TITUS CRISCIU

VALORI, OPINII ŞI CREDINŢE

Convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu

Reşiţa, 2009

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Iubite cititor,
Ai mai întâi de toate îngăduinţă pentru stângăciile noastre – ale reporterului şi ale
intervievatului – atât de conţinut, cât şi de formă. Plătim tribut exprimării orale directe.
Reportofonul stă mărturie. Am socotit de preferat şansele adevărului din răspunsurile
spontane, nemachiate şi ne-am asumat riscurile consemnării şi a unor opinii deloc „politically
correct ”.
Presupunând că am obţinut îngăduinţa cerută merg mai departe şi consider potrivit să
dau unele explicaţii-răspunsuri la întrebări de genul: „Cum?”, „De ce tocmai?”, „Cu ce scop
sau cu ce folos?”, „Ce ar avea intervievatul de comunicat?”, „La ce mijloace sau tehnici
scriitoriceşti să ne aşteptăm”, etc.

Cum am ajuns la interviuri

În exercitarea preocupărilor mele reportericeşti s-a întâmplat să ajung şi la interviuri.
Iniţial interes profesional, ulterior necesitate personală şi finalmente profesiune de credinţă.
Dintre cele 8 cărţi pe care Dumnezeu m-a îngăduit să le sfârşesc 6 sunt însumări de interviuri,
cu sute de persoane, practic din toate domeniile.
Din punct de vedere personal justific aplecarea spre interviuri printr-un interes de o
viaţă privitor la structura gândirii oamenilor şi valorile spirituale pe care ei le preţuiesc. Mi se
întâmplă uneori să fiu de-a dreptul fascinat de meandrele şi volutele gândirii unor „clienţi” de-
ai mei. Nu este un merit, consider. Pur şi simplu este. Şi nu mă ruşinez, dată fiind compania în
curiozităţi de acest gen a unor minţi de referinţă. Socrate se pare că ar fi formulat cel mai bine
nevoia de pătrundere a minţii interlocutorului, atunci când şi-a dorit să gândească gândul
oamenilor.

De ce o a doua carte de interviuri cu Octavian Apahideanu

Într-o carte de interviuri toate categoriile de cititori pot găsi probleme pe care şi le vor
fi formulat vreodată şi răspunsurile intervievatului. Din confruntarea soluţiilor cititorului cu
cele ale intervievatului, primul câştigă în fondul său de opinii. Suplimentar, într-o măsură mai
mare sau mai mică se bucură şi de stări emoţionale, de exerciţiul credibilităţii şi de inevitabile
verificări atunci când intervievatul se numără printre cunoştinţele sale.
Am reluat convorbirile cu Octavian Apahideanu pentru că are ce spune, nu o spune rău
şi mai ales pentru că intervievatul şi reporterul în acest caz rezonează. Poate cum reporterul
nu a mai intrat în rezonanţă cu alţi interlocutori. Vârsta şi existenţa comună în două epoci
istorice, lecturile şi preocupările de cultură comune şi multe altele pot explica schimburile de
idei, cu înţelesuri şi subînţelesuri între doi camarazi, la finele războiului lor cu vicisitudinile
vieţii.
Un motiv suplimentar ar fi acela al verificării evoluţiei fondului de idei, opinii şi
sentimente, la distanţă de 10 ani, la un spirit obsedat de sporirea pe dinăuntru, de expansiune
şi transgresare spirituală. Pe parcursul convorbirilor aveam să mă conving, de exemplu, de
dezvoltarea deschiderii intervievatului spre bunătate, toleranţă şi simplitate, motiv suplimentar
de interes pentru reporter şi probabil pentru cititor.
Anul 2009 rotunjeşte la 70 de ani nu numai vârsta intervievatului, ci şi vârsta
reporterului. Proiecte şi volume în lucru mai am. Dar, aşa cum spune interlocutorul meu, nu

2
mai am convingerea realizării lor. De aceea, însumând riscurile amândurora, am considerat că
nu greşesc închizând cercul interviurilor cu o reluare, după o decadă, a convorbirilor cu
Octavian Apahideanu. „Ce-i în mână, nu-i minciună”. Noi interviuri, cu noi personalităţi, -
poate. În premieră, la 10 ani distanţă, o revenire „sub pintenul finitudinii”, vorba filozofului,
la gândurile, ideile şi trăirile unuia dintre „clienţii” mei, - o perspectivă realizabilă, chiar şi
sub spectrul imprevizibilului.
Reluarea convorbirilor cu Octavian Apahideanu nu este o nouă ediţie a cărţii”O viaţă,
o profesie”. Nici pe departe. Dimpotrivă, este o sumă de investigaţii diferite ale personalităţii
complexe a intervievatului, la care inevitabil se adaugă şi câteva (puţine) verificări ale
evoluţiei opiniilor şi ideilor discutate în numita carte.

Despre intervievat sau la ce se poate aştepta cititorul

Cu toată prudenţa evitării hiperbolelor, în intenţia edificării virtualului cititor afirm că
interlocutorul meu este posesorul unui fond redutabil de opinii şi idei, are sedimentate
categoriile de bază, admite să le prezinte şi să le pună în cauză la rigoare şi are darul
exprimării exacte. Am găsit la el o lume alcătuită din gânduri şi idei proprii, grefate pe o
bogată informaţie culturală şi o la fel de bogată experienţă a relaţiilor interpersonale
aducătoare de viu şi real. În aceste condiţii îl consider aproape un material didactic şi sper în
utilitatea prezentei cărţi.
Este de adăugat însă imediat că personalitatea intervievatului este şi contrariantă
uneori sau prezintă excrescenţe marcate, astfel încât se contracarează eventualele platitudini
sau repere valorice deja larg acceptate cu opinii care şochează. Fii selectiv, cititorule înţelept!
„Patimile” interlocutorului meu pot fi prezentate calcat pe schema celor patru
elemente ale înţeleptului Aristotel:
- focul = profesia de medic, cu paciente, maeştri, epigoni, lecturi profesionale,
perfecţionări, victorii şi înfrângeri, activitatea de cadru universitar. În to-
tal, ARDERILE
- aerul = frumosul, începând cu Femeia şi continuând cu literatura, muzica, artele,
Filozofia, etc. IMPONDERABILUL
- pământul = nevoile materiale; STÂNJENITOAREA POVARĂ
- apa = fluviul scăderilor, defectelor, rătacirilor, bâlbâielilor, neşanselor;
FLUVIUL PĂCATELOR.
Pe deasupra acestora, o hemisferă unificatoare şi protectoare, CREDINŢA ÎN
DUMNEZEU.
Sub cupolă se înalţă spre zenit o coloană a generaţiilor de oameni din viaţa
intervievatului, - paciente, rude, apropiaţi, colegi, cunoscuţi; OAMENII.
În jurul coloanei, asemenea şarpelui din caduceu(s) – simbol al medicinei – urcă
SPIRALA VIEŢII INTERLOCUTORULUI.
Pe măsura înaintării în vârstă, SPIRALA VIEŢII INTERLOCUTORULUI urcă şi se
apropie de coloana OAMENILOR. STÂNJENITOAREA POVARĂ şi FLUVIUL
PĂCATELOR, asemenea pământului şi apei rămân spre nadir. ARDERILE şi
IMPONDERABILUL urcă spre zenit în spirală. Pe ultima spiră ARDERILE, - aportul
profesional, - s-au stins. Pensionarea a stins aceste arderi. A mai rămas doar
IMPONDERABILUL. Nu pentru mult timp. Când şi acesta va înceta să existe, ultima spiră se
va întrerupe pentru totdeauna.
În interviurile de acum 9-10 ani am investigat spirele corespunzătoare la 30, 40, 50 şi
60 de ani. Pe ultima spiră, cea de 70 de ani, cu mai puţine ARDERI şi cu mai multe
IMPONDERABILE, o investighez acum, în al doisprezecilea ei ceas.

3
 Parcurgând interviurile din cartea noastră deja menţionată cititorul poate găsi valorile
corespunzătoare etapelor anterioare. Prezenta însumare de interviuri evidenţiază valorile
corespunzătoare vârstei înaintate.
Cititorule avizat fii bun şi admite pentru mai bună înţelegere şi o paralelă cu
cronologia/evoluţia ideilor la Constantin Noica:
- la 25 ani, - „Mathesis sau bucuriile simple”;
- la 60 ani, - „ Platon: Lysis, cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni
şi lucruri;
- la 72 ani, - „Devenirea întru fiinţă” (primul volum).
Orientat de oricare dintre cele două scheme (aceea pornită de la elementele aristotelice
sau aceea evocată de cronologia cărţilor lui Noica), cititorul binevoitor şi curios poate purcede
la lectura prezentei cărţi. Va găsi cu preponderenţă aserţiuni din domeniul pe care l-am
botezat IMPONDERABIL. Dar nu numai. Va gasi şi chestiuni prozaice. Va găsi noi
dominante, proprii omului înţelepţit, şi va găsi şi confirmări/consolidări ale unor mai vechi
opinii şi idei. Va găsi şi pierderi.
Dintre „achiziţii” aici menţionez doar una: plusul de omenesc câştigat. Nu în dauna
informaţiei cărturăreşti, ci în paralel şi prin aceasta. În special după încetarea profesării,
orientarea spre simplitate şi omenesc se reliefează în prim plan.
Cum afirmam mai înainte, am constatat şi pierderi.
Octavian Apahideanu a cam pierdut apetitul pentru citate şi retorică. În favoarea
exprimării personale, simple. Nu-mi pare regretabilă această pierdere. Este loc comun
recunoaşterea complicatului demers de ajungere la simplu. Sunt dureri de naştere prelungite
ani de zile. Şi produsul naşterii este...mărunţel. Dar promiţător.
A pierdut şi încrederea neţarmurită în freudism. Probabil înaintarea în vârstă se
manifestă cu...uitarea ochelarilor.
A mai pierdut pedanteria ocolirii platitudinilor. Răspunde la întrebări cu ceea ce
gândeşte sau „ştie”. Nu se preocupă chiar deloc de evitarea truismelor, dacă acestea sunt şi
credinţe ale lui. Poate din umanizare? Nădăjduiesc.
În fine, a pierdut şi bruma de interes pe care o avea pentru interviuri. Nicicând
disponibilitatea lui pentru acestea nu a dat pe dinafară. În ultimii ani însă colegi de-ai mei
învaţă cu succes sensul lui „to come by an interview” cu ajutorul intervievatului meu. Din
acest punct de vedere prietenia noastră (sic! Opiniei intervievatului despre prietenie) a învins.
Sunt privilegiat. Probabil însă că şi intervievatul este privilegiat, în măsura în care nu mulţi
reporteri ar rezista capriciilor sale. Variabile. Constantele sale ţin de fond: principiile şi
valorile călăuzitoare.
Spre a nu te îndepărta cititorule, ţin să-ţi fac cunoscut că deşi nu este realmente un
histrionic, amicul meu termină din când în când răspunsurile la întrebări cu o notă de zâmbet.
Tant mieux!

Despre carte
Ţin să precizez înainte de toate că este o panoramă a gândurilor, ideilor, opiniilor şi
trăirilor intervievatului. Menirea ar fi stimularea la asimilări sau controverse pe marginea
subiectelor abordate.
În nici un caz nu ne aflăm în faţa unui jurnal, fie el şi numai de idei...Întrebat despre
existenţa vreunui jurnal propriu-zis, Octavian Apahideanu a confirmat doar notări sporadice.
Zilnic însă a notat, timp de mai bine de cincizeci de ani fapte, observaţii, extrase, idei
şi gânduri referitoare la construirea omului-OM. Mai mult decât un jurnal. Spectru mai larg
decât trăirile personale, dar şi decăt extrasele din periodice sau adnotările tematice. Dacă se va

4
fi învrednicind vreodată să publice miile de pagini adunate, vom avea cu siguranţă un tablou
mai complex şi dinamic al personalităţii în cauză, decât ne-ar lăsa să pătrundem un jurnal
personal. Mai explicit poate decât în convorbirile din prezenta carte am percepe probabil
etapele şi mecanismele trecerii de la starea de „devenire întru devenire” (primatul intenţiei de
autoîmbunătăţire) la „devenire întru fiinţă” (cu deschidere directă spre oameni), în
terminologia filozofului C. Noica.
Şi totuşi, involuntar, scormonind prin spiritualitatea unui om poţi obţine unele trăsături
ale personalităţii respectivei persoane. În cazul de faţă transpar trăsături de copiat şi trăsături
care evocă arhetipul omului-OM. Modeste ambiţii trădează autorul, nu-i aşa, cititorule?
O deşertăciune şi o preţiozitate ar fi fost încercarea de a felia pe capitole tematice
spiritualitatea complexă a intervievatului, personalitate deschisă spre cele mai variate
observaţii asupra lumii înconjurătoare. În consecinţă am procedat la proiectări de lanternă,
vizualizând câte o idee şi mutări întâmplatoare ale fascicolului luminos în alte zone de
explorat. Nu capitole, nu teme prestabilite. Pur şi simplu întrebări şi răspunsuri. Întrebările mi
le asum. Raspunsurile, chiar dacă uneori sunt sugerate de câmpul logic al întrebărilor, aparţin
intervievatului. Câmpul logic al întrebărilor, această atmosferă, justifică poate mai mult
eticheta de convorbiri, decât aceea de interviuri. Doar un detaliu, dar şi premisă: „Nu mai fi
căutat, dacă nu m-ai fi găsit”.
Întrebările au ţintit obţinerea unor opinii sau idei proprii interlocutorului. Raspunsurile
oglindesc în cele mai multe cazuri generalul exprimat prin prisma experienţei şi acumulărilor
culturale ale intervievatului. Particularitatea a fost imprimată de interlocutorul meu, care
foloseşte de regulă o fixare de ordin general a problemei, urmată de detalierea viziunii
personale. Nădăjduiesc că perspicacitatea cititorului va permite asumarea părţii generale,
introductive, a răspunsurilor, dar şi că cititorul va fi atras de particularul opiniilor şi ideilor
intervievatului, postate în partea a doua, mai extinsă, a fiecărui răspuns.
În cursul convorbirilor, fără premeditare, am realizat o hărţuială datorată trecerii ex
abrupto de la un domeniu la altul. De la teme generoase, majore, s-a întâmplat să sar la
chestiuni prozaice sau de interes mai restrâns. Departe de a protesta, amicul meu şi-a
demonstrat disponibilitatea – cititorul va confirma – de a considera totul ca fiind omenesc şi
această reacţie a lăsat loc de respiro, după unele mai „încărcate” consideraţii. Aşa a fost să fie,
nu-mi asum meritul anticipării acestui efect.
Dintre convingerile puse în cauză în convorbirile care urmează, unele se dovedesc
credinţe quasireligioase ale intervievatului. Aportul social, preferabil într-o profesie, este
valoarea considerată de interlocutorul meu a fi „number one”. Nu te descuraja cititorule din
secolul XXI-lea. Pasajul poate fi omis în cursul lecturării. Este poate un avantaj – şi el
nepremeditat – al modalităţii de prezentare a materialului aici adunat. Noncontinuitatea să
trăiască ! Dar,...chiar merită pasat aportul social al fiecărui individ?
Alte observaţii referitoare la mijloacele utilizate în alcătuirea prezentei cărţi nu-mi par
oportune. Formularea întrebărilor este o artă şi presupune cunoştinţe. Nu-mi asum această
artă. Doar visul ei. Şi speranţa că după 6 cărţi-culegeri de interviuri, îmi fac treaba onest. Şi
tind să mă diferenţiez cumva de banalii rutinieri care reproduc întrebări fără urmă de
originalitate şi de spirit critic.

Rămas bun
Intervievatului
A încheiat practicarea medicinei. Şi acum? Cântecul de lebădă este inscripţionat
deasupra intrării la Sala de Operaţii a Spitalului de Urgenţa Judeţean Reşiţa. Şi lebăda?
Pluteşte dusă de ape şi aşteaptă. Ce anume aşteaptă? Vom afla cu toţii la timpul potrivit. Din
când în când întoarce privirea înspre amontele fluviului. Dar deja ceaţa acoperă ce a fost. Şi
încă mai pluteşte.

5
 Cititorului
Iubite cititor, am încercat să desluşesc pentru tine cărarea pe care îţi propun să o
parcurgi citind cartea de faţă. De ambele părţi ale cărării vei găsi răsaduri de flori, plante
ornamentale în putere şi unele aparent în curs de veştejire. Îngrijeşte-le sau, dacă îţi par
buruieni, elimină-le.
De acum încolo grădina ideilor şi opiniilor îţi aparţine. Fie ca Dumnezeu să te
călăuzească spre ceea ce este bine.
Cărţii
Dacă această carte va rezista sau nu eu nu îndrăznesc să sper. Ceea ce cutez să sper
este utilitatea actuală a confruntării ideilor cititorului cu cele ale intervievatului. Este poate şi
această ambiţie o cutezanţă. Fără ea însă, mobilul interviurilor dispare.

6
 - Dragă prietene, reluăm dialogul nostru exact după opt ani.
Nu ştim cât ne mai îngăduie Dumnezeu şi faptul că anul acesta împlineşti 70 de ani –
iată cele două motive care mă determină să mă grăbesc oarecum cu reluarea convorbirilor
noastre, desi mai rotund ar fi fost ca verificările pe care le intenţionez să fi fost realizate la o
distantă de 10 ani de la precedentele întreţineri.
În mare mă gândesc să vedem ce a mai rămas din ele, şi cum ţi s-au modificat
gândurile şi simţămintele odată cu înaintarea în vârstă. Poate să ne gândim împreună şi la
zilele care ne-au mai ramas.
- Despre ce a fost mai mult, despre ce va fi...mai puţin.

- Am dorit să te menajez. De fapt şi eu cred că este temerar să vorbim despre viitor.

- Ai dreptate. Tu şi cu mine nu mai avem dreptul să ne facem planuri. Eu îţi propun
ca în fiecare dimineaţă, dacă ne trezim vii, nu ne trezim morţi (vorba olteanului), să facem
semnul crucii şi să spunem Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai mai dat o zi. Nici vorbă de
planuri, de ce-ţi propui. Ce să-ţi propui la frageda noastră vârstă?

- Ne vom cantona atunci la „ce anume-a fost”, vorba poetului. Vom încerca -eu prin
întrebari şi tu prin răspunsuri - să vedem cum ai evoluat în aceşti ani, care gânduri ţi se
conturează astăzi importante şi care îti sunt opiniile prezente în mai multe domenii. Poate
prezentarea acestora va fi de interes pentru cei ce vor să-si confrunte evoluţia cu a altora.
Îţi propun să dăm cezarului ce i se cuvine şi prima întrebare să se refere la adoraţia şi
„obiectul” muncii tale de o viaţă. Să reluam deci dialogul despre femei, mai ales că în
cartea noastră „O viaţă, o profesie. Convorbiri cu doctorul Octavian Apahideanu”, te-ai cam
eschivat, mi-ai răspuns mai mult prin citate, decât prin exprimarea directă a propriilor
opinii.
- Accept ideea omagierii Femeii prin acordarea primului gând. Dar,...la vârsta noastră?
Şi la sfârşit de drum…

- Perspectiva sfârşitului te cam obsedează...

- N-am ce face, sunt lucid. Nu-mi cade bine să abordez această perspectivă, dar alta
nu am. Şi apoi nu ne învaţă existenţialismul că pentru a trăi autentic trebuie să ne confruntăm
în mod direct cu propria noastră mortalitate şi să ducem o viaţă semnificativă în umbra
morţii?

- Reluăm. Cum o vede pe femeie un bărbat de 70 de ani ?

- Când este tânăr, bărbatul vede în femeie aproape totul. Vorba unui amic – „Sănătate
curată !”
Când anii trec bărbatul vede mai ales sufletul atât de încăpător şi de plin al
femeii...Sufletul pe cât de plin, pe atât de dispus să ofere. Femeile au de unde da şi nu ezită să
o facă. Chiar dacă noi, bărbaţii, acumulăm multe în viaţă, la început de drum suntem mai
parcimonioşi, iar la sfârşit mai leneşi. Ori ele, încă de la vârstă tânără au generozitate din

7
belşug şi te întrebi cine le-a umplut cămara asta generoasă. Eu cred că Dumnezeu. Prea multe
suferă ele ca să nu fi primit ceva în contrapartidă. Ele trebuie să fie supuse. Din corpul lor dau
substanţe altor fiinţe. Ocrotesc, au grijă de părinţi, de copii, de bărbat; uneori, la urmă, au
grijă şi de ele, dar numai uneori şi numai la urmă. Pentru toată această generozitate, cred că
Dumnezeu le-a umplut cămările. Neuropsihologii vorbesc de hemisfera dreaptă şi hemisfera
stângă. Noi bărbaţii am lucra mai mult cu cea stângă, suntem oamenii amănuntelor, ele
lucrează cu jumătatea dreaptă a creierului şi sunt cele care au vederea panoramică. Poate că
acolo, in hemisfera dreaptă, a înţelegerii plenare, femeile au cipul sufletului mare şi generos.
Dar să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem că şi la vârste înaintate frumuseţea şi tinereţea
femeii ne încântă. Vorba americanului: „Ladies first. Pretty ladies sooner.”

- Consideri că această opinie elogioasă faţă de femei se datorează într-un fel, şi

specialităţii tale?
- Parţial da, pentru că, în general, caracterul unui om şi personalitatea omului le
cunoşti la durere, nu la chef, unde toţi suntem spirituali, amabili, facem promisiuni. La
durere omul este aşa cum este el, fără fard şi fără ţoale. Or eu am cunoscut femeile în
durerile facerii şi am văzut că sunt fiinţe alese. Cu unele am purtat prelungi discuţii şi am
avut multe de învăţat de la ele. Şi mai ales multe de primit sub aspect afectiv-emoţional,
poate mai multe decât cele sub aspect raţional pe care le-am primit de la maeştri. O
sensibilitatea ascuţită câştigă cei care lucrează cu femei.
Chiar şi în afara profesiei medicale bărbatii sunt produsul femeilor pe care le-au
cunoscut. Până şi acei bărbaţi care se nasc frumoşi, motiv pentru care nu mai citesc, nu mai
studiază şi rămân destul de modeşti cerebral, unii chiar imbecili frumoşi, şi aceştia câstigă o
îmbunătăţire datorată contactelor cu femeile.

- Sper că atunci când te referi la „imbecili frumoşi” nu te referi şi la Don Juan. In

viziunea lui Octavian Paler , din ultima lui carte „Calomnii mitologice”, Don Juan nu se
dovedeşte un imbecil. El îşi face loc în golul creat de neglijarea femeilor de către bărbaţi.
Opinii inrudite găsim şi la alţi autori - mă gândesc la Livius Ciocârlie, la Alexandru
Paleologu ş.a.
- Trebuie să recunoaştem că în viaţa noastră - chiar dacă n-a fost ea un rai - am avut şi
bucurii, între care aceea a literaturii, a cărţilor acestor autori, care ne-au învăţat ce este
iubirea, ce este spiritualitatea. Practic, cărţile lor sunt manuale de cultivare spirituală. Nici
unul dintre autorii citaţi nu a văzut frivol femeia. Dimpotrivă, susţinerea lui Don Juan este
tocmai din cauză că el, asemenea lui Don Quijote, a fost un căutător de frumos. In cărţile
autorilor pe care i-ai citat femeia este sublimată. Poţi să o sublimezi şi în postura de mamă şi
rău faci dacă nu o sublimezi. Poţi să-i sublimezi mâinile, trudite sau în rugăciune, evocând
„Mâinile rugătoare” (Albrecht Dürer), sau „Catedralei” (August Rodin). Sunt lucruri pe care
nu poţi să nu le înalţi acolo unde le este locul.
Tot aşa aş aduce în aceste zone de admiraţie şi preţuire, de omagiere, „osteneala” lui
Don Juan de a cunoaşte Femeia cu F mare. Nu cred că a dorit necondiţionat trivialitatea, deşi
s-a comportat deseori ca atare…

-Şi nu le-a minţit pe femei. Ele s-au bucurat de a fi alături de el, fie şi numai pentru
câteva ore.
-Se poate pritoci mult această idee.

8
 Nu le-a minţit. Doar le-a schimbat. Cât sine lucid şi câtă „îmbătare” cu elixirul numit
femeie. Iar la beţie omul spune multe, nu-i aşa?... Şi crede ce spune...
Cât despre acceptarea lui Don Juan de către femei vezi ce spuneam mai înainte despre
sufletul larg al femeilor. Plus clasicul „Minte-mă, dar minte-mă frumos !”. Şi Don Juan se
pare că se pricepea.

- Ca şi prostituţia, şantajul sentimental este o veche preocupare a omenirii. Cum se

manifestă el astăzi şi cine îl practică?
- Urme de şantaj sentimental se observă la toţi oamenii. Cu rădăcini adânci. Nu ne
onorează, dar... inconştientul şi subconştientul vorbesc.
Cred că face parte din armamentariumul pe care îl are fiecare individ dotat pentru
supravieţuire şi reproducere. În cadrul speciei concurenţa uzează de diverse tactici, între care
şantajul sentimental. Dacă un bărbat e prostovan şi nu ştie să uzeze de nişte arme, deşi e
frumos ca un zeu, după trei zile femeia s-a plictisit de el. Şansele lui în selecţia sexuală sunt
mai mici.
Mă amăgesc cu credinţa că şantajul sentimental este o scădere a omului, justificată
biologic şi nu insist cu alte analize ale acestui comportament. De altfel, condamnarea lui o
face toată lumea.

-În încheierea discuţiei mele cu celebrul actor şi om de teatru Radu Beligan

(publicată în cartea „Din galaxia scenei” în 2006), mi-a mărturisit că secretul longevităţii
sale artistice e verbul a iubi. „Ne-am născut pe lume ca să iubim. Eu spun mereu celor care
vor să mă asculte iubiţi, iubiţi ce vreţi, numai iubiţi. Lipsa de iubire este moartea
sufletului”. Tu la ce concluzie ai ajuns?
-La bătrâneţe, sfera de interes pare să se circumscrie în jurul unor probleme sau
domenii, nu atât extinse, cât profunde, pe care nu le-am abordat în tinereţe. Le găsim în
Biblie, în filozofie, la Thomas Mann, Dostoievschi, Tolstoi,...

- Te rog să te focalizezi pe noţiunea iubire…

-Tolstoi pretinde că noi oamenii avem ceva dumnezeiesc în noi. Fiecare om are. Acest
semn imanent fiinţei umane este caracterizat prin ceva şi anume prin iubire.. In plus, ca
produşi ai femeilor, ce au primit/învăţat bărbaţii de la femei? Iubirea, amplificând
Dumnezeiasca iubire din noi...
Iubirea este ideea centrală a religiei creştine. Şi nu numai. Sfântul Francisc, dacă nu
mă înşel, a spus „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Când iubeşti pe cineva nu poţi să-i faci rău, îi faci
numai bine. Omul care iubeşte tot ce este în jur, pe oameni în primul rând, cu siguranţă nu va
face decât bine pe pământ.
Înaintând în vârstă, Radu Beligan trăieşte această iubire.
Rămâne să vedem noi în ce măsură ne simţim capabili să cultivăm în noi iubirea şi
binele care sunt îngemănate. Vrei binele cuiva, înseamnă că-l iubeşti. Desigur, vorbim
despre iubire în sensul generic al cuvântului, nu despre iubirea sexuală. Iubirea pe care i-o
acorzi şi unui cerşetor, unui neputincios, uneori şi celui care ţi-a făcut rău. Pe acesta din
urmă îl compătimeşti... cu un grăunte de iubire, în sensul „eşti un ticălos şi îmi pare rău că
eşti aşa”. Nu-i un paradox să-l iubeşti şi pe duşman. Întinderea şi a celuilalt obraz este o
gândire de o înţelepciune profundă.
Îmi permit încă trei cuvinte despre sentinţa maestrului Beligan. Dânsul spunea: „Ne-
am născut pe lume ca să iubim”. Îndrăzneaţă aserţiune teleologică. Să ne reamintim că
Aristotel considera fericirea ca telos (ţel interior) al vieţii omeneşti, Sfântul Augustin

9
susţinea iubirea de Dumnezeu, iar Heidegger pretindea că telosul omului este trăirea fără
negarea condiţiei umane, în particular a morţii. Într-o asemenea companie credinţa
maestrului Beligan face o bună figură. Un motiv suplimentar de preţuire a marelui actor şi
om de cultură.

-Se mai întâmplă ca minunatele fiinţe numite femei să ne mai şi mintă....

-Ne mint ca să nu ne jignească, ne mint ca să nu ne facă să suferim. Altminteri, dacă
au de-a face cu un partener la înălţimea lor, sunt realiste, sincere. Când au un partener
inferior se simt obligate să strecoare mici complimente false, pentru ca să se creadă el bărbat
superior, deştept, talentat, frumos, bun şofer, etc. Vorba unui pilot de curse : „Nu există nici
un bărbat care să nu se considere şofer iscusit şi amant perfect.” Şi femeile, cu ajutorul
micilor minciunele ne ajută să nu facem fâs.

- Nu confundăm uneori compasiunea cu iubirea?

- Ba da, dar întreb şi eu dacă ar fi să facem o sferă mare pe care s-o numim iubire, în ea
şi-ar găsi loc şi compasiunea? Ea este o formă de iubire.

- Ai amintit şi de Thomas Mann. Te rog să te referi la unul din marile lui romane (la
propriu şi la figurat), de exemplu „Muntele vrăjit”. E greu de crezut că în vremurile de
acum îl mai citeşte cineva.
- Am un noroc şi anume acela că acolo unde mă duc eu în Elveţia, la Davos, se află
sanatoriul unde s-a întâmplat acţiunea romanului. Închipuieşte-ţi că mă aşez pe o bancă, în
faţa mea un munte alb, alb, luminat de soare şi privesc la munte, în spatele meu fiind
sanatoriul TBC care nu mai funcţionează ca atare. Aşa încerc să intru în atmosfera acelor
oameni bolnavi, care se spiritualizau prin boală şi purtând discuţii elevate. Se întreţin
îndelungat, în roman, un teologal - în accepţiunea lui Ţuţea, care practica religia în felul lui -
şi un revoluţionar, un antropocentrist. Settembrini pledează pentru raţiune, drept natural al
popoarelor, studiul naturii, republică, moştenirea culturală greco-romană, eliberarea de
destin şi cultul formei. Printre altele îl invocă pe Voltaire, care în numele raţiunii se revoltă
împotriva cutremurului de pământ de la Lisabona. Naphta dimpotrivă apără credinţa, pe care
o socoteşte principal instrument de cunoaştere, intelectul fiind secundar. Îl citează pe Sfântul
Augustin; „Cred, ca prin aceasta să cunosc”. Vede definitorii pentru om emanciparea
spirituală şi smerenia religioasă. Într-un fel se poate spune că este adeptul cultului
informului, când îl citează pe Plotin, cu ruşinea acestuia că are trup. Ce mai, victoria
spiritului!
În roman sunt şi alte încrengături laterale, dar cea mai importantă este disputa ăstora,
din care nu se poate să nu te îmbogăţeşti şi la urmă să spui: „E pur si muove!” Avea Thomas
Mann dreptate. Culmea, şi în „Doctor Faustus”, deşi vorbeşte de un doctor, idealul îl vede tot
în acela care recunoaşte o forţă supremă, prezentă în toate şi spre care dacă îmbătrâneşti şi
nu te îndrepţi, este similar sloganului care spune că dacă în tinereţe n-ai fost de stânga şi la
bătrâneţe n-ai devenit de dreapta în politică, ai trăit degeaba. Cam aşa spun şi eu: dacă nu te
apropii de Dumnezeu la sfârşit de viaţă, eşti berbec, ai rămas la 30 de ani.
Muntele vrăjit (Der Zauberberg) a fost terminat în 1926. In 1929 Thomas Mann a luat
premiul Nobel pentru literatură.

10
 -Curiozitatea de reporter şi prietenia noastră mă îndeamnă să te întreb ce au
însemnat ultimii opt ani pentru tine, ştiut fiind că o parte din timp l-ai dedicat carierei
universitare, în prezent fiind conferenţiar?
-Dragă ticălosule, se pare că azi, 31 decembrie 2008 se împlinesc exact 8 ani de la
începutul colaborării noastre în vederea (numai a ta la început) primului nostru volum de
convorbiri... Ce am făcut în aceşti opt ani? M-am trezit de-a binelea la realitate. Într-o prima
etapă m-am lansat într-o activitate debordantă: dimineaţa spital, la prânz universitate, după
amiaza cabinet, seara şi în weekenduri lecturi. În concedii, sport. Nu am putut să evit totuşi,
să întrezăresc că nu era decât un furat de căciulă ceea ce făceam. Acum mă îndrept spre
înduhovnicire, nu religioasă, deşi cochetez uneori şi cu idei religioase, ci spre
patriarhalismul pe care-l practica oamenii de vârsta mea, indiferent dacă sunt şcoliţi sau nu.
Trăind patriarhal nu mai poţi să te gândeşti la trivialităţi. Nu-ţi vine. Schimbarea care s-a
produs a fost o reaşezare a valorilor şi o îndreptare mai puţin spre cotidianul ieftin şi mai
mult spre valori fundamentale, de genul meditaţie, lecturi de căpătâi, comuniune întru bine,
iubire (in sens generic), frumos, adevăr. Oare de ce iubesc bunicii atât de mult nepoţii? De
unde bogăţia de iubire a bunicilor? Eu sunt la vârsta bunicilor, chiar sunt bunic şi nu pot să
nu constat că mă împlinesc tot mai mult în dragoste, în iubirea de bine, frumos si adevăr.
Fără îndoială că dacă n-am avut noi parte de nobleţe de sânge, odată cu înaintarea în vârstă
avem parte de o nobleţe de suflet. Nobleţea de suflet, pe care o câştigi cu vârsta, - iată
câştigul ultimilor mei opt ani.
Chestiunea cu conferenţiatul, care la vremea respectivă m-a onorat, acum mă
stânjeneşte, având în vedere că la vârsta mea am ajuns doar conferenţiar. După cum vezi mai
prins în ceasul mărturisirilor.

- Deduc că dragostea faţă de nepoţi este acaparatoare. Te înţeleg foarte bine pentru
că şi eu sunt bunic şi mă încearcă aceeaşi dragoste, dar asta nu înseamnă că am renunţat la
marea noastră pasiune, lectura…
-Să-ţi spun ceva care te va surprinde. Amândoi suntem formaţi de către carte.
Amândoi avem cultura cărţii. Şi totuşi, printr-o inspiraţie Dumnezeiască, acum vreo cinci ani
m-am apropiat de calculator. Mare surpriză. O sursă de informaţii egală cu toate bibliotecile
din lume îţi stă la dispoziţie prin câteva clicuri. Astfel mi-am făcut o bază de date unde îi
găsesc detaliaţi pe Eliade, Cioran, Noica. Îi am însertariaţi şi mă duc la ei în trei minute,
ceea ce n-aş face nici în propria bibliotecă, dar cu atât mai puţin în cea judeţeană sau
universitară din Timişoara. Am mai downloadat compoziţiile muzicale de referintă si
interpreţii preferaţi. Comunic în timp real cu oameni pe care îi preţuiesc. Aşa că spun, în
atenţia celor care ne vor citi, să se apropie de calculator, pentru că este incredibil de bogată şi
satisfăcătoare această sursă de informaţii. Multă vreme am fost rezervat faţă de Internet.
Astăzi reconsider mentalitatea greşită avută. Ai devenit şi tu addict ?

-Nu încă, dar în curând…

- Nu încă, dar se va rezolva şi asta, ai dreptate. Eu zic că apropierea de calculator nu
trebuie dispreţuită, trebuie încurajată. Ştiu că şi tu cochetezi cu calculatorul, iar fiul tău e
genial în treaba asta, dar sugerez tuturor intelectualilor dornici de progres să nu neglijeze
acest instrument al cunoaşterii, să-l privească cu încredere, să se apropie de el.

- Şi totuşi mai sunt intelectuali, rafinaţi, care încă au aversiune faţă de calculator.
Cum îţi explici această reţinere?

11
 - Este vorba de o preconcepţie. Noi am învăţat să dispreţuim mijloacele acestea fugace
de informare. La cinema sau teatru vezi o scenă, auzi o replică fugitiv, fără să ai timp pentru
procesare. Intr-un fel apropiat am considerat că se întâmplă şi cu calculatorul. Cu cartea,
pretindeam noi că altfel stau lucrurile. Acasă, citesti, închizi cartea, meditezi, o redeschizi,
cauţi în lexiconul de alături, consemnezi, comentezi pe marginile filelor....Un travaliu care în
final ar fi mai adecvat pregătirii şi satisfacţiilor decât fugara imagine sau idee care ţi se
perindă prin faţa ochilor la calculator, teatru sau cinematograf.
Acum, când m-am apropiat de calculator, mi-am dat seama că şi aici poţi să revii
asupra imaginii/textului de câte ori vrei şi că ai imediat în calculator tot felul de dicţionare,
referinţe. Multe alte posibilităţi ale calculatorului depăşesc orice imaginaţie a celor crescuţi
în exclusivitate în cultul carţii.
S-ar putea ca intelectualii care refuză apropierea de calculator să fie inhibaţi de
mentalitaţi depăşite, teamă de timpul scurt rămas până la scadenţă sau de dificultăţile
inerente uceniciei în informatică. Pe oamenii realişti, care ştiu că au o boala terminală (în
şase luni,să zicem), îi înţeleg. Pe ceilalţi care mai au câţiva ani de trăit, nu-i înţeleg şi le
sugerez cu toată prietenia să se apropie de această minune, numită computer.

- Dar tu, am impresia, că exagerezi cu calculatorul. Spun asta pentru că de câte ori ne
întâlnim te găsesc la calculator. Eşti dependent de el?
- Prietene, într-adevăr s-au schimbat mult lucrurile. Noi, deşi mai suntem şi vom
rămâne înrobiţi cărţii, trebuie să admitem că din punct de vedere al sursei de informaţii,
calculatorul face cât aproape toate bibliotecile din lume, luate la un loc. Trebuie să înţelegem
că materialul de consultat, ca şi acela de bucurat sufletul, este enorm pe această sursă. E
adevărat că are şi unele servituţi - strică ochii, te ţine cocoşat, poziţia este mai rigidă - dar se
poate trece peste acestea, de dragul fantasticei iluminări pe care ţi-o dă PC-ul. De vreo cinci
ani, nu mai pot concepe un intelectual fără două-trei calculatoare (la serviciu, acasă, şi la
casa de odihnă) şi un leptop, dacă se poate, când se duce omul la Barajul Secu.... Ţii minte
când ne-am întâlnit noi la Barajul Secu, în urmă cu vreo 25 de ani? Stăteai la umbră şi
tastai...la o maşină de scris.. Nu crezi că astăzi te-ai duce cu un leptop? Nu din snobism, ci
datorită incomparabilelor posibilităţi de redactare a textelor la leptop. Vasăzică, din punct de
vedere al sursei de informaţie şi al posibilităţilor lui, calculatorul epatează oricare altă sursă.
Din punct de vedere al promptitudini serviciului oferit Internetul este de asemenea admirabil.
Cauţi ceva. Introduci un cuvânt, din ce te interesează, doua, trei clicuri şi se face lumină.
Altfel, te duci la bibliotecă, completezi o fişă, ţi se dau câteva cărţi pentru două săptămâni,
te deplasezi apoi din nou să restitui cărţile pe care le-ai buchisit, dar nu ai aflat ce
doreai...Gândeşte-te cât timp pierdut. Să recunoaştem, cu nostalgia de rigoare, că această
bogată, promptă şi multifuncţională invenţie a depăşit cartea.
Nu mă jenez deci să recunosc că sunt dependent de această cutie miraculoasă.

- Eu, deşi m-am convins târziu de acest lucru, nu renunţ nici la carte.
Revenind la tine, contactul cu oamenii, cu internetul, îţi dă aparent senzaţia că eşti
firesc integrat în societate. Totuşi, din câte te cunosc, eşti un însingurat…
- Dragule, hai să luăm lucrurile puţin mai cinic. Se spune: ”Te naşti şi mori singur”.
Toată lumea ştie acest lucru. Cinic fiind şi realist, în această împrejurare, întreb şi eu, oare
nu cumva şi trăim singuri? Să zicem că ai un foarte bun prieten, dar ce poate să-ţi facă el
când ai o fractură şi te doare piciorul? Să zicem că ai nevastă, dar ţie ţi se scurg ochii după o
vecină. Cu ce poate să te ajute nevasta? Să zicem că ai fost insultat de o persoană nemernică,
ţi-e sufletul greu şi te întrebi de ce ţi-a spus cuvintele respective? Nu era mai bine să nu te fi

12
 vulgarizat la restaurant prilejuind astfel întâlnirea neplăcută? Deci, ne naştem, trăim şi
murim singuri. Ceea ce spun este o opinie personală şi nu este nici elegant să vorbeşti de
propria persoană şi poate nici ideea nu merită reţinută. Pur si simplu este un răspuns la
problema însingurării.

- Eu te-am provocat... Vrei sa continui ?

- Poate, cu o completare.
Când nu mai am mult de trăit, dar am atâtea de recuperat... Să mă bucur de cărţile
necitite încă sau de reluat unele lecturi.Sau să dau drumul la PC şi să citesc despre istoria
necunoscută nouă, pentru că noi am învăţat o istorie deformată, să văd al Doilea Război
Mondial în altă viziune decât aceea pe care o ştiam noi.... Să mă uit la televizor la Animal
Planet şi să văd imagini care îmi dau satisfacţii estetice, fără să mai comentez curiozităţile
prezentate acolo...Să încalec bicicleta realizându-mi astfel un vis al copilariei sărace....Să
iau aparatul foto şi să mai prind câteva imagini... Iarna să mă duc la schiat, vara să înot....
Te intreb, unde mai rămâne loc de rumegat singurătatea?

- Ai scris câteva cărţi. Eşti preocupat în continuare de carte. Ce loc îi mai acorzi
astăzi cărţii, în condiţiile în care calculatorul a câştigat substanţial teren?
-Titule, eşti un drăguţ, dar cu mult mai multă bucurie şi justificare aş vorbi despre
cărţile altora, decât despre cele la care am trudit eu. Mă refer la prima ta menţiune.
Pentru că m-ai strâns cu uşa, să încerc totuşi nişte gânduri.
Cărţile sunt destinate să fie citite. Surpriză: oamenii cărora le-am dăruit cărţi, nu mi-au
făcut dovada că le-au citit. În librării, câte am pus în circulaţie, s-au epuizat. Cred că numele a
atras atenţia. De citit însă nu pare să fie vorba, de vreme ce nu m-a provocat nimeni la nici o
discuţie. Una dintre ideile dintr-o carte a mea, am văzut-o apărută şi semnată de o doctoriţa
spaniolă şi am zâmbit împreună cu doctorul Onofrei, pentru că el ştia despre ce este vorba.
Am zâmbit pentru că repeta o contribuţie de-a mea, cu decalare în timp şi mai puţin
dezvoltată. Ce vreau să spun este că trăim o epocă foarte ciudată. Cu excepţia unor lideri
profesionali, majoritatea oamenilor nu prea mai citesc. În această perioadă nesfârşită de
tranziţie ne zbatem pentru papa, ne zbatem pentru locuinţă, pentru maşină, în curând se pare şi
pentru coşul zilnic...S-au înpuţinat devoratorii de idei. Sunt doar oameni de acţiune;
învartindu-se în căldare sub pretenţia aportului social, dar zburând ca racheta pentru realizarea
binelui propriu.
În acest context mă întreb, cu tot realismul şi fără să fiu cinic, chiar au vreo importanţă
cărţile pe care le las în urmă? Mă îndoiesc.
Referitor la rolul rămas cărţii în prezent aş răspunde că din punct de vedere calitativ
este acelaşi dintotdeauna, dar din punct de vedere cantitativ, - număr de beneficiari, alias
rebarbativul „consumatori” – suntem la nadir, poate cu o abia perceptibilă tendinţă la revenire.

- Cum a decurs contactul tău cu tinerii studenti ? Ai încercat să le vorbeşti despre bine,
frumos, adevăr, etc.?
- Nu. Dacă aş fi încercat să le vorbesc despre aceste valori fundamentale s-ar fi chemat
că îi moralizez. În schimb, la cursuri nu rareori i-am provocat cu autori care dezbat subiectele
predate de la catedră. La cursuri şi seminarii obişnuiam să citez specialişti, dar şi prozatori
sau poeţi, în speranţa că incitaţi fiind, studenţii vor aborda literatura şi odată cu înaintarea în

13
vârstă, vor ajunge la aceleaşi bucurii la care am ajuns şi noi. Nu am făcut mai mult de teamă
să nu fiu acuzat de moralizare. Nu ştiu dacă metoda va da roade.

- Cu altă ocazie mi-ai vorbit de strădania ta de a-ţi iubi duşmanii. Ce anume a stat la
baza acestei dorinţe şi chiar crezi că se va împlini?
- Chiar să-i iubesc nu cred că voi ajunge vreodată, dar să fiu bun cu ei, să încerc să-i
înţeleg îmi pare fezabil si mă străduiesc.
Dar iată de unde vine ideea. Ultima dată când ne-am întâlnit am spus că în centrul
credinţei noastre religioase este iubirea. Iubirea în sensul generic şi nu în sensul sexual.
Iubirea este cheia creştinismului. Creştinismul ne învaţă că dacă cineva îţi trage o palmă, să
întorci şi obrazul celălalt. Să fim buni ne învaţă Christos. Să zicem că avem de ales între doi
profesionişti de calibre apropiate. Cel care e mai slăbuţ profesional, vine dimineaţa şi
glumeşte cu pacienta premortem şi ea îi zâmbeşte, deşi are lacrimi în ochi. Celălalt, un pic
mai doct profesional vorbind, nici el nu-i poate vindeca femeii cancerul, dar vine şi spune sec
ce explorare să se facă în ziua respectivă. Femeii nu-i mai ajută cu nimic explorarea, nu-i
rezolvă cancerul. Oare nu-l doreşti pe primul medic? Primul medic îşi iubeşte pacienţii; cel de
al doilea preţuieşte medicina. Dar medicii nu sunt duşmani ai pacienţilor. Am recurs la
comparaţie pentru a arăta importanţa iubirii de oameni.
Privitor la iubirea şi a duşmanilor spuneam că este cam mult pentru mine. Mă
străduiesc să uit răul care mi s-a făcut. Încerc să-l înţeleg pe păcătosul şi nefericitul pricinuitor
al răului. Mă simt mai bine astfel. Să duci mereu în cârcă amintirea răului suferit şi
duşmănirea autorului ar fi o povară la fel de grea, cum probabil este răul făcut pentru autor.
Disconfort şi nemulţumire pentru mine, remuşcări pentru el...Şi sub acest aspect deci, este de
dorit să ierţi şi dacă poţi să uiţi.
Să întinzi şi celălalt obraz sau să îţi iubeşti răufăcătorul,...mai greu.
Bunătatea are diferite grade, cel mai înalt fiind acela în care ajungi să-ţi iubeşti
duşmanii. Eu nu cred că pot să-l ating, ştiu că asta ar fi ţinta; încerc doar să mă împac şi cu
duşmanul.

- Şi eu încerc să-mi schimb felul de a gândi, dar în cu totul alt domeniu. Toată viaţa
am fost subordonatul cuiva şi nu am învăţat să gândesc singur. Vorbesc pe linie de serviciu.
Şi ca mine sunt mulţi oameni dintre cei cu părul alb. Acum mă străduiesc să mă depăşesc,
dar mi-e frică să nu fie prea târziu.
- Foarte interesant. Fără să te flatez. Şi eu m-am gândit de multe ori la chestia asta.
Uite cum văd eu lucrurile. Grosso modo putem împărţi oamenii în două grupuri.
In primul grup intră matematicienii, fizicienii, oamenii einsteinieni. Aceşti oameni
sunt învăţaţi şi prin profesie, şi prin practica de fiecare zi, să pună în prim plan judecata,
gândirea, raţiunea şi în al doilea plan acumularea de date. Sunt exersaţi în a gândi
independent. Nu se subordoneaza practic decât minţii lor.
Al doilea grup, din care facem parte şi noi doi, este grupul umaniştilor pentru care o
carte nou apărută se constituie în provocare. Am dori să citim mai mult şi mai mult şi intrăm
într-o anxietate că nu putem parcurge cărţile apărute. Suntem nemulţumiţi de noi când n-am
reţinut o idee frumoasă de undeva. Deci vrem - nu vrem, particularitatea noastră este
memorizarea. Raţionarea puternică, discernământul, capacitatea de a lua hotarâri
semnificative pe cont propriu nu prea ne sunt la îndemână. Nu se poate spune că suntem nişte
tâmpiţei, dar când te gândeşti la un savant imaginativ ca Einstein,... în comparaţie cu el noi
suntem nişte instrumente de memorizat. De altfel aşa gândesc despre noi aleşii din primul
grup; privesc cu condescendenţă pe dotaţii cu memorie.

14
 Noi doi ne-am nimerit în grupul umaniştilor, în care de bază este volumul de
informaţie acumulat. In această atmosferă am crescut şi ne-am format. Pentru noi, ce ar fi de
făcut, în cazul fericit, ar fi să închidem prăvălia, să tragem storurile, să luăm cărţile noastre de
căpătâi, în care avem adnotări, sublinieri, şi să le pritocim. Apoi, să ne închipuim pe o scară
sau într-un copac şi de acolo să privim lucrurile în întinderea lor şi să născocim, dacă putem,
nişte posibilităţi de a ne exersa raţiunea, asociaţiile de idei. Să nu năzuim să devenim nişte
indivizi cu raţionament perfect şi fără nevoia de a citi şi pe mai departe cât mai mult. Să
reluăm lecturile, să căutăm esenţele pentru că la tinereţe ce găseam într-un roman? Găseam
aventura, găseam sexul. Acum găsim ideile, găsim frumuseţea unui peisaj, mai ales dacă am
şi fost pe acolo în viaţa reală. Citind aceleaşi cărţi, ne situăm mai sus pe spirală şi altfel
înţelegem lucrurile. Dar nu cred că din noi vor ieşi nişte matematicieni sau logicieni care să
stea să gândească idei insolite şi să fie în stare să rezolve multe... fără ajutorul soţiei. Suntem
spontani, cităm lucruri interesante, susţinem discuţii de cafenea. Nu suntem interiorizaţi,
taciturni, autişti, capabili să rezolvăm totul prin raţionament matematic/logic. Cred că suntem
predestinaţi să fim cu capetele în nori. Artişti fără operă. Să depunem deci armele. Victoria
conducerii după propria gândire nu pare accesibilă nouă.

- Ai ajuns la vreo concluzie despre viaţa de apoi, în cei opt ani care s-au scurs de la
dialogul nostru?
- Desigur nu ştiu ce se întâmplă după ce murim. Cadavrul este mâncat de viermi, dar
ce se întâmplă cu partea asta, graţie căreia jonglăm noi chiar acum? Tu te chinuieşti să-mi
ridici mingea la plasă, eu mă străduiesc să-ţi răspund (cam cum cred că ţi-ar place ţie). Uite,
jocul acesta de idei, ce se întâmplă cu el? Chiar să dispară? Se consideră spiritul produs al
materiei. Bine. Materia nu dispare, se transformă. Păi dacă materia nu se pierde, se
transformă, produsul ei, spiritul, se pierde? Nu e exclus ca şi spiritul să se păstreze, în forma
lui sau în altă formă şi sper că undeva spiritul meu să vină în contact cu spiritele pe care
amândoi le proslăvim. Nu de alta, dar aş putea să mă bucur întâlnindu-l acolo undeva pe
Einstein, care să-mi spună: - Bună dimineaţa Apahideanule; (Eu)- Vă salut domnule
Einstein. Avem o zi frumoasa, nu-i asa?! (El)- Relativ, amice, relativ.... Auzi Titus? Einstein
mă tratează cu „amice”. Merită să ni se conserve spiritul, nu-i aşa ?

- Eu nu merg cu gândul aşa departe, în lumea de dincolo. Mai am câteva curiozităţi

pe care aş dori să le elucidez în această lume. Unele chiar prin tine. De pildă, cum îţi
explici expresia lui Cioran: „Dacă aş fi Dumnezeu m-aş face orice numai om nu”? Îţi evocă
fuga de oameni? Îţi sugerează retragerea în singurătate?
- Cioran a fost un cinic şi un destructiv din dorinţa de a construi, a detestat din
dragoste, a utilizat paradoxul excesiv poate. N-aş fi vrut să spun acest lucru, dar… şi el, şi
alţi iconoclaşti de talia înaltă, au sfârşit-o prost. El a murit cu Alzheimer în ospiciu,
Nietzsche a murit la 45 de ani cu suferinţe mintale. Oarecum cei care se duc (fie voit, fie
predestinat genetic), în asemenea extreme, mai devreme sau mai târziu sfârşesc rău. Omul
este, totuşi, creaţia lui Dumnezeu. E opera Lui. Nu poţi să spui că Dumnezeu a făcut o
creatură care să se lepede de ea însăşi! Sau tu să te lepezi de ea.
Cioran a fost un campion al aforismelor şi teribilismelor à la Nietszche. Printre
teribilismele sale (evocând parcă o interminabilă pubertate) se numără şi cel pe care l-ai
citat. Idee tipică de iconoclast, insomniac, depresiv, mizantrop – cel puţin în aparenţă,
judecând după aserţiunea discutată.
Cu indignarea pentru scăderile oamenilor eu nu aş merge până la refuzul încarnării în
om. Nu rezist.... „Ispitei de a exista”.

15
 Nu sunt împotriva oamenilor. Nu sunt mizantrop şi în nici un caz misogin…Aş zice mai
curând că subscriu la ideea exersării în dragostea pentru oameni. De la distanţă.
Nu caut singurătatea. Mie cred că mi-a fost sortită. Aşa mi-a fost scris, asta-i crucea
mea. M-am obişnuit şi mă complac perfect în această situaţie. In ea mă regăsesc şi îmi
desfăşor viaţa spirituală, mă nevoiesc în acumulări şi procesez materialelor acumulate,
îndrăznesc să spun în mod intens...Singurătatea este propice preocupărilor intelectuale
(sfidând originea termenului) şi randamentul meu este bun, răsplăteşte eforturile. In „Ghidul
leneşului” (Tom Hodgkinson) am găsit o idee tipic englezească sunând cam aşa : „Munceşte
intens când eşti singur ; când petreci să nu fi singur.” Mie îmi place să muncesc. Deci îmi
cade bine singurătatea.

- În singurătate te indrepţi spre Dumnezeu ? Esti ateu, agnostic, credincios ori

habotnic ?.
- Aici aş vrea să-l citez (a câta oară?) pe Eugen Ionescu, care răspunzând întrebării
„Credeţi în Dumnezeu?” a spus „Mă străduiesc”. N-a spus nu cred. N-a spus nici cred. A spus
că se străduieşte.
Cam aşa ajung oamenii bătrâni, cei de vârsta mea. Am fost crescuţi în comunism, am
fost îndoctrinaţi atei. Noi, oamenii, suntem buricul pământului. Nu există altă forţă deasupra
noastră, care să ne hotărască soarta, etc. Aşa am fost crescuţi. Acum, dintr-o dată să fac si eu
cum a făcut cineva la „Revoluţie”, a picat în genunchi cu lumânarea în mână şi bătea mătănii,
deşi până atunci fusese mare activist de partid?! Ca să trec acum în această extremă, nu cred
că ar fi natural, corect, sincer.
Totuşi, după câte am pătimit în această viaţă şi ajuns în pragul marii treceri nu pot să
nu mă intreb: oare „dincolo” există?
Deci, nici habotnic, nici ateu. Cineva, rău voitor, ar putea spune că vreau să fac pace
cu Dumnezeu, pentru că se apropie marea trecere. Nu. După câte avorturi am făcut, eu tot la
subsolul fierbinte mă duc. Apropo, îţi ţin un loc la smoală?!

- Cât de cât aproape de ceea ce am discutat, m-ar interesa să-mi spui ce înţelegi tu
prin pioşenie. Mai exact faţă de care valori eşti pios?
- Se vorbeşte de pioşenie în primul rând în religie, cu semnificaţia evlavie,
cuvioşenie. Se mai foloseşte, în mai rare ocazii, atunci când vrei să-i arăţi dragoste si
respectul unuia care le merita, pentru ceva anume sau pentru mai multe.
Pentru mine înseamnă în primul rând a nu călca cu ciubotele pe covorul persan, a nu fi
grosier faţă de lucrurile sfinte, lucrurile care ne-au dat viaţă, care ne-au călăuzit. Să ai respect
deosebit faţă de valorile adevărate.
Pioşenia nu poate fi izolată de sora ei geamănă, care este smerenia. Smerenia si
pioşenia, iată trăsăturile frumoase, de cultivat, la oameni, în contrast cu vanitatea, cu orgoliul,
- trăsături de rejetat. Mare păcat să fii vanitos. Dimpotrivă, ideal este să te străduieşti să-ţi
dezvolţi pioşenia şi smerenia. Să fii pios nu numai la altar, ci şi faţă de oameni, pentru că
fiecare dintre noi suntem, cum spunea Pablo Casals, nişte unicate.

- Apropo de „vanitate şi orgoliu”, în ce constă diferenţa dintre ele?

- În dicţionare cele două sunt trecute cam la fel. Nu ştiu dacă nu cumva din Ţuţea este
ceea ce îţi voi spune acum. Cred că da.
Vanitos este cineva care vrea cu orice preţ să apară în ochii celor din jur altfel decât
este in realitate. O face mânat de diferite motive. Indirect, prin acest comportament vanitosul

16
demonstrează că se consideră pe el, cel autentic, fără valoare, de ascuns vederii. Şi atunci se
arată oamenilor cu o faţă mai bună.
Orgoliul este apropiat ca semnificaţie, dar lasă speranţa utilizării eforturilor de
schimbare a propiului statut, în direcţia unei ţinte vizate. Orgoliul este acela care în tinereţe te
mobilizează, te poate duce departe. Orgoliul este mai pozitiv decât vanitatea. Este acceptabil
la 20 de ani. După, însă, deranjează tare pe cei din jur. E infantilism. Ai îmbătrânit, dar nu te-
ai maturizat. Tânărului poate îi stă bine cu un pic de orgoliu, bătrânului nu. Bătrânul trebuie să
fie smerit.

- Tot referitor la felul cum înţeleg viaţa tinerii şi bătrânii, pun în discuţie expresia
„Carpe diem”, adică „Bucură-te de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi” Lăsând la o
parte semnificaţia că viaţa e scurtă, cred că într-un fel înţelegem noi, cei în vârstă, să
culegem roadele bucuriilor ce ne-au rămas şi în alt fel ştiu tinerii să trăiască clipa?
- „Carpe diem” şi „Hic et nunc” sunt strigăte de disperare ale celor care nu simt, dar ar
vrea să simtă. Un fel de bovarism manifestat la oamenii nerealizaţi, care strigă după ceva, se
vor într-o fericire de care nu sunt capabili. Trăieşte-ţi clipa strigă disperatul. În contrast cu cel
care îşi ştie ţinta şi drumul, şi îşi trăieşte clipa fără să clameze acest favor. Cel realizat face
cercetare ştiinţifică şi nu mai ştie dacă a mâncat sau nu, nu mai ştie cât e ceasul. Păi, care din
cei doi îşi trăieşte clipa? „Carpe diem”şi „Hic et nunc” spun: Vreau! Şi vreau acum imediat,
aici pe loc!. Nu vreau să câştig bani la 50 de ani, nu vreau să am glorie la 70 de ani.”Hic et
nunc”, „Carpe diem”. Disperaţii strigă „vreau să fiu şi eu superconştient”. Una e să vrei şi alta
să poţi. Cel care îşi trăieşte cu adevărat clipa, n-are timp să-şi pună această problemă.
Conştientizează tocmai prin îndeletnicirile sale. Cei care striga „Carpe diem” sunt dedublaţi.
Sunt vii, dar nu trăiesc. Şi cer să trăiască. Dedublaţi în toate şi în permanenţă, cer cu
disperare opusul condiţiei lor. Uneori mă întreb între cel care bea cu măsură, doar un pahar şi
cel care cade sub masă de beat, care îşi trăieşte cu adevărat clipa şi care este cel ce strigă
„Carpe diem? Cred că primul imploră, iar cel de-al doilea îşi trăieşte efectiv clipa.

- Suntem noi, cei cu părul alb, mai puţin pragmatici, decât cei care ne urmează?
- Într-un fel probabil că aşa este. Cred că suntem mai spiritualizaţi, dar în prozaicul
cotidian suntem albatroşi (Baudelaire) ajunşi pe puntea unui vas.
Faţă de nevoile domestice (acelea de a avea şi întreţine casă, maşină, de exemplu) sau
faţă de cele de avansare socială ne dovedim stângaci, dacă nu cumva de-a dreptul prostănaci.
În epoca prezentă, dominată de un pragmatism deşănţat, greţos, suntem stranii, bizari,
nici măcar de tras pe dreapta, ci de retras definitiv în depou, ca expiraţi.
Ei, şi?

- În „Dicţionarul de maxime comentat”, de Tudor Vianu, una din maxime spune că:
”La cei înţelepţi bătrâneţea se iveşte mai întâi la minte, apoi în corp; pe când la cei
neînţelepţi ea se iveşte în corp, dar niciodată la minte”. Vianu, n-a comentat-o, tu ce ai de
spus?
- Încep cu sfârşitul: „la cei neînţelepţi se iveşte mai întâi în corp, dar niciodata la
minte”. Evident, pentru că aceştia nu au minte. E logic. N-au cum să îmbătrânească la minte
dacă nu o au.
Să revenim la cei care de bine, de rău, au minte. În procesul de îmbătrânire există trei
crize psiho-sociale dramatice: Prima este aceea a pensionării, despre care am vorbit cu altă
ocazie. A doua survine atunci când omul realizează propria deteriorare fizică. Este perioada

17
în care bărbaţii îşi fac implante de fire de păr, poartă perucă, femeile îşi fac operaţii estetice,
la stomatologie abundă persoanele de 50-60 de ani, unii încep să facă sport la această vârstă.
Preocupările pentru corp sunt în prim plan, explicite. În sfârşit, în a treia etapă vine marea
tragedie, a disoluţiei eului. Omul începe să constate că raţionarea şi memoria îl lasă. Autori
despre care altădată vorbea de două ori pe zi nu mai apar în memorie, citate pe care le-a
folosit nu o dată nu mai pot fi reproduse cu exactitate, lucrurile banale, asupra cărora
raţionamentul lui n-a fost pus nicicând la încercare, devin problematice.
Care dintre cele trei crize psiho-sociale este cea mai gravă? În ceea ce mă priveşte
susţin că a treia. Acum câţiva ani l-am avut invitat la Reşiţa pe distinsul Prof. Dr. Ancuşa, in
vârsta atunci de 90 de ani. A murit nu de mult, Dumnezeu să-l odihnească. Când i-a venit
vremea să rostească câteva cuvinte, a cerut învoire să rămână pe scaun, gest însoţit de
următoarea zicere: „Ştiţi, nu prea mă mai ţin picioarele. Mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în
continuare mintea”. Mintea limpede a dânsului era un favor făcut de Dumnezeu.
Mintea nu îl părăseşte prima pe om, dar îl părăseşte. Mai la urma deci. Spune poporul
nostru „Înainte de a te lua, Dumnezeu îţi ia minţile” Şi tu şi eu, vom ajunge la momentul în
care ne lasă mintea (dacă vom trăi). Un fel de Alzheimer pentru toată lumea. Două lucruri se
spune că ne-ar lovi la bătrâneţe: cancerul de prostată şi maladia Alzheimer. Ne pierdem
minţile, o luăm razna. Asta este marea tragedie şi n-ai ce să-i faci. Cercul se închide.
Redevenim copii („second childhood” la englezi), sau chiar mai rău („mintea maimuţei”, la
români). Refacem drumul invers, spre copilărie şi neant.
Făcând abstracţie însă de senilitatea menţionată, îmbătrânirea întâi a minţii înţelepţilor
nu îmi pare plauzibilă. Înţelepţii sunt atât de înţelepţi încât să se cultive în permanenţă, până
la final. O fac mânaţi de neostoitul impuls al înţelepţirii continue. Ei ştiu de asemenea foarte
bine că exerciţiul mintal continuu este cheia îmbătrânirii frumoase. Principiul este
recomandat insistent de gerontologi; funcţia întreţine organul. (Cu unele exceptii...)
Bref, este pentru a doua oară că îndrăznesc să nu subscriu la zicerile maestrului Vianu.
Ierta-mă-va oare ? Sau mă va exemplifica la ramolirea minţii? In acest ultim caz aş fi măcar
consolat cu gândul că poate am fost cândva înţelept...Vedem noi în curând. Deşi, n-ar fi nici
o grabă...

- Te rog să insişti puţin pe a doua perioadă de dezechilibru psiho-social, pentru că

mulţi dintre cei ajunşi la vârsta a treia, încearcă şi reuşesc să-şi menţină o formă fizică
agreabilă…Si atunci tendinţa spre întreţinerea şi cosmetizarea corpului nu îmi mai pare
pejorativă.
- Dintr-un punct de vedere ai dreptate. Există antamări ale deteriorărilor fizice care
trebuie întârziate sau dacă se poate corectate. Dacă nu ai o dentiţie bună, ai masticaţie
proastă; ai digestie proastă, te îmbolnăveşti. Întreţinerea şi repararea danturii este de
recomandat. Dacă ai o artroză şi nu te ocupi să faci în continuare mişcare/sport, înţepeneşti
de tot. O cataractă trebuie operată. Sunt demersuri legitime.
De aici însă, până la a-ţi face o operaţie de lifting, transplant de fire de păr, plastie a
sânilor, sucţiune a grăsimii de la perniţa abdominală, etc, e o cale lungă.
Curele de slăbire drastice, sportul exagerat, îmbrăcămintea şi machiajele stridente,
nimfomaniile tratate cu gigolo...pentru menţinere, şi multe alte trăsnăi ilustrează de
asemenea disperarea persoanelor aflate în a doua criză psiho-socială.
O cerinţă simplificată (Achard) spune: „ Medicul are nevoie mai întâi de ştiinţă, apoi
de artă şi întotdeanuna de judecată.” Oare numai medicul?

18
 - Vorbind despre bătrâneţe, temă pe care la vârsta noastră e firesc să o abordăm,
vreau să interpretezi o cugetare extrasă din cartea lui Livius Ciocârlie „Bătrâneţe şi moarte
în mileniul trei”, editura „Humanitas”, 2005: „Să nu-ţi fie frică de moarte e o performanţă.
Să-ţi fie frică e firesc. Mi-e frică să nu-mi fie frică, acesta este cazul meu”. Nu am pretenţia
să spui lucruri noi, având în vedere că numai la Biblioteca Congresului din Washington, de
pildă, există peste 15000 de studii, articole şi cărţi despre bătrâneţe. Vreau doar opinii la
care subscrii?
- Să încercăm să ne apropiem de ceea ce a spus profesorul emerit, scriitorul analitic
profund, cărturarul Livius Ciocârlie.
Numeroase persoane s-au preocupat de modul în care este percepută scurtarea zilnică
a perioadei rămase de trăit şi de finalul vieţii, recte trecerea la cele veşnice la credinciosi sau
neantizarea la evoluţionisti. Cei mai mulţi oameni doresc ca această trecere să se facă cu
demnitate, fără suferinţă. Să se facă, dacă se poate, în somn sau senin, conştient, curajos, după
pattern-ul lui Socrate. Este o expunere de dorinţe.
Cum o să ne comportăm atunci nu putem şti dinainte. Nu ştiu nici ce realmente percep
şi ce gândesc oamenii când mor, deşi am văzut câţiva bolnavi murind. Oamenii nu mor aşa ca
în literatură sau în filme, asta am putut observa.
Domnul profesor Ciocârlie e un mare specialist al jocurilor de cuvinte. Ar dori să nu-i
fie frică, să aibă o seninătate la marea trecere, dar nici el nu ştie cum va fi. S-ar putea să-i fie
totuşi frică. Se teme chiar că îi va fi frică: ”mi-e frică să nu-mi fie frică”, spune dumnealui.
Sintagma este folosită şi de dragul jocului de cuvinte.
Nu dau nume. Se stingea un medic-legendă al Reşiţei. Era la reanimare şi eu deşi nu
am fost favoritul lui, am fost lângă el în ultimile minute. Mişca buzele încercând să spună
ceva. M-am aplecat cu urechea la gura dânsului să aud ce spune. El, care toată viata a fost un
cinic, care a luat totul în râs, ştii ce mi-a spus? „Mi-e frică bă, mi-e frică”.

-Ţie ţi-e frică Tavi?

-Ştiu eu! Acum nu, dar atunci? Si apoi nu am încheiat socotelile cu viaţa. Mai am
atâtea cărţi necitite, atâtea peisaje magnifice din lumea asta nevăzute, atâta muzica bună de
ascultat, atâtea lucruri frumoase de care nu m-aş despărţi... E o stare complexă la marea
trecere; fiecare simte după cum îl ţin balamalele.

- Ce ai vrut să spui cu patternul lui Socrate?

- Se spune (nota bene, în literatură) că lui Socrate i s-a hotărât soarta şi i s-a dat să
aleagă între a pleca în exil şi a muri. A ales moartea. În cele 30 de zile care au urmat a
refuzat ca nedemnă evadarea care i s-a propus. Înaintea apusului soarelui (termenul limită
până la care trebuia executată sentinţa) s-a îmbăiat, apoi s-a întreţinut cu prietenii pe tema
nemuririi sufletului. Ultimile cuvinte au fost : „A sosit vremea să ne despărţim. Eu voi pleca,
voi veţi rămâne. Numai zeii ştiu cum e mai bine.” Apucând apoi cu o mână sigură vasul
conţinând cucută a sorbit fără ezitare sau repulsie băutura mortală şi a murit. Curajos, decent,
aristocratic.

- Fără îndoială că mai sunt lucruri de interes general pe care nu le-am abordat nici în
urmă cu opt ani şi nici acum. De aceea las la latitudinea ta să alegi un ultim subiect de
dezbatere, pentru discuţia de azi, fireşte.
-Acesta ar fi să facem portretul robot al omului destinat să devină OM, să se
perfecţioneze/îmbunătăţească odată cu înaintarea în vârstă.

19
 Orice om trebuie în primul rând să-şi aducă un aport social. Acest aport ţi-l aduci, în
general, printr-o profesie. Cu alte cuvinte ţi se cere să fii un profesionist. Pregătirea
profesională este o necesitate socială şi, în acelaşi timp, îl ridică pe individ. Nu poţi să fii un
bun profesionist dacă nu ai cultură profesională.
Cultura generală completează cerinţa culturii profesionale.
În al doilea rând omul să nu fie „brânză bună în burduf de câine”. Presupunând că este
bine pregătit profesional, să fie şi bun, blând, înţelegător, cu tact şi manierat.
Să se cenzureze în toate acţiunile întreprinse după preceptul iubirii.
La final să poată spune justificat şi fără infatuare: am trăit ca un OM.

-Curiozitatea de reporter mă îndeamnă să te întreb de ce te-ai oprit tocmai la acest

subiect, când existau o mulţime de alte teme neabordate de noi?
-Iată de ce. Tot mai mulţi oameni, astăzi, sunt preocupaţi exclusiv de ei înşişi. Vor să
câştige bani spre a se distra, spre a se îmbuiba, să-şi asigure familia, mă rog fiecare îşi
motivează cum vrea tendinţa. Vorbesc despre job. Ori e o diferenţa între job şi profesie. Eu
păstrez respect pentru cei care au o profesie, şi-i compătimesc pe cei care au un job. Văd
îndreptarea întregii noastre societăţi, prin orientare educativă spre profesii, nu spre joburi.
Aştept schimbări în bine la noi prin cultivarea gustului pentru profesii şi performanţă.
Azi, multă lume admiră pe parveniţii suspect înavuţiţi, pe fotbalişti, pe starlete. Dar
aceştia vor duce România înainte? Nu. O vor duce oamenii care se ilustrează acolo unde
muncesc ei, în profesia lor. Şi avem, slavă Domnului, informaticieni foarte bine cotaţi
(dincolo); avem şi medici care ar avea perspective, dacă n-ar fi grevaţi de grija pentru traiul
zilnic la limita decenţei. Avem specialişti buni în toate domeniile. Condiţie sine qua non:
specialiştii să fie plătiţi cum se cuvine. Şi atunci se vor naşte profesionişti. Nu poţi să schimbi
faţa unei ţări înscriindu-te într-un partid. Poţi contribui şi tu, cu fărâma ta, dacă eşti un foarte
bun specialist. Acesta-i crezul meu la sfârşit de drum.
Şi astfel explic preferinţa de care mă intrebi. Pentru omul OM.

-Despre relaţia noastră cu timpul care este părerea ta? Te întreb pentru că în tinereţe
mi se părea că trece încet, ba uneori aveam impresia că stă pe loc, iar acum trece şi mă
petrece foarte repede…
-Într-adevăr nu ne petrecem noi timpul, ci timpul ne petrece pe noi, spre marea trecere
despre care am vorbit. Şi pe măsură ce încercarea din urmă se apropie ne bântuie întrebările.
Privită prin teoria relativităţii, viteza pe care o percepe un tip, spre care se îndreaptă alt tip,
este alta decât viteza pe care o percepe individul de lângă care cel mobil a plecat. Eu, cel spre
care se apropie individul percep timpul scurgându-se cu o viteză mai mare, iar cel de la care a
plecat îl vede mişcându-se tot mai încet. Ce lungă părea vacanţa mare şcolarului sârguincios
care am fost, doritor să reîncep cursurile mai repede. Ce scurte îmi par zilele acum, când nu
prididesc să citesc cât aş dori. Iar de lungit, în relativitatea perspectivei, prin căsătorie cu un
contabil, nu poate fi vorbă. Redau gluma mot-à-mot de la sursă. Medicul îi spune unei
bolnave că mai are de trăit doar şase luni.
- Şi pot să fac ceva în sensul ăsta? întreabă ea
- Da. Poţi să te măriţi cu un contabil de la fisc.
- Şi cum o să mă vindece asta?
- N-o să te vindece, îi spune medicul, dar cele şase luni care ţi-au rămas o să ţi se pară
o veşnicie.
Ce este nostalgic pentru noi? Deşi în tinereţe ni se părea mai lung timpul, nu ne
bucuram de el; doar de cele cu care îl umpleam. Acum tocmai pentru că ni se pare mai scurt,

20
îl preţuim nevoie mare. Şi ne bucurăm debordant de tot ce facem: lectură, conversaţie,
calculator, călătorii, exerciţii fizice, muzică, etc. Abia acum trăim cu disperare. Unii
răuvoitori vor spune că ni se apropie scadenţa. Nu, sau mai corect nu numai acesta este
motivul. Ne-am înţelepţit. Acum preţuim multiple bucurii ale vieţii pe când în tinereţe am fost
cantonaţi la a mânca, a bea şi îţi imaginezi ce… Acum, la bătrâneţe, percepem dansul unei
frunze care cade toamna din copac, percepem zâmbetul unei femei blonde (neaparat blondă).
Altă dată nu ne interesa zâmbetul, ci alte lucruri. Pe de-o parte se apropie scadenţa şi ne
încearcă regretele pentru cele nefăcute, pe de altă parte ne-am înţelepţit. Acum ne bucură mai
toate şi fiecare zi dăruită de Dumnezeu. În tinereţe n-am ştiut valoarea timpului, a vieţii.

- Să înţeleg că ai găsit răspuns la întrebarea cum îşi pot oamenii utiliza timpul, fără
să-şi irosească viaţa?
-Depinde de sistemul de valori la care aderi: valori materiale - masă, casă, salariu,
restaurante, sau valori perene, pornite din ale lui Platon bine, frumos şi adevăr. Suntem
predestinaţi satisfacerii nevoilor biologice sau împlinirii spirituale? Pe care dintre acestea le
considerăm definitorii pentru om? Întrebarea şi-au pus-o oameni de mare ţinută, nu noi
Crişciu şi Apahideanu. S-a întrebat, de exemplu, Goethe, prin vocea lui Faust, când acesta şi-a
vândut sufletul diavolului, ca să întinerescă şi să se iubească cu Margareta. Şi-a pus problema
şi Eminescu: se duce Luceafărul la Dumnezeu şi îşi oferă nemurirea ca să poată să se iubească
cu una care-l băga în seamă pe pajul Cătălin. Luceafărul pune la picioarele lui Dumnezeu
nemurirea pentru satisfacerea dragostei, în fapt biologiei.
În funcţie de „priorităţi” putem discuta despre irosirea vieţii.
Un individ cu porniri primitive pentru care relaţia sexuală, mâncatul si dormitul sunt
totul, are nişte cerinţe faţă de care o eventuală recomandare de spiritualitate nu prinde.
Preocupările pentru satisfacerea nevoilor bazale sunt de regulă exagerate. Dar şi dacă nu sunt
exagerate, ci exclusive, constituie pierdere de timp, în dauna spiritualizării. Irosirea vieţii la
asemenea persoane este evidentă. Îşi consumă viaţa cunoscând doar satisfacţii animalice. La o
eventuală Judecată de Apoi nu ar avea nimic de raportat în plus faţă de măgarul lui Nastratin
Hogea. Poate în minus...În lipsa spiritualizării omul nu înţelege binele, frumosul, adevărul.
Neavând acces la înţelegerea cu inima şi cu creierul a nobleţei iubirii de oameni şi a binelui
social, individul nu are activităţi sociale, limitându-se la satisfacerea nevoilor proprii. Fără
îndoială îşi iroseşte viata.
Omul cu preocupări spirituale îndeplineşte condiţiile definiţiei de om. Poate fi un
chinuit, un torturat de păstrarea justului echilibru dintre ce dă trupului şi ce dă sufletului. Dar
îmbunătăţirea sufletului şi utilizarea minţii îl călăuzesc spre facere de bine, ajutorare, muncă
în folosul semenilor. Acest aport la binele social este semnul care infirmă irosirea vieţii.
Iată răspunsul meu privind evitarea irosirii vieţii.

Şi acum, prietene drag acordă-mi te rog favorul unui exerciţiu. Permite-mi te rog să
întreb eu şi binevoieşte a răspunde tu. Start! Pentru ce crezi tu că suntem noi făcuţi? Pentru
spiritualitate sau pentru satisfacerea nevoilor trupeşti?
-Acum îţi răspund cu toată sinceritatea: pentru spiritualitate. Dar în tinereţe gândeam
cu totul altfel…
-Şi nu regreţi biologicul?
- Ba da.
-Păi vezi?

21
 - Reluăm discuţia după un timp cu următoarea întrebare tranşantă: care este defectul
care ţi-a dat bătaie de cap şi cu care ai luptat?
- Defectele, poate vrei să spui, căci ar fi cam multe.
Dar să aleg pe cel care m-a chinuit până ceva timp în urmă şi încă îmi mai dă târcoale
din când în când, il simt. Frica. Se spune că frica face parte din scăderile caracteriale.
Discutabilă această sentenţioasă încadrare. Sau mai precis interpretarea este simplistă. Frica
a conservat indivizii, speciile, viaţa animalelor şi oamenilor. Imaginează-ţi nişte maimuţe,
sau omuleţi care se puneau în calea unor mamuţi, să se ia la trântă cu aceştia, vezi Doamne
că nu le era frică. Păi nu se prăpădeau? Dincolo de acest plus al fricii (contribuţia la
supravieţuire) sunt însă multe minusuri.
Nu prea îmi place să vorbesc despre frică. Zonă de umbră, recunosc. Este de cele mai
multe ori un duşman redutabil. Aşa fiind am luptat mult şi greu cu ea, fără ca acum să pot
spune cu mâna pe inimă că am învins-o. Pare că o controlez. Oare? Până când?

- Te-ai eschivat frumos, dar nu acesta e răspunsul la întrebare…

- Nu am evitat intenţionat răspunsul direct. Poate am fost cam prolix. Răspunsul direct
este frica! Şi completez. Privitor la ea mă gândesc să iau cu mine un exemplar din viitoarea
noastră carte şi să încerc să-l mituiesc pe Sfântul Petru la negocieri.

- Fără nici o legătură cu întrebarea dinainte, spune-mi există invidie între medici?
- Până la un anumit nivel, da. Deasupra nivelului invidiile încetează. Printre
frumoasele metafore pe care le-a folosit marele doctor Haţeganu, fiind în vârstă şi fără teama
de a părea lipsit de modestie, a fost următoarea: „Sunt ca un pisc faţă de care norii sunt
dedesubt. Privesc în stânga, în dreapta. Mai zăresc câte un pisc pe ici pe acolo. Pe cine aş fi
gelos?” Invidiile merg până la un anumit nivel. Se manifestă la oamenii mărunţi, care nu
sunt siguri de ei în nimic. Nici în profesie, nici în capacitatea intelectuală, nici în cultură.
Mai sus de un anumit nivel priveşti cu generozitate, te bucuri că alături de tine mai
este cineva cu care să comunici, în sensul larg al cuvântului. Invidia se dispersează.

- De multe ori în discuţiile noastre femeia a fost principalul subiect abordat…

- În tinereţile noastre am abordat-o şi altfel…

- De data aceasta îţi propun să te referi la un aforism a lui Schopenhauer care spune
că ”Fără femei începutul vieţii noastre ar fi lipsit de ajutor, mijlocul de plăceri şi sfârşitul
de mângâiere”.
- Când îmbătrâneşti şi nu mai produci, nu mai aduci bani în casă, te mângâie de-ţi sar
capacele. Te mângâie şi cu vorba, şi cu sucitorul... Te mai şi îmbrânceşte câteodată. Ştiu
cazul unui profesor universitar care a dus-o bine acasă cât timp a fost activ. Odată pensionat
se pare că i s-a schimbat statutul şi la bătrâneţe, îmbrâncit de soţie s-a lovit cu capul de
calorifer şi a murit. Iată mângâierea la bătrâneţe. Dragul de Schopi, se pare că despre
mângâielile la bătrâneţe a scris devreme, când încă era tânăr. Nici filozofii n-ar trebuie să-şi
dea cu presupusu’ cum e viaţa la bătrâneţe. Doar cei în cauză. Bătrânii. Şi nici toţi bătrânii...

- De ce exagerezi, acesta e un caz izolat. Tu ai altă impresie despre femei.

22
 - Am pus cam mult condiment. De fapt şi eu le recunosc meritele prin excelenţă. Aşa
cum n-ai putea să-l citeşti pe numitul Schopenhauer sau pe Kant, fără să fii înarmat cu
abecedarul, cu ştiinţa scrisului şi cititului, tot aşa n-ai putea să înţelegi nimic din viaţă, dacă
n-ar exista femeia.
Asupra modului ei de a acţiona în funcţie de vârsta ta şi locul de unde provine ea îţi
propun să mutăm discuţia la noi în România. Nemţia e departe. Spunem noi: îţi iei de soţie o
olteancă, e iute, iubăreaţă, are grijă de casă; îţi iei o bănăţancă (Sic!, nu cum e corect,
bănăţeancă) e blândă, ca pâinea caldă; îţi iei o ardeleancă, te ospătează, eşti rumen; îţi iei o
moldoveancă, - trage asta nişte parastasuri…
Totuşi, Schopenhauer a fost un naiv.

- Şi tu, ca şi mine, din cei 50 de ani câţi număram în 1989, 45 am trăit în comunism.
Amintesc acest lucru nu pentru a ne scuza că nu am fost prea credincioşi, ci pentru că nici
n-am fost educaţi cu frica de Dumnezeu, nici măcar eu care sunt nepot de preot. Mă
interesează care este relaţia vieţii tale cu sacrul acum.
- Pomul a crescut strâmb şi ca orice grădinar încerc si eu să-l proptesc, să-l fac să se
îndrepte. Dar nu ştiu cât voi reuşi. E greu. Zic ca Eugen Ionescu: „Mă străduiesc”. Cred că
am mai dezbătut semnificaţia.

- Bine, încerci să crezi pentru că simţi apropierea scadenţei ?

- Nu. Doza de laşitate care este în mine nu aici se manifestă. Nu pentru că vine
sfârşitul şi dacă Dumnezeu există, voi da socoteală. Am eu nişte motive să cred în
Dumnezeu.

- Târziu..
- Târziu, da. Dar la 20 de ani ne credeam mari şi tari. Abia acum vedem cât suntem de
mărunţi şi de vulnerabili.

- Cum interpretezi această băşcălie care ne caracterizează acum. Dacă înainte era
un mijloc de defulare faţă de drama prin care treceam, acum persiflăm şi multe lucruri care
n-ar trebui persiflate.
- Ni se trage de la Dâmboviţa. Râul acesta leneveşte, şi când îl vezi cum se târăşte te
gândeşti la fanarioţi, la turci, la cafenele, la narghilea, la baclavale şi taclale. Când doi stau şi
nu lucrează, recurg la glume, la băşcălie.

- Repet, dacă înainte spuneam bancuri, uneori cu riscul ca unul dintre cei care le
ascultau să fie securist, dar nu conta, era un mod de viaţă, acum…
- „Înainte” trăiam într-un baroc sau rococo complex de împrejurări. Televiziune
aveam numai două ore pe zi şi se transmitea propagandă. Cărţile în schimb erau ieftine, aveai
bibliotecă, citeai epigrame sau poezii de spirit. Cititul era o supapă care te ajuta să depăşeşti
mulţimea de servituţi în care ne zbăteam. Erau pline teatrele, opera, sălile de concert. Un om
care voia să iese din necazurile zilnice avea la dispozitie posibilităţi. Doar că cenzurate fiind,
spectacolele aveau puţin umor şi multă propagandă.
Rămânea nesatisfăcută nevoia de umor cras, de circ. Şi atunci ne făceam noi înşine
show-uri umoristice sub formă de bancuri, interpelări zeflemitoare, farse.

23
 Şi mai şi defulam, în plus.
Ce se întâmplă acum îmi pare mai dificil de explicat. Pierderea umorului nostru
proverbial ar putea veni de la dispariţia calului de bătaie (nărăvaş, periculos, ceea ce ne mărea
explozia de râs şi bucurie, după modelul trasului la fit la şcoală sau acela al fructului interzis).
Calul de bătaie al bancurilor noastre, desigur. Cronofagia multiplelor preocupări actuale ale
oamenilor, zbaterile din societatea de consum şi resursele multiple de entertainment la
dispoziţie ar putea de asemenea să fie responsabilizate pentru diminuarea apetitului nostru
pentru bancuri. S-au poate ni s-a tocit umorul ?

- Acum, deşi avem libertatea de a alege din mai multe posibilităţi,- de la instrucţie
până la divertisment,-suntem fie abulici, fie iconoclasti, răutăcioşi, destructivi, invidioşi, etc.
Şi aproape cu simţul umorului atrofiat. Cu inconştienţă negăm valorile consacrate. Suntem
încrâncenaţi. Am ajuns să-l negăm şi pe Eminescu…Glumele au devenit răutăţi. Nu spirit, ci
băşcălie. Ce se intâmplă ?
- Ai dreptate. Aceste fenomene există. Din nefericire ele fac parte dintr-un complex
de trăsături negative. Primul moment nu este băşcălia, ci invidia, din care porneşte băşcălia şi
ura: „Dacă nu putem să ne măsurăm cu el, hai dom’le să-l mânjim cu rahat”. Calomniază,
calomniază, că oricât s-ar dezvinovăţi cineva, tot v-a rămâne ceva. Şi „Să moară capra lui
Vasile!”, asta vreau.
Dar panoplia trăsăturilor negative este bogată şi sunt atâţia care scormonesc în ea...
Desigur fără să ofere şi soluţii. Şi doar atât cât să nu-şi taie craca de sub ei, să mai rămână de
criticat, ce naiba, n-o să epuizeze această avere! Altminteri ar avea ei soluţii, ehehei !
Referitor la negarea lui Eminescu şi metamorfozarea glumelor, poate nu ştii, dar
Eminescu însuşi este abătut. Aflăm de la un absolvent al liceului de anul acesta: „Eminescu
este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic în viaţa lui”. Vezi bine, deci, că pe baza sistemului
actual de valori, Eminescu este de negat. Şi nu te mai indigna!

- Despre copilăria ta nu prea vorbeşti. De ce?

- Este un truism că persoanelor în vârstă le vine la îndemână să vorbească despre
copilăria lor. E recunoscut de toată lumea - şi de către oamenii de ştiinţă, şi de către laici -
că memoria rămâne fidelă primei perioade de viaţă şi ne joacă feste pentru ultimii ani de
viaţă. Cu alte cuvinte, ceea ce am făcut anul trecut uit, ceea ce am făcut în clasa a IV-a mai
ţin minte. Atunci, în faţa unui fenomen care aminteşte, volens-nolens, de senilitate, lasă-mă
să mă abţin. Ar fi ca şi cum aş vorbi despre dragostele mele, despre armată, sau ce premii
am luat eu nu ştiu pe unde. Ramolisment sadea!

- Nu asta îţi cer eu. Te rog să decupezi doar câteva secvenţe din copilărie, care ţi-au
marcat existenţa mai târziu.
- Se perpetuează în literatură, în filme sau relatări un clişeu - acela al boemiei
creatorilor. Când zici poet, ţi-l imaginezi pletos, nespălat, dezordonat, etc.
Îmi permit să am o altă părere şi anume că într-o minte organizată, educată şi
disciplinată pot avea loc conexiuni rapide şi eficace. Ca să aibă loc aceste conexiuni
condiţia de bază este o disciplină a muncii. Imaginea de boem e falsă. Dă bine ca spectacol,
dar e falsă. Cine nu are o minte ordonată nu găseşte sertarul din care să scoată oportun şi la
obiect legătura de idei, citatul, nu argumentează, nu dezvoltă raţionamente, etc.
Copilăria mea s-a derulat sub spectrul studiului şi disciplinării.

24
 - După această introducere, ce îţi aduci aminte cu plăcere din anii de început de
şcoală?
- Îmi aduc aminte de învăţătorul meu regretatul - Dumnezeu să-l odihnească - Petru
Tismănar. Se trăgea de la Ocna de Fier şi a fost un învăţător de tip vechi care a făcut şi
războiul. Amprenta pe care a lăsat-o asupra foştilor lui elevi a fost disciplina. Avea unele
pretenţii pe care azi le poţi socoti cazone. Când venea pe coridor fluiera şi noi când îl
auzeam toţi săream în bancă cu mâinile la spate, şira spinării dreaptă, bărbia scoasă şi nu
mai clipeam. Ei bine, acest om l-a avut elev pe Carol Loncear şi pe mulţi alţii care au plecat
din Bocşa şi s-au ilustrat prin contribuţiile lor în ţară şi în străinătate. Acest om ne-a
imprimat disciplina şi cred că idei pe care le luăm de la psihologii occidentali, cum ar fi
„copilul nu trebuie nici măcar certat sau atins cu ceva” sunt păguboase. Cred că ne îmbătăm
cu apă rece. Dacă pe copil nu-l creşti într-o anumită disciplină, ajungi la mulţii tineri pe
care îi întâlnim astăzi. Nişte abulici, nişte oameni pentru care nu există o profesie, există un
job. Nu fac lucrul lor cu dăruire, cu pasiune, perseverent şi fără încetare, pentru că nu au
avut disciplina care să-i canalizeze, să-i formeze. Într-o proporţie îngrijorătoare tinerii de
azi, din care prea puţini mai fac sport, n-au disciplina în ei. Ca să ajungi la performanţă
trebuie o disciplină şi o muncă de habotnic. E un adevăr că 90% performanţa este
transpiraţie şi 10% inspiraţie. Tu, ca şi mine, recunoşti că fără disciplină nu ajungi nimic.
Ajungi un târâie brâu, un om fără nici un căpătâi. Asta este prima şi cred că aş vrea să fie şi
ultima amintire din copilărie: disciplina pe care ne-a imprimat-o regretatul Petru
Tismănaru.

- Aici, la Bocşa, din alte relatări am aflat, au fost şi profesori de excepţie. Tu cui
păstrezi recunoştinţă şi de ce?
- În primul rând este vorba de o femeie deosebită, - o mai văd şi astăzi îngrijindu-şi
spaţiul din faţa casei, - profesoara Iudita Perianu. Mi-a fost profesoară de limba rusă. Un
om cu un caracter fără egal. Imaginează-ţi că atunci când eu am avut necazuri la Reşiţa a
venit şi a bătut pe la poarta tuturor instituţiilor să le spună autorităţilor că am şi eu o
oarecare valoare şi nu ar trebui să mă priponească. Această femeie ne-a educat să avem
caracter, să recunoaştem valoarea şi la duşmanii noştri şi, la fel ca Petru Tismănaru, ne-a
îndemnat să învăţăm, să învăţăm, să învăţăm.
Un profesor cuceritor, bonom, dar bine organizat, care ştia să ne înflăcăreze, a fost
domnul Grecu, profesorul de istorie.
Ar mai trebui menţionat profesorul Vlăduţiu de matematici şi astronomie.Trăia
jumătate pe pământ şi jumătate în ceruri. Era prieten cu noi şi odată a acceptat să mergem şi
la o bere la grădina de vară. Omul acesta avea nişte ochi albaştri minunaţi, care îi sclipeau,
nu de băutură. Când îl vizitau muzele scotea pachetul de Mărăşeşti sau de Carpaţi şi pe el
îşi nota un gând. Profesorul de astronomie şi de matematică ne-a învăţat poezia „La
steaua”, de Mihai Eminescu. Profesorul de astronomie ne-a cultivat gustul artistic. L-am
vizitat recent, împreună cu alţi foşti colegi, la Spitalul de Boli Cronice din Bocşa. A fost o
întâlnire emoţionantă.

- Nici despre prieteni nu mi-ai vorbit. Ce-ar fi să-i evoci pe cei din copilărie, pe cei
din adolescenţă şi din anii maturităţii. Nu mă deranjează dacă nu le dai numele, mai mult
mă interesează în ce a constat relaţia cu aceştia.

25
 - Titule dragă, mă pui în dificultate. Imaginează-ţi un copil singur la părinţi, crescut
oarecum singuratic. N-am cunoscut acele prietenii cu alţi copii care merg ţinându-se pe
după cap, se împing, se joacă. Nu ştiu din ce cauză, dintr-o infirmitate sufletească sau din
educaţie. Am avut colegi de sport, colegi la înot, la volei, cu care am rămas „prieten” şi
azi ne mai întrebăm unii de alţii. Am avut colegi cu care schimbam cărţi, colegi pe care mă
străduiam să-i copiez în anumite lucruri, dar interrelaţiile mele cu ei păstrau tot timpul o
perdea despărţitoare. Nu erau organic întreţesute firile noastre şi aşa am continuat să fiu
toată viaţa. Nu ştiu dacă e bine sau rău, mă abţin. Ştiu câteva lucruri despre cel care poate
trăi în singurătate şi trăieşte în singurătate fără a urî oamenii, dimpotrivă, dorindu-le
compania. Şi despre ceilalţi, care se bălăcăresc în mulţime mereu, dar sunt de un
individualism dezgustător. Cred că, a spune că la vârsta de 10-15 ani nu ai avut prieteni
este trist. A existat ceva între noţiunea de camaraderie a ostaşilor pe front, din care unul
poate muri, şi, la polul celălalt, noţiunea de cunoştinţă. Undeva între acestea aş putea
încadra relaţiile din copilărie. Aproape o infirmitate a capacităţii de-a stabili interrelaţii cu
alţi copii. Cu fetele mai stabileam interrelaţii pentru că începuseră hormonii să-mi dea
brânci…

- Dacă în copilărie ai fost singur la părinţi, şi ştiu de la mine, mai răsfăţat, mai egoist,
dar mai târziu când ai devenit o personalitate, cum îţi explici lipsa unor mari prietenii?
- Nu vreau să fac nişte metafore care să scandalizeze, de genul aruncatului
mărgăritarelor... Ar fi şi prea dur, şi neadevărat. Lucrurile s-au petrecut mai simplu. Pe cei
care voiau să fie prieteni cu mine nu-i acceptam pentru că îmi dădeam seama în foarte
scurt timp că nu pot face schimb de idei cu ei, iar cei cu care aş fi vrut să fiu prieten, nu mă
acceptau ei pe mine, probabil din acelaşi motiv - eram prea gol pentru ei, schimburile nu ar
fi fost echitabile; ei mi-ar fi dat mult, eu puteam să le dau mai puţin. De abia pe la 30-35 de
ani am întâlnit câţiva oameni pe care i-am considerat deasupra mea şi care m-au acceptat
în schimburile de idei. Pentru mine ideile sunt chiar mai importante decât emoţiile.
Emoţiile sunt şampanie, ideile sunt vinul acela grecesc, - cu greutate si parfum.
Revenind la adolescenţă îmi amintesc cu drag de unii colegi pe care i-am preţuit şi îi
mai preţuiesc şi astăzi, când unii dintre ei nu mai sunt.
Îmi amintesc de Puiu Filipaş, băiatul unui fost plutonier de poliţie de dinainte de 1944,
care din cauza acestei origini „scandaloase”, copil de poliţai de pe vremuri, n-a fost
primit la drept. Legenda spune că odată i-a venit dosarul la comisie, chiar când era în faţa
acesteia şi preşedintele comisiei de examinare s-a proţăpit la el şi l-a întrebat: „Ce a fost
taică-tu în 1939?” La care el a răspuns: „Nu ştiu, că m-am născut în 1940”. Avea o limbă
ascuţită.
Puiu Filipaş a intrat a şasea oară la drept, - se mai relaxaseră lucrurile- şi a ajuns un
ilustru profesor de drept la Bucureşti. După notele de la şcoală, se situa după mine, dar îl
consider un om excepţional, care mă depăşea.
Tot aşa mă depăşeau ca dotare (ca note mă străduiam să fiu mereu primul) încă doi.
Primul, Vasile Boulescu, un matematician strălucit, care avea să se remarce ca atare încă
din studenţie, nu se omora cu cartea, dar era o valoare. La ore citea romane poliţiste pe
sub bancă şi când era întrebat el ştia să răspundă. Cel de al doilea a fost Nuţu Jumanca,
devenit ulterior procuror (şef se pare) la Ploieşti, în prezent avocat în Bucureşti, un coleg
de la care am citit cărţi de valoare ale clasicilor români.
Îmi amintesc de aceşti trei foşti colegi, care au ajuns oameni de mare valoare, şi cred
că plantaţi într-o societate mai dreaptă decât în cea în care am crescut noi, ar fi ştiut lumea
întreagă de ei.
Un cuvânt de afecţiune pentru toti colegii pe care necitându-i îi nedreptaţesc acum.

26
 - V-aţi mai întâlnit periodic la 10-20-30 de ani de la absolvirea liceului?
- Da. Totul decurgea formalist. Cum sunt aceste întâlniri. ”Ce faci”? „Cum o duci?” şi
alte banalităţi.

- Asta înainte de ’90, dar după aceea tot aşa formal?

- Tot aşa. Întâlnirile acestea sunt o mascaradă. Contactul pe care-l avem noi doi acum
nu poate să se realizeze decât în intimitatea unui dialog între două persoane. Cum vine al
treilea, încep oamenii să trădeze sinceritatea. Întâlnirile fugitive a 25 foşti colegi nu m-au
convins că pot stabili interrelaţii veritabile. Îi preţuiesc în continuare pe toţi foştii colegi
de şcoală. Majoritatea au devenit ulterior oameni de nădejde. Puiu Filipaş şi Vasile
Boulescu s-au prăpădit, Dumnezeu să-i odihnească.
Apoi, odată ce ai o familie, ai o slujbă şi eşti prins în ritmul vieţii - iar după 1989
ritmul vieţii îl ştii şi tu foarte bine - cum poţi cultiva o prietenie? Schimburi de idei se mai
pot face, aşa cum facem noi în acest interviu (publicabil sau nu), dar ce se înţelege în
general prin prietenie....este mai greu să fie realizat.

- Exact ce-ai spus înainte. Confesiunea asta tête-à-tête. Eu mă simt bucuros, chiar
fericit de câte ori discut cu tine. Şi tu ai nevoie de asemenea confesiuni, fie că le facem
publice sau nu şi fie că recunoşti asta sau nu.
- Faţă de confesiuni am rezerve. Şi parcă şi faţă de schimburile de idei încep să am
dubii, sesizez perfida insinuare a şarpelui zădărniciei. Dacă aş şti că sunt importante
scenele din viaţa mea sau ideile de împărtăşit, cu dragă inimă le-aş împărtăşi, dar ştiu că
sunt nişte banalităţi.

- Dar cine poate stabili că sunt valoroase sau sunt banalităţi decât publicul, în cazul
în care le publicăm.
- Oricum astea sunt schimburi de idei, dar prietenia- prietenie, zău dacă ştiu cam ce
este. Se spune prietenul la nevoie se cunoaşte. Cu alte cuvinte pentru a-ţi demonstra
prietenia, celălalt trebuie să fie în impas, ca tu să-i dai un ajutor. Se condiţionează această
relaţie considerată frumoasă, de necazul unuia din cei doi. Astfel o noţiune (prietenia) se
defineşte prin alta (necazul) cu sensuri bine distanţate. Mi se pare ceva care scapă
definiţiei.

- Încerc să mut discuţia într-o tonalitate mai optimistă. Se zice că poţi să-ţi faci
prieteni doar la o anumită vârstă, mai exact la tinereţe. Tu ce crezi?
- Aici sunt obligat să leg noţiunea de prietenie de aceea de naivitate. Cred că pot să
ilustrez această aserţiune. Prietenii strânşi pe care-i vedem sunt copii. Odată ajunşi la liceu
încep micile meschinării, micile interese. („Lui i-a dat 10 şi mie 9”, că „el e băiatul
dirigintelui”, etc). Acestea se adâncesc dacă eventual ulterior cei doi lucrează în aceeaşi
profesie şi unul este mereu avansat şi premiat Se strecoară nişte sentimente mai puţin
onorabile în celălalt şi aşa- zisa prietenie nu se mai leagă. Deci, cu cât e mai fragedă vârsta
şi naivitatea e mai mare, cu atât şansele de a exista prietenie în accepţiunea comună a
cuvântului sunt mai mari. Mai târziu, foştii prieteni ajung marcaţi de vicisitudinile vieţii
de toate zilele , şi prietenia va fi mai mult mimată, decât o realitate. Cred că aşa se explică

27
 legătura mai strânsă între copiii naivi, între copiii cinstiţi, între sufletele curate. Mai târziu
funcţionează mimarea ei.
Există întrajutorări la oameni de mare valoare sau cu preţuire şi admiraţie reciprocă -
poate că şi acestea sunt forme de prietenie. Iată un exemplu. Grieg a cerut ca la
înmormântarea lui să i se cânte marşul funerar compus de Chopin. A compus şi Grieg un
marş funerar, care l-a condus spre criptă, dar s-a cântat şi marşul lui Chopin. Este asta o
mostră de sentiment de admiraţie, de preţuire. Dar, noţiunea de prietenie mie parcă tot îmi
scapă.

- Eşti rezervat şi pentru că nu ai găsit un partener la nivelul tău? În ce măsură te-au

influenţat lecturile, în raporturile cu oamenii, să nu le zic prieteni.
- La prima parte a întrebării mai că aş răspunde da, dar mi-e teamă să nu fiu considerat
îngâmfat cum nu sunt. Noi suntem prieteni, în accepţiunea mea, nu în cea vulgară, de
prietenie. Nu mergem de după cap pe stradă; suntem prieteni prin multele opinii şi zone de
interes comune. Asta presupune o bază de lecturi comune, căci dacă nu eram formaţi întru
aceleaşi cărţi, întru aceleaşi standarde, nu puteam stabili conversaţii, comunicarea nu
funcţiona decât mimat, ne întâlneam o dată, de două ori şi gata. E foarte greu să
conversezi cu cineva care are idei străine ţie şi nepreţuite de tine. Cel mult poţi să încerci
să i le schimbi, aşa ca un demers etic, dar să te întâlneşti cu spontaneitate şi să-ţi
împărtăşeşti cu dezinvoltură ideile, o faci numai acolo unde ai o umbră de speranţă că eşti
receptat.
Răspunsul direct la a doua parte a întrebării iarăsi nu va fi tocmai direct.
Cu sau fără voia noastră suntem produsul cărţilor pe care le-am citit şi produsul
femeilor pe care le-am cunoscut (asta am mai spus-o şi o voi mai repeta). Şi ce minunate
femei am întâlnit în literatură ! Dar şi ce bărbati! Ce modele!
Este de mirare atunci că livrescul încorporat în noi ne modulează raporturile cu
oamenii ?

- Apropo de femei şi relaţia lor cu bărbaţii, am câteva întrebări. Cu cine comunici mai
sincer, mai afectiv, cu bărbaţii sau femeile?
- Pornim de la biologie şi sociologie. Bărbatul - luptător, leul care îşi apără turma. Cel
care se ducea la vânătoare şi procura hrana. Astăzi, - cel care munceşte, cel care asigură
confortul material, deci cel care este deschis spre în afară, în comportament nu în vorbire.
Femeia - mamă, soţie, vestală. Cea din interior, care asigură căminului confort, atmosferă.
Când o vezi că spală lucrurile copilului îţi curg lacrimile. Când o vezi că îşi frige degetele să
facă o mâncare crocantă copilului ei, mori de emoţie pozitivă. Deci, vânătorul veşnicul
concurent, competitivul pus faţă în faţă cu căldura, cu blândeţea, cu îmbrăţişarea femeii. Unde
poate găsi un bărbat un interlocutor mai bun, la un bărbat sau la o femeie? (Sunt dator să
explic ce înţeleg eu prin cuvântul interlocutor. Pentru mine el este mai mult decât cel cu care
schimbi vorbe, este cel care prin mimică şi gest, prin aerul pe care îl emană, prin cărţile pe
care le citeşte, prin spectacolele pe care le vede, prin îndeletniciri şi nevoi, etc., comunică.)
La concurent sau la complementar ?
De altfel, cine e şi mai bun ascultător, femeia sau bărbatul? Întrebarea este retorică.
Răspunsul este clar.

- Concluzia ta se bazează şi pe atracţia fizică sau numai pe comuniunea intelectuală?

28
 - Adaugă la cele spuse mai înainte şi atracţia dintre sexe, mijlocită de nişte mecanisme
istoric statornicite, pe care chiar şi astăzi le cunoaştem insuficient, dar ştim că există. Un
singur exemplu - feromonii. Stai cu spatele şi simţi când se apropie o femeie de rasă. Noi
avem ceva care ne duce spre femeie dincolo de raţional, un fenomen imanent nouă,
instinctual. Adaugă la asta femeia care ne ascultă când îi recităm o poezie. Şi compară cu
bărbatul care te apreciază sau nu, te ascultă sau nu si nu revelează o atractivitate biologică
consacrată de evoluţia filogenetică. Concluzia răspunsului la întrebarea ta : şi, şi. Proporţiile
variază.

- Se poate transforma prietenia dintre bărbat şi femeie în iubire, sau în timp dragostea
se poate transforma în prietenie?
- Dragostea blitz, falsa dragoste, care de fapt este o atracţie sexuală, are un sens invers
celor pe care le spui. Adică merge de la o atracţie fanatică până la ură, duşmănie, lovire,
proces, etc. Această dragoste se degradează în 2 - 3 ani. Dragostea adevărată, care trece de
atracţia sexuală, se adânceşte. Cel care a adus un foarte frumos elogiu acestei relaţii minunate
care se stabileşte între un bărbat şi o femeie, odată cu trecerea anilor, a fost Alexandru
Paleologu. El ne-a lăsat memorabile pagini în care ne arată ce înălţime a câştigat relaţia lui cu
soţia, de-a lungul anilor.
Răspunzând la întrebare fără metafore sau divagaţii: cu o Femeie („cu f mare”), pe
măsura temperării pornirilor sexuale ale bărbatului, prin înţelepţire şi trecere de la emoţie la
idee, relaţia înfloreşte cu trecerea anilor.
Privitor la trecerea prieteniei în dragoste menţionez că există motive de ordin statistic
să recunoaştem realitatea fenomenului, chiar dacă există în acelaşi timp şi suspiciunea
autosugestiei sau aceea a confuziei termenilor. Incidenţa fenomenului este însă limitată.
Psihosexologii au rezerve privind atracţia sexuală în asemenea cazuri.

- În care prietenie ai mai multă încredere? În a celor de acelaşi sex, sau contrar?
- Într-o turmă sunt mai mulţi masculi sau femele?
- Femele.
- Deci masculul este plurivalent. Femeia are înclinaţii spre cuibul ei şi când pe acestea
încercăm să le disecăm, ajungem la sentimentele de mamă, iubită, soră. Şi atunci eu,
instinctiv, mă îndrept cu încrederea spre un plurivalent sau spre femeie?
În vorbirea prozaicilor se spune fereşte-te să te urască o femeie. Eu cred că şi în
dezvoltarea urii lor, instinctele primordiale le temperează sau le opresc. Pe când bărbatul,
mânat de instincte atavice de luptător poate merge până la final cu ura lui.
Între o femeie cu instincte materne şi un bărbat în permanentă luptă pentru poziţia alfa,
în mod aş zice natural mă îndrept cu încrederea spre femeie. Cred că şi instinctiv noi avem
mai multă încredere în femei. Dar poate că la 70 de ani, ar trebui să situăm încrederea dincolo
de sexe. Măcar la 70 de ani.

- Cum explici această investiţie de încredere? Îşi are sorgintea în tainele celor doi ,
sau doar în capacitatea intelectual-morală a partenerului?
- Sentimentul de încredere depinde de structura psihică a fiecăruia. O fire optimistă
reacţionează diferit în raport cu una pesimistă. Un tip care s-a fript are mai puţină încredere.
Se spune că în dragostea adevărată ai o încredere nemărginită, iar în dragostea falsă eşti gelos
nevoie mare. Nu ştiu. Eu atribui existenţa sau şovăiala încrederii mai mult psihismului,
temperamentului şi culturii individului. Primele două au origine ereditară. Cu temperamentul

29
te naşti şi mori; îl poţi masca, îl poţi ascunde, - după gradul de educaţie - dar te naşti şi rămâi
cu acelaşi temperament. Psihismul nostru nu e făcut din coloane, e un masiv, care are şi
piscuri. Între piscuri nivelul nu coboară niciodată până la acela al mării. Încrederea, este unul
dintre piscurile psihismului.
Nu comentez opiniile psihosexologilor, referitoare la încredere şi gelozie. Aceşti
profesionişti iau în considerare şi „tainele celor doi”, dar argumentele lor nu mă conving.

- Crezi în iubirea la prima vedere? Poate exista?

1- Biologic nu este privită pejorativ. Este considerată atracţie care se naşte între două
fiinţe sănătoase, fără defecte de morfologie şi cărora supravieţuirea speciei le dictează
împerecherea. Biologic nu este deci stigmatizată atracţia la prima vedere.
2-La oameni, psihologii spun că de cele mai multe ori este o chestiune frivolă, dictată
de instincte. Ea nu ar fi de bun augur, doar de puţine ori atracţia la prima vedere
transformându-se într-o dragoste profundă, aşezată, menită să reziste în timp, chiar să se
amplifice, cum spune Paleologu.
3- Social, pe scara umană, chestiunea este privită deci altfel decât la animale. Dar eu
vin şi întreb: noi suntem sau nu suntem pe cea mai de sus treaptă de evoluţie animală? Păi
atunci de ce se face această excepţie şi nu este apreciată şi la om dragostea la prima vedere!?.
Personal mai că aş fi tentat să-i acord credit şi dragostei la prima vedere.

- Această emoţie la prima vedere ca să devină trainică trebuie cultivată?

- Greu de crezut. Cum să-ţi cultivi emoţiile? Teoreticienii vorbesc despre limbajul
trupului, inteligenţa emoţională, etc. Teoretic s-ar putea deci învăţa nişte trucuri, dar emoţiile
nu le poţi cultiva, fie şi numai datorită faptului că repetiţia, mama învăţării, nu poate fi
aplicată. Prin repetarea unei emoţii se ajunge la dezinteres. Nu sunt convins că emoţiile pot fi
cultivate.

- Într-o discuţie anterioară am convenit că suferinţa umană poate crea mai mult decât
traiul bun. Tu ai cunoscut suferinţa în recluziune. Cum te-a marcat ea? De pildă pentru
Nicolae Balotă, care a fost închis mai mulţi ani, suferinţa cea mai mare în închisoare nu a
fost frigul , foamea, nici măcar trecere anilor, ci suferinţa de a nu rodi, de a nu putea scrie.
- În „Înţelepciunea nebunului” L. Feuchtwanger a formulat laconic şi incontestabil de
adevărat următoarea sentinţă: „Suferinţa şi durerea te fac înţelept”.
Nicolae Balotă, în jurnalul lui intitulat „Caietul albastru” şi Nicolae Steinhardt în
„Jurnalul fericirii” povestesc despre oamenii de cultură pe care i-au întâlnit în detenţie şi ce
binecuvântare au fost schimburile de idei şi învăţăturile împărtăşite de aceştia. În închisoare
se făcea cultură: se recitau versuri, se povesteau cărţi de valoare, se învăţau limbi străine.
Evident în clandestinitate, nu organizat de către torţionari...Şi între două maltratări...
Lecţiilor de cultură (Steinhardt „preda” engleza, Paleologu istoria culturii) li se
adăugau lecţii etice de un dramatism amintind de tragedia greacă sau de romanele ruseşti. Este
de notorietate scena în care Mircea Vulcănescu şi alţi detinuţi s-au culcat noaptea pe jos, în
apa din celulă, ca să poată ţine deasupra lor un tânăr deţinut bolnav. După opt luni Mircea
Vulcănescu a murit de tuberculoză.
Prin conversaţie şi prin modelele de comportament în acele condiţii, închisoarea a fost
o şcoală. Nu se nasc lucrurile trainice la un festin. Nu se clădesc caracterele mari la
restaurante. Nu se nasc ideile de valoare stând la o conversaţie ieftină. În suferinţă ai prilejul
să gândeşti cu toate celulele creierului, eşti chinuit (Omagiu lui Papilian care a lansat

30
sintagma „Chinuiţii nemuririi”, cu referire la medici), te mobilizezi, iar la distanţă te formezi.
„Per aspera ad astra”. Nemurirea nu poate fi obţinută fără chin. Marca suferinţei este o
emblemă pe care o câştigi şi o porţi, pe când derizoriul, „haiosul” , este… dâmboviţean. Pur şi
simplu.
În închisoare nu puţine spirite alese – Silvio Pellico, Nicolae Steinhardt şi alţi – se
apropie de Credinţă. Credinţa este „ceva care ne ajută să trăim” – consideră Unamuno.
Am vorbit de Balotă şi Steinhardt şi cu speranţa că se vor găsi curioşi care să citească
şi să ia la cunoştinta ce poate spiritul tare să realizeze în condiţiile unor suferinţe de nedescris.
Ar afla şi că transformările se menţin la aceste spirite alese şi după perioadele de înfiorătoare
suferinţe, ilustrând astfel suflul divin din om care nu poate fi învins. Dimpotrivă. „Durch
Leiden Freude” (Prin suferinţă spre bucurie) - ne asigură Beethoven.
Iată poate şi compensaţiile numeroaselor frustrări pe care le au oamenii în recluziune.
Cum se poate deduce şi din formularea ta după Nicolae Balotă frustrările sunt mai multe decât
neputinţa de a scrie/rodi, deplânsă de eminentul profesor.

- Nu mi-ai răspuns ce a însemnat închisoarea pentru tine.

- A fost o şcoală. Mai importantă decât toate celelalte luate la un loc. Am avut prilejul
să cunosc oameni, prototipuri pe care trebuia să le fi ştiut şi nu le-am ştiut, dintr-o lume
despre care n-am ştiut că există şi care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să fiu mai om decât am
fost când am intrat acolo. Dar am avut şi suferinţe despre care mă sfiesc să vorbesc, mi se
pare că nu e deloc elegant să vorbeşti despre ele. Oricum păstrez ideea că la construcţie a
contribuit perioada neagră de care vorbeşti şi nu la deconstrucţie.
Am avut prilejul să mă vad în fragilitatea mea, să chibzuiesc îndelungat la cumpătare,
înţelepciune şi bunătate...
Şi mai ales, asemenea monahului de la Rohia, m-am scufundat în credinţa religioasă.
Acelaşi Hemingway, care a spus că „Omul poate fi nimicit, dar nu învins” s-a contrazis într-
un alt loc, acceptând realitatea posturii de înfrânt, ca punct de plecare pentru câştigarea (într-
un mod dureros a) credinţei în Dumnezeu: „Numai când suntem înfrânţi devenim creştini”.
Aşa a fost şi la mine fenomenul numit Trezvie. Mare păcat că nu am perseverat în credinţa
religioasă şi după eliberare...

- Altfel spus contactul cu închisoarea a fost pentru tine o experienţă pozitivă de

viaţă…
- Pozitivă. Nu vreau să merg însă până la a-i spune vajnicului şi cinstitului procuror
Rădulescu, mulţumesc.

- Ai mai avea ceva demn de menţionat cu privire la neagra perioadă prin care ai
trecut?
- Da, cred că aş dori să inser în viitoarea ta carte poezia curajoasă pe care mi-a făcut-o
regretatul Cramanciuc la ieşirea mea de la „reeducare”, deci înainte de 1989 (!).

SFÂNTUL

în instanţă
pledând o cauză pierdută;
ilustrate neexpediate
cercetarea continuă

31
 până se va face lumină
să rămână în această
de copii veseli
(„fără proces”).

continuă să rămână
pe aceeaşi muchie de cuţit
(„până şi-o tăia gâtul!”)
dintre dezamăgire şi speranţă,

l-au pus temporar

în libertate
grădiniţa
era o instituţie
„supraaglomerată”
şi nimeni nu mărturisise
despre vinovăţia sa
nevinovată.

îi plăcea să stea în picioare

cu ilustratele în mână
şi refuza – în continuare –
să le expedieze.

nu făcea genoflexiuni,
l-au lăsat liber,
pedepsindu-l de două ori...

- Pe care din harurile date de Dumnezeu le-ai risipit?

- La risipiri, cu toate că el nu este o calitate a omului, vreau să regret mai întâi timpul
pierdut cu inconştienţă în tinereţe.
Am risipit sentimente, pornirile naturale şi oportunităţile de „a-mi cultiva grădina”, o
brumă de înclinaţie pentru literatură şi o parte din „darul” somnului.

- Şi după cum citesc în colţurile gurii tale te bântuie regretele pentru risipa pe care ai
făcut-o. În primul rând pentru timpul pierdut. Regreţi câte ai fi putut face pentru cei de
aproape şi pentru tine. Te intreb, chiar nu vezi că asemenea scrupule nu se mai poartă? Că
superficialii sunt astăzi modele ? Ca să nu mai vorbim că sunt împodobiţi şi cu bani, şi cu o
anumită glorie.
- Ai dreptate, dar lumea nu a fost dusă înainte de aceştia. A fost dusă de 50 de mii de
oameni care au pus osul şi au tras căruţa cu seriozitate înainte. Dacă vrei să pui umărul nu poţi
să fii superficial. Nici în firea omului nu e să fie Mitică…

32
 - Destui dintre colegii noştri de generaţie au capotat când au ieşit la pensie. E drept
că cei mai mulţi nu au avut deprinderea de a citi, unii nu au nici calculator, etc. Totuşi, tu
cum reuşeşti să-ţi menţii spiritul şi fizicul într-o stare de invidiat?
- Mulţumesc, eşti un drăguţ. Care se ţine cel puţin la fel de bine, ba chiar în plus
păstrează podoaba capilară.
Cu titlu general reamintesc prima recomandare a gerontologilor : menţinerea activităţii
fizice şi intelectuale. Fără de acestea rugineşti. Şi mai bine să te uzezi, decât să rugineşti.
La rândul meu mă supun acestei prime reguli.

- Deşi te admir pentru erudiţia ta, pentru gustul estetic rafinat, etc. uneori sunt
contrariat de ideile pe care le afirmi. Spre exemplu am fost surprins, să nu spun decepţionat,
când mi-ai spus că „De ce iubim femeile”, cartea lui Mircea Cărtărescu ţi-a plăcut foarte
mult. Te rog să argumentezi de ce ai această părere despre o carte pe care, cu toate că a avut
un tiraj impresionant, o consider slabă, dacă nu cea mai facilă, în sensul superficialităţii,
dintre cărţile lui Cărtărescu.
- În a aprecia o operă literară eşti mult mai avizat decât mine şi nu te voi contrazice
sub nici o formă. Voi expune doar opiniile proprii. Neprofesioniste, de degustător, nici măcar
de consumator. Atenţie, nu este o dispută.
Între „Anna Karenina” care are vreo 400 de pagini şi o schiţă de 4 pagini din „De ce
iubim femeile” ştii care cred că este diferenţa? Economia mijloacelor de construire a unui
personaj. Tolstoi o face pe 400 de pagini şi Cărtărescu o face pe 4 pagini. Este destul de greu
să fii concis şi ţi-e mai la îndemână să descrii pe lungi pagini, rând cu rând, câte o trăsătură a
femeii. Dar să o faci pe 4 pagini… În cartea lui Cărtărescu ai în faţă tipuri de femei una mai
interesantă decât cealaltă. Mediile din care a selectat Cărtărescu femeile sunt atât de diferite şi
te întrebi cum a reuşit să cunoască femei din atâtea medii. Imaginaţie de artist şi/sau femei
întâlnite ? Parafrazându-l pe Cezar Petrescu te întrebi: „oare cu ce fel de femei a avut de-a
face acest om?” Pentru că, trebuie să recunoaştem, producţia literară are - declarate sau
ascunse - influenţe autobiografice, iar omul acesta a cunoscut atât de bine femeile şi a reuşit
să le valorizeze în creaţia sa în mod admirabil...

- Nici eu nu doresc o polemică. Sunt de acord cu diversitatea personajelor, nu

subscriu însă că e vorba de literatură adevărată, care va rămâne în urma autorului.
Îţi propun să revenim la profesia ta. Care crezi că este motorul progresului în
medicină?
- Pe un fond cu aptitudini, să construieşti în permanenţă ceva raţional şi util, ceva ce
simţi că ţi s-ar potrivi şi care te ajută să te exprimi, să te manifeşti aşa cum eşti. În rest
motorul funcţionează şi cu alţi combustibili. De exemplu: competiţia, maestrul şi dorinţa de a
fi asemănător lui, încurajările venite de la paciente, etc.
În interiorul nostru combustibilii trebuie să ardă non stop. Asta cred că este important,
- motorul să nu-şi întrerupă funcţionarea niciodată. În momentul în care se întrerupe,
intervine rugina. Am mai spus-o, e preferabilă uzura.

- Într-o altă discuţie mi-ai spus că lucrezi la ceva. Despre ce este vorba?
- Este vorba de un travaliu pe care eu îl duc de o viaţă.
Fiecare om se nevoieşte străbătând în viaţă o anumită cale. Cei naivi cred că ea
trebuie să ducă undeva. Cei înţelepţi spun că ţinta/scopul este însăşi calea. Calea se cade să
fie străbătută elegant, armonios, demn. Cât se poate de aristocratic. Cu stil.

33
 Contele de Buffon (naturalist care a devansat descoperirile lui Darwin cu 100 ani) în
1753, în celebrul său „ Discours sur le style”, pronunţat la primirea sa în Academia Franceză a
pronunţat celebra aserţiune „ Le style c’est l’homme même ”
Am subscris devreme în viaţă la această credintă. Încă din liceu am citit şi răscitit o
carte al cărei caracter formativ se vede şi numai din titlu: „ Ajută-te singur”. Autorul cărţii mi-
a oferit un argument care a întărit credinţa mea în obligativitatea eforturilor neprecupeţite
pentru însuşirea şi perfecţionarea stilului. Iată credinţa lui S. Smiles: „ A mă respecta, a mă
desăvârşi, aceasta este ţinta vieţii mele”
Şi încă din liceu am început un travaliu pe care îl continuu si astăzi. Acela al strângerii
gândurilor, ideilor, formelor de prezentare, etc. referitoare la stilul omului. La început a fost
numai intenţia autoperfecţionării continue. Un fel de „devenire întru devenire”. In ultimii 10-
20 de ani mi-a încolţit ideea organizării şi publicării materialelor. Astăzi, ca în „Scaunele” lui
Eugen Ionescu, sunt sufocat/copleşit de cele cca 15.000 pagini adunate şi sunt ostenit. Foarte
probabil deci că ultima intenţie va rămâne în stadiul de vis, nici măcar de proiect. Cu atât mai
mult, cu cât, hélas!, primesc o descurajare de la cine mă aşteptam cel mai puţin. Grăbit să-şi
încheie misiunea (a reuşit şi a murit apoi, după câteva luni), Marcel Proust a subapreciat puţin
noţiunea de stil, afirmând că pentru el stilul este o chestiune de viziune, micile imperfecţiuni
de limbaj, remediabile de către oricine, fiind lipsite de importanţă. Nici mai mult, nici mai
puţin. Ce apărător să angajez? Să apelez la „Moş Virgulă”? Să mă plâng lui Heidegger care
susţine că „limba este casa fiinţei” (das Haus des Seins)?

- Fii mai concret.

Stilul în general, nu numai acela al vorbirii, ţinutei, gestului, atitudinii în diferite
împrejurări, comportării, profesării meseriei etc., este o combinaţie de exprimări şi
manifestări, care în ultimă instanţă îl definesc pe fiecare om în parte. Acum realizez că
eventuala hotărâre de a trece la proiect şi realizare ar necesita ani buni,...şi nu mai am timp.
De asemenea ar impune o echipă, un colectiv de autori cuprinzănd autorităţi în diferite
domenii. I-aş coopta, de exemplu, pe Doamna Prof. Univ. Mirela Minică, al cărei curs de
estetică este o încântare, pe Domnul Conf. Univ. Marcu Mihail Deleanu, cunoscător al
problemelor de stil in limbă şi literatură, - una dintre dovezi fiind „Studii de limbă şi stil”, Ed.
Timpul, 2000, pe Doamna Lector Universitar Ada Cruceanu – o neîntrecuta maestră a
alcătuirii unei exegeze, ş.a.m.d. Destui alţii ar fi doriţi în greu realizabilul demers. Dar,...”Ars
longa, vita brevis.” Iar a mea, după unele indicii pare brevis bine.

-Posibil şi o „senzaţie de prea plin”? După cum vezi am început să vorbesc în

termeni medicali, de când ne tot convorbim...
- Nu. Preocuparea asta a mea este ca pâinea. De pâine nu te saturi niciodată. Niciodată
nu poţi să te saturi de autoperfecţionare. În fiecare zi surâzi când găseşti o idee frumoasă,
cânţi împreună cu o piesă muzicală care îţi place, te extaziezi la o replică bine plasată şi
frumos exprimată, admiri eleganţă gesturilor unui profesionist ş.a.m.d. Meditezi, repeţi,
încerci să-ti însuşesti ceea ce apreciezi a fi valoros. Şi notezi, măcar cu speranţa revenirii la
bucuriile consemnate...

34
 - În afară acestei preocupări ce mai faci acum când ai renunţat la profesia de medic
în spital şi la cabinet; eşti acasă la Bocşa şi îţi vezi de ce?
- De toate. Îmi fac de mâncare (acelaşi fel, durata 5 minute), dorm, recitesc, citesc
cărţi pe care nu le-am parcurs până la această vârstă. Mă bucur, cum ţi-am mai spus şi altă
dată, de internet şi de călătorii. Din toate acestea extrag simplitatea şi bucuriile ei. Înţeleg şi
trăiesc viaţa sub cu totul alte comandamente decât am făcut-o la 20, 30, 40, 50 chiar şi la 60
de ani, deşi pe la 50-60 de ani s-au adăugat deja şi alte bucuri. Aduc un omagiu prin trăire
simplităţii. Este fantastic să te duci la un „bad” în Germania, să înoţi liniştit în apa caldă şi
apoi să întârzii la duşuri subacvatice. Să schiezi pe o pârtie blândă, bine întreţinută şi la
capătul ei să te opreşti, să scoţi aparatul de fotografiat şi să prinzi clipa - o imagine de vis..
Este minunat când citeşti o pagină şi te opreşti, nu asupra dialogului cum o faci în tinereţe, nu
asupra scenelor erotice, ci la descrierea unei grădini, la comentarea unei piese muzicale,
percepută prin urechile şi simţirea unui om de gust. Simplitatea.... Este fantastic să vezi o
femeie la cumpărături, întrebând de fructele preferate ale puiului ei. Apoi, cu plasa cu bunuri
îndreptându-se spre cuibul unde puiul aşteaptă, cu „Ce mi-ai adus mama?”. Când eram tânăr
poate observam că nu are estetică, aplecată într-o parte de povara bunurilor. Acum mă
gândesc ce suflet generos are. Dacă aş fi pictor aş face mama în 100 de ipostaze. Iată ce
extrag eu din călătorii, internet, lecturi, etc. Extrag simplitatea şi-i aduc omagii pe toate căile
şi tare m-aş bucura dacă cei care ne citesc ar deprinde omagierea simplităţii mai devreme
decât am făcut-o eu.

- De mai mult timp voiam să te întreb când ai început să-ţi pui întrebări esenţiale?
Bănuiesc că cei mai mulţi dintre noi nu şi le pun şi trăiesc bine merci. În ceea ce mă priveşte
am început să pun întrebări altora pe la 30 de ani şi abia la 44 de ani am adunat
răspunsurile într-o carte.
- Cred că neliniştile metafizice au început la mine pe la 50-60 de ani.
Spre onoarea ta, la tine au început mai devreme.
Aş vrea acum să păşesc puţin alături de poteca întrebarii pentru a-ţi face un proces de
intenţie. Sau un compliment.
Tu ai o chestie nemărturisită, privitoare la desăvârşire... Trăieşti într-o perfecţionare
non stop, dar nu faci caz de ea. Ea poate fi însă dedusă din faptul că te-ai orientat spre
interviuri. Ai abordat o serie de oameni de valoare şi de la fiecare ai obţinut răspunsuri la
întrebarile care te frământau. Într-un fel ai beneficiat de un material didactic viu, care a servit
perfecţionării tale. Este o preocupare continuă a ta căutarea unor răspunsuri la întrebările care
te frământă, răspunsuri obţinute adesea de la personalităţi de referinţă.. Deci şi tu eşti în
aceeaşi barcă în care sunt eu, doar că eu declar că vreau să mă perfecţionez şi la 70 de ani, iar
tu nu o spui.

- Mulţumesc pentru apreciere, dar să revenim la întrebarea mea.

- Cred că nu poţi să citeşti filozofie la 20 de ani, chiar dacă biblioteca tatălui tău este
plină cu Platon, Aristotel, Kant, Schopenhauer, Hegel sau Heidegger. Nu poţi. Există o etapă
biologică şi de dezvoltare psihică la care începi să citeşti filozofie. Mărul când e copt cade din
pom. Majoritatea dintre noi evoluăm înţelepţindu-ne. Ori această înţelepţire, când atinge ea
masa critică, atunci izbucneşte în noi interesul pentru anumite lucruri. Ca să utilizăm
terminologia lui Aristotel, atunci trecem de la întrebări întâmplătoare, la întrebări esenţiale. În
cazul meu, - interesul pentru simplitate. Simplitatea vieţii mă interesează în ultimii ani.
La capătul căutărilor, cu elucubraţii, cu profesie, cu sex, epatare, etc., începem să
vedem lucrurile esenţiale. Iar acestea, incontestabil sunt cele simple, cele naturale. Chiar dacă

35
noi le sublimăm în literatură, muzică sau artă, nu facem decât ceea ce face o femeie aprioric
frumoasă când adaugă parfumuri sau farduri. Fondul ei este îmbunătăţit de acestea. Dar
fondul ei există deja. La fel şi la noi, simplitatea este fondul câştigat cu înaintarea în vârstă,
iar literatura, arta şi muzica sunt adausuri menite să înfrumuseţeze acest fond. Satisfacţiile pe
care acestea ni le dau compensează neajunsurile biologice ale îmbătrânirii.
Mai adaug doar că şi înfrumuseţările de care vorbesc se filtrează prin sita vârstei. Aş
spune că directia universală este a decantării. La 70 de ani nu vreau muzică dodecafonică,
vreau ceva cantabil. Vreau Mozart, nu vreau Schoenberg. Spre esenţe, mai mult, vremea
experimentelor a trecut.

- Pe la 20 de ani am cumpărat cartea „O mie nouă sute optzeci şi patru” de George

Orwell. Atunci probabil că am răsfoit-o, dar recent, aflând că este cel mai bun roman din
lume, am citit-o cu plăcere. Tu ai avut asemenea revelaţii?
- Mai întâi vreau să-ţi spun că aceste revelaţii seamănă oarecum cu muzica bună. La
muzica bună te reinventezi cu fiecare piesă nouă pe care o asculţi. Acum îţi place Balada lui
Porumbescu, peste trei zile îţi place Saint-Saëns şi peste încă două cum cântă jazz Paul
Robson. Eşti altul de fiecare dată. Deci te reinventezi, constaţi că eşti şi altfel decât ai crezut
până ieri când ai ascultat Mozart.
Revenind la cărţi. Fiecare clipă a vieţii noastre ne clădeşte. Perspectiva din care
apreciem cărţile se schimbă în fiecare zi, astfel încât este posibil ca la 20 de ani să ai o
revelaţie, la 40 alta şi la 80 o cu totul altă revelaţie. Nu există o contradicţie în această
problemă. Poate să-ţi placă şi…şi…şi…
Adevărate revelaţii pentru mine au fost jurnalele sau operele literare cu caracter
biografic sau autobiografic.
De exemplu Kazantzakis a scris „Raport către El Greco”, un roman bun, pe care nici
măcar nu-l declară ca autobiografic. Recunoaşte doar într-o scrisoare către un bun prieten că
„aceasta carte este un fel de autobiografie...” Revelaţia în această carte a fost aceea a vieţii ca
luptă, imperativ care justifică existenţa şi condiţie pentru definirea omului. Etapele prin care
a trecut autorul în viaţă au fost dintr-o extremă în alta şi toate au ajuns să se decanteze în timp.
Rămânând esenţa: „De-a lungul întregii mele vieţi un singur cuvânt m-a umplut veşnic de
nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş.” Am fost în Grecia şi pentru ca să văd mormântul lui
Kazantzakis. E de o simplitate impunătoare... Metaforă a austerităţii. O placă de ciment şi
două trunchiuri de copac uscat, decojite, în cruce. Atât, la Nikos Kazantzakis la căpătâi.
Mormântul este postat sus pe un bastion al vechii cetăţi din Heraklion. În Urcuş, aproape în
Zbor şi după moarte. Incinta este îngrijită.
Revelaţii şi reinventări am trăit şi în cazul altor jurnale.
Jurnalul lui Breban îmi atrage atenţia că el a fost un chinuit al efortului de
perfecţionare. Se confirmă universalitatea acestei cerinţe, efortul de perfecţionare, la oamenii
care nu acceptă să trăiască degeaba. Pentru Nicolae Breban este „Sensul vieţii”. Şi printre
altele l-a dus şi la Academia Română.
De altfel, mânaţi de neliniştile creaţiei artistice oamenii rezistă celor mai incredibile
opresiuni şi nedreptăţi sociale. Jurnalul lui Sebastian confirmă afirmaţia, notând prin ce
vicisitudini au putut trece şi rezista evreii şi este un exemplu de tenacitate. Mistuit de scrisul
său Sebastian părea că pluteşte, suporta răul din Bucureştii celui de al Doilea Razboi Mondial
preocupat aproape în exclusivitate de scrisul său. Se revelează nebănuitele virtuţi ale dăruirii
profesionale, - chin şi salvare în acelaşi timp.
„Jurnalul de la Tescani” îmi este particular drag, pentru că el ilustrează „pe viu” stilul
omului. Revelaţia omului cu stil în literatura română a făcut din Andrei Pleşu un permanent şi
definitoriu reper pentru mine.

36
 Revelaţia curajului de a lupta cu întreaga lume, de a sacrifica toate relaţiile atunci când
crezi solid în dreptatea ta, o ai citind cele opt volume ale jurnalului lui Paul Goma. O frondă
titanică. Un război fără menajamente împotriva duşmanilor, dar şi prietenilor dubioşi.
Înfruntând toate etichetările posibile.
George Sand a folosit din plin, aproape impudic, experienta propriei vieţi în creaţia ei
literară, echivalentă cu un jurnal al scriitoarei. Piesele şi romanele ei sunt clădite pe
fundamente autobiografice. Cu toate neortodoxele obiceiuri ale autoarei şi în ciuda
parfumului de secol XIX, uşor desuet astăzi, lectura romanului „O iarna în Majorca” ne
revelează Chopin-omul, piesa„ Elle et Lui ” ne prezintă pe Alfred de Musset, iar în alte opere
ne întâlnim cu Mérimée, Delacroix, Dumas fiul sau Flaubert. Ce panoplie de dăruiţi. Văzuţi
prin percepţiile unei femei aparte. Deşi autoarea are şi o piesă intitulata „Jurnal intim”, putem
admite că întreaga ei operă este un jurnal. Care este revelaţia ? Confirmarea. Iat-o pe cea care
m-a interesat cel mai mult, aşa cum apare la George Sand : „Am trăit în admiraţia
stăruitoare a firilor superioare şi am simţit fremătând înăuntrul meu nevoia imperioasă
de a le imita şi de a le urma.” Mai îndrăzneşte cineva să persifleze saloanele „juste milieu”?
Mai citez două jurnale şi gata.
Primul atrage atenţia asupra vieţii şi sfârşitului unui antropocentrist. Cesare Pavese şi-
a intitulat jurnalul „Meseria de a trăi”, dar nu a ştiut sau nu a putut să învingă şi pierzând, s-a
sinucis. De meditat asupra deşertăciunii acestei credinţe exagerate în autodeterminarea
omului.
Al doilea, tradus la noi sub titlul „Despre Dumnezeu şi om: din jurnalul ultimilor ani”
ne revelează credinţa în Dumnezeu a lui Tolstoi la bătrâneţe. Marele prozator şi om de mare
cultură a trăit ultimii săi ani în revelaţii creştine, chiar dacă într-o interpretare mai aparte. A
avut busolă. „À bon entendeur salut !
Cât despre decernarea „premiului întâi” romanului lui Orwell,...am rezerve. De
principiu, privind compararea a două creaţii artistice necuantificabile, şi la obiect, preferinţele
mele îndreptându-se spre alte romane.

-Mie mi-au plăcut şi cele patru volume din Jurnalul Gabrielei Melinescu, cu
amănunte din viaţa ei de aici şi din Suedia.
-Jurnalele, în general sunt criticate. Se spune că sunt un fel de piedestal al statuii
proprii, etc. Dar ai de învăţat de acolo, chiar atunci când ai impresia că e negativă optica celui
care a scris jurnalul. Tinerii ar trebui să citească jurnale. Satisfac dorinţa de modele, de
verificare şi comparare cu folos a propriilor gânduri şi idei cu acelea ale unor personalităţi.

- Preţuieşti dialogurile ? Pe mine m-au cucerit dialogurile între Ion Vianu şi Matei
Călinescu...
- Oameni de mare anvergură. Dar, ruşinică, dialogurile lor nu le-am citit.
În schimb m-am regalat cu dialogurile unor oameni de marcă, ajunşi la vârsta noastră
sau la 80 de ani, în deplinătatea facultăţilor mintale.
În 1974 Borges avea şaptezeci şi cinci ani, iar Sabato şasezeci şi trei. Un ziarist de
treizeci şi cinci reuşeşte să-i aducă de câteva ori în casa unei pictoriţe sau într-un bar şi să-i
provoace la strălucitoare mostre de amintiri şi consideraţii schimbate aşezat, bătrâneşte,
despre viaţă, dragoste, literatură şi altele. Deşi colocviale şi condimentate cu glume, opiniile
lansate constituie o desfătare şi pentru cele mai pretenţioase spirite. Stilul ambilor m-a făcut
să-i consider ca făcând parte din team-ul aleşilor. Cartea se numeşte „Dialoguri Borges –
Sabato/ [cu] Orlando Barone”. Este o capodopera şi o recomand numai în zilele de sărbătoare.

37
 Al doilea dialog (de fapt un grupaj de dialoguri), pe care îl apreciez mult s-a derulat
între doi foşti colegi de şcoală, personalităţi, ambii de 80 de ani, pe care un ziarist a reuşit să
îi juxtapună în mai multe rânduri. Evitând să-l concureze pe Platon, cartea nu se numeşte
„Dialoguri”, ci „Viitorul este deschis. O discuţie la gura sobei”. Schimburile de idei s-au
realizat între un pesimist, - medic, zoolog, cercetător de faimă mondială în domeniul
comportamentelor animalelor, laureat al Premiului Nobel, Konrad Lorenz şi cunoscutul
filozof-teoretician al ştiintelor, Sir Karl R. Popper, optimist. Fiecare interlocutor blindat cu
studii aprofundate şi experienţă proprie îndelungată, venea cu argumente solide, irefutabile. O
regală. Concluziile nici nu mai interesează. Spectacolul argumentelor ştiinţifice schimbate din
vârful floretei este mai mult decât suficient.
Concluzie de etapă: şi dialogurile sunt instructive şi fermecătoare. Dar, dacă nu
Platon-Socrate, atunci Popper-Lorenz sau Borges-Sabato. Becali-Vanghelie Nu !

- Spune-mi Tavi, tu nu ai avut şi momente de cumpănă, de suprasaturaţie, când ai

vrut şi altceva?
- Am avut câteva căderi, vizibile sau nu. În perioadele ameninţând să se prelungească
soluţia a fost redirijarea şi adâncirea într-un nou tip de muncă. De pilda în închisoare m-am
întrebat „la ce bun, atunci când răsplata profesionalităţii mele a fost cea care a fost”.
Interogatoriile erau epuizante. De la zi la zi mi se adânceau depresia şi senzaţia de ratare a
vieţii. Trebuia să fac ceva să mă salvez. Să mă opun suprasaturaţiei de rău, de pierdere de
timp atât de preţios pentru mine dintotdeauna. Am procurat, pe nişte căi foarte încâlcite,
„Engleza fără profesor” (Duţescu) şi mi-am mai lucrat cunoştinţele de limba engleză.
În cazul suprasaturaţiei de moment numai, lucrurile stau mai bine, soluţiile sunt
multiple şi imediat benefice. Atunci când simţi că nu te mai ajută capul apelezi la activităţi
fizice. De pildă te urci pe bicicletă şi mergi până la Ocna de Fier. Sau, îţi îngădui câteva ore
de inot ori schiat. Şi a doua zi o iei de la început cu perfecţionatul.

- Ca medic te-ai simţit vreodată vinovat din cauza unui eşec?

- De mai multe ori. Sunt amintiri care mă dau peste cap. Am pierdut inclusiv în faţa
„rivalei învingătoare a medicului”, cum numeşte Roger Martin du Gard moartea. Nu mi-e
teamă de justiţie să recunosc greşelile făcute şi aici am să-l evoc pe Prof. Dr. Ion Juvara.
Marele chirurg Juvara, bisturiul de aur al Ţării Româneşti, a scris o carte autobiografică „Aşa
a fost – Amintirile unui chirurg”. În această carte mărturiseşte cu probitatea lui recunoscută
unele greşeli pe care le-a făcut, inclusiv cazuri pe care le-a pierdut. Aminteşte şi succesele, şi
insuccesele. Aş putea spune că acel „fiecare medic îşi are colţul lui de cimitir” este un adevăr.
Diferenţa între medici este substanţială din următorul punct de vedere. Acei pe care
nenorocirea care s-a petrecut din neştiinţa lor (o grea povară) îi obligă, sunt medici
adevăraţi. Ceilalţi, la care insuccesul nu se repercutează în studiu, cărţi devorate,
perfecţionări, şi schimbarea vieţii (în adevăratul şi gravul sens al cuvântului) sunt doar medici.
Dacă după greşeli nu ai încercat să-ţi pui la punct lucrurile eşti un tip obişnuit, vei trăi 100 de
ani. Insuccesele profesionale (mă mai urmăresc şi astăzi) le-am plătit - e drept, poate în parte
numai - cu ani de studiu, perfecţionări şi străduinţe de a fi mai conştiincios. Practic, cu
schimbarea vieţii. În detrimentul vieţii mele private.

- De la eşec trecem la succes. În ce constă gustul succesului?

- Probabil te-am surprins data trecută când am vorbit despre prietenie. Vreau să-ţi spun
că nu cunosc nici acest sentiment, al succesului. Vei spune că nu se poate. Ba da se poate.

38
Când luam un premiu la şcoală, probabil regretaţii mei părinţi se bucurau, dar mie clipa aceea
nu-mi spunea nimic. Am practicat sporturi individuale cum e înotul şi câştigam câte o
competiţie. Auzeam aplauze, dar parcă se entuziasmau mai mult colegii mei decât o făceam
eu. Mai târziu în profesie aşa numitul succes putea fi vindecarea unei paciente („salvarea” mai
rareori se întâmplă decât apare în literatură sau filme). Acest succes nu mi-a spus mare lucru
pentru că mie mi s-a părut că oricare coleg în locul meu ar fi făcut acelaşi lucru. Nici
rezultatele bune pe care le-am obţinut la diverse concursuri pe teme profesionale nu mi-au
părut ceva deosebit.
Acum nu te întreb, ci afirm, că şi pentru tine mai multă importanţă are pregătirea,
documentarea, scrierea, organizarea materialului, decât finalitatea lansării unei cărţi, în cursul
căreia se spune cât de „frumoasă” este cartea, şi se ţine o cuvântare elogioasă. Cum simte
omul succesul? Am impresia că mai mult cred cei din jur că e o realizare, decât realizatorul.
Tu care ştii cât ai muncit la treaba respectivă nu eşti teribil de entuziasmat şi oricum nu
trăieşti la intensitatea pe care o cred alţii.

- Sunt trăiri efemere care ţin de fiecare individ. În ceea ce mă priveşte, în 1983 la
prima carte, am fost mai bucuros, acum la a noua carte, entuziasmul meu a fost mult mai
ponderat. Dar nu despre mine discutăm. În ceea ce te priveşte, binele pe care l-ai făcut s-a
întors spre tine? În ce fel?
- Probabil că te va şoca şi aici răspunsul. Este un fel de sportivitate în activitatea
chirurgicală. Eşti bucuros că ai putut să faci cuiva un serviciu. Şi mai ales că ai dus până la
capăt o treabă bună. O satisfacţie conţinând egoism: îţi dai ţie însuţi (chirurgului) o bucurie.
Pe când dacă l-ai jignit pe om îţi dă o stare de disconfort. După ce faci un bine, profesional
sau ca om cuiva, de fapt constaţi că te-ai servit pe tine însuţi. Făcând acel serviciu ţi-ai dat ţie
o stare specială; lui i-ai dat confort, ţie ţi-ai dat câteva clipe de mulţumire.

- Nu pot să cred că doar atât înseamnă binele pe care l-ai făcut unor semeni? Uită-te
în jurul nostru, în ce lume trăim.
- Suntem la vremea sincerităţii. Sigur că „binele făcut” ar putea să-ţi trezească
vanitatea şi să dai un telefon şi să te lauzi ce ai făcut. Ar putea să-ţi atragă un gând meschin:
când tu vei fi în nevoie te va ajuta el pe tine. E degradant să gândeşti aşa. Cred că eu ţi-am dat
un răspuns sincer: sub aspect sportiv, îmi dădea bucurie faptul că l-am putut ajuta pe un om.

- Cum comentezi invidia medicorum?

- Întâi definiţia invidiei după Henry Fielding: „Neagra otravă care ne murdăreşte albul
imaculat al sufletului e invidia”.
Invidia este o trăsătură reprobabilă frecvent întâlnită. Despre faptul că nu suntem egali
am mai discutat. Oamenii care nu au resurse, îi invidiază pe cei care au resurse. Oamenii care
nu s-au realizat, îi invidiază pe cei care s-au realizat. Să ne oprim asupra nerealizaţilor ar fi
prea mult pentru ei. Îi punem de-a stânga tatălui, la distanţă, şi am terminat cu ei.
Interesant ar fi să discutăm despre eventualele efecte pozitive ale invidiei. Invidia şi
orgoliul pot fi pozitive în tinereţe, atunci când nu se materializează prin punerea piedicilor
celui care este înainte. Sunt pozitiv când contribuie la mobilizarea invidiosului în direcţia
studiului şi exersării. Îl invidiez pe cutare pentru că e perspicace şi dă răspunsuri la toate
întrebările pe care şi le pune un medic. A ajuns aşa muncind...Ei bine, atunci mă apuc să
muncesc şi eu serios, poate că voi reuşi să fiu şi eu un medic bun. Invidia ca motor îmi pare că
stă de-a dreapta tatălui, la ceva distanţă totuşi.

39
 - Crezi în rolul elitelor în viaţa socială?
- Fără îndoială. Elitele, ca izvoare de idei şi soluţii, chiar dacă intervenţia şi succesul
pe care l-au avut în timpul vieţii lor nu a fost remarcabil, au dus omenirea înainte. O opinie
care ar putea să-mi atragă apelativul de elitist ar fi următoarea. Omenirea a fost dusă înainte
de 50.000 de elite. Restul oamenilor au făcut ceea ce au sugerat sau au indicat elitele. O buna
parte din activitaţile executanţilor au putut fi splinite de animale, iar în prezent de
calculatoare. Dar cei care au născocit diverse trucuri pe calculatoare sunt elitele. Acestea
contează. Silicon Valley contează.Fără elite un popor este condamnat să rămână o turmă de
executanţi. Noroc că în fiecare popor se nasc providenţial elite.
Rolul de model al elitelor este de asemenea de necontestat. Elita este un vis spre care,
chiar şi nedotaţii, ar trebui să tindă. Imaginează-ţi un lot privilegiat de oameni supradotaţi, iar
ceilalţi tinzând să-i egaleze prin muncă şi studiu. Competiţia ar dicta nişte reguli de succes
garantat. Ar ajunge primul popor al lumii acela în care toţi oamenii ar tinde să devină elite.
Pe de altă parte cred că greşelile elitelor ar trebui trecut la pasiv. Şi asta chiar dacă
sunt uneori pe măsura calităţilor celor care au dus înainte omenirea. Faptul că un
Oppenheimer s-a ocupat de bomba atomică, nu-i întunecă importanţa descoperirilor de pe
urma cărora noi astăzi folosim energia nucleară.

- Apropo de elite, aminteşte câteva nume de adevărate personalităţi care merită să fie
cunoscute de contemporanii noştri intoxicaţi tot felul de pseudo vedete.
- Cred că mă repet, dar importantă este dorinţa de a fi clar. Pentru mine personalitatea
nu este definibilă în sine (echivalentă cu harul), ci în raport cu contribuţia la binele celor din
jur. Material şi spiritual.
M-aş gândi la Coandă. De drept el este părintele avionului cu reacţie (Coandă-1910),
dar nu s-a oprit la acesta. A descoperit „Efectul Coandă”, a inventat beton-lemnul (Palatul
Culturii din Iaşi este decorat în întregime cu acest material) şi multe alte preocupări şi
realizări l-au animat toată viaţa. Başca dragostea de ţara de origine. A creat şi nu s-a oprit nici
o dată îmbătat de realizările sale. Contribuţiile sale la binele omenirii sunt remarcabile.
Justin Capră, inginerul român teribil de născocitor, care pare că nu se opreşte nici el,
îmi pare mai valoros decât o vedetă de televiziune, prin aportul lui la progresul social. Să nu
vorbim însă de răsplata societăţii, diferenţiat şi comparativ...
Andrei Pleşu, dăruit şi instruit, se consumă participând activ prin articole şi emisiuni
de televiziune la culturalizarea poporului nostru. Prin cărţile lăsate moştenire o va face şi în
viitor.
Lista personalităţilor definite ca atare de aportul social şi nu exclusiv de charismă
este lungă. Dacă nu au fost suficiente cele trei exemple voi aminti şi două prototipuri, -
Leonardo da Vinci şi Henri Mondor.
Spiritul universal care a fost Leonardo Da Vinci s-a manifestat ca artist, om de ştiinţă,
inventator şi filozof. În toate aceste domenii s-a ilustrat dăruit şi dăruind enorm omenirii. Prin
moştenirea lăsată constituie „Modelul” de personalitate nu numai pentru perioada Renaşterii,
ci pentru toate timpurile. Fizic a murit în Franţa, la Amboise, fiind înmormântat la castelul
Cloux. În anul 1968, m-am înclinat şi eu în faţa mormântului neobositului, care acolo se
odihneşte. Sub aspectul moştenirii culturale lăsate şi acela al modelului continuă să trăiască.
Henri Mondor a fost un favorizat al darurilor naturale consolidate/orientate de muncă.
A realizat performanţa de a fi membru a şapte academii în Franţa. La Academia Franceză i-a
succedat lui Paul Valéry. Evident pentru merite, dar mai ales pentru contribuţii a fost atât de
onorat. Trec peste contribuţiile sale ştiintifice şi mă mulţumesc doar a menţiona că
monumentala carte a profesorului de clinică chirurgicală de la Paris, referitoare la urgenţele

40
abdominale este şi probabil va rămâne mult timp neegalată. Atât prin conţinut, cât şi prin stil.
Numai această carte dacă ar fi scris Mondor şi ar fi fost deja enorm ce a făcut pentru instruirea
medicilor şi pe această cale pentru oameni. Aşadar o valoare în sine şi o personalitate în raport
cu ceilalţi oameni. Un prototip de personalitate.

- Realizăm acest dialog în Săptămâna patimilor din 2009. Are o semnificaţie aparte
acest eveniment acum în libertate şi pentru prima dată fără să fii dăruit profesiei?
- Sunt grevat de cei aproape 50 de ani pe care i-am petrecut în comunism (până la
jubileu nu am ajuns) şi încerc, am dorinţa, dar nu am perseverenţa de a trăi religios. Îl
reamintesc pe Eugen Ionescu care a spus „Mă străduiesc”. Cam în aceeaşi zonă mă nevoiesc
şi eu. Nu pot spune cu sinceritate că Săptămâna patimilor mi-a spus atunci, sau îmi spune
acum mare lucru. Pentru mine perceperea lui Iisus Christos este mai mult aceea de om decât
de Dumnezeu. Ceea ce spun e un mare păcat, dar Christos ca Dumnezeu nu-mi spune nimic în
plus faţă de ceea ce îmi spune Dumnezeu tatăl. Christos ca om îmi spune enorm de multe
lucruri. Săptămâna patimilor o percep mai mult prin informaţie, decât prin mistică. Citind
întâmplările care au avut loc în acea săptămână, culminând cu răstignirea şi apoi învierea,
sunt impresionat, realizez epicul şi tragismul acelor întâmplări, dar pătrunderea mea
religioasă se opreşte undeva. Când îţi vorbesc de prietenie, că mi-e greu să o circumscriu, de
succes că nu prea îl simt cu adevărat şi acum când spun că nu sunt în stare să mă transpun sută
la sută religios îţi zici cu siguranţă că sunt un infirm din punct de vedere al sentimentelor şi
emoţiilor. Poate că da...

- Nu. Spun doar că eşti o excepţie, în sensul că mai sunt oameni în aceeaşi situaţie,
dar ei nu recunosc.
- Uite, am putea observa condiţia aceasta de non-combat şi în cazul dragostei.
Dragostea nu trece total peste egoism, pentru că fiecare om are ştanţat în el şi simţul
conservării propriei persoane. Deci dragostea are nişte limite şi aşa este şi cu prietenia, cu
succesul... şi chiar cu credinţa religioasă. A vedea nemăsurat lucrurile, - hiperbolă, exagerare
artistică. În viaţa noastră prozaică nu este loc pentru hiperbolă.

- Dată fiind săptămâna în care ne aflăm te întreb despre teama de păcat. Are ea o
conotaţie pozitivă?
- Şi aici am câteva dificultăţi în a înţelege ambivalenţa tatălui ceresc. Să mă explic. E
ciudat că acel părinte care te pedepseşte, chiar te alungă din grădinile raiului şi te condamnă
să câştigi pâinea cu sudoarea frunţii şi pe femeie să nască în dureri, acelaşi tată, noi spunem că
ne iubeşte. Mi-e greu să înţeleg, să accept, într-o singură entitate, pedepsele care îmi produc
mie teamă, pentru că vorbeam de teama de păcat, împreună cu sentimentele de iubire. La om
iarăşi am dubii. Ori iubirea este interesată, - îl iubesc pe Dumnezeu pentru ca atunci când
ajung acolo, când dau socoteală, să mă ocrotească, să nu ajung la cazanul cu smoală, - ori
teama aceea nu există, îl iubesc pe Dumnezeu, am încredere în el şi nu mi-e teamă de ce va fi.
Mi-e greu să cred că o entitate de puterea aceasta infinită poate adăposti în ea şi sentimentul
de iubire pentru mine şi pedepsirea mea severă. Atunci, ca bază de gândire, cam şubredă
recunosc, îmi zic că dacă mă iubeşte, mă iartă. Dacă nu mă iubeşte, atunci oricum nu pot să
scap fără nota de plată. Teama de păcat mi se pare o noţiune foarte vagă.

- Bine, dar repet, are o conotaţie pozitivă? În ce constă ea?

41
 - E bună pentru majoritatea oamenilor pentru că niciodată n-a existat un cod al bunelor
maniere, sau o constituţie, care să fie atât de formativă pentru oameni, care să-i disciplineze,
să-i ajute să convieţuiască împreună fără să se ucidă, mai eficace decât teama de păcat. Cred
că am fi fost nişte canibali fără religie, fără teama de păcat, şi nu vorbesc numai de
creştinism, ci de toate religiile. Teama de păcat face parte din codul moral al omenirii şi este
sub acest aspect utilă.
În ceea ce priveşte percepţia mea, noţiunea de păcat mi se pare prea vastă ca s-o pot
cuprinde. Teama de autobuz e mai pe măsura înţelegerii mele, dar infinitatea păcatelor cu
toate nuanţele lor însoţitoare mă năuceşte. Ceva care... de prea mult, se dispersează.

- Cum tălmăceşti cuvintele: „Ajută Doamne necredinţei mele”?

- Nu suntem atât de credincioşi încât să renunţăm la raţionamente, să credem total, să
trăim cu seninătate acea beatitudine a credinţei în Dumnezeu. Noi suntem conştienţi de
necredinţa noastră. Şi când ne rugăm „Ajută Doamne necredinţei mele”, este cum am spune
„ajută Doamne bolii mele”, nu ca să se adâncească, ci ca să se vindece. În sensul acesta
expresia are sensul de „vindecă-mă de necredinţă, dă-mi harul de a crede în Tine”. Se pare că
noi nu-l avem. Pentru noi suprema realizare ar fi să câştigăm acest har.
O sintagmă aproape superpozabilă ar fi „Mântuieşte-mă Doamne de necredinţă”.

- Un lucru recunoscut este faptul că mulţi dintre medici au şi alte preocupări

culturale, literare, sau artistice, în afara profesiei. Cum evoluează aceste „Violon d’Ingre”
după pensionare?
- „Consumatori”, interpreţi sau creatori, medicii pur şi simplu se exprimă şi prin
literatură, artă, muzică. De cele mai multe ori discret şi fără intenţie de a publica producţiile
lor. Asemenea ţăranului care îşi sculptează pridvorul pentru că-i vine lui aşa. Medicii
dintotdeauna au avut conexă studiului profesional aplecarea spre cultură şi creaţie. Este
renumită orchestra simfonică „Dr. Ermil Nichifor” a medicilor din Bucureşti, Ţuculescu a
fost medic, la fel Vasile Voiculescu şi Gr. T. Popa. Am avut şi noi la Reşiţa pe regretatul
Dr.Corneliu Ionescu, pictor cunoscut, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, om de aleasă
cultură, distins în comportament şi bun coleg. Aceste preocupări completează perceperea şi
înţelegerea omului şi ne ajută în profesie. Ni se trage de la obiectul muncii poate. Te aştepţi
mai puţin de la unul de pe şantier, care construieşte ceea ce arhitectul a conceput, să aibă
înclinaţii spre cultură.
Referitor la întrebarea ta: preocupaţi de chestiuni culturale în perioada de pensionar
sunt în general aceia care au avut interes pentru asemenea preocupări de-a lungul vieţii. Dacă
cineva nu a avut până la 65 de ani nimic de-a face cu muzica sau literatura, nu prea are ce
cultiva după această vârstă. Prea puţini se descoperă ab initio în asemenea îndeletniciri la 70
de ani sau după.
După pensionare eu m-am aruncat cu un fel de disperare în bucuriile degustate doar în
cursul vieţii profesionale active. Sunt diverse şi multe aceste bucurii. Cred că s-ar impune o
derogare a scadenţei astfel încât să am timp să recuperez mult amânate lecturi sau să ascult
divine piese muzicale. À propos, Titus, vreo pilă ceva ? O amânare acolo, n-o fi foc. 10 ani să
zicem...

- În Întâlnirile noastre deseori ai făcut referiri la călătoriile tale în străinătate. Am

spus călătorii şi nu drumeţii pentru că, în ceea ce mă priveşte, au semnificaţii diferite.
Drumeţia, deşi are farmecul ei, partea ei de pitoresc şi informare, e mai mult distractivă. În

42
călătorie iei contact cu noul, cu oameni pe care nu-i cunoşti, cu neprevăzutul. Într-un cuvânt
nu e o excursie în împrejurimi, ci ne scoate din cotidian. Eşti de acord cu această delimitare?
- Prolog: Confucius,- „Dă-mi Doamne sănătate să pot să călătoresc să văd minunile
lumii”.
Unul dintre motoarele care au dus omenirea până unde a ajuns astăzi, şi slavă
Domnului că ne-am ridicat mult, a fost curiozitatea. Ea există şi la animale. Deseori vedem
scene în care animalele au o curiozitate diabolică.; privesc concentrat, încearcă apa sau
împing un obiect cu lăbuţa, se ridică în două picioare să vadă în depărtare, etc. Există acest
germen al curiozităţii în fiecare fiinţă. Acesta a fost şi un factor de supravieţuire la animale.
La om se materializează prin mai multe dimensiuni. Una dintre manifestările curiozităţii este
călătoria.
A călători, documentat sau nu de dinainte (pentru a putea percepe ceea ce trebuie), este
un ţel, este şi un vis. Călătoria este bazată atât pe intelect - mă duc să văd casa unde a trăit
Baudelaire, cât şi pe emoţie - mă duc să văd Lorelei pe Rin, de dragul romanului lui I.
Teodoreanu. Mă duc şi cu mintea, mă duc şi cu sufletul în călătorii. Azi avem mijloace de
transport moderne ceea ce este formidabil pentru că nu mai repeţi vicisitudinile călătoriei lui
Badea Cârţan până la Roma. E mare păcat să nu te bucuri şi de această dimensiune, spirituală
în primul rând. Asupra sensului comun al termenului călătorie, de rezolvare a unor probleme,
nu mă opresc
Acuma, despre drumeţie. Eu mă duc deseori în Tirolul austriac, dar şi în Alpii
elveţieni. Odată ajuns în Elveţia poţi merge cu maşina până într-un anumit loc. De acolo nu
mai urci cu maşina pentru că poluezi. De acolo te urcă ei cu trenurile electrice. Din staţiile
acestora şi chiar din trenuri văd poteci pietruite pe care merg prin munţi grupuri de oameni,
în special bătrâni. Din loc în loc sunt gherete unde pot să bea un suc, sau să mănânce ceva la
preţuri acceptabile ( nu ca la noi în munţi). Fac această drumeţie cu multiple scopuri.În primul
rând pentru plăcerea efortului şi întreţinerea sănătăţii. Se adaugă însă şi alte satisfacţii oferite
de generoasa natură. Sunt peisajele extraordinare, - munţii ca atare, norii sau ceaţa dedesubt şi
câte un pisc pe ici pe acolo, pereţii stâncoşi ameţitori, pădurile de conifere variate, caprele
negre, localităţile de munte cu numai la elveţieni şi austrieci truvabilele chalet-uri - care te
împacă în primul rând cu tine însuţi, dar şi cu ordinea lumii. Ponderea drumeţiei pare a fi însă
mişcarea.
Există deci diferenţe între călătorie şi drumeţie. Ideal este să le îmbini pe amândouă,
aşa cum mă străduiesc eu să fac în străinătate. Vizitez Ulmul şi mă bucur de ofertele oraşului,
apoi stau 3-7 zile în Elveţia, unde schiez şi mă bucur de peisaje care se adresează altor
valenţe sufleteşti şi mintale ale mele. În special pentru noi, sedentarii, această îmbinare este o
necesitate. Ţin să recunosc că fără ajutorul familiei Petrişor (Grete, Ion, Ani şi Anca) mi-ar fi
foarte greu, dacă nu imposibil, să utilizez atât de judicios şi plăcut intervalele scurte de timp
în străinătate. Avantajul unui prieten de nădejde în accepţiunea lui Proust, pe care am
subînţeles-o şi am practicat-o dinainte de a afla de la tine zicerea densă a prozatorului.
Recomand soluţia şi altora, cu prevenirea că asemenea prieteni poţi găsi numai cu mult, foarte
mult noroc. Baftă, vorba academicianului!

- Pornind de la pasiunea ta pentru călătorii, dar şi pentru drumeţii, ce crezi, am

putea extinde ideea spunând că românii au această înzestrare?
- E suficient să ne gândim la Nicolae Milescu Spătaru, Iuliu Popper, Dinicu Golescu,
Emil Racoviţă, Mihail Sadoveanu, etc. ca să admitem că în natura noastră a românilor este
germenul călătoriei. Astăzi acest germen a încolţit în două feluri. O dată pentru cei care au
făcut o brumă de bani (cei care s-au umplut de bani merg la cazinouri, caută extravaganţe în
staţiuni de mare lux) şi pentru care informaţia şi emoţia procurate de călătorii sunt reale,

43
pozitive, de admirat. Şi o altă dată, în felul în care o practică în special populaţia din răsăritul
ţării, când pleacă cu maşina goală şi se întorc cu ea lăsată pe vine de bagaje strânse de pe la
pieţele de vechituri. Aceste din urmă călătorii nu ne onorează. Celelalte ne şi onorează, ne şi
procură oxigenul mintal şi emoţional de care avem nevoie.

- Dar ce părere ai despre campania de promovare a turismului românesc a

ministresei blonde? Este o prezentare temeinică a valorilor şi frumuseţilor naturale, sau doar
o goană rapidă dintr-un loc în altul fără ca turistul să aibă răbdarea să guste din specificul şi
farmecul locului respectiv?
- Mă bagi în politică. Aş zice că mă surprinde cu activităţile pe care le efectuează în
calitate de ministru al turismului. Prezenţa ei, cu valoare de catalizator în cât mai multe
staţiuni într-o zi , este de natură să stimuleze zonele vizitate. O vizită de o oră la Mangalia, îi
pune pe jar pe managerii de acolo şi televizată fiind, sensibilizează populaţia către
„frumuseţile patriei” (sau, azi, „frumuseţurile patriei”). Demers la fel de lăudabil este cel
efectuat în străinătate, respectiv mediatizate participări la târguri de carte, misiuni de
relansare a turismului românesc, etc. Faptul că îi foloseşte pe Ilie Năstase, Nadia Comăneci şi
Hagi, cunoscuţi străinătăţi, în clipuri publicitare şi în suita ei pe la Paris este dacă nu o
noutate, sigur o treabă pozitivă. Nu pare că miniştrii anteriori ai turismului au făcut ceva mai
productiv, de natură să relanseze vizitarea ţării noastre de către străini, cu excepţia plantării
palmierilor la Mamaia.
Aş adăuga o precizare referitoare la turism. Turismul de astăzi este victimă a societăţii
de consum. Este reprobabil să vezi oameni care se duc la Semenic şi se înfundă în restaurant,
să chefuiască şi să fie văzuţi, sau ies pe pârtie cu echipamente impecabile, foarte costisitoare,
şi nu schiază, doar pozează. Aceşti turişti nu stau pe malurile pârâiaşului de la Crivaia să
asculte muzica micilor cascade, să vadă sclipirile apei, acum primăvara, în soarele blând,
filtrat printre frunzele de un transparent verde crud. Acesta nu este turism, este o prostituţie în
care oamenii se angajează, prinşi în capcană de proprietarii de hoteluri şi restaurante, de
agenţii de turism sau proprietarii de mijloace de transport în comun. A face turism înseamnă
a te duce într-o zonă naturală sau la un obiectiv cultural ori artistic în care să uiţi cotidianul
banal, să trăieşti emoţii, asemenea celor încercate să zicem la vizitarea „Templului Spiritului”
(Castelul ridicat de Bogdan Petriceicu Hasdeu pentru memoria şi intâlnirea cu duhul Iuliei
Hasdeu, geniala sa fiică, plecată în lumea spiritelor la numai 18 ani). Însemnează cu totul
altceva decât această păcăleală în care sunt prinşi în capcană în special oamenii care au o
cultură limitată şi care nu fac decât să se ducă, asemenea oilor, acolo unde le recomandă
televiziunea. Turismul la muntele Athos, sau la Sfântul Mormânt, acela da. Să te duci acolo,
să te smereşti, să vezi şi natura generoasă, să asculţi şi slujba acolo. Sau la noi - nu de Paşti
când vine puhoiul - într-o zi obişnuită, la o mănăstire. Acesta e turismul pe care eu îl
apreciez.
Consideraţii legate de poluarea lăsată de „turişti” nu mai fac, problema fiind de
notorietate.

- Ai fost, - puţin timp ce-i drept -, membru al unui partid şi consilier local. Dar nu
numai prin prisma acestei experienţe, ce părere ai despre politicienii de azi?
- Majoritatea sunt grevaţi de vicii primitive, de dorinţa înavuţirii, de goana după bani.
Dacă au susţinere financiară proprie, atunci vânează gloria. De fapt notorietatea. Accesibilă
lor. Tot e ceva. Mai devreme sau mai târziu înavuţirea şi notorietatea frivolă îşi dau mâna.
Mai sunt politicieni, cu normalitate psihică discutabilă în sensul retardării emoţionale. Trăiesc
şi acţionează adolescentin, mânaţi obsedant de dorinţa de putere. Bolnavi de voinţa de putere.

44
Ǘbermensch-ul este visul vieţii lor. Sunt şi unii (nu mulţi) de anvergură culturală, dar nu mai
puţin roşi de ambiţii deşarte. Există pe ici pe colo printre politicieni şi oameni de bună
credinţă şi pricepuţi, dar nu fac faţă celorlalţi, sunt în minoritate.
Ceea ce reproşez eu democraţiei este faptul că (cel puţin în aparenţă) au cuvânt de
spus cei mulţi, nu cei iniţiaţi. Este un pericol să laşi să-ţi stabilească soarta plebea, mulţimea şi
nu o anumită elită care să fie pricepută în domeniul respectiv. La ce naiba mai există
facultăţile de politică, dacă nu lăsăm ca politica să fie făcută de profesionişti?!

- Tot aşa ca o voce din public, spune- mi ce te supără cel mai tare în România de azi?
- O, Doamne!
Să spun ipocrizia care se manifestă la toate nivelurile?
Să spun trădarea? Când spun trădare mă gândesc la această jale cumplită în care nimic
nu mai merge în România. Nu merge agricultura, nu merge industria, nu mai avem pieţe de
desfacere a produselor noastre, nu mai avem surse de minereu, nu mai sunt căutate motoarele
de nave, turbinele, boghiurile, oţelul şi multe altele... Deodată nu mai avem nimic graţie unor
primitori de filodormă care ne-au vândut ţara. De aceea vorbesc de trădare. Noi am ajuns o
ţară-piaţă de desfacere pentru produsele străine. Nu se poate ca dintr-o dată să se fi terminat
piaţa de desfacere pentru macaralele de la Bocşa, pentru motoarele navale de la U.C.M.R. şi
pentru atâtea altele. Şi să aducem de-ale gurii de la alţii.
Să spun nulităţile, - oamenii politici, inculţi şi acaracteriali, dar milionari în valută?
Să spun prostituţia intelectuală? Ce greaţă mă cuprinde când văd la televizor un
intelectual cu pretenţii comportându-se jenant de linguşitor faţă de preşedintele ţării. Bine face
acesta din urma că pune în balanţă filozoful cu tinichigiul, cu avantajarea ultimului! Măcar
tinichigiul este mai demn!
Prea vastă întrebarea. Stau şi mă gândesc câte aş putea să pun pe talerul negativ în
zilele noastre…

- Atunci spune-mi ce te bucură în lumea din preajma noastră?

- Mă bucură unele lucruri. Mă bucur să văd tineri preocupat de informatică. Ei sunt pe
drumul cel bun. Mă bucur să văd un Puric la televiziune. Mă bucur să văd câte un duhovnic
pe câte o casetă sau dischetă, căci nu prea mai apar la televizor. Mă bucur să văd la marile
edituri ”Humanitas” şi „Polirom” apărând clasici ai literaturii universale, nu ciuntiţi cum se
întâmpla până în 1989. Mă bucură că încă mai găsesc locuri liniştite, curate în această ţară.
Mă bucur că am intrat în Uniunea Europeană pentru că mai devreme sau mai târziu şi volens-
nolens vom începe să ne civilizăm, să jucăm după nişte reguli. Noi nu vom apuca treaba asta,
dar România va ajunge o ţară civilizată. Sau cu cipuri în urechi, cum au deja vacile astăzi?!
Cine ştie?!

- Se foloseşte des sintagma „om simplu” sau „simplu cetăţean”, dar mai puţin se
vorbeşte despre omul superior. Cum ar arăta portretul omului superior în viziunea ta?
- Nenorocite sintagme – cele pe care le-ai menţionat. Vin în special de la reporterii de
televiziune, care consideră că românii se împart în două categorii: politicienii, pe care ei îi dau
toată ziua pe posturi şi ei înşişi, reporterii, desigur, superiori şi ei, şi restul oamenilor, care
suntem noi cei numiţi oameni simpli. Dar dacă s-ar da pe post şi portrete de oameni superiori
cu adevărat, ce-ar fi?... Cum i-am percepe atunci pe impostorii şi vânduţii clienţi ai posturilor
de televiziune, prin juxtapunere cu oamenii superiori cu adevărat?

45
 Omul superior poate fi definit numai în relaţie cu cei din jurul lui, aşa cum
condiţionam şi personalitatea de raportarea la ceilalţi oameni. Aportul social dublat de
bunătate este emblema omului superior. Aportul social până la negarea propriilor nevoi dă
valoarea acestuia. Bunătatea îi dă calitatea umană. Beethoven spunea: „Singurul indiciu de
superioritate pentru mine este bunătatea.” Dacă e vorba de un om care stă în casă, şi se
cultivă şi devine doct, o „bibliotecă din Alexandria” ambulantă, dar nu îşi foloseşte
cunoştinţele în slujba comunităţii, acesta nu este pentru mine un om superior. Unul cu mai
puţină doxă, de exemplu un învăţător, care îi învaţă cu sârg pe copii lucruri frumoase şi utile,
este un om superior. Pentru mine omul superior este acela care acolo unde este pus să
muncească sau să organizeze, îşi aduce un aport real pentru semenii lui. Un om cult sau un
gimnast extraordinar care nu îi învaţă şi pe urmaşii lui este o entitate falsă. Refuz să definesc
omul superior în sine. Pot să-l definesc ca savant în sine. Omul superior este acela care îşi
pune ştiinţa lui în folosul omenirii. Cum spuneau comuniştii de altădată, să ai ştiinţă şi
conştiinţă.

- Fără a te contrazice doar de dragul controversei, ci mai de grabă pentru a te

provoca în continuare, am să-ţi dau un exemplu concret. De mulţi ani cunoscutul olar Ionică
Stepan nu are cui transmite meşteşugul frământării lutului. Este el o excepţie de la cele
afirmate de tine mai sus?
- Este un punct de vedere incitant şi pentru că l-ai situat în timp trebuie să spun că în
evoluţia timpului fiecare preocupare artistică, este receptată în funcţie de gradul de dezvoltare
al societăţii în momentul manifestării respective. Sunt compozitori celebrii care la prima
ridicare de cortină au fost huiduiţi şi după mai mulţi ani au trezit interesul, iar astăzi operele
huiduite la debut figurează în marile repertorii. În literatură sunt cărţi asupra cărora se revine
după zeci de ani. Momentul în care s-a produs creaţia artistică nu a fost adecvat lansării ei.
Există însă şi o privire în sens invers. Să încerci să mai faci oale de lut la roata
olarului, nu mai stârneşte interes astăzi când vesela este din porţelan, şi interesul pentru
folclor este în scădere. Greu de susţinut unele anacronisme şi unele defazări. Noi vorbim cu
mândrie despre mănăstirile noastre din Moldova, dar în perioada în care ele au fost construite,
occidentalii înălţau Domul din Milano, cel din Köln sau catedrala din Ulm, - care sunt o
biserică, multiplicată cu zece. Rămân valoroase prin originalitatea lor. Mai poţi cere însă
astăzi construirea bisericilor dupa stilul celor din vremea lui Ştefan cel Mare? Noi ne
mândrim cu oalele colorate de la Biniş, dar ele par să nu mai prezinte interes pentru societatea
actuală. Oalele vetuste vor muri în cioburi, dacă n-au murit deja, sau va trebui ca producţia lor
să se limiteze exclusiv la intenţii decorative.

- Unul din conjudeţenii noştri, sculptorul Constantin Lucaci, când lucrează în

atelierul său ascultă muzică clasică şi bea câte unul, două pahare de vin. Tu ai asemenea
tabieturi?
- Mă onorează alăturarea. Bănuiesc că „efectul Mozart” este utilizat pentru
contracararea efectului celor 1-2 pahare de vin zilnice. În arta modernă nu este uşor să ţii
minte numele lucrărilor.
Întâi de toate ar trebui să fac apel la nişte precizări. Este foarte greu să-ţi găseşti astăzi
un loc în artă între clasicul Rodin şi monumentalul şi modernul Brâncuşi. Să-ţi mai găseşti
astăzi o nişă este foarte greu. Dar să zicem că am găsit-o.
În acea nişă noi vorbim de tabieturile creatorului, de ambianţa în care el creează.
Astea depind de la om la om. Unii obişnuiesc să-şi pună un fond muzical, alţii aşteaptă un
anumit moment, dimineaţa devreme sau noaptea. Deci unii apelează la spaţiu, alţii la timp.

46
Alţii apelează la accesorii, vezi Balzac şi cafeaua. Au fost unii care au lucrat sub impulsul
drogurilor. Despre Gauguin se spun lucruri interesante. Totuşi e greu să-ţi imaginezi un poet
sensibil, notându-şi inspiraţia, pe fondul unui blues. Depinde de la creator la creator. Vis-à-vis
de aceste accesorii, adaug imediat că ele nu definesc creatorul. Nu sunt definiţi oamenii de
aceste accesorii şi personal nu vreau să mă definesc menţionând ticurile mele, trucurile pe
care le folosesc eu în studiu sau acumulare.

- Cum consideri raportul autor-operă? Opera, indiferent de domeniul de creaţie,

trebuie despărţită de evenimentele din viaţa autorului?
- Există două tendinţe: una care spune că producţia artistică nu are nici o legătură cu
biografia autorului,…
- Se pare că de acesta au ţinut cont şi cei care au elaborat enciclopediile şi
dicţionarele în care nu se scrie despre viciile autorului.
- A doua tendinţă spune că dimpotrivă, conştient, subconştient sau inconştient, creaţia
artistică are legătură cu întâmplările din viaţa artistului, cu trăirile autorului. Mie mi se pare că
această opinie este cea reală, cea care dă răspunsul la întrebarea ta. Pare mai plauzibilă
regăsirea evenimentelor, naturii personajelor, descrierilor de locuri şi situaţii din viaţa
autorului în operele sale decât ficţiunea exclusivă. Nu poţi să desprinzi creaţia de autor. Cei
care susţin că este absolut independentă, şi curios, au exemple greu de combătut, cred că se
înşeală asupra regulii generale. Se opresc la cazuri particulare.

- Eu aş completa spunând că nu viciile din viaţa omului primează. Nu accidentele

regretabile din viaţa lui Edgar Allan Poe îl definesc în cadrul culturii universale, ci marele
lui talent poetic…
- Desigur. Sunt şi alte exemple. Marii noştri oamenii de litere, care s-au refugiat în
apus în timpul sau imediat după al Doilea Război Mondial, sunt cunoscuţi ca aderând în ţară,
în perioada dinaintea emigrării, la legionarism. Această mişcare a fost atât de mobilizatoare,
încât i-a prins pe Cioran, Eliade… Unele influenţe poţi găsi şi în opera lor, numai că nu există
interes să se scormonească după asemenea dovezi. Fără îndoială legionarismul nu primează
însă în generarea operelor acestor monştri sacri.
Dacă judecăm scriitorii preferenţial după viaţa lor,detaşându-i de operă, riscăm să-i
prezentăm tendenţios, cum fac unii astăzi chiar cu poetul naţional. O chestiune murdară.
Judecă-l pe un om pentru ce a făcut util celor din jur, nu-l judeca pentru că din când în când
mai trage puţin haşiş, bea un vin sau apreciază genul frumos. Nu asta e important. Nu e
semnificativ, nu e relevant că avea o înclinaţie spre sexul frumos. Relevant este că acel poet a
scris în cinstea sexului frumos sonete care se păstrează şi astăzi după mai multe sute de ani.
Mă gândesc la Petrarca, la Michelangelo.

- Făcând un salt peste ani şi trecând peste valoarea universală a celor amintiţi de
tine, cunoşti să existe în Bocşa de azi oameni care ar merita să fie mediatizaţi pentru
meritele lor?
- Trecând cu aparatul de fotografiat prin Bocşa, treabă pe care o fac de câteva luni de
zile, am fotografiat plăcile comemorative ale lui Diaconovici (Diaconu îl chema, dar
autorităţile de atunci l-au obligat să devină Diaconovici), Zeno Vancea şi Filip şi busturile lui
Botlik şi Tata Oancea. Mă întreb dacă astăzi, exceptând pe Lucaci şi Loncear (despre care tu
ai scris de mai multe ori), aş putea să exemplific alţi oameni de luat în seamă.

47
 Pentru că l-am întâlnit nu de mult, îmi vine în minte Tiberiu Secoşan. Este pensionar şi
o istorie nescrisă a localităţii în care mi-e tare drag să îmbătrânesc. Omul acesta ştie atâtea
lucruri despre Bocşa, despre istoria oraşului şi împrejurimilor, despre natura înconjurătoare ,
despre oamenii din Bocşa... Unui om ca acesta ar trebui să i se faciliteze publicarea
„amintirilor” despre Bocşa pentru că nu poţi ajunge la general decât prin particular. Tibi
Secoşan este exemplul pe care îl dau şi l-aş da mereu pentru ilustrarea noţiunii de om deosebit
din timpurile noastre.
Mai menţionez pe vecinul meu, domnul Cornel Perian despre care mă mulţumesc să
spun că probabil este ultimul adevărat om de bine din Bocşa. Atât. Şi cred că este mai mult
decât de ajuns.

- Aşteptând împreună să înceapă un eveniment cultural, mi-ai povestit cât de diferit se

manifestă englezii şi francezii faţă de o aceeaşi situaţie. Cred că ar fi de interes şi pentru
cititorii noştri...
- Autorul francez Pierre Daninos a scris printre altele, cu mult şi fin umor, „Un
oarecare domn Blot” şi „Caietele Maiorului Thomson”. În ultima carte face o paralelă între
francezi şi veşnicii lor rivali, englezii. Sunt numeroase lucrurile subtile pe care le putem citi în
această carte. Iată o mostră: „În timp ce un francez priveşte o femeie fără să o vadă, un englez
o vede fără s-o privească”.Asemenea antiteze sunt numeroase în cartea lui Thomson, pe care o
recomand celor ce vor să se amuze.
Deşi povestea cu situarea coşciugului lui Napoleon în Domul Invalizilor nu-i aparţine
lui Pierre Daninos, şi nici aceea cu „Gânditorul” lui Rodin, antitezele sunt nostime şi fac
parte din aceeaşi grupă cu cele pe care le întâlnim la Pierre Daninos. Sicriele, (se spune că ar
fi şase sau şapte) îmbrăcând unul peste celălalt osemintele lui Napoleon, sunt depuse la un
nivel inferior. La nivelul superior există o cordeluţă care te obligă, pentru a vedea
„mormântul”, să te apleci peste cordeluţă. Ce spun francezii: „L-am pus acolo pentru ca
oricine ar dori să-i privească mormântul, să se plece în faţa lui” Englezii: „E pus la picioarele
tuturora”. Sau, francezii: „Gânditorul” lui Rodin, evident este scufundat în gânduri. Englezii:
Nuuu, efectuează un act fiziologic...

- La întâlnirile noastre de până acum nu au lipsit întrebările despre medicină, în

general, şi despre femei….
- Ca şi cum ambele ar fi specialitatea mea.

- Într-un fel aşa şi este. Revin. Consideri că cei în suferinţă incurabilă, pentru care
viaţa este împovărătoare şi pentru ei şi pentru cei din jur, au dreptul de a-şi alege momentul
morţii? Altfel spus pot ei solicita o „moarte asistată”, sau „moartea demnă” cum i se mai
spune?
- Problema, pentru mine este deocamdată complexă şi de fără răspuns în toate
componentele ei. Bolnavul însuşi şi cei din jurul bolnavului au ei libertatea să decidă dacă să
curme sau nu viaţa şi care-i momentul pentru administrarea unui plus de morfină? Aşa cum a
făcut doctorul din romanul „Familia Thibault” a lui Roger Martin du Gard, care văzând
suferinţele tatălui său canceros, n-a mai rezistat şi i-a făcut o supradoză. Bolnavul, pradă unei
suferinţe cumplite poate cere curmarea vieţii sale insuportabil încercate, dar aparţinătorii sau
medicii pot avea inimă să ia această hotărâre şi eventual să o şi îndeplinească? N-ai dat viaţă,
cum poţi să hotărăşti să o stingi!? Dar şi mama, care a dat viaţă, poate ea lua hotărârea să o
stingă în cazul copilului ei suferind cumplit?

48
 Logica în faţa acestei hotărâri capitale este „în afară”. Când eram tânăr îmi spuneam
aşa: „Dacă mi-aş pierde un picior într-un accident, m-aş sinucide” Astăzi, cu oarecare ruşine
spun: „Dacă mi-aş pierde un picior, dar aş putea în continuare să citesc, aş vrea să mai
trăiesc”. Suferindul însuşi poate decide inoportun. Aparţinătorii mai mult încă.
Mă dau bătut. Răspunsul la această întrebare mă depăşeşte. Cel puţin în etapa în care
sunt. Cesare Pavese a spus că îşi va curma viaţa, când insuficienţa lui sexuală se va definitiva.
Şi a făcut-o. Dacă nu voi mai putea citi la un anumit moment? Dacă...?

- Mărturisesc că de la o vreme aşa gândesc şi eu. E în funcţie de vârstă. Apoi mai e

ceva: „speranţa moare ultima”. Dar să continuăm dialogul. Eşti un om liber? Întrebarea e
mai mult retorică, dar mă interesează de când eşti aşa şi ce reprezintă această libertate
pentru tine?
- Fac deseori o paralelă între Kazantzakis şi Eminescu. Eminescu în „Glosă” spune:
„Nu spera şi n-avea teamă”; la el pe locul întâi este speranţa. La Kazantzakis pe piatra
funerară e pus un citat dintr-un roman de-al său: „Nu mi-e teamă de nimic, nu sper nimic, sunt
un om liber”. Două minţi geniale, la distanţă unul de altul şi independent raporteză condiţia de
om liber, la teamă şi speranţă. Aceste două dimensiuni, mai precis lipsa de teamă şi lipsa de
speranţă, îţi dau libertatea. Aceasta ar fi şi pentru mine definiţia libertăţii. Un om care nu se
mai teme de nimic şi nici nu mai speră nimic este un om liber. Este condiţia pensionarului de
70 de ani, care nu mai speră nimic şi este conştient de apropiata şi inexorabila scadenţă, deci
nu se mai teme de nimic. Ce altceva ar putea fi mai înspăimântător decât moartea, care oricum
bate la uşă? Prin urmare, parafrazând, the rest is nothing. Nu mai există motive de frică şi nici
speranţe. Sunt un om liber.
Admiţând că sunt un om liber, sunt cu adevărat aşa? Îmi aparţine liberul-arbitru sau
sunt manipulat şi fac cu adevărat nu ce vreau eu, ci ceea ce mi se comandă de către forţe
externe să fac? Eu decid sau inconştientul meu, cum susţine Freud? Caracterul meu, bun, rău,
aşa cum e el decide?, - demonstraţia este susţinută de tragedia greacă. Dumnezeu aşa a
hotărât? Diavolul m-a îndemnat? Chinuit robul lui Dumnezeu, nu-i aşa!?
Dacă ce a rămas după îndepărtarea speranţelor şi temei este suficient pentru definirea
libertăţii, la întrebarea ta din urmă răspund că desăvârşirea a adus-o pensionarea. Preocupările
mele multiple (beletristică, filozofie, Internet, muzică, plimbări, fotografii, Văliug, străinătate,
sport, meditaţie,etc) zburdă. Cu nesaţ compensez frustrările anterioare. Aşa cum pot. Mai cu
Stea Polară, mai cu nostalgii...

- Ce te atrage mai mult la o femeie?

- Nici nu bănuieşti ce întrebare grea mi-ai pus.
Ca normă generală, la o femeie mă atrage totul.
Când eram mai tânăr zonele de atracţie erau cele în graţia lui Eros. Acum, când anii
au trecut, în prim plan situez ceva ce nu pot să definesc: imponderabilul, inefabilul feminin.
Orice încercare de definire a acestui inefabil ar fi stângace şi întotdeauna ar risca să rămână
unele segmente care ar lăsa şchioapă definiţia. Dacă nu pot să cântăresc inefabilul, să-l măsor,
să-l conturez, atunci e clar că nu pot nici să ştiu ce este. Pot spune că au femeile un magnetism
al lor la care nu poate rezista un bărbat. Chiar dacă nu mai ai nelinişti sexuale, neliniştile
emoţionale te încearcă atunci când vezi o femeie, femeia cu F mare despre care deseori am
vorbit noi.
Luată pe felii analiza se revelează în şi mai marea ei dificultate De-a lungul vremii la
întrebarea ta răspunsurile au fost infinit de numeroase şi variate. Oameni dibaci, subtili,
versaţi şi cu „le don de la parole” s-au străduit să prindă soarele, dar au reuşit să se şi să ne

49
încălzească sufletul doar cu câteva raze de lumină şi căldură. Cu încuviinţarea ta voi trage cu
ochiul la nişte albume cu reproduceri de artă spre a contura dimensiunile întrebării tale şi
ezitările răspunsurilor mele (deloc tranşante aceste răspunsuri). Cum ar putea cineva să se
decidă între atâtea minuni:
- „Ţigancă” (Aman), „Ţărancă din Muscel” (Grigorescu) sau femeie esenţializată (Brâncuşi,-
Domnişoara Pogany)?
- Cu aer distins (Greta Garbo) sau debordând de senzualitate (Brigitte Bardot)?
- Luminile din ochii lor sau carnaţia coapselor?
- Frumuseţea ca proporţie şi armonie sau exagerarea unor atribute feminine?
- Kate Moss sau Anita Ekberg?
- „Cu părul răvăşit de aburul ploii de vară” (Toma George Maiorescu,-Dragoste,flacără albă)
sau perfect coafată (Canova,-Cele trei graţii)?
- Alungită pe o sofa şi corect îmbrăcată (David,-Portretul Doamnei Récamier) sau „prin
cascadele violete ale ploii de vară într-o rochiţă lipită de corpul ud” (T.G. Maiorescu,
-op.cit.)?
- Cu gura întredeschisă (Romney,-Lady Hamilton întruchipând-o pe Circe; Bernini,-Extazul
Sfintei Tereza) sau cu buze senzuale alipite (Ghirlandaio,- Portret de tânără)?
- Blondă, rubicondă şi goală (Renoir,-Tânără blondă scăldându-se) sau brună, adolescentină şi
semidespuiată (Mengin,-Sappho)?
- Spălându-şi copilul (Luchian,-Lăutul) sau citind o carte (Fragonard,-Tânără citind)?
Mă opresc prietene. Cu regret.
Concluzie : „Ştiu că nu ştiu nimic”. Fascinante sunt mai ales Misterul, - inepuizabil, şi
Promisiunea, - neţărmurită.
Iar efectele sunt cunoscute din toate timpurile. Cu 2500 ani în urmă Gorgias le-a
simbolizat magistral. După înfrângerea Troiei, Menelau s-a repezit asupra soţiei trădătoare
pentru a o ucide. Braţul înarmat a rămas împietrit însă când Menelau a văzut dezvelit sânul
frumoasei Elena.

- Excluzând femeia cu magneţii ei, despre care tocmai mi-ai vorbit, ce te reţine în a te
apropia de oameni în general?
- Mă reţine în primul rând ceea ce se înţelege în mod vulgar prin această apropiere.
Hai să bem un şpriţ, hai să mergem la fotbal, ai văzut ce forme avea aia? Aceste lucruri îmi
dau o senzaţie de lehamite, mă inhibă. Dimpotrivă, atunci când văd că cineva are o idee şi
vrea să o dezbatem, deodată mă simt înviorat. Ceea ce facem noi, aceste interviuri - îmi arunci
mingea şi mie îmi face plăcere să o joc – mă interesează şi după cum observi nu par a mă
reţine de la contactul cu oamenii. Deci mă apropii de om prin idee şi mă îndepărtează de el
banalităţile şi/sau scăderile de caracter. Când văd că cineva are un caracter urât atunci mă
îndepărtez de el. Mai uşor agreez un ţăran incult, dar stabil emoţional şi caracterial, decât un
intelectual rasat (pretinde el), dar trădător înnăscut, un acaracterial.

- Ce îţi displace la femei?

- Glumeşti ! Absenţa lor.
Poate materialismul pe care îl percepi uşor de la o vârstă; materialismul acestor vietăţi
de rasă este deprimant. Îţi înceţoşează imaginea femeii şi îţi induce complexe.

50
 - Tot mai puţină lume citeşte cărţi, Se pare că cei cărora le mai place încă lectura
sunt doar 2% din populaţie. Ce crezi, ce se poate face, cum să reinventăm plăcerea cititului
la semenii noştri?
- E o problemă. Altădată procuram pe ascuns, cu riscuri, unele cărţi din străinătate.
Astăzi librăriile abundă, sunt cărţi depăşind tot ce ne-am fi putut imagina. În schimb lectura
este mai redusă... Am putea face o comparaţie cu bisericile, care s-au înmulţit; dar oare sunt
mai mulţi credincioşi? Găsim cărţi numeroase şi bune, dar a crescut numărul cititorilor? Dacă
admitem că a scăzut numărul cititorilor, să ne întrebăm care ar fi cauza şi dacă aflăm care este
cauza, poate găsim şi soluţia. Întâi diagnosticul şi pe urmă tratamentul. Cum am putea să-i
facem pe oameni - exagerez puţin - să aprecieze din nou carul cu boi. Nu tabloul lui
Grigorescu, ci carul cu boi ca mijloc de transport? Când ai la dispoziţie internetul cu atâtea
posibilităţi obţinute imediat, ad hoc, te mai duci la bibliotecă?
Cred că dacă ar fi ceva de făcut ar fi o încrucişare între carte şi calculator. Calculatorul
să fie cel care sugerează, un fel de ghid, un fel de sensibilizator, un fel de reclamă pentru
cartea asupra căreia să revii, să meditezi, să te bucuri, să râzi singur la un citat. Dar nu sunt
convins că am dat un răspuns satisfăcător. De altfel ceva asemănător exista deja pe Internet.
Aşa cum par să stea lucrurile astăzi, în viitor interesul faţă de calculator va mai creşte
încă, ceea ce nu este rău. Se observă şi o umbră de propagandă suplimentară pentru carte. Şi
privind cu lupa, poate mi se pare numai, dar parcă mai văd şi oameni cu cartea în mână. Pe
plajă...

- Am observat că nu pui mare preţ pe îmbrăcăminte. Te întreb pentru că la mai multe

manifestări culturale la care am participat ai venit în jerseu nu în costum.
- Unicul regret în materie pe care îl am este acela că organizatorii evenimentelor ar
putea considera aceasta o lipsă de respect. În rest ţinuta mea obişnuită îmi conferă avantaje.
Odată că am tot timpul la îndemână aceleaşi haine, nu mă încurc. Al doilea, le îmbrac foarte
repede, nu pierd timp. Al treilea, nu mă constrâng şi nu mă strâng. Al patrulea sunt mai
fiziologice, nu transpir în ele, îmi permit leger mişcările. Al cincilea, trebuie spălate mai
puţine haine. Al şaselea....Husserl ştie mai bine. Iar dacă nu, apelăm la Heidegger, „fiul” său
spiritual, că-i mai tânăr şi mai agil la minte. Fenomenologia cu de astea se ocupă. Pe unde-or
fi numiţii? Tot aşa gomoşi oare?
Referitor la acel dicton „Haina îl face pe om”, am îndoieli. Îl face pe acela care nu-i
nimic. Acela care e ceva, poate fi şi în pielea goală că ştie să întreţină o conversaţie, ştie să
spună lucruri interesante. Are ce spune. Garderoba lui este pe dedesubt. Când eşti zero, haina
te face cineva. Când eşti cât de cât ceva, haina este un accesoriu. Cum te tunzi, cum te
îmbraci, ce mănânci, etc. - nu-mi par probleme importante.

- Ştii cum s-a ajuns să te cheme Octavian? Ţi-au spus părinţii ceva în acest sens? În
afară de faptul că e creat de la numeralul octo „opt” mai ştii ceva?
- Tatăl meu - este mort, Dumnezeu să-l odihnească – era venit din Transilvania şi
acolo, sub influenţa şcolii latiniste, erau preţuite prenume cum ar fi Septimiu, Sever,
Laurenţiu, Titus, Octavian, etc. Pe un unchi din Ardeal îl chema tot Octavian. Pe un verişor al
meu la fel. Exact nu ştiu cum s-a ajuns să fiu botezat Octavian.
Mi-a făcut o deosebită plăcere doamna Cernescu, cu ocazia lansării cărţii noastre la
Bocşa, când mi-a spus: ”Cu numele tău începe şi se sfârşeşte alfabetul grecesc. A de la alfa
(Apahideanu) şi O de la omega” (Octavian)...Deşertăciune, îmi dai mereu târcoale!

51
 - Ca medic de specialitate, cum explici că natalitatea la noi este de doar 1,1%?
Cândva eram pe locul I în Europa, iar în prezent Marea Britanie are cea mai mare natalitate.
Acum tot mai multe femei hotărăsc să facă copii după 30 de ani şi nu mulţi.
- Încep cu sfârşitul. Britanicii făceau mulţi copii din considerente religioase. Biserica
Anglicană şi cea Catolică le spunea să facă mulţi copii, să nu facă avorturi. A fost o vreme
când şi americanii se înmulţeau făcând câte cinci copii, iar dacă erai om politic dădea bine să
ai o familie cu mulţi copii. Revenind la Anglia prezentului, cred că natalitatea de acolo în
perioada actuală se datorează emigranţilor, între care cei de populaţie islamică, reputaţi a avea
mulţi copii. Aşa se întâmplă şi în Suedia unde apar numeroase familii combinate cu africani.
Metisajul este în creştere şi nu ştiu dacă e rău; cred că e bine. Urmaşii vor moşteni vigoarea
negrilor din Africa şi abilităţile tehnice ale nemţilor, ordinea elveţianului, ambiţia şi politica
englezului, ş.a.m.d. Ce frumos ar/va fi !
Privitor la scăderea natalităţii la noi, multitudinea factorilor implicaţi face imposibil un
răspuns concis. Ca atare voi cita doar câţiva factori : nupţialitatea în scădere, vârsta medie la
căsătorie în creştere, frecvenţa în creştere a disoluţiilor familiilor, a uniunilor consensuale şi a
celibatului, mişcările populaţionale şi schimbarea mentalităţilor, contextul socio-economic.

- Dacă ar fi să pui tu punct discuţiei noastre,, ce mai consideri oportun pentru astăzi?
- Mi-ar face plăcere să găsim mai mult timp şi să discutăm despre un factor de progres
şi de desfătare, care ar fi o formă instituţională de genul „Clubul intelectualilor”. Am auzit că
la Oraviţa ar fi ceva de genul acesta. În Reşiţa sunt oameni de valoare, care au verb, sunt
spirituali, sunt interesanţi. Ar fi plăcut şi util să se întâlnească undeva. S-a constituit Rotary
Club, unde este posibil să se facă întâlniri de acest gen. Eu aş visa o cafenea a intelectualilor,
un local, aşa cum a fost Capşa de altădată, la Bucureşti. Un local care să fie consfinţit în timp
ca aparţinând intelectualilor, unde să scrie pe uşă ceea ce scria la Junimea: „Intră cine vrea,
rămâne cine poate”. În această ambianţă să se facă schimburi de idei. Cluburile englezeşti, în
afară de farmecul (şi de snobismul) lor, sunt utile din multe puncte de vedere. Se schimbă
idei între oameni rasaţi, interesanţi, care se înapoiază acasă apoi, fiecare cu un număr de
subiecte incitante, stimulatoare. La un asemenea club ţi se dă o cafea (un whisky la rigoare) te
întâlneşti cu colegii de club şi continui, sau începi un alt dialog despre te miri ce.
Deci, aş vrea să vorbim despre posibilităţile de relansare a întâlnirilor oamenilor de
valoare, - factor de progres şi juisare intelectuală. Dar asta cu altă ocazie…sau „o lăsăm
baltă”... Căci pe căldurile astea, balta pare la fel de atrăgătoare ca un club al intelectualilor…
Ecce homo!

- Realizăm această discuţie la puţine zile după ce ai împlinit 70 de ani. Dacă ar fi să-
ţi faci un bilanţ ce ai consemna şi ce aştepţi de la viaţă în continuare?
- Într-adevăr la schimbările de decade sunt oportune bilanţurile şi întrebarea ta este
legitimă. Doar că, la 70 de ani...
Am încetat activitatea profesională şi am încetat şi sublimarea ei în literatura de
specialitate.
Am lucrat cât am putut şi cu onestitate m-am achitat de obligaţiile faţă de obştea în
care am trăit. Fără scăderi scandaloase şi fără glorie trucată. Mi-am lăsat numele pe 7 cărţi.
Am transmis ştafeta colegilor rămasi la Spitalul Judetean.
Exclusivismul profesiei şi firea mea mai dificilă le-am plătit. Am eşuat sub aspectul
familiei.
La ce mă mai pot aştepta de acum înainte?

52
 Cu un grad de vanitate (restantă!) mă pot aştepta la ce se aşteaptă ţăranul care a
cultivat ogorul primăvara, l-a îngrijit vara şi se duce toamna să strângă recolta. Aştept să văd
dacă activitatea mea a dat sau nu roade pe ogorul Spitalului Judeţean (actualmente De
Urgenţă) din Reşiţa. Acolo Dumnezeu m-a ajutat ca din puţinul pe care l-am ştiut să dau şi
colegilor mei. Aceşti tineri colegi, care continuă să lucreze la Reşiţa, având calităţi
profesionale deosebite, au muncit alături de mine ani de zile. Eu am sacrificat timp, familie,
bani, mergând la numeroase cursuri de perfecţionare în ţară şi străinătate. Am venit de acolo
cu un bagaj de cunoştinţe pe care nu le-am ţinut secret, le-au pus în aplicare şi colegii care au
profesat pe lângă mine, dat fiind că aveau calităţi native, au deprins tehnicile, gândirea, etc. Şi
acum când mă întrebi de speranţele profesionale mă gândesc la rodirea dăruiţilor mei urmaşi.
Roadele de toamnă sunt variate. Îmi place să cred că zăresc şi alte roade decât cele
strict de specialitate. Sub aspect etic am reuşit să impun o regulă şi anume aceea a jocului cu
cărţile pe masă. Noi învăţăm mult din eşecuri şi sunt colegi de ai mei absolut admirabili,
datorită sincerităţii cu care îşi prezintă eşecurile la raportul de gardă. Îmi place să cred, sau mă
amăgesc cu ideea că am contribuit şi eu la implementarea acestei conduite etice.
Am lăsat de asemenea moştenire punctualitatea, la care eu am ţinut mult, şi sper ca
aceasta să supravieţuiască. Şi mai sunt şi alte reguli pe care le-am cultivat împreună cu
colectivul reşiţean şi care ar putea intra sub genericul „evaluarea roadelor la pensionare.” Mă
aştept ca şi alte roade să se coacă.
Alte aşteptări, în afara privitului holdelor care se coc în soarele fierbinte al timpului
prezent, nu mai am.
Sub aspect privat extraprofesional aş mai avea unele aşteptări, dar tocmai caracterul
lor personal mă obligă să le trec sub tăcere.

- Ai unele semnale în acest sens? Te întreb pentru că de cele mai multe ori când
oamenii se pensionează sunt uitaţi de foştii colegi.
- Da. Am asemenea semnale pozitive. Observaţia cu uitarea nu se aplică şi colectivului
în care am lucrat.
În ziua de 15 mai anul acesta am fost invitat, de colectivul meu de la Reşiţa, să serbez
la Spitalul (actual) de Urgenţă împlinirea celor 70 de ani de viaţă, doctorul Marius Onofrei
spunându-mi la telefon: „Dacă nu vii, venim noi şi suntem mulţi, îţi facem deranj. Şi oricum
aici e casa ta şi se cuvine ca aici să petreci împlinirea celor 70 de ani”. Şi m-am dus. Am găsit
o atmosferă de sărbătoare, cu acel frumos coş de flori pe care l-ai văzut la mine în coridor, cu
o masă îmbelşugată la care n-am fost acceptat să contribui (măcar) şi eu, deşi eu eram
sărbătoritul. Au suportat cheltuielile medicii şefi de secţie Dr. Borţun şi Dr. Onofrei şi au
trudit asistentele şi infirmierele, coordonate de şefa, D-na Ileana Ionescu. Au participat toţi
medicii obstetricieni-ginecologi. Ce altă dovadă că şi sub aspect etic, moral, recunoştinţa
pentru ei nu e o floare rară?!
Am fost condus apoi la sala de operaţii şi acolo, deasupra uşii am văzut inscripţionat:
„Sala de operaţie Dr. Octavian Apahideanu”. Se pare că ideea a fost a D-nei Dr. Cristina
Pădureanu, realizarea a D-lui Dr. Marius Onofrei; dar au fost meritorii şi eforturile conducerii
spitalului, în frunte cu D-na Directoare, Econ. Florea Violeta, un asemenea demers
necesitând o serie de aprobări, de brevete, etc.
Ei, ce zici ? Un fruct pe cât de exotic, pe atât de dulce. Şi evident, nesperat.
Recunoştinţa nu este o floare rară pentru colegele şi colegii mei, de la mic la mare.
La ce să mă mai aştept? Răspunsul este să-i văd pe dânşii tot mai realizaţi profesional
şi ca oameni. Pe măsura aptitudinilor şi caracterului lor meritoriu. Gestul pe care îl relatez, în
afară de imensa bucurie pe care mi-a produs-o, dovedeşte că nu m-am înşelat şi că ei sunt
valoroşi sub toate aspectele.

53
 - Nici azi nu poate lipsi din dialogul nostru femeia. Iată prima întrebare. Cum îţi
explici că femeia a fost de-a lungul istoriei model pentru scriitori, pentru artiştii plastici şi
mai puţin inspiraţie pentru muzicieni?
- Cred că problema este numai parţial adevărată şi iată de ce. Au omagiat şi
compozitorii în operele lor femeia. În masa oamenilor, nu în grupul elitei, încă din copilărie se
profilează preferinţe pentru educaţia prin literatură, mai puţin prin muzică. De mici elevii
învaţă două, trei, cinci ore de limbă şi literatură pe săptămână şi numai o oră de muzică; la
care şcolarii mai şi trag chiulul. Deci, limba şi literatura, de altfel necesitate organică pentru
supravieţuire în societate, se cultivă de la vârsta şcolară. Muzica mai puţin. Şi consecutiv
asocierile pieselor muzicale cu sexul frumos sunt mai puţin cunoscute.
În literatură sunt vizate câteva teme majore: războiul, suferinţa, foametea,
agresivitatea, dragostea. Muzica uşoară şi muzica populară cred că se ocupă de dragoste în
proporţie de 90%. Muzica simfonică însă se cultivă mai greu, este apanajul unei elite. Astfel
înţelegem că puţini oameni vor şti că Beethoven ne-a lăsat „Für Elise” şi Schubert „Ave
Maria”.
Apoi, în muzica clasică se întâmplă ca aria de inspiraţie a compozitorilor să fie
simţitor mai mare decât aria care revine dragostei. Spectrul de interes al compozitorilor, de
visare, de năzuinţă, de creaţie, interesează şi alte domenii decât cel al dragostei, spre
deosebire de muzica populară şi muzica uşoară. În muzica simfonică ariile de interes şi
transpunere în operă artistică sunt numeroase. Să ne gândim la Debussy numai. Impresionistul
a creat nişte piese muzicale care transpun senzaţia pe care o ai la freamătul frunzelor, la
căderea unei ape. A nemurit clipa: „Clar de lună”, „Reflexe în apă”, „Reverie”. Dacă o piesă
muzicală de sine stătătoare abordează un domeniu atât de particularizat este de înţeles că în
imensitatea domeniilor „cântate”, acela al dragostei nu se contureză pregnant. Aria de interes
în muzica clasică fiind extinsă, prin relativitate spaţiul ocupat de dragoste pare redus.

- Cum explici iubirea maternă în comparaţie cu cea paternă?

- Un răspuns simplu ar fi: instinctele vorbesc. Şi cu asta ai acoperit orice gol de idei.
Sau s-ar mai putea spune: datorită legilor conservării speciei, dat fiind că mama îl poartă în
pântece, pe urmă îl alăptează, ş.a.m.d.
Eu cred că există şi o componentă socială şi la asta vreau să mă refer, deşi prin
profesia pe care am exercitat-o aş fi mai îndrituit să vorbesc despre instincte, graviditate,
alăptare, etc. În general oamenii şi animalele se ataşează nu numai de o persoană, ci de orice
obiect în preajma căruia trăiesc. Iată, nişte pui de răţuşcă păcăliţi de o lădiţă/jucărie trasă cu
sfoara, se ataşează de ea şi o urmează peste tot. Oamenii, mai abitir, când ajung să trăiască
mult timp împreună cu alţii se ataşează de ei, mergând până la paradoxul atracţiei
schingiuitului către torţionar. Sunt oameni ieşiţi din închisoare, care declară că simt o anumită
atracţie faţă de torţionarul cu care se întâlneau în fiecare zi în beciurile dezumanizării. Este
plauzibil deci ca mama şi copilul să fie legaţi între ei nu numai prin fenomenul biologic, ci şi
prin cel social. Mama a crescut copilul, l-a îngrijit, l-a spălat, l-a urechiat, a stat împreună cu
el ani de zile, deci această componentă socială se adaugă la cea biologică. Tatăl are o
participarea biologică de câteva minute şi una de socializare pe aproape. Destul de puţini taţi
acordă copiilor ceva din timpul lor. La ce te poţi aştepta?
Pun aşadar diferenţa atât pe seama factorilor biologici, cât şi pe seama factorilor
sociali.
Diferenţa este patentă şi în sensul invers, al dragostei filiale. Când omul este la necaz
sau suferinţă poţi auzi „Aoleu, măicuţa mea”,”Văleu muică”, etc. Nu vei auzi niciodată

54
invocarea tatălui. Este poate aici şi o gratificare dată de Dumnezeu femeii, pentru angajarea ei
totală în procrearea fiinţelor umane, create de El.

- Cum explici intuiţia femeii? Te întreb pentru că din câte te cunosc ştiu că eşti de
acord că ea există.
- Fără nici o îndoială există şi este superioară celei existente la bărbat. Uite, chiar
astăzi am găsit ceva frumos şi îţi voi da răspunsul prin intermediul lui Dumas fiul, care în
piesa „Demi- monde” spune: „Femeia cea mai toantă, este de o sută de ori mai abilă, decât
bărbatul cel mai spiritual posibil”. Deci, o femeie neşcolită, o femeie simplă, posibil chiar
puţin redusă mintal, este înzestrată de către Dumnezeu sau de evoluţia speciilor cu nişte arme
subtile pe care un bărbat cultivat, le are mai puţine de 100 de ori. Acest adevăr ne dă de
gândit. Asemenea naşterii constante în proporţie egală a celor două sexe, - 50% băieţi, 50%
fete şi a altor câteva. Şi încă mai uimitor, asemenea naşterii mai multor băieţi după cele două
Războaie Mondiale; de parcă cineva a vizat reechilibrarea populaţiei. Este o minune a naturii
această înzestrare a femeii cu intuiţie redutabilă. Femeile ştiu ceea ce noi învăţăm, ele
intuiesc, ele simt, pe când noi învăţăm, ne ascuţim observaţia, ne instruim şi tot nu le egalăm
pe ele. Poate este vorba şi aici de o răsplata acordată de Dumnezeu.
Cum o fi oare intuiţia la transsexuali? Asta nu m-ai întrebat. Şi bine ai făcut!

- Un alt domeniu al discuţiei noastre abordat de fiecare dată, este medicina. Poate nu
e lipsit de interes să explici ce înseamnă obstetrica şi cu ce se ocupă ginecologia?
- Obstetrica este preocupată de studiul şi rezolvarea problemelor de procreaţie, de
reproducere. Ginecologia se preocupă de funcţiile, igiena, bolile aparatului genital şi
tratamentul lor. Deci, de uter, dacă este bolnav, se ocupă ginecologia, iar dacă este gravid, se
ocupă obstetrica. Poate că această clasificare este puţin artificială, dar timpul a consacrat-o.
Ca să demonstrez că întrebarea ta nu este naivă sau de complezenţă, vin cu următoarea
completare. Profesorul Rebedea, de la Bucureşti, a scris un manual în cinci volume, pagini
mari, pe care nu l-a intitulat obstetrica şi ginecologia, ci genitologia, în care le include pe
ambele specialitaţi.

- Ai avut o preocupare predilectă pentru una dintre cele două discipline sau pentru
un domeniu din cele două specialităţi şi ai fost/ eşti, mulţumit de rezultat?
- Nu se putea să nu pendulez şi eu, asemenea tuturor medicilor de specialitate între
obstetrică şi ginecologie şi între practică şi teorie. Majoritatea medicilor îşi împart timpul între
exersarea meseriei şi studiul individual, referitor la subiecte din profesie. Ca atare am
procedat şi eu şi au fost câteva domenii din specialitatea mea care m-au interesat, le-am
cercetat şi finalizat în articole şi cărţi de specialitate. De interes pentru virtualii noştri cititori
nu cred să fie titlurile subiectelor care m-au preocupat.
Poate ar fi de interes motivele care determină permanenta balansare a medicului între
teorie şi practică. Cu toţii dorim ca prestaţia noastră să fie de calitate. Unii câştigăm
experienţa într-un domeniu, alţii într-altul. Cunoştinţele câştigate se schimbă între medici.
Teoretic şi practic. Rezultă lecturi, cursuri de perfecţionare, schimburi de experienţă,
manifestări ştiinţifice. Alternarea teoriei cu practica aşa se explică.
Aplecarea spre un domeniu sau altul este rezultatul aptitudinilor, informaţiei şi
întămplării, - în sensul „cazurilor” întâlnite în practica de zi cu zi. Hazardul, spiritul de
observaţie, capacitatea de angajare în muncă şi studiu sunt cerinţe pentru practica şi cercetarea

55
medicală. Pentru medicul înarmat cu calităţile pretinse de Hipocrate, identificarea unor zone
de cercetare este aproape o formalitate, greul căzând pe ducerea la bun sfârşit a cercetării.
La fel s-au derulat „ostilitaţile” şi în cazul meu.

- Cât de important, ce rol are în stabilirea diagnosticului şi în general în relaţia

pacient-medic dialogul dintre cei doi?
- Acele profesii în care „obiectul muncii” este omul, implică ştiinţă, un anumit cod de
comportament şi anumite tehnici de valorificare a potenţialului profesional. Profesorul trebuie
să manifeste un anumit comportament în interrelaţionările cu elevii şi utilizează anumite
metodologii. Medicul trebuie să posede şi el o artă a interrelaţionării cu pacientul şi trebuie să
fie înzestrat cu tact. Arta dialogului se învaţă de la maeştri şi se perfecţionează prin practică
asiduă. Este mult mimetism aici ,- ne imităm maeştrii. Sunt modulatoare personalitatea,
temperamentul şi caracterul. Este şi improvizaţie, şi puţin teatru, este un amestec interesant de
trucuri, care contribuie la utila derulare a discuţiei dintre medic şi pacient. În orice caz
efectele dialogului sunt perceptibile atât pe plan diagnostic, cât şi pe plan de vindecare a
bolnavului.

Ca instrument de lucru stricto sensu, „dialogul” este precedat de „anamneză”,

respectiv de informaţii furnizate de pacient, aşa cum „le scoate el din memoria lui”, privitoare
la suferinţa pentru care vine la medic.
Urmează „catamneza”, în cadrul căreia, printr-un dialog, se aprofundează cele relatate
şi se află şi alte elemente, cărora pacientul nu le-a acordat atenţie în relatarea iniţială, dar care
prezintă interes pentru medic, ele fiind necesare şi importante pentru diagnostic şi tratament.
Repet, dialogul este util atât pentru aflarea simptomelor de la bolnav şi precizarea
diagnosticului, cât şi ulterior pentru implementarea tratamentului. Cel care ştie să îşi prezinte
terapia şi să o facă inteligibilă pentru pacient, are o şansă în plus de a fi ascultat, de a contribui
la vindecarea pacientului lui.
In rezumat, dialogul medic-pacient presupune un comportament bine codificat, iar
valoarea lui este incontestabilă, chiar si astăzi, când aparatura de investigaţie diagnostică şi
de monitorizare a tratamentului a câştigat teren.

- În general se ştie că e posibilă transmiterea de viruşi de la mamă la copil în timpul

naşterii. Despre ce viruşi e vorba şi cum se pot evita asemenea situaţii?
- Aşa cum este formulată, întrebarea e puţin generală. Ar trebui să luăm pe rând bolile
infecţioase virotice, dar şi o parte dintre cele bacteriene, care pot să treacă prin placentă în
timpul sarcinii şi pot să contamineze direct feţii în timpul naşterii. Ar trebui să luăm sifilisul,
toxoplasmoza, etc. şi să le discutăm.
De actualitate, datorită incidenţei mari şi gravităţii deosebite, în prim plan se situează
virusul herpesului genital şi virusul responsabil de SIDA. Aceste virusuri transmise de la
genitoare la produsul de concepţie pot realiza asupra acestuia din urmă efecte destul de
neplăcute.
Infecţia cu virusul herpesului genital se consideră a se transmite la făt mai rareori prin
placentă sau membranele sacului gestational, în timpul sarcinii. În cursul naşterii însă, când
sacul gestational este deschis şi când fătul străbate canalul de naştere, infectarea se poate
realiza, dacă boala mamei este în puseu activ, adică în cele 12 zile la primoinfectate sau 5 zile
în cazul infecţiei recurente, când femeia prezintă vezicule herpetice la nivelul organelor
genitale.

56
 Tratamentul în timpul sarcinii, se insoţeşte, în rată mică, de inducerea unor
malformaţii fetale. Spre finele sarcinii acest risc este mai mic. Naşterea prin operaţie
cezariană este recomandată dacă la momentul declanşării spontane a travaliului gravida
prezintă leziuni genitale vizibile.
Viruşii care dau SIDA pot trece la făt atât în timpul sarcinii, cât şi în timpul naşterii.
De aceea, asistenţa gravidelor infectate cu HIV constă în terapie antivirală în timpul sarcinii şi
operaţie cezariană ca modalitate de naştere.

- Cu toate acestea, de cine depinde prevenţia pentru ca măcar să fie cât mai mic
numărul copiilor care vin pe lume cu asemenea boli?
-Profilaxia primară constă în măsuri (ideala ar fi abstenţia, dar ne consolăm şi cu
utilizarea prezervativului) de prevenire a îmbolnăvirilor cu boli cu transmitere sexuală.
Profilaxia secundară constă în prevenirea complicaţiilor bolii deja prezente la genitori,
iar în cazul gravidei bolnave tratament în timpul sarcinii şi operaţie cezariană la naştere, în
intenţia prevenirii transmiterii infecţiei la făt.
Din păcate procentul de preveniri nu este 100%, dar între a nega importanţa
tratamentului în timpul sarcinii, recte a nu face nimic şi dezavantajul, să zicem de 30% eşecuri
ale profilaxiei, e de dorit ultima variantă, adică tratament vizând împiedicarea transmiterii
infecţiei la făt, eficace la 70% dintre gravide. În consecinţă sfătuiesc pe toate gravidele care se
suspectează că ar suferi de o anumită boală, să se adreseze obstetricianului, în vederea
demersurilor de prevenire a transmiterii infecţiilor la feţi.

- Este cunoscut exemplul unui industriaş care se duce la medic din cauza unor dureri
reumatice, credea el, şi chiar e jenat că deranjează un specialist pentru o bagatelă. Dar când
medicul, după investigaţii, îi comunică diagnosticul de angină pectorală, în bolnav se petrece
o schimbare cel puţin ciudată. Dacă până atunci era dinamic, sigur de tot ce făcea, după
aflarea diagnosticului frica de moarte, cu toate că suferinţa lui fizică a rămas aceeaşi, frica
de moarte l-a deprimat, i-a schimbat viaţa. Cum comentezi acest caz?
- Nimeni nu poate fi fericit înaintea morţii. Şi cei care pronunţă propoziţii de genul
„Ia-mă Doamne, să mă uşurez”, „Am obosit, vreau să mor”, cred că şi aceia se mint pe
jumătate. Nimeni nu poate fi fericit nici măcar în faţa posibilităţii scurtării vieţii, aş cum se
întâmplă în exemplul pe care mi l-ai dat. Bulversarea lui este de înţeles.
Din capul locului o veste de asemenea gravitate, - faptul că ai o angină pectorală, că ai
„şanse” să mori mai devreme decât unul care nu are această boală, - nu va fi de natură să te
lase indiferent. La aceeaşi veste, răspunsul este modulat de cel puţin două variabile. Prima
este tipul de activitate nervoasă superioară şi temperament. Într-un fel reacţionează un individ
cu tip nervos echilibrat şi în alt fel un tip cu activitate nervoasă superioară slabă şi
dezechilibrată. Al doilea element de corecţie este intervenţia raţiunii în concurenţă cu
emotivitatea. Emotivitatea o înţelegi, industriaşul a reacţionat cu înspăimântare la posibiltatea
morţii iminente. În consecinţă toată activitatea şi viaţa lui ulterioară aflării diagnosticului a
fost marcată de acest spectru. Dar în zilele, săptămânile şi lunile următoare, ajutat şi de faptul
că vede că n-a murit, ajutat şi de raţiune, care pe măsură ce emoţia se toceşte câştigă teren,
industriaşul acţionează tot mai mult controlat. Şi învaţă să vadă jumătatea plină a paharului.
Acceptă să folosească cu măsură ceea ce decurge din cunoaşterea diagnosticului.
Comunicarea către bolnav a diagnosticului, aşa cum o fac mai de mult timp americanii,
devine un factor pozitiv pentru ţinerea bolii în şah, consecutiv cunoaşterii şi respectării
indicaţiilor medicului. Reacţia negativă iniţială se estompează, lăsând loc contribuţiei

57
nepanicate a pacientului la regimul de viaţă recomandat, care de regulă nu este exagerat
(limitarea efortul fizic şi expunerii la frig, a consumul de grăsimi, alcool tare, abstenţia de la
fumat, ş.a.m.d.). Cu un moral mai bun, pacientul ajunge să proceseze în sens pozitiv
informaţiile primite, îşi apropie măsuri de convieţuire cu boala şi va preţui mai mult viaţa.

- Îţi propun să discutăm şi două probleme mai delicate. În prezent se desfăşoară o

amplă dezbatere privind legalizarea incestului. Sunt argumente pro (unul ar fi că povara
incestuoşilor ar fi însăşi fapta lor) şi contra (aceea că ambii „combatanţi” au fost de acord).
Care este opinia ta?
- Mărturisesc că nu am cunoştinţă despre asemenea tentative.
În literatură se pot scrie multe şi am întâlnit incestul sub mai multe variante, de la
necunoştinţă a realitătii, la Max Frish (Homo Faber), până la un oniric şi sofisticat amestec de
gând şi faptă, la Nin Anaïs (Incestul. Din jurnalul dragostei). Nil admirari!
Nu prea găsesc o fundamentare biologică, morală sau religioasă pentru acest gen de
relaţii sexuale. (Sub rezerva nonfundamentării logice, - cel puţin în aparenţă - a atracţiei
sexuale.)
Privit sub aspectul evoluţiei filogenetice şi sub aspectul istoriei fiinţei umane incestul
reprezintă un regres.
Moral, fenomenul nu poate fi desprins de siluire, primitivism, infirmitate sentimentală
si patologie psihică.
Religia este de asemenea potrivnică fenomenului.
Epoca modernă epuizând o resursă de mare importanţă - voi vorbi imediat despre ea -
se găseşte într-un impas, acela al pierderii busolei. Cineva care nu are busolă riscă să se
piardă în valurile mării sau în pădurile tropicale. Busola pentru oameni este credinţa în ceva.
Credinţa în Dumnezeu a fost şi este o busolă extraordinară, numai că lumea modernă, a dat
de pământ această busolă (La finele mileniului trecut, 44 % din populaţia adultă a Angliei se
declara ca neavând nici o religie,-comunicare BBC a unui sondaj) şi acum plătim
consecinţele. Asistăm la fenomene pe care religia le-a stigmatizat dintotdeauna: incest, viol,
crime pe bandă rulantă şi alte fenomene. Religia nu a fost suplinită de etică, aşa cum credea că
se va întâmpla, cu puţini ani în urmă, Dalai Lama. S-a pierdut şi sextantul, - codul moral. Ne
găsim într-o perioadă istorică de negare. Suntem nihilişti şi aşa cum suntem, lăsăm să
pătrundă în noi fenomene nu doar de natură să oprească înaintarea noastră istorică, ci de
natură să ne ducă înapoi, căci ce altceva ar putea rezulta din degenerarea care urmează
incestului? Degenerările biologice la urmaşii rezultaţi din incest sunt înregistrate în evidenţele
medicale. Copiii născuţi în condiţii de consangvinizare sunt nereuşiţi. Această nenorocire
numită incest degradează biologic specia umană.
In faţa incestului, pretenţiile mele de om cu gândirea liberă se opresc.
Răspunsul meu: NU incestului.

- O altă controversă este cea privind legalizarea relaţiilor dintre persoanele de

acelaşi sex…
- In această problemă sunt mai tolerant, înţelegător, modern, etc. Dar voi nuanţa totuşi
vederile personale.
Sub aspectul de „jocuri ale dragostei” acord contactelor sexuale neconvenţionale
libertate totală, în special în cuplurile femeie-bărbat sudate. Nu mă împotrivesc nici relaţiilor
homosexuale.
Dimpotrivă, sunt rezervat faţă de propaganda relaţiilor homosexuale şi legiferarea
căsătoriilor între homosexuali. Preferinţa sexuală, - liberă dacă nu este satisfacută prin siluire

58
şi dacă nu dăunează sănătăţii vreunuia dintre parteneri. Dar la ce bune marşurile, paradele,
exhibările sau carnavalurile groteşti ale homosexualilor ?
Familia clasică s-a dovedit o instituţie dotată cu virtuţi pozitive pentru societatea
oamenilor, a fost apreciată încă de la romani şi nu cred că a fost rău acest lucru. (Sunt şi voci
răutăcioase, care deplâng soarta bărbatului creat pentru o lume întreagă, dar ajuns, sărmanul,
prin căsătorie, supus unei singure femei. Să nu le băgăm în seamă!)
Consfinţirea prin lege a căsătoriilor între două persoane de acelaşi sex nu-mi pare a
aduce ceva în plus faţă de contribuţiile aduse de familia clasică. Nu mi-e teamă că se
subminează viitorul familiei clasice (deja uşor umbrit din alte cauze); homosexualii au fost şi
vor fi prezenţi în comunitaţile omenesti, într-o anumită rată. Pur si simplu nu văd decât
pretexte pentru legiferarea căsătoriilor între homosexuali. Nu-i discriminez pe indivizii cu
respectiva preferinţă sexuală prin faptul că nu subscriu la ideea căsătoriei a doua persoane de
acelaşi sex. Mi-e teamă că acceptând legiferarea acestei căsătorii următorii paşi ar putea fi
legiferarea căsătoriilor cu multiple persoane sau a acelora cu animalul preferat sexual de către
unii indivizi (reductio ad absurdum sau perspectivă?).

- Aceeaşi împotrivire ai şi faţă de masturbare?

- Nu. Medicina nu a dovedit riscuri reale ale acestei modalităţi de satisfacere sexuală,
practicarea ei nu lezează pe nimeni, propagarea ei socială nu este demonstrată.
Masturbarea poate fi compensatorie, salvatoare, şi... nu se cere (încă) legalizarea
efectuării ei în cupluri consfinţite oficial.

- După ce ţi-am citit din volumul „Secretul zilelor de naştere”, de Isabelle Biron,
apărut la Editura „Humanitas” (un fel de zodiac al celor 366 de zile), ce este scris în dreptul
zilei tale de naştere, ai avut câteva rezerve. Te rog să te explici.
- Noi am mai vorbit despre direcţia relaţiei dintre mişcarea astrelor şi personalitatea
oamenilor. Astrologia nu este o ştiinţă aşa cum este astronomia. Astrologia este o speculaţie.
În ceea ce mă priveşte cred că această speculaţie se bazează pe o relaţie în direcţia de la fapte
la idee. Un simulacru de logică inductivă... Oamenii au avut curiozitatea să observe eventuale
asemănări de caracter, de temperament între oamenii care s-au născut într-o anumită perioadă
a anului (simplificare). Au observat de exemplu că destul de mulţi, dintre cei născuţi în
ianuarie, sunt bolnavi de schizofrenie. Nu se ştie de ce. Sau s-a constatat statistic la cei
născuţi, să zicem în luna mai, cum sunt eu născut, că au într-o rată mare înclinaţii artistice,
sunt iubitori de frumos. Au urmat consemnări ale configuraţiei spaţiale a astrelor (reală în
respectivele perioade ale anului). Apoi atribuirea de către oameni a anumite proprietăţi
corpurilor cereşti sau configuraţiei spaţiale a acestora. Aceasta se pare că a fost direcţia
iniţială. Astăzi ni se livrează calea inversă şi un attach elucubrant de influenţe astrale. Există
în afacere un mare coeficient de „ghicit în stele”.
Personal nu cred în astrologie, în zodiac şi cred că orice om cu raţiune priveşte cu
surâs această problemă.
Şi totuşi, cartea din care ai citit a apărut într-o editură consacrată, emisiuni de
astrologie apar la televizor...O, tempora, o, mores! Ghiocul avea mai mult pitoresc.

- Am citit recent un interviu al doamnei Uca Marinescu, curajoasa femeie care a

colindat pământul în multe din zonele lui dificile. În urma călătoriei sale în Oceania, mai
exact în Papua Noua Guinee, a constatat că papuaşii trăiesc aceeaşi viaţă ca şi acum mii de

59
ani. Locuiesc în colibe, fac focul cu vreascuri, etc.:”Nu au nevoie de nimic, nu depind de
nimic…nu sunt încruntaţi…copii se joacă şi demonstrează că sunt liberi. Cu toţii, seara cântă
dansează şi sunt fericiţi pentru că nu cunosc valoarea banilor”. De aici, putem spune că
banii sunt „Ochiul dracului”? Sau, consideri că fericirea şi pacea mondială sunt posibile
numai prin întoarcerea la primitivism?
- Întrebarea este complexă şi voi încerca să sistematizez răspunsul pe trei probleme.
Prima problemă, - banii ca monedă de schimb, ca monedă de fericire. Sunt un mijloc
de a fructifica produsul muncii sau munca proprie şi de a achiziţiona ceea ce ai nevoie. Tot
atât de bine s-ar fi putut să rămână o alta monedă de schimb : pietricele de o anume culoare,
blănuri de iepure sau cămile (un emir a oferit pentru o artistă 10 cămile). Banii în sine sunt
nişte hârtii sau monede. Pentru noi au importanţă ca monedă de schimb.
A doua problemă. Mi-ai povestit cum se întâmplă lucrurile în Oceania şi nu am nici o
îndoială că aşa stau lucrurile acolo. Întrebare : la nevoile de la acel nivel de civilizaţie, care
există acolo, ce rost ar avea banii? Oamenii aceia se mulţumesc cu atât de puţin, cu rezolvarea
celor mai primitive nevoi: mâncat, dormit, dansat, reprodus. Ori în asemenea condiţii nu e
nevoie de bani şi atunci a pune traiul lor paradiziac pe seama lipsei de bani e o greşeală. Cu
siguranţă că au şi ei mijloacele lor de schimb între ei. Fie că fac schimburile în troc, fie au o
alta „monedă”, să zicem au nişte pietre rare, etc. Cămile nu cred să aibă. Şi modul lor de
schimb sau evaluare a produselor muncii este satisfăcător pentru acoperirea nevoilor resimţite
acolo de ei. Există o piramidă a nevoilor omului. În această piramidă, la bază, se găsesc
nevoile primare: mâncat, adăpostit, reprodus. Treptat, spre vârful piramidei vin alte nevoi mai
sofisticate, ţinând de cultură, de gusturi sau rafinament. În această piramidă vedem că sunt
vreo 7 nivele de nevoi. Cele despre care mi-ai vorbit ţin de nivelul de la bază. La asemenea
nevoi elementare banii nu au nici o importanţă. De aici nu trebuie să tragem concluzia că ei
sunt fericiţi pentru că nu operează cu bani. Desigur au şi ei nevoile lor, care par simple, de
vreme ce trăiesc ca nişte copii ai naturii, copii ai soarelui. Noi ne-am dezvoltat, avem cerinţe
mai numeroase şi mai variate, greu de rezolvat fără o monedă de schimb. Ca să le soluţionăm
avem nevoie de bani, cecuri, card sau altceva de genul acesta.
În sfârşit, al treilea aspect, întoarcerea la primitivism, renunţarea la a fi sofisticaţi
pentru a fi fericiţi. Această treabă au încercat-o diverşi oameni şi au dat-o în bară. Iată
Gauguin, obsedat de prima lui copilărie în exoticul Peru este în permanenţă bântuit de dorinţa
vieţuirii „naturale”. Îşi încearcă visul la Canalul Panama. Se îmbolnăveşte de malarie şi tifos
şi se întoarce în Franţa. Trăieşte ca militar la Rio de Janeiro, dar revine în Franţa. Obsedat de
chemarea exoticului se stabileşte în Tahiti. După trei ani, bolnav (sifilis!?) revine în Franţa.
Aici stă doi ani şi neadaptat nici aici, ca „să scape de tot ce e artificial şi convenţional” pleacă
din nou la tropice unde va şi muri. În Tahiti a dus o viaţa de vis, minunată, - o vreme. Natură
fabuloasă, libertate a sexului, fiind adulat acolo, hrană dintre cele mai parfumate şi mai
gustoase, realizări artistice autentice, care au influenţat pe Edvard Munch şi expresionişti, - s-
ar zice că era raiul pentru el. Dar? A revenit în Franţa, unde din păcate nu şi-a mai găsit locul.
S-a aflat asemenea emigranţilor noştri care trăiesc prin Germania. Aceştia o pot duce bine
acolo, pot avea o situaţie materială bună, nişte realizări, dar sunt bântuiţi de nostalgia ţării de
origine. Se întorc în ţară, apoi iar pleacă pentru că nu găsesc în Romania civilizaţia pe care au
cunoscut-o dincolo. Pleacă din nou sau rămân, se înăcresc, sunt tot timpul nemulţumiţi,
morocănoşi, critici. Oameni care rămân între două teritorii. La fel a păţit-o şi Gauguin. Au
mai fost şi alţii care au dorit întoarcerea la primitivism şi au revenit grăbiţi sau dezumflaţi la
lumea civilizată. Este foarte greu când ai ajuns să ai nişte nevoi spirituale, să te întorci şi să fii
satisfăcut numai cu nevoile materiale. Nu mai poţi.
Pentru noi soluţia nu este întoarcerea la primitivism. Pentru noi soluţia este să ne
satisfacem nevoile de la toate nivelurile piramidei lui Maslow.

60
 - Plecând de la faptul că din cei 12 apostoli ai lui Hristos unul este corespondent
diavolului, putem deduce că răul în lumea asta este frecvent? Crezi că există diavolul în
oricare dintre noi?
- Bănuiesc că în esenţă te-ai referit în mod figurat la nişte tendinţe din noi: spre rău,
urât, minciuna,etc.
Continuăm să evităm unele cuvinte excesiv folosite în perioada comunistă în care am
trăit. Între aceste cuvinte se situează dialectica (ştiinta contradicţiilor interne). Dialectica nu
este o moştenire a perioadei comuniste. In filozofia antică dialectica a fost utilizată de către
Socrate, Platon si Aristotel pentru descoperirea adevărului prin confruntarea părerilor opuse.
La începutul secolului al XIX, Hegel a aplicat-o la universul uman spiritual într-un mod
aprofundat, rămas de referintă. Hybrisul antic este tot o mostra de dialectică: dacă te bucuri
prea tare, te crezi prea grozav şi te lauzi cu faptele tale, vin zeii, îţi dau una peste ... şi te aduc
la realitate. Evoluţia însăşi este rezultanta hărţuirii permanente între contrarii. Rezultat al
competiţiilor dialectice.

- Bine, bine, dar ce legătură are dialectica cu întrebările mele?

- Ajung. Dialectica este omniprezentă, ubicuă. Este constatată în toate şi pretutindeni.
Este imanentă şi psihismului nostru. În mintea noastră binele, frumosul şi adevărul au în
opozitie răul, urâtul, minciuna şi înşelătoria. Lucrării lui Dumnezeu i se opune cea
diavolească. Cred că în esenţă nu te-ai referit la aspectul religios, ci metaforic, la aspectele
diavoleşti din mintea şi fapta omului.

- Da, asta a fost intenţia mea. Te rog să continui.

- În fiecare dintre noi se ascunde un înger şi un diavol. Şi fără încetare aceştia se luptă.

- Şi cine câştigă?
- Îţi răspund nu din capul meu, ci dintr-o filozofie găsită undeva pe Internet (Sic!) :
acela pe care-l hrăneşti. Dacă de mic copil eşti învăţat cu lucrurile bune, frumoase, adevărate
şi le cultivi până la moarte, şi le hrăneşti, cum spune filosoful, victoria va aparţine lui
Dumnezeu. Dacă dimpotrivă, fie că ai crescut într-un mediu nefavorabil, fie că ai deprins pe
parcurs opusele dialectice, sigur că eşti al diavolului, eşti în împărăţia acestuia. Un principiu
pedagogic pe care ar trebui să-l aibă permanent prezent înaintea ochilor părinţii, învăţătorii,
profesorii, educatorii, antrenorii ş.a.m.d. Ceea ce dai aia primeşti. Dacă îl înveţi pe copil să fie
bun, să admire frumosul, să nu spună minciuni, răul din omenire va fi mai mic. Iuda nu
dispare, dar va slabi în puterea lui de a face rău.
Şi iată că am ajuns şi la un final constructiv plecând de la întrebarea iniţială lansată de
tine. Pericol de hybris! Risc de cădere în păcatul trufiei!

- Nu am argumente să te contrazic, dar am convingerea că, cu toate învăţăturile pe

care le dau familia, educatorii, duhovnicii, de cele mai multe ori în oameni învinge răul.
Gândesc eu negativ? Explică-mi tu, fie şi cu ajutorul unor filosofi sau cu ce referiri doresti.
- Ca bază de discuţie, voi face (şi azi!) o referire la Freud, despre care noi am mai
vorbit. Observatorul fin şi neobosit care a fost Freud, e greu să mai fie egalat. În ceea mă
priveşte consider că doar Hipocrate s-a înălţat la nivelul la care ulterior a ajuns Freud, sub
aspectul simţului de observaţie. De fapt ce a găsit în ultimă instanţă Freud? A găsit că noi

61
lucrăm, grosso-modo, cu un conştient şi un inconştient. În inconştientul nostru se zvârcolesc
nişte viermi, din speciile agresiune şi sexualitate. Dacă în inconştientul nostru, astea sunt
instinctele primare, înseamnă că înăuntrul nostru avem un fond rău. Agresivitatea a contribuit
la supravieţuire şi reproducere, în evoluţia speciilor fiind favorizate exemplarele mai
viguroase şi mai agresive. Se menţine în inconştientul nostru. Pe acest fond de răutate din noi
(Sinele) au venit Eul si Supraeul, - instanţe cenzuratoare, ceva la care noi am ajuns prin norme
de convieţuire, prin experienţa milenară care a spus nu ucide, prin religie, una din cele zece
porunci fiind „să nu ucizi”. Normele din conştient ţin în şah inconştientul nostru rău. Altfel
spus, avem un fond rău. (Voltaire mai aproape de realitate decât Rousseau.) Fiecare om are
agresivitatea şi sexualitatea în el, în străfundurile lui. Şi mai are un fond educaţional care ţine
în şah fondul rău. Întrebare: care din cele două este ultima achiziţie? Desigur controlul nostru
asupra Sinelui. Când un om , un animal, ajunge în hipoxie, să zicem când se îneacă un bărbat,
primele funcţii care se pierd sunt ultimele câştigate - mai fragile, nefixate bine în noi. Deci,
la anumite încercări ale vieţii noastre, care zonă se pierde cel mai uşor? Conştientul -
controlul, sau inconştientul – răutatea din noi? Păi, ultima achiziţionată e conştientul. Deci,
iese la nivel de manifestare inconştientul, cuibul de şerpi.
Şi ca să-ţi răspund acum direct: răul din noi învinge adesea pentru că aceasta-i natura
noastră, peste care omul a suprapus conştiinţa controlatoare, care se pierde uşor. La un pahar
de băutură conştiinţa aceasta e perturbată şi izbucnesc/se manifestă instinctele. Aceasta este
explicaţia că învinge aşa de uşor în oameni răul.
Împotriva horipilaţiei produse de cele spuse anterioar menţionez două consolări. În
inconştient avem şi sexualitatea, la care nu chiar ne îngrozim şi tot de acolo izvorăşte creaţia
artistică. Poate aşa se explică şi îngemănarea lor plăcută şi potenţializatoare.

- Să fim mai concreţi: concluzia este că primează răul ?!

- Da pentru că răul este în natura noastră şi noi, prin educaţie, am ajuns să stăpânim
răul. Au venit educaţia, constrângerile şi conştiinţa şi s-au suprapus instinctelor primare. Cu
fragilitatea ultimelor achiziţii, despre care am vorbit.
Privitor la proporţia în societate a indivizilor cu manifestări primitive am putea să ne
întrebăm în ce parte se înclină balanţa. Din totalul oamenilor, ponderea numerică nu revine
persoanelor educate şi cu un bun control al pornirilor primitive. Nici măcar alfabetizaţii nu
predomină. Sunt mai mulţi analfabeţi în lume - ştiai treaba asta - decât alfabetizaţi. Şi atunci,
dacă gradul înalt de educaţie este prezent la o mână de oameni, grosul cum se comportă?
Manifestându-se primar sau cenzurat? Controlaţi bine de conştiinţă sau dimpotrivă, animalic,
lăsând adesea şi cu uşurinţă să izbucnească din ei instinctele? Aşa se explică faptul că cei mai
mulţi oameni au porniri primitive, de agresivitate, de manifestări diferite ale răului din ei.

- Apropo de Freud, despre care nu am mai vorbit de aproape 10 ani, de la prima

noastră carte „O viaţă, o profesie”- despre care unul din cei care au consemnat apariţia ei
scria: „O carte care mi-ar fi plăcut s-o scriu,”- în ce sens crezi că experienţa ta de viaţă ar
putea influenţa pozitiv pe cei care au citit-o?
- Cred că în subconştientul nostru, când am realizat acele convorbiri, amândoi am avut
şi acest gând, de a împărtăşi din experienţa proprie cititorilor. Asemenea scrierii jurnalelor a
existat şi în convorbiri acest mic mobil. Orice gând citit pe undeva se poate constitui într-un
stimul faţă de care cititorul reacţionează. Într-un fel sau altul. Nădăjduiesc că lectura
aserţiunilor filtrate prin experienta proprie, asa cum apar ele în „O viata, o profesie” a născut
dacă nu „Cogito, ergo sum”, macar „Dubito, ergo sum”. Şi că prin confirmare sau infirmare a
acelor opinii cititorul poate beneficia de un câştig.

62
 Cred mai întâi pentru că acolo am evitat subiectele strict personale - n-am vorbit
despre familie, despre viaţa strict particulară - am operat la nivel de nevoi şi tendinţe general
omeneşti - lucru pe care şi de data asta îl facem.
Al doilea pentru că nu ne-am situat în postura de a lua enciclopedii şi dicţionare la
îndemână, ci am vorbit liber, situaţie în care ai mai multe şanse de a da din tine adevărul,
decât atunci când eşti contrafăcut de informaţia ad hoc şi încerci să cântăreşti dacă dă bine sau
nu. Interviurile luate în direct au şanse să scoată la iveală valorile esenţiale proprii, cu mai
mare probabilitate decât o fac întrebările şi răspunsurile înaintate în plic. Interlocutorul se
descoperă în natura lui şi aceasta nu scapă cititorului sătul astăzi de falsităţi, contrafaceri şi
impostură. De prompter, fie el şi amuzant ca acela al lui Obama. Automat şi paralel cu
probabilitatea adevărurilor, puterea de sugestie, captare şi interes cresc.
Al treilea. M-am ferit să abordez lucrurile pe care nu le ştiu. Nu până la „Ştiu că nu
ştiu nimic”. Când îmi puneai întrebari care mă depăşeau răspunsurile au fost de genul „există,
dar nu am cunoştintă”, „nu ştiu”, ş.a.m.d. Nu am dat soluţii acolo unde, nu aveam cât de cât o
opinie verificată prin experienţă sau lecturi aprofundate. Ca atare, probitatea sper că este de
natură să câştige în puterea de transmitere a mesajelor noastre.
Al patrulea. Vor exista întotdeauna oameni cu nevoi de model şi fără falsă modestie
consider că într-o viaţă de om - fără veleităţi de savant, mare doctor sau mare om de cultură, o
viaţă şi atât - oamenii de bună credinţă pot găsi unele adevăruri verificate sau măcar sub
inventar de sensibilizare. Şi dacă totuşi vor ezita să-mi acorde credit, nu cred că vor proceda
la fel cu autorii asupra cărora convorbirile noastre de atunci atrag atenţia. Imi amintesc că am
vorbit despre romanele lui Augustin Buzura, despre poezia lui Nazim Hikmet, despre Eliade,
Ţutea, Noica, Eugen Ionescu şi alţii. Mă sugestionez că vreunul dintre cititori va fi fost
provocat de un model dintre cele meţionate şi astfel convorbirile împărtăşite au marcat un
punct câştigător. Cererea de modele se menţine atât timp cât specia umană nu va renunţa la
valorile perene.
Al cincilea şi ultimul argument. Niciodată setea de cunoştinţe a unui tânăr medic nu
este dezamăgită de relatarea unor gânduri ale bătrânului medic. Este clasic dialogul în care
medicul tânăr zice „am citit” şi îţi spune despre o boală, iar medicul bătrân zice „am văzut”.
În convorbirile noastre, în limbaj pentru laici – majoritatea cititorilor nostri – am abordat şi
unele probleme medicale. A minima pentru un medic. Şi totuşi,...Întotdeauna am declarat că
am învăţat multe din manualele pentru moaşe.

- Vreau să întăresc cele spuse de tine că atunci, ca şi acum, întâlnirile noastre au fost
spontane, nu ai cunoscut întrebările dinainte, nici nu ţi le-am transmis prin E-mail, cum am
făcut cu unele personalităţi…Dar, rămânând la prima noastră carte, referitor la viitor, între
altele mi-ai declarat: „Continuarea activităţii profesionale la spital şi cabinetul privat, cât
mai îndelung posibil”. De ce ai renunţat fiind în plină capacitate fizică şi intelectuală?
- Răspunsul este în parte comunicabil şi în parte de trecut sub tăcere. Partea din urmă
din pudoare.
Cel de comunicat are în centru ideea că am ajuns la 70 de ani, şi...cât să mai muncesc?
Cât timp să mai prestez o profesie cu risc, nu atât pentru mine, cât pentru paciente. Oare într-o
zi nu s-ar putea să capotez, să nu mai meargă gândirea, sau să nu mai meargă mâna?Am
considerat că la 70 de ani este momentul să iau mâna de pe bisturiu şi cu tot gustul amărui al
sfârşitului să cedez altora mai tineri şi mai capabili bucuriile si dezamăgirile vieţii de medic.
Motivele celelalte, cred că e bine să rămână sub tăcere. Gura lumii slobodă : a obosit,
nu-l mai ţin nervii, îi tremură mâinile rău, e depăşit, e bolnav, a fugit cu o artistă, etc. Din
toate astea există câte puţin adevăr. Din ultima nici un strop!

63
 - Tot din finalul acelui volum am extras o altă afirmaţie a ta: „Va trebui să ne
debarasăm de ideea şi pericolul izolării. În izolare, fără inserţie socială, nu mai putem trăi,
nu ne mai putem realiza. Omul viitorului nu mai poate fi eu, ci noi”. Îţi mai menţii această
opinie?
- Nu reneg această afirmaţie de atunci. Ceea ce am spus atunci continuă să fie valabil
şi acum, ca principiu general.
În mileniul al III-lea, cei care trăiesc în chip de sihastru, cei care trăiesc în peşteri, sunt
egoişti şi nu contribuie la progresul omenirii. Un om trebuie să fie angajat social şi trebuie să
fie activ atâta timp cât poate.
Dacă mă refer însă la istoria individului, vine o vreme, când rişti să devii caraghios
dacă nu te dai la o parte. Rişti să vii cu nişte indicaţii de care oamenii zilei vor râde. Rişti să
faci nişte treburi care se făceau pe vremea ta şi acum sunt anacronice şi nu mai interesează pe
nimeni. Rişti să spui prostii generate de scleroza care vine, de senilitate. Este jalnic să vezi un
om de 80 de ani, bătând apa in piuă, de ţi se face milă de el. Să-l vezi făcând gafe numai
pentru că insistă să rămână inserat în viaţa socială. Asta deja este şi necinstit şi indecent.
Socot că există o vârstă la care trebuie să te retragi, din decenţă şi din dorinţa de a nu face rău
celor din jur. La fel cum există decenţa de a te retrage când eşti bolnav în singurătatea ta. Cum
spun englezii „Bucuria s-o împarţi cu prietenii, necazul să ţi-l duci singur”. Există o decenţă a
actului fiziologic, nu te duci în stradă, ... ci la toaletă. La fel stau lucrurile cu bătrâneţea. Are
nişte racile care, volens-nolens, la o anumită vârstă vin. În momentul de faţă, la 70 de ani pot
purta cât de cât un dialog, pot schimba nişte idei. Dar dacă Dumnezeu îmi va îngădui să
trăiesc mai mulţi ani, va veni vremea Altzheimerului, recunoscut ca atare sau nu. Va veni
vremea când nu mai pot aduna trei idei puse cap la cap. Va veni vremea în care voi începe să
mă laud cu ce am făcut eu în armată sau ce premii am luat în copilărie. Acel moment, nu e
mai bine să fie evitat?
Revenind, la aproape zece ani de la interviul acela spun că obligaţia inserţiei şi
prestaţiei sociale este perfect valabilă pentru 90 sau 95 % din durata vieţii.. Ultimele faze ale
vieţii, în care ajungi la degradare, e bine să le duci în singurătate.

- Contrariante, la o primă privire, sunt strădaniile tale în viaţă. Pe de-o parte te

încadrezi perfect în maxima lui Goethe din „Wilhelm Meister”: „Ceea ce are însemnătate
este să pricepi ceva bine şi să-l poţi face ca nimeni altul în jurul tău”,- este vorba de
specialitatea ta pe care ţi-ai însuşit-o temeinic, acordându-i cea mai mare parte din viata ta.
Pe de altă parte frapează eforturile tale de lărgire a orizontului spiritual. Cum se explică
această mare disponibilitate a ta şi pentru alte domenii, decât cele strict legate de realizarea
profesională?
- M-ai copleşit. Îţi mărturisesc că m-a flatat modul în care ai pus problema. Îţi
mulţumesc, eşti un prieten grozav.
Să răspund la întrebarea ta. Societatea nu te apreciază dacă eşti tobă de cultură
generală, decât dacă funcţionezi în postură de cadru didactic, sau de formator de opinie. Pe un
violonist nu-l va întreba niciodată un reporter, să zicem, despre teoria evoluţionistă a lui
Darwin. Va aştepta de la el o interpretare magistrală şi eventual îl va întreba despre
dificultăţile interpretării, despre accentele pe care le-a pus el spre deosebire de alţi interpreţi,
etc. Societatea te evaluează după aportul tău social şi nu după cât de doct eşti . Cele două se
pot îmbina totuşi, păstrând o anumită proporţie, de fapt o disproporţie. Voi reveni. A fi un bun
profesionist, înseamnă a-ţi realiza unul dintre ţelurile vietii. Pentru mine a fost cel mai
important ţel, acela de a practica medicina cât se poate de bine. Există oameni fără ţel în
viaţă, fără busolă. Îi compătimesc. Există oameni cu ţeluri meschine. Vreau să fiu cineva,

64
spun ei. Şi există oameni cu ţeluri demne de luat în seamă şi care spun vreau să fac ceva. Şi
dacă se poate chiar vreau să fac cutare lucru pentru societatea în care trăiesc şi pentru mine.
Definitoriu pentru aportul social nu este să fii tu cineva. Asta este o vanitate. Definitoriu este
să dai ceva celor din jur, care la rândul lor ţi-au dat ţie şi părinţilor tăi. Să dai cât poţi de mult.
În acest sens ţinta principală a vieţii mele a fost exercitarea profesiei de medic la un nivel cât
mai bun. Atâta cât îmi permite intelectul, raţiunea, voinţa, etc. Şi în acest sens m-am străduit.
În ceea ce priveşte cochetarea cu muzica, literatura, arta, termenul cochetare îţi spune
cât le revine. Nu poate avea nimeni astăzi pretenţia de a fi un enciclopedist. Nu am locuit, am
practicat doar vizite în muzică, arte sau literatură, dintr-o nevoie firească, din curiozitate şi
pentru unele satisfacţii. Şi conştient fiind că delectarea cu o carte bună şi apoi revenirea la
practica de fiecare zi a medicinei este utilă sub aspectul unui creier mai odihnit, care şi-a
deplasat un timp atenţia într-o altă direcţie decât profesia. Ce importanţă dăm fiecăreia dintre
aceste zone? Să presupunem că aş fi dorit eu să aprofundez cunoştinţele despre compoziţie,
desen şi culoare în pictură. Mi-ar fi trebuit eventual o viaţă întreagă ca să ajung un Pavel
Şuşară. Şi atunci când mai făceam medicină? M-am mulţumit să-mi spun „ te du, te bucură,
dar nu sta prea mult, vino înapoi la treaba ta.” În felul acesta nu mi-am propus niciodată să
devin un bun versificator sau să stăpânesc regulile versificării. Nu mi-am propus nici să
cunosc limbajul muzical. Dacă urmăreşti un limbaj muzical la Sava, Dumnezeu să-l
odihnească, vei vedea că practic îl înţelegi pe jumătate numai, de parcă ar vorbi limbi străine.
Nu am ţinut să intru în detaliile tehnice ale muzicii, literaturii sau picturii. M-am mulţumit să
fiu un degustător.
Prima preocupare la fiecare om trebuie să rămână meseria lui. În cazul tău, în fiecare
zi să-ţi ascuţi arta interviului şi arta prozei. A, că vrei să mai asculţi şi Mozart şi Mahler, bine
faci, dar să nu te îndepărtezi prea mult de la rostul tău încercând să devii specialist în toate, în
cazul exemplificat în muzică. Ascultă cu sufletul şi nu avea veleităţi de muzicolog.
Cam în felul acesta văd eu împărţirea intelectualului între profesie şi literatură, arte,
muzică, sport, etc.

- Pe destul de multi „intelectuali” nu-i preocupă, fie şi numai ca diletanţi, alte

domenii decât profesia?
- Eu susţin că ar fi destul de mulţi oameni înclinaţi şi cu disponibilitate să se preocupe,
în afara profesiei lor şi de manifestările de cultură. Din păcate, după 1989, sistemul de valori
în care noi am crescut s-a întors cu capul în jos. De unde noi preţuiam o poezie sau balada lui
Porumbescu, astăzi...Ştii mai bine decât mine, pentru că ai stat de vorbă cu atâţia oameni care
se situează în atenţia reporterilor, după ce criterii te judecă astăzi societatea. Un medic câştigă
două mii de lei pe lună şi un fotbalist două sute de mii. In raport cu actualul sistem de valori
elita intelectuală supravieţuitoare este în derută. Neavând, în general vorbind, aptitudini si
veleitaţi politice intelectualii se trag de o parte dezamăgiţi. Iar faţă de valorile preţuite astăzi
îşi spun : „Gablonzuri, himere!”, „Unde sunt Bijuteriile Coroanei?” Să zicem că un actual
mult televizat, milionar, ar avea o cameră plină cu bani. Ce folos dacă n-are ce şi cum să
comunice, să schimbe o impresie, dacă nu poate recepta un vers, dacă nu vibrează ascultând
„Eine kleine Nachtmusik” sau o Nocturnă? Poate avea bani cu sacul, tot degeaba. Noi ştim că
actualul sistem de valori e întors cu capul în jos şi am rămas conservatori, dar cei care cresc
acum de unde să ştie ei că aleargă după false valori. Dacă astăzi sunt puţini cei care se
preocupă de cultură aceasta se datorează în primul rând sistemului de valori dat peste cap.
Nici profesiile intelectuale nu sunt scutite de aceast maladie. Sper că nu este o fatalitate a
evoluţiei omenirii..

65
 Ce ar fi de făcut? Să facem o lege, să-şi asume guvernul răspunderea...(Ce zici, sunt
inserat?) Sub aspectul drepturilor omului - între care libertatea! - este justificabilă intervenţia
unei minorităţi instruite şi conştiente, care să zăgăzuiască valul de pagode şi manele?
Părerea mea este că spre cultură, ca şi spre religie, oamenii se vor reorienta determinaţi
de saţietatea de rău, frivol şi derizoriu prin care trec în prezent. Procesul, în cazul în care se va
confirma, va fi de lungă durată. Incertitudinile abundă.

- Când am publicat prima noastră carte nu gândeai la o carieră universitară. Acum la

mai puţin de un deceniu eşti conferenţiar universitar. Cum se explică această schimbare de
optică?
- Întotdeauna pentru mine nivelul cel mai înalt de realizare a fost universitatea. Că se
confirmă sau nu în prezent, deja lucrurile sunt discutabile. Dacă m-ai întreba care este
Olimpul judeţului Caras-Severin, aş spune fără nici o ezitare că este Universitatea Eftimie
Murgu. Undeva în mine a existat întotdeauna dorinţa de a mă bucura de atmosfera Olimpului,
de spiritul zeităţilor de acolo, fie şi cu funcţie suplimentară de paharnic (metaforic; cafele nu
ştiu să se fi servit în Olimpul legendar). Aici difer puţin de un preţuit tânăr coleg, care
conştient fiind de nivelul lui nu este de acord cu o virtuală funcţie suplimentară de paharnic.
Nu evit să mărturisesc acest orgoliu al meu, de a face parte dintr-un staff universitar.
Întâmplarea mi-a adus în cale trei oameni, pentru care voi avea o aleasă consideraţie până la
sfârşitul zilelor mele. Unul m-a adus la universitate şi a luptat ca să intru acolo, ceilalti doi m-
au ajutat să devin conferenţiar. Este vorba respectiv de domnul profesor universitar Vasile
Mircea Zaberca (decan la acea vreme) şi de domnii profesori universitari Ioan Vela (rector la
acea vreme) şi Valentin Leu. De ce n-am făcut-o mai devreme? Pentru că în viaţa mea nu au
fost cei trei pe care i-am menţionat. Până atunci au fost oameni care mi-au spus că sunt grozav
dar nu se poate, conjunctura, nu pot deşi aş vrea, etc. Când mi s-a întins mâna de către cei trei
profesori, le-am apucat-o strâns. Din păcate nu a fost o carieră lungă, dar pentru mine a fost o
reparaţie... târzie. În contrast cu unii indivizi mici care mi-au făcut necazuri mari în viaţă, iată
că sunt oameni mari care au considerat că aş avea unele cunoştinţe de transmis studenţilor şi
m-au ajutat pe ultima sută de metri să-mi realizez şi această dorinţă.

- Ce-ar fi să laşi modestia la o parte şi să vorbeşti şi despre preocupările tale de

cercetare în domeniul medicinii şi despre cursurile pe care le-ai predat la universitate.
- În specialitate n-am avut niciodată pretenţia de a face cercetare fundamentală. Adică
să mă ocup de molecule, de prepararea vaccinurilor, de nişte metode de diagnostic de mare
fineţe, de inventarea vreunei tehnologii, ş.a.m.d. Subiectele pe care le-am abordat au fost de
medicină practică. Am făcut-o deliberat pentru că acolo aveam experienţă şi puteam să-mi
spun cuvântul şi pentru că la nivel de spital judeţean unde am slujit eu nu exista înzestrarea cu
aparatură, substanţe ş.a., care să-ţi permită o cercetare fundamentală. Şi nici nu aş fi avut
înclinaţie pentru cercetarea fundamentală. Cărţile de medicină scrise de mine sunt axate pe
aspectele de medicină practică.
La universitate am predat acele materii care aveau legătură cu medicina. Nu m-am
hazardat, deşi m-ar fi tentat, la un curs de estetică sau de retorică să zicem - realizate cu
succes de doamna profesoară universitară Mirela Minică, respectiv de domnul conferenţiar
universitar Marcu Mihail Deleanu. Am predat Asistenţa socială a persoanelor de vârsta a treia,
- disciplină în care jumătate din teme se refereau la biologia şi psihologia omului bătrân. Pe
acest fond mi-a fost destul de simplu să grevez regulile de asistenţă socială şi la fiecare curs
am completat componenta de medicină şi de psihologie, cu regulile acestea, pe care le-am
buchisit şi eu şi am reuşit să fac ceva care cred că a fost folositor. Planificarea familială este o

66
altă disciplină pe care am predat-o. Aceasta se axează pe profilaxia sarcinii. Chestiunile
privitoare la sterilet, prezervativ, boli cu transmitere sexuală sau sterilitate sunt parte din
specialitatea mea de medic ginecolog. Am mai predat psihosexologia, o materie care mi-a
plăcut cel mai mult. Consideraţii asupra fondului nostru sexual şi mişcărilor psihice în
domeniu. Mai puţin despre hormoni şi prin excelenţă despre trăirile psihice. Foarte interesantă
specialitate, dar acum, la urmă, ea a fost scoasă din programa de învăţământ. Era ceva care îi
ajuta pe oameni să înţeleagă diferenţa dintre dragoste şi sex, resorturile psihice care
guvernează comportamentul nostru sexual şi multe altele.

- Din punctul de vedere al studenţilor au suscitat interes aceste specialităţi? Care ar fi

argumentele în acest sens?
- Cred că au fost de interes, dar nu este meritul meu, ci al materiilor în sine. Sunt cel
puţin două, trei motive explicând prezumatul interes.
Primul. Viitorii asistenţi sociali vor lucra nu cu o carte, ci cu oameni. Şi ca să lucreze
cu un om sau un grup de oameni, trebuie să-i cunoască pe aceştia în toate fibrele lor, în toate
intimităţile. Trebuie să cunoască condiţia psihică a vârstnicilor şi nevoile lor,
psihosexualitatea la toate vârstele şi metodele de planificare familială, etc. Sub aspect strict
profesional deci, studentii au nevoie, în viitor, de noţiunile care s-au predat.
Al doilea. Sub aspect de cultură generală nu numai aceste specialităţi, dar toate
lucrurile care se învaţă ascut raţiunea, perfecţionează procesul de învăţare, de stocare –
memorizare şi de redare. Deci orice ai învăţat te instruieşte, te luminează, te ajută să fii un om
superior. Invers, un creier lăsat să lâncezească se atrofiază. Oamenii aceia care îşi spun: „Eu
mă protejez, nu-mi chinui memoria”, sunt pe o cale greşită. Dimpotrivă, exersarea zilnică a
gândirii şi memoriei îl ţine pe om cu capacităţi psihice înalte.
Un al treilea punct de vedere. La aceste cursuri studenţii sunt interesaţi şi din motive
strict personale. O studentă de 20 de ani, care şi-a început viaţa sexuală, are sau nu are nevoie
să ştie metodele de prevenire a sarcinii? Un student care se pregăteşte să-şi întemeieze o
familie are nevoie să ştie nişte noţiuni de sexologie? Cum să nu! Orice om ar dori să fie un soţ
bun, un amant perfect, etc.
Rezumând, din punct de vedere al practicării meseriei, din punct de vedere al ascuţirii
actului mintal şi din punctul de vedere al interesului strict personal al studentului, aceste
cursuri cred că au prezentat interes.

- Ai spus că orice cunoştinţe te îmbogăţesc, te învaţă ceva în plus, te luminează. Şi

totuşi, în realitate, cum termină o facultate, sau mai nou masteratul, în profesiile care nu te
obligă să continui să înveţi pentru că altfel nu poţi fi un bun profesionist, majoritatea
oamenilor rămân la nivelul acumulărilor din universitate?
- Întrebarea iarăşi este dificilă prin multele răspunsuri pe care ar trebui să le dau şi
bineînţeles nu voi fi exhaustiv. Sunt de enumerat mai multe obstacole în calea perfecţionărilor
continue.
Prima piedică. Ce ar mai putea/trebui să citească un inginer care termină cinci ani de
politehnică în care a învăţat diverse lucruri, dar ajunge într-o uzină care fabrică şaibe şi timp
de zece ani este şef de secţie la această uzină. Cum este acest inginer constrâns/stimulat să se
perfecţioneze profesional? Neşansele vieţii - vezi inginerul nostru – realizează o prima
categorie de piedici pentru perfecţionarea continuă.
A doua. Sistemul de valori schimbat, despre care am vorbit înainte şi care astăzi
preţuieşte numai bunurile materiale pe care le posedă VIP-urile şi nu performanţele
profesionale sau bucuriile gen „Doamne, ce frumos cântă la vioară doctorul Romeo

67
Dumitrescu”, „Doamne, câte lucruri interesante ştie doctorul Ioan Luca”, „Doamne, cât
profesionalism la doctorul Martin Miloş”, etc. Astăzi societatea te apreciază după alte criterii
şi te obligă la alte îndeletniciri. În primul rând te apreciază după standardul tău economic. Şi
orgoliul sau nevoile îi abat pe profesionişti de la consacrarea quasiexclusiv profesională. Vezi
profesori care trudesc să-şi acopere nevoile crescând oi la Caraşova. Vezi medici care şi-au
cumpărat maşini şi ei sau angajaţii lor fac transporturi ca să câştige nişte bani. Vezi medici
care au intrat cu toate pânzele sus in politică.
A treia categorie de obstacole. Vin medici de la Timişoara la Bocşa. Nu au aparatură,
nu au spital la dispoziţie şi practică o aşa zisă medicină. Oamenii se pretează la diverse.
Important este să realizeze comandamentele societătii de consum. Se zbat, se obosesc şi pierd
timp cu transportul la şi de la. Lucrează şi la Timişoara. Au şi obligaţii domestice. Cât timp
pentru studiu, perfecţionare şi împărtăşire culturală le rămâne?
Acestea şi alte motive îi derutează pe mulţi şi în loc să le faciliteze orientarea spre
profesionalism şi cultură generală, îi împinge la procurat bani.
Şi un ultim răspuns. Se spune că dacă am practica meseria pentru care suntem făcuţi,
toţi am fi geniali. Dar riscul ca genialii să ajungă să se calce pe picioare nu e mare. Din păcate
foarte puţini se îndreaptă spre profesiile şi domeniile unde ar străluci, în acord cu aptitudinile
pe care le au. Chiar şi dintre aceştia mulţi se pierd, înainte de a ajunge performeri. Grosul
oamenilor îşi aleg pregătirea şi apoi profesează în domenii care nu li se potrivesc. Din motive
diverse ei înşişi, părinţii lor sau împrejurările, iar mai nou veniturile promise hotărăsc cariere
nepotrivite. Nu afinitate, nu chemare, nu ardere internă pasională. De unde atâta entuziasm
pentru perfecţionarea continuă?
Ar mai fi şi alte răspunsuri, dar tot n-am putea epuiza toate cauzele pentru care astăzi
nu se mai cultivă profesionalismul şi nu prea mai este frecventată cultura.

- Constat că ai aceeaşi spontaneitate şi la întrebările care îmi vin în timpul discuţiei

ca şi la cele pe care le elaborez acasă. Revenim la un citat. Când Aristip l-a întrebat pe
Socrates dacă un coş de gunoi poate fi frumos, acesta i-a răspuns: „Un coş de gunoi poate fi
frumos şi un scut de aur urât, dacă unul este potrivit şi celălalt nepotrivit cu scopul lui”. Te-
aş ruga să comentezi această judecată de valoare.
- Din acest aforism al lui Socrates se vor fi inspirând comuniştii când confundau binele
cu frumosul şi spuneau: „Frumos este ceea ce este util societăţii”. Văcsuitul pantofilor este o
culme a frumuseţii. Vorbeau numai despre artă cu tendinţă. În momentul când ai o tendinţă şi
o realizezi ai făcut artă. Bazaconii! Era propagandă, nu era artă. Dar, „scopul scuză
mijloacele” ne asigura Vladimir Ilici Lenin.
Există frumosul în sine, pe care estetica nu-l mai pune la îndoială. Estetica recunoaşte
astăzi frumosul în sine, gratuit, fără scopuri utilitare vulgare, precum şi arta pentru artă.
Superioritatea unei poezii, unei fraze muzicale, unei operări cu imagini artistice, nu constă în
utilitate, să ţină loc de…fasole. Frumosul după Kant este „finalitate fără scop”.
Dacă e să-i dăm dreptate lui Socrate, cad de acord că un „Car cu boi” a cărui utilitate
este consemnată de istoria mijloacelor de transport este frumos şi de negociat preţul cu jupân
Grigorescu, dar un om din ghips şi jupuit de piele chiar că nu mi-e de nici un folos, aşa că
jupân Brâncuşi să se aştepte să-i returnez „ Ecorşeul” şi să-mi restituie banii căci nu e
frumoasă lucrarea lui.
Pe vremea când totul se rezuma la util, înainte de l989, acest principiu a lui Socrate era
la modă. Astăzi este out of fashion.
O precizare cred că se impune.

68
 Primul înţeles al noţiunii frumos este de „ceva care place în contur, culoare, mişcare,
sunet, etc.” Ceva care are deci valoare estetică. Este şi o categorie fundamentală a esteticii.
Pentru această accepţiune a frumosului am pledat eu mai înainte.
Dar şi un al doilea domeniu de utilizare (mai mult sau mai puţin improprie) a
termenului frumos este deseori frecventat. Este vorba de diverse asocieri cu binele, utilul,
nobilul, importantul, semnificativul, moralul, eroicul, etc. Spunem: „A luat examenul cu 10;
frumos din partea lui ca s-a pregătit!”, „Un gest frumos al lui a fost asigurarea întreţinerii...”,
„Frumoasa sumă de ...”, „Frumoasa victorie a noului campion de box la categoria...” (Într-
adevăr a fost frumos când l-a umplut de sânge pe nedotatul său adversar, nu-i aşa?). Probabil
Socrate a luat în considerare acest sens, al asocierii frumosului cu ceva, şi nu sensul principal,
estetic al noţiunii.

- Mai mult ca un motiv de orgoliu bănăţean, îţi citez ce consemnează Tudor Vianu în
„Jurnal” (Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1961).: „Am stat de vorbă cu muncitori de la
Reşiţa şi cu ţărani şi pot spune că, mai ales la tineret, diferenţele nu sunt prea mari faţă de
felul „rostirii intelectualilor cu studii superioare de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj”. Cum se
explică această constatare? Datorită lexicului zonal, sau acestuia conjugat cu o anume
capacitate de raţionament sistematic propriu bănăţenilor?
- În 1961 Tudor Vianu a făcut concesii obiceiului de a lăuda clasa muncitoare. Mă
explic. In orice exprimare există cele două aspecte mari: fondul şi forma.
Ce fond de idei poate avea un tânăr bănăţan (Sic!) chinuit, care toată ziua stă la strung
şi strunjeşte, în raport cu un profesor universitar care se duce la Academie, discută la Capşa
cu prietenii, citeşte toată ziua?! Nu poţi să spui că fondul de idei cu care operează ţăranii de
la Cărbunari este apropiat de acela al magistraţilor Curţii de Apel din Bucureşti.
În Caraş–Severin, am beneficiat de o importantă contribuţie a Imperiului. Dacă ne
gândim la prietenul şi respectatul om de cultură Valeriu Leu, care prin atâtea documentate
contribuţii a arătat gradul de civilizaţie şi cultură pe aceste meleaguri, atunci admitem că la
noi de mai bine de 200 de ani se petrece un fel de orăşenizare a localităţilor, lucru la care a
contribuit Imperiul. Gradul de şcolarizare existent la populaţia din Banat, nu era egalat de
gradul de şcolarizare al nici uneia din provinciile României. La noi Imperiul a adus
alfabetizare, şcolarizare obligatorie, reguli de civilizaţie şi elemente de cultură. Este normal ca
aceste contribuţii să se oglindească în populaţia autohtonă până în zilele noastre. Dar ca să
pretinzi că limba bănăţenilor este mai apropiată de limba literară decât limba muntenilor, este
o flatare la adresa reşiţenilor şi nu un adevăr. Limba română este calcată pe cea a dialectului
muntenesc, nu pe acela din Caraş-Severin. Avem noi unele avantaje lingvistice. De exemplu
nouă ne vine mai uşor să învăţăm germana, franceza şi engleza, multe din cuvintele folosite
pe aceste meleaguri trăgându-se de la conlocuitorii germani şi francezi şi fondul lexical
german „puşcând” bine cu cel englezesc. Avem nişte avantaje în materie de limbă, dar nu
putem spune că vorbim o limbă mai corectă decât limba muntenilor.
Un compliment cred că ar trebui să fie adecvat pentru a fi credibil. Sau foarte tare
exagerat, pentru ca tocmai astfel complimentatul să se întrebe dacă nu cumva e un adevăr nou,
despre care alţii nu au aflat încă. Un reviriment, cum ar veni. Mare pişicher Tudorică!

- Ştiu că nu-ţi place să dai sfaturi, totuşi... ai îndemna tinerii să cunoască mai multe
limbi? De ce? Numai pentru informare, sau topica diferitelor limbi cultivă capacitatea de a
raţiona, cunoscut fiind că stăpânind o limbă străină gândeşti în termenii acesteia?
- De ce se învaţă o limbă străină?

69
 Poate fi un scop în sine, dacă cineva vrea să-i înveţe pe copii, deci să devină profesor
de limbă străină.
Majoritatea oamenilor învaţă însă limbile străine cu alte intenţii. Speră sa tragă unele
foloase indirecte, asigurate de posibilitatea comunicării în respectiva limbă. Nimic reprobabil.
Cum este o limbă străină folositoare?
În primul rând o limbă străină serveşte la comunicare. În destul de lunga mea viaţă am
asistat la trei faze ale evoluţiei preferinţelor pentru o limbă străină, menită să anihileze osânda
turnului Babel. Prima a fost limba franceză. Când am fost copii, adu-ţi aminte că mai din
snobism, mai din cărţile moştenite sau de la ultimii profesori de şcoală franceză, limba straină
cu care cochetam era franceza. Apoi a venit o a doua perioadă când se bătea monedă pe mai
multe limbi străine (patru sau cinci limbi de circulaţie internaţională - spaniolă, engleză,
germană, franceză, şi, se ghicea viitorul limbilor chineză şi japoneză). În prezent - faza a treia
- asistăm la transformarea globului pământesc într-un sat şi limba vorbită în acest sat este
limba engleză. Majoritatea oamenilor tind astăzi să înveţe limba engleză pentru comunicare.
Cele mai mari progrese care s-au făcut în ultimii 20-30 de ani sunt pe linia comunicării. Ca să
comunici îţi trebuie un limbaj comun. S-a încercat esperanto dar nu s-a ales mare lucru de
încercare. Deci o prima justificare, pentru învăţarea limbii engleze, astăzi este facilitarea
comunicării.
Oamenii învaţă de asemenea o limbă straină pentru a-şi întregi informaţia
profesională. Fiecare în domeniul lui ar fi bine să ştie 1-3 limbi de circulaţie internaţională
pentru a se documenta.
Oamenii mai invaţă o limbă străină pentru facilităţile legate de turism.
Şi desigur oamenii învaţă şi pentru plăcere, pentru juisare intelectuală legată de lecturi
în respectiva limbă sau de bucuria perceperii subtilităţilor limbii şi literaturii respective. Aici
aş menţiona şi caracterul formativ al învăţării limbilor străine, despre care tu te pronunţi în
întrebarea formulată.
Când mi se spune în prezent că oamenii nu prea mai învaţă limbi străine, eu sunt tentat
să cred altceva şi anume că nu mai au aşa mare nevoie de profesori de limbi străine, pentru că
de cum dau drumul la această cutie-minune numită computer, în aproape toate programele şi
fişierele limba utilizată este engleza. La fel se întâmplă cu televizorul. Copiii care cresc de
mici butonând învaţă din mers, automat limba engleză. Spre deosebire de noi, care o facem
cu eforturi. Iar limba engleză tinde spre universalizare. Satisface nevoia de informaţii în toate
domeniile. Aşadar, o limbă străină pare suficientă pentru nevoile comune; ea este engleza şi o
deprindem din mers. Rezultă evanescenţa nevoii de profesori de limbi străine. În aparenţă şi
pe termen scurt, desigur. Futurologia rezervă surprize.

- Care crezi că ar trebui să fie trăsăturile moral-etice ale omului de azi, anonim sau
ilustru reprezentant al naţiunii?
- Întâia calitate ar trebui să fie identificarea cu ceea ce spunea Sfântul Augustin:
”Iubeşte şi fă ce vrei”. Ce sens au aceste cuvinte? Dacă iubeşti oamenii poţi să le faci ce vrei,
să le tai gâtul? Nici vorba! Dimpotrivă. Dacă iubeşti omul nu-i poţi face nici un rău. Trăsătura
morală principală a omului din zilele noastre ar trebui să fie iubirea de oameni. Această iubire
este cultivată de religie.
A doua trăsătură constă în capacitate de şi disponibilitate pentru utilitate socială. Prin
prestaţie profesională şi prin ajutor sub formă de instrucţie/educaţie a celor din jur. Mai bine
decât să-i dai peşte omului, învaţă-l să pescuiască, ne învaţă astăzi noua religie a
utilitarismului. Contrariul utilităţii sociale este nonvaloare. Un om tobă de cultură, fără aport
social este un zero, este un egoist, este un întreţinut de către societate. Mă întristează chiar şi
definirea idealului filozofiei ca fiind acela de a înţelege, nu de a acţiona.

70
 Preţuiesc politeţea. Oamenii trebuie să reînveţe să se comporte „ca oamenii”, nu ca
animalele. Nu să mârâie, ci să surâdă, să complimenteze.
Respectul pentru natură cred că este de asemenea propriu omului contemporan.
Depindem de copaci şi de animale.
Toleranţa este o cheie care deschide lacătele convieţuirii şi intră în panoplia omului de
astăzi.
Ar mai fi şi alte trăsături etice proprii omului zilelor noastre, dar dacă le-am cultiva şi
deprinde pe cele deja menţionate, cred că am aduce raiul pe pământ.

- Îmi place că ai combinat trăsăturile morale cu cele etice…

- Pentru mine sunt cam acelaşi lucru.

- Oarecum legat de discuţia din urmă, despre civilitate, mă gândesc şi la

punctualitate. Abordez acest subiect şi pentru că în mai multe rânduri, faţă de mine ai
condamnat lipsa de punctualitate de care ne izbim deseori. Te rog să te exprimi privitor la
punctualitate si resorturile ei psihice.
- Principiul cu care se operează în această societate de consum, în care am ajuns şi noi,
este eficienţa. Punctualitatea este o condiţie pentru eficienţă. Eu ştiam această treabă dinainte
de 1989. Valoarea timpului pentru mine a fost întotdeauna esenţială şi a nu fi punctual
însemna (şi înseamnă şi astăzi) în primul rând a mă face pe mine să-mi pierd timpul, lucru pe
care nu ţi-l iert. Nu poţi dispune de 5 minute din viaţa mea în care eu puteam face altceva
pentru cei din jur sau pentru mine însumi. O condiţie a respectului faţă de om este
punctualitatea. Ludovic al XIV-lea a spus că „Punctualitatea este politeţea regilor”. Păi dacă şi
regilor li se cerea să fie punctuali, vino şi tu muritor de rând la ora care a fost fixată.
Un ultim aspect. De o secundă poate depinde viaţa unui om. A sta comod în camera de
gardă şi a veni după o jumătatea de oră la o urgenţă poate fi fatalitate pentru bolnavul
respectiv. În bagajul medicului, al ceferistului, al aviatorului, punctualitatea este o valoare de
căpătâi, o armă de primă mărime. O condiţie sine qua non.

- Nu mi-ai spus care sunt resorturile psihice care determină acest comportament?
- Aş încadra punctualitatea în batalionul disciplinei. Iar pentru cei care nu o respectă,
în batalionul disciplinar.
Resorturile psihice se leagă de o anumită disciplină pe care profesorii de la Bocşa, spre
exemplu, au implantat-o elevilor de aici. Un om disciplinat subînţelege să respecte
punctualitatea. Pentru el respectul, vorbirea cumpătată, punctualitatea, sunt dimensiuni care se
încadrează în comportamentul de zi cu zi. Un om disciplinat nu poate fi nepunctual. Şi invers,
un om nedisciplinat, impertinent, pentru care respectul faţă de cei din jur nu există, vine cu
întârziere, rezolva sarcinile cu intârziere şi nu te poti baza pe el. Dar l-am taxat. Dacă n-a fost
o dată numai punctual, i-am pus eticheta.

- Deşi am mai vorbit despre libertate, dar altfel pusă întrebarea cred că şi răspunsul
va fi altul. Ce crezi, libertatea individuală se câştigă şi apoi se cultivă numai prin precepte
sociale generale, sau presupune şi sacrificii individuale spre a nu roşi dimineaţa când te uiţi
în oglindă?
- Dacă am încerca să privim libertatea, această noţiune abstractă, în profunzimea ei am
constata că ea nu există. Să ai naivitatea să crezi că eşti un om liber trăind în comunitate este o

71
copilărie. Nu pot, considerându-mă un om liber, să exersez aruncatul cu piatra în geamul
vecinului. Eu sunt constrâns de nişte norme, de legi. Libertatea absolută nu există. Există doar
o libertate în anumite limite, în conformitate cu „Iubeşte şi fă ce vrei!” –situaţie în care
frontiera este a nu face rău oamenilor şi naturii.
Atâta câtă este ea, libertatea trebuie deprinsă. Societatea este datoare să cultive ideea
de libertate şi comportamentul de om liber tuturor puilor de om. Dacă nu-i formezi psihicul de
învingător unui fotbalist, el nu dă rezultatele care-i trebuie echipei. Dacă nu îl formezi pe un
om cu şira spinării dreaptă, cu demnitate şi cu preţuirea libertăţii, faci din el un sclav. Dacă nu
cultivi în el ideea libertăţii, îi predestinezi un comportament de sclav, nu de om liber şi demn.
În ceea ce priveşte aportul experienţei individuale la însuşirea ideii de libertate şi la
deprinderea comportamentului de om liber acesta este variabil. Unii oameni ajung să-i
înţeleagă semnificaţia, să-i simtă gustul şi să preţuiască libertatea când nu o mai au. Alţii, în
numele libertăţii, îşi permit nişte licenţe care sunt departe de norma medie acceptabilă a
societăţii. Alţi oameni îşi consideră viciul pe care-l au ca o manifestare a libertăţii. Fiecare în
funcţie de ce a trăit, ce a suferit....Urmează ”punerea la punct” (când urmează) şi pe această
cale se poate de asemenea realiza ce înseamnă şi cât de preţioasă este libertatea. In extremis o
experientă individuală poate avea loc şi te învaţă preţul şi valoarea libertăţii chiar şi în ultimul
ceas; dacă „ţi s-a pus pe inima” în robie, te ridici în picioare cu riscul de a fi împuşcat de
gardianul din foişor. Dacă ajungi un Spartacus atunci libertatea ai câştigat-o cu sudoarea şi
sângele tău.
Valoarea educaţiei în spiritul libertăţii nu este contestabilă. Sub rezerva rezistenţei
oamenilor la „moralizare”. În general când tot spui unui om că libertatea este un principiu
fundamental prevăzut în toate drepturile omului, şi în constituţie, şi în cartă ş.a.m.d., scopul
educativ se banalizează. Experienţa proprie întipăreşte mai adânc semnificaţia libertătii. Unele
restricţii aplicate copiilor de către părinţi sau societate vor face mai dulce gustul libertăţii în
weekend sau vacanţe. În mod tragic lucrurile stau la fel cu adulţii condamnati la privare de
libertate. După o interdicţie de libertate ştii să preţuieşti libertatea. Aşa relativă chiar, cum
spuneam că este ea.
Închei menţionând înţelesul pe care Noica l-a dat noţiunii de libertate (o particulară,
utilă medicilor, definiţie a libertăţii): capacitatea de a valorifica înfrângerile şi de a-ţi depăşi
reuşitele.

- Tu te consideri un om liber? Faţă de care oprelişti?

- Da, beneficiez de libertate în acceptiunea Sfântului Augustin.
Şi în raport cu cele două oprelişti despre care am mai vorbit, - frica şi speranţa. Când
ai vârsta mea şi ai trecut prin atâtea, nu mai ţi-e frică aproape de nimic. Moartea e la doi paşi.
Este vremea bolilor şi oricând una te poate răpi. Speranţe la 70 de ani – nici pe atât, de nici un
fel. Dimpotrivă, te exersezi în sentimentul zădărniciei. Când nu-ţi mai este frică şi nu mai ai
speranţe, eşti liber.

- Ştiut este că spitalizarea creează un anume disconfort psihic oricărui pacient.

Aceasta pe lângă unele lipsuri materiale. Ca medic cu zeci de ani de practică, ce crezi ca
trebuie să facă personalul medical pentru a depăşi acest prag?
- Fără nici o îndoială instituţionalizarea, a bolnavului în spital sau a bătrânului într-un
cămin, realizează un traumatism psihic pentru individ. El intră într-un mediu necunoscut, îi
sunt neglijate tabieturile, este tratat mai mult sau mai puţin jignitor, sau cu condescendenţă,
ceea ce este la fel de supărător. Afecţiunea pentru care s-a internat îl preocupă, frica şi
anxietatea îi dau târcoale. Şi alţi factori se constituie în traume pentru pacient. Sub influenţa

72
traumelor se modifică dispoziţia noului internat, survin depresii şi manifestări în funcţie de
temperament. Uneori se agravează boala pentru care pacientul a fost internat sub influenţa
factorilor psihici enunţaţi.
Ca să diminuăm numărul şi amplitudinea traumelor trebuie realizată umanizarea
spitalelor. Aceasta include o mulţime de măsuri referitoare la comportamentul cadrelor
medico-sanitare, asigurarea confortului pacientului şi locaţia adecvată. Prin aplicarea lor se
diminuează stresul instituţionalizării. Cred că viitorul spitalelor particulare va fi bun în
următorii 10 ani, iar al spitalele publice puţin după aceea. Şi spitalele publice de la noi vor
ajunge să ţină cont de această umanizare, aşa cum se întâmplă în spitalele de stat din ţările
avansate.

- De la o vreme e la modă, în profesia ta, să fie extirpate organele genitale ale femeii
şi să nască prin operaţie cezariană, nu prin naştere naturală. Cum s-a ajuns aici, de ce şi cât
de sănătos sau dăunator este ?
- Datorită emotivităţii oamenilor, aspectul de ablaţie a organelor genitale ale femeii a
câştigat o popularitate negativă şi exagerată. În realitate numărul de extirpări ale organelor
genitale interne ale femeii, este mic. Vorbesc de ablaţia tuturor organelor genitale, ovare,
trompe şi uter. Teroarea cancerului genital explică majoritatea ablaţiilor. În stadiul 0 sau I de
cancer se pot practica unele metode conservatoare, dar se practică şi ablaţia. Este o metodă
care, în ceea ce priveşte cancerul, dă rezultate. În ceea ce priveşte fiziologia femeii rămâne să
se analizeze problema, dar întotdeauna te întrebi ce e mai important, să trăiască sau să aibă
menstruaţie.
In cazul altor indicaţii ablaţia uterului comportă discuţii. De pildă există recomandări
ca după 35 de ani femeia să fie sterilizată prin extirparea uterului. Pentru ca ea să nu mai facă
copii i se extirpă uterul. Ceea ce mi se pare o exagerare. În intenţia prevenirii sarcinilor există
posibilitatea de a-i monta un sterilet, de a-i lega trompele, dar nu de a-i scoate uterul. De la
necesitatea de a scoate organele genitale, în cazul unui cancer şi până la indicaţia pentru
sterilizare, e totuşi o cale lungă. Se practică acest lucru chiar şi la noi, în România, dar nu prea
frecvent. Sunt însă ţări în care se abuzează de extirparea organelor genitale ale femeii în
intenţia sterilizării. Nu agreez această tendinţă.
În ceea ce priveşte cezariana, teamă mi-e că se va ajunge la peste 50% soluţionări ale
naşterilor prin operaţie cezariană. Asta pentru că metodele de analgezie, de prevenire a
durerilor de naştere, nu s-au împământenit satisfăcător la noi în ţară şi pentru că urmăm
experienţa ţărilor industrializate puternic, în care rata operaţiilor cezariene variază de la 30 la
80%. De ce se fac cezariene? În primul rând pentru că femeile vor să evite durerile de naştere.
Dar pentru evitarea durerilor la naştere există analgezia peridurală. (Se introduce în şira
spinării un tubuleţ mic, se injectează pe acolo anestezic şi femeia naşte citind romane).
Atunci de ce să o mai tai pe burtă, ştiut fiind că evoluţia după naşterea prin cezariană e mai
încărcată decât cea după naşterea naturală ?! Se invocă cezariana şi pentru prevenirea
deformării organelor genitale inferioare, vagin şi vulvă, care deformare ar fi consecinţa
naşterii pe căile naturale. Asta este o exagerare, pentru că dacă se secţioneză perineul şi se
suturează la loc, vulva rămâne la fel. Sunt numai două din multele idei false care au câştigat
teren, datorită cărora astăzi există tendinţa furibundă de a naşte prin cezariană.

- E o mentalitate păguboasă deci !?

- Este. Eu rămân un clasic, indiferent dacă vreun exaltat al „tăiatului pe burtă” mă va
eticheta conservator, depăşit sau altcumva. Cezariana să rămână o indicaţie a medicului şi nu
o îndeplinire a dorinţei bolnavei. Deja la noi au apărut cezarienele „la cerere”. Pacienta

73
plăteşte o sumă de bani şi i se face cezariană. Incorect. Naşterea este un fenomen natural,
„programat” să se producă pe căile naturale. Celelalte considerente să rămână pe plan
secundar. Întotdeauna să vedem cât de important e scopul. Între două să alegem pe cel mai
bun. Şi cel mai bun drum este naşterea naturală. Nu sunt însă convins că viitorul va urma
drumul pe care eu îl apreciez.

- Am descoperit că memoria nu e pentru mine cârja bătrâneţii, ci mai degrabă o

povară, în sensul că amintirile nu sunt numai din cele pozitive. Pe de altă parte memoria e tot
mai săracă. Cum explici acest lucru? Şi ţie ţi se întâmplă la fel?
- Răspunsul meu va fi poate puţin mai prolix.
În primul rând se consideră uitarea a fi un mecanism de protecţie a minţii, Pe aproape
este şi reţinerea predilectă a impresiilor pozitive. Nu subscriu 100%, nu din dorinţa de a avea
un alt punct de vedere, ci pentru că sunt şi dureri pe care le porţi toată viaţa, sunt răni care nu
se vindecă. Totuşi, în general este adevărat că se uită mai mult întâmplările negative decât
cele pozitive. Uitarea este deci considerată mecanism de protecţie. Creierul se spune că uită
spre a se proteja, pentru că altfel am înnebuni dacă am ţine minte tot. Totuşi, rezerva lui este
uriaşă. Noi lucrăm cu a zecea parte din capacitatea funcţională a creierului. Dacă am
funcţiona nu cu o zecime, ci cu două zecimi din capacitatea funcţională a creierului am
înnebuni?
Unii copii încep să înveţe şi înmagazinează de mici cantităţi uriaşe de cunoştinţe.
Champollion la 16 ani stăpânea 12 limbi şi prezenta în faţa Academiei din Grenoble un studiu
despre limba coptă, la 19 ani era profesor- asistent de istorie, iar la vârsta de 20 ani cunoştea
latina, greaca, ebraica, sanskrita, araba şi multe alte limbi vechi. Mozart la vârsta de 5 ani,
înainte de a şti să scrie, compunea deja piese pentru pian (transcrise imediat de tatăl lui), iar la
vârsta de 6 ani a început activitatea concertistică. Exemplele de copii precoce, care
înmagazinau cantităţi enorme de informaţii pot fi multiplicate. Totuşi, nu s-a constatat
evoluţia spre nebunie a acestora, cel puţin nu fondată serios, adică fără a considera nebunie
unele particularităţi pe care le aveau. De aceea mi se pare discutabil să considerăm uitarea ca
un mecanism de protecţie.
În cadrul îmbătrânirii procesele de învăţare şi memorizare sunt treptat afectate.
Memoria scade cu înaintarea în vârstă. Sunt afectate preponderent înmagazinările recente,
încă „nefixate solid” şi mai puţin sunt afectate amintirile vechi, „bine fixate”.
Poate că regresiunea memoriei nu este în întregime regretabilă. Este un fel de pregătire
programată de către Cineva, sau de către cromozomi, care cum crezi, pentru ca atunci când se
apropie marea trecere să ne vină mai uşor. Uitând treptat şi lucrurile plăcute, perspectiva
trecerii dincolo nu mai este resimţită atât de dramatic, cum se întâmplă probabil atunci când
îţi aminteşti ce fericit ai fost, nu mai departe decât alaltăieri, când ai citit nişte versuri sublime,
sau ai ascultat o muzică dumnezeiască. Regretele nu ar fi mari, moartea ar veni ca într-un
somn. Poate că teleonomic suntem programaţi să ne pierdem memoria şi în parte raţiunea, să
terminăm sideraţi, să terminăm legume. Poate e mai bine aşa. Îţi închipui ce dramă ar fi să te
poţi iubi până în ultima zi, să cânţi, să dansezi şi deodată să afli că eşti terminat, urmează să
faci pasul, să nu te mai bucuri de plăcerile de ieri. (Premortem, Marin Sorescu: „Ce mă doare
cel mai tare/ E că nu voi mai putea fi/ În contact cu cărţile/...”) Este ramolismentul un blestem
sau un favor pe care ni-l creează Dumnezeu? Tu ce crezi?

- Mă tem că nu aş vrea să ajung ca o legumă, din raţiuni pur umane. De frică să nu

ajung o povară pentru cei apropiaţi. Mai bine să rămân cât de cât conştient, chiar dacă sufăr
mai mult.

74
 - Iar mie mi-e teamă că de suferit vei suferi oricum. În cazul persoanelor bine conservate
cred că regretele părăsirii vieţii sunt mai mari.

- Cam acelaşi lucru se întâmplă cu visele. Foarte rar mi le amintesc. De cele mai
multe ori doar ştiu că am visat. Ştiu că nu eşti o enciclopedie, nici nu e posibil şi nici nu e
necesar în epoca internetului, dar cum se explică faptul că uneori îmi amintesc ce am visat,
alteori nu?
- Treaba cu visele este foarte încurcată şi nu îndrăznesc să mă aventurez în explicaţii.
Menţionez doar că în stările crepusculare, inconştientul nostru jubilează şi ideile pot fi
excepţionale sau imaginile artistice revelate pot fi de divină inspiraţie. De aici carneţelul de
însemnări şi creionul de pe noptieră.
Sunt foarte complicate mecanismele prin care lucrează creierul nostru. Relaţia dintre
aceste mecanisme şi cibernetică a evoluat în dublu sens. Ciberneticienii s-au interesat la
neurologi cum lucrează creierul şi au făcut calculatoarele. În prezent pe neurofiziologi îi
interesează mecanismele după care lucrează calculatorul, încep să facă analogii şi să găsească
defectele şi cum se fac reparaţiile la sistemul nostru central. Aceasta nu însemnează că noi
ştim perfect cum lucrează creierul nostru. Suntem încă departe. Câteva lucruri pe care le ştim
sunt luate de bune. La baza funcţionării creierului par să fie nişte legături care se stabilesc
rapid între celulele nervoase. Ca să rezum, întrebarea ta ar fi de ce uneori aceste legături
funcţionează şi alte ori nu funcţionează? Nu există o explicaţie, ştiinţific demonstrată, pentru
aceste lapsusuri. (Scurtele lipsuri de memorie într-un moment dat se numesc lapsusuri). Că ar
fi vorba de o limitare a circulaţiei cerebrale şi în momentul acela neprimind oxigen
funcţionalitatea este disturbată, că ar fi vorba de o şchiopătare în producerea mediatorilor
(nişte substanţe între celulele nervoase), - interpretări mai mult sau mai puţin trase de păr...
Altminteri, nici nu ştiu dacă pentru noi este de mare interes unde se localizează deficitul care
ne dă lapsusul?
Ştim că lapsusurile cresc în durată, intensitate şi frecvenţă odată cu înaintarea în
vârstă. Este un început de pierdere a memoriei. Că acestea devin tot mai frecvente este o
realitate constatată. Poate ne-ar interesa ce-i de făcut. Din păcate nici o soluţie oferită în
prezent nu convinge. Poate, singura armă pe care o avem, este continua exersare. Noi am mai
vorbit despre aceste lapsusuri dacă nu mă înşel. Ele trebuie întârziate, căci de venit ele vor
veni la senescenţă, (când vom fi în mintea copiilor şi aceasta încă ar fi bine). Exerciţiul
menţine organul (Hélas, nu în toate cazurile). Un creier neantrenat, care nu lucrează zilnic,
este un creier care se aplatizează şi devine un creier ca o poponeaţă de copil mic. Un creier
care lucrează zilnic are şanse să-şi menţină această funcţie mai îndelungat. Deci o armă pe
care am putea-o utiliza pentru întârzierea apariţiei tulburărilor de memorie este menţinerea
activităţii intelectuale, interesului şi spontaneităţii. Apropo de spontaneitate, sensul este dublu:
să ai creierul vioi condiţionează pe a fi spontan şi reciproc, exersarea spontaneităţii întreţine
creierul vioi. Vezi rolul cafenelelor. Doamne, ce temple ale culturii şi cultivării spontaneităţii
verbului erau cafenelele literaţilor, unde se schimbau epigrame făcute ad-hoc sau replici
celebre. Acestea menţineau vioiciunea şi spontaneitatea, care la rândul lor menţineau funcţiile
creierului. Vivat cafeneaua!

- Îţi fac o mărturisire. Acum în preajma celor 70 de ani ai mei, îmi doresc mult mai
puţine lucruri decât în alte perioade ale vieţii. Primează să pot să scriu şi să public câte o
carte pe an şi să mă bucur de nepotul meu, dar fără ca acest din urmă lucru să-mi ia prea
mult timp. Spune-mi, egoismul este propriu numai bărbaţilor?

75
 - Întrebarea formulată astfel atrage mai întâi atenţia asupra faptului că noi ne limităm
pretenţiile odată cu înaintarea în vârstă. Partea a doua sugerează preocupările preferenţiale ca
având originea în egoismul nostru. Partea a treia chestionează egoismul în funcţie de genul
celui la care se manifestă, feminin sau masculin. Interesant. Sper să le ţin minte şi să
comentez toate cele trei chestiuni.
Mai întâi mă întreb: ne limităm pretenţiile pentru că aşa vrem noi sau şi acest lucru e
scris în codul nostru genetic asociat îmbătrânirii? Să ne închipuim un om de vârsta noastră
care ţine morţiş, să facă maratonul. Păi l-ar lua Michiduţă după vreo 10 kilometri. E scris în
codul nostru genetic să ne scadă apetitul pentru efort, să ne uzăm, să slăbim în puteri şi deci să
nu mai facem atâta efort pe măsură ce înaintăm în vârstă.. Şi ambiţiile profesionale se
estompează odată cu înaintarea în vârstă, pentru că dacă te-ai lupta şi te-ai enerva bine de
două-trei ori, ai muri de infarct.
Răspuns la a doua parte a întrebării tale. Eu cred că odată cu înaintarea în vârstă,
egoismul creşte. Dar creşte într-un mod intricat cu altruismul. Egoismul creşte în anumite
zone, iar altruismul creşte în alte zone. Dragostea pentru nepoţi creşte cu îmbătrânirea.
Bunicii îi iubesc cu disperare pe nepoţi. În acelaşi timp în alte zone ale mozaicului, egoismul
anumitor preocupări la bătrâni creşte. Avem o tablă de şah, pe pătrăţelele negre – egoismul,
creşte, iar pe pătrăţelele albe altruismul creşte şi el. Este ceva de genul a ceea ce se petrece la
o mamă care-şi iubeşte copilul, dar îi mai dă şi la funduleţ.
Egoismul nostru creşte odată cu înaintarea în vârstă. Care sunt domeniile în care creşte
egoismul? În funcţie de orientarea celui ce şi-a cultivat grădina: varză sau crini. La bătrâneţe
hrana noastră sunt cunoştinţele de cultură acumulate. De aceea la tinereţe e bine să
cultivi/acumulezi această hrană, pentru ca la bătrâneţe creierul tău să nu fie neîndestulat. Să ai
această hrană depusă în magazie. Noi la bătrâneţe devenim egoişti, în pătrăţelele/zonele care
conţin sectorul de cultură în care ne-am pasionat, ne-am exersat, am dat rezultate, dacă nu
chiar am excelat. În cazul tău ai avut o perioadă în care te-ai interesat intensiv profesionist, de
teatru şi făceai cronici teatrale. În ultimii ani te-ai îndeletnicit cu scrisul cărţilor. Ce spune
asta? Că nu te-a mai interesat teatrul? Ba da, numai că odată cu înaintarea în vârstă egoismul
tău s-a localizat la teritoriile de predilecţie, acolo unde sufletul tău se îndreaptă cu mai multă
uşurinţă, unde simţi că eşti mai acasă. Şi eşti mai acasă/interesat să scrii cărţi, decât să scrii
cronici teatrale. Şi egoismul tău este acela al complacerii în „casa” ta. Nu este un egoism în
sens rău. Simţi că acolo te manifeşti şi eşti dator să mergi mai departe cu scrisul.
În fine, a treia parte a răspunsului meu va fi mai scurtă. Şi femeile, şi bărbaţii au parte
de egoism. Bărbaţii mai mult, mai grobian, mai puţin cenzurat. Şi femeile, şi bărbaţii au fost
gratificaţi cu altruism. Femeile mai mult, mai profund, mai dezinteresat (dacă nu luăm în
considerare interesele speciei).

- Cât de departe de noi este timpul în care nivelul nostru de cultură să nu mai fie
socotit prin numărul celor care fac artă, ci prin numărul celor care o înţeleg?
-Întâi despre scăderea ratei degustătorilor competenţi de creaţie artistică.
Câţi oameni urmăresc emisiunile de pe TV Cultural ale lui Patapievici, în care omul
acesta se străduieşte să-şi pregătească interviurile şi ne dă nouă nu cu pipeta, ci cu paharul
bucuria culturii? Şi câţi oameni vizionează emisiunile de fotbal? În ce rată/măsură există
astăzi emisie şi recepţie de artă şi literatură? Astăzi - mai glumind, mai serios - se pare că
sunt mai mulţi cei care scriu cărţi decât cei care le citesc. Nu este un aforism arareori
pronunţat, este ceva de recunoaştere curentă. Vei spune şi de ce?
Cred că factorii de incriminat sunt numeroşi. Eu mă opresc la unul mai mititel şi nu
prea frecvent citat: mediul propice şi joncţiunea între emiţător şi receptor. Modalitatea de a
transmite acte de cultură prin televizor este una necontrolabilă. Eu pot, în timp ce Patapievici

76
vorbeşte, să mă duc să-mi curăţ bocancii sau să stau să ascult à bouche ouverte, toată seara şi
să regret că s-a terminat emisiunea. Chestiunea cu rating-ul reflectă dacă televizorul merge
sau nu, nu şi dacă eu îl urmăresc sau nu. O soluţie ar fi tête-à-tête-ul. Când tu stai de vorbă cu
mine, eu mă mai pot duce să-mi curăţ bocancii? Unde şi sub ce auspicii să se realizeze tête-à-
tête-ul? S-au încercat de-a lungul anilor aşa zisele „Şezători literare” sau „Cenacluri literare”,
„Seri de poezie”, ş.a.m.d. Toate sunt bune, dar să se practice, să devină de uz curent. E o
diferenţă între a asculta un concert înregistrat şi a fi „angajat” în sala de concert urmărind şi
degetele pianistului, arcuşul viorii sau gestica dirijorului. Între lectura piesei „Vizita bătrânei
doamne” şi vizionarea spectacolului este o diferenţă patentă. La teatru receptezi fenomenul
artistic pe mai multe canale (fără să mai vorbim de atmosferă). O poezie scrisă într-o carte
este lipsită de alura recitării, de ritmul pe care îl redă recitarea ei de către poet sau actorul bun,
de accentuări, de pauzele necesare procesării ideii principale, de intonaţia sau timbrul vocii
recitatorului, etc. Alta este recepţia pe mai multe canale şi alta pe unul singur. Pledez pentru
întâlniri cu scriitorii sau poeţii, dar şi pentru frecventarea teatrelor şi sălilor de concerte.
Repet, soluţia pe care o sugerez este de importanţă particulară, restrânsă poate, alte soluţii,
adresate factorilor responsabili de neglijarea actuală a preocupărilor pentru artă şi literatură
fiind probabil mai productive.
La a doua parte a întrebării tale spun doar că aşa este de fapt firesc: creatorul să fie cu
un pas înainte, pentru ca să îl formeze pe consumator (horribile dictu) şi pentru ca evoluţia
fenomenului artistic să fie ascendentă.

- Nu din spirit de frondă, ci pur şi simplu din experienţa mea, trebuie să te contrazic
în sensul că nu toţi poeţii ştiu să-şi „vândă marfa”, să-şi citească poeziile. De preferat este
ca, de cele mai multe ori, poeziile să fie citite şi mai bine recitate de actori.
- Interesant punctul tău de vedere. Este confirmat de către cronicarii de teatru. Tu ţi l-
ai format graţie numeroaselor spectacole pe care le-ai urmărit şi probabil în cursul
interviurilor pe carte le-ai luat Anei Blandiana şi altor mari poeţi ai cunoscut bine şi
comparativ, felul în care recită poeţii şi actorii. În ceea ce mă priveşte, nici eu de dragul
frondei, ci mai mult de dragul de a nuanţa problema, am următoarea părere. Poetul ştie mai
bine decât oricine ideea principală de comunicat, clou-ul şi nuanţele poeziei sale. Acestea pot
fi cuprinse într-un vers sau într-un cuvânt chiar. (Oare cum va fi pronunţând Poe
„Nevermore” ?) Să ştie un străin mai bine decât poetul intenţiile acestuia? Cred că un poet,
care a pus sângele lui în ideea exprimată, ştie să recite poezia lui mai bine decât un străin, care
o primeşte scrisă pe o pagină, n-o primeşte din inima lui. Nu cred că actorul poate să fie atât
de empatic încât să pătrundă perfect gândurile poetului. Continuu să cred că cel care a făcut
poezia este cel mai îndrituit s-o recite, după mintea şi sufletul lui. Pe Internet sunt postate
filmuleţe cu mari poezii, recitate de actori şi mari poeţi recitând din propria operă. Îl ascult cu
nesaţ pe Nichita Stănescu recitând „Emoţie de toamnă”(„Când pleacă toamna”) sau „Lecţia
despre cerc”. Sub o aparentă monotonie, aşa ştie el de bine să spună ce şi unde l-a durut cel
mai mult. Aşa de profund şi sobru transmitea Nichita propriile gânduri. Deloc emfatic. Fără
artificii care să te distragă de la perceperea mesajului. Nu excela cu dicţia (era parcă uşor
sâsâit) şi nu stătea bine cu fonaţia. Dar transmitea exact ideile. Interpreta poezia. În schimb
actorii se recită pe ei înşişi, nu percep şi nu transmit spiritul poeziei.

- Subscriu parţial şi repet mulţi dintre cei care se pretind poeţi nu ştiu să-şi prezinte
poeziile. Tu te-ai referit la poeţii adevăraţi, eu la cei mărunţi, care în plus nu au nici dicţie,
nici…

77
 - Vorbeşti despre cei ce „se pretind” poeţi?! Atunci ce spui despre cei ce se pretind
actori? Câţi actori adevăraţi, culţi, sensibili şi lipsiţi de trufie în recitare cunoşti?
Nu dau nume, pe un actor „mare” de-al nostru de câte ori îl ascult recitând
Eminescu,.... pentru impresie artistică, mi se întoarce stomacul pe dos, iar pentru grosolana lui
neînţelegere a poeziei pe care o recita mă doare capul. Nu face decât să se recite pe el însuşi şi
asta în toate poeziile. El zice că aşa se recită Eminescu. Asta e o tâmpenie. Sunt mulţi cabotini
printre actori, chiar dacă au mare firmament. Stâlcesc poezia. O trivializează.
Or fi poeţii fără calităţi scenice sau cu mici defecte de vorbire, dar sensul poeziei lor îl
transmit. Nu sunt farsori, nu sunt cabotini. Cu actorii lucrurile stau mai prost. Nu numai că nu
transmit sensul poeziei, dar îl falsifică chiar, prea adesea, din trufie, incultură şi lipsă de
sensibilitate.

- Cu siguranţă ai constatat şi tu că de foarte multe ori mai importantă decât faptele este
dispoziţia sufletească în care se petrec. Nu mi-a venit ideea să-ţi pun această întrebare că
sunt şi momente când vrei să plângi şi nu poţi plânge, ci dimpotrivă, că spui un banc de
succes şi nu se amuză nimeni. Am constatat că auditoriul nu are dispoziţia sufletească
necesară să se amuze şi n-am continuat. Este un secret posibilitatea de a le transmite celor
din jur propria-ţi trăire şi dispoziţie?
- Trei lucruri mi se conturează mie în intervenţia ta, - pentru că nu pui numai întrebări, ai
şi intervenţii, iar noi conversăm, nu-i aşa? 1.Raportul faptă-idee sau faptă-dispoziţie
sufletească; 2. Relaţia între conţinut şi conţinător; 3. Emoţionarea şi transmiterea ei.
Referitor la relaţia dintre faptă şi idee, evident că ar fi ideal ca ceea ce gândeşti să spui
şi ceea ce spui să faci. Între idee şi faptă să existe o relaţie naturală, „pe cale de consecinţă”.
(Vezi cum învăţăm expresii-clişeu de la televizaţii semidocţi politici ?!) De fapt în istoria
literaturii secolul trecut a fost secolul balansării între epic (vezi Hemingway, pentru care
epicul e născător de idei) şi romanele de idei, impresii, memorii involuntare, halucinante (vezi
Proust, Kafka, Joyce, Jelinek, Grass, literatura centro-europeană în quasitotalitate). Romanele
de idei nu sunt prea gustate, fiind acuzate de moralizare ex cathedra. Dialogul interior (James
Joyce) pare rezervat împătimiţilor de meserie. Criticii înclină să susţină romanul de idei;
altminteri romanul, zic ei, dispare în favoarea nuvelei. Nuvela este consacrată redării faptelor.
Într-un roman să dăm frâu consideraţiilor, gândurilor, etc. Eu nu sunt de acord pentru că dacă
vrei o dezbatere sau expunere de idei, recurgi la eseu sau la exegeză. Romanul are rostul lui.
Să aibă acţiune, să aibă fapte şi gândiri pe marginea lor, dar faptele să rămână preponderente
şi din ele eu să mă patrund de gândurile însoţitoare.
Câteva cuvinte despre relaţia între conţinut şi conţinător. Să zicem că eşti plin de
conţinut. Admirabil. Dar marile talente literare au două capabilităţi majore: conţinut, - au ce
spune, şi conţinător, - har de a spune ce au de spus (într-un fel anume). Eu cred că şi în
transmiterea chestiunilor de ultimă instanţă, să zicem bancurile despre care vorbeai, intervine
„darul” celui care vrea să spună bancuri. Chiar dacă percepe umorul unei situaţii, poanta sau
calamburul nu-i obligatoriu să aibă şi talentul de a le transmite pe acestea auditoriului sau
interlocutorului. Ca exemplu negativ mă dau pe mine. Ascult un banc şi dacă nu-l uit după
două minute şi îl spun eu altor persoane, efectul lui este pierdut în proporţie de 90%. Asta nu
înseamnă că eu n-am perceput gluma respectivă, pur şi simplu e ceva apropiat de ce reproşai
tu unor scriitori, recte că nu au dicţie. Nu am această abilitate de a spune cu umor bancuri.
Este un doctor, undeva la Reşiţa, care înainte de a spune poanta începe deja să râdă, noi
intrăm în atmosferă şi când spune şi clou-ul ne prăpădim de râs. Are har. Conţinutul nu este
obligatoriu însoţit de forma de prezentare pe măsură. Cred că noi, amândoi, suntem deficitari
(mai ales) în formă, nu în conţinut.

78
 În fine, emoţionarea şi capacitatea de transmitere a emoţiei. Nu orice emoţie este
transmisibilă prin mijlocul de comunicare verbal. Marile emoţii sunt mute. Deci să nu avem
pretenţia că trăirea noastră, - veselia din suflet sau durerea mare - este asiguratorie pentru
transmiterea în jur. Nici vorbă. Între cele două există uneori chiar o relaţie paradoxală. Râzi şi
eşti nostim, cucerind anturajul, când sufletul ţi-e cătrănit...

- Cum interpretezi maxima spusă de Ana Blandiana: „Deosebirea dintre a fi

îndrăgostit şi a iubi este deosebirea dintre talent şi geniu”?
- Dacă mă gândesc bine poate că aş găsi tâlcul, dar prima impresie este aceea a arguţiei,
a unui truc verbal. Cred că este o cultivare a aforismului, un joc de cuvinte care dă bine. Dacă
ea, totuşi, socoteşte dragoste egal volbură a hormonilor şi iubire egal căldură a sufletului,
atunci, în acest caz, are dreptate. Dar de la a juxtapune nu o creaţie sau o producţie culturală
de referinţă, ci un sentiment (fie el şi capital pentru om), cu un cuvânt greu cum este geniul,
mi se pare ceva disproporţionat. Auzi două tinere pe stradă spunând „A, e genial!”. Cum poţi
să spui despre o trăire cum este iubirea, proprie atâtor oameni comuni, că este genialitate!?
Este un limbaj întâlnit la studentele repetente, nefumegânde de zestrea lor lexică, la care
genial ţine loc de orice adjectiv. De la ele mă aştept să spună despre colegul lor, şi el repetent,
că este genial, pentru că avea şi le-a servit cu o ţigaretă. Nu poţi să apropii genialitatea de
sentimente şi trăiri. În creaţie poţi, în ştiinţă poţi. Genialitatea lui Eminescu constă în iubirea
pentru Veronica? Constă în poezia închinată dragostei, deci într-o creaţie, în valoroasa
sublimare literară a iubirii. Nu aş utiliza cuvântul genialitate pentru iubire.
Recapitulăm. Dacă dragoste este pentru Ana Blandiana volbură hormonală şi iubirea
este sentiment, analogia îmi pare adecvată. Comparaţia cu talentul şi genialitatea nu mi-o
însuşesc.

- Nu mă îndoiesc că şi pentru tine discreţia este o calitate demnă de apreciat. În ceea

ce mă priveşte mi s-a întâmplat ca un aşa zis prieten să-mi mărturisească aventurile lui, să se
laude cu relaţiile lui intime spunându-mi şi numele femeilor. A vrut să mă facă părtaş la
fericirea lui şi în acelaşi timp la nemernicia lui. Confesându-se a reuşit să influenţeze negativ
amiciţia noastră. Pornind de aici, există o limită a discreţiei?
- O iau invers cu răspunsul. Încep cu limita discreţiei şi apoi cu caracterizarea
confesiunilor şi eventual a persoanei.
Limita discreţiei este ceva dificil de stabilit la modul general. Suplimentar în cazul
discreţiei gradele de comparaţie se lasă greu acomodate. Mai curând înţeleg accepţiunea „cap
sau pajură”, în regiunea X, la data Y. Esti discret sau nu esti discret acolo şi atunci. Şi chiar în
această alternativă simplificată a aprecierii discreţiei demersul nu este uşor.
Ceea ce este discret într-o comunitate şi într-o epocă poate să nu fie discret într-o altă
epocă sau pe alt meridian. Este cu totul altfel înţeleasă discreţia la un englez şi cu totul altfel
la un francez sau italian. Să ne amintim că Marchizul De Sade povestea cu amănunte
eroismele lui sexuale, zice-se mai mult inventate/imaginate la Bastilia sau azilul de nebuni.
După faptele relatate era un avangardist al epocii sale. Dimpotrivă, ceea ce pentru un englez
reprezintă discreţia, este ceva de care Marchizul De Sade cu siguranţă nu a auzit. Deşi,... mai
au şi englezii câte un amant al doamnei Chatterley, pe ici pe colo. Şi chiar în aceleaşi condiţii
de loc şi timp accepţiunea termenului discreţie diferă în funcţie de clasa socială, de etnie,
mediu ocupaţional, etc.
Încercând ieşirea din pedanteria analizei anterioare spun că practic oamenii deşi nu au
clar circumscrisă aria discreţiei se înţeleg între ei asupra a ceea ce consideră sau nu a fi discret
în mediul lor.

79
 Aici şi acum, relatările cunoştinţei tale sunt indiscrete. Asta ca să utilizez un
eufemism. Căci mai sunt ele şi altfel, dar nu merită să întârziem asupra lor.

- Vulgaritatea de asemenea este percepută diferit în funcţie de meridian şi de

populaţia respectivă…
- Da. Şi vulgaritatea, şi vulgarizarea. Vulgarizarea, dureros perceptibilă, nu
exceptează pe nimeni şi nimic aproape şi se extinde cu o impresionantă acceleraţie.
Vulgaritatea astăzi ocupă poate 80% din programele televizate. Sunt şi unele paradoxuri sau
intricări izbitoare. Am auzit că la Sankt Petersburg în grădina faimosului muzeu, dacă te aşezi
pe o bancă te trezeşti că te plouă. Au o stropitoare în relaţie cu banca şi te plouă. O glumă
grosieră alături de satisfacţii estetice într-un lăcaş de cultură valoros. Dar să nu zăbovim prea
mult asupra indiscreţiei şi vulgarităţii.
La fel în ceea ce priveşte lăudăroşenia greţoasă pe care mi-ai relatat-o nu mă ostenesc
să o pun la stâlpul infamiei, pentru că din tonul tău am constatat că deja ai postat-o acolo.
Doar o observaţie voi face.
Românii noştri sunt înţelepţi. Avem nişte proverbe fantastice. Unul dintre ele: „Celui
care se vaită, să-i iai şi celui care se laudă, să-i dai”. Oare acest om, care se laudă cu
aventurile lui sexuale, nu este un pauper în sexualitate?, N-ar trebui să-i dai (Viagra)? Păi, un
om cu o vastă experienţă sexuală zâmbeşte când îl aude pe acest individ şi îşi zice în barbă
„Mă nenorocitule, eu dacă aş sta să-ţi povestesc invenţiile mele în alcov, tu ai sta vreo doi ani
lângă mine să le asculţi”. În general un bărbat voinic, de doi metri şi 120 kilograme, nu se ia
la harţă în autobuz cu oricine. Se ia la harţă cu toată lumea câte un degenerat, slab, cocoşat şi
plin de bube. Individul tău, aprioric, este caracterizat de deficienţe sexuale, este un frustrat. Pe
acest fond este şi lipsit şi de educaţie. N-a auzit de cuvântul discreţie şi nu ştie că prin
relatările lui cel mult îl face pe interlocutor să se scârbească.
Acum chiar ajunge cu subiectele astea neplăcute.

- Eşti de acord că adevăratul prieten nu ni se insinuează permanent, îl găsim doar

când îl căutăm. Te întreb cunoscându-ţi afirmaţia că nu ai prieteni. Totuşi, despre aceştia
Proust spune că „Îi găseşti când îi cauţi şi se fac uitaţi în restul timpului”.
- Titus, m-ai dat gata. O mai bună înţelegere a noţiunii de prietenie nu cred că există.
Asemenea prieteni, săritori la necaz şi discreţi în rest, respectându-ţi timpul la care ţii, tare ar
fi bine să avem. Discreţia cu care asemenea prieteni stau retraşi, nu te inoportunează, îţi
respectă viaţa m-ar convinge că şi eu pot întreţine relaţii de prietenie. Îmi aminteşte şi un
precept de şcoală bună: binele sa-l faci pe tăcute, nevizibil şi dacă totuşi s-a aflat despre el să
roşeşti. Admirabilă gândirea şi perfectă laconica formulare a lui Proust. Proust a fost genial.
Sunt sigur că aici este indreptăţită utilizarea cuvântului genial.
Fără rezerve cred că harul formulării lui Proust anulează conceperea particulară a
noţiunii de prietenie pe care am avut-o până astăzi.
„Îi găseşti când îi cauţi şi se fac uitaţi în restul timpului”. Asemenea prieteni, care
mi-au făcut mult bine şi apoi s-au retras cu discreţie am avut: Doamna Dr. Stela Ghiţescu şi
soţul, Doamna Mia Buşu şi soţul, Domnul Ing. Doru Marchiş, familia Marian – Doamna Ella
şi Domnul Jiga, familia Ing. Huszti, familia Prof. Zaberca (enumerare după cronologia
interferărilor) şi alţii...Sper că dânşii îmi îngăduie să-i numesc prieteni. Şi mai sper ca aceia,
care au făcut gesturi asemănătoare şi pe care în acest fugitiv interviu nu-i citez, să mă ierte.
Prima parte a sentinţei proustiene este inteligibilă „din prima”. La partea a doua
îngăduie-mi, te rog, un minut să mai rămân. Prietenia nu este demonstraţie/presiune non stop.
Altminteri ar însemna convieţuire. Eu nu pot să am aceleaşi trăiri şi sfere de interes comune

80
cu tine în permanenţă, după cum un om genial nu poate fi genial tot timpul. Un om genial mai
trânteşte şi nişte prostii proporţionale cu genialitatea lui în anumite momente. Tot aşa, deşi
avem o comunitate de idei, preferinţe culturale şi mai ales hobby-ul literaturii, nu putem
exagerat de frecvent şi prelungit să ne împărtăşim din acestea împreună.. Bucuriile noastre,
comunitatea noastră de idei şi sentimente evoluează ciclic, aşa cum ciclic evoluează condiţia
noastră fizică şi psihismul nostru. Atunci când două puncte ale evoluţiei noastre oscilante
coincid simţim nevoia să ne sunăm, sau să ne vizităm şi să comunicăm. Poate nu atât de des,
cât am dori. Chestiunea mai ţine şi de capacitatea de a socializa a indivizilor. Un tip mai
sociabil îl caută mai des pe unul mai puţin sociabil. Ţine şi de temperamentul oamenilor. Per
total, în fericite momente sau la grele încercări, prietenii se caută. Poate îţi aminteşti metafora
referitoare la sufletele pereche, despre care am vorbit în prima noastră carte. Stau pe o bancă,
el şi ea, şi discută chestiuni prozaice şi deodată, ca la o comandă, la vederea unei frunze care
cade din pom legănându-se graţios, amândoi îşi dau mâna. În momentul acela au avut o
comunitate de sentiment şi au comunicat. Asemenea comuniuni şi comunicări nu pot fi
permanente. Nu este de mirare deci că nu ne căutăm frecvent. Când amândoi suntem într-o
anumită stare de graţie ne căutăm; când punctele sinusoidalelor noastre evolutive nu coincid
nu ne căutăm. Ce fericire ar fi fost în viaţa mea, ca întâlnirile cu prietenii menţionaţi şi cu alţii
nemenţionaţi să fi fost mai frecvente, abia acum, la 70 ani, graţie lui Proust realizez.
„Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Îţi mulţumesc prietene, că mi-ai schimbat un punct
de vedere incorect şi nedrept, în favoarea opiniei genialului Proust. De multă vreme o
asemenea revelaţie nu am avut.

- Chiar dacă te-ai referit direct la relaţia noastră, sper să fie înţeleasă şi de cei care
ne citesc, în sensul că nu poţi, nu că nu vrei, să fii prieten cu oricine şi să exagerezi cu
manifestările/întâlnirile corespunzătoare.
- Voi confirma ceea ce spui cu un site de pe internet care se numeşte Trilulilu.
Numele este frivol, dar aici se postează şi muzică clasică , poezie, filmuleţe de călătorii, etc.
Pe acest site fiecare abonat are un loc al lui, o adresă. Acolo sunt mai multe subcapitole, iar
unul dintre ele este „prieteni”. Primesc câte o invitaţie să fiu prieten, fictiv desigur, cu cineva
din Suceava. Dau clic pe iconiţa lui şi văd că are încă 700 prieteni. Sigur, ignor prietenia cu
el. Prietenul este ca un Atlas care ţine Pământul. În cazul adevărat pe care îl relatez, omul din
Suceava mai are încă 700 prieteni! Cam mare înghesuiala de Atlaşi pe metrul pătrat. Prin ce
(mâinile le sunt ocupate să ţină Pământul) se ţin oare împreună?
Privitor la frecvenţa întâlnirilor noastre faptul că ne căutăm mai rar confirmă într-un
fel prietenia, nu o exclude. Manifestarea ei intermitentă nu o infirmă. Dacă fondul nu ar exista
am putea să ne căutăm zilnic şi să nu fie altceva, decât un furat de căciulă, o lălăială, o
pierdere de timp la care nici unul dintre noi nu subscrie.

- Cum îţi explici că unii oameni, din păcate nu puţini, preferă să mintă în locul
adevărului. Nu mă refer la micile minciuni nevinovate, ci la minciună ca un fenomen. Mi se
pare nefiresc să minţi şi când nu eşti obligat s-o faci. Apoi, să nu uităm că minciuna trebuie
inventată, trebuie să ai imaginaţie şi memorie bună să nu greşeşti. Pe când adevărul e de
ajuns să-l rosteşti, fără teama de ce se întâmplă dacă e descoperit. Altfel spus, de ce minţim
când mult mai uşor e să spui adevărul?
- S-ar putea scrie tomuri despre explicaţiile utilizării minciunii. Între multele motive
posibile, există unele care dacă nu fac cinste, măcar sunt scuzabile.

81
 - Îţi propun să începi prin a-mi răspunde ca medic.
- Minciuna caritabilă. Să-l încurajezi pe bolnav până în ultima clipă, lasându-i
speranţe, când tu ştii că nu mai are de trăit decât câteva ore. Mai există cel puţin un exemplu
şi un motiv pentru care eu nu condamn in corpore minciuna. Este minciuna femeii rasate, care
te minte şi când îşi cumpără câte ceva mai costisitor, dar de cele mai multe ori te minte ca să
te menajeze, căci dacă ţi-ar spune adevărul în faţă, te-ar lovi cumplit. Numai ele ştiu adevărul,
noi habar nu avem şi e bine că nu-l ştim.
Gama şi incidenţa minciunilor sunt incomensurabile. De la exagerările cele mai
banale, cotidiene, până la minciunile ticluite, şoptite în urechile regilor, care au schimbat
istoria.
Îmi spui că minciuna presupune să ţii minte ce minţi, pe când adevărul l-ai spune mai
uşor, ar ieşi mai natural din gura ta şi că minciunile implică consum de imaginaţie, memorie,
etc. Socotesc că aici este într-adevăr un mister. Sunt contrazise legile de funcţionare a minţii,
pentru că în general este aleasă varianta comodă de activitate nervoasă superioară. Ce putem
învăţa mai uşor, ceva complicat, sofisticat, sau altceva, simplu? Evident ceva uşor de însuşit şi
utilizat. E mai uşor să urmăreşti un meci de fotbal decât să citeşti pe Faulkner sau Joyce. În
mod natural tindem spre uşor, accesibil, şi nu spre complicat, laborios. Dacă minciuna cere
eforturi suplimentare în raport cu adevărul, cum naiba noi o folosim mai des decât utilizăm
adevărul, care e spontan şi reclamă mai puţin efort? Simplificat, răspunsul poate fi găsit în
zonele de interese, avantaje sau ludic, ale mincinosului desigur. Iar aceaste zone, la rândul lor,
sunt pitite în sfera mai mare a autoconservării.

- Este minciuna o importantă cheie a succesului la români?

- Din păcate da, este o cheie a succesului - fie el şi murdar, reprobabil sau abject -
pentru cel ce o practică. Desigur în dauna celor din jur. Dar nu numai la români. Peste tot în
lumea ticăloşită. Şi cu consecinţe negative pentru progresul spre omul-OM.
Şoaptele la urechile împăraţilor/regilor, au schimbat istoria şi au adus avantaje
mincinoşilor. Că minciuna nu are picioare lungi asta e o consolare a oamenilor cinstiţi. Şi nici
nu se vrea manechină, cred. Fără îndoială însă omenirea în ansamblul ei suferă de pe urma
răspândirii virusului minciunii. Să ne întoarcem deci la moraliştii francezi.

- Cum se face că aceiaşi oameni, locuitori ai unui sat arată altfel dacă se mută într-
un oraş mare? Aceiaşi oameni în singurătate se contopesc cu natura şi uită de bani şi ură.
Dacă sunt într-o comunitate în care nu se cunosc, devin fiare, se urăsc, doresc bunul
celorlalţi, iar în marile aglomeraţii urbane se urăsc până la ignorare?
- Modul de manifestare în funcţie de topos, îl voi aborda după ce voi comenta ultima
parte a întrebării tale.
Ai spus: „Se urăsc până la ignorare”. Pentru tine a ignora este cea mai înaltă treaptă a
urii. Nu te supăra, dar între a mă ignora un criminal profesionist şi a mă urî, prefer să mă
ignore decât să mă urască, că dacă mă urăşte ştiu ce mă aşteaptă.
Revin la modul de manifestare al oamenilor în diverse locuri şi împrejurări. Desigur el
diferă. De exemplu între modul cum conduce maşina un român în Germania şi cum o
conduce când vine în concediu înapoi în România, e o diferenţă mare. Din păcate noi românii
spunem că atunci când eşti între lupi trebuie să urli ca ei. Asta dovedeşte o inconsecvenţă
gravă de manifestare a caracterului. Dacă mici concesii, de genul că la un banc vulgar, spus în
prezenţa unei doamne mai taci, nu-l apostrofezi pe cel care a spus bancul, închizi ochii, în alte
împrejurări complicitatea „urlatului ca lupii” este gravă.

82
 Că în funcţie de împrejurări atitudinea şi comportamentul diferă este o realitate.
Concesiile se cer însă limitate şi să nu abjure de la valorile umane. Altfel devenim frunze în
vânt.
În funcţie de topos este de asemenea adevărat că manifestările omului diferă. Ai adus
în discuţie diferenţa între comportamentul omului în singurătate, la ţară şi în oraşele mari.
Diferenţele sunt perceptibile într-adevăr.
Un orăşean poate deveni visător, mai blând, mai tolerant într-un mediu natural, pe
Muntele Retezat. Nu face concesii comportamentului „homo homini lupus”. Dimpotrivă,
devine mai OM.
Dacă însă un ţăran cinstit, vine la oraş şi începe cu furtişaguri, înşelătorii, sau ajunge
la crime, cum fac cei din cartierul Ferentari, unde locuieşte el, de-acum deja acest om a
renunţat la ceva esenţial din fondul lui de valori şi atunci adaptarea la mediu este reprobabilă.
Face concesii comportamentului „homo homini lupus”.
Răspunsul la întrebarea cum se explică în intimitatea lui fenomenul coruperii ţăranului
cinstit (dacă într-adevăr aşa a fost fondul lui) ajuns în cartierele rău famate ale Bucureştiului
este de competenţa sociologilor şi psihologilor. Din fericire astăzi transmutările în sensul
mediu rural – mediu urban periferic nu mai au amploare şi nici nu cred că ţăranii gospodari şi
cinstiţi migrează.

- Chiar dacă trăim la marginea României ( pe vremuri eram la marginea Imperiului),

nu putem fi indiferenţi la ceea ce se întâmplă azi în ţara noastră. Am să-ţi amintesc nişte -
nici nu ştiu cum să le numesc - paradoxuri, contraste, ciudăţenii, de care ne izbim zilnic.
Pădurea, una din bogăţiile noastre naţionale, este devastată sistematic;
Oriunde, la mare sau la munte, pe lângă frumuseţea de necontestat a naturii, te
izbeşti de resturile civilizaţiei pe care n-o avem;
Din păcate şi în nobila ta profesie există de mult timp practica umblatului la
buzunare, ca să poţi intra în graţiile cadrelor medico-sanitare;
Astăzi, anchetele penale nu-i împiedecă pe cei în cauză să fie aleşi parlamentari, ba
chiar europeni.
Desigur cunoşti şi tu şi alte asemenea situaţii.
Cum se poate explica înflorirea unor asemenea practici păguboase?
- Ca bază de răspuns voi apela la geografie. Ai spus că suntem la marginea ţării şi la
marginea Imperiului am fost acum vreo 200 de ani. În ce măsură nişte racile de-ale noastre
pot fi înţelese în funcţie de poziţia noastră geografică?
Bacşiş e un cuvânt de origine turcească. Noi am convieţuit împreună şi ne-am însuşit o
serie de practici ale orientalilor. Am învăţat multe de la ei, nu ştiu dacă toate bune, între care
şi bacşişul. Bacşişul este o jignire. Nu-mi face deloc plăcere să vorbesc despre bacşişuri
acordate personalului medico-sanitar. Mă doare. Dar aş vrea să fac, totuşi, o nuanţare. Dintr-
un salariu de 1000 lei sau 1200 lei o asistentă necăsătorită trebuie să-şi chibzuiască
plăţile/nevoile foarte bine şi dacă ea primeşte o atenţie de la un pacient, mai că-mi vine să
închid ochii. Dacă, însă, un parlamentar sau un diplomat - cu veniturile uriaşe în comparaţie
cu biata asistentă - se pretează la bacşiş aproape că-mi zic: mare netrebnic! Aici, ca
întotdeauna, discutăm conjunctural. În principiu nu accept bacşişul. Pot să am însă toleranţă în
funcţie de conjunctură. Nu funcţionez şi aici după legea totul sau nimic. Dar chiar şi la aceşti
oameni nevoiaşi până unde merge toleranţa mea? Poate ar fi coşul zilnic, plus hainele, plus
alte cheltuielile de întreţinere? Greu de cuantificat. Recapitulez. Rejetez bacşişul. Nu-l observ
în cazul oamenilor nevoiaşi, care muncesc mult şi câştigă puţin. Îl condamn la nesătuii care ne
conduc ţara. Radicalizarea rejetării nu-mi pare realistă. Nu văd rezolvarea.

83
 În ceea ce priveşte tabloul sumbru prezentat de tine înaintea referirii la bacşiş –
despăduriri, poluare şi „înnobilarea” infractorilor – îl pun pe seama bulversărilor după 1989.
Fenomene asemănătoare speculei şi îmbogăţirii peste noapte a unor escroci după războaie. În
apele tulburi se prind peştii. Inventivii şi acaracterialii profită, ţara se scufundă. Preţul
eliberării de o doctrină (care de altfel, în fondul ei idealist cu siguranţă nu este condamnabilă)
şi de sârguincioşii ei slujitori? Toleranţa poporului muncitor faţă de şmecherii din rândurile
lui? Laşitatea oamenilor cinstiţi, în special a intelectualilor?
Să sperăm măcar că prin acest purgatoriu vom ispăşi toate păcatele şi ne vom strecura
în rai. Sau poate vom exploda, sătui peste cap de lipitori, profitori şi escroci. Vom termina cu
zburdatul în ceea ce credem că este democraţia. Vorba americanului: „Dacă vreţi să dezgustaţi
un popor de democraţie, daţi-i mai multă democraţie”. Şi cred că ne-am cam săturat de
democraţia în care fenomenele menţionate de tine ne sufocă.

- În toate perioadele istorice au existat atitudini de frondă, concretizată mai ales prin
acte de cultură. Cele mai apropiate de noi sunt cele din epoca comunistă. Au acestea doar
valoare istorico-sentimentală sau sunt contribuţii la o nouă gândire politico-socială? Sesizezi
şi azi, după 20 de ani de la ’89, atitudine de frondă? Cum explici asta? Te-am întrebat pentru
că,cel puţin la noi, starea actuală a culturii se desfăşoară în regim de libertate…
- În domeniul politico-social, pentru că la acesta ai făcut apel acum, eu aş utiliza, mai
curând termenul disidenţă. Disidenţa, sau ceva mai românizat, dizidenţa, a fost istoriceşte
vorbind un factor de progres şi propun să o acceptăm ca atare. Că va fi fost făcută uneori şi
din spirit de frondă, din teribilism, asta este ceva în completare, nu ceva determinant. Nu cred
că cineva se expune la închisoare sau chiar împuşcare, din frondă. Nu cred. Sau atunci şi-a
pierdut simţul de conservare. Disidenţa, indiferent dacă s-a făcut în numele unei cauze
fezabile, sau a unei utopii, a fost deci un factor de progres.
Asupra modului cum se pretinde că s-ar fi manifestat ea la noi în mod concret, în
perioada anterioară am rezerve. Astăzi mulţi se declară foşti disidenţi, dar au fost aşa doar în
capul lor, sau într-o literatură de sertar. Ca manifestare explicită nu au fost atât de mulţi, atât
de dârji, de acerbi, de incoruptibili şi de manifeşti cum se pretind astăzi. Astăzi prea mulţi şi
prea pe nedrept se declară disidenţi. Eroi, ce mai! La fel stă treaba cu prea mulţii „eroi ai
revoluţiei”, binemeritând desigur să fie scutiţi de impozite şi să aibă nu ştiu ce venituri. Nişte
jigodii, destui dintre ei. Disidenţă adevărată au practicat câţiva pe la postul Europa Liberă
(unii din ei fiind duplicitari şi acolo). Au practicat Soljeniţân, Saharov şi alţii, care au şi plătit
pentru disidenţa lor politică. Ceea ce pretind ai noştri, - 99% e apă de ploaie, imaginaţie de-a
lor.
În ceea ce priveşte termenul frondă, eu l-aş prefera utilizat mai mult în domeniul artei,
unde diverse manifestări frondiste au fost de asemenea un factor de progres. Frondele au
născut curente, şcoli, diverse ...isme. Frondele au fost - în pictură, sculptură, arhitectură,
literatură şi muzică - factori de progres, fermenţi, catalizatori şi mai ales deschizătoare de
drumuri. Întreaga istorie a artei nu este altceva decât o înşiruire de ...isme (clasicism antic,
laicism, clasicism, academism, romantism, realism, impresionism, modernism, expresionism,
futurism, etc.). Am fi rămas repetitiv clasici, să zicem, fără frondă. Nu ne bucuram astăzi de
fixarea impresionistă a clipei, de opera arhitecturală a lui Le Corbusier şi nu ascultam Clair de
lune, Tannhäuser sau Blue Symphony.

- Deşi destul de cuprinzător răspunsul tău, nu mi-ai spus dacă şi azi la noi în cultură
există un anumit gen de frondă…

84
 - Şi aici apare fronda în utilizare mai mult sau mai puţin justificată a termenului.
Apariţia frondei nu este şi o garanţie a rezistenţei ei. Să zicem că poetul Brumaru face frondă,
dar asta nu garantează că în viitor literatura noastră va fi câştigată de acest gen. Asta
şochează, face bine la o primă impresie, după care însă ne reamintim cum sună „O, cum
Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie/ Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,/”...
In extremis orice ieşire din cotidian ar putea fi considerată frondă. Deşi mai îndreptăţit
ar fi să o considerăm opinie sau cel mult tendinţă. Fronda presupune să te lupţi pentru ideea
respectivă, să o susţii prin demersuri active, nu numai să o lansezi. O problemă pentru mine
este următoarea. Atâţia intelectuali reacţionează frondist la televizor, îşi dau cu părerea despre
acţiunile politice, despre economie, Băsescu, Boc sau alţii. Câţi dintre aceşti opinenţi şi
acţionează? Câţi dintre ei pun osul să schimbe lucrurile? Cam aşa este şi în cultură. Câţi dintre
intelectuali acţionează demontând mecanismul pornografiei în filme şi literatură? Majoritatea
iau notă de el, profită de fenomen ca să realizeze un articol de ziar, să ia un bănuţ. Câţi duc o
campanie împotrivă şi ies în faţă cu argumente? Majoritatea „ia atitudine”, o minoritate doar
acţionează.

- În îndelungata ta carieră de medic ai înregistrat şi ţi-au fost recunoscute mai multe

succese remarcabile. În ce anume ai crezut atunci când a fost să faci un pas definitoriu?
Crezi că religia, credinţa, constituie coloana vertebrală a activităţii intelectuale?
- Fiecare om are un sistem de valori. Astăzi majoritatea oamenilor de la noi au ca sistem
de valori ceva care pentru noi doi nu nu spune mare lucru. Ceva frivol, ieftin, reprobabil. Noi
cei de şcoală veche avem sistemul nostru de valori. În sistemul nostru de valori intră şi
credinţa religioasă. Nu spun religie. Religia este o disciplină, în ultimă instanţă. Credinţa este
un fapt. Diferenţa este ca aceea dintre un om instruit, care ştie pe de rost pasaje din biblie şi
un mistic, care crede, practică ritualurile, se roagă şi se comportă creştineşte. Credinţa
religioasă este investigată în CV-urile cerute în America şi statele din vest. În America şi
Germania cântăreşte greu faptul că eşti religios, că eşti în evidenţele unei biserici, să se vadă
că în viaţa şi activitatea ta eşti condus de precepte religioase. Rezultă realitatea prezenţei în
viaţa noastră a busolei de primă importanţă, numită credinţă religioasă. Ea ne călăuzeşte în
întreaga noastră activitate.
Ce credeam/gândeam eu înaintea gesturilor riscante mă mai întrebi. Greu de desluşit
precis; se activează mai mult un subconştient, care lucrează cu busola menţionată, cu bagajul
de cunoştinţe profesionale, cu deontologia medicală, cu comandamentele lui Platon (bine,
adevăr şi frumos). Cu toatele se învârtejeau în mintea mea în faţa unei urgenţe.

- Apropo de credinţa religioasă. Cum interpretezi sentinţa lui Malraux „Secolul XXI
va fi unul religios, sau nu va fi deloc”?
- Un filosof spaniol, Ortega y Gasset, spunea că fiecare om este religios în ceea ce
face, indiferent dacă el recunoaşte sau nu originea religioasă a comportamentului său. Deci, în
ceea ce facem noi se recunosc cele zece porunci transmise mai întâi de mamă. Te-a învăţat să
nu faci rău, să nu minţi, să nu furi. Sorgintea acestor comandamente este religioasă. Noi fără
să vrem, fără să ne dăm seama, aplicăm în viaţă preceptele religioase. Că ele sunt la unele
persoane mai manifeste şi la altele nu, nici cei şapte ani de acasă nu sunt egali la fiecare
persoană. Fiecare cum l-a crescut mămica lui. Dar ca să nu recunoşti un rol primordial al
religiei este o aberaţie. Ceea ce a spus Malraux este un adevăr. Dacă credinţa religioasă va
continua să se piardă, dacă ne laicizăm tot mai mult, ajungem la anarhie. Şi o lume care
trăieşte anarhic, se autoanihilează. Nu vom mai exista dacă funcţionăm pe baza anarhiei şi nu
a unor credinţe religioase aplicate. Avea perfectă dreptate Malraux. Poate într-o primă

85
instanţă ne vom îndrepta spre manifestări anarhice, spre decimări populaţionale şi apoi ne va
veni mintea la cap şi vom reveni la credinţă. Poate nu vom parcurge acest purgatoriu. Dar
oamenii vor recâştiga teama şi respectul de Dumnezeu, căci teama de doi ani închisoare pare
să nu-i mai sperie.

- Frumosul este o categorie estetică discutabilă. Oare trebuie să fie el întotdeauna

îmbrăcat în forme materiale? De obicei gândul ne fuge la frumosul feminin. Există el şi sub
alte forme pe care le-am putea imagina?
- Delicat să recunosc, dar sunt de acord cu tine: referinţa pentru frumuseţe rămâne
femeia.
Entităţile şi manifestările cunoscute şi etichetate ca aspecte de frumuseţe, de frumos,
sunt atât de variate. Materialitatea lor este accesibilă, palpabilă, vizibilă, audibilă, perceptibilă
în sensul „de uz comun”. Inefabilul lor nu. Nici ca percepţie, nici ca traducere în cuvinte. Se
refuză vulgarizării prin cuvinte, - prea sărace, incomplete, înşelătoare.
Pentru mine noţiunea de frumos este de înţeles în primul rând şi mai ales prin inefabil
şi imponderabil. N-aş putea spune că ceva este frumos pentru că are 200 kilograme şi se
înalţă până la acoperiş. Este ceva acolo (criticii de artă o ştiu foarte bine), care ţine de o
valenţă apriorică din noi. Bănuiesc că şi omul primitiv se oprea din când în când să privească
răsăritul sau apusul de soare. Simţul frumosului este imanent fiinţei umane. Se revelează la
toţi oamenii. Consider frumosul o percepţie pe care nu o poţi defini. O simţi în tine,
declanşată de cei mai surprinzători stimuli (Vezi paradoxul enunţat de du Gard, - „Frumos de
urât ce era”). Dovadă că depinde de tine, de imanentul din tine, este faptul că unii se închină
în faţa unei piese frumoase, alţii o critică. Pornind de la ideea că frumosul este foarte greu de
definit, rezultă că şi formele de manifestare (ceea ce încadrăm noi în această sferă a
frumosului) sunt cât se poate de imprevizibile. Frumosul poate fi identificat în manifestări
absolut nebănuite. Oare ar fi putut crede cineva acum 500 de ani, că a lega la picioare nişte
dispozitive din fier şi a te lansa pe gheaţa se poate termina cu sublimul unui balet pe gheaţă?
Frumosul se manifestă atât de variat şi imprevizibil încât te stupefiază. Unii spun chiar
„să ştii să îmbătrâneşti frumos”. Bătrâneţea îţi dă fiori şi totuşi... să îmbătrâneşti frumos.
(Adică să o faci cumva decent, să nu boleşti, etc.) Este o muncă interminabilă, un butoi al
Danaidelor să vorbeşti despre formele frumosului.
Un lucru am clar în minte: îl percepem ca atare, dar nu-l putem defini exact. De multe
ori este contradictoriu de la individ la individ. Când operăm cu această noţiune pătrundem
într-un domeniu în care cântarul, metrul, termometrul sau higroscopul nu operează. Riscăm să
operăm cu senzaţii atât de înceţoşate, încât ajungem, cum spuneai tu, la ignorarea sau negarea
unor aspecte de frumos.

- Încearcă să fii mai concret.

- Concreteţea inconsistentului... Mai curând mă fac Rudolf Nureev.
Poţi să vorbeşti despre un tablou în termeni de emoţionalitate: mă copleşeste, îmi dă
nelinişti, îmi înseninează sufletul, mă face anxios, etc. Sau în termeni de tehnică picturală:
gen, tematică, subiect, desen, culoare, tuşă, diagonală, etc. Dar despre frumosul în sine?
Materialitatea Sonatei Lunii, care-i dincolo de adiere, există? Sau în literatură. Materială este
cartea, obiectul., textul pe care-l buchisim. Dar ce simţim în ritmul unui singur vers, - „La
steaua care-a răsărit...” Cât de concret poate fi acesta?
Apel al disperării. Definibil sau, frumosul există şi îl percepem. Oameni buni, nu
încetaţi să vă preocupaţi de această sursă de lumină şi culoare pentru viaţa noastră!

86
 - E firesc ca odată cu trecerea timpului bărbatul şi femeia să îmbătrânească. Ce se
întâmplă cu iubirea lor? Rămâne aceeaşi ca substanţă, sau au loc mutaţii în structura şi
conţinutul acestui sentiment? Care ar fi acestea şi cum se explică?
- Voi vorbi despre aşa-zisele mutaţii, dar încep prin a spune că noi nu îmbătrânim.
- Noi bărbaţii…
- Da. Îmbătrânesc femeile, noi nu îmbătrânim. Murim, dar nu îmbătrânim.
- De ce?
- Aşa vrem noi. Aşa spunea Montesquieu despre Viena; „La Viena se moare, dar
nimeni nu îmbătrâneşte”. Viaţa artistică la Viena era şi este atât de bogată încât şi un om de
80 de ani şi unul de 20 se duc la operă, cântă la o bere servită în celebre localuri, se bucură de
atâtea şi păstrează o stare spirituală de tinereţe până la moarte. Noi nu îmbătrânim, aşa îmi
place mie să cred, probabil că şi ţie.
Ce se întâmplă cu sentimentele de-a lungul vieţii? Dacă subscriem la împărţirea pe care
o face Ana Blandiana, între dragoste şi iubire, atunci spun că dragostea se epuizează într-un
an, poate doi, iar iubirea creşte, atunci când constrângerile materiale nu se constituie în
obstacole pentru ea. Sau nu în obstacole atât de mari, încât să-i împiedece dezvoltarea.
Beethoven spunea că obstacolele nu sunt puse pentru a ne opri, ci pentru a ne ambiţiona să
mergem mai departe. Cam aşa e şi cu iubirea, ea n-ar trebui să se oprească la aceste nevoi
materiale, dar în general se opreşte. Dacă nu se împiedică şi rezistă, cuplul este binecuvântat
de Dumnezeu. Doi oameni bătrâni - departe de ei îmbrăţişările sexuale, au renunţat de mult la
treaba asta - se îngrijesc reciproc, cheamă doctorul la nevoie, fac cumpărături unul pentru
celălalt, plâng neconsolat când unul dispare. Deci, dragostea scade, iubirea creşte în cuplurile
dăruite de Dumnezeu. În cuplurile zănatice dragostea nu devine iubire niciodată.

- O ştire din acest început de iunie 2009, din numeroasele informaţii care se difuzează
zilnic, m-a determinat să-ţi solicit opinia. Iată ştirea: „50% dintre oameni nu ştiu unde e
inima, iar femeile au mai multe cunoştinţe de anatomie decât bărbaţii”. Medicul cum explică
această situaţie de fapt?
- Este şocantă vestea asta. În ceea ce priveşte educaţia sanitară ea face parte dintr-un
complex numit educaţie civică. Tot zilele acestea am auzit şi eu reproşuri la adresa programei
şcolare şi anume că nu-i învaţă pe copii lucrurile practice, ci nişte chestiuni neimportante pe
care ei le-ar putea găsi uşor pe internet. Aserţiunea o reproduc, nu o comentez...Sfera
educaţiei civice nu se predă în şcoală şi dacă de mic copil nu înveţi o limbă străină, ţi-e greu
s-o mai înveţi ca adult. Dacă de mic nu înveţi noţiuni minime despre corpul tău şi îngrijirea
lui, poţi să ajungi la neverosimilul pe care mi-l relatezi. Sau neverosimilele de la bacalaureatul
de anul acesta: „Inima este cel mai important organ genital al omului”, „Inima este împărţită
în două atricule şi două testicule”, „Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Şi
eu, în alte conjuncturi am constatat cât de firave sunt cunoştinţele de educaţie sanitară. Dacă
la asta suntem deficitari să nu ne mirăm pe cine alegem, că n-avem desigur nici educaţie
politică.
Femeile cunosc mai multe despre corpul lor pentru că sunt implicate în acte fiziologice
cu puternic ecou emoţional. Le sunt date naşterile, au mai multe suferinţe, se întâlnesc cu
problemele de sănătate ale copiilor. Prea puţine femei trăiesc à la Marie Curie (singura
persoană care a luat de două ori Premiul Nobel). Majoritatea femeilor au aplecare spre
reproducerea speciei şi în acest cadru anatomia şi fiziologia îşi au locul lor, important şi de
interes pentru doamnele noastre. Deci, îmi pare firesc să depăşească bărbaţii în cunoştinţe
medicale..

87
 - Profesia ta este strict legată de trupul femeii. Ai sesizat frumosul şi dincolo de
suferinţa pe care ai tratat-o?
- Fără nici o îndoială. Când spun asta mă gândesc la unele observaţii involuntare
realizate în timpul demersurilor de identificare a diagnosticului sau în cursul intervenţiilor.
Iată câteva exemple. În timpul dialogului cu pacienta medicul percepe timbrul, intonaţia,
căldura glasului acesteia. Nu-i scapă chipul, expresivitatea, ochii, privirea, silueta şi gestica.
În cursul examenului fizic se evidenţiază alte aspecte. În afară de materialitatea femeii, la o
consultaţie medicul face cunoştinţă şi cu personalitatea şi, îndrăznesc a spune, cu o parte din
farmecul pe care Femeia îl răspândeşte în jur. Sunt perceperi inevitabile, neurmărite erotic.
Fac parte din norocul medicilor, îi ajută profesional şi contribuie la „clădirea” lor. Şi la
pizmuirea medicilor de către ingineri.

- Am citit că performanţa operatorie a unui chirurg adevărat poate fi comparată cu

un act artistic. Mâinile unui chirurg au îndemânarea unui pictor sau violonist. Dacă în
pictură sau muzică poţi greşi, nu poţi greşi în timpul operaţiei, pentru că viaţa pacientului
ajunge în pericol. Este vorba doar de talent sau şi de înalt profesionalism, de dăruire faţă de
profesie?
- Hipocrate, părintele medicinei, pretindea medicului şapte calităti: aptitudini,
educaţie, morală, studiu permanent, iubire de muncă, iubire de oameni şi sănătate. În grupul
aptitudinilor intră şi îndemânarea şi gestica medicului. Unele persoane funcţionează
robotizat. Alte persoane funcţionează pe principiul frunzei de plop, se unduiesc la cea mai
mică adiere, au o eleganţă, au o scurgere a gestului pe care nu se poate să n-o admiri. Am avut
marea şansă să cunosc chirurgi dăruiţi, cum au fost la Bucureşti regretatul doctor Şaptefraţi,
pe lângă care m-am instruit pe durata unui stagiu de perfecţionare la oncologie şi doctorul
Mudric. Sau la noi, la Reşiţa, să-i secondez în operaţii pe regretaţii doctori Andriţoiu şi
Pantea. Am cunoscut şi alţi oameni ale căror gesturi erau de o precizie şi de-o naturaleţe care
nu puteau să scape definiţiei de frumos.
Acum, că frumosul în chirurgie este a doua calitate a gesturilor chirurgicale, prima
fiind utilul, asta este o altă problemă. Prioritate are utilul, gestul făcut în intenţie curativă.
Dacă îl însoţeşti sau nu de o anumită eleganţă este ceva analog cu servitul mesei. Important
este să mănânci, iar dacă mănânci manierat, cu atât mai bine. Aşa este şi cu frumosul în
gesturile chirurgicale. Am întâlnit şi oameni care făceau utilul urât cu mâinile, moşmondeau
în plagă, ceva dizgraţios, dar care aveau rezultate bune. Am cunoscut şi particulari ai gestului
chirurgical. La Spitalul Cantacuzino din Bucureşti, unde am efectuat o perfecţionare de 6
săptămâni, conferenţiarul Rădulescu cerea insistent colectivului să folosească cu parcimonie
pensele chirurgicale. Să lucreze mai mult cu mâinile pentru că pensele strivesc şi vindecarea
întârzie. Asemănător procedează majoritatea ginecologilor când nu secţionează peretele uterin
la cezariană, ci practică o mică breşă, şi după ce insinuează acolo degetele, cu acestea
disociază fibrele musculare, protejând astfel vasele sanguine (şi fătul). E mai fiziologic. Dar
te întrebi, e şi mai estetic, să bagi degetele în uter şi să-l deşiri? Sau este mai estetic să tragi
magistral cu bisturiul? În exemplele din urmă prioritatea este acordată utilului, sacrificând
eleganţa gesturilor magistrale. Frumosul este surclasat de util.

- Crezi că descoperitorul bacilului Koch este mai reprezentativ pentru omenire decât, să
zicem Columb, descoperitorul Americii? Care dintre ei crezi că a lăsat mai mult bine
omenirii?
- Pe principiul logicii, a compara descoperirea Americii cu descoperirea bacilului
tuberculozei, merge după acelaşi pattern cu compararea unui ou cu o prună. Cum să compar o
descoperire geografică cu o descoperire menită să rezolve o problemă de sănătate? Dacă m-ai

88
întreba în domeniul nevoilor oamenilor ce priorităţi sunt afirmate ca urgenţă maximă, de
ştiinţă şi tehnică, de descoperiri geografice, de zbor interplanetar, sau de sănătate şi educaţie,
încă nu aş şti să răspund. Ce pun oamenii în faţă în general, problemele de sănătate sau
problemele economice? Căci descoperirile geografice s-au făcut cu intenţii economice…

- …Cam asta a vrut să însemne cuvântul reprezentativ din întrebare.

- Nu cred că pentru oameni problemele de sănătate sunt pe locul I, dacă excludem
declaraţiile politice, nu-i aşa. Mai curând primează orice altceva. Şi, evident, interesele
guvernanţilor oficiali sau din umbră. Dacă te uiţi la guvernele noastre, câţi bani alocă pentru
sănătate şi învăţământ şi câţi alocă pentru diverse altele, îmi dai dreptate. Vezi că
achiziţionarea unui avion mai cu moţ este mult mai importantă decât întreţinerea spitalelor.

- Fiind, probabil, ultima noastră convorbire pentru această a doua carte, îţi propun
să revenim la anii formării tale ca ginecolog. Vei avea probabil prilejul să omagiezi memoria
celui pe care îl consideri maestrul tău fără egal. Între dascăli ai avut vreunul cu care să poţi
aborda varii teme nu numai de medicină? Ce ai învăţat esenţial de la acesta şi te-a ajutat mai
târziu în profesie?
- Dintre personalităţile pe care le-am cunoscut, cea mai adâncă înrâurire asupra mea a
avut-o regretatul Profesor Doctor Stefan Ioan Chiovschi. Mi-e greu să vorbesc despre cel care
a fost Profesorul Ştefan Chiovschi. În perioada formării mele ca ginecolog la Timişoara era
doar lector universitar, dar scrisese deja cursuri universitare după care învăţau nu numai
studenţii, ci şi medicii secundari (azi se numesc rezidenţi) şi cu folos erau consultate de către
toţi medicii, indiferent de poziţia lor. Fiu de judecător din Timişoara şi educat la cel mai înalt
nivel (de exemplu două bone, care vorbeau franceza, germana şi maghiara) s-a remarcat încă
din facultate prin dotare naturală de excepţie, cultură şi distincţie în comportament. După
circa un an de la absolvirea facultăţii, prin concurs (întotdeana a fost primul la concursuri), a
intrat în Clinica Universitară de la Timişoara preparator şi asistent la scurt timp. In cursul
formării dânsului ca obstetrician-ginecolog colectivul de medici din spital, în frunte cu
regretatul profesor Dumitru Popescu (al cărui nume marchează astăzi spitalul de pe strada
Odobescu din Timişoara) i-a arătat deosebită preţuire. Pizmuit de un puternic medic din spital,
a suferit însă şi necazuri pe măsura calităţilor dânsului, inclusiv a fost blocat în evoluţia
carierei universitare. Nu a putut fi oprit totuşi la titlul de medic primar şi la doctorat. Imediat
după 1989 scăpând de frânele care i-au zăgăzuit avansarea a parcurs şi etapa de conferenţiar şi
apoi aceea de profesor şi şef de clinică.
Despre pregătirea profesională, despre numeroasele publicaţii şi cărţi scrise, despre
contribuţiile sale la diverse manifestări profesionale în ţară şi străinătate, despre preţuirea de
care se bucura la Paris, Padova, etc., despre cultura şi manierele sale, despre cunoaşterea a opt
limbi străine (inclusiv scrisul şi cititul în aceste limbi), şi încă despre multe alte calităţi ale
personalităţii de excepţie care a fost mereu regretatul profesor ar fi de scris o carte, nu de
răspuns la o întrebare dintr-un interviu. Adaug doar un cuvânt privitor la caracterul dânsului,
pe măsura celorlalte calităţi pe care le-a avut cu prisosinţă: OM.
A fost cea mai mare şansă a vieţii mele să mă formez ca obstetrician alături de un
asemenea gigant. Datorez regretatului profesor tot atât, cât datorez regretatei mele mame.
Dacă se putea, aş fi scris pe parafa mea „Format de Prof. Chiovschi”.
I-am rămas devotat şi relaţia noastră s-a păstrat peste ani. Mi-a condus doctoratul şi
am colaborat la 4 cărţi. Mi-a acordat şi cea mai înaltă distincţie din cariera mea profesională:
mi-a încredinţat soţia să o operez la Reşiţa.
S-a stins în urmă cu un an, de o boală necruţătoare, care i-a lovit ce avea mai de preţ.
Doresc tuturor studenţilor şi medicilor în formare să aibă norocul să întâlnească

89
modele, aşa cum a fost pentru mine Domnul Profesor Ştefan Ioan Chiovschi.

- Data trecută doar ai amintit numele unui celebru chirurg, Cuty Juvara, de la
Bucureşti. Pentru că l-ai cunoscut şi văd la tine „muncită” cartea lui „Aşa a fost. Amintirile
unui chirurg”, te rog să-mi spui ce ai învăţat de la el?
- Regretatul profesor Ion Juvara a fost medicul perfect. Punea diagnostice perfecte pentru
că lecturile lui profesionale au fost de mare anvergură, pentru că a fost trăitor cu folos pe
lângă mari chirurgi (români!) dinaintea lui, pentru că era un om ambiţios, pentru că a muncit
mult şi pentru că, fără nici o îndoială, era dotat de la bunul Dumnezeu. L-am cunoscut sub
aspect profesional şi „în direct”. Sub aspect de literatură medicală sau de legende în jurul
numelui său nu mai vorbesc. L-am urmărit cum opera la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti,
unde am făcut o pregătire de şase săptămâni în chirurgia intestinului şi peritoneului. Spectacol
chirurgical. Mă refer la gestică, pentru că medicina chirurgicală e mai complexă. Presupune
întâi diagnosticul şi abia după aceea trecerea la rezolvarea chirurgicală. Eu i-am urmărit
numai modul de a opera. Greu de descris. Sub aparenţa obişnuitului, - 1000 de subtilităţi.
Interiorizare. Stăpânire. Anticipare rapidă a posibilului incident. Grijă pentru detalii, fără
manierisme. Dezinvoltură. Eleganţă,..... Un clasic fără ostentaţie.
Să mai spun ce am învăţat de la el?
Poate să completez cu două menţiuni dureroase. Prima. „Bisturiul de aur” al ţării
noastre a făcut un „stagiu” la Poarta Albă pentru posedarea de valori nejustificate. De erori
profesionale nu au îndrăznit autorităţile să-l acuze. A revenit, a luat-o de la început, nu s-a
pierdut. Nici nu putea altfel, cu incandescenţa lui profesională. Şi-a continuat drumul
ascendent până la pensionare. Nu s-a plâns niciodată nimănui. Însăşi discreţia avea ce învăţa
de la el: „Savoir souffrir sans se plaindre”. A doua menţiune. După pensionare a fost
„îngăduit” să opereze în clinică din când în când câte un caz, de care era legat într-un fel sau
altul. Alungat din fostul său cabinet, se îmbrăca şi dezbrăca de hainele de spital pe coridor.
Recunoştinţa urmaşilor pe care i-a învăţat chirurgie, chiar dacă va fi fost sever cu ei, aşa s-a
manifestat.

- Ascultându-te şi observând participare ta emoţională în timpul rostirii anterioare m-

a frapat asemănarea vieţii tale cu aceea a marelui chirurg. Cel puţin în 2-3 aspecte majore
analogia este izbitoare: ambii a-ţi dat totul profesiei, chiar în dauna confortului şi
obligaţiilor familiale, aţi performat, aţi suferit în închisoare şi aţi avut tăria să depăşiţi totul
şi să vă ridicaţi din nou la cel mai înalt nivel.
- Titus dragă, te opreşte te rog şi îngăduie-mi să-ţi mulţumesc pentru juxtapunere. O
voi ţine minte. De asemenea onoare nu ai parte prea des în viaţă. Încă o dată mulţumesc!

- Bine, atunci lasă-mă să spun şi eu o vorbă despre doctorul Juvara, până îţi revii,
pentru că te văd emoţionat.
Ion Vianu a observat şi apreciat la Cuty Juvara „...simţul urgenţei...imperativul
medical al deciziei prompte, al faptului că nu numai hotărârea ta trebuie să fie cea bună, dar
şi momentul când o iei şi o înfăptuieşti trebuie să fie cel potrivit”.
-Te-ai documentat amice, bravo!

90
 Ion Vianu a observat o trăsătură spectaculoasă a medicului Juvara, - pregătirea
profesională şi flair-ul profesorului în chestiunea alegerii momentului operator. Adaug însă că
priceperea profesională a doctorului Juvara a fost sensibil mai extinsă, acoperind practic
întregul spectru chirurgical. Cinste lui Vianu că vorbeşte atât de frumos fie şi despre un
singur, dar important aspect al prestaţiei profesionale a „bisturiului de aur”. Îl onorează pe
Vianu faptul că l-a apreciat pe Juvara.

- Şirul convorbirilor noastre din acest an (2009), a fost întrerupt de călătoriile tale în
străinătate. Deşi am mai abordat acest subiect, am mai găsit trei întrebări să-ţi pun. Ce te
determină să alegi pentru vacanţe meleaguri străine? Te întorci mai bogat sufleteşte,
spiritual? Ai întâlnit o anumită ostilitate fiind român?
- Fără îndoială că nu există nici un fel de ostilitate a localnicilor din Grecia faţă de turiştii
de orice naţie ar fi ei. Nici nu e logic. Important este ca turiştii să aducă valută, nu să fie prilej
de dispute care eventual ar diminua veniturile gazdelor. În Creta autohtonii nu sunt ostili nici
măcar nemţilor, deşi se cunosc o serie de mârşăvii făcute de ocupanţii hitlerişti pe insulă în
timpul ultimului Război Mondial. Nu, dimpotrivă, sunt bine veniţi şi nemţii. Există şi destui
români rezidenţi acolo şi grecii îşi fac bine treaba cu ei, ca şi cu albanezii, bulgarii,
armenii,etc. Nici aceşti români nu sunt discriminaţi.
În ceea ce-i priveşte pe turiştii din alte ţări, faţă de mine nu s-au purtat nici ei în mod
special. Poate de două ori unora li s-a mai atenuat puţin entuziasmul şi zâmbetul când le-am
spus că sunt român. Dar cred că a fost o impresie. Cu alte cuvinte, dacă te comporţi civilizat,
nu ai de suferit. Ferească Dumnezeu însă să-i calci pe bătătură pe cretani.
Spuneam anterior că grecii nu au rezerve faţă de români. Eu însă ca român am rezerve
faţă de compatrioţii mei şi faţă de tratamentul la care sunt supus în staţiunile româneşti, ca să
nu mai vorbesc de preţurile de pe litoralul românesc, care sunt mai mari decât în Grecia. Şi
atunci mă duc dincolo pentru că în primul rând sunt tratat ca om. În al doilea rând clima din
partea de sud a insulei este puternic influenţată de Africa. Vara nu plouă niciodată, deci nu
rişti nici o zi fără înot şi plajă. Apa este foarte caldă, golful este liniştit ca un lac, natura
înconjurătoare are un aspect lunar, localitatea are case foarte frumoase şi cu multe, multe flori
Pensiunea la care trag este practic pe malul mării. Revin „acasă” - după 5-6 ani cu sejururi
acolo pot spune aşa - după câteva ore de plajă şi înot şi îmi văd de activităţile mele
intelectuale. Am cu mine întotdeauna o jumătate de geamantan cu cărţi şi îmbin şi unele şi
altele. Acelaşi lucru se întâmplă şi iarna când mă duc în Elveţia. Şi ceva foarte important:
niciunde nu simt câţi ani am şi peste tot ambianţa este civilizată.

- În concluzie, te întorci mai îmbogăţit? În ce sens?

- Mă întorc mai echilibrat, mai înţelegător, privesc mai apolinic lucrurile. Nu mă mai
necăjesc când mă înjură un şofer pentru că am făcut o greşeală pe şosea sau numai credea el
aşa. Zâmbesc mai frecvent un timp. Efectul se epuizează totuşi după câteva luni. Dar e bine şi
aşa.
În ce sens mă întorc îmbogăţit? În principal în sensul consolidării toleranţei faţă de
conaţionali. Nu am dispreţ faţă de conaţionalii mei. Pretind că împărtăşesc simţămintele şi
manifestările lui Dan Puric sau Patapievici: faptul că îi critic nu înseamnă că mă lepăd de ei,
sau că îi urăsc. Îi critic pentru că îi vreau mai buni. După câteva luni acasă simt o acută nevoie
de călatorii în occident...

91
 - Pornind de la excursiile pe care le faci în străinătate, dar mai ales de la cele pe care
le faci în natură, aici acasă, pentru Patapievici ele sunt „lipsite de orientare a simţurilor”.
Lămureşte-mă Tavi ce crezi că a vrut să spună prin aceasta?
- Nu înţeleg ce a vrut să spună prin sintagma asta. Ar dori oare Patapievici să fie lansat
fără busolă şi fără un ghid, în Amazonia, undeva şi astfel să aibă posibilitatea să-şi pună la
încercare simţurile, să vadă dacă sunt capabile de orientare sau nu? Excursiile, călătoriile se
fac astăzi pe trasee bătătorite. Ascensiunea pe Himalaia sau pe Kilimanjaro chiar a ajuns să se
facă pe căi bătute, pe trasee ultrasigure, hamali îţi duc ce ai nevoie, practic nu se poate
întâmpla nimic. Dacă au ajuns şi aceste piscuri bulevard, e normal că se merge pe căi
bătătorite în orice excursie sau călătorie. Ar trebui oare să desfiinţăm marcajele turistice
pentru a ne pune la lucru simţurile de orientare în Munţii Semenic?

- Pentru tine ce înseamnă aceste ieşiri aici în Banatul Montan? Te regăseşti deplin în
natură?
- Într-un fel şi în natură omul găseşte ceea ce sufletul şi minea lui pot primi. Daca te-ai
documentat puţin înainte e şi mai bine. Oricum vei avea şi surprize. Umblând în linişte poţi
să auzi ciripitul păsărilor sau boncănitul cerbului, plescăitul unui peşte care sare în aer, sau
susurul unei cascade. S-ar putea să te fascineze transparenţa verdelui de primăvară al
frunzelor aşa cum m-am îmbătat eu de acest verde diafan în primăvara asta după Crivaia pe
Bârzava în sus. Poţi face fotografii la Ocna de Fier, să imortalizezi înflorirea caselor
primăvara, când zugrăveala proaspătă este „impusă” de anotimpul dragostei. Şi câte alte
minunăţii care îţi pun mintea şi sufletul la încercare, nu poţi percepe în excursii şi călătorii.

- Îţi fac şi azi o mărturisire. Am copilărit la Reşiţa într-un mediu multietnic în care m-
am simţit bine, dar în perioada copilăriei nu am legat nici o prietenie de durată. Cu unul
dintre probabilii prieteni m-am reîntâlnit după 50 de ani şi am reînnodat legătura. În
adolescenţă mi-am făcut trei prieteni., Unul eşti tu, cu care m-am reîntâlnit după 35 de ani
şi mai sunt doi, a căror prietenie am cultivat-o şi au rămas prieteni până acum. Mult mai
târziu, la 60 de ani, în cele mai dramatice momente ale vieţii mele, am mai câştigat un
prieten. Ţi-am făcut această confesiune ţie care la primele noastre întâlniri spuneai că nu ai
prieteni, nu ca să mă laud că nu sunt nici eu ataşat sufleteşte de prea mulţi oameni, ci pentru
că viaţa te pune în unele situaţii imprevizibile din care unele fericite , fiind vorba de prieteni
în sensul nobil al termenului…
- Cred că aici trebuie să fac o precizare faţă de discuţia noastră despre prietenie pe care
noi în decursul acestor interviuri am susţinut-o. Prietenia noastră - şi îţi mulţumesc că o
numeşti aşa - este încadrabilă în ceea ce înţelegeam eu prin noţiunea respectivă până nu
demult, când de la tine am aflat de înţelesul proustian al noţiunii.. Dacă nu exista o comuniune
de aplecări spre cultură, noi numai prin faptul că am frecventat aceleaşi grupuri în tinereţe, că
ne întâlneam la restaurantul Reşiţa şi beam câte un coniac, nu ne legam unul de altul. Cea mai
bună dovadă că între noi a fost o legătură mai profundă (bazată mai mult sau mai puţin pe
livresc, pe atunci eram îndrăgostiţi de Minulescu,) este aceea poezie pe care ţi-am dedicat-o
în respectiva perioadă. Apropo de treaba asta, - în timpul ultimului sejur în Creta am îndrăznit
să scriu un poem care descrie insula. Revenind la relaţia noastră, ea s-a întărit în mod deosebit
când ne-am reîntâlnit în noaptea de Revelion 2000, tu fiind internat în spital (aveai o
problemă neliniştitoare), iar eu fiind la al nu ştiu câtelea Revelion de gardă la acelaşi spital.
Eu eram într-o stare mai specială, tu erai, din alt motiv tot într-o stare specială şi, nu ştiu cum
se face (a fost şi un fabulos joc de artificii atunci la mizul nopţii) am comunicat cu adevărat.
Sunt clipe de astea binecuvântate în care doi oameni comunică realmente, verbal sau non

92
verbal. Ulterior relaţia s-a statornicit, am constatat că avem idei comune, că putem face
schimburi interesante de idei, ne provocăm reciproc şi în general pentru noi baza relaţiei este
literatura. Amândoi suntem închinători la literatură şi schimbăm impresii în acest domeniu.
Nu este o bază superficială, nu suntem dintre cei care se întâlnesc pentru a-şi povesti
aventurile din tinereţe, sau impresiile din armată. Nu mergem împreună la stadion şi nu ne
îmbătăm cu bere. Cred că noi schimbăm nişte idei care ne fac bine, trăim emoţiile anexate
ideilor,; la noi pe primul loc este ideea şi pe urmă este emoţia. Avem o bază comună care
statorniceşte o relaţie absolut dezinteresată de orice poartă stigmatul prozaicului sau
avantajelor. Dacă pe această relaţie o numeşti prietenie, ceea ce îmi face bine, îţi mulţumesc.

- Consideri că iubirea este întâlnirea dintre bărbat şi femeie la nivelul celor mai
înalte idealuri aşa cum susţinea Tudor Vianu? Sau este iubire şi simpla manifestare a
gustului pentru aceleaşi lecturi, cum susţine Patapievici?
- Psihosexologii diferenţiază trei entităţi sub apelativul iubire. Agape la greci/caritas la
romani marchează „iubirea” caritabilă, conferită chiar şi unor persoane neagreate, dar mizere
sau înnevoite. Philia la greci/amicitia la romani circumscrie „iubirea” fără interes sexual.
Erosul la greci/amorul la romani însumează afecţiune, dăruire, protecţie şi interes sexual.
Erosul este deci cel care merită cu adevărat numele de iubire. El presupune atât atracţie
sexuală, carnarică, cât şi atracţie prin intelect şi sentiment.
Cred că accepţiunile citate de tine sunt unilaterale, incomplete. Numai comunitatea de
lecturi este o condiţie favorizantă, dar nu suficientă pentru definirea iubirii. Poţi să ai o
comunitate de lecturi extraordinară cu o femeie urâtă rău de tot şi care dacă se mai şi dezbracă
eşti inhibat pentru toată viaţa. Păi poţi să faci dragoste cu ea numai pentru faptul că îţi recită
Eminescu şi ţie îţi place de asemenea poetul naţional? Trebuie să ai şi o atracţie sexuală
biologică pentru ca relaţia să se numească iubire. Altminteri se întâmplă ceva asemănător cu
ceea ce se petrece când tinerii sunt obligaţi să se căsătorească din interese. Am văzut recent la
televizor nişte copii de ţigani căsătoriţi forţamente. El nu a putut întreţine relaţii sexuale cu
respectiva fată, care nu-i plăcea, dar era foarte promiţător în direcţia alteia, pentru care
manifesta şi interes sexual. Ce spune Patapievici, comunitatea de gusturi literare, aceleaşi
lecturi.,... Foarte bine, dar asta poate să fie o filia, poate să fie o prietenie, dar iubire nu poate
să fie. Aşa mă iubesc cu un bărbat, devin homosexual pentru că ne plac aceleaşi cărţi. Nu mi
se pare convingătoare treaba asta. Atunci când nu există şi atracţie şi împlinire sexuală, numai
comunitatea de idei , gânduri, aspiraţii, nu este suficientă pentru încadrarea ca iubire.

- Se spune că un om nu poate progresa dacă nu se consideră foarte bun în domeniul său.

E valabil şi în cazul medicinii?
- Este valabil pentru medicii adevăraţi, dar trebuie precizat acest adevăr. Mai întâi
medicul trebuie să muncească enorm ca să ajungă să fie apreciat. Ulterior, printre
factorii/combustibilii cum i-am numit noi în altă discuţie, care întreţin motorul pregătirii
continue a medicului, printre aceştia deci intră şi aprecierile venite din jur. E adevărat, dacă
eşti apreciat, această apreciere se constituie într-un stimul. Dar nu este singurul combustibil.

- Se mai spune că ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată. Oare vom
regreta? Lămureşte-mă Tavi cum e în medicină, dar şi în viaţa comună.
- Ar fi de întrebat cum ştim care e momentul de trăit ceva?
În Chirurgie e adevărat ce spunea Prof.Dr. (psihiatru) Ion Vianu despre Prof.Dr. Ion
Juvara: prindea momentul potrivit pentru intervenţia operatorie. Nu rareori se întâmplă ca
medicii să stea şi să cumpănescă un timp dacă să intervină sau nu (evoluţia cazurilor în

93
această scurtă perioadă îi ajută). Dacă nu intervii se agravează boala, dacă intervii poţi să
constaţi că n-a fost cazul să fie operat pacientul. Trebuie găsit aşa numitul moment terapeutic.
Este şi aici o artă.
Revenind la viaţa de toate zilele, e foarte bine să faci ceea ce tu ai afirmat, recte să iei
ce ţi se oferă că altminteri mai târziu ai să regreţi, etc. Dar spune-mi cum alegi ce este cel
mai bine şi care este momentul potrivit să materializezi alegerea? Nici pentru lucruri chiar
prozaice nu poţi să ştii exact care e momentul potrivit şi prea adeseori nu-l nimerim. E
adevărat dacă pe lângă tine trece un tren, al doilea şi al treilea eventual şi nu te-ai urcat, rămâi
„de căruţă” şi constaţi că n-ai făcut ceea ce ţi-ar fi plăcut sau ar fi fost bine să faci…Dar când
eşti atât de ocupat că nu observi trenurile care trec prin gară, cum este un profesionist sadea -
el nu vede decât spital, spital, spital, nu observă nici gara şi nici trenurile, nu observă că trece
trenul cu noroc - ce te faci fratele meu om? Dacă cel din gară n-are preocupări devoratoare,
tândăleşte pe peron, el vede trenul care trece şi dacă este frumos colorat în roşu, ţuşti în el!
Eu nu pot să spun că la 70 de ani regret multe lucruri. Dar pe unele, importante, le-am
pierdut. Nu am găsit gara, nu am văzut trenurile, au trecut prea multe şi nu am identificat
trenul potrivit,- importanţă mare nu mai are. Noroc că mi-a fost viaţa plină de profesie. Asta
m-a scutit de regrete pentru trenul pierdut.
Cred că nu sunt o excepţie şi acelaşi pattern îl putem observa la mulţi oameni. Nu
realizează ce şi când. Între cunoştinţele feminine sunt poate unele care ar fi fost nişte neveste
ideale, dar cine îţi spune la ureche care dintre ele este? Peste ani ai aflat că una dintre
cunoscutele din tinereţe ştie să ducă o căsnicie extraordinară. Poţi să-ţi regreţi nenorocul?
Mare inspirat trebuie să fi fost ca să depistezi persoana şi momentul...
Apoi mai e ceva. Dacă viaţa ta a fost plină cu ceva ce îţi plăcea şi (crezi că) ţi se
potrivea poţi considera că acesta a fost destinul tău şi basta.

- Pornind de la faptul că nu sănătatea, ci boala ne face să preţuim viaţa, te întreb ce e

omul, cât de vulnerabil este? Este medicina aproape de teologie, sau există între ele o mare
diferenţă în a ne învăţa cum să preţuim viaţa?
- Se cunosc acele bolniţe care erau anexate bisericilor şi mai ales mânăstirilor. Scopul
acestora era de a da ajutor, dintr-un sentiment de milă creştină, unor necăjiţi care nu aveau
alte posibilităţi de alinare a suferinţelor. Şi medicina şi religia se adresează omului. Prima
mai mult pentru nevoile trupeşti, cea de-a doua mai mult pentru nevoile spirituale. Există în
ambele mobilul de al ajuta pe om. Există, desigur, şi diferenţe importante între cele două. Mă
voi opri la una dintre diferenţe. Religia îşi propune în primul rând să te pregătească pentru
viaţa de apoi. Pe acest pământ îţi recomandă ritualuri religioase, rugăciuni prelungite, posturi,
canoane, etc. Medicina se adresează vieţii de pe pământ. Ea recomandă exerciţii fizice,
alimentaţie sănătoasă, somn regulat, etc.
În fapt şi medicii, şi preoţii sunt sacerdoţi. Unii slujesc în biserică, alţii în sala de
operaţii. Un fost profesor de chirurgie, atunci când se vorbea prea tare sau prea mult în sălile
de operaţii, spunea: „Tăcere, oficiem!” Operaţia era/este o slujbă. Sacerdoţii sunt nişte oameni
mai speciali, nişte oameni pe care te poţi baza. Mie îmi pare rău că în sondaje, la credibilitate,
nu apar şi medicii. Apare armata, biserica, instituţiile administrative, dar după profesie nu se
dau date. Eu aş fi curios dacă un medic are mai multă credibilitate decât un tinichigiu (Sic!).
Şi preotul şi medicul sunt, prin viaţa pe care şi-o consumă, nişte apostoli. Apostolatul acesta
presupune să-ţi negi propria fericire în favoarea fericirii altora.
Acestea sunt câteva din apropierile şi deosebirile între cele două domenii. Apropieri
mai multe decât deosebiri.
Despre vulnerabilitatea omului vorbeşte de la sine numărul uriaş de reparatori ai
sufletelor şi reparatori ai trupurilor.

94
 - Pentru un intelectual care este momentul constatării ratării? Acela pe care îl definesc
ca atare cei din jur, sau cel al intimei convingeri?
- Sunt două moduri de a te aprecia. Unul este oglindirea în ochii celor din jur, care te
judecă după criterii mai mult sau mai puţin juste şi relevante. De exemplu te apreciază dacă ai
o platformă politică, dacă eşti deputat, după cât câştigi, după proprietăţi, prezenţă în lumea
mondenă, etc. Faţă de aceste repere noi doi nu avem nici o consideraţie. A te aprecia după
opiniile celor din jur, mai mult sau mai puţin relevante sau mai mult sau mai puţin interesate
este de rejetat. Al doilea mod de a te cântări este autoaprecierea. Scăzând un mic procent de
subiectivitate, fiecare om îşi formează o părere despre el însuşi. Cei vanitoşi vor evita s-o facă
publică pe cea adevărată şi vor afişa una ideală. Se vor prezenta mereu în ipostaze care îi
avantajează, dar în sinea lor şi aceştia îşi recunosc limitele.
Acum, faptul că cineva din exterior spune că eşti nebun, că eşti limitat, că eşti ratat te
doare, sau ar trebui să te doară mai puţin, din motivele anterior menţionate.
Când ajungi însă tu însuţi să vezi că un coleg sau cunoscut are calităţi superioare celor
pe care tu le posezi, cazi pe gânduri. Când fenomenul îl percepi la mai mulţi indivizi din jurul
tău (de exemplu minte brici, memorie bună, asociaţii de idei remarcabile, mod de prezentare a
argumentelor ordonat, etc.) şi ţie respectivele aptitudini îţi lipsesc sau ţi-au cam rămas
pubertare să zicem, trebuie să te adânceşti în gânduri. Când îţi realizezi propriile limite făcând
comparaţie cu cei din jur, atunci e mult mai veridic decât ce auzi din gura unui „prieten”. Şi
mult mai îngrijorător. De evitat comparaţiile cu oamenii geniali şi performanţele lor. Risc de
cădere în capcană: un respectabil fizician ar putea ajunge la concluzii deprimante dacă se
compară cu Einstein. De comparat fă-o cu oamenii din cercul tău profesional dacă se poate.
La ce concluzie poţi ajunge? În cazul confirmării inferiorităţii tale, încă nu poţi spune că eşti
un ratat. Poţi fi mai puţin dotat. Şi atât.
Dar ratat când te poţi recunoaşte? Potenţialul fiecărui om este plasat, genetic, între un
parametru inferior şi unul superior. Dacă individul este conştiincios, se pregăteşte/antrenează
va evolua spre parametrul superior al înzestrării sale. Dacă este indolent, leneş sau înconjurat
de mediu neprielnic autoîmbunătăţirii rămâne apropiat de parametrul său inferior. Aici se
situează ratarea.
Ratat te poţi considera atunci când neîntreruptul tău urcuş spre parametrul tău superior
s-a întrerupt. Ai ratat realizarea şansei tale biologice. Sau ţi-ai oprit dezvoltarea în limitele pe
care ţi le-a dat Dumnezeu. Când constaţi că nu mai ai în tine dorinţa autoperfecţionării sau pur
şi simplu nu mai progresezi, poţi să te socoteşti ratat. Deci eticheta o pui comparându-te cu
potenţialul tău, cu posibilităţile tale, în nici un caz prin comparare cu colegul ajuns director la
Serviciul public de gospodărie comunală.
Ratarea este un păcat.

- Îţi mulţumesc că m-ai lămurit, dar te rog să mă lămureşti şi asupra unei teme des
dezbătute de noi – bătrâneţea. Crezi că în toate situaţiile bătrâneţea aduce cu ea şi
înţelepciune? Îmbătrânirea este o toamnă rodnică, sau în lunga ta activitate de medic ai
întâlnit şi cazuri în care bătrâneţea pur şi simplu alterează frumosul ideal?
- Poţi să îmbătrâneşti fără să te înţelepţeşti, chiar fără să te maturizezi. Nu e neapărat
înţelept omul bătrân. Pot să am milă de el, să-l ajut să traverseze strada, dar să-l respect numai
pentru că e bătrân? Să fiu cuviincios faţă de el, da.
Înţelepciunea vine din cărţi, artă, muzică, conversaţii, etc., plus experienţa vieţii
trăite, suferinţele în primul rând. Prin înţelepciune, alături de armonie, echilibru şi măsură
eu înţeleg şi cunoaştere. Observând metafora ta (atât de evocatoare încât o văd aproape ca

95
alegorie) mă gândesc că este important să atenţionez – după nemuritorul model „Iarna nu-i ca
vara” – că recoltatul din toamnă presupune semănatul din primăvară şi plivitul din vară. La fel
înţelepţirea. Cu alte cuvinte dacă nu ţi-ai asigurat bătrâneţea, înmagazinând deprinderi,
pattern-uri de raţionamente, cultură, informaţii utile, etc., dacă hrana aceasta mintală şi
sufletească nu ţi-ai pregătit-o din tinereţe pe toată durata viaţii, n-ai ce recolta toamna. Şi dacă
la bătrâneţe nevoile materiale scad, foamea pentru spiritualitate se accentuează. Foame de
satisfacţii culturale, dar „net kultura”. Foame de o muzică bună, dar lipsa de familiarizare cu
Bach zice „net haraşo”. Dacă n-ai semănat, săpat, şi îngrijit ţarina cu grâne, poţi culege cel
mult buruieni. E tristă duminica zilelor noastre...

- Iată, am ajuns şi la ultima întrebare, cel puţin din setul acesta de discuţii. Ce crezi
că ar trebui să lăsăm mai bun şi mai frumos în urma trecerii noastre prin viaţă?
- Mai întâi vreau să menţionez că multe din opiniile pronunţate aici de mine sunt
platitudini. Sunt opinii pe care le-am verificat cât am putut, le-am găsit bune sau interesante,
mi le-am însuşit, au devenit parte din mine, le-am vieţuit. Faptul că există şi în gura altora sau
în cărţi, nu mă deranjează. Nu revendic paternitatea multor opinii exprimate. Nu acord
importanţă faptului că pot fi regăsite şi la alţii. Sunt copii înfiaţi. Mi-i asum însă.
O parte din aserţiunile susţinute îmi aparţin. Fără a fi convins că şi pe acestea nu mi le
voi fi însuşit vreodată din surse uitate de mine. In orice caz m-am identificat din plin cu ele,
de vreme ce le socotesc ale mele. Mă reprezintă.
Şi acum răspund la întrebarea ta probabil tot cu platitudini. Rostul existenţei noastre
nu-l ştim. Nu ştim pentru ce ne-am născut şi de ce suntem pe acest pământ. Se chinuie
filosofia de 2500 de ani să afle treaba asta şi răspunsul lipseşte. Probabil nici nu există un
asemenea răspuns. Atunci să ne mulţumim cu ce avem sau putem: o casă , un pom, un copil,
numele pe o carte. Fie şi numai una din cele enumerate dacă ai făcut, poţi să spui Doamne,
mă predau, mi-am isprăvit treaba. Asta este pentru mine esenţa vieţii, asta este ce trebuie să
lăsăm în urmă. Restul, -galoane, insigne, amăgiri, deşertăciune.

- Îţi dai seama că nu pot să te las să încheiem aşa. Tu care de multe ori şi când nu a
fost nevoie, ai despicat firul în patru, te rog şi acum să detaliezi.
- Ai construit o casă care să rămână ( eşti un mic Antonio Gaudi), ai făcut un copil,
(şi l-ai crescut om de caracter), ai sădit un pom (şi te-ai preocupat să crească drept), ai scris o
carte (care să dăinuie măcar 5-10 ani), - ce-ti poţi dori mai mult muritorule? Nu risca hybris-
ul, du-te la culcare!

- Ai revenit după o nouă vacanţă în Creta. A cincea sau a şasea, mi-ai spus. Ce ai
adus în suflet de acolo?
- Puţină visare. Şi materializarea ei. O transcriu.

ÎNTÂLNIRE CU DIONYSOS

Facerea lumii. Timpul posibil, - Cutremur. Explozie, dar mai ales implozie. Locaţia, -
mijlocul Mediteranei. Plutire în derivă. Ce-ar fi fost omul fără abaterea de la materialitatea de
humă? Leagănul filozofiei, - parte din derivă. Visarea, - altă derivă. Filozoful: „A-ti aminti de
lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată”....

96
 Laocoon. Luptă. Indiferent de rezultat. Oricum e decis de zei. Mişcarea. Spre toate
punctele cardinale şi in toto în spaţiul cosmic. Cosmice predestinări. Destinări. Destine.
Olimp. Zei. Zeus. Afrodita. Dorita. Creaţie şi procreaţie. Acelaşi gust. Aceeaşi menire.
Jos, - viermuială omenească. Sus, - festin cu ochiade în jos. Şi zeii tânjesc uneori.
Revelaţie. Mitică. Legendară. A spiritului metaforizat în arte. Frumosul reflectat, apoi
inspirat de nuovo. Semizeul. Dar şi Minotaurul. Timpul probabil, - neîmplinit. Minotaurul cu
bale de sânge.
Icar. Ce va fi gândind când a încetat înălţarea spre lumină!? Istorie, - tratat de Nikos
Kazantzakis. Apusuri de soare de culoarea sângelui roditor. Cer fierbinte. Stăpâniri maure sau
veneţiene. Pala calda u farru freddu. Ieşire din timp.
Catedrală. Duhrer, - austeritate de peisaj şi sobrietate de gest. Ce uşor ia puşca foc!
Aspiraţie şi închinare. Aspiraţia Catedralei lui Rodin. Închinarea, - orthodoxă. Creta, -centrul
lumii. Insula zeilor. Visul muritorilor. Floarea cu parfum de visare şi omor. Prototipul
destinului insular. Sfidare a continentelor. Fierbinte şi răcoroasă. Genetica toată într-o singură
celulă. Vântul despărţirii. Ultima negare posibilă.
A, - stănescian. Mamă. A toate. Iubită. A tot. A, -olimpian. A, - de credinţă. „Să se
facă lumină!” Trezire. Alfa şi omega dispar. Dăinuie celelalte simboluri. Aşa vor zeii.

- Ce bine că n-ai ţinut-o aşa în toate răspunsurile! „Transparenţa” ar fi ucis cititorii.

Iar „exprimarea” ar fi stupefiat profesoarele. Halal!
- Mulţumesc pentru „măgulitoarele” păreri.
Un mulţumesc şi brizei mării, - aducătoare de amintiri de acasă, via Marea Neagră –
Marea Mediterană. Datorită ei, bântuit de arzătoare doruri, m-am îndemnat la o seară cu
Dionysos. La finele serii dionisiace am „văzut” insula cu istoria, geografia, miturile şi
corelaţiile născute şi imaginate. Aşa cum apare în poem.

- O.K. Dacă ţi-a trecut mahmureala să continuăm să ne căutăm identitatea.

- Foloseşte cuiva?
- Poate vreunui adept al lui Dionysos şi acestuia după ceva timp de la primele
sorbituri. Beţia de idei este domeniul privilegiat al addicţilor. Şi atenţie, prozelitismul este
pedepsit!
- Păi,...atunci?
-Păi,...atunci, -halal exprimare! Să-i dăm bătaie!
- Da, sună mai academic ce spui tu acum.
- Sune cum o vrea, iată următoarea întrebare.

-Suntem la încheierea convorbirilor noastre. Aştept câteva răspunsuri scurte, alerte.

Ce-ţi reproşezi în această viaţă?
- Nefăcutele.

- Poţi anticipa domenii materiale promiţătoare?

- Refuz să o fac. Civilizaţia actuală ajunge. Surplusul l-aş dori în cultură şi etică.

- Căile de acces la îmbunătăţirea condiţiei umane?

- Educaţie, cultură, credinţă.

97
 - Umanismul mileniului trei?
- Cunoştinţe + raţiune. Altruism + voinţă, religie + ecologie.

- Instrumentul sau instrumentele de utilizat?

- Mintea şi sufletul omului.

- Perspective de asistenţă a psihismului?

- 1. Înţelegerea procesului de funcţionare şi consecutiv a celui de ameliorare a reginei
funcţiilor psihice, imaginaţia. Omagiu lui Ortega y Gasset.
2. Continuarea perfecţionării logosului (Wittgenstein la adecvare-precizie şi încă
multe la inovaţii)
3. Explorarea şi utilizarea virtuţilor tăcerii, reculegerii, contemplaţiei şi rugăciunii.

- Cum priveşti convorbirile noastre?

- M-au provocat să fac puţină ordine. Pe cititori probabil invers.

- Demersul în sine ?
- „Am dat cuiva bogăţia câtorva gânduri şi m-am întors în sărăcia mea”. (Noica).

- Despre opiniile exprimate de tine în dialogurile noastre?

- Îl citez pe nemuritorul comedian şi actor american Groucho Marx:
"Those are my principles, and if you don't like them... well, I have others.”
“Astea sunt principiile mele; dacă nu-ţi plac, am şi altele.”

- Dacă spiritul ţi-ar supravieţui şi ai dori să te continui în acela al copiilor tăi, care
ar fi direcţiile de sporire pe care le-ai trece lor?
1. Aport social (Intrare pe orbită: o casă, un pom, un copil, o carte...);
2. „Un supliment de suflet” (Bergson);
3. Prin cultură spre înţelepţire (Experienţa de viaţă doare!). Cunoştinţe asimilate.

- Cum ai vrea să te desparţi de viaţă?

- Lucid: Ich sterbe! Punct.

- Şi oamenii de tine?
- Ascultând Requiemul lui Mozart.

################

98
 Consemnez în această carte convorbirile a doi oameni ajunşi la vârsta de 70 de ani. Ei
nu prea au ce pierde (au pierdut deja atâtea) şi nici ce spera. Ca atare opiniile şi ideile pe care
cititorul le poate găsi între coperţile cărţii sunt sincere până la impudicitate.
Premeditat, tot pe criteriul veridicităţii am abordat – alert desigur – subiecte din mai
toate domeniile vieţii noastre. Omul este un complex de umbre şi lumini. Le-am sondat şi pe
unele şi pe altele.

99