuit.
Mai departe, nu mai mergem.
- Lasa, domnule, sa asteptam aici, sa-i ia pe flanc prin padure.
nteleg acum ca gndul oricarei manevre, n afara de naintare, pe cmpul de tragere, e mo
artea si nfrngerea.
Reiau mereu, urlnd: "nainte... nainte" si urletul nsusi e un stimulent formidabil si
un narcotic n acelasti timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o data pe gt. Alegerea
ncinge si ameteste.
- Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.
M-am ridicat n picioare... snopul de gloante vine aproape, nsa nu cade nici unul d
intre cei care fug cu mine nainte.
Ne oprim dupa zece pasi, dar ne ridicam numaidect: n fata noastra sunt vreo doua g
ropi de obuz. Alergam lunecnd pe iarba plouata si ne nghesuim cte patru-cinci ntr-o
groapa. Dar acum e o nversunare groaznica mpotriva noastra, caci s-a ntmplat un lucr
u neasteptat. Ct timp eram culcati n iarba, nu eram vazuti. Ridicndu-ne nsa ne-am de
mascat... si acum, n haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lamuriti.
Fsiturile sunt dese, dar pe sus. Vin si din fata si din spate, de la cei ramasi n
vlcelusa, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne cauta acum mitraliera. Probabil
ca nu poate aprecia distanta exact, caci trage la zece pasi nainte, scormonind ia
rba si pamntul cu snopul ei de gloante ca o gheara de tigru, se apropie din ce n c
e, nsa parndu-i-se ca s-a nselat, iar si repede turbat si metalic snopul la alti dou
azeci de metri. Cei ngramaditi cu mine trag ca descreieratii, fara sa scoata capu
l din groapa de obuz. Si din nevazut parca trage mereu. Fara ndoiala, nu-i "ploai
e de gloante" si snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre
gloantele astea care vin ar fi tot att pentru oricare dintre noi, ct un naufragiu
pe ocean, ct un cutremur catastrofal, ct sfrsitul lumii. O simpla izbitura, scurta
ca de cravasa, n frunte.
Armele celor ghemuiti napoia mea n groapa se descarca lnga urechile mele chiar, cu
plesnituri groaznice. Unul si-a rezemat arma chiar, o clipa, de umarul meu, i-o
dau la o parte cu mna furios, caci mi sparge urechile. As vrea sa dau ordin sa nu
se mai traga, dar zgomotul e asurzitor, ca ntr-un aeroplan cnd porneste motorul...
Trebuie sa iesim din groapa asta, caci e moarte stupida. n fata e o noua cuta de
teren. Dar mai nti nu stiu cum sa fac sa se opreasca focurile... M-am ridicat n gen
unchi, n marginea gropii, jucnd toata cartea, caci pericolul e mai mare din spate.
Fac mereu semn sa se opreasca focurile catre cei din vlcelusa, ca sa putem nainta
fara sa cadem loviti din urma. Dau iar la o parte, cu mna, arma celui din groapa
, care trage aiurea, naucindu-ma.
n sfrsit, fac semn cu mna stnga napoi, ngenuncheat si sprijinit cu dreapta n iarba, da
cineva mi da cu o varga peste mna si imediat sunt tras de picioare napoi n groapa,
unde cad zapacit...
- Ce e, ma?
- Sunteti ranit... mna stnga.
Toata manusa-i plina de snge... Un deget atrna, mbracat si el n manusa lui, n jos, pr
ins parca numai ntr-o ata, dar nu simt nici o durere.
Lnga mine, oamenii mi arata cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larm
ei si mai ales pentru ca ei ncearca sa-mi spuie nu stiu de ce n soapte si cu un ae
r tainic ceea ce vor. Pe urma, nteleg. Omul si-a sucit n loc gtul moale, din guleru
l scortos al mantalei si are acum obrazul stng lipit de palma, ntors napoi, ca si cn
d n-ar mai vrea sa vada nainte.
Din coltul buzei, i se scurge pe barbie un firisor de snge. Ochii sticlosi parca
ar vrea totusi sa evite pamntul.
- Tare mi-e teama ca e lovit n ceafa de cei care trag din spate, si spune unul, ac
um tare, n fundul gropii, parerea. Si pe dumneavoastra, socot ca tot din spate va lovit.
- Nu. Iesise si el cu domnul sublocotenent si a ntors capul napoi, cnd a facut dumn
ealui semn cu mna, sa vada daca opresc aia, atunci l-a lovit n ceafa... da tot din
fata...
a ntregii campanii, stabilind "linia" asa cum fac iubitorii de curse de cai, care
, prin ntrecerea dintre un cal al lor si altul strain, se pot fixa, ca situatie,
fata de toate tarile cu cai de curse.
Un timp cu fata lunga si dura ca o masca sta putin cam ntr-o rna. Are ochelari de
srma si de buna seama e gradat, daca nu ofiter. Sunt, aliniati mai mult sau mai p
utin, ca noi toti, pe marginea soselei, n sant, ca la un bazar de rani de tot soi
ul...
Simte ca l privesc si ntoarce capul. As vrea sa intru n vorba cu el, normal, si n-a
m un pretext. Sunt stngaci ca si cnd as vrea sa acostez o femeie, si la fel, el, c
u morga, evita sa lege "cunostinta". N-am tigari, caci i-as oferi. As vrea sa vo
rbim ca doi profesori.
n timpul acesta, vine si pleaca - facnd naveta - ambulanta-automobil a diviziei. Pn
a la noi mai are. Nendemnatic, un sanitar mi bandajeaza mna.
n sfrsit, enervat de propria mea timiditate, l ntreb pe neamt n frantuzeste daca e gr
av ranit. Ma masoara o clipa si pe urma mi raspunde scurt, tot n frantuzeste:
- N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt ca vorbeste de la popor la popor, nu de la om la om, cum i cerusem eu, de la
locuitorul Prusiei la mahalagiul bucurestean, de la Kant la Conta. Ma ntreb o cl
ipa daca sa-l lovesc, asa ranit cum e el. l simt voit si acest joc de "fata-n fat
a" trezeste n mine o mnie larvara. Nici unul dintre motivele invocate obisnuit n ca
mpaniile de attare a popoarelor nu m-ar fi putut face sa lupt cu ura si cu dorint
a de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenta
moralmente necesar si numai att. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confu
nda cu cea de stat n tendintele de cucerire economica, pentru ca n-am orgoliul fi
erului si tabacariei romnesti, dar nici ideea de administratie germana, care nu p
are chiar asa de rea, nu m-ar fi facut sa lupt activ, sa vreau sa ucid. Un singu
r lucru m-a mbolnavit totdeauna, cnd mi l-am confirmat, de furie. Pretentia inamic
ului de a-mi porunci mie ca romn n virtutea unei globale superioritati de rasa. Af
irmatia asta aparea incerta, n literatura de propaganda, si nu o credeam autentic
a. Am avut motive s-o cred, n partea a doua a campaniei, cnd eram uneori apostrofa
ti din transeele apropiate si atunci am tras cteva focuri cu ura si cu satisfacti
a cu care esti ispitit sa apesi pe tragaciul unui browning, mic si gingas, ca sa
dobori un atlet obraznic si grosolan (asa, ca o demonstratie). De cte ori un fap
t dinafara ajungea pna la acest substrat sensibilizat national al constiintei mel
e, trezea n mine aceeasi pornire de furie.
Acum ma stapnesc, totusi, si l privesc staruitor, ca sa-l fac sa se ntoarca spre mi
ne, ascultnd ca de o porunca, fara sa vrea.
- Dumneavoastra, soldatii germani, aveti pretentia de a fi si curajosi si prosti
n acelasi timp. Dumneata vad ca nu faci exceptie, nici de la una, nici de la alt
a.
Ridica mantaua de pe pntece si-mi arata, fara o vorba, un amestec de snge si ruptu
ri. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rana nu produce impresie.
Cel ranit e totdeauna un favorizat, fata de cel ce ramne.
- Soldatii... dumneavoastra.
i arat, ntartat, si eu pe ranitii nostri...
- Cum vrei sa fie la razboi? Cnd vrei sa cuceresti lumea...
Zmbeste amar:
- Cu glontul trecut prin pntece, m-au silit sa merg douazeci de pasi.
mi da un fior de oroare. nteleg pe urma ca soldati de-ai nostri, dintre cei sositi
n urma liniei de atac, nestiind ca e grav ranit, fara ndoiala, l-au silit sa mear
ga pna la targa cu care l-au adus aci si n care sta acum lungit... Rog pe un medic
sublocotenent, care supraveghea ncarcarea n ambulante, sa vie, si acesta, plictis
it si fara nici o vorba, i face o injectie.
- Cnd ai fost ranit, si pe la ce ora?
- Acum vreo trei ceasuri; eram n padure si am primit focuri din coasta, care ne-a
u spart tot batalionul.
Asadar, capitanul mustacios si nclestat de pamnt a avut dreptate sa deschida focul
asupra padurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins si ridi
cul... si de a nimeri anapoda, de a nu gasi momentul just... asa ca de obicei.
Neamtul mi confirma dupa ezitari ca e dintr-un regiment prusac. E ntr-adevar profe
sor. A luptat n Rusia, a fost si la Verdun. Vreau sa stiu cum i se pare lupta de
azi...
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am sa mor pe aici, iar din alte parti
am scapat.
E o logica pe care o platesc cu un surs mieros.
- Dar n comparatie cu alte lupte?
- Nu e comparatie.
nti iau aceasta ca un raspuns umilitor. Nu e comparatie ntre un leu si un cine. Simt
ca nu voi putea ntelege nimic pentru viitor, ca n-am elementele care sa-mi ajute
sa nteleg cele ce vor veni, ca azi nu pot stabili "linia".
Starui surznd:
- Totusi?
Acum cred ca el nu e att de inteligent sa poata stabili raporturi. I-ar trebui o
mai larga vedere si o mai justa ntelegere a detaliilor caracteristice. Fictiunile
nu se pot compara si el nu poate crea realitati.
- E altceva... asta nu-i razboi adevarat, si ntorcndu-se spre vecinul lui, tot nea
mt, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...
- Asadar, gasesti ca a fost un bombardament puternic... neobisnuit: am un punct
comun n vocabularul logic.
E uimit ca nteleg nemteste.
- Puternic? hm... si surde... Ce-am vazut noi la Verdun si pe Somme... Acolo sa f
ii vazut sute de tunuri tragnd... Azi au tras toate, cine stie, optzeci, nouazeci
de tunuri.
- Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarasului dumitale ceva despre focul puternic
al artileriei. Vorbeai de a noastra?
Se strmba de durere, si pipaie burta cu dezgust. Ca toti cei atinsi de peritonita,
are mintea extrem de lucida. Injectia l-a facut vorbaret chiar.
- Nu, domnule, vorbeam de a noastra. Am sa-ti spun eu dumitale o vorba... Noua g
ermanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toti taieturi... Ui
te, aici, si-mi arata n fata urechii o crestatura... Ei bine, noi avem un fel de
zicatoare: Nu te bate n duel cu unul care nu stie sa se bata, ca e periculos... P
ot sa spun, domnule, ca daca dumneavoastra ati fi stiut sa faceti razboi, nu mai
eram eu azi aci, tinndu-mi matele n brate.
Un moment banuiesc ca el socotea ca suntem n superioritate tocmai din cauza ignor
antei noastre.
- Credeti ca vom cstiga razboiul din cauza lipsei noastre de experienta?
- Sa cstigati razboiul?... Nu stiu zau daca peste cteva ceasuri cei din 337 nu vor
fi aci, unde stam de vorba acum. Stiu ca voi muri, altfel am certitudinea ca n d
oua saptamni as fi fost eliberat de ai nostri, la Bucuresti.
Si acum stiu ca nu glumeste.
- Dar ce ai vrut totusi sa spui cu acel "Trommelfeuer?"
- Uite ce, domnule... Are si razboiul regulile lui... ca si duelul. Noi pe front
ul de apus aveam ore cnd nu trageam un foc, chiar daca englezul juca bridge n poia
na... Cum crezi dumneata ca se poate trai? Pe urma e o regula iar... Daca tu sta
i si inamicul porneste la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se opreste
si ncepe sa traga artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi pozitia si la
si pe ai lui sa vina s-o ia... Pe urma trage artileria ta, si el trebuie sa plec
e lasnd mortii si ranitii care se cuvin. Pe urma, daca vrea, vine din nou, daca n
u, nu... La nevoie, iar se ntmpla ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodata, pri
ntr-un foc de baraj.
- Bine, dar ai spus singur ca nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun
si Somme.
- Ce-are a face?... acolo eram la adapost de beton, adnc sub pamnt.
- Bine, dar cnd porneati la atac, afara, deasupra, pe pamnt?...
- Hm... Atunci fugeam napoi, lasnd jumatate morti afara, iar comandantul cel mare
schimba pe comandatul artileriei care n-a pregatit atacul.
- Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravura?...
Are un surs de sincera ironie.
- Crezi dumneata serios ca dumneavoastra romnii sunteti mai bravi dect noi, sau de
ct francezii?
- Atunci?
Tace ascultnd lung durerea n el, ca un gnd. Si pe urma, dupa ce s-a strmbat putin:
- Atunci nseamna ca dati tot concursul armatei germane sa ajunga mai repede la Bu
curesti...
- !?
- Ce nevoie aveati sa treceti, azi, prin baraj? Ca sa salvati pe cei dinaintea d
umneavoastra, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduti. Noi porniseram la asalt..
. Daca nu ne lasati sa ajungem la ei, noi tot plecam napoi, si-i ncredintam artile
riei, sa-i faca ntelegatori. Atunci de ce ati mai venit gramada, dumneavoastra di
n urma? Ati calcat regula razboiului, iar ai nostri s-au retras, nu din lasitate
- cred ca stii si dumneata ca germanii nu sunt lasi - nca o data, ci din calcul.
.. E adevarat ca am primit focuri din coasta... si ca, din cauza acestei neastep
tate ntorsaturi, nu ne-am putut culege pe noi, ranitii... Dar ce pierderi ati avu
t din pricina asta? Unde mai pui ca putini se vor ntoarce dintre cei prinsi dinco
lo de baraj.
- Comandantii nostri pretuiesc foarte mult atacul la baioneta.
- Tocmai de aceea ai nostri vor ajunge la Bucuresti asa de curnd... Pentru ca nu
gasesc interesante luptele la baioneta. Va vor face totdeauna ce v-au facut azi,
cu chibzuiala, rece.
- Stii dumneata, la romani, Horatiu s-a prefacut ca fuge ca sa-i sileasca pe cur
iati sa se mprastie pe teren... Ai nostri simuleaza n fata batalioanelor dumneavoa
stra retragerea, ca sa veniti mai bine n cmpul de tragere al artileriei. Si dumnea
voastra aveti iluzia ca biruiti.
- Ne mai pacalim cteodata... Ti-am spus eu proverbul nostru, ca nu e bine sa te b
ati cu cel care nu cunoaste duelul, dar la urma, socoteala tot iese. Asculta, n C
arpati aveti transee fortificate?
Evident ca mint cu graba.
- A, n Carpati e altceva... Avem transee dinainte pregatite, organizate gata.
- Adaposturi bune?
- Da, bordeie cu doua straturi de busteni si un metru de pamnt deasupra.
- Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezista nsa la obuzele noas
tre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Si pe urma, chiar daca rezista, t
otul e de prisos, daca n-aveti artilerie de 150, sau mai mare, si dumneavoastra.
- !?
- Sigur, vom trage pna vom distruge transeele si bordeiele cu tot ce e viata n ele
... Daca bordeiele vor rezista totusi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinaunt
ru sa iasa. Si atunci, daca aveti artilerie ca francezii, faceti si dumneavoastr
a ca francezii... trageti n ocupanti... ocupantii pleaca si trag apoi cu tunurile
, si asa "da capo al fine"... cum ati citit tot timpul verii despre cota Morthom
me.
Surd cu o tristete de moarte n suflet... ntariturile noastre din Carpati? Santierel
e si bordeiele care, adunate ca ntr-o batatura, nu ar putea rezista unor rturi de
porci tiganesti...
- Sa speram, domnule, ca medicii dumneavoastra sunt mai priceputi dect generalii
dumneavoastra... Dar mi se pare ca pentru mine e de prisos... As fi vrut poate o
fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrata... ca sa arat copiilor si n
evestei n ce fel de peisaj am fost omort... Pentru albumul familiei.
Pe urma am tacut ndelung... Eu gndindu-ma la moartea tuturor... el numai la a lui.
nserarea asta, dupa o zi ploioasa, apoi senina, de toamna, era mereu mohorta si a
pasatoare ca o nmormntare... Padurea de stejar si tufele mici ncepusera sa se topea
sca n ntuneric.
n ambulanta-automobil, am luat cu autoritate alaturi pe prizonierul neamt... Am c
erut chiar soferului sa mearga mai ncet la santuri. Mi-a explicat ca e ordin sa c
are toti ranitii pna la miezul noptii.
Mi se face injectia mpotriva tetanosului, sunt culcat ntr-un pat curat. Trziu de to
t, vine alt grup de raniti din regimentul nostru. Divizia e n retragere. Batalion
ul nostru e njumatatit. Sunt patru ofiteri morti, ctiva raniti, compania mea, nconj
urata, e prizoniera cu toti ofiterii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o?
Pna n zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucreaza cu deznadejde la pansament
e.
COMUNICAT APOCRIF
Calatoria n trenul sanitar care ne ducea pe toti - aproape doua sute de raniti mi s-a parut ca un fel de calatorie n strainatate, cnd dupa restaurantul garii jud
eci si despre orasul corespunzator, cnd cantonul se desprinde din seria lui (cmp,
singuratate, ploaie, saracie) si devine element din seria rapida (vagon-restaura
nt, peisaj, doamna eleganta, domnul voiajor)... Veneam ntr-o lume, care pentru mi
ne nu mai era cea dinainte, asa cum unui bolnav, care iese ntia oara din casa dupa
luni de zile, orasul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le g
eneralizam. Gara Brasovului mpodobita, cu frunze si steaguri nationale, ramase, m
i-a dat, despre orasul pe care nu-l cunosteam, o idee de carte postala si decor
de zece mai. La Sinaia au navalit pe nserate n vagoanele noastre cucoane frumoase,
cu mini tot att de albe si fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipai
tul, mai vii, erau ntr-un fel de hiperfunctiune. n schimb toti cei pe care-i vad a
u parca un aer fantomatic, pna si n voce si n privire, n ceea ce e dincolo de ei, pa
rca un soi de siesta dupa zbuciumul zilelor de lupta. ntre Predeal si Busteni, va
zusem n jurul cantoanelor gropile de lup si transeele copilaresti, facute acolo ln
ga sosea, cnd muntii si padurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca sa evite
o inundatie catastrofala, care ameninta ntreg tinutul, o primarie neserioasa ar f
ace santulete de scurgere de-a lungul drumului. Cnd puhoiul vine nsa, traste nu num
ai ce-i pe sosea, dar si casele nalte, si chiar primaria cu domnul primar.
Eram n vagoane speciale, n targi lungi pentru dormit.
La Bucuresti ni se spune ca mergem direct n gara Obor, unde se face triajul bolna
vilor. Am intrat ntr-un lung peron subteran, ca n marile gari occidentale, asa mi
s-a parut cel putin, caci am aflat apoi ca gara n-are astfel de peroane si imedi
at au navalit n vagoane sanitare, ofiteri administrativi, care, cu registre, dina
inte ne-au ntrebat ce preferinte avem. Cei mai multi au optat pentru cteva mari sp
itale din capitala, unde li s-a spus ca vor fi ngrijiti de frumoase doamne din so
cietatea romneasca. Era adevarat. Dar ceea ce deosebeste o societate de civilizat
ie de una de cultura e ca lumea ei imita si practica pasionat si cu entuziasm to
ate formele celei de cultura, fara sa aiba nsa staruinta de a duce lucrurile pna l
a un capat si nici curajul de a suporta toate consecintele. Cta vreme serviciul n
spitale nu contrazicea nici una din nclinarile acestor doamne, ba nca le favoriza
ocazii noi si decor inedit, ele au umplut cu sursuri si alba lor prezenta salile
cu raniti. Att. Dar am vazut, cteva doar, mai trziu, curatind n spitalurile de la Ia
si, n dupa-amiezi pustii de iulie, rani puturoase.
M-am gndit, cu un fel de neliniste, ca, daca voi fi n Bucuresti, voi fi vizitat de
ai mei si ca voi fi obligat - acum cnd eram att de obosit - sa joc un fel de teat
ru de dragoste si bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia sa astept cteva or
e si ntre timp, vestita de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit l
a gara mama.
A plns, m-a sarutat, a exagerat gravitatea ranii, a trimis sa mi se aduca de-acas
a, de la ea, perne, un flacon de apa de colonia, o nvelitoare - "caci nu se stie
daca la spital vei avea ce-ti trebuie".
Si totusi durerea ei mi era straina. Cnd a murit unchiu-meu si ne-a lasat averea,
iar pentru partea mea a nceput patimasa discutie n ce priveste mparteala, nu stiu d
aca aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat n ceasul acela ca o straina, s-a
crezut "parte" a vorbit cu voce alba, m-a privit cu ostilitate, ca pe un strain
, si strain am ramas. Am cedat fara ndoiala atunci, ea a revenit la tonul de duio
sie, dar ireparabilul se savrsise. Stiam pna unde merge afectiunea mamei. Mai trziu
, am cautat zadarnic sa-mi demonstrez ca poate avea dreptate, ca discutiile de i
nteres iau cteodata tonul acesta de proces ntre straini, si ca aceasta nu exclude
o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise nsa afe
ctiunea mamei, care de atunci avea pentru mine si mai multa atentie dragastoasa,
dar pentru ca eu facusem sacrificiul cel mare, pastram, fara sa vreau, un aer d
e protectie, de indulgenta amabila, ndepartata, de surs limitat si limitativ. Asup
ra evolutiei vietii mele ea era acum ca un astru racit, fara influenta.
i sarutam zmbind minile, primeam daruri cu demonstratii tandre si absente, dar aste
ptnd, cum astepti ntr-o gara sa plece mai repede trenul, pentru ca situatia dintre
tine si cei care te-au petrecut ncepe sa se prelungeasca stnjenitor.
Nu mi-a spus o vorba despre nevasta-mea si am respectat ostilitatea lor de totde
auna, evitnd o ntrebare inoportuna.
Pentru ca era ngrijorata de soarta mea, doctorul, preocupat si amabil, a asigurat
-o ca n cincisprezece zile sunt complet vindecat si bun de ntors napoi pe front. As
ta a ntunecat-o oarecum.
La spitalul judetean din R. sunt ntr-o rezerva cu un camarad de regiment, ranit l
a genunchi. Am carti de citit, dar rumoarea tacuta, de efluvii, a orasului nu-mi
da liniste. Dupa o saptamna de dureri mari, pot iesi. Sunt foarte nconjurat, caci
ofiterii regimentului sunt ntr-un complex de rudenii, care mbratiseaza toata urbe
a. Nelinistea e mare si comunicatul oficial e asteptat la ora patru cu ntinsa mac
inare. Orasul, din cauza militarizarii (politaiul a devenit maior, cu "stele" n l
oc de grade, dar oricum maior, seful de posta a fost asimilat si el, n sfrsit, afa
ra de pensionarii cafenelelor din "centru" toata lumea a trecut la partea sedent
ara a razboiului si e deci foarte activa), traieste n casele, cu aspect de vile, n
gradini, n centrul plin de pravalii, o viata deosebita. Camioanele care trec, fu
rgoanele, detasamentele sunt cercetate cu atentie si interpretate, asemeni citit
ului n stele. Va veni sau nu evacuarea? caci luptele se dau acum n Carpati, la opt
zeci de kilometri departare.
Razboiul e, dealtfel, o ocupatie noua si provoaca animatie chiar n tinuturile ret
rase, daramite aci. Cu umbrela la subsuoara, profesori batrni ies la ora patru la
plimbare, renuntnd la somnul de dupa-amiaza deci, eveniment caracteristic, pentr
u ca sa citeasca, afisat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foar
te sibilinic acest comunicat. "Lupte vii, bombardament intens", "atacuri puterni
ce n regiunea cutare". Niciodata un cuvnt despre nfrngere sau retragere. Cei care ti
n minte stiu ca numai comparnd doua comunicate poti afla ceva.
"Pe naltimile din pasul Rucarului au loc vii lupte de infanterie", spune un comun
icat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil
.
Iar a doua zi, ntre alte puncte:
"Inamicul a atacat puternic pozitiile noastre de la sud de Dragoslavele".
Daca stii ca ntre Rucar si sud de Dragoslavele sunt sapte-opt kilometri, atunci s
tii si cu ct s-au retras trupele noastre, de ieri pna azi, iar daca nu, crezi ca n
u s-a ntmplat nimic.
Dupa-amiaza, spre seara, centrul se animeaza, mai ales prin prezenta femeilor, c
are ies la plimbare. Ofiterii de la diverse depozite si comandamente (e aci cart
ierul corpului de armata) si lasa si ei serviciul, ca niste functionari constiinc
iosi, catre orele sase. Esti tentat sa crezi ca si pe front, la aceasta ora, ofi
terii ncuie sertarele, se spala pe mini, si potrivesc figura si ies din transee n or
as, fie invitati la o partida de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplifi
cate, din cauza vremurilor tulburi. n realitate, constat si acum aceeasi neputint
a a imaginatiei de a realiza n abstract. Nu exista dect o singura lume, aceea a re
prezentarilor.
Nu putem avea n simturi, si deci n minte, dect ora si locul nostru. Restul l nlocuim
cu imagini false, conventionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o sim
pla firma provizorie. Nu poti fi n doua locuri deodata. Eu stiam, cnd suportam bom
bardamentul de la Sasaus, ca, teoretic, e posibil ca alta lume, undeva departe,
sa petreaca, sa iubeasca, sa aiba ore de birou si de masa. Dar nu puteam realiza
nici un moment al ei. Acum, dimpotriva, sunt aci, n aceasta lume, iar aceea a fr
ontului e un vag musafir abstract, nelocalizat n spatiu si mai ales n afara de not
iunea timpului. mi zic: poate ca la ora asta Orisan suporta un bombardament la fe
l cu cel de la Barcut. Dar este o simpla ipoteza teoretica, vezi bine, goala de
orice emotie, de durata oricarui sentiment, de culoarea oricarei reprezentari, d
e irevocabilul ntmplarii reale.
Sunt privit - asa cum umblu cu alti camarazi, cu mna bandajata - cu destula curio
zitate. Nu-mi displace; senzatia reala ca sunt privit mi pare ca un fel de gdilatu
ra, de ndurat oarecum, dar n cele din urma insuportabila.
- Rami aici, ma ndeamna camaradul meu. Vine generalul A.
- De unde stii?
mne tinere foarte frumoase si distinse, care ne arata foarte mult interes, dar n
e cer sa evitam pe unchiul lor, un domn batrn cu nas aprig si mustata mare. Le-ar
certa rau daca le-ar vedea stnd de vorba cu cineva. Ne fixam un rendez-vous cu e
le si plecam repede, caci ni se spune ca la spitalul din G. a fost adus Niculae
Zamfir, grav ranit. Ne duce cu masina Iorgu, barbatul Anisoarei, care e "volunta
r" la corpul de armata. Printr-un ordin al Ministerului de Razboi gradele inferi
oare, daca au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai sa puie un automob
il la dispozitia cartierului, iar ei, atasati pe lnga automobil, capata numele de
"voluntari".) Pentru ofiteri nsa acest lucru nu e admis si deci formula de ramner
e trebuie sa fie alta, sau altele.
Spitalul tip "Regele Carol I" e n marginea soselei si are n fata o gradina de flor
i, cultivata de medicul-sef, un burlac filozof n felul lui, departat de oameni ca
re-i vindeca pe toti, cu conditia sa-l lase n pace, n singuratatea lui din mijlocu
l cmpului. Niculae Zamfir e ntr-un pat de fier alb, cu capul bandajat si acoperit
cu patura pna la gt. Nu-i vine sa creada parca, vazndu-ne, si, desi trebuie sa aiba
febra, zmbeste. Nu poate vorbi, nici nu poate nca fuma tigarile pe care le-am adu
s, iar cele doua sticle de vin nfundate vor ramne multa vreme nedestupate, dar si p
limba privirea dupa gesturile noastre si surde cu ochii, cinstit si sfios ca un ci
ne al pamntului.
- Esti ranit rau la cap, Zamfire?
Clatina din cap negnd si pe urma ridica usor cuvertura si ne arata picioarele ban
dajate ca niste copii nfasati. Unul e retezat de sub genunchi, celalalt de la jum
atatea coapsei. Zmbeste cald.
Cred ca am devenit palid ca un mort si ma clatin. Orisan a ncremenit si el. Nicul
ae Zamfir, cu patura ridicata, surde mereu, absent si bun, ca o icoana care nu st
ie ct a fost de slutita de sulite.
N-aveam ce mai spune... Tacem asa ndelung si pe urma plecam, sub pretext ca nu tr
ebuie sa-l obosim.
Pe drum Orisan ma ntreaba cu gnd inspirat:
- Te mai gndesti la revolutie?
- Nu, ca staretul Zossima al lui Dostoievski, ma nchin, si eu, n fata "nenorocirii
care va veni".
*
Plecarea mea la Bucuresti este inevitabila. Parca se apropie un examen dezagreab
il. Am scris nevestei mele ca smbata seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron,
ci n cmp, pe o linie de garaj; gaura e n ntuneric de frica zepelinurilor... Iar cnd v
in pe Calea Victoriei goala, felinarele dau o lumina albastruie asfaltului pusti
u, de par acoperite cu zabranic de doliu, iar casele de piatra cenusie. Nicaieri
lumini aprinse. Impresia de cavou imens e coplesitoare.
M-a asteptat cu o serie de demonstratii care altadata m-ar fi nnebunit de emotie
si placere. Casa e toata luminata (cu storurile captusite bine, fireste, ca sa n
u se vada afara) ca pentru sarbatoarea de Pasti, masa e alba, sclipitoare de cri
staluri si flori, vinul rar. E o intentie de supeu n doi, ca ntr-o "camera separat
a" de restaurant de petreceri. mi e imposibil sa nu fac socoteala ca as putea ave
a toate acestea numai cu zece monede de aur si nca fara obligatia de a surde.
Ma saruta cu exces, nu vrea sa ma lase sa ma dezbrac, mi scoate ea nsasi mantaua..
.
Simt ca un singur lucru m-ar fi ispitit aci... si poate mi-ar fi iluminat indife
renta. Patul mare alb, camera de baie cu majolica alba si oglinzile aburitoare.
Sa am asta, murdar si patruns de frig, dupa un mars ca acel de la Barcut, ar fi n
mine o dospire de recunostinta si voie buna, care s-ar revarsa poate si asupra
acestei femei. Dar la spital faceam baie n fiecare zi, iar rufaria de pe mine e c
urata.
- Mama (nu spunea niciodata: mama, pur si simplu) nu mi-a spus nimic ca esti ran
it (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu nteleg, frate, sa fie suparata pe m
ine, dar chiar daca nu vorbim... putea sa-mi trimita vorba prin cineva... Te-a d
urut rau?... Ma ntreb, fara sa-mi pot retine sursul dinauntru, ironic: "Ar fi muri
t de durere femeia asta, daca as fi fost ucis?"
Parca nu stie ce poteci de moarte am n suflet, si tacerea mea o face sa vorbeasca
ncontinuu, ca un orator care nu mai poate ncheia, si se avnta inutil, dupa asociat
ia ntmplatoare a frazelor. mi taie, cu prea multe gesturi, friptura n farfurie. Si c
um se cunoaste ca a mbatrnit. Nu simte ca, asa, destul de trupesa cum a devenit, n
u mai prind anumite gratii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parca demoda
t si nefolositor, ca acele transee puerile din muntii granitei.
Evit ct mai mult dormitorul, desi albul de olanda al cearsafurilor tot ma cheama.
O clipa, caldura trupului ei molatic lnga al meu mi toropeste trupul si mi activea
za gndurile, dar pe o masa joasa e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e
de mult acolo? ridicula, condamnata infam sa asiste la framntarea trupurilor lor,
cnd eu eram la Cohalm?...
Si totusi mi trece prin minte, ca un nour de ntrebare... Dar daca nu e adevarat ca
ma nsala? daca din nou am acceptat o serie gresita de asociatii?
Daca e o simpla coincidenta, ca, de pilda, atunci cnd am ntlnit pe colonel, ca attea
n viata?
Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata.
Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fara chef, ea are inspiratia nefericita sa fa
ca singura demersurile mbratisarii... Prin camasuta fina, asa cum sta n genunchi,
aplecata deasupra mea, snii i atrna ca doua pungi si pntecul a nceput parca sa se ngro
ase. Chiar dupa ce m-am nsurat, prietenii ma mbiau la petreceri cu cocote, dar si
cnd izbuteau sa ma convinga, si orict erau de frumoase, aveam impresia ca ma culc
cu manechine de crpa, fara acea caldura tainica animala, care, cnd ti-e scumpa, te
nduioseaza si te deznadajduieste n nebunia unei totale mbratisari. Nevasta mea e a
lba si cu preziceri de grasime, iar eu as vrea n clipa asta sa simt pe pieptul me
u genunchi mici ca merele si sa descopar colturi noi ntr-un trup de tigancusa sub
tire si cu muschi nervosi. As putea-o avea cu alte zece monede de aur si fara ob
ositoare obligatii de a minti tandru.
*
A doua zi a fost navala de cunoscuti... Fraze goale de continut, stupiditati far
a legaturi de rudenie cu realitatea.
n corespondenta am dat si peste o scrisoare anonima...
"Domnule, pe cnd d-ta lupti pentru patrie (?) nevasta d-tale te nsala ca o trfa cu
un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine.
i poti gasi oricnd ntre 6-9 n strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Caci poate c
a acum n-o avea nerusinarea sa-l aduca tot la d-ta acasa."
Ce n-as fi dat alta data pentru ca sa am certitudinea ca ma nsala. Cum asteptam l
a pnda, cu fruntea arsa si pumnii crispati!
Acum, cnd vine, i arat scrisoarea zmbind. Un moment devine palida, ma examineaza al
armata si banuitoare, nsa cnd ma vede linistit, socoate ca nu cred.
- E o murdarie... Stii ca toti ne invidiaza. Ah, lumea asta rea... Uite ce calom
nii mai nascoceste. Daca ar fi sa te iei dupa toti... Poftim, sa fii fost tu mai
banuitor acum... Ah, mi-e o sila de oameni... Nu mai poti iesi... Fireste, am f
ost de cteva ori n oras, nu singura: cu Anisoara, cu Iorgu, si a venit cu noi si G
rigoriade. Am fost la teatru si pe urma la restaurant. Ah, si dintr-atta...
Vorbeste mult, platitudini ncalecate, asociate la ntmplare, si zmbetul meu binevoito
r o ncurajeaza...
- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?
Parca i-a despicat cineva teasta n doua. Alta avalansa de ntrebari gemute, de prot
estari scncite.
Ma gndesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta... ca as fi fost nchis
din cauza ei, pentru crima:
- "Vezi, aia blonda de colo...? nu... ailalta mai grasa putin, de la masa cu cei
doi domni si doua doamne...
- Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ti mai aduci aminte...?
- A... pentru asta? Ce-a gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea... nu mai putea
gasi alta la fel?" A doua zi m-am mutat la hotel pentru saptamna pe care aveam so mai petrec n permisie. I-am daruit nevesti-mi nca o suma ca aceea ceruta de ea l
a Cmpulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitate i pot darui casele de la Con
stanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e n casa, de la obiecte de pret la car