Esenienii

Istoricul iudeu Iosif Flaviu vorbeste de esenieni ca de a "treia dintre filozofiile" sau scolile de gandire
evreiesti, dupa cea a fariseilor si saducheilor. Tot dupa informatiile acestui istoric se pare ca esenienii au aparut
in istorie sub domnia lui Ionatan 160-142 i.Hr. si probabil, provenind, ca si fariseii, dintre "hasidimii" epocii
Macabeilor.

In privinta numarului lor, Filon din Alexandria informeaza ca pe vremea lui aceasta se ridica la circa 4.000
de persoane si ca locuiau in satele si oraselele Iudeii indeletnicindu-se cu agricultura, dar dedicand mult timp
insa studiului comun al moralei si problemelor religioase, inclusiv interpretarea cartilor sfinte.

Tot Filon interpreteaza denumirea lor ca insemnand "piosi", aducand la cunostinta si faptul ca esenienii
respectau cu scrupulozitate puritatea ceremoniala, detineau toate proprietatile in comun, nu aduceau jertfe de
animale, practicau celibatul, nu detineau sclavi, se ingrijeau de aceia dintre ei care nu puteau lucra din cauza
bolii sau batranetii, nu faceau juraminte, nu luau parte la activitati militare si cultivau, in general, toate virtutile.

Intre cauzele care au determinat aparitia acestei grupari se numara, in primul rand, decadenta clerului de la
templul din Ierusalim. Se cunoaste ca inca pe timpul regelui sirian Antioh al IV-lea Epifanes, o mare parte dintre
preoti, in special cei tineri, se indepartasera de traditiile iudaice stravechi, acceptand influente straine, mai ales
elenistice.

Astfel, se rusinau de circumciziune, isi abandonau indatoririle sacerdotale pentru a participa si chiar a
concura la jocurile de pe stadioanele pagane, care aparusera si la Ierusalim. in sfarsit, regii sau parintii Macabei,
din randurile carora a facut parte si Ioan Hircan I, au comasat in persoana lor arbieria si regalitatea, fapt care a
dus la compromiterea functiei arhieresti ca urmare a abuzurilor comise din functia regalitatii.

In fata unor astfel de situatii, esenienii, rupand legatura cu iudaismul oficial, reprezentat de preotii de la
templu, au ales o viata retrasa, grupandu-se in mici comunitati, cu reguli severe, cu avere comuna si mese
sacramentale.

Cat priveste procedura intrarii in comunitate si de initiere a esenienilor, dupa informatiile lui Iosif Flaviu,
aceasta includea o perioada de 3 ani de noviciat., Dupa un an de noviciat cu purtarea alba a hainei gruparii,
candidatul era admis la ritualul purificarii in apa, dar la masa comuna a comunitatii, inteleasa ca simbol al
initierii depline, nu era acceptat decat dupa trecerea a inca doi ani de noviciat, inainte de a trece de la noviciat
la statutul de membru, candidatului i se cerea sa depuna mai multe juraminte solemne, dar infricosatoare, prin
care se angaja sa cinsteasca dupa cuviinta pe Dumnezeu, sa se poarte cu dreptate fata de oameni, sa nu insele
pe nimeni, sa-i apere pe cei drepti si sa-i deteste pe cei rai, sa nu minta, sa nu fure si sa nu divulge secretele
comunitatii.

"Cei ce doresc sa intre in secta lor - spune Iosif Flaviu - nu sunt primiti numaidecat. Acela care face dovada
de infranare este ingaduit, dupa un an, sa ia parte la botez in apa foarte curata, in vederea curatirii, dar nu e
primit la ospatul comun. Dupa o incercare de inca doi ani, daca e aflat vrednic, e primit in cin. Cei prinsi in
greseli mici sunt alungati din cin."

Dupa informatiile aceluiasi istoric, ziua esenienilor incepea inainte de rasaritul soarelui, cu rugaciunile de
dimineata, adresate soarelui "ca si cum l-ar implora sa rasara". Apoi fiecare isi lua in primire sarcina
incredintata, sub indrumarea unui supreveghetor si lucra pana la amiaza, cand membrii comunitatii se imbaiau
si luau parte la o masa comuna simpla, dupa care continua lucrul pana seara.

Hippolyt nu spune nimic despre rugaciunea adresata de esenieni soarelui dimineata: el spune ca "ei
staruiesc in rugaciune din zori de zi si nu rostesc nici un cuvant pana cand nu canta un imn de lauda lui
Dumnezeu".
 Esenienii aratau un mare respect Torei. Ei tineau cu strasnicie la ziua de sabat, trimiteau ofrande la templul
din Ierusalim, dar nu participau la cultul de la templu, socotind ca acesta a fost profanat de Ionatan si urmasii
sai, ca unii care au uzurpat demnitatea arhiereasca.

Despre esenieni vorbeste si un alt scriitor antic, Pliniu cel Batran, care ii prezinta ca fiind o comunitate
situata pe tarmul de Vest al Marii Moarte, undeva la Nord de Enghedi. "Ei au locuit acolo de nenumarate
generatii - spune el - au renuntat la femei si la bani; cu toate acestea numarul lor a fost menpnut in
permanenta, deoarece multi oameni veneau in mod obisnuit si se alaturau existentei lor solitare, fiind istovip de
viata obisnuita".

Pliniu se refera de fapt la comunitatea de la Qumran, unde au si fost descoperite importante ruine ale
asezarii eseniene. Pe membrii acestei comunitati, Pliniu ii numeste, asadar, "esenieni". De altfel pentru marea
majoritate a cercetatorilor contemporani nu exista nici o indoiala ca asezarea de la Qumran adapostea o
comunitate de esenieni, desi acest nume nu apare in documentele descoperite aici.

Sapaturile arheologice facute in anul 1951 si in anii 1954-1956 in campul de ruine de la Qumran au scos,
intr-adevar, la iveala ruinele unui locas cum nu se poate mai potrivit cu nevoile unei comunitati eseniene.

Cladirea fusese inzestrata cu incaperi pentru trebuintele obstii, cu cisterne pentru spalarile zilnice, cu
trapeza pentru ospatul sfant luat in comun, cu incaperi cu mese si calimari pentru copiatul cartilor sfinte etc.
Langa cladire s-a aflat si un mare cimitir apartinator respectivei comunitatii eseniene.

Sapaturile amintite au scos la iveala in peste zece grote descoperite ale aceleasi regiuni si un numar
impresionant de manuscrise, pe pergament si papirus ale comunitatii de la Qumran, si care cuprindeau
fragmente din mai toate cartile Vechiului Testament ebraic, cu exceptia cartii Esterei, Tobit si intelepciunii lui
Sirah.

Cladirea care adapostea comunitatea de la Qumran s-a zidit in vremea lui Ioan Hyrcan (135-104 i.Hr.) si-a
dainuit, dimpreuna cu comunitatea, pana in anii 68-70 d.Hr., cand a fost distrusa in intregime de legiunile
romane, in timpul razboiului iudaic.

Cat priveste insa soarta esenienilor dupa razboiul iudaic si distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr.,
parerile qumranologilor sunt grupate, in general, in jurul a doua teze:

a) teza disparitiei complete a esenienilor dupa anul 70, sustinuta intre altii de M. Simon si S. Baron.

b) teza trecerii esenienilor la crestinism dupa anul 70, incetand deci sa mai existe ca secta separata. in
acest sens O. Cullman si J.T. Milik sustin ideea ca dupa impartirea comunitatii de la Qumran, dupa anul 70,
ramasitele comunitatii au fost asimilate de catre grupurile crestine de la est de Iordan, care au suferit cu timpul
tot felul de influente sincretiste.

Pr. dr. Athanasie Negoita este insa de parere ca dupa anul 70 d.Hr. esenienii n-au disparut, ci si-au
continuat existenta timp de secole, "transformandu-se cu timpul intr-o secta iudaica, care exista si azi"su. Dintre
argumentele sale amintim cateva:

1. Esenienii erau protejati de regii din familia lui Irod cel Mare si astfel implicit de catre romani. Din acest
motiv ei au fost porecliti de contemporani "irodieni", fiindca se asezasera la adapostul regilor irodieni.

2. Aparitia pe la mijlocul sec. II d.Hr. a sectelor gnostico-iudaice care profesau unele doctrine observate
numai de esenieni precum: celibatul obligatoriu, oprirea de la consumul de carne, genealogiile angelice etc., duc
la concluzia conservarii esenienilor si a doctrinelor lor si dupa anul 70 d.H.

3. Sfantul Epifanie, care a trait ins sec. IV d.Hr., vorbeste de secta "oseenilor" ca vietuind dincolo de
Iordan, dimpreuna cu alte secte ca cea a nazareeilor, sampseienilor s.a. de a caror existenta se cunoaste in sec.
IV si V d.H.
 Documentele descoperite la Qumran sunt de cea mai mare importanta nu numai pentru intelegerea miscarii
eseniene, ci si pentru intelegerea Noului Testament. Veacul care a precedat imediat nasterii lui Iisus Hristos
reprezinta o perioada relativ obscura a istoriei iudaice. Textele descoperite la Qumran in 1947, si dupa aceea,
au ridicat intr-o oarecare masura valul care umbrea aceasta perioada.

Spre exemplu, documentele de la Qumran pun in lumina, printre altele, un aspect necunoscut pana acum al
teologiei iudaice, anume un oarecare dualism, care deosebeste doua duhuri, cel al lui Dumnezeu si cel al lui
Veliar, adica al diavolului; lumina se opune intunericului, atat in lume, cat si in sufletul omului.

Totusi, acest dualism ramane monoteist, caci Dumnezeu este cel care a creat amandoua aceste duhuri.
Dualismul acesta iese in evidenta si pe plan moral: influenta duhului adevarului apare in practicarea virtutii, in
timp ce pacatul apare ca o manifestare a duhului intunericului. Lupta aceasta va avea un sfarsit, terminandu-se
cu nimicirea completa a raului si cu biruinta "fiilor luminii".

Ierarhia si doctrina sectei eseniene

 
Secta esenienilor apare in istorie in urma conflictelor religioase interne. Astfel, "Piosii" se despart de restul
poporului iudeu (socotit a se fi indepartat de credinta stramoseasca) si se autoexileaza in desertul Iudeii, unde
isi vor elabora propria teologie. Separarea de religia oficiala de la Templul din Ierusalim a dus la o
individualizare a acestei secte, ale carei caracteristici le vom observa in urma studierii ierarhiei si a doctrinei.
 
Iesita din cadrul religiei iudaice, care avea la baza Legea lui Moise sau Tora, esenismul avea o structura
ierarhica bine definita. Membrii acestuia se considerau a fi adevaratul Israel, adica cel care se va mantui sau
Israelul eschatologic. Spre deosebire de partidele religioase iudaice existente la acea vreme, esenienii faceau
clar diferenta intre fiii lui Aaron si leviti, pe de o parte, si laici pe de alta parte. Astfel, puterea legislativa si cea
judecatoreasca reveneau de drept fiilor lui Aaron, adica descendentilor din aceasta familie.
 
Esenienii erau condusi de doi sefi, dintre care unul era preot si purta titlul de "Preotul inspectoral celor
numerosi" (CD XIV, 6) iar celalalt era laic, supranumit "Superintendentul tuturor taberelor" (CD XIV, 8). Membrii
sectei erau impartiti in grupuri de cate cincizeci si de cate zece (1QS II, 21). Acestia aveau un intendent care ii
instruia pe candidati in legatura cu invataturile sectei (CD XIII, 7). In plus, semnalam si existenta unui "consiliu
al comunitatii" compus din doisprezece laici si tei preoti (1QS VIII, 1), ce reprezenta cele douasprezece triburi
ale lui Israel si cele trei familii sacerdotale, descendente din Levi, prin fiii sai Gerson, Qehat si Merari. Ultimul
nivel al ierarhiei acestei secte il reprezenta existenta asa numitelor "celule" compuse din cel putin zece laici, ce
erau conduse de un preot. Analizand toate aceste aspecte, constatam ca, desi miscarea de la Qumran era
fundamental sacerdotala (ierarhia ei constand exclusiv din preoti), laicii formau totusi majoritatea. Admiterea in
cadrul comunitatii de noi membri se facea in urma parcurgerii mai multor etape, in care intendentii decideau
care vor fi viitorii alesi. Prima etapa se derula pe parcursul uni an, timp in care candidatul era supus unei seriide
verificari. inca de pe acum el traia conform preceptelor sectei, insa avea totusi in orice moment posibilitatea de
a se intoarce la traiul anterior. Odata depasita aceasta etapa, urma noviciatul, care se desfasura pe o perioada
de doi ani si care oferea candidatului posibilitatea de a participa la o serie de actiuni comunitare precum
ablutiunile (spalari rituale). Dupa aceasta perioada, novicele devenea frate cu drepturi depline, calitate ce
reclama renuntarea la toate bunurile personale, ce urmau a fi utilizate in folosul comunitatii (acest lucru il vom
intalni in cadrul organizarii Bisericii primare). Incadrarea solemna in interiorul sectei avea loc in urma unei
ceremonii adecvate, in care noul membru promitea sa se supuna ierarhiei, sa respecte invataturile sectei si sa
nu o paraseasca.
 
Conform celor prezentate mai sus se pot desprinde urmatoarele caracteristici ale ierarhiei sectei esenienilor:
accentul sacerdotal fundamental al acesteia, existenta unei structuri de conducere piramidale bazate pe o
disciplina stricta si etapizarea procesului de admitere a celor ce urma a face parte din comunitate.
 
Kirbet Qumran si cele 11 grote cu manuscrise eseniene
 
Dupa ce a trecut de piatra care marcheaza nivelul marii, drumul care coboara de la Ierusalim la Ierihon
serpuieste inca de-a lungul catorva kilometri, inainte de a oferi privirii un peisaj incantator pe care il marginesc
la orizont, aspru dar calm, muntii Moabului. Privelistea este o adevarata cufundare in vatra celei mai adanci
depresiuni a pamantului, un desert de un alb impunator, imbibat ici si colo cu alte culori, pe care il onduleaza in
departare dunele Iordanului si pe care il limiteaza, la dreapta, scantaietoarea oglinda a Marii Moarte. Ajungand
in partea de jos a depresiunii, crezi ca regasesti tarmul, cand, deodata, drumul coteste la dreapta, in directia
unei terase care se profileaza pe fondul unui lant de faleze stancoase. O scurta escaladare si iata-ne in prezenta
ruinelor manastirii eseniene de la Qumran. Marea Moarta este in fata vizitatorului,  nemiscata  si  sumbra.  La
dreapta,  o  pata verde  inveseleste monotonia acestui tarm incolor : oaza de la Aim Feshkha.
 
"Telegraful roman" si revistele centrale bisericesti au avut deseori prilejul sa prezinte cititorilor ceea ce s-a
convenit sa se numeasca "descoperirile de la Marea Moarta", insa, implinirea a 40 de ani de la prima
descoperire ne ofera prilejul unei necesare si utile rememorari. O reluare, oricat de sumara, a problemelor pe
care le-a ridicat si le ridica inca abordarea acestor epocale descoperiri este imposibila, daca tinem cont de
spatiul restrans al unui articol. Ne vom multumi sa prezentam pe cateva pagini situatia geografica-geologica a
locului acestor descoperiri si etapele identificarii celor 11 grote de la Qumran, in care au fost gasite
manuscrisele.
 
Regiunea Qumranului se intinde intre tarmul Marii Moarte (-395 m astazi) si muchia falezei abrupte care
limiteaza perspectiva (aproximativ -100 m). Se pot distinge aici trei etaje, despartite de pante mai mult sau mai
putin povirnite si decupate. Sa pornim de la nivelul cel mai de jos, pe unde trecea drumul antic, si unde se afla
si azi cel modern de la Sodoma la Ierihon.
 
Plaja de marna, cu o mare concentrare de sare (marna peninsulei Lisan), se prelungeste in panta foarte lina
sub nivelul marii. Ea se largeste spre nord, unde se continua lin, prin cimpia Ierihonului, Ghor-ul.
 
Spre sud, ea se ingusteaza, spre a se sfarsi la Ras Feshkha, la 5 km de Qumran. In dreptul lui Kirbet-
Qumran (sau ruinele de la Qumran), latimea ei este de aproape 2 km. Ea urca lin pana la pantele primei terase.
Terasa marnoasa, cu aproximativ 50 m deasupra nivelului actual, este ramasita unui stravechi nivel al Marii
Moarte. Este inclinata, dar in mod foarte uniform, astfel incat te poti aseza si poti circula aici fara difi cultate. Pe
aceasta terasa se afla ruinele de la Qumran si, de cativa ani, micul Kibhutz, care ocroteste peisajul si cultiva o
plantatie de palmieri in jurul izvoarelor Ain Feshkha si Ain Ghazal, pe aproximativ 100 de hectare.
 
Intre aceasta terasa si plaja pe care o domina, pantele sunt abrupte, dar adanc brazdate de rigole care
coboara dinspre masiv, sapate in decursul secolelor in marna moale. Chiar de la primele sapaturi arheologice a
fost destul de usor sa se traseze o cale stabila si sa se realizeze drumul actual. Putin spre sud de ruine, terasa
este taiata de Wadi Qumran, o rapa a unui torent sezonier, care iese dintr-o crapatura a ma sivului. Cascada pe
care o formeaza uneori apa acestui "wadi", deosebit de puternica, a maturat totul in calea ei si a indepartat
roca dura pana la nivelul de baza. Vazand-o curgand, in timpul sapaturilor din 1955, ea a fost pentru arheologi
un spectacol tulburator.
 
Terasa calcaroasa se ridica deasupra celei precedente cu ceva mai mult de 150 m. Este marginita de un
banc de roca cenomaniana foarte dura, crestata in mari blocuri masive, cu pereti aproape verticali. Intre ele,
pante de grohotis foarte abrupte lasa sa se scurga apele ploilor, rare, dar uneori violente.
 
Destul de numeroasele grote de aici, sapate in peretii stancilor, dovedesc un fost climat ploios,
contemporan cu glaciatiile din Europa si, deci, cu mult anterior vremurilor biblice. Cum insa eroziunea se mani-
festa inca, peisajul are un aspect cu totul aparte.
 
Avantajele naturale ale Qumranului. Regiunea nu este, desigur, o gradina a Edenului. Ea insa ofera cateva
avantaje celui ce doreste sa se stabileasca in desert, si anume :
 
-  Un climat ceva mai bland si, mai ales, un aer mai placut de respirat decat cel de pe tarmul Marii Moarte;
cei 50 m diferenta de nivel conteaza mai mult decat ne-am putea imagina, pentru aceasta;
 
-  Locul este aprovizionat cu apa dulce, este adevarat, putina, dar inteimitenta, incat exista posibilitatea
crearii de rezerve;
 
 -  Prezinta conditiile pentru o buna aparare, datorita rapelor destul de abrupte, care izoleaza aproape
complet promontoriul pe care este asezata, in sfarsit, la o ora de mers de la Qumran spre Sodoma, prezenta
unor izvoare,  salcii dar abundente, permite irigarea unei plantatii de palmieri.
 
Iata motivele care au determinat asezarea in acest loc a esenienilor, comunitate din sanul careia provin
manuscrisele. Totul a inceput in 1947, cand, pe piata de antichitati a Ierusalimului, au aparut sapte mari suluri
de piele fina, acoperite cu scriere ebraica veche. Ulterior, s-au adus pe piata si cele doua ulcioare de pamant
ars, in care se spunea ca s-ar fi aflat aceste manuscrise. Niste beduini din desertul Iudeii, din tribul Ta'amireh,
le-au prezentat unui anticar din Betleem, orasul in care isi faceau de obicei cumparaturile.
 
Grotele in care s-au gasit manuscrisele. Patru suluri au fost cumparate de episcopul de rit sirian Mar
Athanasie Jose Samuel; care le-a lasat sa fie examinate si fotografiate de catre cercetatorii J. C, Trever si W. H.
Brownlee, de la American School of Oriental Research. Celelalte trei suluri au fost cumparate de Dr. Sukenik,
specialist de laUniversitatea ebraica, care a recunoscut indata autenticitatea lor.
 
Incepand cu 1948, apar primele dari de seama, carora le urmeaza intr-un ritm accelerat, comentarii, critici
si ipoteze. Ar fi fost indispensabila examinarea arheologica a locului pentru studierea multor materiale si
culegeri de date literare si paleografice. Dar evenimentele care au urmat in regiune, legate de sfarsitul
Mandatului britanic, din 14 mai 1948, au facut ca Serviciul Antichitatilor sa nu mai fie in stare sa-si exercite rolul
moral de supraveghere si cercetare a regiunii.
 
In ianuarie 1949, a fost semnat armistitiul intre evrei si arabi. Chiar la sfarsitul acelei luni au fost trimisi
oameni de paza in acest pustiu si, numai dupa cateva zile, a fost descoperita grota manuscriselor, stiuta din
1947 numai de beduini. Directorul Serviciului de Antichitati a venit sa verifice descoperirea : pestera fusese
scormonita recent, dar numeroase ramasite de olarie si tesaturi prezentau un autentic aspect antic. Prima dare
de seama a descoperirilor din cea dintai grota, facuta de Scoala Biblica si Arheologica Franceza din Ierusalim si
de Muzeul Arheologic al Palestinei (sau Muzeul Rockefeller), in perioada 15 februarie - 5 martie 1949, a aparut
in "Revue Biblique" din acelasi an. Rezultatele cercetarilor au fost edificatoare : o gramada de cioburi de olarie
elenistica a permis reconstituirea unui ulcior, asemanator cu celelalte doua, care ajunsesera mai demult in
comert. O multime de fragmente de ceramica a aratat ca grota continuse odinioara vreo cincizeci de vase
asemanatoare. Preocuparea celor din vechime de a conserva scrierile in acest mod este atestata in literatura
egipteana, incepind cu a XX-a dinastie (sec. al XH-lea i.Hr..). dar si in Sfanta Scriptura (Ier. 32, 14) si in unele
texte mai tarzii. Asocierea sulurilor scrise cu ulcioarele in care se conservau a surprins pe moment pe unii
eruditi, pana ce s-a stabilit ca acest mod de pastrare avea o traditie bine stabilita.
 
In sfarsit, in grota s-au mai gasit aproape 600 de fragmente de manuscrise, al caror material (o piele fina)
si mai ales scrierea lor (o ebraica bine conturata, cu scriere patrata) au lasat posibilitatea formularii ideii ca
faceau parte din grupul sulurilor mari.
 
Istoria descoperirilor
 
Discutand cu membrii tribului Ta'amireh, pe atunci seminomazi, din pustiul Iudeii, si cu muncitori arabi, L.
Harding, directorul Serviciului de Antichitati si Roland de Vaux, directorul Scolii Biblice Franceze, au putut stabili
urmatoarea istorie a descoperirilor de la Qumran :

 Ciobanul Mohamed el-Dib (lupul), insotit de varul sau Ahmed Mohamed, a descoperit, in februarie 1947, pe
cand cauta o capra ratacita, o spartura in stanca. A doua zi, au intrat in ea si vazand ulcioarele de pamant ars,
le-au sfaramat. Unul din ele continea suluri scrise, care deindata au fost duse la un anticar din Betleem. Era
vorba, probabil, de marele sul al cartii lui Isaia, de comentariul la cartea "Habacuc" si de "Manualul de
disciplina" (numit atunci "Regula Comunitatii" - titlu ce se gaseste in text).
 
Ta'ramireh-ii, vazand interesul acordat descoperirii lor si avand in vedere efortul ce se facea pentru a le
completa, au inteles ca aflarea de noi manuscrise le putea aduce castiguri. In decembrie 1951, un nou lot de
"Manuscrise de la Marea Moarta"- cum li se spunea pe atunci - a starnit curiozitatea oamenilor de stiinta. Ele
proveneau dintr-o alta parte a desertului. Acest lucru se datoreste faptului ca, specificul climatic al zonei nefiind
propice pretutindeni conservarii textelor, esenienii le-au depozitat in locuri diferite, pentru a nu fi pierdute in
intregime, dupa cum ar fi putut crede ei.
  
Agitatia a sporit cand au aparut noi fragmente, in februarie 1952, mai ales ca proveneau din imprejurimile
grotei 1. Scoala Biblica, Scoala Americana si Muzeul Rockefeller si-au unit fortele materiale pentru a explora in
amanuntime faleza terasei calcaroase, incepand de la Ras Feshkha, pe o distanta de 8 km spre nord, ingloband
in largime sectorul primei grote. In aceasta expeditie, cu investigatii in 25 de adancituri sau crevase, s-a gasit
numai olarie. Insa, tot acum s-au descoperit alte doua grote : grotele 2 si 3, care s-au dovedit foarte bogate in
fragmente de manuscrise, in cea de-a treia s-au aflat doua enigmatice foi de cupru rulate si foarte greu de
desfacut din cauza oxidarii lor, care le corodase pana in interior. A trebuit mult timp pana s-au putut citi aceste
rulouri de cupru ; ele contineau o lista de tezaure, a carei semnificatie ramane controversata.
 
S-au depus multe stradanii pentru a descoperi adevaratul tezaur, despre care se credea ca este foarte
aproape. Un fost vanator si-a amintit ca vazuse mai demult o anumita adancitura, unde a banuit ca poate afla
ceva. In septembrie 1952, doi tineri aventurieri au mers acolo sa vada ce era si, coborand cu franghii, au scos
la lumina un nou lot de fragmente scrise. Se stia prea bine acum ca si cea mai mica ramasita de manuscris isi
avea importanta ei si ca un adevarat curs al valorilor fusese fixat de aici inainte intre trib si arheologi. Grota
astfel descoperita urma sa pqarte numarul 4. Imediat, de la 22 la 30 septembrie, o noua expeditie a fost
organizata pentru a o degaja complet. Au iesit la iveala mai multe manuscrise.
 
Aceasta grota este in realitate o pivnita sapata de mana omului in terasa marnoasa, foarte aproape de
ruina de la Qumran. Savantii au trecut pe alaturi fara sa-i vada deschizatura. Spre consolarea lor, ei au gasit
alaturi de grota 4, o alta, mult mai bine ascunsa, adica grota nr. 5.
Cu acelasi prilej, s-a descoperit in faleza o alta adancitura, neobservata pana atunci, adica grota nr. 6.
Interesul s-a concentrat atunci asupra ruinei de la Qumran, a carei situare centrala atragea atentia. In 1955 s-
au cautat locuri analoge celui al grotelor 4 si 5. Astfel, au fost descoperite grotele 7, 8, 9, 10, surpate aproape
cu totul si, deci, foarte sarace, dar continand totusi cateva vestigii, printre care, exceptionale ramasite scrise in
limba greaca.
 
Profesorul Roland de Vaux a apreciat atunci ca cheltuielile unei expeditii nu erau mai mari decat pretul de
cumparare a manuscriselor. Prin organizarea unei expeditii stiintifice, care a avut loc, nici tribul nu era lezat:
ceea ce nu primea pentru materialele descoperite, era compensat de ceea ce primea ca salariu din partea
expeditiei. Dibaci si cu spirit de observatie, prin insasi natura lor, beduinii n-au pierdut din ma terialul existent.
La aceasta se adauga, pentru specialitate, avantajul de a cerceta stiintific toate manuscrisele, lucru care era mai
presus de orice.
 
Si, totusi, beduinii sunt cei care au avut ultimul cuvant. In 1956 ei au descoperit in terasa calcaroasa grota
nr. 11, care a fost tot atat de bogata ca si grota nr. 1. Ea a fost exploatata complet in februarie-martie, ale
aceluiasi an.
 
In rezumat : grotele 1, 2, 3, 6, 11 sunt deschideri naturale ale primei faleze calcaroase. Grota 11,
asemanatoare cu prima, este o ascunzatoare, unde niste oameni au adapostit manuscrise intr-un moment de
restriste. Aici nu s-a gasit nici o urma de locuinta, desi nu incape indoiala ca a putut sa fie locuita. Celelalte
grote si vreo douazeci crevase, in care s-a gasit olarie, par sa fi fost adaposturi precare, unde niste oameni au
putut trai ca eremitii, lipsiti de orice confort.
 
Grotele 4, 5, 7, 8, 9, 10 sunt, dimpotriva, anexe ale asezamantului comunitar situat la Kirbet-Qumran. Ele
sunt pivnite racoroase, vara, si calduroase iarna, in consecinta, relativ confortabile.
 
Una dintre ele, nr. 4, a continut cu siguranta o mare biblioteca, dupa cum arata abundenta si varietatea
fragmentelor care au provenit de acolo.
 
Din februarie 1947, data cand s-au descoperit primele manuscrise si de cand, apoi, cu anul 1948 au aparut
primele publicatii despre "afacerea qumraniana", in decursul celor 4 decenii, a fost antrenata o multime de
cercetatori-si arheologi din Tara Sfanta si din lumea intreaga, la un adevarat asalt de a da la lumina noi
manuscrise si alte asezari umane din preajma-Marii Moarte.
 
 Manuscrisele, fragmentele scrise, olaria si alte obiecte gasite aici dezvaluie, o data in plus, ca la Kirbet-
Qumran a existat o asezare umana religioasa, al carei caracter a devenit bine cunoscut.
 
Gandirea si principiile religioase ale esenienilor, "oameni ai pustiului", au fost descrise de Iosif Flaviu,
contemporan cu ei, de Filon si de Pliniu cel Batran. Acesta din urma spune ca esenienii erau oameni singuratici,
fara familie, fara bani, care, departe de lume fiind, "traiau in tovarasia palmierilor" (Ist naturala, I, Vr cap.
XVII). Nici unul din ei nu vorbeste despre originea, evolutia si disparitia esenienilor. Arheologia moderna
socoteste, totusi, ca sfarsitul lor s-a intimplat in anul 68 d.Hr., la 150 de ani de la fixarea lor in aceasta pustie,
cand armatele romane conduse de Vespasian au nimicit, dupa Ierihon, si centrul comunitatii eseniene. Membrii
comunitatii, care n-au putut sa fuga, au fost, dupa toate probabilitatile, ucisi sau vanduti ca sclavi. Prevazand
cucerirea romana, acestia si-au pus in siguranta pretioasa biblioteca in grotele din apropierea lor, pe care
nadajduiau s-o regaseasca dupa trecerea primejdiei, unde insa nu s-au mai intors, se pare, niciodata sa-si ia
manuscrisele.
 
Continutul bibliotecii eseniene
 
Descoperirile facute pe lungimea coastei occidentale a Marii Moarte si, in particular, cele 11 grote de la
Qumran, au livrat insemnate cantitati de documente eseniene, estimate la mai mult de 15 000 de manuscrise si
fragmente. S-au gasit bucati din toate cartile Vechiului Testament si fragmente din lucrarile compuse de
comunitatea de la Qumran.
 
- Manuscrise biblice. Printre manuscrisele biblice, cel mai cunoscut este "Marele manuscris" (1 Q.Is), aflat in
grota nr. 1. Este vorba de un manuscris dupa cartea profetului Isaia. Este un rulou de 7,34 m lungime care
contine 54 de coloane bine conservate. Se crede ca a fost realizat intre anii 125-100 i.Hr. Fara a intra in detalii
de ortografie, retinem ca textul este foarte apropiat de cel al Bibliei oficiale, numit textul maso retic, in
concordanta cu cel al Septuagintei si cu vechea traducere siriaca "Pesito". Aceasta, de altfel, da valoare
deosebita textului.
 
Manuscrisul Psalmilor (10 Q. Ps.) cuprinde psalmi canonici si unele poeme de compozitie mai recenta.
Textul lui este apropiat de textul masoretic.
 
Manuscrisul Ecclesiastic (sau Bem Sira) era deja cunoscut in mai multe versiuni : ebraica, greaca si latina.
Cel de Ta Qumran a fost realizat, probabil, la inceputul secolului I i.Hr.
 
Targumul Iov (11 Q Tg Job) este o copie dupa o traducere aramaica, la inceputul erei crestine. Traducerea
literala a targumului a fost mult folosita ia editarea critica a textului biblic.
 
Pe langa acestea, s-au mai descoperit multe alte fragmente de manuscrise,  care sunt foarte importante,
pentru urmatoarele motive:
 
- sunt conforme cu textul masoretic, necunoscut pana acum; - sunt in concordanta cu vechile versiuni
biblice,  garantandu-se astfel fidelitatea textului oficial;
 
- ele sunt si punctul de reper in procesul de reconstituire a arhetipului.
 
Se poate spune ca s-au gasit fragmente din majoritatea cartilor Vechiului Testament. Nu s-au gasit, insa
manuscrise de la doua cartii cartea intai a Macabeilor si cartea Estir. Acest fapt este explicabil : trai torii de la
Qumran respingeau cartea I Macabei, pentru ca erau in conflict permanent cu dinastia hasmoneilor.
Respingeau, de asemenea, cartea Estir pentru ca istoriseste casatoria unei evreice cu un barbat pagan.
 
Manuscrise nebiblice. Comunitatea eseniana de la Qumran a folosit si diferite comentarii facute la cartile
Vechiului Testament, avand continut cu reglementari juridice, meditatii poetice si compozitii liturgice.
 
Comentariile, denumite deseori "peser" (pl. peserim) scoteau in evidenta prezicerile din cartile profetilor si a
psalmilor, punandu-le (aceste preziceri) in situatia prezenta, implinite in istoria si viata comunitatii qumraniene
si a oamenilor de aici. Intre lucrarile "peser" citam : peser Habacuc (1 Q p Hab), peser Naum (4 Q p Nah) si
Psalmul 37 (4 Q Ps.).
 
Compozitii apocrife. Printre acestea se numara cartea ebraica a Jubileelor si cartea Enoh, aflate fragmentar.
Pana la Qumran ele se cunosteau numai din unele traduceri facute in diferite epoci.
 
Comunitatea de la Qumran, prin conducatorii ei, a elaborat reguli in limba ebraica (serek), valabile pentru
viata de toate zilele, avand drept scop dobandirea vietii viitoare si anume: "Regula comunitatii" (1 Q s);
"Documentul de la Damasc" (CD), cunoscut inca din Evul Mediu; "Cartea Razboiului" (1 Q M) si a "Congregatiei"
(1 Q Sa) ; "Manualul de disciplina" si altele. Ele contin ample expuneri teologice, care ofera de talii pretioase
asupra gmdirii religioase a autorilor lor si asupra modului de viata al celor ce le foloseau.
 
Imnele (Hadayot 1 Q H) cuprind culegeri de meditatii poetice, scrise, probabil, de "Invatatorul dreptatii".
Din continut se vede ca autorul lor avea o experienta profund religioasa. El face dese referiri la cartile profetice
si la psalmi.
 
Compozitii liturgice. Cu continut liturgic sunt lucrarile : "Fericirile" (1 Q sb), in care se descrie "Ierusalimul
cel Nou", si "Regula Cantarilor", folosite la serviciile de sambata, in care Dumnezeu era laudat pe pamant,
asemenea cum in ceruri se lauda de catre ingeri.
 
La toate aceste manuscrise si fragmente biblice descoperite la Qumran se adauga altele care n-au fost inca
descifrate sau publicate si care vor completa in viitor cunostintele oamenilor de stiinta despre valoarea bibliotecii
biblice de la Marea Moarta.
 
Se stie apoi ca textele descoperite si publicate in decursul celor patru decenii au o importanta deosebita atit
pentru textul biblic, cat si pentru teologi, filologi si istorici. Ele sunt documente prin care se cunosc mai bine
viata si gandirea religios-morala din Palestina, in vremea, Mantuitorului Hristos.
 

O importanta mentionare a esenienilor facuta de Sfantul Apostol Pavel

In Predica de pe munte Mantuitorul indemna pe cei ce-L ascultau: "Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin
la voi in haine de oi, iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori" (Matei VII, 16; cf. Marcu XV, 22). Cine sunt insa acesti
prooroci mincinosi ce traiau in vremea Mantuitorului si cautau sa atraga la ei cat mai multi lesne-crezatori?
Acesti prooroci mincinosi erau numerosi, nu izolati si putini, fiindca Mantuitorul spune despre ei mai apoi: "Multi
imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne au nu in numele Tau am proorocit?" (Matei VII, 22).

Acesti prooroci mincinosi trebuiau sa fi fost o grupare, o secta iudaica ce cuprindea multi membri, asa cum
erau acei homines religiosi care pretindeau ca poseda darul profetiei. Iar acesti profeti mincinosi trebuie sa fie
bine cunoscuti de catre toti iudeii in acea epoca, caci Mantuitorul in Predica de pe munte se exprima in asa fel
ca sa fie inteles de catre toti auditorii sai, chiar daca vorbeste in chip aluziv.

Denumirea de prooroci mincinosi pare asadar a fi o porecla data de Mantuitorul acelei grupari de homines
religiosi contemporani cu El, pentru ca Hristos vorbeste folosind un verb la prezent - "paziti-va", dar mai ales
fiindca in aceeasi Predica de pe munte sunt mentionate si alte grupari religioase care traiau in vremea sa:
carturarii (Matei V, 20), vamesii (Matei V, 46), paganii (Matei V, 47; VI, 32) si mai ales fatarnicii (Matei VI, 2, 5,
16; VII, 5), care trebuie identificati in chip sigur cu fariseii; pentru ca fariseii sunt numiti cu acest nume al lor in
alta parte a Predicii de pe munte (Matei V, 20); pentru ca Hristos pomeneste cu privire la acesti fatarnici
sinagogile (Matei VI, 2 si 5), case de rugaciune intemeiate de farisei si frecventate de ei; apoi pentru ca fariseii
sunt numiti expressis verhis "fatarnici" de catre Mantuitorul (Matei XV, 7; Luca XII, 1); in fine fiindca fariseii se
rugau in chip ostentariu, fatarnic (Matei VI, 5 si Luca XVIII, 9-14).

Dar pentru a stabili cine ar putea fi acei prooroci mincinosi de care vorbeste Mantuitorul in Predica de pe
munte, trebuie sa analizam carora dintre gruparile religioase iudaice ce existau in secolul I d.Hr. putea sa li se
aplice mai exact porecla de "prooroci mincinosi", adica trebuie sa cercetam care dintre sectantii iudei din acea
epoca aveau printre aderentii lor membrii care prooroceau, care faceau profetii numite de Hristos mincinoase.
 I. - Este putin verosimil ca Mantuitorul sa fi numit pe farisei "prooroci mincinosi". Desigur Iosif Flaviu scrie
ca printre fariseii din vremea lui Irod cel Mare erau oameni "asa de dragi lui Dumnezeu" incat El le facea
cunoscut poruncile Sale si le arata lucrurile viitoare. Dar nicaieri in Noul Testament fariseii nu primesc porunci
de la Dumnezeu si nu prezic viitorul.

Iar partile cele mai vechi ale literaturii rabinice (care au fost scrise, dupa parerea tuturor cercetatorilor, de
catre farisei) afirma in mod categoric ca ultimii prooroci au fost Agheu, Zaharia si Maleahi, de unde reiese ca nu
au mai fost prooroci printre farisei.

Tot in cartile rabinice se precizeaza: "Cand au murit cei din urma prooroci Agheu, Zaharia si Maleahi, Duhul
Sfant s-a retras din Israel" (Bab. Sanhedrin, 11 a): "Din ziua in care Templul a fost nimicit, darul proorocirii a
fost luat de la prooroci si dat inteleptilor".

Tot astfel R. Yose ben Halafta declara (in tratatul Seder Olam Rabba, 30): "Pana acum (epoca lui Alexandru
cel Mare ?) proorocii au proorocit prin puterea Duhului Sfant; de acum inainte ascute-ti urechile si asculta
cuvintele inteleptilor". Dar apelatia aceasta de "intelepti" este numele ce si-l dadeau fariseii in tratatele cele mai
vechi ale literaturii talmudice.

De asemenea in cartea intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah (36, 17-18), in rugaciunea pentru iudei din acest
capitol citim: "Da marturie lucrurilor Tale celor din inceput si desteapta proorocirile celor ce sunt intru numele
Tau. Da plata celor ce Te asteapta pe Tine, si proorocii Tai credinciosi sa se dovedeasca", ceea ce inseamna ca
rugaciunea cere sa se iveasca prooroci in Izrael in acea epoca (sec. III-II i.d.Hr.), caci nu se mai aratasera la
acea vreme prooroci adevarati. In acelasi fel se poate citi in I Macaibei (IX, 27): "Si s-a facut un mare necaz in
Israel cum nu s-a facut din ziua din care nu se mai aratase prooroc intre ei".

Asadar se poate afirma cu certitudine ca printre farisei nu se aflau prooroci in vremea Mantuitorului. Pe
langa aceasta fariseii sunt numiti "fatarnici" de catre Hristos in Predica de pe munte, si prin urmare "proorocii
mincinosi" nu puteau sa fie aceleasi personaje ca fariseii.

II. - Se cunosc putine lucruri despre doctrinele teologice ale saducheilor dar, dat fiind ca aceasta grupare
era a marilor preoti, este putin probabil ca ea sa fi admis existenta unor prooroci printre ei, altii decat proorocii
canonici.

De altfel saducheii trebuie sa fi admis impreuna cu fariseii ca fusese inchis canonul, adica lista scrierilor
sfinte ale Scripturii, ceea ce inseamna ca era oprit ca o noua profetie sa fie adaugata ia cartile profetice ale
Scripturii.

De altfel Iosif Flaviu scrie: "Nimeni nu si-a ingaduit nici o adaugire" (la cartile canonice) si aceasta inseamna
ca nici saducheii, nici fariseii nu au admis alti prooroci decat cei canonici.

III. - Unii exegeti moderni au scris ca acesti prooroci mincinosi pe care ii pomeneste Hristos erau "oameni
ca Iuda Galileanul", deci zeloti, intrucat acesta a fost creatorul celei de a patra secte iudaica in epoca celui de al
doilea Templu. Dar Iuda Galileanul nu si-a arogat calitatea de prooroc si nu se stie sa fi facut proorociri; de
aceea nu putea fi prooroc mincinos.

Este drept insa ca sursele noastre istorice, cartile lui Iosif Flaviu si Faptele Apostolilor ne relateaza
activitatea unor prooroci mincinosi zeloti inainte de daramarea celui de al doilea Templu.

Sub procuratorul Custpius Fadus (44-46 d.Hr.) se iveste un prooroc mincinos Theuda care spunea despre
sine ca "este cineva mare" (Fapte V, 36), deci un trimis al lui Dumnezeu, un prooroc, fiindca textul Faptelor nu
vrea sa reproduca exact numele ce si-l dadea Thjeuda, iar Iosif Flaviu spune despre el ca era un impostor, un
sarlatan. Sub procuratura lui L. Anitonius Felix (52-60 d.Hr.) numarul acestor prooroci mincinosi a crescut mult
si sub pretextul ca sunt insuflati de Dumnezeu ei inselau oameni.
 Acesti iprooroci mincinosi erau zeloti fiindca chemau in pustie, locul de ascundere al zelotilor, pe iudei,
fagaduindu-le ca acolo Dumnezeu avea sa le arate "semnele libertatii". Or, se stie ca zelotii luptau impotriva
romanilor pentru libertatea poporului iudeu.

Putin mai tirziu un iudeu din Egipt, care spunea despre sine ca este prooroc, a adunat in jurul sau patru mii
de sicari, deci de zeloti, si i-a adus cu el in pustie. Sub procuratura Iui Porcius Festus (60-62 d.Hr.) un nou
"impostor", deci un prooroc mincinos, zelot, s-a ivit, promitand mantuirea si sfarsitul tuturor relelor, dar el a fost
prins si ucis de trupele romane.

Numarul proorocilor mincinosi zeloti a sporit insa mult in vremea impresurarii Ierusalimului de catre romani:
"Tiranii (adica zelotii) au pus atunci pe multi oameni sa apuna ca trebuie sa se nadajduiasca in ajutorul lui
Dumnezeu": un astfel de prooroc mincinos a provocat moartea a 6000 de iudei intr-o sala a Templului,
fagaduindu-le sa vada "semnele mantuirii".

Dar acesti prooroci mincinosi pe care ii arata Mantuitorul nu puteau fi in nici un caz zeloti si aceasta din
urmatoarele motive:

1. Proorocii zeloti apar mult mai tarziu, caci primul prooroc zelot pe care il cunoastem (dupa spusele lui Iosif
Flaviu), a fost Theuda in vremea procuraturii lui L. Cuspius Fadus.

Drept urmare proorocii mincinosi zeloti nu sunt deloc contemporani cu Hristos care vorbeste de ei la
prezent: "Feriti-va de proorocii mincinosi" (Matei VII, 15) si descrie felul lor de a fi si imbracamintea lor tot la
prezent, ceea ce presupune ca acestia erau bine cunoscuti de catre iudeii ce ascultau pe Mantuitorul.

2. Apoi proorocii mincinosi zeloti apar sporadic, cate unul odata si nu este vorba de o grupare de prooroci
zeloti, cum par sa arate cuvintele Mantuitorului. Caci El vorbeste de numerosi prooroci mincinosi spunand:
"Multi imi vor spune in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit ?" (Matei VII, 22).

Deci proorocii mincinosi pe care ii pomeneste Hristos nu puteau an nici un caz sa fie zeloti, care au avut
fara indoiala prooroci, dar cate unul odata si succesiv caci este verosimil ca fiecare prooroc zelot afirma ca este
"Proorocul" care trebuia sa preceada venirea lui Mesia.

Aceasta cel putin pana la inceputul razboiului cu romanii. De altfel se stie din relatarea lui Iosif Flaviu ca
zelotii urmau doctrinele teologice atle fariseilor. Iar acestia asteptau un singur prooroc care trebuia sa fie
"Proorocul" cel ce trebuia sa vina inaintea lui Mesia, si nu asteptau deloc mai multi prooroci odata sau o grupare
de prooroci, ori numerosi prooroci.

3. De asemenea textul Faptelor Apostolilor XIII, 6 afirma ca Variisus era un prooroc mincinos, dar el traia
alaturi de proconsulul roman Sergius Paulus si era protejatul acestuia. Cum zelotii dusmaneau vajnic pe romani,
si cum romanii la randul lor trebuie sa se fi ferit de zeloti, nu este cu putinta sa se afirme ca proorocii mincinosi
contemporani cu Hristos si cu apostolii erau zeloti, daca proorocul mincinos Variisus era protejatul proconsulului
roman Sergius Paulus si traia alaturi de el.

4. Dar mai cu seama este cu neputinta ca Mantuitorul sa numeasca pe zeloti "oi" (Matei VII, 15), adica sa le
dea numele unui animal cunoscut prin lipsa sa de agresivitate si prin pasivitatea sa. Caci zelotii luptau cu arma
in mana impotriva cotropitorilor romani si a slugilor lor, incat acesti oameni viteji si plini de barbatie nu puteau fi
numiti "oi" de catre Hristos.

5. De fapt zelotii sunt numiti cu totul altfel in Noul Testament, unde sunt pomeniti adeseori. In adevar
zelotii sunt numiti in Noul Testament fie "talhari" (Ioan XVIII, 40; Matei XXVII, 38-44 cf. si Matei XXVI, 55), fie
"galileieni" (Luca XIII, 1-2), fie "zeloti" (Luca VI, 15; Fapte I, 13), fie "canaaneeni" (Matei X, 4; Marcu II, 9);
sau, prin amfibologie intentionala, "trestie" cum am aratat intr-o alta lucrare. Asadar zelotii niciodata nu sunt
numiti prooroci mincinosi; iar Mantuitorul nu face vreo aluzie la activitatea lor profetica.
 6. De altfel zelotii nu si-au dat niciodata - ca secta si in totalitatea lor - numele de prooroci (sau de
"vazatori", ceea ce are acelasi sens) incat sa poata fi numiti "prooroci mincinosi".

7. Pe de alta parte profetismul zelot constituie un aspect putin esential si secundar al acestei secte, al carui
scop fundamental era lupta impotriva romanilor si a tradatorilor iudei care slujeau pe romani. Astfel proorocii
zeloti, destul de putini de altfel si aparand mult timp dupa Hristos, nu erau cei mai insemnati homines religiosi
din aceasta grupare, si deci nu ar fi putut da numele de "prooroci mincinosi" intregii lor secte. Secta lor era
formata din oameni ce luptau cu armele in mana impotriva romanilor.

8. Desigur cei ce au fost numiti de Mantuitorul "prooroci mincinosi" trebuia sa fi fost cunoscuti de catre toti
iudeii din acea vreme, sub acest nume, pe care Mantuitorul li-l da in Predica de pe munte in fata unei "multimi
mari" (Matei V, 11).

Era deci neaparat necesar ca toti cei ce ascultau aceasta predica sa inteleaga exact cine sunt numiti
"prooroci mincinosi" si aceasta fara ambiguitate, intrucat Mantuitorul nu putea vorbi intr-un chip obscur in
aceasta predica adresata tuturor iudeilor. De aceea denumirea de "prooroci mincinosi" trebuia sa fie o apelatie
comuna data unor homines religiosi foarte cunoscuti. Or, niciodata, in vreun text cunoscut noua, zelotii nu au
fost numiti in acest fel.

Toate aceste ratiuni ne determina sa conchidem ca "proorocii mincinosi" despre care vorbeste Mantuitorul
in Predica de pe munte nu erau zeloti.

Dar daca nu erau zeloti, atunci acesti "prooroci mincinosi" erau in mod necesar si obligatoriu esenieni, caci
numai aceste doua secte iudaice aveau prooroci in randurile lor in epoca celui de al doilea Templu. Dar in afara
de acest argument ex absentia exista o serie de alte ratiuni care impun neaparat concluzia ca acesti "prooroci
mincinosi" erau esenienii de la Marea Moarta a caror obste a fost gasita la Qumran.

IV. - Intr-adevar esenienii de la Marea Moarta isi dadeau in scrierile lor, pe langa multe alte nume si pe
acela de "vazatori" (Imnuri II, 14-15 ; Razboiul fiilor Luminii cu fii intunericului XI, 7-8; Documentul de la
Damasc II, 11-13 ; Imnuri XIV, 7).

Dar "vazator" inseamna "prooroc", dupa cum citim in I Regi IX, 9; "inainte vreme in Israel cand mergea
cineva sa intrebe pe Dumnezeu zicea : "Hai la vazatorul". Caci acela care astazi se numeste prooroc, inainte se
numea vazatorul". Iar din alte texte - II Regi XXIV, 11; Amos VII, 77 s. u.; Isaia XXIX, 10 si XXX, 18 - se poate
vedea limpede ca "vazator" era la iudei o apelatie mai veche pentru "prooroc".

Este probabil ca in conformitate cu inclinarea lor catre arhaism si catre pastrarea vechilor traditii, esenienii
sa fi utilizat mai cu seama acest termen, preferandu-l celui de prooroc. Ei foloseau insa termenul de "vazator" si
fiindca prooroci! lor aveau viziuni, in care li se arata prin vedere cele viitoare.

Pe de alta parte este foarte probabil ca denumirea de "esenian" isi are etimologia sau constituie un joc de
cuvinte atat de des in textele eseniene, cu termenul ebraic si aramaic ce are sensul de "vazatori" (adica cu
ebraicul hozeh si aramaicul hazoya sau hezvana). Amandoua aceste cuvinte deriva de la verbul ebraic si
aramaic hazah "el a vazut".

Trebuie sa mentionam ca aceasta etimologie (care poate fi insa si unul din numeroasele jocuri de cuvinte
asupra numelui lor facute de esenieni) a fost aratata deja de Su(i)da(s) in Lexiconul sau si ea a fost reluata
acum mai bine de un secol de A. Hilgenfeld.

Tot astfel esenienii au scris si difuzat un mare numar de carti profetice in care se faceau profetii numeroase
ceea ce justifica pe deplin apelatia de "prooroci mincinosi" pe care le-o atribuie Mantuitorul. Intr-adevar printre
cartile gasite in pesterile de la Marea Moarta au fost aflate multe astfel de carti profetice si ura pe care-o jurau
esenienii fata de toate celelalte secte iudaice ar fi impiedicat ca o carte-scrisa de vreun iudeu strain de secta de
la Qumran sa fie citita, studiata si pastrata, de catre esenieni in "biblioteca" lor.
 Cea mai insemnata carte profetica scrisa in mediile eseniene este Cartea lui Enoh in care viziunile profetice
abunda. Apoi tot in aceste pesteri de la Marea Moarta au fost gasite Cartea Jubileelor, Testamentele celor 12
patriarhi, Ascensiunea lui Isaia, carti scrise prin urmare de esenieni. Dar si printre celelalte manuscrise de la
Marea Moarta care nu ne erau cunoscute inainte de descoperirile facute la Marea Moarta, se regasesc
numeroase pasaje profetice, ceea ce de asemenea justifica denumirea de "prooroci mincinosi" pe care le-o da
Mantuitorul.

Asa de pilda in Regula Comunitatii citim "si inima mea este luminata de taina viitorului" (XI, 3-4), sau in
Documentul de la Damasc se poate citi: "Toti cei care urmeaza aceste reguli sunt incredintati ca vor trai o mie
de generatii" (VII, 5-6). Inmurile eseniene cuprind de asemenea numeroase proorociri.

De fapt esenienii sunt numiti "vazatori" chiar in textul aramaic (siriac) al Apocalipsei (XXII, 15) care ii pune
la un loc cu vrajitorii, ucigatorii de oameni si inchinatorii la idoli si ii pofteste sa iasa din obstea celor
dreptcredinciosi. Iar in Epistola Sfantului Iuda (vers. 8), in textul grec al epistolei, esenienii sunt numiti
"vazatori, vizionari in vise".

Mai insemnat este ca personajele care fac proorociri mincinoase fara ca sa fie esenieni, nu sunt numiti
prooroci mincinosi in Noul Testament. De pilda despre "femeia Izabela" (Apoc. II, 20) se precizeaza ca ea "se
zice pe sine proorocita, de invata si amageste pe robii mei", dar nu o numeste proorocita mincinoasa.

Tot asa in Fapte (VIII, 9-10) Simon Magul nu este numit "prooroc mincinos" desi pretindea ca "puterea lui
Dumnezeu locuieste in el", deci facea proorociri.

Astfel devine limpede ca cei numiti "prooroci mincinosi" de Mintuitorul in Predica de pe munte erau
esenieni, dupa cum am putut arata cu mai multe argumente inca intr-o lucrare publicata, la Paris in "Revue de
Qumran" in 1969.

V. - Insa Mantuitorul a numit pe acesti "prooroci mincinosi" ce sunt esenienii, "lupi". intr-adevar El spune:
"Feriti-va de proorocii mincinosi care vin la voi in haine de oi iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori".

Or, aceeasi denumire de "lupi" este data de Sfantul Apostol Pavel unor iudei care incercau sa atraga la ei
turma dreptcredinciosilor. Sfantul Apostol Pavel spune: Caci eu stiu ca dupa plecarea mea vor intra intre voi lupi
puternici care nu vor cruta turma" (Fapte XX, 29).

Calificativul "puternici" credem ca reda mai exact termeaul grec din text" decat traducerea (lupi)
"ingrozitori" sau "(lupi) rai" din "editiile romanesti ale Noului Testament.

In acest fel se poate afirma ca apelatia de "lupi" data de Sfantul Apostol Pavel nu se poate referi la alte
personaje decat la "proorocii mincinosi" din Predica de pe munte a Mantuitorului, al carei continut, ca si ceilalti
Apostoli, Sfantul Apostol Pavel il cunostea cu exactitate.

Pe de alta parte esenienii erau "puternici" prin doctrina lor, prin cartile lor, prin influenta ce o aveau asupra
autoritatilor romane si prin numarul lor considerabil (Filon din Alexandria si Iosif Flaviu arata ca esenienii erau in
numar de 4000, fata de fariseii care erau in numar de 6000). De aceea Mantuitorul spusese ucenicilor sai:
"Feriti-va de aluatul fariseilor si al lui Irod" (Marcu VIII, 15); prin "aluat" intelegand "doctrina" fariseilor si a
irodienilor care erau esenienii insisi.

Daca, dupa cum am demonstrat, se poate afirma cu siguranta ca "proorocii mincinosi" sunt esenienii, iar
calificativul de "lupi" dat de Mantuitorul este reluat de Sfantul Apostol Pavel in cuvantarea sa de ramas bun
catre efeseni, referindu-se tot la esenieni, credem ca putem arata printr-o amfibologie intentionala ca din
cuvintele ce urmeaza imediat reiese ca acesti "lupi puternici" erau cu adevarat esenienii.

VI. - Intr-adevar citim in continuare despre acesti "lupi puternici" ca ei nu vor cruta turma" (Fapte XX, 29).
 Trebuie remarcat ca in pronuntia aramaica primul participiu activ plural masculin se pronunta desigur HoSiN
iar al doilea HoZiN. Iar jocul de cuvinte intre primul participiu qal (ce inseamna "care nu cruta") si cel de al
doilea (care inseamna "care sunt vazatori") se face cu asezarea negatiei nu inainte; adica Sfantul Apostol Pavel
spune ca "nu sunt vazatori" (sunt deci "prooroci mincinosi") acesti "lupi puternici" care "nu cruta" turma.

Am aratat ca esenienii isi dadeau numele de "vazatori", iar numele acesta de vazatori este in aramica
tocmai HoZ(e)iN ST - participiulqal activ, plural masculin de la verbul HeZo.

De asemeni trebuie tinut seama si de asemanarea fonetica mare intre "esenienii" si HoZ(e)iN/Ho(i)SiN dat
fiind ca H nu se pronunta in aramaica.

Asadar in Fapte XX, 29 Sfantul Apostol Pavel face aluzie la "proorocii mincinosi" numiti "lupi" de
Mantuitorul, si reia apelatia aceasta de "lupi" a "proorocilor mincinosi", dupa care Sfantul Apostol Pavel arata
limpede printr-o paronomasie cine sunt acesti "lupi puternici", numindu-i cu numele lor de esenieni.

VII. - Cum se poate explica prezenta acestei amfibologii intentionale in textul siro-aramaic al Faptelor
Apostolilor, cu privire la acesti "lupi puternici" care fusesera numiti de Mantuitorul "prooroci mincinosi" in Matei
VII, 15?

Se stie ca Faptele Apostolilor redau cele savarsite de apostoli la persoana treia descriind in stilul narativ cele
savarsite de Sfintii Apostoli. Aceasta pana la capitolul XX, 5, cand incepe ceea ce teologii germani au numit
Vursucke.

Adica stilul naratiunii se modifica si textul Faptelor relateaza cele savarsite de Apostolul Pavel la persoana
intai plural. Astfel Fapte XX, 5: "Acestia plecand inainte ne-au asteptat la Troia"; iar mai departe XX, 6: "Iar noi
dupa zilele azimelor am pornit cu corabia de la Filipi si in cinci zile am sosit la ei in Troia, unde am ramas sapte
zile".

Si restul textului continua la persoana intai plural. Iar cu incepere de la capitolul XX, 18, Faptele redau
cuvantarea Sfintului Apostol Pavel catre preotii Bisericii din Efes: "Si cand ei au venit la el, le-a zis" (Fapte XX,
18) si urmeaza cuvintele graite de Sfantul Apostol Pavel; aceasta constituie ceea ce teologii protestanti au numit
Ichstiicke din Fapte, in care se redau insesi spusele Sfantului Apostol Pavel.

Noi credem ca Sfantul Apostol Pavel a grait in aramaica, limba obisnuita in acea vreme a iudeilor, si a
indicat ascultatorilor sai prin aceasta amfibologie intentionala HoSiN/HoXiN cine erau acesti "lupi puternici" pe
care Mantuitorul ii numise inainte "lupi" si spusese ca ei sunt "proorocii mincinosi".

VIII. - De altminteri amfibologiile intentionale, paranomasiile sunt intalnite relativ frecvent in textele ebraice
si aramaice, vechi sau mai recente. Iar marii oratori greci si romani au folosit amfibologiile intentionale, adica
jocurile de cuvinte altfel spus, si ele erau studiate in amanunte de catre vechile tratate de retorica.

Unii scriitori din antichitate, ca Apuleius si Maxim din Tyr, au folosit intr-un chip excesiv, jocurile de cuvinte,
de aceea stilul lor oboseste din pricina abundentei acestei figuri retorice.

In Vechiul Testament jocurile de cuvinte sunt create plecand de la homonimii, iar cuvintele paronknice sunt
folosite in scopuri variate si realizeaza efecte felurite. Unele jocuri de cuvinte explica sensul numelui unei
persoane sau al uned localitati, ceea ce este foarte inrudit cu ceea ce s-a numit "etimologia populara" (sau
"atractia paronimica"). Exemple de acest fel se pot afla in Facere XXIX, 34 (unde se explica numele Levi), sau in
Facere XXIX, 35 (unde se explica numele Iuda), ori in Facere XXX, 6 (unde se explica numele Dan) in textul
ebraic (masoretic).

Tot astfel literatura rabinica a midrasim-urilor explica adesea un episod printr-un joc de cuvinte, apropiind
intre ei termeni asemanatori fonetic, dar avand sensuri diferite.
 In manuscrisele esenienilor de la Marea Moarta se intalnesc foarte des jocuri de cuvinte, caci ei faceau
jocuri de cuviinte chiar asupra numelui lor de esenieni. G. Betz scrie ca tot un joc de cuvinte sta la originea
denumirii ce-si dadeau esenienii de "fii ai lui Sadoq", intrucat "fii al lui Sadoq" este foarte aproape din punct de
vedere fonetic si grafic de "fii ai justitiei" (H(ia) raprezentind articolul ebraic).

Desigur si scrierile proorocilor sunt caracterizate prin frecventa jocurilor de cuvinte, si marele semitolog Kurt
Kuhle scrie cu privire la aceasta: "The poetry of the prophets is especialy characterised by a marked addiction
to playing upon words". Poezia proorocilor este mai cu seama caracterizata printr-o pronuntata inclinare spre
jocurile de cuvinte.

Dar in scrisorile eseniene jocurile de cuvinte sunt mai dese si Ed. Cothenet, unul din traducatorii textelor de
la Marea Moarta scrie: "jocurile de cuvinte tin un mare loc in explicatia textelor scripturistice si putem sa ne
gandim la o adevarata metoda de interpretare".

Tot astfel Jean Carmignac scrie cu privire la interpretarea textelor profetice de catre autorii esenieni:
"Adesea el intareste "interpretarea" sa pe o amfibologie care foloseste diferitele sensuri ale aceleiasi radacini
ebraice. Adesea nu ezita sa recurga la jocul de cuvinte spre a substitui unul in locul altuia termeni de sonoritate
invecinata".

Filon din Alexandria, care precum se stie a trait in vremea Mantuitorului si era fara indoiala esenian,
foloseste si el deseori jocurile de cuvinte in exegeza sa. Astfel marele elenist francez E. Brehier scrie: "un
oarecare numar din interpretarile alegorice ale lui Filon se intemeiaza pe asemanari verbale intre cuvinte cu
sensuri diferite sau pe diversitatea de sensuri ale aceluiasi cuvios ori pe semnificatiile diferite pe care le capata
un cuvint cand i se dau accentuari diferite".

Filon din Alexandria scria in greaca veche, unde se studiau in scolile de retorica acest important procedeu
stilistic al jocurilor de cuvinte. De aceea Platon folosea jocul de cuvinte bine cunoscut intre "trup" si "mormant"
voind sa demonstreze gratie apropierii intre aceste doua cuvinte (ce se afla in Fedon, 64, c) ca aceasta
asemanare fonetica intre cei doi termeni este o dovada deplina a similitudinii acestor doua lucruri care poseda
apelatii similare.

Caci pentru marele filozof Platon trupul este un mormant (al sufletului desigur) si ca dovada prezinta faptul
ca "trup" si "mormant" au apelatii foarte similare.

In adevar daca numele tuturor lucrurilor si fiintelor au fost data de intelepti, cum afirma Platon (Cratylos,
401, b) sau de catre primul om Adam, inainte de caderea in pacat - cand poseda puritate si intelepciune (Fac.
II, 19-20); atunci - cum se exprima bine Filon, din Alexandria - "numele dat trebuie sa se potriveasca cu
obiectul si acest semn trebuie sa fie pentru toti acelasi lucru cu obiectul semnificat" (Filon din Alexandria,
Legum Auegariae II, 5).

Daca asa stau faptele pentru gandirea lui Platon atunci si la esenieni orice identitate, orice similitudine intre
numele a doua lucruri sau fiinte, trebuie sa insemne o similitudine sau o identitate intre aceste obiecte sau fiinte
insesi, numite cu apelatii identice sau similare.

In acest fel devine de inteles insemnatatea jocurilor - de cuvinte care reprezentau un procedeu exegetic
pentru a cauta asemanatorul (similis), identicul, analogicul, si deci a cauta originea, explicatia, provenienta unui
nume, de persoana sau de loc, numai gratie aflarii asemanatorului (similis), analogicului si identicului cu ele.

Dar jocuri de cuvinte se gasesc si in epistolele Sfantului Apostol Pavel. De pilda in Filimon (I, 11) citim: "Te
rog pe tine pentru copilul meu, pe care l-am nascut (fiind) in lanturi (te rog pentru) Onisim, cel ce altadata nu
era folositor jlui, acum insa este folositor siesi si mie" Or, numele de Onisim are bensul de "util, profitabil" si
vine de la adjectivul „folositor”; iar'"nefolositor" si "folositor" se opun si constituie un joc de cuvinte clar cu
numele lui Onisim (cel folositor).

IX. - Sfantul Apostol Pavel nu mentioneaza pe esenieni numai in acest text studiat aici (Fapte XX, 29), ci si
in alte epistole ale sale, de exemplu, in Epistola II Corinteni (II, 17). unde esenienii sunt numiti cu apelatia pe
care si-o dadeau ei insisi cel mai adesea in manuscrisele de la Marea Moarta, adica "Cei numerosi". Iar unii
semitologi de seama afirma ca Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel a fost in realitate adresata
esenienilor sa.

In afara de aceasta, in epistolele Sfantului Apostol Pavel se intalnesc numeroase aluzii la esenieni. De pilda
raspunsul pe care-l da corintenilor, care-l intrebau daca este bine sa ramana omul necasatorit (I Cor. VII, 1-17)
este direct legat de faptul a numai esenienii in intreaga istorie a iudeilor nu se casatoreau.

Tot la ei face aluzie Sfantul Apostol Pavel in I Timotei (IV, 1-3) : "Dar Duhul graieste lamurit ca in vremurile
cele de apoi, unii se vor indeparta de la credinta, luand aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile
demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt infierati in insesi cugetele lor. Acestia opresc de la casatorie
si de la unele bucate pe care Dumnezeu le-a facut".

Or, numai esenienii opreau de la casatorie si ei aveau numeroase interdictii alimentare printre care si
untdelemnul de masline. De asemenea in Romani (XIV, 1-2) citim: "Primiti-l pe cel slab in credinta, fara sa-i
judecati gandurile. Unul crede sa manance de toate, cel slab insa mananca legume".

Cel slab in credinta sa (in Hristos desigur), care nu mananca de toate ci doar legume, seamana uimitor cu
un esenian care a parasit secta sa sau a fost exclus din ea; dar fiind legat prin juramantul infricosator depus la
intrarea in secta esenienilor, se socoteste obligat sa-si respecte juramantul si nu poate manca decat legume
poate nefierte.

In Epistola catre Coloseni (II, 18) Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nimeni sa nu va smulga biruinta, tinand la
smerenie si la slujirea ingerilor, umbland cu vedeniile lui si ingamfandu-se zadarnic in inchipuirea lui trupeasca".

Aluzia la esenieni este in acest text nespus de limpede si indica pe esenieni clar de tot, caci esenienii
pretindeau ca aveau viziuni si isi dadeau numele de "vazatori", iar vedeniile socoteau ca le sunt trimise de catre
Dumnezeu. In afara de aceasta ei aveau un cult al ingerilor, al caror nume il tineau ascuns; dar erau si nespus
de mandri caci esenienii din treptele de sus se socoteau spurcati daca erau atinsi de cei din treptele inferioare;
iar in textele eseniene ei pretind ca vad pe Dumnezeu insusi si pe Ingeri.

X. - Prin urmare cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate preotilor din Efes: "Caci eu stiu aceasta ca dupa
plecarea mea vor intra intre voi "lupi puternici" (cuvinte urmate de paronimia, jocul de cuvinte, intre
Ho(i)SiNlHoZ(e)iN care indica pe esenieni) erau bine intemeiate, deoarece Sfantul Apostol Pavel sosind la Efes
gasise sectanti esenieni, si despre ei vorbeste el cerand efesenilor sa priveghere.

Intr-adevar textul din Faptele Apostolilor XIX, 13 mentioneaza la Efes pe cei sapte fii ai unui preot Sctoeva
care cutreierau lumea scotand demoni, adica erau exorcisti. Dar exorcisti prin excelenta au fost printre iudei
esenieni, care s-au indeletnicit mult de medicina si s-a putut demonstra cu multe argumente serioase ca numele
de esenian insemna "vindecator".

Pe de alta parte textul din Faptele Apostolilor (XIX, 19) scrie: "Iar multi dintre cei ce facusera vrajitorie,
aducand cartile, le ardeau in fata tuturor. Si au socotit pretul lor si au gasit cincizeci de arginti". Insa esenienii
erau cei care faceau exorcisme adica practici magice vrajitoresti si tot ei foloseau proprietatile ascunse ale
pietrelor pretioase in practicile lor magice.

Asadar la Efes oras al magicienilor se aflau si esendenii care se indeletniceau cu magia, astfel ca Sfantul
Apostol Pavel a avut dreptate sa previna pe efeseni de primejdia ce-i ameninta din partea acestor "lupi
puternici", pe care i-a numit cu numele lor, prin amfibologia aratata mai sus, esenieni.

XI. - Atragem luarea aminte si asupra faptului deosebit de important, ca daca din textul Fapte XX, 29 putem
conchide ca esenienii erau numiti aici in mod limpede, prin amfibologie intentionala, dar si prin apelatia de "lupi"
data lor de Mantuitorul, trebuie sa mai deducem din acest text vechimea de netagaduit a pericopelor mai sus
citate.
 Intr-adevar esenienii par sa dispara din lumea iudaica, la fel ca si saducheii, dupa razboiul cu romanii (66-
71 dJHr.); in atest fel mentionarea lor in Faptele Apostolilor constiuie o dovada peremptorie ca Faptele
Apostolilor au fost scrise inainte de anul 71 d. Hr.

De asemenea mentionarea esenienilor in Faptele Apostolilor marturiseste autenticitatea lor ca si a cuvantarii

Sfantului Apostol Pavel. In adevar aceasta mentiune fiind facuta prin amfibologie intentionala, adica enigmatica,
putea fi inteleasa doar pentru vorbitorii de limba aramaica; de unde reiese ca aceste pericope au fost
pronuntate in aramaica si nu in greaca intr-o vreme cand cea mai multi dintre crestini vorbeau aramaica si nu
greaca, adica inainte de razboiul cu romanii.