-1-

1. REFLEXIA ŞI REFRACŢIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE

1.1. Legile reflexiei şi refracţiei

Atunci când o undă electromagnetică întâlneşte suprafaţa de separare a două
medii dielectrice diferite, o parte din energia undei se întoarce în primul mediu
(se reflectă), iar cealaltă parte trece în mediul al doilea (se refractă). Alegem originea O
în punctual de incidenţă al undei cu planul care separă cele două medii (planul xOy ), iar
axa Oz îndreptată de la primul mediu spre al doilea mediu, coincizând cu normala la
suprafaţa de separare. Planul xOz, care conţine normala la suprafaţa de separare a celor
două medii şi direcţia de propagare a undei incidente, se numeşte plan de incidenţă. Axa
Oy este perpendiculară pe planul foii, fiind orientată dinspre foaie înspre noi.

Se presupune că mediile dielectrice sunt medii ideale (omogene, izotrope, liniare,

nedispersive şi conservative). Nu avem reflexii multiple, deoarece interfaţa este foarte
subţire, iar cele două medii separate au o întindere nelimitată (medii semiinfinite).
Vectorii intensitate de câmp electric pentru undele incidentă, reflectată şi
refractată au forma:
r r
Ei = E0i e
( )
r r
î ωi t − k i ⋅ r
(1.1)
r r
Er = E0 r e
( r
r r
î ω t − k ⋅ r + ϕ
r
) r
(1.2)
r r
Et = E0t e
( r r
)
î ω t t − k t ⋅ r + ϕ t
(1.3)
unde:
r ω r r ω r r ω r
ki = i ⋅ ui , kr = r ⋅ ur , kt = t ⋅ut (1.4)
v1 v1 v2
r
Am presupus că unda incidentă este uniformă şi liniar polarizată, vectorul de undă k
i
fiind real şi orientat în direcţia de propagare a undei incidente, determinată de versorul
r r
u . Originea vectorului r este în punctul O care se află pe suprafaţa de separare. De
i
r
asemenea, se presupune că E 0 i este o mărime reală. Întrucât unda incidentă este plană,
rezultă că toate razele incidente sunt paralele. Deoarece suprafaţa de separare este plană,
rezultă că legile reflexiei şi refracţiei trebuie să fie aceleaşi pentru toate punctele de pe
 -2-

interfaţă. Aşadar razele reflectate trebuie să fie paralele între ele şi de asemenea razele
refractate trebuie să fie paralele între ele.
r r r
La interfaţa z = 0 sau rΣ = u x x + u y y trebuie îndeplinite condiţiile la limită şi
anume continuitatea componentelor tangenţiale ale câmpurilor electrice şi magnetice
( E 1 t = E 2 t , H 1 t = H 2 t ), respectiv continuitatea componentelor normale ale inducţiilor
electrice şi magnetice ( D = D , B = B ). Aceste relaţii sunt o consecinţă a
1n 2n 1n 2n
faptului că pe suprafaţa de separare z = 0 dintre cele două medii dielectrice nu avem
curenţi superficiali, respectiv distribuţii superficiale de sarcini electrice. Componenta
r
tangenţială a lui E este continuă de-a lungul suprafeţei de separare atunci când
r r
componenta tangenţială a lui E + E în mediul 1 este egală cu componenta tangenţială a
i r
r
lui E t în mediul 2:
( ) ( )
E
r
itg
+ E
r
r
tg
( )
r
= E
t tg
(1.5)
Această relaţie trebuie să fie satisfăcută pentru orice moment t şi în orice punct de
coordonate (x, y, 0). Astfel, condiţiile la limită sunt îndeplinite numai dacă argumentele
celor trei exponenţiale din relaţiile (1.1) – (1.3) sunt egale:
r r r r r r
ω t−k ⋅r = ω t−k ⋅r +ϕ = ω t−k ⋅r + ϕ (1.6)
i i Σ r r Σ r t t Σ t

Această relaţie este satisfăcută pentru orice moment t dacă

ωi = ω r = ω t = ω (1.7)

adică în urma reflexiei şi refracţiei la suprafaţa de separare a doi dielectrici transparenţi

pulsaţia radiaţiei electromagnetice incidente rămâne neschimbată. Din egalitatea
termenilor liberi rezultă:
0 = ϕ r = ϕ t (sau = π ) (1.8)
adică în urma reflexiei şi refracţiei nu se introduce un defazaj între unda incidentă şi unda
reflectată, respectiv refractată; valoarea π se obţine dacă anumite amplitudini sunt
negative. Prin urmare, undele reflectate şi transmise sunt sau în fază, sau în opoziţie de
fază cu unda incidentă. Din (1.6) rezultă:
r r r r r r
k i ⋅ rΣ = k r ⋅ rΣ = k t ⋅ rΣ (1.9)
r r r
Deci componentele lui k , k şi k t paralele la interfaţă sunt egale. Dacă k i y = 0 , atunci
i r
r r r
k r y = 0 , k t y = 0 , ca în figura de mai sus. Rezultă că vectorii k , k şi k t sunt
i r

coplanari, planul determinat de aceşti vectori fiind numit plan de incidenţă. Am obţinut
prima lege a fenomenului de reflexie – refracţie: razele incidente, reflectate şi refractate
sunt coplanare.
r
Folosind relaţiile (1.7), (1.8) şi componentele versorilor u i (sin i , 0 , cos i ) ,
r r
u (sin i ′ , 0 , − cos i ′ ) şi u (sin r , 0 , cos r ) , relaţiile (1.1) – (1.3) devin:
r t
 -3-

⎛ x sin i + z cos i ⎞
î ω ⎜ t − ⎟
r r ⎜ v ⎟
E = E e ⎝ 1 ⎠ (1.10)
i 0i

⎛ x sin i ′ − z cos i ′ ⎞
î ω ⎜ t − ⎟
r r ⎜ v1 ⎟
Er = E0r e ⎝ ⎠ (1.11)
⎛ x sin r + z cos r ⎞
î ω ⎜ t − ⎟
r r ⎜ v2 ⎟
Et = E0t e ⎝ ⎠ (1.12)
r r r
Vectorii E , H şi k formează un triedru tridreptunghic (în ordinea indicată), atât în unda
r r
incidentă, cât şi în cea reflectată sau refractată. În general vectorii E şi H nu oscilează în
planul de incidenţă, dar se pot descompune în două componente, una aflată în planul de
incidenţă şi alta normală pe acest plan. De aceea vom considera separat două unde: una în
care vectorul intensitate de câmp electric se află în planul de incidenţă, iar vectorul
intensitate de câmp magnetic este perpendicular pe planul de incidenţă (ca în figura de
r r r r r r r r r
mai sus, unde orientarea vectorilor E i , H i , u i ; E r , H r , u r ; E t , H t , u t respectă regula
burghiului drept) şi una în care orientările celor două câmpuri sunt inversate.
Condiţia de continuitate (1.5) poate fi explicitată pe baza figurii şi a relaţiilor
(1.10) – (1.12) (reamintim că în acest caz z = 0 ):
⎛ x ⋅ sini ⎞ ⎛ x ⋅ sini ′ ⎞ ⎛ x ⋅ sinr ⎞
î ω ⎜⎜ t − ⎟⎟ î ω ⎜⎜ t − ⎟⎟ î ω ⎜⎜ t − ⎟
⎝ v1 ⎠ ⎝ v1 ⎠ ⎝ v 2 ⎟⎠
E 0 i cos i e + E 0 r cos i ′e = E 0 t cos r e (1.13)
Această ecuaţie este adevărată pentru orice x numai dacă:
sin i sin i ′ sin r
= = (1.14)
v1 v1 v2
Din această relaţie obţinem a doua lege a reflexiei:
i = i′ (1.15)
(unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie) şi legea a doua a refracţiei (legea
lui Snell):
sin i v c/n 1 n
= 1 = = 2 = n 21 (1.16)
sin r v2 c/n 2 n1
Legea lui Snell se enunţă şi sub forma conservării cantităţii n⋅sin i atunci când o undă
electromagnetică traversează o interfaţă:
n ⋅ sin i = n ⋅ sin r (1.17)
1 2

1.2. Relaţiile lui Fresnel

Folosind (1.14), relaţia (1.13) se reduce la:
(E 0 i + E 0 r ) cos i = E 0 t cos r (1.18)
 -4-

v
Din legea vinducţiei electromagnetice (care permite exprimarea vectorului H în
funcţie de E ) şi (1.4) obţinem:

1 ⎛⎜ ωi r r ⎞⎟
r
Hi =
μ1ω
(
1 r r
ki × Ei = ) ⋅ u × Ei
μ1ω ⎜ v1 i ⎟
⇒
r
H =
i
1 r r
μv
u ×E
i
(i
)
⎝ ⎠ 1 1

( )
r 1 r r
Hr = ur × Er (1.19)
μ 1 v1
r
H =
t
1
μ v
(ur t
r
×E
t
)
2 2
v v
Deoarece vectorii intensitate de câmp magnetic H i şi H t au direcţia şi sensul
v
axei Oy iar vectorul H r are aceeaşi direcţie dar sens opus putem scrie
1 1 1
Hi = ⋅ Ei , Hr = − ⋅ Er , Ht = ⋅ Et (1.20)
μ 1 v1 μ 1 v1 μ2v2
Pe baza relaţiilor (1.20) , (1.10) – (1.12) şi (1.14), condiţia de continuitate a
componentei tangenţiale a lui H de-a lungul suprafeţei de separare Σ se exprimă astfel:

(H ) + (H )
i tg r tg
= H( ) t tg
⇒
1
μ 1 v1
(E 0 i − E 0 r ) = 1 ⋅ E 0 t
μ 2v2
(1.21)

Eliminând E 0 t între relaţiile (1.18) şi (1.21) obţinem:

μ2v2
(E 0 i + E 0 r ) cos i = (E 0 i − E 0 r ) cos r ⇒
μ 1 v1
⎛ μ v ⎞ ⎛ μ2v2 ⎞
E 0 i ⎜⎜ cos i − 2 2 ⋅ cos r ⎟⎟ = − E 0 r ⎜⎜ ⋅ cos r + cos i ⎟⎟ ⇒
⎝ μ 1 v1 ⎠ ⎝ μ 1 v1 ⎠
⎛ E0r ⎞ μ v cos i − μ 2 v 2 cos r
⎜⎜ ⎟⎟ = − 1 1 (1.22)
⎝ E0i ⎠⇓ μ 1 v1cos i + μ 2 v 2 cos r
r r r
Am pus indicele ⇓ întrucât am considerat cazul în care vectorii E i , E r şi E t
sunt paraleli la planul de incidenţă (ca în figura de mai sus). Folosind relaţiile

1 μ1 μ
μ1 v1 = μ1 = = Z1 , μ 2 v 2 = 2
= Z (1.23)
ε 1μ 1 ε1 ε2 2

obţinem
⎛ E0r ⎞ Z cos i − Z 2 cos r
⎜⎜ ⎟⎟ = − 1 (1.24)
⎝ E0i ⎠⇓ Z1cos i + Z 2 cos r

Înlocuind (1.23) şi (1.24) în (1.21) obţinem:

 -5-

Z cos i − Z 2 cos r ⎞ Z 2
E0 t =
Z2
Z1
(E 0i
)
+ E0r =
Z2
Z1
⎛
⋅ E 0 i ⎜1 + 1
⎜
⎟= ⋅E
Z1 cos i + Z 2 cos r ⎟ Z1 0 i
⎛
⎜
2 Z1 cos i ⎞
⎟
⎜ Z cos i + Z cos r ⎟
⎝ ⎠ ⎝ 1 2 ⎠
⇒
⎛ E0 t ⎞ 2 Z 2 cos i
⎜ ⎟ = (1.25)
⎜E ⎟ Z1 cos i + Z 2 cos r
⎝ 0i ⎠⇓
Din (1.14) şi (1.23) rezultă:
Z μ1 v1 μ1 sin i
1
= = ⋅ (1.26)
Z
2
μ2v2 μ 2 sin r

Pentru medii dielectrice pure (nemagnetice):

Z1 sin i
μ1 = μ 2 = μ 0 ⇒ =
Z2 sin r
În acest caz, relaţiile (1.24) şi (1.25) devin:
Z1 sin i
⋅ cos i − cos r ⋅ cos i − cos r
⎛ E0r ⎞ Z2 sin r sin i ⋅ cos i − sin r ⋅ cos r
⎜⎜ ⎟⎟ = − =− =− =
⎝ E 0 i ⎠⇓ Z1 sin i sin i ⋅ cos i + sin r ⋅ cos r
⋅ cos i + cos r ⋅ cos i + cos r
Z2 sin r
sin (i − r )
sin i ⋅ cos r − sin r ⋅ cos i cos i ⋅ cos r − sin i ⋅ sin r cos (i − r )
= − ⋅ =− ⇒
cos i ⋅ cos r + sin i ⋅ sin r sin i ⋅ cos r + sin r ⋅ cos i sin (i + r )
cos (i + r )

⎟ = − tg (i − r )
⎛ E0r ⎞
⎜ (1.27)
⎜E
⎝ 0i
⎟
⎠⇓ tg (i + r )
sau
cosr n 2
−
⎛ E0r ⎞ cos r − (n 2 /n 1 )cos i cosi n 1
⎜⎜ ⎟⎟ = = (1.27’)
⎝ E 0 i ⎠⇓ cos r + (n 2 /n 1 )cos i cosr n 2
+
cosi n 1

⎛ E0t ⎞ 2 ⋅ cos i 2 ⋅ cos i 2 ⋅ sin r ⋅ cos i

⎜ ⎟ = = = ⇒
⎜E ⎟ Z1 sin i sin i ⋅ cos i + sin r ⋅ cos r
⎝ 0i ⎠⇓ ⋅ cos i + cos r ⋅ cos i + cos r
Z2 sin r

⎛ E0 t ⎞ 2 ⋅ sin r ⋅ cos i
⎜⎜ ⎟⎟ = (1.28)
⎝ E0 i ⎠⇓ sin (i + r ) ⋅ cos (i − r )
 -6-

sau
⎛ E0t ⎞ 2 ⋅ cos i 2
⎜⎜ ⎟⎟ = = (1.28’)
⎝ E0i ⎠⇓ n2 cosr n 2
⋅ cos i + cos r +
n1 cosi n 1
Astfel am obţinut relaţiile lui Fresnel (coeficienţii lui Fresnel pentru amplitudine)
r
[(1.24), (1.25) sau (1.27), (1.28)] în cazul în care vectorul E i vibrează paralel cu planul
de incidenţă. Se constată că dacă undele incidente sunt plan polarizate atunci şi undele
r r
reflectate şi refractate vor fi tot plan polarizate, vectorii E r şi E t vibrând tot în planul de
incidenţă. Relaţiile lui Fresnel (i şi r sunt legate prin legea lui Snell) rezultă pe baza
ecuaţiilor lui Maxwell. Legea lui Snell (1.17) este valabilă şi pentru unde mecanice (unde
sonore, unde pe suprafaţa apei) şi nu este un rezultat al ecuaţiilor lui Maxwell (legea lui
Snell poate fi obţinută şi pe baza principiului lui Huygens).
Din relaţia (1.28’) se constată că unda transmisă este întotdeauna în fază cu unda
incidentă ( E 0 t şi E 0 i sunt în fază la interfaţă deoarece raportul lor este întotdeauna
pozitiv). Din relaţia (1.27’) se constată că E 0 r şi E 0 i sunt în fază dacă

n sin i
cos r > 2 cos i ⇒ cos r > cos i ⇒ sin r cos r > sin i cos i ⇒
n1 sin r
2r − 2i 2r + 2i
sin(2r ) − sin(2i ) > 0 ⇒ 2 sin cos > 0 ⇒ sin(r − i ) cos(r + i ) > 0, sau
2 2
π
i > r , n1 < n2 , i + r > , (aer – sticlă) (1.29)
2
sau
π
i < r , n1 > n2 , i + r < , (sticlă - aer) (1.30)
2
În cazul incidenţei pe suprafaţa aer – sticlă ( n = 1; n = 1,5 ), reprezentarea
( ) , (E )
1 2

grafică a rapoartelor E 0 r / E 0 i / E0i în funcţie de unghiul de incidenţă i ne

⇓ 0t ⇓

arată că E 0 r este în fază cu E 0 i dacă este îndeplinită relaţia (1.29). Pentru i = 90o se obţine
o reflexie totală în cazul undei reflectate.
Din relatia (1.27) rezultă că raportul E 0 r / E 0 i ( )⇓
se anulează pentru i = i B care
verifică relaţia:
π
iB + r = (1.31)
2
Astfel în cazul în care este îndeplinită această relaţie nu există undă reflectată atunci când
r
unda incidentă este polarizată cu vectorul ei E paralel cu planul de incidenţă (unda trece
i
prin interfaţă fără reflexie). Unghiul de incidenţă i B (la trecerea aer – sticlă
 -7-

i = 56,310 iar la trecerea sticlă - aer i = 33,690 pentru naer = 1, nsticlă = 1,5) este numit
B B
unghi Brewster sau unghi de polarizare, deoarece o undă incidentă nepolarizată pentru
r
care i = i B este reflectată ca o undă polarizată în care vectorul ei E r este perpendicular
pe planul de incidenţă. Pentru i = i B relaţia (1.16) devine:
sin i B sin i B sin i B n2
= = = tg i B = n 2 / n 1 ⇒ i B = arctg (1.32)
sin r π cos i B n1
sin ⎛⎜ − i B ⎞⎟
⎝2 ⎠

Relaţia (1.32) permite determinarea indicelui de refracţie relativ ( n 2 / n 1 ) dacă

i
B
este cunoscut din experienţă. Incidenţa la unghi Brewster este utilizată în cazul
laserilor pentru a reduce pierderile prin reflexie si pentru a selecta o singură stare de
polarizare a radiaţiei amplificate prin emisie stimulată.
Pentru a obţine legăturile dintre amplitudinile undelor incidente, reflectate şi
r
transmise (relaţiile lui Fresnel) în cazul în care unda incidentă este polarizată cu E
i
perpendicular pe planul de incidenţă, vom scrie condiţiile de continuitate ale
r r
componentelor tangenţiale ale vectorilor E şi H la suprafaţa de separare a celor două
medii:
E +E =E , E +E = E , H +H = H , H +H =H (1.33)
{ix {rx { tx iy ry ty ix rx tx
{ iy
{ ry
{ ty

=0 =0 =0 =0 =0 =0
r r r r r r
Deoarece E i , E r şi E t sunt paraleli cu axa Oy , iar H i , H r şi H t sunt în planul
xOz (nu au componente pe axa Oy ), din relaţiile (1.33) obţinem:
E0i + E0r = E0 t (1.34)

H i x + Hr x = Ht x (1.35)
 -8-

unde H i x , H r x şi H t x se determină pe baza relaţiilor (1.19) :

r r r
i j k
r 1 r r 1 1
Hi = u × Ei = sin i 0 cos i ⇒ H = − ⋅ E cos i (1.36)
μ1 v1 i μ1 v1 ix μv i
0 Ei 0 1 1

r r r
i j k
r 1 r r 1 1
Hr = u × Er = sin i 0 − cos i ⇒ Hr x = ⋅ E cos i (1.37)
μ1 v1 r μ1 v1 μv r
0 Er 0 1 1

r r r
i j k
r 1 r r 1 1
Ht = u × Et = sin r 0 cos r ⇒ H t x = − ⋅ E cos r (1.38)
μ v t μ v μ v t
2 2 2 2
0 E 0 2 2
t

Înlocuind în (1.35), obţinem:

1
μv r
(
E − E cos i = −
i
)1
μ v
⋅ E ⋅ cos r
t
⇒
1 1 2 2

1
μv 0 r
(
E − E cos i = −
0 i
1
μ v
)
⋅ E ⋅ cos r
0t
(1.39)
1 1 2 2

La acelaşi rezultat se ajunge dacă se foloseşte relaţia (1.35) şi figura de mai jos
(
( − H i cos i + H r cos i = − H t cos r ⇒ H 0 r − H 0 i cos i = − H 0 t cos r ): )
Eliminând E 0 t între relaţiile (1.34) şi (1.39), obţinem:

1
μv 0 r
(
E − E cos i = −
0 i
1
μ v
) (E 0i
+ E
0r
)cos r ⇒
1 1 2 2

Z2
Z1
(E 0r
) (
− E 0 i cos i = − E 0 i + E 0 r cos r ) ⇒

[( ) ]
E 0 r Z 2 / Z1 cos i + cos r = E 0 i Z 2 / Z1 cos i − cos r[( ) ] ⇒
 -9-

Z
2
cos i − cos r
⎛ E0 r ⎞ Z1
⎜ ⎟ = (1.40)
⎜E ⎟ Z
⎝ 0i ⎠⊥ 2
cos i + cos r
Z1
Din relaţia (1.34) rezultă:
Z2 Z2 Z2
cos i − cos r cos i + cos r + cos i − cos r
Z1 Z1 Z1
E0 t = E0i + E = E0i
Z 0i Z
2
cos i + cos r 2
cos i + cos r
Z1 Z1
⇒
Z
2⋅
⋅ cos i 2
⎛ E0 t ⎞ Z1
⎜ ⎟ = (1.41)
⎜E ⎟ Z
⎝ 0i ⎠⊥ 2
cos i + cos r
Z1
(1.40) şi (1.41) constituie a doua pereche de relaţii Fresnel.
Pentru medii nemagnetice:
Z sin i n
1
= = 2 (1.42)
Z2 sin r n1

În acest caz, relaţiile lui Fresnel (1.40) şi (1.41) devin:

n1 n cosr
⋅ cos i − cos r 1 − 2
⎛ E0r ⎞ n n 1 cosi
⎜⎜ ⎟⎟ = 2 = (1.43)
⎝ E 0 i ⎠⊥ n1 n cosr
⋅ cos i + cos r 1 + 2
n2 n 1 cosi
n
2 ⋅ 1 ⋅ cos i
⎛ E0t ⎞ n2 2
⎜⎜ ⎟⎟ = = (1.44)
⎝ E0i ⎠⊥ n1 n cosr
⋅ cos i + cos r 1 + 2
n2 n 1 cosi
sau:
sin r
⋅ cos i − cos r
⎟ = − sin (i − r )
⎛ E0 r ⎞ ⎛ E0r ⎞
⎜ ⎟ = sin i ⇒ ⎜ (1.45)
⎜E ⎟ sin r ⎜E ⎟ sin (i + r )
⎝ 0i ⎠⊥ ⋅ cos i + cos r ⎝ 0i ⎠⊥
sin i
sin r
⎛ E0t ⎞ 2⋅ ⋅ cos i ⎛ E0 t ⎞
⎜ ⎟ = sin i ⎜ ⎟ = 2 ⋅ sin r ⋅ cos i (1.46)
⎜E ⎟ sin r ⎜E ⎟ sin (i + r )
⎝ 0i ⎠⊥ ⋅ cos i + cos r ⎝ 0i ⎠⊥
sin i
 - 10 -

Din relaţia (1.43) se constată că E 0 r şi E 0 i sunt în fază dacă:

n n
1
⋅ cos i − cos r > 0 ⇒ 1
>1 ⇒ n > n ⇒ i < r şi cos i > cos r (1.47)
n2 n2 1 2

Reflexia are loc cu un defazaj egal cu π (reflexie pe un mediu cu indice de refracţie mai
mare) dacă:
n
1
< 1 ⇒ n 1 < n 2 ⇒ i > r şi cos i < cos r (1.48)
n2
La acelaşi rezultat se ajunge oe baza relaţiei (1.45). Din (1.44) sau din (1.46) se constată
că unda transmisă este întotdeauna în fază cu unda incidentă. În figurile de mai jos sunt
ilustrate cele două situaţii.

Unda transmisă este parţial polarizată, oricare ar fi unghiul de incidenţă. Utilizarea unui
număr sufficient de mare de plăci dielectrice poate face ca unda transmisă să aibă un grad
de polarizare foarte mare (intensitatea luminii transmise este mult mai mare decât
intensitatea luminii reflectate). În cazul incidenţei pe suprafaţa aer – sticlă, reprezentarea
( ) ( )
grafică a rapoartelor E 0 r / E 0 i , E 0 t / E 0 i în funcţie de unghiul de incidenţă i este
⊥ ⊥
în accord cu relaţia (1.48).

Pentru medii dielectrice pure ( μ r = 1 ⇒ μ = μ 0 ), intensităţile undelor

incidente, reflectate şi refractate se exprimă astfel:
r 1 ε r 1 ε r 1 ε
I = S = 1
⋅ E2 , I = S = 1
⋅ E2 , I = S = 2
⋅ E2 (1.49)
i i 2 μ0 0i r r 2 μ0 0r t t 2 μ0 0t

Fluxurile de energie (energiile transportate de undă în unitatea de timp printr-o suprafaţa)

medii în unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă a interfeţei sunt:
r r r r r
Φ i = S i u i ⋅ u n = I i u i ⋅ u n = I i cos i (1.50)
 - 11 -

r r r r r
Φ r = Sr u r ⋅ u n = I r u r ⋅ u n = − I r cos i (1.51)
r r r r r
Φ t = St u t ⋅ u n = I t u t ⋅ u n = I t cos r (1.52)

(proiecţiile mediilor temporale ale vectorilor Poynting pe direcţia normalei la suprafaţa

r
de separare), unde u este versorul normalei la suprafaţa de separare, de componente 0,
n
r r r
0, 1, iar u i (sin i, 0, cos i ) , u r (sin i, 0, − cos i ) şi u t (sin r, 0, cos r ) sunt versorii
direcţiilor de propagare a undelor. Se defineşte coeficientul de reflexie pentru intensitate
(reflectanţa) R şi coeficientul de transmisie pentru intensitate (transmitanţa) T prin
rapoartele:
2
Φr I ⎛ E ⎞
R= ⇒ R = r = ⎜ 0r ⎟ (1.53)
Φi I ⎜E ⎟
i ⎝ 0i ⎠
2
Φt I
cos r ε2 ⎛ E0 t ⎞ cos r
T = ⇒ T = t⋅ = ⎜ ⎟ ⋅ (1.54)
Φi I cos i ε ⎜E ⎟ cos i
i 1 ⎝ 0i ⎠
Deoarece:
ε2 ε 0ε r 2 n2
= = (1.55)
ε1 ε 0ε r1 n1
rezultă:
2
n ⎛ E 0 t ⎞ cos r
T = ⎜ 2 ⎟ ⋅ (1.56)
n ⎜ E ⎟ cos i
1 ⎝ 0i ⎠

Întrucât am neglijat pierderile, energia totală se conservă, adică:

R + T = 1 (1.57)
[Reflectanţa poate fi definită într-un mod similar ca raportul dintre puterea reflectată Pr şi
puterea incidentă Pi iar transmitanţa ca raportul dintre puterea refractată Pt şi puterea
incidentă
Pr I r A r I r A cosi I r P IA I A cos r I t cos r
R= = = = , T= t = t t = t =
Pi I i A i I i A cosi I i Pi I i A i I i A cos i I i cos i
unde A este un element al suprafeţei de separare. Aria fasciculului nu se schimbă la
reflexie deoarece unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie].
 - 12 -

Relaţiile (1.53) , (1.56) şi (1.57) sunt valabile atât pentru undele ale căror vectori
intensitate de câmp electric sunt în planul de incidenţă, cât şi pentru undele la care
r r r
vectorii E i , E r şi E t sunt paraleli cu interfaţa. r

Din figura de mai sus se constată că pentru unghiul Brewster i B , R ⇓ = 0 şi

T = 1 , în acord cu figura de la pagina 7.
⇓

1.3. Reflexia totală

Pe baza relaţiilor (1.28’), (1.42), (1.46) şi (1.56) obţinem:
⎛ E0t ⎞ 2 ⋅ cos i ⋅ sin r ⎛ E0 t ⎞ 2 ⋅ cos i ⋅ sin r
⎜ ⎟ = ⇒ ⎜ ⎟ = (1.60)
⎜E ⎟ sin i ⋅ cos i + sin r ⋅ cos r ⎜E ⎟ sin (i + r ) ⋅ cos (i − r )
⎝ 0i ⎠⇓ ⎝ 0i ⎠⇓
2
n ⎛E ⎞ cos r sin i
2
4 ⋅ cos i ⋅ sin r
2
cos r
T = 2 ⎜ 0t ⎟ ⋅ = ⋅ 2 ⋅ ⇒
⇓ n ⎜E ⎟ cos i sin r sin (i + r ) ⋅ cos (i − r ) cos i
2
1 ⎝ 0i ⎠⇓
sin 2i ⋅ sin 2r
T = (1.61)
⇓ sin (i + r ) ⋅ cos 2 (i − r )
2

2
n ⎛E ⎞ cos r 2 2
sin i 4 ⋅ sin r ⋅ cos i cos r
T⊥ = 2 ⎜ 0 t ⎟ ⋅ = ⋅ ⋅ ⇒
n ⎜E
1 ⎝ 0i
⎟ cos i
⎠⊥
sin r sin
2
(i + r ) cos i

sin 2i ⋅ sin 2r
T⊥ = (1.62)
sin 2 (i + r )
π
Din relaţiile (1.61) şi (1.62) rezultă că pentru r = obţinem sin 2r = 0 şi deci
2
T = T⊥ = 0 . În acest caz, din (1.42) rezultă:
⇓
 - 13 -

sin i C n n
= 2
⇒2
sin i = (1.63)
π n1 C n1
sin
2
În cazul când n 2 < n 1 (ca exemplu se consideră trecerea radiaţiei din sticlă în aer), pentru
i ≥ i C are loc fenomenul de reflexie totală (nu avem radiaţie transmisă). În acest caz:
n
sin r = 1
sin i ≥ 1 (1.64)
n
2

La trecerea unei unde electromagnetice din sticlă în aer ( n 1 = 1,5 ; n 2 = 1 ) unghiul

critic de incidenţă i C pentru care r = π / 2 este de 41,810. Pentru i = 600 rezultă
sin r = 1,3. Sinusul nu poate fi supraunitar decât pentru valori complexe ale argumentului
r . Astfel, pentru i > i C nu există nici un unghi real pentru care să aibă loc refracţia
luminii în cel de-al doilea mediu. Deşi, pentru i > i C , coeficientul de reflexie R este egal
cu unitatea, pătrunderea undei în cel de-al doilea mediu trebuie să aibă loc în orice caz pe
o distanţă comparabilă cu lungimea de undă a radiaţiei, pentru a putea fi satisfăcută
continuitatea componentelor tangenţiale ale intensităţii câmpului electric şi a celui
magnetic. Unda care pătrunde în mediul al doilea se întoarce în primul mediu din diferite
plane situate în imediata vecinătate a suprafeţei de separare Σ . Mediul 2 acţionează ca o
inductanţă pură alimentată de la o sursă de tensiune alternativă (puterea se scurge într-un
sens, apoi în sens opus, astfel că valoarea medie a puterii scurse este zero).
Presupunem că r este o mărime complexă şi luăm pentru cos r expresia

(
cos r = ± 1 − sin 2 r = ± − sin 2 r − 1 = m î sin 2 r − 1 ) ⇒

cos r = − î sin 2 r − 1 (1.65)

unde am ales semnul − în faţa radicalului pentru a avea o undă atenuată pe direcţia z.
Din relaţiile (1.12) şi (1.65) obţinem:
⎛ x ⋅ sin r − î z sin 2 r − 1 ⎞⎟
⎛ x ⋅ sin r + z ⋅ cos r ⎞ î ω ⎜ t −
î ω ⎜ t − ⎟
r r ⎜ v2 ⎟ r ⎜ v2 ⎟
E = E ⋅e ⎝ ⎠ = E ⋅e ⎝ ⎠
t 0t 0t

⇒
2
⎛ x ⋅ sin r ⎞ ⎛ x ⋅ sin r ⎞
− ω z sin r − 1 î ω ⎜ t − ⎟ − z î ω ⎜ t − ⎟
r r v ⎜ v2 ⎟ r δ ⎜ v ⎟
E = E ⋅e 2
⋅e ⎝ ⎠ = E ⋅e z
⋅e ⎝ 2 ⎠ (1.66)
t 0t 0t

unde δ z este distanţa de atenuare în direcţia perpendiculară la interfaţă:

v2
δz = (1.67)
ω sin 2 r − 1
Din relaţia (1.66) rezultă că în cazul unghiului de refracţie complex ( i > i C ) unda
pătrunde în mediul al doilea, dar se atenuează rapid, amplitudinea ei scăzând exponenţial
 - 14 -

cu distanţa. Astfel această undă se propagă în lungul axei Ox şi este atenuată în lungul
axei Oz. Unda descrisă de relaţia (1.66) care se propagă paralel cu suprafaţa de separare,
pătrunzând în mediul al doilea numai pe o distanţă foarte mică (de ordinul lungimii de
undă) se numeşte undă evanescentă.
Pentru a pune în evidenţă undele evanescente, se consideră un mediu cu indicele
de refracţie n 2 aflat între două piese cu indicele de refracţie n 1 > n 2 . Dacă grosimea
mediului intermediar d < λ , atunci unda pătrunde în cea de-a doua piesă (are loc
fenomenul de reflexive totală frustată). Fenomenul este analog cu efectul tunel din
mecanica cuantică (avem un efect tunel optic). Amplitudinea undei evanescente este
maximă la unghiul critic (limită) i C .

În figura de mai jos prezentăm variaţia indicelui de refracţie cu indicele de

incidenţă (figura (a)) la trecerea luminii din aer în sticlă (a-s) şi la trecerea din sticlă în
aer (s-a). De asemenea se arată cum se modifică semnul (defazajul) în cazul polarizarii
paralele cu planul de incidenţă (figura (b)) şi în cazul polarizarii perpendiculare pe planul
de incidenţă (figura (c)). Se constată că unghiul critic ic = 41,810 are un rol important în
modificarea defazajului la trecerea luminii din sticla în aer pentru cele două polarizări. În
cazul polarizării paralele cu planul de incidenţă avem o modificare a fazei la cele două
unghiuri Brewster iB1 = 56,310 şi iB2 = 33,690.

Aceste fenomene sunt importante, având aplicaţii în transmisia şi prelucrarea

informaţiei cu ajutorul fibrelor optice, precum şi în optica integrată pe baza ghidurilor de
undă optice planare (straturi dielectrice cu simetrie plană). O fibră optică este formată
dintr-un miez cu indice de refracţie n 1 şi un înveliş cu indicele de refracţie n 2 < n 1 .
Lumina este transmisă prin fibră prin refexii totale la suprafaţa dintre miez şi înveliş.
Fibrele optice se asamblează în fascicule, protejate de o teacă elastică. Frecvenţele optice
fiind de 106 ori mai mari decât cele radio, capacitatea de transmisie a informaţiei
printr-un canal optic este mult mai mare. Pierderile într-o fibră optică sunt foarte mici
(sub 10 % / Km la 1,55 μm ).
 - 15 -

Diametrul unei fibre optice este sub 0,1 mm iar pierderile mai mari apar în locurile unde
fibra este curbată. O prismă cu reflexie totală permite schimbarea direcţiei unui fascicul
de lumină.