Sunteți pe pagina 1din 4

Fragment din analiza unei isterii - Cazul Dora

Viziunea lui Freud despre femei a făcut obiectul a numeroase studii, conferinţe şi colocvii,
numeroase dintre ele au ca temă centrală cazul Dora, acea nefericită tînără neînţeleasă de către
maestru. Situaţia este însă mult mai complexă.
Cazul Dora reprezinta unul dintre cele mai importante cazuri din istoria psihanalizei. In urma
acestui caz Freud a scris ,, Fragment despre analiza isteriei”.
Prin publicarea cazului Dora, în 1901, Freud dorea să exemplifice şi să demonstreze printr-un
exemplu clinic monografia sa despre vise publicată cu un an înainte. Nu este deloc surprinzător
faptul că relatarea cazului se centrează în special pe analiza a două vise. În plus, psihanaliza era
doar la început, iar Freud este departe de a-şi fi dat seama de adevărata importanţă a fenomenului
transferului în desfăşurarea curei.
Cazul Dora poartă amprenta tipică a Vienei începutului de secol XX, a ipocriziei cu care erau
tratate problemele sexualităţii şi ale adulterului.
Cadrul este unul dintre cele mai cunoscute din istoria ştiinţei. Ea, o tânără feroce, care înţelege,
acceptă, dar reacţionează îmbolnăvindu-se şi manifestând simptomele pe care epoca i le permite:
tuse nervoasă, afonie, stări de leşin. Iar el, tânărul Sigmund Freud, puternic, gata de transferat, dar
în interiorul acelui pansexualism, care marca primii paşi ai psihanalizei.
Iată toate elementele pentru unul dintre cazurile clinice faimoase şi fascinante din câte au fost
scrise vreodată, cel mai lung din cele dedicate unei femei, dar şi cel mai complex şi totodată
rămas nerezolvat: cazul Dora.
Actiunea este plasata la inceputul secolului trecut si personajele isi traiesc viata in interiorul
unei lumi închise, patriarhale, care continua să provoace nu doar cercetătorii şi specialiştii în
materie, ci să dea apă la moară atât denigratorilor lui Freud, cât şi partizanilor săi.
Dora era un pseudonim acordat tinerei Ida Bauer, care a ajuns in cabinetul lui Freud insotita de
fratele ei, pentru o serie de şedinţe care să-i redea în primul rând vorbirea. In realitate simptomele
dorei erau mult mai variate: Dispneie depresie, mizantropie, intenţii sinucigaşe, leşinuri, afonie.
O mamă destul de perturbată - obsedată de curăţenie -, un tată a cărui amantă era soţia unui
prieten - prieten care încearcă, în acelaşi timp, să o seducă pe Dora, care l-a respins şi se aliază
apoi cu tatăl pentru a pune totul pe seama imaginaţiei tinerei fete, iată bazele unei drame a vieţii
cotidiene. Mai adăugaţi că amanta tatălui se amesteca în educaţia sexuală a tinerei fete, acest fapt
întregind tabloul unei situaţii explozive.

1
Dora este fiica este Philip Bauer, un bogat industriaş evreu, bolnăvicios, ipocrit şi impotent.
Amanta tatălui, doamna K (Peppina Zellenka), întreţine cu Philip raporturi sexuale (pe care
adolescenta Dora şi le imaginează doar orale), dar, în acelaşi timp, este prietena şi confidenta
Dorei.
Domnul K (Hans Zellenka) este administratorul unei firme din Merano, soţul Peppinei şi cel
care o molestează pe Dora.
Mama, Khate, este o femeie cu o cultură modestă, chinuită de constipaţii şi maniacă a curăţeniei
(în legatură cu ea Freud a inventat expresia „psihoza casnicei”).
Fratele mai mare al Dorei, dependent de mama, dar emancipat din punct de vedere intelectual,
care va deveni un reprezentant de vârf al mişcării marxiste austriece. Dar contrat faptului ca in
aparente pare un om puternic si cult el inchide ochii in ceea ce ce priveşte drama surorii sale.
Guvernanta, care se prefăcea că se interesează de Dora, dar, de fapt, urmărea şi ea atenţiile
tatălui acesteia din urmă.
Acesta era ambientul corupt şi mincinos, unde toţi ştiu tot şi se prefac că nu ştiu nimic şi în care
apare figura Dorei, fragilă, dar încăpăţânată, care îl vede pe rege gol şi îl denunţă, care refuză să
devină marfă de schimb (sexual) între bărbaţi perverşi şi femei „înţelegătoare”. Această mizerie
socială o traumatizează grav pe Dora încă din fragedă pruncie, astfel că, de la vârsta de şase ani,
suferă de aneurezis, face repetate crize astmatice, leşină fără motiv sau acuză atacuri de tuse
convulsivă.
Cand il cunoaste pe Freud, tanara, tocmai manifestase tendinţe spre sinucidere. Cu toate astea
primul lucru pe care tatăl i-l cere lui Freud este acela de a-i scoate Dorei din cap ideea că el şi
doamna K ar fi amanţi. Freud are meritul de a da crezare Dorei şi de a înţelege toate pe care
aceasta le-a pătimit, dar se face vinovat de a nu fi avut „nici respect, nici simpatie pentru Dora” şi
de a se fi adăugat listei celor care au umilit-o.
De fapt, Freud a fost cel care a insistat că ea să se mărite cu Hans, soţul amantei tatălui său,
considerând că varianta ar fi cea mai bună „pentru toţi”. Hans încercase de două ori să se apropie
de Dora: o dată a vrut s-o sărute, când ea avea treisprezece ani, iar altă dată, când era mai mare şi
când a reacţionat violent, pălmuindu-l pe atentator. De atunci, Hans o detesta pe Dora, afirmând
că o femeie care citeşte cărţi erotice nu merită respect. De fapt, Dora citise o astfel de carte
împreună cu Peppina, care, în aceste condiţii, se releva a fi trădătoare.
Tocmai faptului că acorda o atât de mică atenţie raportului cu Peppina s-ar datora marea eroare
(sau omisiune) a lui Freud. N-a reuşit să recunoască bisexualitatea Dorei, iar asta, nu datorită unor

2
condiţionări obiective, legate de stadiul embrionar al psihanalizei, ci din cauza implicării sale
subiective.
Lacan însuşi insistase asupra importanţei transfertului homosexual al Dorei, ignorat de Freud.
Probabil, tocmai bisexualitatea este aisbergul de care se izbeşte Freud, care nu poate aborda
raportul său cu Fliess şi cu soţia lui Fliess, care, şi ea, se numea Ida.
Pare că ofensa consumată în munţii Italiei şi repetată într-un cabinet medical vienez s-a repetat
apoi, decenii de-a rândul, în întreaga lume, construind în jurul cazului Dora o mitologie
interpretativă superficială şi dăunătoare.
Deseori i s-a reproşat lui Freud intervenţia abruptă în cazul Dora. Unii au văzut o repetiţie a
traumatismului atunci cînd Freud, creditînd relatarea tinerei fete, a interpretat-o ca exprimînd
iubirea ei pentru cel pe care l-a respins. Acest episod analitic ia repede sfîrşit la iniţiativa
pacientei.
Dora se vede refuzată brusc de medicul său. Un gest pe care Freud nu trebuia să-l facă. Nu doar
că n-a primit cum se cuvenea mărturisirile Dorei, dar a învăluit-o în interpretări, care au pus-o pe
fugă. După aceea, Freud a recurs la denigrări şi acuze, ca unul care era victimă a unei culturi de o
anumită factură, în care femeia avea un statut nu tocmai fericit. Înspăimântat de pasiunea
adolescentină a Dorei, Freud a alungat-o în gheto-ul său de neînţeleasă şi a abandonat-o
destinului său de femeie a epocii sale. Aceasta, pentru că el n-a reuşit să fie stăpân pe
homosexualitatea pe care a identificat-o în ea, şi probabil şi în sine, dar pe care a recunoscut-o şi
reiterat-o în raportul său cu Wilhelm Fliess.
E firesc ca astfel de poziţii să scandalizeze pe mulţi, mai ales că, pentru multă vreme, arhiva
personală a lui Freud n-a fost accesibilă cercetătorilor. Un studiu atent asupra hârtiilor lui aruncă
o lumină cu totul nouă asupra unei opere magistrale a literaturii secolului al XX-lea. Iar acolo
unde arta pierde în fascinaţie, câştigă prin picanteria detaliilor şi a răstunărilor de situaţii.
Dora a plecat trântind uşa, semnând prin aceasta nu doar eşecul terapeutic al metodei lui Freud,
ci şi un început de însănătoşire, căci e hotărâtă să nu mai suporte umilinţe, nici să mai urmeze
soluţii matrimoniale impuse. Se va căsători cu un tânăr de vârsta ei.
Ida Bauer s-a simţit mereu orgolioasă de a fi fost o eroină a literaturii psihanalitice, chiar dacă e
cunoscută în istorie cu alt nume decât al său. Şi rămâne până azi în rolul de pacient, pe care i l-a
desemnat cel care semna, de unul singur, cu erori şi rătăciri, cărora ea le-a căzut victimă, strada
către inconştientul uman. Cazul Dora ar trebui recitit cu ochi realişti, fără idealizări, pentru a
redescoperi complexitatea umană a unui geniu.

3
Desi este cazul este cunoscut ca fiind un rateu are meritul de a fi adus in atentia lui freud
conceptele de transfer si contra transfer.
Freud a fost in mod special ranit de acest esec pentru ca el incepuse analiza cazului Dora cu
intentia de a expune un caz exemplar, care ar fi putut reprezenta un model de manual pentru toti
viitorii practicanti.
In final insa, cazul a ramas in istoria psihanalizei ca un model de cum sa nu procedezi intr-o
analiza si cum sa nu gestionezi un transfer negativ.
Experienta cazului Dora i-a permis insa lui Freud sa inteleaga transferul negativ ca repetitie prin
retrairea si reactualizarea anumitor sentimente infantile. O lectie reala i-a permis sa inteleaga cum
trauma este retraita, re-experientiata, repusa in act, ca in viata reala – in relatia transferentiala cu
analistul.
In urma evenimentelor petrecute in propria clinica Freud a considerat transferul o forma de
rezistenta, de blocaj, transformand relatia analitica intr-una emotionala.