Bac Oral LB Roman A 2009

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
CENTRUL NAŢIONAL PENTRU CURRICULUM ŞI EVALUARE ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ
BACALAUREAT 2009
SUBIECTE PENTRU PROBA ORALĂ
1
I. Precizări
metodologice
Conform programei şcolare pentru examenul de bacalaureat 2009,

proba orală vizează competenţele de comunicare orală, aplicate în receptarea
mesajelor orale şi scrise şi în producerea unor tipuri de discurs (descriptiv,
informativ, narativ, argumentativ) exersate în cadrul învăţământului liceal.
Curriculumul liceal, care stabileşte principiul studierii limbii şi literaturii române
din perspectivă comunicativ-funcţională, pune accent pe latura formativă a
învăţării, fiind centrat pe achiziţionarea de competenţe, fapt care a determinat
precizarea, în programa de bacalaureat, a competenţelor de evaluat şi a
conţinuturilor din domeniile: A. literatura română, B. limbă şi comunicare.
Pentru bacalaureatul 2009, în proiectarea subiectelor pentru proba orală
se va avea în vedere principiul complementarităţii, în sensul că prin proba orală
se vor evalua alte competenţe specifice sau alte valori ale acestor competenţe
faţă de proba scrisă, după cum urmează:
-1.1. Utilizarea adecvată a strategiilor şi a regulilor de exprimare orală în monolog şi în
dialog, în vederea realizării unei comunicări corecte, eficiente şi personalizate, adaptate unor
situaţii de comunicare diverse;
- 1.3. Identificarea particularităţilor şi a funcţiilor stilistice ale limbii în receptarea diferitelor
tipuri de mesaje/ texte;
- 1.4. Receptarea adecvată a sensului/ a sensurilor unui mesaj transmis prin diferite tipuri
de mesaje orale sau scrise;
- 1.5. Utilizarea adecvată a achiziţiilor lingvistice în producerea şi în receptarea diverselor
texte orale şi scrise, cu explicarea rolului acestora în construirea mesajului;
- 2.1. Identificarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textele studiate sau în texte
la
prima vedere;
- 2.5. Compararea unor viziuni despre lume, despre condiţia umană sau despre artă
reflectate în texte literare, nonliterare sau în alte arte;
- 2.6. Interpretarea textelor studiate sau la prima vedere prin prisma propriilor valori şi a
propriei experienţe de lectură;
- 3.2. Construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin
integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate;
- 4.1. Identificarea structurilor argumentative în texte literare şi nonliterare studiate sau la
prima vedere;
- 4.2. Argumentarea unui punct de vedere privind textele literare şi nonliterare studiate sau
la prima vedere;
- 4.3. Compararea şi evaluarea unor argumente diferite, pentru formularea unor judecăţi
proprii.
Biletul de examen va conţine un scurt text literar sau nonliterar , la

prima vedere pentru candidat (texte literare: proză, poezie, dramaturgie; texte
nonliterare, memorialistice, epistolare, jurnalistice, juridic-
administrative, ştiinţifice, argumentative, mesaje din domeniul audio-
vizualului) şi trei cerinţe specific e, desprinse din lista de cerinţe generale/
itemi (câte una pentru fiecare dintre domeniile de investigare enunţate mai
jos, care pot fi particularizate/ tratate prin raportare le specificul respectivului
text; a se vedea modelele anexate):
A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce

perspectivă/
ipostază, cu ce intenţie, în ce context
etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea
ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele
subiective, a argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi
tehnici argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii
argumentate (despre aspecte/ argumente/ idei/ afirmaţii/ atitudini evidente în
textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideilor exprimate,
I. Precizări
despre
metodologice
2
opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre
soluţiile propuse/ care se conturează etc.).
În răspunsul la sarcinile de lucru indicate prin cerinţele nr. 1 şi nr. 2,

candidatul se va referi strict la informaţiile oferite de textul extras (şi numai în
mod excepţional, pentru completarea răspunsului, poate opta şi pentru referirea
la alte texte, similare sau diferite, pe care le cunoaşte, fără însă ca
examinatorul să-i solicite acest lucru).
În răspunsul la cerinţa nr. 3 (construirea unei interpretări/ exprimarea unei
opinii argumentate) , candidatul poate face referire şi la alte texte/ teme/ idei/
informaţii din propria experienţă/ învăţare, dar numai în concordanţă cu
informaţiile/ ideile/ semnificaţiile/ mesajul textului pe care l-a extras în faţa
comisiei de examen.
Examinatorul poate interveni cu întrebări ajutătoare numai în situaţia în

care vor considera că răspunsul este confuz/ incomplet/ evaziv, fără însă a
deturna sensul/ ideea/ mesajul transmis de monologul oral al candidatului.
Judecata de valoare a examinatorului se exprimă prin nota acordată candidatului
pentru calitatea şi pertinenţa fiecărui răspuns la cerinţele textului, formulate pe
biletele de examen, urmărindu-se atât aplicarea cunoştinţelor, cât şi construcţia
discursului argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative),
adecvarea elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de
comunicare.
Îi este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări care ies din

sfera cerinţelor formulate pe biletul de examen sau să le înlocuiască pe acestea
cu alte întrebări, subiectiv considerate ca fiind mai potrivite unei situaţii date (caz
în care s-ar vicia notarea candidatului).
II. Exemple de subiecte pentru proba orală

…………………………………………………………………………………….
Biletul nr. 1
ACTUL I, Scena 3
Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din
dreapta.
Ceilalţi ies din casă şi se cobor în
cerdac.) GULIŢĂ: Cine mă cheamă?...
Nineaca! SAFTA: Ce este?... Ce este?
ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...*
ION: Aud, cucoană… Iaca ia…
CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă-mă!...
aţi
adormit cu
toţii?
(Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se
adună
împrejurul Chiriţei.)
GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu
dascalu. […]
CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?...
Zâce că ai să vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il
parlera comme l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui.
CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum
să
cheamă franţuzăşte
furculiţă?
GULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?
3
GULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita?
GULIŢĂ: Invartision.
CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!...
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în
provi nţie)
* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!

* Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al
scriitorului francez Fénelon
1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic, asupra unor

comportamente şi a moravurilor din Moldova (din perioada 1840-1870).
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere,
dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico- textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului
sau o informaţie/ o idee identificată în text.
……………………………………………………………………………………………………………
Biletul nr. 2
Spirit mai mult empiric decât speculativ, Maiorescu trase imediat
concluziile practice ale poziţiei lui estetice: arta îşi are scopul în sine, adică în
emoţia estetică, şi nu în altceva; arta este pentru artă. Şi cum piesele lui
Caragiale erau acuzate de imoraliate, greutatea apărării trebuia să cadă în
această direcţie, adică asupra raporturilor dintre artă şi morală. Are arta vreo
misiune morală? Se întreabă el. „Da, arta a avut totdeauna misiune morală şi
orice adevărată operă artistică o îndeplineşte.” Rămâne însă de văzut în ce
constă moralitatea artei... Morala rezidă în însăşi esenţa artei; din moment ce
egoismul este principiul oricărui rău şi natura emoţiei estetice e de a ne ridica
prin uitare de sine deasupra lui în lumea ficţiunii ideale, măcar pentru o clipă,
atât cât ţine emoţia estetică, urmează de la sine că arta este morală prin însăşi
definiţie.
Pusă astfel, şi nici nu poate fi altminteri, concluzia e că arta nu are alte
scopuri morale decât cel ce e însăşi esenţa ei, a înălţării impersonale, a dezrobirii
omului din cătuşele egoismului; arta nu poate avea alte intenţii ce-l împlântă pe
om în contingent, intenţii politice sau moralizatoare. [...] Maiorescu rămâne,
aşadar, egal cu sine însuşi, teoreticianul unei arte dezinteresate, lipsită de orice
tendinţă practică, adversarul literaturii de caracter politic, moral şi chiar patriotic.
(E. Lovinescu, Tit u
Maiorescu)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează importanţa lui

Titu
Maiorescu pentru literatura română.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor
etc.).
3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Are arta vreo misiune
morală?, exemplificându-ţi opinia prin referire la opera literară a unuia
dintre marii clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici, I.L.Caragiale).
........ ................................ .................... ............ ....... ......................... .................
Biletul nr. 3
4
Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i
se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit
pentru obiecte, odată simţirile sau judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge
prin proprie gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta;
destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o
gimnastică a întregei individualităţi a omului; elevul – nu un hamal care-şi
încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om
care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul
intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte pân-în gradul cel mai mare
aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare.
Aici vorbim, se-nţelege, de învăţământul educativ din şcolile primare şi
secundare, nu de universităţi. La cele dentâi metodul de predare e lucrul de
căpetenie; la universităţi metodul e indiferent, căci aci se cere ştiinţă şi numai
ştiinţă. […] Esenţa universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt
scop; pe când esenţa celorlalte şcoli e creşterea.
Mihai Eminescu, [,,Nu ştim cum să ne esplicăm…”], în Timpul, V,
nr.
154, din 12 iulie 1880; articol polemic faţă de propunerea ziarului
Românul de introducere în şcolile primare a unui tratat popular de
agronomie, în locul cărţilor de citire; reprodus în M. Eminescu,
Ope re, XI, Publicistică, Editura Academiei, Bucureşti,1984, p. 244
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şcoală, aşa cum se reflectă

în textul de mai sus.
2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul
citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Esenţa
universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când
esenţa celorlalte şcoli e creşterea.
........ ................................ .................... ............ ....... ......................... .................
Biletul nr. 4
TITLUL I Principii
generale
ARTICOLUL 1
Statul român
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie
1989, şi sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.
ARTICOLUL 2
Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin

organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,
precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
5
Constituţia României, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 767, din 31/10/2003
1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor,

aşa cum rezultă din textul dat.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în
text (particularizări ale organizării textuale, convenţii
specifice, conectori, dispunerea ideilor şi a
paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre prevederile unui articol al
Constituţiei Româ niei, corelând informaţia din text cu date din alte
surse
(literatură, mass-media, documente oficiale etc.).
........................................................................................................................................
III. Baremul de evaluare a răspunsului oral*
Criterii de Punctaj
aprec iere acor dat Detalierea punctajului
1. Aplicarea 3 p. 3 p. – Candidatul prezintă un discurs adecvat
cunoştinţelor în subiectului/ cerinţei. Răspunsul este complet
analiza textelor (include toate informaţiile necesare) şi
literare/ nonli- convingător.
terare 2 p. – Candidatul îşi adecvează răspunsul la
subiect, cu unele ezitări. Răspunsul este corect,
(adecvarea la dar incomplet.
subiect; organi- 1 p. – Candidatul prezintă
zarea ideilor, coordonatele
corectitudinea subiectului în mod satisfăcător, dar are lacune
răspunsului) vizibile în cunoştinţe.
0 p. – Raportarea la subiect este
nesatisfăcătoare. Candidatul nu răspunde
cerinţei de pe biletul de examen şi nici
2. Utilizarea 3 p. întrebărilor ajutătoare ale
3 p. – Candidatul examinatorului.
stăpâneşte competenţa
corectă şi de
adecvată a limbii comunicare necesară, pe care o aplică prin
române în utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
comunicarea literare. Expunerea orală este fluentă, bine
orală organizată şi convingătoare. Registrul de
comunicare este adecvat
competenţei comunicaţionale şi
personalizat.
2 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa
de
comunicare necesară, pe care o aplică prin
utilizarea corectă şi adecvată a limbii române
literare. Expunerea orală este relativ fluentă, cu
anumite sincope şi cu grad redus de
persuasiune. Registrul de comunicare este
adecvat competenţei comunicaţionale şi
personalizat.
1 p. – Candidatul deţine competenţa de
comunicare susţinută de vocabular şi de
morfosintaxă, expunerea lăsând
impresia generală de improvizaţie. Registrul
de comunicare ales este cel adecvat,
6
satisfăcător, existând abateri de la uzaj,
nepermise
în comunicarea formală. Expunerea este
sincopată, cu repetarea unor idei, cu pauze
3. 3 p. sau
3 p.cu ezitări.
– Argumentele prezentate conţin elemente
de
Argumentarea originalitate şi sunt înlănţuite logic, susţinând
orală a propriilor gândirea critică a candidatului, aplicată
opinii asupra contextului. Elaborarea argumentării orale
textului literar/ respectă construcţia discursului argumentativ
nonliterar (structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi
adecvarea în totalitate a elementelor verbale,
nonverbale şi paraverbale la situaţia de
comunicare.
2 p. – Argumentele prezentate sunt
înlănţuite
logic, susţinând gândirea critică a candidatului,
aplicată contextului. Elaborarea argumentării
orale respectă, în mare, construcţia discursului
argumentativ (structuri, conectori şi tehnici
argumentative) şi adecvarea parţială a
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale
la situaţia de comunicare.
1 p. – Argumentele prezentate sunt disparate
sau
există un unic argument. Elaborarea
argumentării orale respectă doar accidental
construcţia discursului argumentativ (structuri,
conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea
elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale
la situaţia de comunicare.
0 p. – Argumentele prezentate sunt
insuficiente
pentru a se forma o imagine concludentă asupra
*Notă! Se acordă un punct din oficiu.
Răspunsul candidatului se apreciază prin note întregi de la 1 la 10, în funcţie

de punctajul de evaluare stabilit pe baza următoarelor criterii de apreciere:
aplicarea cunoştinţelor în receptarea şi analiza textelor literare sau nonliterare - 3
p.; utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în comunicarea orală - 3 p.;
argumentarea orală a propriilor opinii asupra unui text literar/ nonliterar - 3 p.
La totalul celor nouă puncte se adaugă un punct din oficiu. Un
candidat se consideră promovat la proba orală dacă a obţinut minimum nota
finală 5 (cinci).
Cele trei criteri i de apreciere vor fi urmărite de către fiecare examinator, pe
tot parcursul expunerii orale a candidatului, fapt care facilitează aprecierea
finală obiectivă. Fiecare examinator completează propriul borderou de lucru, în
care trece numele candidatului, punctajele acordate pentru fiecare criteriu de
apreciere şi punctajul final/ nota acordată.
NOTĂ! Pentru candidaţii care vor susţine examenul de bacalaureat în

baza unor programe şcolare valabile pentru anul 2007, subiectel e pentru
proba orală la disciplina limba şi literatura română se află publicate pe site-ul
www.subiec te20 07.edu.ro.
7
IV. Lista cu cerinţe generale/ itemi pentru evaluarea
prin proba orală (folosită ca bază pentru cerinţele specifice care vor însoţi
textul literar sau nonliterar, la prima vedere, de pe biletul pe care îl extrage
candidatul în faţa comisiei de examinare)
A. Identificare a emiţătorului şi a contextului
• identificarea şi/ sau prezentarea contextului în care este construit/
emis mesajul;
• identificarea emiţătorului şi/ sau prezentarea ipostazei/ ipostazelor
acestuia;
• identificarea şi/ sau comentarea perspectivei/ a atitudinii/ a punctului de
vedere/ a opiniei emiţătorului;
• identificarea scopului comunicării şi a particularităţilor relaţiei
emiţător- receptor.
B. Reflectare a asupra eleme ntelo r constitutive ale mesajului
• identificarea tipului de text (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ)
şi a unor elemente de structură şi de compoziţie (particularităţi ale
organizării
textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative,
conectori,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.);
• identificarea unor fapte de limbă la nivelurile: ortografic şi de
punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual;
• disocierea între sensul propriu şi cel figurat, între sensul general şi
cel contextual, între sensul concret şi cel abstract al unor cuvinte/
sintagme/ unităţi frazeologice;
• identificarea unor elemente de referinţă ale conţinutului de idei al
textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente,
contraargumente, fapte, opinii/ sugestii).
C. Construirea unei interpretări/ exprimarea argumentată a unui punct de
vedere
• prezentarea cauzei/ a motivului care determină atitudinea personajelor/
a punctului de vedere al autorului;
• discriminarea între fapte şi opinii, identificate într-un text dat;
• analiza argumentelor şi/ sau a contraargumentelor identificate în textul dat;
• compararea unor fapte/ opinii/ argumente identificate într-un text, pe
baza unor relaţii de tipul asemănare-
deosebire/ puncte covergente-puncte
divergente/ obiectiv-subiectiv/ perimat-modern/ eficient-ineficient,
general-
particular etc.;
• formularea unei înţelegeri globale: prezentarea mesajului unui text/
a semnificaţiei mesajului/ exprimarea argumentată a unui punct de
vedere
personal asupra mesajului identificat în textul dat;
• construirea unei interpretări: comentarea unor informaţii/ fapte/ idei/
atitudini/ puncte de vedere identificate în text, pe baza cunoştinţelor şi a
convingerilor personale;
• susţinerea sau combaterea unui argument/ a unui punct de vedere/ a
unei idei/ a unei atitudini identificate într-un text dat;
• formularea/ reformularea unei ipoteze şi/ sau a unei concluzii, pe
baza faptelor prezentate în text;
• construirea unei interpretări: interpretarea dintr-o altă perspectivă, decât
cea a autorului, a unei informaţii/ a faptelor/ a opiniilor prezentate în textul
dat;
• formularea unui raţionament care să susţină o concluzie personală, pe
baza corelării a două informaţii din text sau a corelării informaţiei din text
cu date
din afara acestuia/ din alte surse;
8
• emiterea unei judecăţi de valoare asupra unei informaţii/ a unei idei/
a mesajului unui text, pe baza valorilor şi a convingerilor personale.
V. Subiectele pentru proba orală (limba şi literatura română)
........................................................................................................................................
9
Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar
Biletul nr. 1
Definiţia genealogică a limbii ro mâne. Limba română este limba

latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de
Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din
momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.
Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au
avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de
cei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa”
vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta. Această limbă a suferit
însă transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa
exercitată de limbile cu care a venit în contact.
Teritori ul de forma re. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază
teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă,
adică Oltenia, Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care n-au intrat sub
autoritatea romană (106 d.H.), fiind locuite de către „dacii liberi”, Muntenia şi
sudul Moldovei, iar la vest şi sud-vest provinciile romanizate au stat întotdeauna
în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia,
Dardania, cele două Moesii.
(Al. Rosetti, Istoria limbii
rom âne)
1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii

române.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu
propriile cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 2
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de

vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este
exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus
modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de
pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân,
cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex.
Numai la noi a biruit acest termen militar, veteranus, ceea ce dovedeşte
frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia.
Şi orăşeni trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ
de al lor, pavimentum, care însemna pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat
pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident, şi
orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce
însă, în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce
provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc pavimentum,
terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară? Explicaţia credem că ar fi
următoarea: ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale
şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum a
trebuit să fie utilizat de un număr considerabil de orăşeni de la care să-l fi luat
ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de
năvălitori care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai
ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dacă însă generalizarea acestui
cuvânt şi formarea înţelesului său actual se vor fi petrecut în alte condiţiuni, nu
e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o
în romanismul dacic elementul orăşenesc.
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru
tine ret îndeosebi)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia

elementului orăşenesc în romanismul dacic.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în fragmentul
citat.
3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text,
valorificând propriile cunoştinţe despre originile şi evoluţia limbii române.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 3
Româna comună este o etapă fundamentală din istoria veche a limbii

noastre. Pentru a o defini mai limpede, este necesar să ne reamintim că româna
s-a constituit pe un teritoriu întins, care cuprindea regiuni romanizate nord- şi
sud-dunărene. De-a lungul câtorva veacuri şi în condiţii particulare de utilizare,
din latina dunăreană se va dezvolta un nou idiom*, cu individualitate proprie –
limba română a cărei primă fază şi formă de existenţă poartă numele de română
comună. Această denumire indică un idiom folosit ca unic mijloc de comunicare
de un însemnat număr de vorbitori, care ocupau spaţii vaste, situate în stânga şi
în dreapta Dunării; mai exact, româna comună era „limba vorbită de strămoşii
dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca
orice legătură între ei să fi fost întreruptă” (S. Puşcariu, 1974, p. 58). Iniţial,
românii de la nordul şi sudul Dunării formau o comunitate teritorială şi de
civilizaţie, „oglindită în unitatea limbii” (Al. Rosetti,
1968, p. 352); mai târziu, unitatea de limbă şi de civilizaţie se va sparge,
rezultatul ultim fiind constituirea celor patru dialecte
româneşti: aromân, dacoromân, meglenoromân, istroromân.
Cu acest proces se încheie perioada numită româna comună, iar de aici
înainte fiecare variantă dialectală va urma o linie proprie de evoluţie.
(Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română - Orig ini şi
dezvoltare)
*idiom, idiomuri, s.n. – termen general care denumeşte o unitate lingvistică
(limbă, dialect, grai).
1. Precizează punctul de vedere al autoarei referitor la româna comună.

2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific
citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le
cu
........................................................................................................................................
Biletul nr. 4
Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, adeseori,

determinată de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
vecinătatea geografică, amestecul de populaţie (sau chiar convieţuirea propriu-
zisă) şi relaţiile de ordin politic, economic şi cultural, care se pot stabili între
diverse popoare aflate, uneori, la distanţe considerabile. Ca mijloc extern de
îmbogăţire a vocabularului, împrumutul lexical este un fapt obiectiv şi el
apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor factori extralingvistici, cum
sunt cei enumeraţi mai înainte. Cuvintele luate din alte limbi sunt, în chip firesc,
adaptate la sistemul fonologic şi morfologic al limbii receptoare sau influenţate.
În procesul adaptării (pe care ne mulţumim numai să-l menţionăm), are mare
importanţă calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă într-alta. Acestea pot
fi împrumutate fie pe cale directă (ceea ce presupune un contact
nemijlocit între populaţii cu limbi diferite), fie pe cale indirectă (adică prin
intermediul cărţilor şi al scrisului, în general). Pe calea directă sau orală (care
are de cele mai multe ori un caracter popular), au pătruns în limba română o
serie de cuvinte slave şi maghiare, iar, mai rar, turceşti, greceşti şi de alte
origini. Pe calea indirectă (care are un caracter cult sau livresc), au apărut la noi
mai întâi o serie de cuvinte slave, cărora, după secolul al XVI-lea, le-au urmat
împrumuturi de origine latină şi greacă, în special în scrierile cu caracter istoric.
(coord. Theodor Hristea, Împrumu turi lex icale în limba română, în Sinteze
de limba română)
1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la problematica abordată.

2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,
implicite
sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau mesajul
textului, pe baza propriilor cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 5
Perioada strict actuală, de după 1989, se caracterizează printr-o dinamică

a uzului ieşită din comun, pe fondul unei libertăţi vecine cu anarhia, şi prin
tendinţe de contestare şi modificare a normei. Dinamica uzului din ultima
perioadă a fost studiată mai ales în sectorul vocabularului. Aspecte diverse şi
priviri de ansamblu se găsesc în cartea Floricăi Dimitrescu Dinamica lex icului
rom ânesc – ieri şi azi şi în cea a Adrianei Stoichiţoiu-Ichim
Vocabu larul limbii româ ne actuale.
Dinami că, inf luenţe, creativitate. Ca aspecte speciale s-au studiat
împrumuturile noi, în particular anglicismele (cărţile Georgetei Ciobanu,
articolele Adrianei Stoichiţoiu- Ichim), formarea de cuvinte noi, respectiv
productivitatea unor formanţi şi a unor baze (articole şi comunicări de Mioara
Avram, Florica Dimitrescu, Th. Hristea), şi transferul semantic de la un stil
funcţional la altul (contribuţiile Angelei Bidu-Vrănceanu şi ale Rodicăi Zafiu). […]
Starea limbii române din perioada actuală în sens restrâns este considerată de
mulţi contemporani alarmantă şi descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu
putinţă. Mi-am exprimat şi cu alte prilejuri părerea că etichetele de genul
stricare/urâţire sunt nejustificate şi lamentările aferente exagerate. Avem a face
cu o perioadă marcată de dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria
limbii române moderne –, iar dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate.
Chiar dacă are şi manifestări nedorite, dinamica limbii este un fenomen natural
obiectiv.
(Mioara Avram, Consideraţii asupra di nam icii limbii şi asupra studierii ei
în româna
ac tuală)
1. Precizează punctul de vedere al autoarei în legătură cu dinamica limbii române

actuale, aşa cum rezultă din textul dat.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere
dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic,
stilistico- textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei dinamica înseamnă
viaţă intensă şi creativitate, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 6
În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende,

poeme), le e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele,
inovaţiile locale… Ce ne vine din moştenirea autohtonă, pre-romană (s-a
observat de pildă că croiala iilor este aceeaşi pe care ne-o arată Columna
Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor
romani [...], ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor – căci în muzică şi port
popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de
deosebit.
Alături de acest „stoc” local, ne vin deodată (aparent nu înainte de
secolul al XIII-lea) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă,
literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine
în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţe caracteristice, fie prin
creaţie pură, fie printr-o influenţă apuseană gotică […].
(Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
de…)
1. Identifică perspectiva din care autorul analizează influenţele exercitate

asupra culturii române.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific
citat
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le
cu
........................................................................................................................................
Biletul nr. 7
În Letopiseţul Ţării Moldo vei, care cuprinde istoria Moldovei de la

descălecat până la domnia a doua a lui Aron-Vodă, simţim întâiaşi dată la
temelia unei scrieri româneşti bătând o inimă românească. O iubire adâncă de
neam, o durere sinceră pentru relele ce bântuie ţara sa şi o mândrie naţională
pentru faptele eroice din trecut tremură în glasul povestitorului. Nota personală
a scriitorului răsare uneori spre a înviora rândurile sale, iar critica justă, şi la
nevoie aspră, chiar faţă de domn, e dovada independenţei sale […].
Un farmec deosebit dă cronicii lui Ureche limba în care e scrisă. Înaintea
noastră nu mai avem o operă tradusă în întregime, care să redea într-o formă
influenţată de original idei gândite de altă minte, ci o scriere imaginară – mai
ales în partea finală, cu povestirea evenimentelor dintre anii 1587-1594,
întemeiată pe tradiţia orală – turnată de-a dreptul în îmbrăcămintea ei de vorbe.
Sintaxa e curat românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt
căutaţi în limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului,
limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară
lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni.
Adesea ne surprinde eleganţa unei întorsături de frază, vioiciunea unei
locuţiuni idiomatice, iar arhaismele dau acestui grai cumpătat un deosebit
parfum de vechime.
(Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca
veche)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează limba cronicii lui

Grigore
Ureche.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sintaxa e
curat
românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în
limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului,
limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o
comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de
noţiuni.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 8
Deşi n-a văzut (rod al mentalităţii feudale) utilitatea unirii politice a tuturor
românilor, Miron Costin are meritul de a fi demonstrat convingător unitatea
poporului român pe cuprinsul vechii Dacii. În De nea mul moldovenil or
afirmă chiar la început: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să
scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii
ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că
toţi un neam şi odată discălecaţi sântu.”
El subliniază prezenţa masivă a elementului românesc în Transilvania […] Cât
despre munteni, la care face referiri frecvente, ei sunt priviţi drept „rude şi fraţi
ai noştri, aflători în aceeaşi soartă şi suferinţe cu noi.”
Conştiinţa latinităţii şi a unităţii poporului român este efectul cel mai fecund
al activităţii de istoric şi ideolog a lui Miron Costin. Rezultatul deliberat al
scrierilor sale este formarea conştiinţei de sine a poporului român. „Caută acum
cu cugetul”, îl îndeamnă el pe cititor, faţă de care se simte dator a-i modela
conştiinţa: „Caută-te dară acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de
unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne*, câte unii au însemnatu
de tine.”
Este rezultatul practic cel mai important al activităţii lui Miron
Costin.
(Mircea Scarlat, Introducer e în opera lui Miron
Costin)
*basnă, basne, s.f. – (înv.) povestire, relatare mincinoasă, scornită,

falsă.
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Miron

Costin la dezvoltarea spiritualităţii româneşti.
2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unui îndemn al cronicarului, citat de
autor în fragmentul dat (la alegere): „Caută acum cu cugetul” sau „Caută-te
dară acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându
de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnatu de tine.”
........................................................................................................................................
Biletul nr. 9
Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între

în Cetatea Niamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între şi i-au zis
că pasirea în cuibul său piiare. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că
izbânda va fi a lui. Şi aşea, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu
oaste. [...]
Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au
mărsu pe la Voroneţ, unde trăiia un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând
Ştefan-Vodă în uşia sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să
aştepte Ştefan-Vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul
ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au speveduit Ştefan-Vodă la
dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate
să să mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu
o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire
acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Decii au şi
purces Ştefan-Vodă în sus pre la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea,
feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie
Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi
au început a fugi spre Dunărea. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i
bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan-Vodă, s-au
apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul
Gheorghie.
(Ion Neculce, O samă de
cuvinte)
1. Precizează perspectiva emiţătorului despre domnitorul Moldovei.

dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico- textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre modalităţile de realizare a
portretului
domnitorului Ştefan cel Mare, în legenda citată.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 10
Cronicile secolului al XVII-lea sunt primele adevărate monumente de limbă

românească şi întâile scrieri cu caracter original, conţinând mici naraţiuni,
descrieri, portrete, fiind memorii cu largi consideraţii asupra vieţii sociale şi
morale, cu observaţii asupra umanităţii sub latura caracterologică. Evoluţia
ulterioară a literaturii române nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea lor adâncă.
Opera cronicarilor ar fi rămas izolată şi s-ar fi pierdut, dacă în secolul al
XVII-lea nu s-ar fi produs un alt fenomen care pretutindeni constituie un factor
de progres: creşterea puterii economice a păturii orăşeneşti. Încă din a doua
jumătate a secolului anterior, boierii încep să se mute la oraş, unde cumpără
cărţi şi chiar prăvălii. Ureche şi Miron Costin aveau case în Iaşi şi în alte târguri.
Pe de altă parte, domnitorii înşişi şi unii boieri clădesc mănăstiri la oraş, încât
viaţa culturală iese din izolarea chiliei şi a curţii de ţară şi se concentrează în
anumite centre cu posibilităţi de dezvoltare sensibil mai mari. Înfiinţarea şcolilor
şi a tipografiilor contribuie la animarea şi răspândirea culturii în rândurile noilor
straturi sociale din centrele orăşeneşti.
(Alexandru Piru, Literatura română
vec he)
1. Prezintă, pe baza fragmentului citat, contextul cultural şi social care a

favorizat impunerea cronicilor ca repere de limbă şi literatură română.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului
argumentativ
citat (tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a
paragrafelor etc.).
valorificând
........................................................................................................................................
Biletul nr. 11
Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescǔ şi muntenescǔ şi câţi

sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntǔ şi
de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământǔ, a scrie
multă vreme în cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta,
după atâta vecie de la discălecatul ţărâlor cel dintâi de Traian, împăratul
Râmului, cu câteva sute de ani peste o mie trecute, să sparie gândul. A
lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de
scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucǔ de această trudă, să
scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântǔ lăcuitorii ţării
noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au
pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălicaţi suntǔ [...] Îndemnatu-m-au
mai multǔ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi,
toate alte ţări ştiindǔ începuturile sale. Laud osârdia răposatului Urechie-
vornicul, carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său însă acela de la
Dragoş- vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşǔ scrie.
Iară de discălicatul cel dintâi cu români, adecă râmleni, nimica nu pomeneşte
[...].
(Miron Costin, Către cititoriǔ, De neamul
moldo venilo r)
1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă originea poporului român,

în contextul umanismului românesc din secolul al XVII-lea.
dintre
nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic,
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Biruit-au gândul
să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţie sântǔ lăcuitorii ţării noastre.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 12
Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare

parte celui antic, plin însă de temerare impulsuri spre perfecţiune. Ideea afirmării
personalităţii omeneşti în plenitudine, a dezvoltării armonioase necesare pentru
acordarea microcosmului (fiinţa umană) cu macrocosmul (natura) este preluată
de cei mai mulţi umanişti.
În Ţările Române, umanismul a avut o dezvoltare mai specială, legată de
redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi cultură.
Legăturile domnilor noştri celor mai de seamă din secolele XV şi XVI cu
papii şi principii umanişti au fost datorate necesităţilor istorice care apelau la o
incipientă comunitate de spirit european pentru apărarea valorilor bătrânului
continent. Dar personalităţile de marcă ale culturii umaniste din cele trei
principate se înşiră de la Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolaus Olahus,
prietenul şi corespondentul lui Erasmus, la Miron Costin şi la mitropolitul
Dosoftei, la stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Padova, şi la atâţia
alţii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Răspândirea şi asimilarea valorilor
umaniste se produce în special pe lângă curţile domneşti, unde nu lipseau diecii*
de cancelarie şi boierii cu ştiinţă de carte latinească şi grecească. În Transilvania,
infuzia umanistă a fost mai puternică (datorită mişcării reformate). Peste tot însă
s-a simţit, statornic de-acum încolo, vântul prielnic al comunităţii de limbă şi
cultură descoperite de umanism şi Renaştere, din care ne-am tras învăţămintele
duratei noastre ca neam, ca pertinenţă spirituală, ca misiune istorică.
(Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umanism, în Dicţionar de termeni
literar i)
*diac, dieci, s.m. – scriitor de cancelarie, grămătic, uricar; p. ext. copist
1. Precizează punctul de vedere al autoarei despre umanismul românesc.

citat
3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură cu
umanismul
românesc, în context european.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 13
Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Acesta se

aşază la baza fundaţiei, descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază
ulterioară, reluare a creaţiei dintâi, a „descălecatului” lui Traian. Ni se pare
iluzorie tentativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntreruptă
conştiinţă romană pe care ar fi păstrat-o societatea românească. De ce nu s-ar fi
păstrat atunci şi o conştiinţă dacică? În fapt, nu de conştiinţă populară poate fi
vorba în cazul invocării unor origini îndepărtate, ci de combinaţii intelectuale
cu sens bine determinat ideologic şi politic. Indiferent de originea lor latină,
românii evoluează până spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon.
Curiozitatea lor istorică nu mergea mai adânc de întemeierea statelor româneşti.
Occidentalii au remarcat cei dintâi raportul dintre români şi romani, pentru
simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza apropierile dintre limba română şi
limba latină şi aveau acces la textele istorice referitoare la cucerirea şi
colonizarea Daciei. [...]
Acum, în secolul al XVII-lea, istoriografia românească iese din faza
slavonă, şi
nu numai prin faptul, desigur esenţial al redactării cronicilor în română, ci şi prin
deplasarea reperelor culturale şi istorice. Punctul de plecare devine Roma,
cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. Principiul „intervenţiei
exterioare” continuă să funcţioneze, chiar cu forţă sporită.
Originea romană marca puternic individualitatea ţărilor române, le conferea
nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare
parte a Europei.
(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa
românească)
1. Precizează perspectiva din care autorul îşi exprimă punctul de vedere

despre
mitul fondator roman, aşa cum se reflectă în textul citat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului
citat
structuri argumentative, conectori etc.)
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, un fapt,
un argument, o idee, o informaţie sau o opinie identificată în textul citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 14
Guvernările efemere, tratate ca atare, nu dispun de mijloace şi timp pentru

a propune caractere; trăsăturile atribuite lor rămân să definească şi oamenii de
pe tron. Domniile mai stabile, deci mai lungi, şi cele repetate lasă în text
posibilitatea configurării treptate a unor personaje mult mai interesante prin
chipul şi defectele omeneşti şi nu egale cu ele înseşi, între limitele temporale în
care îi aminteşte cronica. La împlinirea acestor personaje participă ideea de
destin. De câteva ori descoperim că scriitorul urmăreşte, în fond, un destin
individual; atunci, în locul unor caracterizări tipic cronicăreşti, dăm peste mici
biografii. Este cazul personajelor Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi
Ghica, cu toţii deveniţi, într-un moment al vieţii lor, domni. Vom face câteva
observaţii în legătură cu aceste biografii […], pentru că sunt, într-un fel, mai
ferite de acele elemente care presupun un cod de valori politice şi care dau
naştere convenţiilor şi reflecţiilor stereotipe ale istoricului. În consecinţă,
unele din aceste personaje sunt vii şi romaneşti, mai ales în afara timpului
în care au domnit […].
Tocmai aici stă progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii
personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia
viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte
acestei noi viziuni […].
(Eugen Negrici, Naraţiunea în cr onicile lui Gr. Ureche şi Miron
Costin)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează modul în care Miron

Costin îşi construieşte personajul.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Tocmai aici stă
progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a
biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului
domn este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte acestei
noi viziuni.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 15
În urmă trebuie să ştii, bade Pereo, cum că această operă (lucrare) nu este
furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi
orighinală românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un
product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să chiamă comicesc, adecă de râs, şi
de acest feliu să află şi într-alte limbi. Însuşi Omer cel vestit, moşul tuturor
poeţilor (cântăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecilor cu broaştele.
Deci Omer este de bună samă începătoriul, precum aceii înaltei neasemănate
poesii ce s-află în Illiada şi Odisea, aşa şi aceştii mai gioase şuguitoare a
noastre. După dânsul, în cât ştiu, au scris Tassoni italieneşte un poem, La
sechia rapita, adecă „vadra răpită”, şi pecum înţălesăi, în ceste zile un abate
Casti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemenea istorie, ce au
numit-o Li ani mali par lanti, adecă „jivinile vorbitoare”. Numai cât povestea lui
nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră.
(Ion Budai-Deleanu, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit
cântăreţ, în
Ţiganiada)
1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul

dat.
3. Exprimă-ţi punctul de vedere referitor la afirmaţia autorului: […] această operă
(lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar
izvoditură noao şi orighinală românească.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 16
Pătrunzând prin filieră austriaco-italiană (ilustrată de reprezentanţii Şcolii

ardelene), neogreacă (la rândul ei, de origine italo-franceză) şi franceză (în
Ţara Românească şi în Moldova), Iluminismul românesc dobândeşte dintru
început o pregnantă nuanţă patriotică, naţională (cu deosebire cel
transilvănean, mai timpuriu) şi populară (cum demonstrează cercetările lui D.
Popovici, I. Breazu, R. Munteanu). În timp ce Iluminismul occidental era, în mare,
antireligios, cel românesc pătrunde mai ales prin clerici patrioţi, prin prefeţele la
cărţile de cult etc.; mulţi dintre reprezentanţii săi sunt de origine rurală sau
acţionează la sate, propovăduind acolo „luminarea”. Orientat în special în
direcţia istorică şi filozofică, având a argumenta, în scopuri politice imediate,
continuitatea poporului român în Transilvania şi caracterul romanic al limbii
române, Iluminismul românesc, cu toate exagerările lui latiniste, are şi un
ferm caracter activ, militant. Inocenţiu Micu, Samuil Micu, Ion Molar-Piuariu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Ioan Budai-Deleanu, Paul
Iorgovici, G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian, I. Codru-Drăguşanu, Ioan
Maiorescu, Samuil Vulcan şi Iosif Vulcan sunt numai câţiva dintr-o pleiadă de
asemenea cărturari transilvăneni, care vedeau în luminarea poporului, în lupta
contra superstiţiilor şi în trezirea interesului pentru istoria naţională, un mijloc de
afirmare a românilor, de impunere a lor, în rândul popoarelor cu drepturi egale,
în Imperiul austriac.
(George Muntean, Iluminis m, în Dicţionar de termeni
literari)
1. Precizează punctul de vedere al autorului despre Iluminismul românesc.

citat
3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură
cu
Iluminismul românesc în context european.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 17
Şi cum puteam să nu însămnez cele văzute dacă în toată călătoria, şi în

privirea lucrurilor cele mai vrednice de văzut, întovărăşit de mulţi oameni dintr-
alte neamuri, îi vedeam pre toţi însemnând şi culegând binele ca să-l facă
cunoscut celor de un neam cu ei?
Binele l-au învăţat oamenii întâi unii de la alţii, neamurile, mai pre urmă,
unul de la altul, precum vedem în istorii, că elinii, prin călătorii la Eghipet, au
tras de acolo luminările ştiinţilor, multe din meşteşuguri, şi romanilor,
strămoşilor noştri, înmulţite le-au comunicat. Iar aceştia în toată Evropa cea
luminată le-au revărsat, şi aceasta din zi în zi sporindu-le, însutit roditoare le-au
făcut. Şi îşi fericeşte noroadele prin comunicaţia binelui, unile prin ţările altora, şi
publicarisindu-le prin cărţi.
Plină este Evropa, precum de altele, aşa şi de asemenea cărţi. Nici un unghi,
cel mai nebăgat în seamă, de pământ, nicio ţară, niciun oraş, niciun sat nu este
necunoscut la niciun evropeu, ajunge să ştie citi. Iar noi, ca să ne cunoaştem
ţara bine, trebuie să câştigăm această cunoştinţă din citirea vreunii cărţi
scrisă de evropeu. Mulţime de istorii ale Ţării Româneşti să află în Evropa,
scrise în limbele ei, şi în limba românească, dar tot de streini, iar de vreun
pământean al aceştii ţări făcută, nu să pomeneşte.
(Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele)

dat.
3. Susţine sau combate un punct de vedere al autorului, identificat în textul
dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 18
Limba este, după Heliade, fundamentul spiritualităţii naţionale; „Ocupaţi-

vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională – zice el într-un loc –, ocupaţi-vă a
o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate
ştiinţele şi artele... Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea;
ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea
mai fundamentală politică, veţi pune bazele naţionalităţii”.
Însă, încă o dată, a scrie (a crea o limbă) nu înspăimântă pe Ion
Heliade-
Rădulescu. Nu se simte la el nicio şovăială. Frica de a se rătăci prin
pădurile gramaticii nu-l urmăreşte. Versul este bine măsurat şi, când observă la
alţii nereguli în privinţa ritmurilor, intervine, îndreaptă silabele proaste, ceartă
(în Ingr atul) pe neştiutori. Este, desigur, un principiu de ordine şi claritate luat
din Boileau (a cărui artă poetică o şi traduce), dar este şi o nevoie mai adâncă la
poligraful* Heliade de a pune ordine în lumea rebelă a elementelor, de a impune
legi, chiar dacă legile lui dau uneori naştere unui vocabular haotic.
(Eugen Simion, Ion Heliade-Rădulescu, în volumul Dim ineaţa
poeţilor )
*poligraf – autor de opere care aparţin unor genuri
variate
1. Prezintă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.

2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Formulează o concluzie personală, pe baza informaţiilor din text
sau corelându-le cu propriile cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 19
Era această lume [fanariotă şi post-fanariotă], aflată la marginea dintre

Orient şi Occident, întemeiată pe valorile generale ale epocii luminilor? Cât de
profund a receptat ea şi pe ce căi ideile iluministe? Se pot socoti produsele ei
culturale parte a fenomenului iluminist european?
Aşa cum am arătat, fanariotismul a adus cu sine, din motive politice, o
activă tendinţă de orientalizare. Cantemir, Miron Costin şi Stolnicul
Cantacuzino nu au urmaşi direcţi, hiatusul este evident, prima jumătate a
veacului al XVIII-lea fiind săracă şi neoriginală din punct de vedere cultural.
Contactele cu Europa au rămas întrerupte aproape cu desăvârşire, limitate la
micul grup de privilegiaţi din jurul curţii domneşti. Circulaţia ideilor dinspre
Europa către Principate nu s-a reluat decât după
1750.
[...]
Războaiele ruso-austriaco-turce, prezenţa ofiţerilor europeni la Bucureşti
şi la
Iaşi, precum şi deschiderea spre Europa după 1774 au dus la treptata înlocuire a
modului de viaţă oriental cu cel european. Boieroaicele au fost primele care au
părăsit moda Răsăritului, încă de pe timpul ocupaţiei ruso-austriece de la
1787-1792, rămasă de pomină în analele mondene ale Iaşului prin balurile
prinţului Potemkin. Boierii cei tineri au început să-şi schimbe şalvarii şi işlicele cu
pantaloni şi joben după următoarea ocupaţie rusă, cea din 1806-1812, dar
boierii veliţi şi bătrânii şi-au continuat obiceiurile până după 1830, unii chiar şi
după adoptarea Regulamentelor Organice; înlăturarea costumului oriental fusese
de altfel cerută de mulţi cărturari şi înţeleasă ca o necesară parte a procesului de
modernizare. În orice caz, în 1833, reclama „Magazinului de noutăţi şi mode” al
fraţilor Bogosz nu mai avea aproape deloc iz oriental: el desfăcea ieşenilor
bijuterii, articole pentru rochii, stofe, porţelanuri, mobile, tapiţerii, arme de foc,
trăsuri, ciocolată, vinuri „străine”, parfumuri, apă de colonie şi ţigarete de
Havana. Iar în 1818, Vodă Caragea îşi uimea capitala asistând la ascensiunea, în
marginea Bucureştiului, a unui balon, numit în documentele vremii,
„băşică”
.
(Vlad Georgescu, Istoria rom ânil or. Între Orient şi
Occident)
1. Precizează perspectiva autorului faţă de problematica abordată în textul

dat.
argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice,
tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor
etc.).
3. Formulează propriul răspuns la una dintre întrebările din primul alineat, pe
baza informaţiilor prezentate în text şi / sau a propriilor cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 20
Ce deosebire a judecăţii!
Din toate ţările Europei orientale, Moldova şi Muntenia sunt aproape cele
mai
puţin cunoscute şi totuşi aceste principate nu merită în nicio privinţă o asemenea
nepăsare. Istoria acestor ţări este plină de fapte eroice, care ar fi putut fi spre
onoare chiar grecilor şi romanilor; să ne aducem aminte numai de izbânzile
lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, de curajul Elenei, mama sa, de întreaga
viaţă a lui Mihai Viteazul, domnul Munteniei. Guvernele moldovenesc şi
muntenesc au dat popoarelor orientale din Europa cel dintâi exemplu de
dezrobirea robilor. În Polonia, în Rusia şi în alte ţări sunt ţăranii şi până în ziua de
azi robi, pe când la noi ei cu toţii se bucură de starea libertăţii încă din anul
1740. De aceeaşi desconsiderare este lovită şi limba română, cu toate că este o
fiică a celei latine şi că este vorbită de mai bine de cinci milioane de oameni,
căci ea este limba maternă nu numai a muntenilor şi moldovenilor, ci ea se
mai vorbeşte încă şi în Bucovina, în Ardeal, în Banatul Timişoarei, în Macedonia,
Tracia şi chiar în mai multe colonii din Ucraina. Trei sferturi din cuvintele ei
provin din latineşte şi numai un sfert este compus de cuvinte din limba
slavă, gotică, turcă şi greacă.
(Mihail Kogălniceanu, Moldova şi Mun tenia)
1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată, în contextul

perioadei paşoptiste.
etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului cu privire la
limba
română.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 21
În timpul Războiului Crimeii, un străin de o speţă puţin obişnuită în ce

priveşte cultura şi caracterul, Richard Kunisch, a străbătut în calea de la Viena la
Constantinopol, teritoriul muntean. […] Călătoria se face cu trăsura proprie sau
cu diligenţa. „Căruţa de poştă” îl sperie la prima vedere pe drumeţ şi deci
preferă să ia cu chirie o adevărată şi mai scumpă trăsură, cu şaisprezece cai şi
patru surugii […].
Bucureştii văzuţi de departe seamănă cu un Alger. Amestecul celor 15.000
de case pentru 120.000 de mii de locuitori, străbătut de turnurile a o sută
patruzeci de biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul
peste altul”, cu dărâmături în toate părţile […]. Alături însă „o capitală
foarte rafinată”, în care arnăuţii* scânteie din aurării în coada caleştilor,
palatele-şi întind faţadele, magazinele îşi expun cele mai scumpe produse ale
modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor
de petrecere. „Bucureştii n-au o stradă pe care să poţi trece pe ploaie fără
pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă italiană şi spectacol francez şi
românesc”. Pentru lumea care ştie că „e necuviincios a face şi cea mai scurtă
cale pe jos”, este Şoseaua, cu trotoarele şi boschetele ei, cu cele două muzici, cu
paza ulanilor** călări.
Dar autorul ştie că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o
veselie
nebiruită, iubeţi, zâmbitori şi paşnici, fac parte dintr-un neam de origine latină,
cu un glorios trecut eroic şi aşteaptă „vremea izbăvirii lor”.
(Nicolae Iorga, Istoria româ nilor prin
călători)
* arnăut, arnăuţi, s.m. – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda
domnească din ţările române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales
pentru paza personală.
**ulan, ulani, s.m. – militar (mercenar) din cavaleria uşoară a armatei
române.
1. Prezintă perspectiva din care călătorul Richard Kunisch descrie

societatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite
sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text sau corelându-
le
cu propriile cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 22
La noi, unde romantismul n-a fost o „şcoală”, ca în Franţa, şi nici nu s-a

configurat doctrinar, puritatea sa e probabil mai relativă decât aiurea. Faptul că
a convieţuit în paralelism uneori, şi în simbioză alteori, cu tendinţe
neoclasice ori realiste, a fost remarcat de mulţi cercetători, devenind astăzi un
loc comun al istoriei literare.
Fără a reface dezbaterea, ne mărginim să atragem atenţia asupra unor
puncte încă puţin băgate în seamă. În primul rând, că prefacerea rapidă a
cadrului patriarhal de viaţă, caracteristic economiei naturale, a declanşat în
Principate, ca în orice societate agrară brutal integrată circuitului internaţional al
mărfurilor, o dublă reacţie ideologică: de „refuz” şi de „adeziune”. Refuzul (sau
reflexul de apărare) s-a făcut simţit prin întoarcerea la tradiţie, prin căutarea
febrilă a unor elemente autentice de viaţă naţională dincoace de epoca
fanariotă, într-un ev mediu desprins din ceţuri şi venerat ca o sursă de mitologie
eroică. Adeziunea, mai exact, voinţa de aliniere la Europa, impulsionată de
procesul obiectiv de „ardere a etapelor”, s-a manifestat prin importul masiv de
„noutăţi” pariziene, nu totdeauna oportune şi nici bine asimilate.
În felul acesta s-a ivit posibilitatea (care s-a şi tradus în fapt, îndeosebi
înainte de 1840) a unei opoziţii între „modelele” tradiţionale, de obârşie
folclorică ori arhaic cărturărească (religioasă şi laică) şi „modelele” străine, cele
dintâi privite ca încarnări ale „originalităţii” naţionale, cele din urmă ca
forme de corupere, apte doar să genereze „imitaţii” sterile.
(Paul Cornea, Structuri tematice şi retorico-s tilistice în
romantis
mul
româ nesc
)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre romantismul românesc.

2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ, în textul dat
(structuri specifice, conectori, tehnici argumentative).
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul
dat
cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 23
Mihail Kogălniceanu şi-a mărturisit odată năzuinţele literare: „... când

veneam de la Universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât
altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o
nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai
ideilor copilăreşti ce aveam atunci, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un
Prometeu.”
Nutrind asemenea numeroase proiecte literare, studentul berlinez se arată
şi în această direcţie atins de duhul vremii, al romantismului care imprima
scriitorilor un iluminism reformator, compatibil cu exaltarea individualistă. Din
acest citat se evidenţiază o concepţie practică, necomplicată cu un ideal de
frumos. […]
Prin revista Dacia literară, pe care o întemeiază în 1840, îşi acoperă
intenţiile, interzicându-şi, în Introducţia programatică, politica, spre a se
„îndeletnici numai cu literatura naţională”. De fapt, organul literar are o fermă
politică culturală, prin care se deosebeşte de celelalte periodice, care
adăpostesc ocazional literatura, fără vreun criteriu precis. Însuşi titlul
manifestă o poziţie naţională, al cărui ţel mărturisit, norocos formulat, este
„realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comunăpentru toţi”.
[…] Dacia literară combate „dorul imitaţiei… manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Prin imitaţie,
Kogălniceanu înţelege traducerile, pe atunci proliferante, împotriva cărora
anunţă o prigoană necruţătoare. Propune ca subiecte de literatură originală
faptele eroice din istorie, frumuseţile ţării şi obiceiurile noastre
„destul de pitoreşti şi poetice”. Prin preconizarea unei
literaturi etnice, programul Daciei literare stă la originea curentelor
tradiţionaliste; prin dezideratul unei limbi literare comune, revista
formulează un principiu neatacabil, filologiceşte şi esteticeşte; nu încape
îndoială că unitatea de limbă şi literatură constituie un pas înainte către
unitatea politică a naţiunii.
(Şerban Cioculescu, Mihail Kogălniceanu, în Istoria literaturii române
moderne)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui

Mihail
Kogălniceanu şi a revistei Dacia literară la dezvoltarea culturii şi literaturii
române.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite
sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul, în epocă, al revistei Dacia
literară, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 24
Chiriţa: Da' ian mai şezi... pentru hatârul mieu...

[...]
Afin: (În parte.) Vai de mine! Că mi-am găsit beleaua...
(Şede.)
Chiriţa: Şi aşa cum îţi spuneam: zic într-o zi boierului: ─ Frate! ştii că avem două
fete mari? ─ Ba ce mari, îmi răspunde sufleţelul, coşcogea!... cât nişte
sdragoni*! (Bărbatul mieu îi tare mucalit, bate-l-ar norocul cu un car de galbeni!)
─ Ei bine, îi zic eu, gândit-ai, dragă, să le mărităm? ─ Hai, hai! le-am găsit doi
bărbaţi... ─ Care şi care? ─ Paharnicul Brustur şi căminarul Cociurlă, vecinii
moşiei noastre. ─ Brustur şi Cociurlă?... Elei, frate!... cum o să-mi dau fetele după
nişte boiernaşi de ţeară!... Fete frumuşele... tinerele... curăţele... hărnicele... cu
franţuzasca lor... cu ghitarda lor... cu cadrilu' lor... gospodine bune... iconoame...
cetite... giucate... pricopsite... să le fac eu pe una Brusturoaie şi
pe cealaltă Cociurloaie! ... atunci s-ajungă!... ─ Ia,
Brusturoaie... ia, Cociurloaie..., mai bine decât or mocni ş-or îmbătrâni în casa
părintească... Brustur şi Cociurlă au moşioare bune; au bănişori buni... au
vitişoare bune...
(Vasile Alecsandri, Chiri ţa în Iaşi)
*sdragon/ zdragon/ zdrahon – om zdravăn, voinic
1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic asupra

unor comportamente şi moravuri din Moldova (din perioada 1840-1860).
dintre
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau
o
informaţie/ o idee identificată în text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 25
Ca la trei ore departe de Râmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele

Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură,
mănăstirea acesta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele
fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor
care ud înaltele ziduri şi se închin în treacăt ţărânii eroilor. De cealaltă parte a
râului, un şir de munţi acoperiţi de arburi formează mănăstirii o statornică
barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a tulbura ...
repaosul părinţilor. [...]
Ziua începuse a se ascunde dupe munţii de la apus, mai luminând încă puţin
culmele cele din faţă. Apropierea serei da obiectelor colore fantastice şi deştepta
nenumăratele voci ale singurătăţii. [H]otărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne
mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm
căutătura noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu
entusiasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate
valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mir cea sau O seară la
Cozia.
(Gr. Alexandrescu, Cozia)
1. Prezintă contextul în care este construit

mesajul.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 26
Despre vechimea jocului de şah din ţara noastră se cunosc puţine date certe
şi nu este de mirare că ele ne vin din opere literare sau din articole de presă care
zugrăvesc într-un fel sau altul aspecte din trecut.
Este de mult ştiut că prima referire la faptul că în Muntenia „se juca şah”
se
găseşte la N. Filimon, în Cioc oii vechi şi noi, sau că în Moldova cunoaşterea
jocului de şah era, aproximativ în aceeaşi perioadă, după cum se scrie în articolul
Magaziile Iaşului, publicat în Albina românească din 3 februarie 1846, una
din condiţiile cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un
om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „să fie
abonat la un cabinet de lectură, să bea şampanie sau... să danţeze polca”.
Aceste mărturii ne fac să înţelegem că pe atunci jocul era apanajul
păturilor de sus ale societăţii şi că era practicat încă din primele decenii ale
secolului al XIX-lea. Totodată, prin ele se atestă răspândirea noului termen şah
(provenit din germ. Schach), care va înlocui treptat vechiul nume de origine turcă
şatrange.
(Virgil Nestorescu, Cercetări etimologic e)
1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul

textului.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul
citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: …în Moldova
cunoaşterea jocului de şah era […] una din condiţiile cerute pentru „un om ce se
respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca
oamenii”, alături de altele, precum „să fie abonat la un cabinet de lectură, să
bea şampanie sau... să danţeze polca”.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 27
Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politică,

Maiorescu nu are rival, ca importanţă culturală, în toată viaţa noastră socială
din a doua jumătate a veacului trecut. [...]
Ceea ce mai ales îl supăra pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată
în
mod neserios.
[...]
Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învăţători şi profesori,
cuprindea în sine un cerc vicios paradoxal, pentru acest profesionist al logicei,
căci şcoli fără profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fără de şcoli
nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se află prinsă ideea lui
Maiorescu de a aştepta să ai lectori, ca să publici cărţi şi reviste, să ai muzicanţi
înainte de a forma academii de învăţământ muzical etc. [...]
Ce este însă mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţării. El
admite că
va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă „va veni" în ţară la noi,
fără să ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de
temelie. Se teme însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui,
de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică.
[...]
Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulată sociologia culturii de
către
Maiorescu, nu este mai puţin adevărat că ea a impresionat la vremea sa, punând
în dezbatere o problemă de istorie socială care va da mult de gândit, în
continuare, sociologilor noştri.
(H. H. Stahl, Titu Maiorescu, teoreticianul probl emei „formelor fără
fond”)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează teoria formelor fără fond
a lui
Titu Maiorescu.
argumentativ
citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o un fapt, o idee sau o opinie
identificată
în textul dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 28
Colaboraţia [lui Vasile Alecsandri] la Convorbiri, şapte luni după apariţia lor
(15 oct. 1867), şi mai ales publicarea Pas telurilor la începutul anului următor
(1868) constituie un eveniment istoric în destinul mişcării şi al revistei ieşene şi,
deci, al culturii noastre. [...]
În ochii lui Vasile Alecsandri, Convorbirile literare reprezentau o
continuitate; continuau anume propria lui revistă România literară apărută cu
doisprezece ani înainte (1855) şi lupta împotriva latinismului şi a teoreticienilor
ardeleni ce voiau să ne fabrice o limbă artificială; pe această linie acţiunea lui s-
a confundat cu lupta întreprinsă cu un alt aparat ştiinţific de T. Maiorescu la
revistă şi la Academie. Faptul că în colaboraţia lui poetul a debutat printr-un gen
nou, în care se simţea o primenire evidentă a talentului său în Pasteluri,
maturizându-se oarecum prin mai multă densitate şi pregnanţă de expresie, a
dat putinţă criticului [Titu Maiorescu] ca, fără să se retracteze, să-l înglobeze pe
poetul generaţiei trecute în „direcţia nouă” de începători; nu-i rămânea criticului
şi Convorbirilor decât să insiste asupra acestei metamorfoze a bardului, ce-i
legitima prezenţa într-o mişcare nouă.
[...] nu e aşadar o exagerare afirmaţia că o bună parte a producţiei
lui
V. Alecsandri n-ar fi existat dacă n-ar fi fost îmbrăţişată cu atâta căldură de
Junimea.[...] V. Alecsandri şi-a găsit nu numai o revistă, cea mai bună apărută
până atunci, ci şi un critic, primul şi cel mai mare critic al nostru.
(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi con tempo ranii
lui)
1. Prezintă opinia autorului despre rolul lui Titu Maiorescu în critica

literară
românească
.
sau
explicit formulate (idei, argumente, fapte,
opinii).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată referitoare la rolul revistelor culturale
în
dezvoltarea fenomenului literar, pornind de la informaţiile pe care le oferă
textul dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 29
A apărut, relativ, de curând, o ediţie din Cri tici le lui Maiorescu cu o

prefaţă semnată de colegul meu de generaţie, dl. Dan Mănucă. E timpul, cred, să
ne întrebăm (şi să răspundem) despre rostul operei marelui critic azi. Ce spune
ea, altfel zicând, generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte
isme? În primul rând, desigur, opera lui Titu Maiorescu este un moment
esenţial în evoluţia modernă a literelor româneşti moderne şi, îndeplinind un rol
istoric, merită şi trebuie studiat dacă voim să înţelegem procesul devenirii
noastre. Dacă recitim [...] avem a constata, instantaneu, cât de actuală e ea, de
fapt. E, cred, valabilă şi azi aşezarea criteriului estetic în evaluarea literaturii.
Or, Maiorescu este cel dintâi care a aşezat acest criteriu la
fundamentele actului valorizator. Dar chiar din nervurile
acestei categorisiri, expusă sistematic, se înalţă, sigure pe sine şi
perene, elementele necesare afirmării principiului autonomiei esteticului, fără
de statuarea căruia n-ar fi fost posibilă evoluţia modernă a literaturii române. [...]
Maiorescu a fost chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat,
afirmând dreptul suveran al esteticului în judecarea operelor literare. E un merit
excepţional nu numai de valoare istorică dar valabil şi astăzi. Şi tot el are
meritul, în studiul din 1871 despre direcţia nouă în literatură şi cultură, de a oferi
modele exemplare şi un drum de urmat. De o însemnătate crucială se
demonstrează a fi criticismul maiorescian (pomenit şi mai sus), exprimat, cu
deosebire, prin epocala sa teorie a formelor fără fond. E adevărat, la
începuturile oricărei culturi se cască această inegalitate fatală între fondul
propriu şi formele importate, adaptate după modele ilustre din afară. Cu
timpul, ele îndeplinesc un rol formativ şi chiar educativ. Dar nu este mai puţin
adevărat că neatragerea, la vreme, a atenţiei asupra perpetuării acestor
discrepanţe duce la pericole. Este din nou meritul imens al lui Titu Maiorescu de
a fi semnalat pericolul.
(Z. Ornea, Titu Maiorescu,
azi)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului cu privire la criticismul

maiorescian.
2. Explică rolul elementelor de construcţie a discursului argumentativ,
existente în textul dat (structuri specifice, conectori, tehnici argumentative etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Maiorescu a fost
chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul
suveran al esteticului în judecarea operelor literare, prin corelarea
informaţiilor din text cu
........................................................................................................................................
Biletul nr. 30
Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile;

iar condiţia ei ideală sunt simţiminte şi pasiuni. [...]
Scopul [acestor adevăruri] nu este şi nu poate fi de a produce poeţi;
niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat
adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nicio
chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. [...]
Ele [aceste adevăruri] contribuie… să dea publicului o măsură mai
sigură
pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de
urât.
În această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o
cercetare critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este
în pericol de a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu
merită numele ce şi-l uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantazie
seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar
fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în
public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice
literatură este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi
urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde.
Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului
contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas
şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor,
să prepare junei generaţii un câmp liber pentru îndreptare.
(Titu Maiorescu, O cerce tare critică asupra poeziei româ ne de la
1867)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul

dat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: O critică serioasă
trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele
şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii
un câmp liber pentru îndreptare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 31
Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin
mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se
răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această
răsfrângere şi colorare individuală.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel
Victor
Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaşi lume. [...]
Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar
nu
este menită a mai răsfrânge raza odată răsfrântă de o prismă străină.
Aceasta însemnează individualismul poetului.
Criticul, din contră, pe cât este mai puţin impresionabil pentru însăşi
lumina directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo
senzaţie a lumii până la gradul de a cere manifestare în forma poetică), pe atât
este şi mai puţin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru
razele răsfrânte din prisma altora şi individualitatea lui este dar consumată în
înţelegerea şi simţirea altor individualităţi.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.
Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de
a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales
nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.
(Titu Maiorescu, Poeţi şi
cri tici)
1. Precizează punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în

textul dat.
2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei
relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-
puncte divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia Din multe părţi ale
lumii
primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi
stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a
înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare individuală.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 32
Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul său prin devotamentul

dăruit cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji. Figura sa de conducător
spiritual apare în epoca de formaţie a culturii noastre mai noi, cu rolul de a
frâna, de a limpezi o neînţelegere, de a trage o hotărâre, de a indica un drum. Şi
înainte şi după el au existat în cultura noastră personalităţi mai dinamice,
animatori mai înflăcăraţi, dar niciunul care să-şi fi asociat, deopotrivă cu Titu
Maiorescu, naturile cumpătate şi judicioase, oamenii care pun înaintea faptului
deliberarea şi care se conduc după lumina spiritului. Datorită în primul rând lui
Maiorescu s-a format în cultura noastră o stare de spirit de criticism, a cărei
valoare nu o putem aprecia decât închipuindu-ne că nu s-ar fi produs
niciodată şi că din dialectica civilizaţiei noastre, după efervescenţa
romantică de la începutul şi mijlocul veacului trecut [secolul al XIX-lea], ar fi lipsit
momentul de temperare clasică introdus de el şi de discipolii lui.
(Tudor Vianu, Tit u Maiorescu, în Istoria literaturii române
moderne)
1. Prezintă perspectiva autorului asupra contribuţiei lui Titu Maiorescu

la dezvoltarea culturii şi a literaturii române.
sau
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia lui Tudor Vianu:
Datorită
în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastră o stare de spirit
de criticism.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 33
După cum T. Maiorescu e cea mai înaltă expresie a ideologiei

junimiste, M. Eminescu este expresia ei literară cea mare unică în literatura
noastră, cea mai înaltă; ei sunt cariatidele, pe care se va sprijini în ochii
posterităţii această mişcare unică în literatura noastră care, deşi apărută într-un
moment de tranziţie, se conturează de pe acum cu elemente de clasicitate…
Formaţia lui [M. Eminescu] germană îl încadra de la început în Junimea, ce se
dezvolta prin fondatorii ei în liniile spirituale identice, iar în literatură, prin
micii poeţi N. Schelleti, Matilda Cugler, Samson Bodnărescu – acest ,,obscur"
al Junimii - ce aduceau în literatura noastră, prin traduceri şi originale, atmosfera
romantismului german... Peste florile plăpânde ale acestor răzoare suflă deodată
uraganul genialităţii lui Eminescu aducând cu el toate elementele
sentimentalităţii germane trecute printr-un temperament unic, personal.
Literatura română se văzu deodată invadată de aprigi vizionari, de regi barbari,
de ,,strigoi", de acţiuni magice, de ,,domuri", de evocaţii faraonice, de mari
antagonisme romantice (Înger şi demon, Împărat şi pro letar), de indianism,
de kantianismul sui-generis din Sărmanul Dionis şi mai ales de
schopenhauerianismul infuz în genialitatea poeziilor lui de caracter filosofic etc.
Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a
propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet.
(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi con tempo ranii
lui)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul poetului naţional

Mihai
Eminescu în cadrul societăţii ieşene
Junimea.
dintre
nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual), prin care sunt
portretizaţi Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale,
următoarea
afirmaţie a autorului: Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai
puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele
nostru poet.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 34
Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el

singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. […]
Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de
cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele,
apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca
să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din
ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor. […]
Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de o poartă
de aramă şi făcu un vuiet puternic şi prelung. Poarta era sfărâmată şi
voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi
limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un
nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crâng de
arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie
şi albă – atât de lucie încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint:
dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.
(Mihai Eminescu, Făt-Fru mos din
lacrimă)
1. Menţionează contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/

ipostazele emiţătorului.
dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).
valorificând propriile cunoştinţe despre romantismul eminescian.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 35
Noi suntem cei care numărăm anii? Sau ne numără anii pe noi? La fiecare
început de an ne gândim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gândeşte Timpul
la trecerea noastră? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec
laolaltă cu noi, spune el,
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le
pătrunde, Treierând
necontenit Sânul mării
infinit.
(Numai poetul)
Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este! Nu ştim bine ce e timpul şi
nici ce trebuie să numim suflet; dar din două impreciziuni, alăturarea poetică
poate face exactitatea însăşi. Căci timpul nu este ceva în afara lucrurilor, e un
suflet al lor; dar nu e nici ceva înlăuntrul lucrurilor doar, ci tocmai ceea ce le
pătrunde, [...] le „treieră”. El preia lucrurile abia când sunt coapte de tot şi le ia
rodul, pe care tot el l-a ajutat să se împlinească...
(Constantin Noica, Despre timp şi treier, în Introducere
la miracolul
eminescian)
1. Menţionează perspectiva din care Constantin Noica analizează versurile

eminesciene, în textul dat.
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Ce exact vorbeşte
poezia, când poezie este!, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe despre creaţia lui Mihai Eminescu.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 36
În calea pe care o străbate de la o odă închinată lui Napoleon până la o

elegie de dragoste, pentru că aceasta este Oda în metru antic, poetul are
prilejul să transpună accentele în scară subiectivă şi să înlocuiască imaginea
împăratului prin propria imagine. Comparaţia atentă a acestor două poezii ne
dă prilejul să intuim linia ce desparte pe titan de geniu:
Parcă născut sunt aproape de
valuri Leagăn având ţărm
înspumat şi rece Jur împrejur lin
tremura pustiul
Mijloc al mării.
[...]
Asemenea geniului, titanul lui Eminescu îşi încheie cariera în izolare;
asemenea titanului, geniul său evoluează în perspective infinite. Dar titanul
Napoleon mişcă peste pământ valurile popoarelor, el poartă războaie care vor
schimba înfăţişarea lumii, în timp ce geniul rămâne indiferent faţă de tot ce este
frământarea omenească. [...] Această năzuinţă de a schimba prin războaie
înfăţişarea lumii face din Napoleon un titan, această izolare faţă de tot ce e
frământare umană face din poet – personajul celei din urmă ode amintite –
un geniu, un geniu de natură romantică, hrănit din concepţia filozofică a lui
Schopenhauer.
(D. Popovici, Poezia lui Mih ai
Emi nescu)
1. Precizează perspectiva din care D. Popovici analizează versurile

eminesciene, în textul dat.
2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de
tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-
particular.
3. Exprimă-ţi opinia despre ipostaza romantică a geniului în poezia eminesciană,
pe baza textului dat şi a operei studiate.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 37
Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De

multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au
văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic special. Căci, fireşte,
Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală şi moarte. Pâna
atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau
într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis „ăsta-i poetul Eminescu”, poate că abia
i-ai fi aruncat o a doua privire. Am mai scris-o: înfăţişarea lui nu corespundea
mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vânt. Devenise, după
treizeci de ani, un om corpolent, puţin greoi, cu golfuri adânci la tâmple. Vorbea
probabil cu accent moldovenesc. [...]
Când a venit la Bucureşti, oraşul care l-a distrus, nu scrisese încă nici
Luceafărul, nici Scrisoril e, dar perioada genială a poeziei şi prozei lui se
încheiase, totuşi. [...]
Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici
măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi
apropiat de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat. Căci
mai erau poeţi în preajmă, şi pe-atunci distanţa dintre el şi Samson Bodnărescu
sau Dimitrie Petrino nu părea atât de abisală ca azi. N-aş fi fost, oricum,
Creangă, poate singurul om care l-a iubit cu adevărat, deşi nici el nu ştia că
iubeşte un poet, ci doar un om mai curat şi mai fantast decât cei din jur.
(Mircea Cărtărescu, Cum i-am
cunoscut...)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre omul Eminescu, aşa cum apare
în textul dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) despre afirmaţia lui Mircea
Cărtărescu: Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici
măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat
de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 38
1874, noiembrie 8, Iaşi
Stimată doamnă,
Aseară v-am zărit într-o lojă pe care o ocupaţi la reprezentaţia de
binefacere
dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintit de
invitaţia primită de a veni într-o joi la serata Dv. literară.
Nu merit laude pentru poezia „Epigonii”. E o concepţie pe care o
făurisem la
Viena, într-un elan de patriotism.
Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare
formează, în
clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea
ceti în salonul Dv. o poezie având un subiect cules din acest material.
Primiţi respectul meu,
Eminesc
u (Dulcea mea doamnă/ Eminu l meu iubit, Corespondenţă
inedită Mihai Eminescu – Veron ica Micle)
1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în

textul dat, având în vedere modul de adresare şi conţinutul scrisorii.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului epistolar
citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea
ideilor etc.).
3. Comentează mărturisirea Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi
cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul
inspiraţiunilor, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale în legătură cu
opera lui Mihai Eminescu.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 39
[Ioan Slavici] e de mult cunoscut cititorilor Convorbirilor şi celor ai

Timpului, mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi, credem, în curând,
cunoscut celui francez, deşi se pare că publicul său propriu, cel românesc, n-a
dat atenţia cuvenită activităţii sale literare.
E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele
psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al
naturii omeneşti; fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e
nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă
[numai] în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al
poporului, gândesc şi simt ca el.
Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară
însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o
lucrare de resumaţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului.
Sunt scriitori – şi numărul lor e legiune – care sugându-şi condeiul în gură,
scornesc fel de fel de cai verzi, creaţiuni ale fanteziei pure fără corelaţiune cu
realitatea, creaţiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul şi
sunt la modă. Descriind situaţii factice, personaje factice sau manierate,
sentimente neadevărate sau simulate, umflând un sentimentalism bolnav […],
au un public mai numeros decât ar merita şi primejduiesc în mare grad gustul,
sentimentul adevărului şi bunul simţ.
Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine
spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi, la rândul ei, de
spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional. Aceasta
nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la
istoric, la omul politic. […]
Această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sieşi o
urmează şi
Slavici.
(Mihai Eminescu, articolul „Novele din popor” de Ioan Slavici, în ziarul Timpul,
în Opere, XII I)
1. Prezintă punctul de vedere al lui Mihai Eminescu despre creaţia literară a

lui
Ioan Slavici, aşa cum apare în textul
dat.
2. Precizează două dintre faptele de limbă identificate în textul jurnalistic dat (la
alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).
3. Compară două fapte sau două argumente identificate în textul dat, pe baza
unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte
convergente- puncte divergente.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 40
Elemente de realism pot fi reperabile în primele rudimente de roman

românesc. Tablouri de moravuri, de epocă apar în romanele lui D.
Bolintineanu, în nuvelistica unui Costache Negruzzi, în memorialistica lui Ion
Ghica. [...] De remarcat că, după o perioadă de tatonări, aspectul analitic al
realismului se consolidează sub influenţa romanului francez şi rusesc, care încep
să circule masiv în principate. Investigarea se produce de acum în plan orizontal,
dar şi vertical, în plan tematic, dar şi problematic. [...] Ion Creangă acoperă prin
Amin tirile sale spaţiul literaturii obiceiurilor. Duiliu Zamfirescu, prin ciclul
Com ăneştenilo r, apărut între 1894-1910, se va apropia de realismul cultivat în
Italia lui Fogazzaro şi în Orientul Europei. Un prozator cu totul aparte este Ioan
Slavici, creatorul formulei „literatura poporană”, prin care înţelege tentativa de
descriere preferenţială a realităţii ţărăneşti şi citadine aşa cum erau ele vizibile
prin structurile arhetipale. Mara, roman apărut mai întâi fragmentar în revista
Vatra în cursul anului 1894, este o operă tipică realismului.
(Marian Popa, Realismul: doctrină şi practică
li terară)
1. Precizează perspectiva din care autorul relevă cultivarea realismului în

literatura română din secolul al XIX-lea.
etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre realismul prozei lui Ioan Slavici,
exemplificând-o cu o operă literară studiată, scrisă de marele clasic.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 41
Mă-ntrebi în legătură cu scrisoarea publicată în Ideea europeană dacă

prefer tendinţa în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de
pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de acele trei expresii, pline de
subînţeles: <<Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent>>.
Natural, talentul stă mai presus decât orice discuţie. Numai el poate fi criteriul
absolut de judecată estetică. Dar vezi, talentul e foarte poznaş. De multe ori
există şi nu-l cunoşti şi când crezi c-ai pus mâna pe el descoperi că te-ai înşelat.
De aceea când se vorbeşte despre talent trebuie să ne pronunţăm cu multă
prudenţă, dacă nu voim să ne compromitem.
Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu
atât
meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează. Opera odată
creată trăieşte singură prin cantitatea de viaţă ce o conţine ca un izvor de
energie infinită. Când creează, artistul face operă de sinteză. În Trahanache nu
se ascunde numai un tip. Caragiale a studiat sute de indivizi pentru a reda
prototipul perfect. Toţi Trahanachii au ajutat cu câte ceva la procrearea fratelui
lor. Viaţa a numărat un om mai mult, tot aşa de viu ca şi domnul cutare pe care-l
vedem acum trecând pe stradă.
Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu: ba îl întrece. Pe când
Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc [...], artistul ca să creeze
viaţă adevărată trebuie să atingă perfecţiunea. Fraţii lui Trahanache poate
au murit demult, dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această
condiţie primordială nu poate exista operă de artă.
(Liviu Rebreanu, Jurnal)
1. Prezintă punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu despre tendinţa în opera de

artă.
2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Arta înseamnă
creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât
mai ales pulsaţia vieţii interesează, prin corelarea informaţiilor din text cu
propriile cunoştinţe despre creaţia lui I.L. Caragiale.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 42
A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii,

parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să
respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de
vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer
curat, să respirăm împreună. [...] Prin ceaţa aceea, mi se arată legănându-se o
umbră... se apropie... Să fie un amic?... Da, e un amic; n-am aşteptat degeaba –
e amicul meu Nae; şi lui i pare bine că m-a-ntâlnit.
— Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de
sudoare.
— Teribilă! răspunz
eu.
— Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că
respiri.
— Se-nţelege... De unde
vii?
— Am fost pe la berării cu nişte
prietini.
— Ce mai
nou?
— Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se
poate
mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru
ca...
— Lasă, Nae, că se mai şi
exagerează...
— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu
ştiţi,
care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că
nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta,
care, când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!...
Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, după ce
oftează
adânc
:
— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar
ştii?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care
era peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am
spus şi dumnealor...
— Cari
dumnealor?
— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai
trist, ca să vie un moment orişicât ai zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi
nu mai e niciun patriotism...
Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai crede că
vrea să
plângă
.
(I.L. Caragiale, Sit uaţiunea)
1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor în

textul dat.
2. Prezintă rolul a două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care
le
consideri sugestive în ceea ce priveşte schiţarea unui portret al personajelor (la
alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
semantic, stilistico-textual).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 43
Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din
explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi
prima copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând
prin mediile literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi
conservatori, personaje înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de
nume istorice, patronând deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunoscând la
fel de bine mica burghezie a oraşelor de provincie şi a Capitalei, pe profesori,
avocaţi şi funcţionari, pe munteni, moldoveni şi ardeleni, în experienţa lui
Caragiale s-au amestecat toate categoriile şi toate tipurile. Omul arăta de altfel o
foame de experienţă, o curiozitate nesecată. În berărie, în trenuri şi gări, mereu
călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se cu oricine socotea că i-ar
putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai numele său, după
cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică găsită în
manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei pentru care nu
se poate găsi niciun alt exemplu asemănător. Întinsa şi variata lui experienţă s-a
revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a
veacului nostru al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale.
„Am învăţat la şcoala lumii”, scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o
privea
cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai la ea, pedanţii de toate
categoriile şi tipurile doctorale.
(Tudor Vianu, I.L. Caragiale, în Istoria literaturii rom âne
moderne)
1. Prezintă perspectiva din care autorul analizează specificul şi importanţa

creaţiei lui I.L. Caragiale.
2. Menţionează două dintre faptele de limbă valorificate de autor în
portretul
omului Caragiale (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor despre opera lui I.L. Caragiale şi
a
convingerilor personale, opţiunea scriitorului pentru unul dintre cele două tipuri
de învăţătură, aşa cum apare în ultimul paragraf citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 44
Cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe

înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează
dialogic şi au un umor verbal pe care-l comunică personajelor. Amândoi pun în
gura eroilor vocabule originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Aceste
vocabule n-au nicio importanţă estetică în sine, ci numai una de caracterizare.
Vorbirea descrie mişcările interioare. „Doamne, bine vom mânca!” al babei
este foarte puţin o expresie frumoasă, ci un mod tipic şi comic de exteriorizare
a zgârceniei [...]. Ca şi Caragiale, Creangă alternează dialogul cu părţi ale sale,
care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-
se pe acelaşi humor al cuvântului tipic. Acestă parte lipsită de obiectivitate, în
care autorul-actor comentează dialogul, trebuie nu cetită, ci reprezentată scenic.
Ea este corespondentul monologului caragialesc sau al corului antic, care
urmăreşte gesturile eroilor, jucându-le.
(G. Călinescu, Creangă „scrii tor
popo ral”)
1. Precizează perspectiva din care G. Călinescu analizează limba lui Creangă, în

textul dat.
2. Compară două idei exprimate în textul dat, pe baza unei relaţii de
tipul:
particular.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre ipostazele emiţătorului identificate
de G. Călinescu în proza lui Ion Creangă, prin corelarea informaţiilor din text cu
........................................................................................................................................
Biletul nr. 45
Efortul simboliştilor de a transgresa graniţele raţionalului prin diferite

modalităţi resimţite mai adecvate unei aproximări de profunzime a realului:
intuiţie, trăire, vis, fantezie, iluminare, extaz, vizionarism, instinct etc.
constituie un act de cea mai pură şi strălucită anticipaţie, care nu numai că a
fost validat de ştiinţă, dar a fost acceptat ca singura soluţie reală pentru saltul
în receptarea lumii mai apropiată de esenţa ei.[...]
Destinul simbolismului a fost de a realiza saltul de la conceptul de „poet al
cetăţii" la cel al creatorului ca „cetăţean" al Universului, explorarea spaţiului de
dincolo, figura interioară a lumii devenind marea obsesie, semnul
distinct al simbolismului, fascinaţia care-l unicizează. Ea le-a fixat
simboliştilor locul strategic în literatură, aceştia fiind cei care au inaugurat o
poezie în care totul se prelungeşte şi se adânceşte în perspective fără limite,
planul uman şi planul cosmic corespunzându-şi, nebănuite nelinişti şi
tensiuni, extaze şi neputinţe chemându-se de o parte şi de cealaltă a zidului
invizibil.
(Zina Molcuţ, Simbol ismul
european)
1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre

simbolism.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a simbolismului,
identificată în textul dat, exemplificând-o cu o poezie studiată din creaţia lui G.
Bacovia.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 46
Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de

instrumentalism [...]
Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a
se exprima prin imagine spre a da naştere, cu ajutorul ei, ideei [...] Precum
se vede, simbolismul este cel mai apropiat de natură, fiindcă el, pentru a
ne sugera idei, procedează tocmai ca dânsa - cu alte cuvinte, fiindcă ne
înfăţişează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă în cugetări [...]
Din datele definiţiunii rezultă că poezia modernă a început să graviteze către
un ideal cu totul superior, că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară
ce impresionează pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale antitezii, şi că şi-a creat,
în fine, un limbaj al ei propriu, limbajul în care se simte în largul ei şi pe care
burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte nu va ajunge - din
fericire pentru poezie – să-l înţeleagă niciodată. Poezia viitorului nu va fi decât
muzică şi imagine - aceste două eterne şi principale sorginţi* ale ideii.
(Al. Macedonski, Poezia vii torului,
1892)
*sorginte, sorginţi, s.f. – izvor, sursă,
origine
1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul

textului.
2. Explică sensul propriu şi sensul figurat al cuvintelor din fragmentele selectate
din ultimul paragraf al textului dat: elocvenţa vulgară ce impresionează pe
ignoranţi, succesele de bâlci ale antitezii, burghezimea sufletelor nearipate către
aristocraţie în arte.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi convingerilor personale, opinia autorului
despre poezia viitorului, în contextul literar al epocii.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 47
Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia

comportă o logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat
un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l stabilească şi anume
că proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Din cursul acestei scrieri
se va putea vedea clar cât de mare lacună există în această privinţă în literatura
noastră. Ne vom sili s-o facem să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face
să se convingă, chiar cei diametralmente opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol
a se judeca valoarea unei poezii de cel dintâi zgârietor de hârtie. Pentru a se
critica, şi prin critică înţelegem a se analiza, trebuie ca mai înainte de orice, să se
aibă în vedere că poezia îşi are logica ei aparte.[...] Logica după care se
conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică cel mai important rol.
Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată nelogică. Aplicaţi
poeziei logica după care se conduce proza, – poezia poate fi logică, dar nu mai e
poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din moment ce într-o critică nu se
face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie devine cea mai
nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei. S-a zis şi s-a crezut până
acum că a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă ni se
pare falsă. Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie,
deoarece atât versurile, cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru
a scrie versuri trebuie ca cineva să fie deplin stăpân pe limbă şi să cunoască
în mod amănunţit toată armonia sau toată nearmonia ce rezultă din întocmirea
literelor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara
alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constituie o adevărată scară
muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii.
A scrie poezie înseamnă de asemenea a te conduce după nişte anume reguli. Cu
alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mult mai înfrumuseţat
decât modul întrebuinţat în acest scop în proză. Din aceasta rezultă negreşit şi
faptul că logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de a prozei. O poezie
este prozaică când modul de exprimare logică a ideilor nu diferă de acela al
prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţină socoteala de aceasta.
(Al. Macedonski, Despre log ica
poeziei)
1. Precizează perspectiva din care autorul îşi prezintă opinia cu privire la

specificul poeziei.
2. Compară două fapte, două argumente sau două opinii identificate în textul
dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-
puncte divergente sau obiectiv-subiectiv.
3. Susţine sau combate argumentat o idee a autorului, identificată în textul
dat, prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din
domeniul literar şi/ sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 48
Odată cu Macedonski, poezia română intră, abia acum, în vârsta marilor,

mistuitoarelor nelinişti. Poeţii dinaintea lui, uniţi în acţiunea pionieratului, aşezau
cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind
constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul
durabilităţii în timp. După 1880 însă, edificiul era destul de impunător. Conştiinţa
estetică se rafinează, critica lucidă se impune şi poeţii — mulţi acum! — nu mai
au certitudinea durabilităţii creaţiei lor. Mai mult chiar, sublinierea efemerităţii
operelor devine o alintare ce vădeşte clare preocupări în această privinţă.
Tentaţia noului, patronat uneori chiar împotriva firii lui Macedonski, îi oferă
acestuia, deseori, iluzia realizării. Dar îl şi nelinişteşte, în egală măsură. Extrem
de bogată în urmări, această nelinişte va atrage dintru început atenţia asupra
uriaşei importanţe a lui Macedonski în istoria poeziei noastre. O parte a operei
sale poetice este, sub raport strict estetic, un eşec ; dar un eşec fecund, căci a
incitat deopotrivă pe acest atât de inegal autor şi pe urmaşii lui literari.
Neliniştea, realizările, ezitările şi eşecurile lui Macedonski se află la originea
şirului de avangardisme poetice româneşti.
[...] Deşi, în practica poetică, schimbările de fond sunt, după
încetarea activităţii creatoare a lui Eminescu (1883), sporadice şi fără urmări
imediate, un nou criteriu al poetului se conturează în articolele despre poezie,
semnate de Macedonski (întâiul, în această privinţă, atât cronologic, cât şi
valoric)
Atitudinile estetice programatice caracterizează tendinţa ref
ormatoare, deosebind-o de cea ilus trată de Eminescu, în care autorii
erau preocupaţi aproape în exclusivitate de practica poetică. Pe urmele
lui Macedonski, poeţii care erau moderni pe la 1900 acordau teoretizării
actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei înseşi.
(Mircea Scarlat, Istoria poe ziei
române şti)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui Al. Macedonski în
contextul literar al epocii.
2. Explică efectul stilistic al următorului enunţ: Poeţii dinaintea lui [...]
aşezau
cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind
constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul
durabilităţii în timp.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea
idee: poeţii [...] acordau teoretizării actului poetic o importanţă
echivalentă creării poeziei înseşi.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 49
Dacă literatura contemporană arată originalitate chiar atunci când îşi

însuşeşte teme care au fost tratate şi altădată, cu atât mai mult apare astfel
când aduce un fond cu desăvârşire nou, inspirându-se din ceea ce mai înainte
părea că nu poate avea valoare poetică. Pătrunzători mai adânci ai tainelor
poeziei şi călăuziţi de principiul că literatura trebuie să-şi întindă mereu hotarele,
să nu rămână străină de spiritul timpului, scriitorii de azi caută să derive în
creaţiunea lor cât mai mult din ce le oferă realitatea, să fie interpreţii idealişti ai
vieţei, să redea mai ales aspectele caracteristice ale vieţii moderne. În aceste
treceri de la o lume la alta, ei ni se revelează ca suflete mlădioase, capabile
de a primi cât mai multe şi mai intense impresii din realitate şi de a alege din
ea tot ce poate fi transformat în emoţie artistică. Să cânţi cu pasiune natura,
să te extaziezi în faţa priveliştilor ei, şi totodată să admiri ce se desfăşoară în alt
cadru, să preamăreşti lumea de care suntem mai mult legaţi astăzi – aceea care
e numită de obicei artificială – şi să descoperi poezie în ea, [...], nu este oare
aceasta o dovadă de superioritate sufletească?
Natura reprezintă primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai depărtate se
continuă până la noi şi de atâtea ori neschimbat, ca o imagine a eternităţii.
Pentru a o înţelege, pentru a simţi farmecul ei, trebuie oarecum să aduci un
suflet de primitiv, să trezeşti reminiscenţe ancestrale, să retrăieşti viaţa celor de
odinioară. Lumea mai apropiată de noi, aceea a existenţei cotidiene, lumea
înălţată prin atâtea sforţări de ieri şi de azi, apare ca antiteza primitivităţii şi
este expresia prefacerilor continue a aspiraţiilor spre ceva nou, spre nenumărate
cuceriri, aşa cum civilizaţia ne face să le întrezărim în mersul ei neoprit. Ca să te
identifici cu această lume, s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer
însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în
stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare,
ale vieţei contemporane.
(Ovid Densuşianu, Poezia
oraşelor)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre natură, aşa cum apare în textul
dat.
2. Compară două idei sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei
relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau
general- particular.
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea
afirmaţie: Ca să te identifici cu această lume [a vieţii moderne], s-o trăieşti
intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie,
comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de
aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 50
Cobor din lumea mea de

stele Şi vă petrec filă cu
filă, Sărmane cântecele
mele,
Îmi vine să vă plâng de milă.
Atâtea strigăte-mblânzite
De legea ritmului sonoră,
Vă frângeţi glasul
cuminţite, Ca să-ncăpeţi şi
voi în horă.
Mi-e jale-acum, ca primăvara

De paseri prinse-n colivie,
De lei ce dorm visând Sahara
În cuşca din menagerie...
Vă las cu mintea-
ndurerată Şi ochii-nchişi
pe jumătate, Mă duc în
ţara fermecată
A cântecelor necântate...
(Octavian Goga, Cântecele mele)
1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor în

textul dat.
dintre
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul textului liric în care scriitorul îşi
exprimă concepţia despre poezie (artă poetică).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 51
2 noiembrie 1927
Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.
Fiecare pas pe care îl face dincolo de limitele acestea înseamnă din
punctul de vedere al genului o scădere, ori în ce parte s-ar îndrepta. Poezia şi
,,teza’’, morala, filozofia şi istoricul îl primejduiesc deopotrivă. Căci povestea
este un element ce, cu atribute ireductibile şi cu o evidenţă desăvârşit proprie,
trăieşte după legile ei precise, fără nici un punct de contact cu alte rosturi. Este
un gen. Este o entitate artistică. Faptul că nici un roman aproape nu a izbutit să
se creeze numai din aceste resurse speciale nu spune altceva decât că elemente
străine din firea sa au izbutit să-l altereze. […]
Un romancier bun expune, nu creează, povesteşte, nu discută. Fiindcă
roman însemnează fapt. Acest unic element epic a fost lent transformat până la
distrugere. Reabilitarea lui se impune.
(Mihail Sebastian, Jurnal , II )
1. Identifică perspectiva din care autorul emite mesajul textului.

memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor
şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi opinia despre următoarea afirmaţie a lui Mihail Sebastian: Romanul
în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 52
─ Scrieţi greu, domnule Rebreanu?

─ Da, foarte greu. La început scriu deodată, dar la transcris schimb
aproape
complet textul. Eu nu refac, ci transcriu totul din nou. Scriu însă greu
fiindcă îmi creez dificultăţi. Sunt cazuri când, sub dispoziţia inspiraţiei, scriu
douăzeci de pagini într-o noapte, dar la transcriere nu mai rămân din ele
decât trei. Nu-mi amintesc să fi rămas niciodată la prima redactare a
manuscrisului. Am impresia că cei mai mulţi dintre scriitori evită dificultatea
sau se mulţumesc să apeleze la scrisul
„frumos”. Eu, în clipa când mi-am propus să zugrăvesc de pildă ochelarii aceştia
pe care îi ţin acum în mână, nu dezarmez până ce ochelarii nu trăiesc, vii,
a doua oară pe hârtie.
„Bolovănismul” de care s-a pomenit în ceea ce priveşte scrisul meu decurge
din această dificultate pe care mi-o creez. În locul frazei uşoare şi blajine prefer
fraza aspră, nudă, pietroasă. Şi cred că, în genere, toţi scriitorii de largă
respiraţie, contrar zvonurilor, au scris greu. [...]
─ Aţi pomenit adineauri că atunci când sunteţi sub fluidul inspiraţiei, scrieţi
mai uşor. Aşadar şi la roman, şi în epică există inspiraţie? Aveţi nevoie
să vă strămutaţi întâi într-o stare de transă, într-o dispoziţie specială
pentru a putea scrie?
─ Fireşte că da. Inspiraţia este un fel de uitare de sine pe care mi-o
lămuresc,
şi o transmutare într-o lume specială, o concentrare foarte puternică a
atenţiei asupra unui singur lucru. Când te gândeşti şi gândul se
învârteşte numai în jurul unui singur obiectiv, gândul la un moment dat se
materializează. Inspiraţia însă nu vine niciodată singură. Trebuie întâi să te
transpui treptat, treptat în lumea în care vrei să trăieşti şi asta durează uneori
foarte mult timp. [ . . .]
Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce. Într-o zi
când se va şti precis ce e viaţa în totalitatea ei, se va şti în chip ştiinţific şi ce e
inspiraţia; gândurile, ideile, ciocnirea atomilor sau a celulelor, materia cenuşie,
trebuie să fie şi ele ceva material. O idee trebuie să aibă şi ceva material.
(Cu D. Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala – interviu de Dan
Petraşincu)
1. Precizează perspectiva din care Liviu Rebreanu şi Dan Petraşincu îşi

construiesc mesajele, în contextul dat.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, afirmaţia
lui
Liviu Rebreanu: Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te
conduce.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 53
Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară

a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul. Ne rămâne să-l căutăm în
însemnările lui zilnice, recent apărute, în conferinţele, puţine la număr, unde şi-a
expus geneza romanelor lui şi procesul său de creaţie, precum şi în numeroase
interviuri ce i s-au luat, mai ales cu ocazia apariţiei unui nou roman, pe drept
cuvânt considerată ca un eveniment literar.
Omul era cuceritor: înalt, voinic, statuar, albit de timpuriu, dar de o rară
vitalitate
aparentă, respirând forţa şi siguranţa de sine, reflectată în senina privire a
ochilor albaştri, te întâmpina surâzător, prieteneşte, dispus oricând să se lase
solicitat şi să ajute pe oricine îi expunea un păs. Nu avea darul vorbirii, dar în
conferinţele lui, expuse liber, ca şi în declaraţiile făcute presei străine sau aci, în
ţară, făcea o impresie deosebită, prin accentul francheţei şi al expunerii limpezi.
(Şerban Cioculescu, Mărtur isiri
literare)
1. Indică perspectiva din care autorul analizează însemnările zilnice ale lui
Liviu
Rebreanu.
2. Explică rolul stilistic al unei enumeraţii identificate în textul
dat.
3. Susţine sau combate următoarea afirmaţie: Scriitor de strictă factură
obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde
cu grijă autorul, exemplificându-ţi opinia prin referiri la un roman al prozatorului.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 54
În timp ce în poezie se enunţă un adevăr, o idee sau o stare de spirit (ceea

ce presupune un text redus la esenţă), iar în dramă se dialoghează (ceea ce
limitează până la excludere discursul narativ), în roman se povesteşte.
Un prim element ce caracterizează povestirea în roman este poziţia
naratorului.
Preocupat să construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice
prin care să epuizeze o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că
este autorul, un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus
şi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, personajele povestirii. Poziţia sa poate varia
de la omniscienţa totală a unui narator perfect informat asupra tuturor
detaliilor, dispus să ajute cititorul prin hăţişul labirintic al textului, până la
ignoranţa naratorului dezorientat, inducând cititorul mai mult sau
mai puţin deliberat în eroare.
Romancierii impresionişti, […], sugerează că niciodată realitatea
ficţională nu poate fi cunoscută altfel decât indirect, iar naratorul nu poate oferi
decât impresii subiective şi filtrate, contactul cu realitatea fiind întotdeauna
blocat de intermediari. Ei, evident, deformează, falsifică şi mint. Cititorul nu se
mai bucură, în acest caz, de contactul cu o povestire directă şi univocă, ci
trebuie să lupte cu un text plural şi ambiguu, să intervină în labirintul unor
planuri multiple şi să depună un efort coordonator pentru a ajunge în cele din
urmă să perceapă semnificaţia povestirii.
(Pia Brînzeu, Roman ul. O posibilă
definiţie)
1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre rolul naraţiunii şi al naratorului

în roman, aşa cum apare în textul dat.
2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ (de exemplu: structuri
specifice, conectori, tehnici argumentative), în fragmentul dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei: Preocupat
să
construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice prin care să
epuizeze o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că este autorul, un
personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte,
mai mult sau mai puţin, personajele povestirii.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 55
D-l Camil Petrescu şi-a lămurit concepţiunea actuală despre roman pe larg,
în articolul [Noua structură şi opera lui] Marcel Proust, din Teze şi
antiteze. În linii generale se declară aci proustian şi ar fi o problemă interesantă
de dezlegat (dar nu e momentul) cum se face că romancierii români nu sunt nici
balzacieni, nici dostoievskieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi, deodată,
proustieni.
Articolul în sine merită să fie analizat. Nu mai încape îndoială că d-l Camil
Petrescu este un scriitor cu cultură filozofică şi cu cap abstractiv şi e o adevărată
plăcere (pentru cine ştie să guste astfel de plăceri) să te laşi năvălit de acel
puhoi de argumente în spume care se scurg aci pe coperişul paginei, aci prin
subsolurile ei, cu o febrilitate inimaginabilă. [...]
D-l Camil Petrescu este impetuos în discuţie, mergând până la
extravaganţă cu disperare şi luciditate, dar armele sale de luptă sunt serioase şi
cred că este unul dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs
generaţia de după război. [...] Dacă nu vom fi întotdeauna de acord cu ele [ideile
sale], asta vine din condiţia generală umană care face ca doi indivizi să nu
participe la adevăr decât parţial.
Prima idee care surprinde este aceea a progresului în materie de artă.
După d-l Camil Petrescu, „o literatură trebuie să fie sincronică structural filozofiei
şi ştiinţei ei”, iar literatura epică rămăsese, constată d-sa, anacronică „faţă de
evoluţia realizată de ştiinţă şi de filozofie în ultimii patruzeci de ani”. Opinia e
paradoxală, trebuie să recunoaştem, şi a o discuta prea mult nu duce la nimic.
Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?
(G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al roman ului,
1939)
1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul

dat.
citat.
3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Oare geniul e condiţionat de
cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?, exemplificându-ţi opinia prin
referire la creaţia literară a unuia dintre romancierii literaturii române interbelice.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 56
30 aprilie 1933
Am citit Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor roman de dragoste.
Dragostea
unei tinere bengaleze cu un european. Perfect scrisă descrierea vieţii bengaleze
modernizate. Ceea ce nu mi-a plăcut în acest roman e sfârşitul.
12 septembrie 1933
Am citit Vinul de viaţă lungă de Cocea. La început tablou provincial
extrem de interesant şi bine descris, apoi o istorie foarte originală de dragoste.
În genere, o carte destul de bună.
23 septembrie
[...] Am citit pentru a cincea oară – cred – primul volum din La Medeleni.
E un roman pe care-l „simt". Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii
mele, chiar dacă nu mă gândesc la ea. Dacă Olguţa e un personaj creat de
autor – ceea ce nu cred, căci eu cred că el există – Ionel Teodoreanu e un geniu,
căci cu adevărat acest volum, care de altfel nu e în întregime decât Olguţa,
este o capodoperă. Eşti inundat de un râs care te scaldă întreg, pentru ca
după câteva pagini să te apuce o îngrozitoare durere de cap datorită
efortului pe care îl faci să-ţi reţii lacrimile (ce vrei, sunt o tânără de 17 ani făcută
să plângă pentru nimica).
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de
mulţumit)
1. Prezintă contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele

emiţătorului.
2. Menţionează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului
memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice,
dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Analizează argumentele, identificate în text, pentru care autoarea consideră
La
Medeleni: Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii mele, chiar dacă
nu mă
gândesc la
ea.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 57
— Dacă vi s-ar solicita de o revistă prezentarea romanului interbelic al

lui
Mircea Eliade, pe care-l apreciaţi cel mai mult, ce aţi scrie în
esenţă?
— Cel mai reuşit — literar vorbind — roman al lui Eliade în
perioada interbelică e Maitreyi, desigur. A şi cunoscut un mare succes. E
şi „exotic“ şi
„intelectual“ şi foarte sincer tineresc şi foarte artistic făcut, posedă ca şi Le
grand Meaulnes al lui Alain-Fournier o ciudată forţă de atracţie rezultând
probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventură,
reflecţie, melancolie şi voioasă plăcere de a trăi. Capodopera lui Eliade în genul
acesta e însă un roman de mai târziu, Noaptea de Sânziene. În epoca
interbelică, „esenţialul“ mi se pare că l-a spus Eliade în cărţile sale de eseuri:
Oceanografie, Fragment ariu m, Şantier, Insula lui Euthan asius. Şantier
e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect“. Romane ca Lumina ce se
stinge ori Nuntă în cer sunt mai ales promiţătoare. Şi un cititor atent ar fi putut
intui care sunt preocupările spirituale ale autorului şi încotro se îndreaptă. Mai
„esenţiale“ decât romanele se arată, în perspectiva timpului, a fi fost nuvelele
epocii: Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigb erger. Dar se
cuvine să recunosc: nutresc o predilecţie, o înfocată predilecţie pentru nuvelele
fantastice ale lui Eliade.
(Mircea Handoca, interviu cu N. Steinhardt)
1. Precizează perspectiva din care N. Steinhardt apreciază romanul Maitreyi

de
Mircea Eliade.
3. Comentează un fapt, o opinie sau o idee exprimată de N. Steinhardt în
fragmentul de interviu citat, pe baza propriilor cunoştinţe, a valorilor şi a
convingerilor personale.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 58
19 decembrie [1963]
Romanul trebuie „să povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică
invenţia
literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe
un alt plan. Suntem creatori în universurile imaginare cu mai multă şansă decât
putem fi pe planul Istoriei. Faptul că se petrece ceva, că se petrec tot soiul de
lucruri — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi
în Istorie sau de a spera să o modifici.
28 decembrie [1963]
În nuvela pe care sunt pe cale de a o scrie (Podul), aş vrea să fac să se
înţeleagă
până la obsesie sensul ei secret: camuflajul misterelor în evenimentele
realităţii imediate. A face să reiasă, în consecinţă, ambivalenţa oricărui
„eveniment", în sensul că un „eveniment" aparent banal poate să reveleze un
întreg univers de semnificaţii transcendente şi că un „eveniment" aparent
extraordinar, fantastic, poate fi acceptat de
cei care îl trăiesc ca ceva care vine de la sine şi de care ei nici nu se gândesc
măcar să
se mire — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a
trăi în
Istorie sau de a spera să o
modifici.
(Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969)
1. Prezintă contextul la care se referă mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului.

2. Menţionează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite
sau
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Romanul trebuie
„să
povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică invenţia literară) îmbogăţeşte
Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 59
La 17 ani, citind primele 6-7 volume din În căutarea timpului pierdut

al lui Proust, mi-am descoperit (sub semnul ficţiunii: dar nu-s amintirile ţesute din
aceleaşi fire din care sunt ţesute ficţiunile?) copilăria şi adolescenţa atât de
deosebite de ale lui Marcel şi totuşi atât de magic rezonante cu ale sale. Citeam
subiectiv, exaltat de sensul unor regăsiri intime mai neaşteptate decât cele
mai neaşteptate aventuri fantastice, de-o prospeţime pură, de-o vitalitate
contagioasă. Mi se deschidea un nou registru, până atunci necunoscut, al lecturii,
deşi lectura însăşi, geniul ei ascuns îmi scăpa şi avea să continue să-mi scape
încă multă vreme. Înainte de a încerca să explic acest paradox, aş nota că
lectura lui Proust s-a întins ea însăşi pe mai mulţi ani; dar între timp, începuse
lucrarea reculeasă, reluată de multe ori, a relecturii. Faimoasa metaforă
proustiană a romanului-catedrală (sortit să rămână neterminat asemeni
catedralelor medievale) eu o interpretez şi în acest sens: cartea e o construcţie,
un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai
sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură
enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi
dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp
– şi poate dincolo de timp.
(Matei Călinescu, Ion Vianu, Amin tiri în
dialo g)
1. Identifică atitudinea autorului Matei Călinescu faţă de problematica abordată

în textul memorialistic dat.
2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul memorialistic dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia memorialistului, apelând
la propria ta experienţă de lectură: cartea e o construcţie, un loc al spiritului
pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării;
e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la
care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii pentru
ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate
dincolo de timp.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 60
În general, orice discuţie asupra literaturii române interbelice porneşte

de la una dintre cele două clasificări „canonice” cunoscute: textul literar este
plasat fie sub distincţia stabilită de E. Lovinescu şi G. Călinescu, „literatură
tradiţională versus literatură modernă”, fie sub diferenţierea operată de Nicolae
Manolescu, „roman doric versus roman ionic versus roman corintic”. Aceste
două canoane sunt destul de diferite: primul este unul cultural şi ţine seama de
evoluţia generală a României în perioada interbelică, în timp ce al doilea este un
canon literar „intern”: în romanul doric, cel care povesteşte este naratorul
omniscient, în romanul ionic, evenimentele sunt povestite de mai mulţi naratori
diferiţi, care ne fac părtaşi la viziunea lor asupra evenimentelor, în timp ce în
romanul corintic, miturile şi simbolurile sunt cele care domină scena, fie în sensul
propriu, fie în cel ironic.
În ciuda faptului că aceste canoane descriu într-o manieră destul de
adecvată
fenomenul literar, ele sunt contestabile în mai multe privinţe; după părerea mea,
contestarea lor explicită nu s-a putut realiza până în prezent, mai mult din cauza
prestigiului lor canonic decât datorită forţei lor explicative. Fără a-mi propune să
întreprind eu însumi aici o astfel de contestare în detaliu, aş dori doar să
schiţez în linii mari şi să sugerez posibilitatea unei viziuni alternative asupra
literaturii române interbelice, prin suspendarea canoanelor prezentate mai sus.
(Sorin Alexandrescu, Privind înapoi,
modernitatea)
1. Identifică perspectiva din care criticul literar Sorin Alexandrescu

analizează
literatura română interbelică, în fragmentul
dat.
etc.).
3. Susţine sau combate o idee identificată în text, exemplificându-ţi opinia prin
referire la un roman aparţinând perioadei interbelice.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 61
Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni;

că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine
e atent vede şi aude pururi altceva; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă
perspectivele necontenit – şi în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine suntem alţii
întruna până la clipa când trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci când nu
mai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite. Enunţ aici nu o
constatare logică, ci o constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat
întotdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să
mă obosească, fără să mă plictisească; m-a interesat nu cu voinţa mea, ci
numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi simbioză. Mă încorporez
lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular: brazdă,
stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător; faptul de a
avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stâncii,
arborelui, zmeurei şi ferigii. Cu atât mai vârtos alianţa aceasta a vieţii
nenumărate se manifestă între mine şi sălbăticiuni – zburătoare, gâze şi fiare;
între mine şi apele care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare şi
primesc în afundul lor rumeneala lumii pline.
(Mihail Sadoveanu, Mărturisiri. Anii de
ucenicie)
1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă relaţia omului cu

natura.
structuri, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Se înşală cine
crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 62
Pe vremuri, după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de-

acum un rost, şedeam în gazdă la o babă care închiria camere mobilate. Baba
era cumsecade, casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul
zilei. Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară,
ieşeam în oraş, cutreieram librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşiţă (era vară)
şedeam în casă şi citeam. O altă babă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam niciun
zgomot, nicio dezordine. De fapt, baba nu era nemulţumită, ci intrigată. În
repetate rânduri ea căuta să mă descoasă. Eu îi plăteam chiria nu regulat, ci
anticipat, dar vedeam că baba are o bănuială că n-am nicio ocupaţie serioasă şi
că aş putea s-o păgubesc mai târziu. […]
– Greu şi cu dumneavoastră până isprăviţi cartea. O să dai examenele şi ai
să scapi de ponos. Am avut chiriaşă, tot în odaia asta, o studentă. Doamne, ce
mai citea! Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea. Da’ a terminat şi s-a
măritat şi acum e bine, la rostul ei. Ai să termini şi dumneata odată, cu voia lui
Dumnezeu.
– Dar nu ţi-am spus că am terminat de mult, că sunt licenţiat? Sunt
chiar
profesor. Altfel din ce ţi-aş plăti chiria?
– O fi, o fi, dacă zici dumneata.
Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar apoi iar m-a sâcâit.
– Grea meserie şi profesoratul ăsta, dacă trebuie să citeşti mereu. Copiii
citesc, dumneata citeşti.
Într-o zi mi-a spus vorba memorabilă:
– Tot mai înveţi, maică?
– Cum asta?
– Păi, dacă zici că ai terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge
atâta
şcoală? Şcoala primară, liceul, universitatea, ţi s-o fi acrit şi dumitale.
(G. Călinescu, articolul Tot mai înveţi,
ma ică?)
1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-

receptor în textul dat.
citat
(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor
etc.).
3. Formulează un răspuns argumentat la întrebarea Păi, dacă zici că
ai terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta şcoală?
........................................................................................................................................
Biletul nr. 63
Din Ardeal ne vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga.
D-sa crede că ne dă Poemele lumini i. E în datina celei mai nouă şcoli
să
caute cuvinte mari şi neobişnuite, dar, mai la urma urmei, cum nu fac bine când
nu e putere, când puterea este, ele nu fac rău.
Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet,
prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri
care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această
formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele
mai fine acte ale simţirii.
E şi filosofie înăuntru, o melancolie, dar nu deprimantă, filosofie care
leagă împreună, ca în cele mai bune produse ale poeziei din toate timpurile,
toate aspectele din afară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care –
şi noi o parte din imensitate, din veşnicie şi astfel părtaşi la
incomensurabilitatea şi la nemurirea ei – îi răspundem.
E aici un tânăr care întinde braţe de energie către tainele lumii. Tainele nu
se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le prinde: să le trăim. Dar
avântul acestor braţe, drept şi nobil întinse, trebuie preţuit şi el, ca şi
distincţia de aşa naturală graţie, a formei.
Pierdem zilnic atâtea forţe. E o mare bucurie când vedem cum din
fondul
binecuvântat al neamului răsar totuşi altele pentru a le înlocui.
În rândurile, rărite îngrijorător, ale cântăreţilor simţirii noastre de astăzi, fii
binevenit, tinere Ardelean!
(Nicolae Iorga, Rânduri pentru un tânăr,
1919)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre apariţia volumului lui

Lucian
Blaga.
2. Motivează utilizarea unor cuvinte/ sintagme cu sensul figurat, în
fragmentul
următor: Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet,
prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri
care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a liricii lui Lucian Blaga,
relevată de autorul articolului, exemplificând-o pe baza unei poezii studiate.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 64
─ Negrule, cireşule, Prea eşti plin de rod şi

gândul rău te- vrajă, vine furul, pune-ţi
mprejmuie. strajă!
Jinduiesc la taine coapte ─ Las΄ să vie, să culeagă,

guri sosite-n miez de vara mea rămâne-
noapte. ntreagă.
Om şi păsări, duhuri, Stelele deasupra mea

fluturi, nu aşteaptă să te nimeni nu mi le-a
scuturi. fura!
(Lucian Blaga, Belşug)
1. Precizează specificul relaţiei emiţător – receptor în versurile date.

2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul literar citat
(la
alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic,
lexico- semantic, stilistico-textual).
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau
o idee identificată în textul poetic dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 65
Putem deci spune cu toată certitudinea că o „modă” Arghezi n-a existat

niciodată. Contestaţia l-a urmărit tot timpul, în decursul lungii sale cariere. Una
din formele cele mai eficace ale acesteia a fost compararea cu Eminescu. Încă
în 1937, E. Lovinescu, făcându-se ecoul opiniei comune, remarcase că Tudor
Arghezi se afla, între scriitorii reputaţi ai vremii, în situaţia dezavantajoasă de
a i se opune mereu
„umbra strivitoare a lui Eminescu”. Raportarea la poetul Luceafărului sau
numai punerea lui Arghezi când alături, când în succesiunea lui, e o mai veche
obsesie a criticii noastre literare şi, de cele mai multe ori, un fel de a-i opune un
ideal intangibil. Comparaţia aceasta se poate face azi, în cu totul altă
pespectivă, şi este perfect legitimă.
Într-adevăr, Arghezi reprezintă un alt mare moment al lirismului românesc
şi anume unul din momentele emancipării lui de sub tirania eminescianismului.
Căci tot modernismul românesc este, în multiplele sale aspecte, un
antieminescianism. Să nu ne lăsăm înşelaţi de omagiile de sinceră stimă şi mai
ales de reală compătimire cu care generaţia poeţilor dintre cele două războaie l-
a privit pe Eminescu şi opera lui. Clasicii lirismului interbelic şi-au ridicat opera
posedaţi de un spirit iconoclast, anticlasic şi neconformist. Or, Eminescu era
piscul cel mai înalt al unei tradiţii, forma cea mai perfectă care trebuia negată,
umbra cea mai strivitoare a trecutului, stânca cea mai greu de urnit.
(Alexandru George, Marele
Alpha)
1. Identifică perspectiva din care autorul analizează modernitatea creaţiei

lui
Tudor Arghezi.
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor
etc.)
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text
cu
propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 66
În vara anului 1926, l-am cunoscut pe Tudor Arghezi. Era un bărbat voinic, dar
scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţe protocolară exagerată; îţi
strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit
şi spunându-ţi
„domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de
acest
aspect al omului privat. Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acasă şi am putut
cunoaşte o altă vocaţie rară a omului: aceea a paternităţii, căreia îi
datorăm şi inconfundabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai
frecventa cafeneaua, devotându-se integral familei şi Mărţişorului unde totul, de
la împrejmuire şi alei până la clădiri şi plantaţii, a fost făcut cu munca şi, uneori,
cu braţele lui, ce e drept, vânjoase. La masă tăcea, mastica încet şi-mi spunea:
– Mănânc
călugăreşte.
Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi în tabletele sale, desfăşura, când era în
vervă,
o trâmbă de metafore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna
inedite. Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi
vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată.
Acelaşi este stilul său epistolar, deferent la culme, dar şi de o bogăţie metaforică
neobişnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenţie în favoarea
unei femei sărmane, mamă de copii, cu soţul mobilizat, trimisă în calitate de
delegat de mahala, la data de 13 martie
1942. Un document uman impresionant… şi o mică bucată
literară.
(Şerban Cioculescu, Amintiri)
1. Precizează perspectiva din care autorul realizează un portret al omului

Tudor
Arghezi
.
memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi
structuri argumentative, dispunerea ideilor şi a paragrafelor, moduri de
expunere etc.).
3. Comentează afirmaţia lui Şerban Cioculescu, referindu-te la conţinutul şi
la exprimarea opiniei: Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum
vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de
expresie scurtă, colorată.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 67
Recitind, nu de mult, Riga Crypto şi Lapona Enigel, pe care am analizat-

o acum câţiva ani ca pe un Luceafăr cu rolurile inversate, mi-a trecut prin minte
că sensul ei simbolic se poate lămuri şi în alt chip. Crypto este un crai şi o
inimă ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina, condiţia unui neînţeles pe care
lumea îl batjocoreşte pentru că nu vrea să înflorească. Elementul nu este atât
teluricul, cât nocturnul. Enigel se închină soarelui, [...] regimul ei de viaţă este
acela normal, solar; de altfel, Enigel sugerează fenomenalul, mişcarea,
schimbarea. [...] Aşadar, Enigel e un om, e Cătălina: ea se naşte, trăieşte, moare,
are putinţa opţiunii. Crypto este nenăscut, vecinic, nu poate alege, căci are o
condiţie dată şi de neschimbat.[...] Crypto e poetul, creatorul şi el plăteşte, cu
nebunia, încercarea de a-şi modifica condiţia, de a trăi. Fiind blestemat să
nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el păcătuieşte prin iubire.
Dacă Hyperion al lui Eminescu este pedepsit numai cu priveliştea însoţirii
pământene dintre Cătălin şi Cătălina, Crypto e pedepsit cu pierderea minţii.
Crypto are soarta lui Hölderlin, a lui Baudelaire, a lui Eminescu.
În totul, poema are valoarea unui memento.
(Nicolae Manolescu, Poezie şi
geometrie)
1. Identifică perspectiva din care autorul textului analizează poemul lui Barbu.
2. Prezintă structura şi tehnicile argumentării identificate în text.
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text
cu
propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 68
Deschizând lui Bacovia, ca întregii poezii contemporane, poarta

modernismului, Macedonski şi-a pus amprenta uneltelor sale noi, rafinate, dar şi
a curioasei sale personalităţi, a refuzului său atât de strident faţă de lumea reală.
Pe când însă el s-a retras la umbra unor mori de vânt a căror fantasmă era
trufaşă, urmaşul său... a căzut într-o dezolare de mlaştină [...].
Tehnica rămâne neschimbat decorativă, dar redusă la mijloacele ei mai
simple, linia, conturul, cu singura putere aluzivă [...]. Puterea sugestivă a acestei
poezii vine acum exclusiv din muzică, din ştiinţa sau poate numai intuiţia
genială a valorii sunetelor, care conţin o substanţă emotivă tulburător de
profundă. Sunetele îşi câştigă o formă şi o culoare imateriale, care stau în
slujba expresivă a unei mari dezolări. [...] În acest decor, care a fost redus la
limitele sale expresive plastice, şi care se reconstruieşte pe planul sonor,
lirismul nu întârzie să pătrundă, invadând cu ţipătul său de deznădejde ca printr-
o fisură în pânza panoramică a poemului:
Amurg de iarnă, sumbru, de
metal, Câmpia albă – un imens
rotund – Vâslind, un corb tăcut
vine din fund, Tăind orizontul,
diametral.
(Ion Negoiţescu, Poezia lui
Bacov ia)
1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul

dat.
2. Compară două idei sau două aspecte identificate în textul dat, pe baza
unei relaţii de tipul: obiectiv-subiectiv, asemănare-deosebire sau puncte
convergente- puncte divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre semnificaţia dezolării din lirica
lui
George Bacovia, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile
cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 69
Încă înainte de Primul Război Mondial, semnele modernismului se puteau

întrevedea în atmosfera şi preocupările unor reviste care, pe lângă [promovarea
înnoirii] şi orientarea strict estetică, pornind fie de la premisele macedonskiene,
fie chiar din vechea ideologie maioresciană, tindeau de fapt, prin orientarea
şi gustul unor noi generaţii, la sincronizarea tot mai accentuată a literaturii
române cu cele apusene, deşi nu totdeauna, fireşte, cu nimerita promptitudine.
[...]
Modernismul se va forma, de fapt, viguros şi extraordinar de important,
prin
literatura promovată în cenaclul Sburătorul (seria revistei din 1926-1927,
ultima şi cea mai substanţială, nu dă totuşi o imagine deplină a
modernismului lovinescian, deşi textul lui Lovinescu, Sin cronism şi
diferenţiere, acum publicat, e atât de reprezentativ). [...] Marea schimbare în
literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând în proză, căci
poezia, datorită simbolismului de dinainte de război, îşi crease deja premisele;
dar calitatea spectaculară şi diferenţierea excepţională a poeţilor români dintre
cele două războaie vor produce cu precădere impresia de noutate majoră.
Proza de acum însă, aşa cum o promova Lovinescu, axată pe motive urbane
şi analitic-intelectuală, este într-adevăr absolut nouă, neavând echivalenţe
antebelice. Ea trebuia să corespundă epocii în care se impuneau Proust, Joyce,
Gide şi Musil. Între Delavrancea şi Camil Petrescu, între Calistrat Hogaş şi
Max Blecher nu există nicio punte, nicio continuitate.
(I. Negoiţescu, Istoria litera turii
române)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui E. Lovinescu

în impunerea direcţiei moderniste în literatura română.
2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau
3. Argumentează (pro sau contra), pe baza unui text literar studiat,
afirmaţia: Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul
în primul rând în proză.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 70
Împrejurările istorice noi [întregirea ţării după Primul Război Mondial]

determină o adevărată mutaţie de sensibilitate. Epoca antebelică se
îndepărtează peste noapte foarte mult de prezent, sub efectul traumatizant al
războiului. Lirismul anilor 1900-
1916 lasă impresia a fi fost produsul unei lumi definitiv apuse, cu
preocupări
sentimentale cuminţi, cam prăfuite şi provinciale. Întregirea ţării şi convulsiile
sociale violente, în condiţiile cărora visul atâtor generaţii se realizase, lărgesc
dintr-odată considerabil orizontul conştiinţei poetice româneşti. Ea capătă într-
adevăr sentimentul că a devenit europeană şi nicio frământare lirică a vremii nu-
i mai este străină. […] Simbolismul suferă cel dintâi o astfel de convertire
particulară. El îşi prelungeşte doar în poezia post-bacoviană „spleen”-ul, adaptat
la rândul lui „plictisului” şi atmosferei apăsătoare care stăpânea
viaţa târgurilor noastre de provincie. Astfel, se
autohtonizează complet într-un bucolism cu vie coloratură locală, stăpânit de
sentimentul tradiţiei. Dar modernizarea intimă a limbajului poetic, sincronă cu
aceea a societăţii româneşti, intervine peste tot. Este un lucru pe care l-a
surprins foarte bine E. Lovinescu, arătând că şi aşa-numita lirică tradiţionalistă
recurge, sub raportul expresiei, la cuceririle „poeziei noi”. Blaga sau Adrian
Maniu nu sunt mai puţin
„moderni” decât Ion Vinea. Veacul tehnicizat al maşinilor îi obsedează şi pe
poeţii
primitivităţii, stârnindu-le anxietatea, ca şi gustul cufundării în
elementaritate şi primitivitate. De altfel, curând, epitetele „modernist” şi
„tradiţionalist” îşi pierd practic orice putere definitorie. Care dintre ele i se
potriveşte lui Arghezi? Întrebarea l-a pus în încurcătură chiar şi pe Lovinescu.
(Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războai e
mondiale , II)
1. Identifică perspectiva din care autorul analizează evoluţia poeziei în

perioada interbelică.
2. Prezintă elementele argumentării din textul citat (premisa/ ipoteza,
etapele
argumentării, conectorii).
3. Argumentează, pe baza unui text liric studiat aparţinând perioadei
interbelice, afirmaţia autorului: modernizarea intimă a limbajului poetic [este]
sincronă cu aceea a societăţii româneşti.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 71
Literaţii noştri, care între cele două războaie au construit o literatură de

exemplară compacteţe în ansamblu, comparabilă global sau prin câteva mari
individualităţi cu oricare din literaturile străine contemporane ei, scriau totuşi
într-o literatură care în accepţia modernă a cuvântului avea doar o sută de ani.
De aici enorma capacitate de deschidere către oricare realizare viabilă a scrisului
european, şi implicit o mare capacitate de sinteză. Fără ca prin aceasta să
vedem în literatura dintre războaie doar un produs al unei conjuncţii de
influenţe, ci, departe de aşa ceva, o posibilitate de intrare în marea literatură
prin participare la toate problemele ei. „Modernist” este, aşadar, Ion Barbu, sau
mai degrabă modern, aşa cum sunt moderni toţi scriitorii de mare clasă pe care
această epocă ni i-a transmis. [...]
Paradoxal, problema modernităţii tuturor scriitorilor de până la al Doilea
Război Mondial trebuie discutată în raporturile sale cu romantismul, pentru
că există o extrem de puternică migraţiune dinspre acesta înspre secolul
nostru. Tradiţionalismul barbian, pe care poetul îl revendică aproape cu simţ
avangardist al polemicii, este în fond elementul de legătură cu perioada
romantică.
(Marian Papahagi, Exerciţii de
lectură)
1. Precizează perspectiva din care autorul formulează mesajul textului citat.

tipul:
particular.
valorificând propriile cunoştinţe despre poezia interbelică.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 72
Întâia formulare a ideologiei lui [E. Lovinescu] s-a afirmat mai întâi în
domeniul socialului, susţinând în cele trei volume ale Istorie i civil izaţiei
româ ne moderne (1924-1925) că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor
statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai
înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu
era vorba de a exprima o preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza
procesului de formaţie şi a altor civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul
acestei fatalităţi sociologice, criticul l-a numit sincronism, pe baza căruia
civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie integrală, fără
refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale
de creştere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima
formă a originalităţii. Nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia; prin
interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen
incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de
progres [...]. Numărul „invenţiilor” sau al „ideilor originale” al fiecărui popor în
parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în
capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi acesta mai
ales la popoarele tinere.
(E. Lovinescu, Cri tica mode rnistă, în Istoria literaturii român e
contemporane)
1. Identifică opinia lui E. Lovinescu, privitoare la semnificaţia termenului

de
sincronism.
2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul dat.
3. Susţine sau combate o idee a autorului, identificată în textul dat, prin
corelarea
informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/
sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 73
Expusă fragmentar în Sburătorul şi în alte reviste din primul deceniu postbelic

şi dezvoltată în Istoria civ ilizaţiei române mod erne (3 volume, 1924-
1925) şi în Istoria literaturii române contemporane (5 volume,
1926-1929), ideologia lovinesciană porneşte de la concepţia că „există un spirit
al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi
morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată”. În
virtutea acestuia, o lege a „sincronismului” (la baza căreia stă imitaţia) dictează
integrarea tuturor naţiunilor în aceeaşi formulă de civilizaţie,impusă
de naţiunea cea mai evoluată. Legea sincronismului
(interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci în literatură, ale cărei structuri
sunt supuse, ca tot ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor
permanente mutaţii. Valorile artistice nu sunt, după Lovinescu, imuabile,
frumosul nu este unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele,
cum rezultă din teoriile de provenienţă idealistă germană ale lui Maiorescu şi
M. Dragomirescu; arta e corolarul unei civilizaţii, una din „feţele” acesteia şi,
în consecinţă, „literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei
platonice, ci în mobilitatea ei”.
(Dumitru Micu, Presa literară
românească)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează ideologia lovinesciană.

valorificând propriile cunoştinţe despre modernismul lovinescian.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 74
Încă nu s-a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic, în

jurul unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele,
anume, că prea suntem înconjuraţi cu ziduri chinezeşti, că vegetăm într-o
orientală indiferenţă când nu e vădită ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte
noi care agită lumea Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim în
suburbia culturii. Nu suntem deloc europeni, scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă
tabără se flutură cu îndârjire steagul, care, dacă nu se vedea prea bine, vina
venea de acolo că vechimea îl decolorase. Ne ameninţă cu o adevărată invazie
cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt
în primejdie. […] Căci pentru unul ăsta este europenismul: cea mai nouă modă
apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă a versului, cea mai recentă
poză strâmbă […] cea mai nouă absurditate discutată cu furie.
Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul,
steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; însemnează neapărat
cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.
Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment
dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui,
oricum ar fi ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari
prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.
(Camil Petrescu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a
termenului)
1.Precizează perspectiva din care autorul analizează cele două direcţii ce

influenţează dezvoltarea culturii şi literaturii române interbelice.
tipul:
asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau perimat-
modern.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sufletul unui
scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu
tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar
fi ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor
naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 75
Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un

sens dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. [...]
Pe linia acestei directive a tradiţiei autohtone, Gândirea
moşteneşte Semănătorul. Două idei principale se desfac din
mişcarea semănătoristă: ideea istorică şi ideea folclorică. Genialul animator al
mişcării îi prescria un scop precis faţă de care nu admitea discuţii: unitatea
politică a românilor. Acesta era cuvântul de ordine al epocei. Pentru atingerea
acestui scop era nevoie de încredere în energia naţională. Şi atunci, orice
manifestare intelectuală trebuia să fie o exaltare a energiei naţionale. De aici
glorificarea trecutului în ştiinţa istorică, în poem, în roman, glorificarea poporului
– privit în actualitatea lui – în poezie şi în nuvelă. Paseismul Semănătorului era
un refugiu în trecut numai întrucât acolo se găsea un prototip al unirii şi o
demonstraţie istorică a dinamismului unionist. Ţăranul Semănătorului era o
exaltare a eroismului anonim care trebuia să însufleţească armata viitorului
război. [...] Voind să demonstreze vitalitatea rasei, literatura semănătoristă e o
apologie a instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. [...]
Concepţia aceasta a omului instinctelor apare astăzi în toată
insuficienţa ei. [...] E sufletul românesc o totalitate de instincte în care n-a
intervenit lupta dramatică a conştiinţei morale şi, deci, a conştiinţei religioase?
[...] Dar poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa
ortodoxismului şi în practica lui. De aceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii
precedenţi şi odată cu el intelectualii formaţi în ideologia ştiinţifică a veacului al
XIX-lea, ni se pare greşit. În orice caz, insuficient. S-a aprofundat caracterul etnic
al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios. Dacă admitem că
preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui, atunci cum se explică
vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape
singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mânăstirile şi bisericile?
(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în Gândirea,
1929)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre sensul tradiţiei.

2. Precizează două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al
textului,
implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte,
opinii/
sugestii).
3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul
dat
cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 76
Colinele înalţă-n seară, spinările albastre-

sure.
Merg drumuri lungi, călăuzite cu procesiunile de
plopi.
O mlaştină închide ochiul supt o sprânceană de
pădure. Împleticitele izlazuri sfârşesc la râpile din
gropi.
Fântâna spânzură în slavă burdufu-n pârghia

furcată. Cu şarpe-n plisc, se lasă barza pe cerul de
apus strivit. Agale, vacile domoale urnesc cireada
lor bălţată,
lung rumegând în tihnă, botul le picură argint
topit.
Moţaţii ciocârlani din şanţuri sar, bulgări de pământ

zvâcniţi. În mărăcini, pitiţi ghem, iepuri lungesc urechile,
luând seamă: pe luncă salve de puşcă; răspund ogari
chelălăiţi.
Sfinţirea intră-n coborâre; torc funigeii fir de

soare...
Păduri, pământuri şi prundişuri coclesc supt cerul de
aramă. Salcâmii fură pumni de paie din carele
tânguitoare.
(Adrian Maniu, Ţară)
1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de problematica abordată în textul

dat, având în vedere influenţele ideologiei tradiţionaliste.
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului poetic
dat
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o
idee
identificată în textul poetic dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 77
Lecţia majoră a avangardei [...] constă însă în cultivarea acelei stări de

disponibilitate absolută a spiritului creator, presupunând angajarea, într-o
complexă relaţie dialectică, a negaţiei şi inovaţiei radicale, în perspectiva
eliberării de coduri şi canoane, către o nouă autenticitate a creaţiei. Care sunt
direcţiile specifice fiecărei orientări în parte se va vedea pe parcurs, din analiza
abundentei „literaturi a manifestelor”, reprezentativă şi în spaţiul românesc.
Privind lucrurile de sus, se pot identifica, fie şi fugitiv, câteva repere ilustrând de
altfel, principalele exigenţe programatice. Eliberarea de „logică” şi „gramatică”,
anticonvenţionalismul extrem se vor concretiza într-un număr de experienţe
radicale de tip dadaist [...]. Printre
„procedeele total noi”... ale avangardei româneşti au fost deja enumerate
„dicteul
automatic, montajul, colajul, tehnica «reportajului», procedeele asociaţiei libere,
spontane” (A. Marino, Di cţionar de idei liter are, p. 205). Sunt, în genere,
tehnici
„simultaneiste”, apte să surprindă dinamica „spiritului vremii” în spectacolul
trepidant al metropolei moderne sau să sugereze spontaneitatea
impulsurilor lăuntrice, libera mişcare a imaginaţiei.
(Ion Pop, Avangarda în literatura
română)
1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă lecţia majoră a avangardei,

mişcare artistică din perioada interbelică.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o trăsătură a avangardei, identificată
în
textul dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 78
„Modernismul” lui E. Lovinescu şi al Sburătorului a fost însă un modernism

teoretic, bazat pe o lege de psihologie socială – prin care criticul arăta
bunăvoinţa principială faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară. El n-a
pornit însă dintr-o necesitate temperamentală de revoluţie, înfrânat fiind de o
cultură clasică şi
de inhibiţia firească oricărui critic. Adevăratele revoluţii nu le fac decât
artiştii. Iată pentru ce modernismul de avangardă şi experimental a fost susţinut
faptic de reviste mult mai înaintate, cum e Contimporanul (1923) poetului Ion
Vinea, care atâţia ani a reprezentat avangardismul în literatură, ca şi în artele
plastice, prin sforţarea cea mai susţinută din câte am avut, precum şi alte
reviste mai sporadice, ca Integralul, 75
H.P., Punct, Unu etc. – consecinţe fatale ale sincronismului mişcării literaturii
universale, ce au experimentat şi la noi dadaismul, expresionismul,
integralismul, suprarealismul – adică formele extreme ale modernismului
apusean.
(E. Lovinescu, Modernismul. Mişcarea
ideologică, în Istoria litera turi i române
contemporane)
1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă raportul dintre modernism

şi
avangardă, în literatura noastră
interbelică.
relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-
puncte divergente.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia criticului E.
Lovinescu,
Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii, prin corelarea informaţiilor din text
cu propriile cunoştinţe.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 79
Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce conţine, m-a
uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am
putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin,
spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost
ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să
meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au
suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei
iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe
pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi tot atâta timp cât
aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de
nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic
nu e!...
(Marin Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni)
1. De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval* răsunător. 2. Şi de-aş avea darul
prorocirei şi tainele toate de-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta
credinţă încât să mut şi munţii,
iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea,
şi de-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi
foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea
nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. [...] 7. Toate le suferă, toate le crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea niciodată nu va conteni,
chiar de vor înceta prorociile, vor amuţi limbile şi ştiinţa va pieri.
(Sf. Apostol Pavel: Epistola I către Corinteni, 13: 1-
8)
*chimval - vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau
lovite unul de altul
1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul unuia dintre textele
de mai sus (la alegere).
2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale unuia dintre
textele date (la alegere): particularităţi ale
organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor
etc.
3. Compară cele două opinii despre iubire exprimate în textele date, pe baza
unei
relaţii de tipul: asemănare-deosebire, obiectiv-subiectiv, puncte convergente-
puncte divergente sau general-particular.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 80
R.: Aţi spus în mai multe rânduri că Morom eţii nu este o carte
terminată.
„Atunci va fi împlinit romanul Morom eţilor, când şi destinul povestitorului
va fi
relevat.” Între cele două volume ale Morom eţilor , distanţate în timp, se
plasează, ca perioadă istorică, romanul Deli rul, din care a apărut primul volum.
Cum s-a conturat destinul celor trei fii ai lui Moromete?
M.P.: Între cele două romane, se intercalează Delir ul, în care Moromeţii
sunt scoşi – o parte din ei – pe scena mare a ţării şi destinul lor urmărit în situaţii
caracteristice pentru istoria ţării noastre. După cum ştie cititorul care a citit
deja Delirul, acesta vede că a apărut un personaj nou, şi anume un nepot al lui
Moromete. Paul Ştefan, poreclit „a lu Parizianu”, fiul lui Parizianu, care apare deja
în Moro meţii , volumul întâi. Toate cărţile mele le-am scris în aşa fel, încât
fiecare volum să poată fi citit şi cititorul să poată fi satisfăcut de conţinutul
independent al unui singur volum. Ele între ele însă se vor lega, după Delirul va
apărea Deliru l partea a doua, în care scena se extinde, eroii aceştia vor fi
urmăriţi […] în destinele lor individuale, prin interferenţe cu evenimentele şi
destinul întregii ţări. Într-adevăr, se poate spune că Delirul este cartea aspiraţiei
în profesiunea mea.
(Lucia Chirilă, interviu cu Marin Preda)
1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-

receptor, în fragmentul dat.
sau
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre un aspect al relaţiei scriitor-
cititor, identificat în textul dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 81
Constat numai că omul, înainte de a fi persoană reală, prezenţă vie cu

drepturi şi hârtii în regulă, este mai întâi personaj. Se spune despre el că va fi
băiat sau fată, că va fi mare, că va fi vioi sau bleg, că va semăna cu cineva sau
cu altcineva, că va avea cutare grupă sanguină sau cutare zodie, că se află
aşezat într-o poziţie normală sau anormală. Toţi am fost cândva personaje,
subiecte în propoziţii spuse de persoane reale despre care nu ştim nimic. În
mare măsură, identificarea noastră interioară (câtă e) s-a construit şi pe baza
unor date din cele spuse sau scrise despre noi când nu eram decât personaje.
(Mircea Nedelciu, O zi ca o proză
scurtă)
1. Comentează perspectiva din care emiţătorul prezintă mesajul.

citat
structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu distincţia dintre persoană
şi
personaj, aşa cum este aceasta relevată în text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 82
Vineri, 7 octombrie 1977

Plimbare de neuitat în trei după masa de dimineaţă, către locul de culă*
(al
câtelea oare?), ales de Noica în preajma Păltinişului (o jumătate de oră de
plimbare de la hotel), pe o pantă blândă, invadată de soare, în dreapta şoselei,
cu deschidere fără hotar într-o vale lungă, lin-coborâtoare, de partea cealaltă a
drumului. Noica vrea să ne indice locul ales exact, perimetric, aşa că urcăm
(„n-o să fac scară”) cca. 50 de metri dinspre şosea, pe o iarbă imens despletită,
culcată în rotocoale de pământ, albă de roua care începe să se topească. În
stânga, perdea compactă de brazi, în faţă priveliştea văii care alunecă pe o axă
perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal şi tomnatic, izbindu-ne în faţă şi
ameţindu-ne. Este 9,30. Ne întoarcem, şi pe drum facem mici bilanţuri, cântărim
proiecte. Mă plâng că nu-mi văd încă prima carte după Tragicu l. [...]
Seara vorbim despre Sergiu Al-George, despre cum i-a trecut Noica (în
1948) toată biblioteca de sanscritologie pe care i-o lăsase Eliade în păstrare în
1943. Din nou discuţie aprinsă despre cultura Orient-Occident, despre
deschiderea Orientului către relativitatea condiţiei terestrului raportate la
viziunea creştinismului („Pământul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor
trece”).
(Gabriel Liiceanu, Jurna lul de la Păltiniş)
* culă, cule, s.f. – turn, foişor
1. Precizează contextul la care se referă mesajul.

memorialistic
citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor
şi a paragrafelor etc.).
3. Exprimă-ţi opinia despre rolul textelor memorialistice pentru autori şi/ sau
pentru cititori.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 83
Noi n-am avut, până la revoluţie, decât foarte puţine cărţi despre felul celei a
lui Virgil Ierunca, totuşi obişnuite în culturile moderne. Din motive pe care nu mai
e cazul să le înfăţişez, în literatura noastră din deceniile postbelice au avut mai
mare căutare speciile de ficţiune decât acelea nonfictive. Cărţile valoroase cu
caracter documentar apărute în tot acest timp se numără pe degetele de la o
mână. Adevăratele noastre documente de epocă au fost, cum se ştie, romanele.
Despre închisorile politice, romancierii au depus cele mai multe şi mai
zguduitoare mărturii. În Fenomenul Piteşti, autorul se referă, de exemplu,
la câteva pasaje din Caloi anul lui Ion Lăncrănjan, unde oribila experienţă
de la Piteşti este evocată de un personaj, în limitele înţelegerii vremii, fireşte,
dar nu mai puţin semnificativ pentru prioritatea revelaţiilor de acest fel pe care
romancierii au deţinut-o, ca şi pentru faptul că ei au trecut realitatea în ficţiune.
Fen omenu l Piteşti este una dintre cele mai izbutite cărţi-document pe care am
citit-o. Admirabil concepută şi scrisă, ea este precisă şi lipsită de orice patetism
verbal. Foarte clară în idei, formulate deseori memorabil, ea conţine şi o analiză
a lucrurilor, dincolo de nararea lor. [...] Documentar, Virgil Ierunca s-a sprijinit pe
mărturia unui fost deţinut politic, Dumitru Bacu, a cărui carte Piteşti a apărut
în
1963 în străinătate, şi în româneşte, prea devreme pentru a putea provoca şi
alte mărturii şi chiar pentru a sensibiliza opinia publică, şi pe un dosar, în
legătură cu care nu ne furnizează însă nicio informaţie.
(Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca – Fenomenul
Pi teşti)
1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de subiectul abordat: cartea-

document.
citat.
3. Comentează semnificaţia mesajului formulat de emiţător în textul
citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 84
Când se desprinseră din îmbrăţişare erau palizi şi-i orbi soarele. Matei
închise repede ochii. Din negura lichidă şi fără fund se desprindeau stele
tremurând şi stingându-se, izvorânde, o clipă, mereu, apoi nu mai simţi arsura. În
faţa lui, pe buturuga acoperită cu muşchi, Dora îşi scutura liniştită un pantof din
care cădeau în iarbă, ca nişte mici pene incinerate, câteva fragmente dintr-o
frunză uscată.
— Ce curios te uiţi la piciorul meu! râse ea.
— Nimic nu mi se pare mai frumos pe lumea aceasta.
Ea râse din nou, îşi ridică piciorul pe genunchiul celuilalt şi se încălţă.
— Începuseşi să-mi spui despre bicicletă...
— Vrei să vorbim despre asta?
— Dar tu ce vrei?
— Să te îmbrăţişez.
Dora sări în picioare şi se îmbrăţişară, strâns apropiaţi.
— Cât de puternic eşti!
— Şi tu eşti puternică. Ţin în braţe parcă o statuie. Dacă aş fi sculptor,
nu mi-aş dori alt model.
— Dar dacă ai fi sculptor, te-ai uita mereu la mine... şi la mine în fond nu
te-ai
gândi niciodată.
— S-ar gândi ceilalţi care mi-ar vedea statuile.
— Nu vreau să te gândeşti decât tu. Ceilalţi nu mă interesează deloc şi m-
ar jigni ca ei să se gândească la mine.
— Bănuiesc că mulţi se gândesc la tine, glumi el. Pe unul în orice caz îl
cunosc.
(Radu Petrescu, Matei
Ili escu)
1. Identifică instanţele şi contextul comunicării, în fragmentul dat.

2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care
le consideri sugestive în ceea ce priveşte portretizarea personajelor (la
alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-
sau o idee evidenţiată în dialogul dintre Dora şi Matei.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 85
Nichita Stănescu îşi face greu loc în acestă atmosferă dominată, în plan
literar, de poezia anecdoticului, evenimentului. În 1960 (la 27 de ani) îi apare
primul volum: Sensul iubiri i. În acelaşi an debutează Cezar Baltag, Ştefan
Bănulescu, Nicolae Velea, apoi Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion
Alexandru, Adrian Păunescu, N. Breban, Al. Ivasiuc, şi despre ei scriu, cu
entuziasm, criticii de aceeaşi vârstă. Cu puţin timp înainte apăruseră Fănuş
Neagu şi D.R. Popescu. Debutează o nouă generaţie care face joncţiunea cu
„promoţia Labiş” şi cu altă promoţie, cu zece ani mai tânără. Reapar poeţii
momentului 1945-1946 (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş) şi
revin în actualitate marile modele lirice din trecut.
Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Eminescu, în latura lui
serafică, vizionaristă. [...] Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi.
Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recapătă şi conţiinţa raporturilor sale cu
universul. De mult nu mai fusese formulată atât de limpede şi atât de firesc
natura acestei relaţii, în nişte versuri încântătoare prin ingeniozitatea şi
dinamismul lor:
„Mi-am întors către soare unicul
chip, umerii mei smulg din goană
frunzişe. Câmpul tăindu-l, pe două
potcoave calul meu saltă din lut,
fumegând. Ave, mă-ntorc către
tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând”.
(Eugen Simion, Sc riitori rom âni de azi,
IV)
1. Precizează contextul la care se referă mesajul.

fragmentul dat (în textul critic, respectiv, în textul poetic citat).
sau o idee identificată în text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 86
După opinia mea, în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de

important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident numai
literatura majoră, valoroasă) reprezintă specificitatea umană în
cel mai înalt grad, impulsionează sensibilitatea
şi educă prin forţa exemplului particular latura generală de nobleţe şi de sublim a
sentimentelor ca act de conştiinţă.
[...] Fenomenul literar trebuie înţeles profund diferenţiat, tendinţa
literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta şi a acorda
tensiune emoţională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu
înseamnă că literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi şi legi noi, şi
nu o dată scriitorii au fost precursorii unor descoperiri ştiinţifice, dar sensul
principial al literaturii este de a transmite prin sentimente (ca act de conştiinţă)
legile naturii şi mai cu seamă legile naturii umane. [...]
Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi
literatură.
Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul,
discul,
magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale
literaturii sunt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.
(Nichita Stănescu, Rolul
literaturii)
1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului cu titlul

Rol ul litera turii .
sau
sau o afirmaţie/ o idee exprimată în text de autor.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 87
În versurile mai noi ale lui Geo Dumitrescu, ideea lirică pe care poetul şi-o
face despre sine, ca poet, precum şi interesul faţă de mijloacele de creaţie
poetică sunt teme ce revin stăruitor. Când practica poeziei ajunge temă în poem,
ea oferă cercetătorilor un material nu numai nobil, dar şi bogat în valenţe
analitice. Şi nu neapărat pe o linie teoretic-estetică, în fixarea unei poetici
generale, ci chiar în sensul unei mai adecvate şi mai adânci înţelegeri a lirismului
propriu autorului respectiv. Or, ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este
întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului
în cauză. Fără a fi un poet cerebral, [...] Geo Dumitrescu trăieşte pe planul
purei afectivităţi – estetic şi moral – problemele artistului ca spirit şi ca
meşteşugar. [...]
Evocând fără ironie cuminţenia inspiraţiei – desigur, cu trecerea vremii,
decantările sufleteşti şi intelectuale i-au dat o pondere a gândirii şi o îngăduinţă
pe care experienţa o certifică:
cuminţi, râzând catifelat,
ne jucam cu furca
în maldărul de frunze
uscate al timpului,
ascultând pierduţi amăgitoare
sirene ce cântau în noi
ca în apele mărilor. (Obrazul rumen al amintirii )
[...] În fond, Geo Dumitrescu a rămas pe aceeaşi poziţie de adversitate faţă
de poezia pură – căci Liber tatea de a trage cu puşca era totodată şi o
manifestare profund ostilă estetismului poetic.
(Ion Negoiţescu, Ars poetica la Geo Dumitrescu)
1. Prezintă perspectiva din care autorii emit mesajul textului nonliterar,

respectiv, al textului literar citat.
2. Precizează două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în
fragmentul poetic dat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: ambiţia cea
mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul,
atitudinea creatoare originală a poetului în cauză.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 88
Uneori oasele mele nu se mai lăsau vopsite

atunci izbeam cu bidineaua tocită în
fereastra împăratului ce se întâmplă ce se
întâmplă spunea împăratul ieşind în stradă
cu picioarele goale nu e nimic grav spuneam
eu oasele mele nu se mai lasă vopsite
împăratul îşi scotea carnetul de însemnări

numele dumitale spunea el Matei Vişniec
spuneam eu împăratul răsfoia răsfoia dintr-o
dată rămânea cu degetul în aer izbucnea în
râs da da
am prevăzut-o şi pe asta
(Matei Vişniec, O amintire, în Antologia poeziei generaţiei
'80)
1. Prezintă specificul relaţiei autor-eu liric în versurile date.

2. Explică efectul obţinut prin ignorarea normelor ortografice şi de
punctuaţie
în textul citat.
3. Exprimă-ţi opinia în legătură cu mesajul pe care îl transmite poezia.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 89
Pe de altă parte ar fi de observat că, în ce-i priveşte pe poeţii români,

cărora în capitolul Poezia optze cis tă Cărtărescu li-l va mai adăuga pe Mircea
Dinescu, aceştia fac parte din „zone” diferite ale poeziei noastre, fiind, în
aparenţă, imposibil de adunat sub aceeaşi umbrelă. Totuşi Mircea
Cărtărescu consideră că din sinteza surselor amintite se realizează „modelul
abstract al poeziei optzeciste, care, fireşte, nu poate fi întâlnit în stare pură
decât la câţiva autori şi doar în câteva texte, dar care este prezent ca paradigmă
şi se realizează parţial în mai toate textele din prima jumătate a anilor '80”.
Urmează o definiţie a ceea ce Cărtărescu numeşte „poemul-standard”
optzecist. Reţin această definiţie pentru că ea mi se pare proprie pentru
definirea poemului lui Cărtărescu însuşi. „Astfel, poemul-standard optzecist tinde
să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice
speciale, agresiv (trăsături specifice generaţiei Beat), dar şi ironic şi autoironic,
imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală
ieşită din comun (tradiţia românească modernistă), în fine impregnat de aluzii
culturale savante inserate prin procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate”.
(Andrei Bodiu, Mircea
Cărtărescu)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează poezia

optzecistă.
argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu relaţia dintre modelul abstract
al
poeziei optzeciste şi textele create de scriitorii epocii, aşa cum apare înfăţişată în
fragmentul citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 90
Nu cred în temerile schimonosite care spun că ironia va distruge totul

şi va împinge poezia spre sterilitate şi spirit destructiv. O nouă atitudine nu
înseamnă sfârşitul lumii. Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv-tolerant de a
lua în posesie realitatea, de a o privi. Ironia se opune magiei. Sfidează iluzia,
nevoia de utopie. Aici, mi se va reproşa, probabil, nevoia de ideal, de
visare. Însă ironia nu exclude aspiraţia, idealul. Visează întotdeauna că visează
o realitate care nu e posibilă în vis. [...] Simte mereu marginea lucrurilor, pe care,
dacă n-o atinge, o inventează. Spiritul postmodern s-a emancipat, şi-a
conştientizat toate resorturile, posibilităţile şi limitele. Ironia l-a salvat de la
bâjbâiala penibilă. Totul există pentru a sfârşi în carte, nu în cer şi pe pământ.
Relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia a jucat un rol esenţial, a dus
la o altă conştiinţă estetică. În acest sens, spiritul ironic merge mână în mână
cu caracterul metatextual şi autoreferenţial al poeziei tinere. El exprimă nu doar
o viziune artistică, ci şi una metafizică.
(Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grote scă a întunecatului
deceniu literar nouă)
1. Precizează perspectiva din care autorul analizează spiritul postmodern.

2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat.
3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, o opinie a
autorului despre ironie, exprimată într-un enunţ selectat din text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 91
Ajunşi la sfârşitul acestui studiu, mă întreb: ce a dat Eugen Ionescu literaturii

române şi, evident, ce a primit dintr-o literatură pe care, dacă, ne-am lua
după mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special?! [...]
Formaţia lui intelectuală şi artistică este, oricum, preponderent
românească.
Există un „spirit românesc” bine marcat în eseistica lui şi chiar în modul lui de-a
fi. Chiar gustul negaţiei vine pe o tradiţie românească. Chiar crizele lui de
disperare, metafizica lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasă,
de la jocurile spiritului şi filosofia morţii sunt, toate, într-o tradiţie care, pornind
de la Eminescu, străbate toată marea poezie românească... Ce-a lăsat Eugen
Ionescu culturii din care voia să evadeze în momentele sale de disperare? A
lăsat o eseistică excepţională care, după aproape o jumătate de secol, a
început să dea roade în spiritul noilor generaţii. A lăsat un mod
neconvenţional de a trata literatura, a „desolemnizat” critica românească şi,
cum am precizat în mai multe rânduri, a introdus fără complexe discursul
autorului în discursul criticului. În fine, Eugen Ionescu a creat prima „anti- piesă”
(în varianta teatrului absurdului) în limba română: Englezeşte fără profesor.
Este începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli în teatrul universal.
(Eugen Simion, Tânărul Eugen
Ionescu)
1. Precizează perspectiva din care criticul Eugen Simion relevă locul

scriitorului
Eugen Ionescu în literatura
română.
citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul interogaţiei formulate de
criticul
literar: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a
primit…?!
........................................................................................................................................
Biletul nr. 92
Primul volum de teatru al lui Marin Sorescu apare după ce piesele au fost
reprezentate sau publicate în reviste. Mai mult decât atât: faima dramaturgului
n-a aşteptat să iasă de sub tipar Setea muntelui de sare şi nu cred că va
spori considerabil de pe urma cărţii, fiindcă teatrul este făcut să fie pe scenă, nu
citit. Este o artă mai directă decât poezia sau proza, mai şocantă.
Satisfăcând nevoia de participare a spectatorului, de dialog nemijlocit cu
artistul, are şi un public mai larg. Cartea este pentru câţiva cititori şi pentru
criticii literari, al căror acces la spectacol trece obligatoriu prin text, care,
deprinşi să simtă pământul sub picioare, suferă, îmbarcându-se pentru călătorii
pe ocean de nostalgia uscatului. Mă număr
printre ei, deşi admit că e vorba în definitiv de o rutină periculoasă: lectura
înainte de toate. Căci o piesă este, chiar şi tipărită, un spectacol virtual; n-o
citeşti, o înscenezi. Esenţa ei este reprezentabilă, concret-plastică. Lucrul
rămâne adevărat pentru orice teatru, fie el modern poetic, ca al lui Marin
Sorescu. [...]
Fără îndoială, Marin Sorescu este un dramaturg excepţional, care are forţa
de a
ne oferi în piesele lui acele tragedii moderne ale speranţei, de care avem
totdeauna nevoie; fără să închidă ochii la întuneric şi absurd; regăsind toată
superba măreţie a omului care n-a fost
cruţat nici de experienţa întunericului, nici de aceea
a absurdului.
(Nicolae Manolescu, Literatura română
postbeli că)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre dramaturgia lui Marin Sorescu.

2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ în fragmentul dat (de
exemplu
structuri specifice, tehnici argumentative, conectori).
3. Exprimă-ţi argumentat un punct de vedere personal asupra raportului
dintre
„carte”/ textul dramatic şi reprezentarea dramatică, aşa cum reiese ea
din
fragmentul citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 93
Aceeaşi lume ca a literaturii lui Ion Băieşu apare şi în dramaturgia lui

Teodor Mazilu (1930-1980): sub privire integral satirică şi redusă, precum în
teatrul ionescian, la ultima expresie caricaturală a unor scheme tipologice.
Asemenea prozei acestui scriitor, şi în măsură sporită, opera lui dramatică se
înfăptuieşte original în opoziţie sfidătoare cu principiul realist al creării de
oameni vii. Întocmai ca personajele caragialiene în viziunea lui Eugen Ionescu,
şi cele din piesele lui Mazilu nu sunt oameni, ci... marionete, fantoşe. [...]
În ciuda schematismului extrem, comicele evoluţii scenice procură o
anume veridicitate prin aceea că pun în lumină mecanisme psihice reale: acele
mecanisme care, în practica existenţială, nu se afişează, caută să se ţină cât mai
ascunse. [...] Însuşiri şi propensiuni dezonorante sunt asumate cu satisfacţie,
chiar cu mândrie.
„Sunt mediocru până în vârful unghiilor şi sunt mândru de asta”.
Sentimentul
provocat de asemenea enunţuri este, evident, de inadecvare frapantă.
Apare un contrast violent, dar nu între aparenţă şi esenţa inferioară
(contrast care, potrivit uneia dintre definiţiile comicului, tocmai îl generează pe
acesta), ci între judecata normală şi un mod de a gândi aberant.
Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă.
(Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii
româ ne)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre teatrul lui Teodor Mazilu,

aşa cum apare în textul dat.
relaţii
de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau
general- particular.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia Piesele lui Teodor Mazilu
aduc o
lume întoarsă, pe baza informaţiilor din
text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 94
Irina: […] Ca să vorbesc trebuie să-mi ţin capul pe spate... Şi să văd

steaua aia de sus. O singură stea... Poate că acoperişul s-a spart anume ca
să pot zări mereu steaua aceea... care n-a apus... dar parcă e mai palidă...
pentru că se face ziuă... şi va fi şi ea inundată de o altă lumină şi mai puternică.
(Privind steaua) Câtă vreme se mai vede ceva în zare... o rază de stea... sau un
pai... speranţa nu-i pierdută... Şi dacă există o singură speranţă trebuie să existe
şi o jumătate din speranţa aceea... şi jumătate din jumătate... şi aşa la infinit...
Cei vechi ştiau ei ce spun! Ne-au învăţat să fim optimişti... la infinit. Uf, ce
lăudăroasă mai sunt! Parcă mă ia o nelinişte... Nu ştiu de ce apa mă
nelinişteşte... Regret însă că n-am avut timp să mă gândesc prea mult şi la el...
la omul meu. Odată... (Încercând să-şi amintească) Odată, când eram
însărcinată cu copilul nostru, s-a uitat mult la mine... Într-un anume fel...
cum nu mă privise el niciodată... Zic: ce mă tot măsori aşa din creştet până-n
tălpi, că n-oi fi alta. Şi el mi-a spus... şi-i tremura glasul... O clipă, să-mi aduc
aminte bine ce mi-a spus... A, da (Cu voce stinsă) Aşa cum stai dreaptă cu
braţele moi pe pântecul plin, pari o veche soţie de voievod ţinându-şi ctitoria. Şi
parc-aud un glas venind de dincolo de dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, cu
puterile noastre, am durat acest sfânt copil, întru veşnica pomenire a acestui
soare şi-a acestui pământ...”.
(Marin Sorescu, Matca)
1. Prezintă punctul de vedere al personajului despre speranţă, aşa cum

se desprinde din textul citat.
2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în
text
(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, moduri de
expunere etc.).
3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a valorilor personale, un fapt, o idee
sau mesajul identificat în textul citat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 95
Despre postmodernism este cu atât mai greu de vorbit cu cât şi acesta,

dacă nu e numai un moment, un ultim moment, al modernităţii, dacă este
ceea ce înlocuieşte epoca modernă, atunci se va întinde pe decenii şi va
suferi repetate transformări.
Şi totuşi, în ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele
doar presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să
participi la efortul uneiepoci de a se autodefini. Este
ispititor să reflectezi asupra postmdernismului, fiindcă
acesta pare a nu fi doar un concept – încă vag – produs în laborator de
teoreticieni. De câţiva ani avem sentimentul că nu ne aflăm într-un moment
oarecare al necontenitei metamorfoze a artei, în speţă a literaturii, ci la un capăt
de epocă şi poate chiar dincolo de el. Avem sentimentul că epoca modernă s-a
încheiat. [...]
O presupunere ar fi, deci, aceea că unele lucruri despre postmodernism se
pot afla prin deducţie şi simplă răsturnare a imaginii literaturii moderne. Ca
atare, va fi necesară în prealabil definirea modernităţii, ceea ce acum, după ce
am depăşit-o, ne stă, oricum, mai la îndemână. [...]
Postmodernismul, dacă va fi să fie o mare perioadă literară, n-ar trebui
să
poată fi definit de pe acum. Atrage atenţia numele ce i s-a dat. Prin nume, nu
este încă decât ceea ce vine după literatura modernă. Prin urmare, nici nu poate
fi încă descris decât prin raportare la literatura modernă. Dacă va aduce, ca să
fie cu adevărat o nouă perioadă literară, un mod nou de a gândi literatura, teoria
îl va conceptualiza şi va fabrica, pentru ca să-l definească, un cuvânt nou. Cât
timp vorbim de postmodernism, numim doar sentimentul că ceva nou, încă
neclar, a început.
(Livius Ciocârlie, Presupuneri despre
postmodernism)
1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şansele

teoreticienilor contemporani de a defini conceptul postmodernism.
2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul
citat.
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) asupra afirmaţiei: ...în
ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri,
care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul
unei epoci de a se autodefini.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 96
Deşi optează, la rândul lor, pentru descriere, prozatorii postmoderni o

„dinamizează”, aglomerând în pagină gerunzii şi participii, recurgând adeseori
la o
succesiune foarte rapidă de detalii la care se adaugă, nu de puţine ori,
aluzii culturale – de tipul numelor proprii sau toponimiilor livreşti – ce
induc aşteptări narative. Structura neregulată şi fragmentară a textului
postmodernist îşi are sursa în romanul modern [...]. Într-un scurt fragment din
Pal tonul de vară, Mircea Horia Simionescu recunoaşte importanţa raporturilor
sale cu obiectele întâlnite de-a lungul timpului, atrăgând totdată atenţia asupra
voluptăţii pe care „scrisul migălos” o antrenează:
„Vizita nocturnă mi-a făcut bine, mi-a întărit temeiurile pentru a continua o
muncă istovitoare, dar plină de satisfacţii, aceea începută în urmă cu şase ani în
urmă: întocmirea unui inventar al obiectelor (includ în acestă categorie şi
persoanele) care m-au plămădit şi format. Că va fi utilă sau nu la trecerea
în eternitate, mă interesează mai puţin. Străduinţa de a fi exact, scrisul
migălos, mi-au redat plăcerea actelor gratuite”.
(Carmen Muşat, Perspective asupra romanului rom ânesc postmod ern şi
alte ficţiuni
teoretice)
1. Prezintă perspectiva din care autoarea emite mesajul

textului.
3. Comentează, dintr-o altă perspectivă decât cea a autoarei, fragmentul citat
din
proza lui Mircea Horia
Simionescu.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 97
De multă vreme, în România (dar nu numai în România) studiile clasice

sunt în suferinţă. Greaca a dispărut de mult din programele şcolare, deşi
amplasamentul nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i
acorde o atenţie specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda
orgoliilor noastre de moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu
mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea „limbilor moarte“, resimţite ca străine
de duhul modernităţii şi al progresului. Ei bine, într-o ţară hipercivilizată cum e
Germania, o ţară în care nici limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la
latinitate, asistăm, dintr-odată, la un reviriment al apetitului pentru greacă şi
latină. În vara trecută, un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung semnala un
fenomen nou în universul gimnazial al ţării. În vreme ce în anul şcolar
1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi
opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut şi el în
ultimii opt ani. Analiza acestui „trend“ a provocat comentarii şi concluzii
spectaculoase. Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale
studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm
contaminaţi.
„Greaca şi latina sunt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament
pentru gândirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată.“ „Cele două limbi
stimulează independenţa de spirit şi gustul libertăţii.“ „Limba latină intensifică
puterea de concentrare şi stabilitatea mentală“ şi „consolidează gândirea
analitică“. Un tânăr studios declară că a învăţa greceşte „este modalitatea
optimă de a reflecta asupra Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului
uman“. „Greaca e o limbă minunată, imaginativă, plină de culoare“. A o cunoaşte
e „a respira un pic de eternitate“.
O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru
naturile
pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun
exerciţiu pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale.
(Andrei Pleşu, articolul Greaca şi
latina)

dat.
3. Exprimă-ţi opinia (pro sau contra) despre importanţa studiilor clasice
în
formarea tinerilor în lumea actuală, pornind de la o afirmaţie din
text.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 98
Ca român am convingerea şi intuiţia că literatura şi cultura ţării

noastre exprimă o parte din Europa, după cum Europa se exprimă, la rândul
său, în parte, prin România .[…]
Progresul percepţiei româneşti a Occidentului, al deschiderii adesea
rapide,
vertiginoase, spre ideile, formele, valorile şi modelele sale, a fost şi este însoţit –
şi trebuie să fie tot mai mult însoţit – de o cât mai adâncită, nuanţată şi
amplificată dezvoltare a specificităţii noastre, a
originalităţii creatoare româneşti.
„Occidentalizarea” nu poate fi concepută decât ca un incitant, ferment,
stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtuţilor noastre
spirituale. În măsura în care acestea sunt şi se dovedesc tot mai autentice, mai
viabile, într-adevăr creatoare, contactele cu Europa nu numai că nu
alterează, corup sau sugrumă valorile şi posibilităţile noastre „specifice”, dar
acestea din urmă nu pot fi decât incitante, consolidate şi amplificate printr-o
astfel de confruntare. Solidarizarea şi integrarea sunt urmate în mod inevitabil
de confruntare şi delimitare, de consolidare pe fundamente proprii. Frecvenţele
noastre europene ne îmbogăţesc ca oameni şi ca români, sporind conştiinţa
românească-europeană a fiecăruia dintre noi. […] În orice cultură, influenţele
joacă un rol fecund.
(Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene)

dat.
fragmentul memorialistic dat.
........................................................................................................................................
Biletul nr. 99
47. Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de

interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul
dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi
autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele
internaţionale ratificate de Parlamentul României.
Art. 2. (b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care
priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
[…
]
Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris
la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după
caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.
(Legea 544/ 2001 privi nd accesul la informaţiile de interes
publ ic)
1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul

dat.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-
administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie,
morfosintactic, lexico- semantic, stilistico-textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre importanţa prevederilor unui articol
din Legea 544/ 2001, corelând informaţia din text cu date din alte surse
(literatură, mass-media, documente oficiale etc.).
........................................................................................................................................
Biletul nr. 100
Art. 58
(1) Învăţământul universitar de stat este gratuit, pentru cifra de şcolarizare
aprobată
anual de Guvern, şi cu taxă, conform
legii.
(2) În învăţământul universitar de stat gratuit se percep taxe pentru:
depăşirea
duratei de şcolarizare prevăzute de lege, admiteri, înmatriculări, reînmatriculări,
repetarea examenelor şi a altor forme de verificare, care depăşesc prevederile
planurilor de învăţământ. […]
Art. 59
(1) Pot participa la admiterea în învăţământul universitar absolvenţii de liceu
cu diplomă de bacalaureat. Organizarea admiterii este de competenţa fiecărei
instituţii de învăţământ superior, pe baza criteriilor generale stabilite de
Ministerul Educaţiei Naţionale. Admiterea se poate organiza în două sesiuni.
(2) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut în unul din
ultimii
2 ani de studii distincţii la olimpiade şcolare internaţionale, la concursuri artistice
sau sportive de nivel continental, mondial sau olimpic, au dreptul de a se
înscrie în învăţământul universitar fără susţinerea admiterii.
(3) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut, în cel puţin
unul din ultimii 2 ani de studii, premii la olimpiade şcolare, la concursuri artistice
sau sportive, de nivel naţional sau pe grupe de ţări, pot fi admişi în învăţământul
universitar, conform criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale
şi criteriilor specifice elaborate de senatele universitare.
(4) În învăţământul universitar de stat condiţiile de admitere, reţeaua şi
cifrele de
şcolarizare se fac publice cu cel puţin 6 luni înainte de începerea anului
universitar.
(Legea Învăţământului)
1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul

dat.
2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-
administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie,
morfosintactic, lexico- semantic, stilistico-textual).
3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau despre
mesajul identificat în textul dat.
........................................................................................................................................

Bac Oral LB Roman A 2009

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bac Oral LB Roman A 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

CENTRUL NAŢIONAL PENTRU CURRICULUM ŞI EVALUARE ÎN

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

SUBIECTE PENTRU PROBA ORALĂ

Conform programei şcolare pentru examenul de bacalaureat 2009,

Biletul de examen va conţine un scurt text literar sau nonliterar , la

A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce

În răspunsul la sarcinile de lucru indicate prin cerinţele nr. 1 şi nr. 2,

Examinatorul poate interveni cu întrebări ajutătoare numai în situaţia în

Îi este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări care ies din

II. Exemple de subiecte pentru proba orală

* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!

1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic, asupra unor

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează importanţa lui

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şcoală, aşa cum se reflectă

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor,

III. Baremul de evaluare a răspunsului oral*

Răspunsul candidatului se apreciază prin note întregi de la 1 la 10, în funcţie

NOTĂ! Pentru candidaţii care vor susţine examenul de bacalaureat în

V. Subiectele pentru proba orală (limba şi literatura română)

Definiţia genealogică a limbii ro mâne. Limba română este limba

1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii

Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia

Româna comună este o etapă fundamentală din istoria veche a limbii

1. Precizează punctul de vedere al autoarei referitor la româna comună.

Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, adeseori,

1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la problematica abordată.

Perioada strict actuală, de după 1989, se caracterizează printr-o dinamică

1. Precizează punctul de vedere al autoarei în legătură cu dinamica limbii române

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende,

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează influenţele exercitate

În Letopiseţul Ţării Moldo vei, care cuprinde istoria Moldovei de la

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează limba cronicii lui

*basnă, basne, s.f. – (înv.) povestire, relatare mincinoasă, scornită,

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Miron

Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între

1. Precizează perspectiva emiţătorului despre domnitorul Moldovei.

Cronicile secolului al XVII-lea sunt primele adevărate monumente de limbă

1. Prezintă, pe baza fragmentului citat, contextul cultural şi social care a

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescǔ şi muntenescǔ şi câţi

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă originea poporului român,

Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare

*diac, dieci, s.m. – scriitor de cancelarie, grămătic, uricar; p. ext. copist

1. Precizează punctul de vedere al autoarei despre umanismul românesc.

Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Acesta se

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi exprimă punctul de vedere

Guvernările efemere, tratate ca atare, nu dispun de mijloace şi timp pentru

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează modul în care Miron

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul

Pătrunzând prin filieră austriaco-italiană (ilustrată de reprezentanţii Şcolii

1. Precizează punctul de vedere al autorului despre Iluminismul românesc.

Şi cum puteam să nu însămnez cele văzute dacă în toată călătoria, şi în

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul

Limba este, după Heliade, fundamentul spiritualităţii naţionale; „Ocupaţi-

1. Prezintă perspectiva din care autorul emite mesajul textului.

Era această lume [fanariotă şi post-fanariotă], aflată la marginea dintre

1. Precizează perspectiva autorului faţă de problematica abordată în textul

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată, în contextul

În timpul Războiului Crimeii, un străin de o speţă puţin obişnuită în ce

1. Prezintă perspectiva din care călătorul Richard Kunisch descrie