IDENTITATEA MASCULINĂ

PUNCTE DE ATINS :

1. Ce anume intră în componenţa masculinităţii? Este masculinitatea o esenţă

imuabilă sau nu? Se construieşte masculinitatea?

(RITURILE DE INITIERE – iniţierea masculină înseamnă, la majoritatea

triburilor, ruperea băiatului de mamă, de cămin. La anumite triburi, după iniţiere,
băieţii nu mai au voie să le vorbească mamelor, să le atingă sau să le privească, până
nu vor ajunge la stadiul definitiv al masculinităţii lor, în momentul în care vor
deveni ei înşişi părinţi. « Mama este prima femeie pe care un Baruya o părăseşte în
viaţa sa şi ultima pe care o regăseşte. »
Majoritatea riturilor de iniţiere masculină presupun un TEST DE DURERE
FIZICĂ: scarificarea, circumcizia, flagelarea, rănirea anumitor părţi ale corpului).

2. Masculinitatea se defineşte ca esenţă sau în calitatea ei de construcţie socială

relaţională? (am şti ce este masculinitatea în absenţa feminităţii?)
3. Este masculinitatea o ideologie pentru a fonda o politică de dominare?
4. Roluri şi imagini ale bărbatului în diacronie.
5. Crizele masculinităţii.
6. Masculinitate sau masculinităţi?

Avem 23 de perechi de cromozomi, dintre care 22 sunt identice; singurul element

diferenţiator între sexe este ultima pereche de cromozomi (XX şi XY).

XY este formula cromozomică a bărbatului. Dacă nu există accidente pe parcurs, aceşti 2

cromozomi asigură diferenţierea sexuală.

Cromozomii au fost descoperiţi şi descrişi în 1956, de 2 cercetători din Suedia,

J. H. TIJO şi A. LEVANT.

Dar simpla formulă cromozomială NU este suficientă pentru a putea vorbi despre
„apariţia” bărbatului. Există alţi factori de natură PSIHOLOGICĂ, SOCIALĂ,
CULTURALĂ care contribuie decisiv la această devenire.

J. J. ROUSSEAU: „Bărbatul nu e bărbat decât în anumite momente, femeia este

femeie toată viaţa sau cel puţin toată tinereţea.”

Apariţia menstruaţiei confirmă devenirea / transformarea fetiţei în femeie, pentru băiat

însă trebuie să existe o serie de probe, încercări care să-l transforme în bărbat, într-un
adevărat bărbat.

Masculinitatea este mai degrabă „conjugată” la imperativ decât la indicativ. Li se spune

băieţilor încă din copilărie: „Fii bărbat”, fapt care implică ideea că masculinitatea nu

1
este o achiziţie definitivă, că e nevoie de un efort, de un parcurs iniţiatic pentru a o atinge,
fapt care nu pare a i se cere şi femeii (nu auzim şi imperativul „Fii femeie!”, dar auzim,
fie şi numai în registru ludic, „Fii bărbată!”) – rezultă că feminitatea pare a fi o realitate
ineluctabilă, în timp ce masculinitatea trebuie să fie cucerită, dobândită.

Anii ‘70 ai secolului trecut văd născându-se întrebarea asupra rolului bărbatului în
societate şi în familie, pornind de la studiile de tip feminist. Bărbatul devine astfel o
„problemă de rezolvat”, nu mai este un dat incontestabil, aşa cum fusese până atunci.
Treptat, bărbatul devine continentul negru, zona de umbră.

Philippe Dijan, romanul Lent dehors: „Ani de-a rândul, mi-am imaginat că femeia este
misterul absolut. Astăzi însă, mi se pare că sunt greu de înţeles eu însumi, în calitate de
bărbat... Cred că pot înţelege la ce serveşte o femeie, dar un bărbat, la ce serveşte acesta?
Şi ce înseamnă de fapt a fi bărbat?”

Ce a cauzat această punere sub semnul întrebării a esenţei masculinităţii?

Din antichitate până în anii ‘70 ai sec. XX, bărbatul ocupase poziţia de forţă, el se
definise mereu ca fiinţa privilegiată (era considerat mai puternic, mai raţional, mai
inteligent, mai curajos, mai responsabil etc).

Pierre Bourdieu afirmă că „a fi bărbat înseamnă a te instala de la bun început într-o

poziţie care implică diverse puteri.” Masculinul se defineşte, în termenii lui P.
Bourdieu, prin nevoia de dominare, prin „libido-ul dominant”.

Alfred Adler (1870-1937) – doctor şi psiholog austriac, fondator al şcolii de psihologie

individuală; a doua şcoală vieneză de psihoterapie, în ordine cronologică (după
psihanaliza lui Sigmund Freud şi înainte de logoterapia lui Viktor Frankl).

COMPLEXUL DE INFERIORITATE – sentimentul de inferioritate, generat de

sesizarea insuficienţei corporale, devine un factor stimulator al dezvoltării psihice.

„PROTESTUL VIRIL” (conceput de A. Adler) porneşte de la concepţia lui F.

Nietzsche despre VOINŢA DE PUTERE. Protestul viril este caracteristic femeilor
care nu-şi acceptă condiţia de inferioritate nici sub raport biologic, nici sub raport
social. Dar poate fi specific şi acelor bărbaţi care nu au caracteristicile TARI ale
masculinităţii.

Această regândire a masculinului a dat naştere unei noi direcţii, similare celei
denumite Women’s Studies din anii ‘70 ai sec. trecut – Men’s Studies (mai ales în
America şi în lumea anglo-saxonă, în Australia şi, mai puţin, în Europa).

2
ROLURI ŞI IMAGINI ALE BĂRBATULUI ÎN DIACRONIE

Majoritatea limbilor desemnează prin acelaşi cuvânt MASCULINUL şi UMANUL, ceea

ce ne conduce cu gândul la faptul că bărbatul este reprezentantul „desăvârşit” al
umanităţii, CRITERIUL DE REFERINŢĂ, REPERUL. Sexele sunt delimitate în funcţie
de 2 criterii posibile: criteriul ASEMĂNĂRII (one sexe model, femeile erau privite ca
bărbaţi cu organele genitale prezente în interior) sau al OPOZIŢIEI.

Studiile dedicate masculinităţii au subliniat pericolul de a vorbi despre bărbat ca despre o

FIINŢĂ GENERICĂ, punând deoparte caracteristicile reale ale acestui gen. Michael
KIMMEL a vorbit despre „invizibilitatea” genului masculin, afirmând că atunci când se
priveşte în oglindă vede „o fiinţă umană: universal generalizabilă. Persoana generică.”

MASCULINITATEA şi FEMINITATEA nu mai sunt privite astăzi ca esenţe în sine,

ci în calitatea lor de CONSTRUCŢII RELAŢIONALE. Chiar dacă masculinul şi
femininul pot avea caracteristici universale intrinseci, construcţia socială a
masculinităţii şi a feminităţii nu poate fi înţeleasă fără referire la celălalt gen.

CRIZELE MASCULINITĂŢII ÎN DURATA LUNGĂ (repoziţionarea, regândirea

identităţii masculine):

1. Franţa sec. al XII-lea, iubirea curtenească redefineşte masculinul (în plin „Ev
mediu masculin”, cf. sintagmei lui G. Duby);

2. Epoca preţiozităţii franceze (sec. al XVII-lea). Preţioasa este o femeie

emancipată care inversează total valorile societăţii tradiţionale. Ea pretinde
dreptul la cunoaştere şi atacă punctele forte al societăţii falocratice: căsătoria
şi maternitatea, înţelese ca unice roluri feminine.

3. În Anglia, în perioada Restaurării (1688-1714), M. Kimmel a identificat

eforturi pentru renegocierea rolurilor în căsătorie, în familie şi în relaţia
intimă dintre partenerii cuplului. Femeile afirmă nu numai egalitatea
dorinţelor şi a drepturilor, dar susţin că vor bărbaţi mai calzi, mai sensibili,
mai feminini ca mod de manifestare.

4. Secolul Luminilor în Franţa reprezintă o ruptură semnificativă în istoria

virilităţii. Valorile virilităţii se estompează sau dispar cu totul (RĂZBOIUL
nu mai este apreciat, VÂNĂTOAREA a devenit doar o simplă distracţie,
VIOLENŢA tinde să fie înlocuită cu caracterul delicat al gesturilor,
atitudinilor şi vorbelor). Această stare de fapt încetează în momentul
Revoluţiei franceze, când drepturile publice ale femeii sunt refuzate net de
Convenţie.

5. Criza masculinităţii la sfr. sec. al XIX-lea şi înc. sec. XX (în Europa şi

America) este provocată de apariţia unui nou tip de femeie, care are acces la
educaţie, care îşi întrece adesea, în universităţi, colegii bărbaţi, care tinde să

3
 ocupe poziţii esenţiale la nivel social, care îşi reclamă cu tărie şi cu
argumente solide drepturile. Bărbatul se simte ameninţat în puterea,
identitatea şi viaţa lui cotidiană.

La sfr. sec. al XIX-lea apar o serie de lucrări care încearcă să demonstreze, cu

argumentele psihologiei, medicinei, biologiei, istoriei sau antropologiei,
INFERIORITATEA ONTOLOGICĂ A FEMEII. (ex: tratatul lui Paul Iulius
Moebius, Despre imbecilitatea psihologică a femeii, publicat în 1900 şi reeditat de
8 ori în interval de 8 ani: „Putem defini femeia, situând-o la jumătatea drumului
între prostie şi comportament normal. (...) Comparat cu cel al bărbatului,
comportamentul femeii pare patologic, precum cel al negrilor comparat cu al
europenilor albi.”)

Scriitori precum Dumas fiul sau Ch. Baudelaire compară femeia cu diverse rase
sau etnii socotite inferioare sau monstruoase.

DUMAS FIUL compară femeia cu pieile roşii sau cu „negresele cu mâini albe”;

BAUDELAIRE compară femeia cu evreul căruia îi împărtăşeşte adaptabilitatea,

indiscreţia şi prefăcătoria.

F. Nietzsche şi Otto Weininger propun reîntoarcerea la o polarizare sănătoasă,

corectă a sexelor. Pentru ca bărbaţii să îşi poată regăsi masculinitatea,
virilitatea, femeia trebuie să se întoarcă la rolul ei natural, de fiinţă
DOMINATĂ. Doar restabilirea frontierelor sexuale îi va elibera pe bărbaţi de
angoasa identitară.

Weininger afirma că femeile sunt dominate de henide, un amestec confuz între

gândire şi emoţie, din cauza căruia femeilor le lipseşte logica, autoreflecţia, de aceea
ele au nevoie de ajutor pentru a-şi găsi locul; aşadar nu pot înţelege singure ce sunt,
dar li se poate explica.

În America, criza e vizibilă începând cu ultimele 2 decenii ale sec. al XIX-lea,

când discursul feminist modifică aşteptările femeilor. Dreptul la divorţ – 7000 în
1860; 56.000 în 1900 şi 100.000 în 1914; scăderea natalităţii – în 1903, Roosevelt
vorbeşte despre tendinţele suicidare ale americanilor, care au disolvat ideea de
familie.

MASCULINITATE sau MASCULINITĂŢI?

Margaret MEAD a deschis discuţia despre multiplicitatea masculinităţilor, studiind

7 populaţii din Samoa şi descoperind variabilitatea rolurilor şi a stereotipurilor
masculine şi feminine.

4
Ce au în comun bărbatul ARAPESH, amator de artă, care preferă să se lase
brutalizat decât să se bată, cu războinicul MUNDUGUMOR, coleric şi agresiv, care
îşi mânca adversarul capturat vorbind şi râzând? Cum să compari îndrăzneala
sexuală a băieţilor din tribul IATMUL cu timiditatea celor din tribul CHAMBULI?

TATĂL – STÂLPUL FAMILIEI; „DUMNEZEUL” FAMILIEI – imagine care se

păstrează în durata lungă.

„O familie condusă de un bărbat, de un Tată atotputernic, căruia nu îndrăznea nimeni să-i

conteste autoritatea, care avea datoria să protejeze, să transmită şi să separe.” (Serge
Hefez, În inima bărbaţilor. Eseu despre psihologia bărbatului modern, trad. de Oana
Socuruş, Bucureşti, Ed. Nemira, 2008)

PATRIARHAT – filiaţie patriliniară; pater – patrius „tot ce ţine de lumea tatălui”; patria
– „locul strămoşesc”.

TATĂ provine din lat. TATA, care provine din grecescul ATTA, formulă afectuoasă de
adresare, având sensul de „cel care creşte copilul”.

Familia antică se întemeia, după cum afirmă J. Goody, pe structuri de clan. Se crede că
în Grecia s-a pornit de la o formă matriliniară, în timp ce în Roma de la una patriliniară.

Un proverb african afirmă că « bărbatul iubeşte femeia şi o protejează; femeia

iubeşte bărbatul şi îl serveşte » - distribuţia rolurilor este evidentă.

« Bărbatul este ceea ce i-a rămas Evei după ce l-a pierdut pe Dumnezeu. »