Oraganizatii internationale

Liga Araba:

Liga Arabă, sau Liga Statelor Arabe (‫ جامعة الدول العربية‬în arabă) este o organizaţie
regională a statelor arabe cu focus doar politic şi nu de integrare regională. Din cauza
asta, Liga Arabă este destul de disimilară de Uniunea Europeană, care are ţeluri nu
doar politice dar şi socio-economice. De asemenea, spre deosebire de Liga Arabă, UE
are un caracter parţial supranaţional.
Sediul Ligii Arabe este în Cairo, Egipt.

1. ONU
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din
lume. Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre.
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului,
cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al
organizaţiei este situat în New York.
Acestea sunt principalele diviziuni ale ONU:
În Adunarea Generală, există reprezentaţi ai fiecărui stat membru. Fiecare stat are
drepturi egale de vot. De asemenea, rezoluţiile Adunării nu sunt legi, ci doar
recomandări.
Consiliul de Securitate: 15 membri, din care 5 permanenţi (China, Rusia, Franţa,
Regatul Unit şi SUA), şi restul aleşi pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt
aleşi cinci noi membri. Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie
votate de 9 membri, dintre toţi aceşti membri, în principal aici se vorbeşte de dreptul
de Veto.
Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din organizaţiile speciale.
Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.
Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute internaţionale (se află la Haga).
Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie administrativă este cea de
Secretar General al ONU
Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:
Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane (United Nations Centre for Human
Settlements - Habitat; fondat în 1977, cu sediul în Nairobi, Kenya);
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF - United Nations Children's Fund,
fondat în 1964, cu sediul la New York, SUA);
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD - United Nations
Conference on Trade and Development, fondată în 1946 cu sediul la Geneva, Elveţia);
PNUD - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (United Nations Development
Programme, fondat în 1965 şi cu sediul la New York);
PNUE- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (United Nations
Environment Programme, fondat în 1972, cu sediul la Nairobi, Kenya);
Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului de Droguri
(United Nations Internation Drug Control Programme, fondat în 1991, cu sediul la
Viena, Austria);
Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi (United Nations High Commissioner for
Refugees UNHCR, fondat în 1950, cu sediul la Geneva);
Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii (United Nations Peace-keeping Operations,
cu sediul la New York);
Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei (United Nations Population
Fund, fondat în 1967, cu sediul la New York);
Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni (United Nations Relief and Works Agency for
Palestine Refugees in the Near East, fondat în 1950, cu sediul la Gaza);
Programul Mondial pentru Alimentaţie (World Food Programme, fondat în 1961, cu
sediul la Roma).
ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, OIS, OIM, BIRD,
FMI şi altele.

ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.
Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate
documentele pe suport hârtie sau "on-line" , sunt traduse în aceste şase limbi. În
funcţie de anumite circumstanţe, unele conferinţe şi documente de lucru sunt traduse
doar în engleză, franceză sau spaniolă
Organizaţia Naţiunilor Unite şi diferitele agenţii ale sale joacă un rol important în
implementarea şi respectarea principiilor din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizaţie ţărilor ce se află în
tranziţie spre democraţie. Asistenţa tehnică în realizarea alegerilor libere şi corecte,
îmbunătăţirea structurilor judiciare, revizuirea constituţiilor, antrenarea oficialilor
drepturilor omului şi transformarea mişcărilor armate în partide politice au contribuit
mult la democratizare în lume...
1920: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând
porţile unei noi organizaţii: Liga Naţiunilor, formată prin pacea decisă după
discuţiile dintre ţări.
1920-1933: Fără să fi primit o influenţă mai mare , Liga Naţiunilor este un fiasco.
1933-1945: Izbucneşte Al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord,
şi Pacific.

24 octombrie 1945: Se înfiinţează Organizaţia Naţiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia,
Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt, El
Salvador, Etiopia, Filipine, Franţa, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak,
Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg,
Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama,
Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina,
Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.
1946: Liga Naţiunilor este desfinţată oficial. Afganistan, Islanda, Suedia şi Thailanda
aderă la ONU.
1947: Pakistan şi Yemen devin membri.
1948: Birmania devine membră.
1949: Israel aderă.
1950: Indonezia aderă.
1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania,
Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.
1956: Japonia, Maroc, Sudan şi Tunisia aderă.
1957: Ghana şi Malaezia aderă.
1958: Guineea aderă.
1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de
fildeş, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger,
Senegal, Somalia şi Togo.
1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone şi Tanzania.
1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago şi Uganda.
1963: Kenia şi Kuweit aderă.
1964: Malawi, Malta şi Zambia aderă.
1965: Gambia, Maldivele şi Singapore aderă.
1966: Barbados, Botswana, Guyana şi Lesotho aderă.
1967: Yemen aderă.
1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius şi Swaziland aderă.
1970: Fiji aderă.
1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman şi Emiratele Arabe Unite aderă.
1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.
1973: Bahamas şi Germania (atât de est cât şi de vest) aderă.
1974: Bangladesh, Grenada şi Guineea-Bissau aderă.
1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São
Tomé şi Príncipe şi Suriname.
1976: Angola, Samoa şi Seychelles aderă.
1977: Djibouti şi Vietnam aderă.
1978: Dominica şi Insulele Solomon aderă.
1979: Sfânta Lucia aderă.
1980: Sfântul Vincent şi Grenadine şi Zimbabwe aderă.
1981: Antigua şi Barbuda, Belize şi Vanuatu aderă.
1983: Sfântul Kitts şi Nevis aderă.
1984: Brunei aderă.
1990: Liechtenstein şi Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu
Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.
1991: URSS dispare, Rusia moşteneşte locul de mebru permanent în Consiliul de
Securitate. Şapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall,
Micronezia, Coreea de Nord şi Coreea de Sud.
1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Georgia,
Kazahstan, Kârgâzstan, Croaţia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia,
Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan.
1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco şi
Slovacia.
1994: Palau aderă.
1999: Kiribati, Nauru şi Togo aderă.
2000: Tuvalu aderă.
2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primeşte Premiul Nobel pentru Pace.
2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elveţia aderă de asemenea.
2006: Muntenegru aderă.
[modifică] Secretari Generali ai ONU
1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)
1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)
1961-1971 U Thant (Birmania)
1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)
1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)
1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)
1997-2006 Kofi Annan (Ghana)
2007 Ban Ki-moon (Coreea de Sud)

2. NATO

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în

franceză; în română cel mai des se foloseşte abrevierea NATO, dar şi abrevierea
OTAN este folosită câteodată) este o alianta politico-militara stabilită în 1949, prin
Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949. Celălalt nume
oficial al ei este echivalentul în limba engleză, North Atlantic Treaty Organisation,
sau NATO.
Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară:
Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în
Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în
consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în
exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin
Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin
efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei
acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru
restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva
aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze
Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie
sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată
în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie
2001.

De la fondarea NATO în 1949 sau împreună cu anul de aderare.

Belgia
Bulgaria (2004)
Canada
Cehia (1999)
Danemarca
Estonia (2004)
Franţa
Germania (1955)
Grecia (1952)
Ungaria (1999)
Islanda
Italia
Letonia (2004)
Lituania (2004)
Luxemburg
Olanda
Norvegia
Polonia (1999)
România (2004)
Portugalia
Slovacia (2004)
Slovenia (2004)
Spania (1982)
Turcia (1952)
Regatul Unit
Statele Unite ale Americii
Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca
Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea
Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar
fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999
(Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania şi Bulgaria).
Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura
ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu
condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

Pe 17 martie, 1948 Benelux, Franţa, şi Regatul Unit au semnat Tratatul de la

Bruxelles care este o percuziune la înţelegerea NATO.
URSS şi statele aliate ei au format Pactul de la Varşovia în 1955 pentru a
contrabalansa NATO. Ambele organizaţii au fost forţe oponente în războiul rece.
După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varşovia s-a dezintegrat.
NATO şi-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o
campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia şi Montenegru începând cu 24
martie şi terminând cu 11 iunie, 1999.
Trei foste ţări comuniste, Ungaria, Republica Cehă şi Polonia, s-au alăturat NATO în
1999 după ce au fost invitate pe 8 iulie, 1997. La întâlnirea la vârf de la Praga
(Republica Cehă) din 21 noiembrie-22 noiembrie, 2002 şapte ţări au fost invitate spre
a începe negocierile de aderare cu alianţa: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia,
Slovacia, Bulgaria şi România. Ţările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei
şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc
criteriile economice, politice şi militare şi că vor trebui să aştepte. Croaţia a făcut o
cerere abia în 2002 şi este abia la începutul procesului.
Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-
şi dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei
NATO din Paris, Franţa la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie, 1967. În timp ce
centrala politică este amplasată în Bruxelles, centrala militară şi cea a Puterilor Aliate
ale Europei (SHAPE), sunt localizate la sud de Bruxelles în oraşul Mons.
Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, un articol din
carta sa prin care se înţelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un
atac împotriva întregii alianţe. Asta a venit ca un răspuns la Atacul terorist de la 11
septembrie 2001.
Pe 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au
împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri
protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a
folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul.
Pe 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forţei Internaţionale de
Asistenţă pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în august acelaşi an. Decizia a venit
după cererea Germaniei şi Olandei, cele două naţiuni care conduceau ISAF la
momentul înţelegerii. Ea a fost aprobată unanim de către toţi cei 19 ambasadori ai
NATO. A fost prima oară în istoria organizaţiei când a avut loc o misiune în afara
zonei atlantice. Canada a fost în original criticată pentru că i-a luat-o înainte ISAFei.
[modifică] Secretarii Generali ai NATO
Lord Ismay (1952-1957)
Paul-Henri Spaak (1957-1961)
Dirk Stikker (1961-1964)
Manlio Brosio (1964-1971)
Joseph Luns (1971-1984)
Lord Carrington (1984-1988)
Manfred Wörner (1988-1994)
Willy Claes (1994-1995)
Javier Solana (1995-1999)
Lord Robertson (1999-2003)
Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)

3. OSCE
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o organizaţie
internaţională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor,
administrarea crizelor şi reconstrucţia post-conflictuală. Are 55 de ţări participante din
Europa, Mediterană, Caucaz , Asia Centrală şi America de Nord.
Organele de decizie ale organizaţiei sunt Summitul, Consiliul Ministerial şi Consiliul
Senior. Consiliul Permanent este consiliul care ia în mod normal deciziile, fiind
condus de un Preşedinte (în prezent Ministrul Afacerilor Externe din Bulgaria,
Solomon Passy).
Sediul OSCE este situat în Viena, Austria. Organizaţia are birouri în Copenhaga,
Geneva, Haga, Praga şi Varşovia
Organizaţia a fost creată în 1973 sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate
europene datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obţinerea unor
progrese substanţiale până în noiembrie 1972 la Helsinki. Recomandările rezultate în
urma negocierilor, "Carta Albastră", au conferit fundaţia practică pentru crearea unei
conferinţe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie
1973 cu participarea reprezentanţilor din 35 de ţări. Faza I a constat în atingerea unui
consens în privinţa Cartei Albastre. Faza a II-a a fost faza de lucru, desfăşurată la
Geneva din 18 septembrie 1973 până în 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a fost
Actul Final de la Helsinki, semnat de către 35 de ţări participante în ultima fază, a III-
a, ce a avut loc la Helsinki între 30 iulie şi 1 august 1975.
Modul de lucru pentru îmbunătăţirea relaţiilor şi implementarea Actului de la Helsiki
a fost discutat şi aprobat într-o serie de şedinţe desfăşurate la Belgrade (4 octombrie
1977 - 8 martie 1978), Madrid (11 noiembrie 1980 - 9 septembrie 1983), şi Viena (4
noiembrie 1986 - 19 ianuarie 1989).
Prăbuşirea Cortinei de Fier a necesitat schimbare rolului CSCE. Carta de la Paris
pentru Noua Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul schimbării. La
1 ianuarie 1995, numele organizaţiei a fost schimbat în OSCE.
Pe 19 noiembrie 1999, la Istanbul, OSCE a încheiat un summit de două zile apelând la
stabilitate politică în Cecenia şi adoptând o Cartă pentru Securitatea Europei.
După ce un grup de 13 senatori democraţi americani au înaintat o petiţie secretarului
de stat Colin Powell în care cereau intervenţia unor observatori electorali străini la
alegerile prezidenţiale din Statele Unite, preşedintele Bush a invitat OSCE să trimită
observatorii.

4. Consiliul Europei
Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, a luat naştere la 4 Mai 1949 şi reuneşte
toate statele Uniunii Europene şi alte state din Centrul şi Estul Europei. Aşadar nu are
nici o legătură cu Uniunea Europeană şi este diferit de Consiliul European sau de
Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de Adunarea
Parlamentară, alcatuită din parlamentari proveniţi din parlamentele naţionale, şi
cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Miniştrilor, alcătuit din
miniştrii de externe ai statelor membre.
Romania deţine presedenţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei in perioada
Noiembrie 2005 - Mai 2006.
Consiliul Europei este compus din 46 state membre la care se adaugă o serie de state
cu statut de observator.
state membre
Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Ţările de Jos, Suedia şi Turcia (1949)
Islanda şi Germania (1950)
Austria (1956)
Cipru (1961)
Elveţia (1963)
Malta (1965)
Portugalia (1976)
Spania (1977)
Liechtenstein (1978)
San Marino (1988)
Finlanda (1989)
Ungaria (1990)
Polonia (1991)
Bulgaria (1992)
Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România (1993)
Andorra (1994)
Letonia, Albania, Moldova, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1995)
Federaţia Rusă şi Croaţia (1996)
Georgia (1999)
Armenia, Azerbaidjan (2001)
Bosnia şi Herzegovina (2002)
Serbia (împreună cu Muntenegru) (2003)
Monaco (2004)
Muntenegru (2007)
[modifică] State cu statut de observator
Canada, Vatican, Japonia, SUA şi Mexic
[modifică] Obiective
Protejarea drepturilor omului
Protejarea democraţiei pluraliste
Protejarea supremaţiei dreptului
Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi a diversităţii
culturale a Europei
Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,
legislative si constituţionale
Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:
discriminarea minoritaţilor
xenofobia
intoleranţa
protecţia mediului
Clonarea umană
SIDA
drogurile
terorismul
crima organizată

5. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost înfiinþatã în anul 1954, în scopul întãririi
cooperãrii între statele vest-europene în domeniul securitãþii. Ea are la origine
Tratatul de la Bruxelles semnat la 17.03.1948 de cãtre cinci þãri occidentale - Franþa,
Belgia, Luxemburg, Olanda ºi Marea Britanie - prin care se crea o alianþã militarã
europeanã la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia, Italia ºi Gecia (în
total zece state). Sarcinile sale principale constau în obligaþia generalã de asistenþã în
caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea pãcii ºi securitãþii în Europa.
UEO oferã statelor membre o platformã de cooperare în materie de politicã de apãrare
ºi securitate, în scopul consolidãrii influenþei politice a Europei în cadrul NATO ºi de
a crea o identitate europeanã de securitate. Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a
Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantã a dezvoltãrii Uniunii
Europene, fiind definitã drept « braþ înarmat al UE ºi pilon european al NATO ».
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1.05.1999, consfinþeºte rolul UEO în
implementarea deciziilor de politicã externã ºi securitate comunã (PESC) a UE.

6. banca europeana pt reconstructie si dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(Politica externă - România în organizaţii internaţionale/ Instituţii financiare)
BERD – Prezentare generală
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în
1991, în scopul susţinerii dezvoltării sectorului privat într-un mediu democratic, în
ţările foste comuniste.
Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare şi investiţionale de care
dispune pentru a susţine construirea economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 28 de
ţări din Europa Centrală până în Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor
instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe semnificative, pe
plângă propriile finanţări. Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro, este
deţinută de 60 de ţări membre şi două instituţii interguvernamentale. Dar, în ciuda
faptului că acţionarii BERD sunt din sectorul public, Banca investeşte în principal în
întreprinderi private, de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD finanţează
proiecte de afaceri, acţionând, în special, în domeniul bancar şi industrial, lucrează cu
companii aflate în proprietate de stat pentru a susţine privatizarea, restructurarea şi
îmbunătăţirea serviciilor municipale.
Prin investiţiile sale, BERD promovează reformele structurale şi sectoriale,
competiţia, privatizarea, instituţii financiare şi sisteme juridice mai puternice,
dezvoltarea infrastructurii pentru susţinerea sectorului privat şi guvernarea corporativă
eficientă. BERD promovează co-finanţarea şi investiţiile străine directe, mobilizează
capital intern şi oferă asistenţă tehnică.
Relaţiile României cu BERD
România este membră a BERD din 1991 şi are o cotă de participare de 96 milioane
euro la capitalul Băncii.
De-a lungul perioadei de tranziţie a României la economia de piaţa, BERD s-a dovedit
a fi una dintre instituţiile financiare internaţionale care au susţinut intens acest proces
pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care au ajutat
la implementarea proiectelor necesare transformării economice şi la intensificarea
reformelor structurale.
BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în România, cu un portofoliu
cumulat la sfârşitul lunii aprilie 2006 de 166 de proiecte, angajamentele sale
depăşind, la 31 aprilie 2006, 3,1 miliarde de euro. Creşterea portofoliului cumulat în
ultimii doi ani a fost semnificativă, majoritatea (70%) regăsindu-se în sectorul privat.
Banca a angajat: 282 milioane euro în 2001, 447 milioane euro în 2002, 384 milioane
euro în 2003, 401 milioane euro în 2004 şi 475 milioane euro în 2005.
BERD a finanţat un număr considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvoltarea
sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilităţi),
telecomunicaţii, sectorul financiar, agricultură, industrie şi turism.
Pe lângă propria sa investiţie, BERD a ajutat la mobilizarea altor 6 miliarde euro,
reprezentând co-investiţii în perioada 1991-decembrie 2005.
Obiectivul BERD va rămâne, şi în perioada următoare, extinderea într-o manieră
dinamică a activităţilor sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va
concentra pe proiecte cu impact semnificativ asupra tranziţiei sau având o dimensiune
regională.
BERD va sprijini eforturile guvernului de implementare a programului de reforme
pentru îmbunătăţirea climatului investiţional al ţării şi pentru accelerarea dezvoltării
sectorului privat local. Per ansamblu, priorităţile operaţionale ale Băncii se vor axa pe
dezvoltarea generală a sectorului privat şi reabilitarea infrastructurii şi sectorului
energetic.
Strategia BERD pentru România pentru perioada 2006 - 2007 (aprobată la 12
decembrie 2005) se axează pe următoarele direcţii prioritare:
Continuarea suportului pentru dezvoltarea infrastructurii prin transferul către
proprietatea privată şi comercializarea utilităţilor energetice. BERD va căuta să
colaboreze cu investitori strategici interesaţi de privatizarea sectorului energetic. De
asemenea, crearea unei Pieţe Regionale a Energiei în Sud-estul Europei este
considerată o prioritate.
Continuarea sprijinului acordat sectorului privat. O atenţie specială va fi acordată
firmelor din sectorul agricol.
Contribuţia la lărgirea şi adâncirea intermedierii financiare prin consolidarea rolului
acesteia şi facilitarea accesului la o gamă largă de produse financiare. De asemenea,
se va pune accentul pe creşterea creditul acordat în moneda locală şi pe dezvoltarea
pieţelor locale de capital.
Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui şi la întărirea capacităţii
administrative a autorităţilor locale şi a administraţiei publice de a absorbi atât
fondurile de preaderare cât şi pe cele ulterioare aderării.

7. OCDE
OCDE reprezintă forul internaţional de dezbatere a politicilor economice şi sociale la
nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere
economic având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre,
îmbunătăţirea eficienţei, perfectarea sistemelor de piaţă, extinderea comerţului liber şi
contribuţia la dezvoltarea economică.
OCDE s-a dezvoltat din Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE
- Organisation for European Economic Co-operation ) a cărei instituire s-a făcut
pentru administrarea ajutorului american din cadrul Planului Marshall pentru
reconstrucţia Europei după cel de-al II-lea Război Mondial .
Ţările membre OCDE în număr de 30 reprezintă o structură foarte solidă. Celor 20 de
state care au fondat organizaţia în 1961, printre care s-au numărat Canada, Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie şi SUA, li s-au alăturat începând cu anul 1964 alţi 10
parteneri importanţi, cum ar fi: Australia, Japonia sau ţările din Grupul de la Vişegrad,
ultima ţară admisă fiind Republica Slovacă, în decembrie 2000.
În prezent, statele membre ale Organizaţiei deţin împreună peste 70 % din producţia şi
comerţul mondial cu bunuri şi servicii şi peste 90% din volumul investiţiilor străine
directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizaţia a fost numită "clubul ţărilor
bogate".
Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţiilor OCDE este atât de mare, încât
se constituie practic într-o matrice de funcţionare a economiei mondiale. Acolo unde
OCDE decide să dezvolte programe, reuşeşte să mobilizeze fonduri, fie din resurse
proprii, fie din alte resurse, cum ar fi cele ale UE, Comisia Europeană făcând parte din
Consiliul OCDE.
Dialogul şi consensul reprezintă nucleul însuşi al Organizaţiei. Corpul de conducere al
OCDE este Consiliul OCDE, format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă
asistenţă asupra activităţii comitetelor OCDE (200 de comitete şi grupuri de lucru) şi
decide asupra bugetului anual (contribuţii naţionale ).
Secretariatul OCDE este coordonat începând cu 1 iunie 2006, de către Secretarul
General, Jose Ángel Gurría Treviño, fost ministru de externe şi de finanţe al
Mexicului. Secretarul General este cel care prezidează şedinţele lunare ale Consiliului
asigurând legătura dintre statele membre şi Secretariat.
Sediul OCDE se află la Paris.
Strategia de extindere a OCDE
În urma Conferinţei Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a aprobat
„Strategia pentru Extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre OCDE” An OECD
Strategy for Enlargement and Outreach , cunoscută şi sub numele de Raportul
Noboru, după numele ambasadorului Japoniei la OCDE. În urma Conferinţei trebuiau
luate măsuri concrete privind ţările candidate la OCDE, precum şi de reforma a
Organizaţiei ca atare.
Criteriile Noboru fac referire la:
existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii (like-mindedness);
dimensiunea şi importanţa economică a unui stat (significant player);
principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat să fie benefică atât
pentru statul respectiv cât şi pentru OCDE (mutual benefit);
consideraţii globale, nu neapărat limitat la diversitatea geografică (global
consideration).
În prezent, OCDE încearcă o redefinire a rolului său în noua configuraţie politică şi
economică mondială. Astfel, perioada actuală este decisivă pentru soluţionarea a trei
probleme considerate prioritare pentru viitorul OCDE:
Regândirea mecanismelor decizionale;
Finanţarea organizaţiei;
Extinderea OCDE, a cărei relansare este strâns legată de soluţionarea celorlalte două
aspecte menţionate, ca o precondiţie a funcţionării eficiente a organizaţiei cu un
număr sporit de membri.
Relaţiile OCDE - România
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan multilateral îl reprezintă
dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu OCDE în vederea îndeplinirii condiţiilor de
admitere a României în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei. Obiectivul de
aderare la OCDE este menţionat în Programul de Guvernare pentru perioada 2005 –
2008.
La 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura României de
aderare la OCDE.
În prezent, România participă în cadrul următoarelor structuri de lucru ale OCDE:
Centrul de Dezvoltare OCDE, cu statut de membru cu drepturi depline şi, având un
loc în cadrul "Governing Board" (organismul de coordonare al Centrului);
Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi companiile multinaţionale
(DIICM) Declaration and Decisions on International Investment and Multinational
Enterprises (alături de celelalte 38 de ţări semnatare), cu statut de membru;
Membru cu drepturi depline în cadrul Programului de Dezvoltare Economică
Locală (LEED) al OCDE – "Local Economic Employment Development".
Comitetul Oţelului, cu statut de membru cu drepturi depline;
Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale, cu statut de observator;
Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei pentru Energia Nucleară, cu
statut de observator;
Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele OCDE de certificare a
seminţelor furajere, a cerealelor, a sfeclei de zahăr, a seminţelor de legume şi Regimul
OCDE de aplicare a normelor internaţionale pentru legume şi fructe), cu statut de
observator;
Comitetul Transporturilor Maritime cu statut de observator;
Comitetul pentru Concurenţă cu statut de observator;
Comitetul Turismului, cu statut de observator;
Grupul de Lucru pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, cu statut de observator;
Există de asemenea o serie de proiecte de colaborare cu alte structuri şi iniţiative ale
OCDE.
Ultimii ani au reprezentat o perioadă eficientă în dezvoltarea relaţiilor cu
OCDE, fapt demonstrat prin realizarea cu succes a următoarelor proiecte
principale:
1. Participarea la programul Investment Compact for South East Europe (IC), având
ca principale coordonate: deschiderea Biroului OCDE – Investment Compact la
Bucureşti (februarie 2004); co-prezidarea celei de a treia Conferinţe Ministeriale
(Viena, 8 – 9 iulie 2004) a Investment Compact; adoptarea, la Reuniunea Ministerială
a Investment Compact de la Viena, 26 – 27 iunie 2006, a Declaraţiei Ministeriale
referitoare la Cadrul Regional de Investiţii în Europa de Sud-est; cooperarea în
domeniul reformei investiţionale pe baza instrumentului de monitorizare al
Investment Compact privind reforma politicilor investiţionale în ţările din Europa de
Sud-est, denumit „Investment Reform Index”; adoptarea, la reuniunea Echipei de
Proiect a IC de la Paris, 2 aprilie 2007, a proiectului de constituire a Comitetului
pentru Investiţii în Europa de Sud-est; misiunile desfăşurate de IC în România având
ca scop evaluarea stadiului reformei investiţionale (26–28 octombrie 2005; 26-28
aprilie 2006); lansarea la Bucureşti a Raportului privind reforma politicilor
investiţionale în regiune (25 ianuarie 2007).
2. Aderarea la Centrul de Dezvoltare OCDE (la 30 martie 2004) şi participarea la
"Governing Board" - organismul de coordonare al Centrului. Centrul de Dezvoltare
este un organism semi-autonom al OCDE, al cărui obiectiv este colaborarea cu
parteneri ne-membri – ţări în tranziţie şi ţări în dezvoltare – pe linia definirii şi
susţinerii politicilor în domeniul dezvoltării. Începând cu 2007, România contribuie la
proiectul DEV pentru realizarea Studiului economic asupra zonei Mării Negre şi a
Asiei Centrale (Black Sea Central Asian Economic Outlook – BSECAO), având ca
obiectiv promovarea unei monitorizări şi evaluări sistematice a performanţelor
economice în regiunile Asiei Centrale şi Mării Negre, pentru a facilita transferul de
informaţii şi dialogul politic bazat pe date concrete, atât la nivel naţional cât şi
regional. Din martie 2007, România ocupă poziţia de vice-preşedinte al Comitetului
Director al DEV.

8. Despre Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră

I. Istoricul şi obiectivele cooperării
Iniţiativa Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost lansată oficial, prin
semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992.
Fondatorii OCEMN sunt unsprezece state:
cinci ţări balcanice — Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia
trei ţări riverane — Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina
trei ţări caucaziene — Armenia, Azerbaijan şi Georgia
Regiunea cuprinsă în cadrul organizaţiei acoperă o suprafaţă ce se întinde de la Marea
Adriatică la Oceanul Pacific, şi care, pe lângă Marea Neagră, este scăldată de alte
şapte mări: Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea Ionică,
Marea Adriatică şi Marea Mediterană.
Importanţa regiunii este dată de resursele umane şi naturale, de potenţialul surselor de
energie, în special petrol şi gaz şi de amplasarea pe trasee de tranzit semnificative din
punct de vedere strategic.
Evoluţia cooperării economice în jurul Mării Negre poate fi împărţită în trei etape:
prima, de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a durat până la
întâlnirea de la Bucureşti, din anul 1995, când miniştrii de externe au adoptat un "Plan
de acţiune" care a dus la consolidarea mecanismelor de cooperare;
în cea de a doua, s-a introdus sistemul Troicii ministeriale, a început finanţarea
comună a Secretariatului Internaţional Permanent (PERMIS) de la Istanbul, s-au
intensificat reuniunile la toate nivelele şi s-a semnat "Carta CEMN", la Yalta, la 5
iunie 1998;
după semnarea Cartei, CEMN şi-a asumat toate caracteristicile unei organizaţii
internaţionale regionale şi a îmbrăcat o formă instituţionalizată, cu o largă varietate de
structuri de cooperare şi un mare număr de organisme abilitate să adopte documente
cu valenţă internaţională. La 30 aprilie 1999, cu ocazia Reuniunii miniştrilor
afacerilor externe ai ţărilor membre CEMN de la Tbilisi, a luat fiinţă efectiv
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre, ca urmare a depunerii
instrumentelor de ratificare de către 10 state membre, printre care şi România.
OCEMN a devenit, de la acea dată, o structură regională de cooperare economică.
OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999,
urmare a adoptării Rezoluţiei A/54/5.
Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992, "Declaration on Black Sea
Economic Cooperation" şi "Bosphorus Statement" indică principalele obiective ale
OCEMN: accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în
perspectiva integrării lor în Uniunea Europeană, intensificarea cooperării multilaterale
şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică şi complementaritatea
economiilor naţionale.
La 25 iunie 2002, la Istanbul, Şefii de Stat şi de Guvern din regiunea Mării Negre au
marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea
Cooperării Economice a Mării Negre. Summit-ul aniversar OCEMN a oferit
posibilitatea evocării realizărilor Organizaţiei în cei 10 ani care au trecut de la
lansarea procesului de cooperare în zona Mării Negre, precum şi a semnării
"Declaraţiei Deceniale" prin care se marchează trecerea organizaţiei într-o nouă etapă
de evoluţie şi în care sunt creionate domeniile viitoare de acţiune, cum ar fi cele legate
de securitatea şi stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană, colaborarea
cu alte iniţiative şi structuri regionale.
II. Organizare şi structuri instituţionale
State membre — Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Grecia,
Republica Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia, Ucraina şi Serbia –
Muntenegru.
Observatori — Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa,
Germania şi Conferinţa Cartei Energiei.
Alte organizaţii şi instituţii internaţionale — Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul
Europei, CEE/ONU, ONUDI, BERD, BEI, Organizaţia Meteorologică Mondială
(WMO) şi FAO sprijină activităţile OCEMN.
Întâlniri periodice ale şefilor de stat sau de guvern:
Istanbul — 25 iunie 1992;
Bucureşti — 30 iunie 1995;
Moscova — 25 octombrie 1996;
Yalta — 5 iunie 1998;
Yalta — 10—11 septembrie 1999;
Istanbul — 17 noiembrie 1999.
Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe
Forul de decizie al OCEMN este Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe (Consiliul
Ministerial) care se întruneşte semestrial în ţara care deţine Preşedinţia în exerciţiu.
La reuniunile miniştrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea
unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau
modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură şi a
regulamentelor financiare.
Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.
Comitetul Înalţilor Funcţionari (CÎF) alcătuit din miniştrii afacerilor externe ale
statelor membre OCEMN; în cadrul CÎF sunt analizate principalele probleme ale
organizaţiei şi se formulează propuneri înaintate Consiliului Ministerial. Reuniunile
CÎF pot fi:
Ordinare — în perioada premergătoare reuniunilor Consiliului Ministerial, fiind
destinate pregătirii acestora;
Extraordinare — care pot fi convocate de Preşedinţia în exerciţiu.
Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor de lucru ad-hoc şi ale
experţilor acoperă următoarele domenii:
energie
turism
ştiinţă şi tehnologie
ocrotirea sănătăţii şi farmaceutică
reţele de transport
reţele electrice
promovarea şi protejarea investiţiilor
cooperare industrială şi comercială
finanţe şi bănci
schimb de date statistice şi informaţii economice
agricultură şi industrie alimentară
mediu
Secretariatul Internaţional Permanent (PERMIS), cu sediul la Istanbul. De la 1
noiembrie 2003, structura PERMIS cuprinde:
Secretar General
Prim Secretar General Adjunct
Coordonator de proiecte
Consilier juridic
4 posturi de director executiv
III. Organisme înrudite (Related Bodies)
Adunarea Parlamentară a OCEMN (PABSEC)
Consiliul OCEMN al oamenilor de afaceri
Centrul Internaţional de Studii la Marea Neagră
Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BSTDB)
Centrul Coordonator al OCEMN privind schimbul de date statistice şi informaţii
economice
IV. Centre afiliate (Affliliated Centers)
Centrul regional pentru energie
Centrul de coordonare a datelor statistice
Centrul pentru întreprinderile mici şi mijlocii
V. Proiecte şi acţiuni prioritare
Prin decizia Consiliului Ministerial de la Tirana, la 25 octombrie 2002, a fost
constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP), iar în perioada 14-15 iulie 2003,
a avut loc la Istanbul, o reuniune preliminară de constituire a Comitetului Director a
FDP (PDF Steering Committee).
După definirea unor domenii prioritare de cooperare, OCEMN se orientează către
proiecte de dezvoltare regională, între care mai importante sunt:
interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din vestul Europei
dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor
magistrale europene
construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale
modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii (aflate în execuţie) etc
VI. Concluzii
In deceniul său de existenţă, Organizaţia pentru Cooperare Economică a Mării Negre
şi-a justificat, într-o oarecare măsură, motivele pentru care a fost creată. Prin spectrul
său larg de activităţi ale OCEMN, regiunea Mării Negre se apropie, gradual, de
criteriile europene de cooperare regională, ca bază şi precondiţie a securităţii şi
prosperităţii. Având în vedere diferenţele semnificative, economice şi sociale, dintre
ţările participante, OCEMN nu poate produce rezultate rapide şi spectaculoase, dar,
oferă un cadru propice stimulării încrederii reciproce între ţările membre vecine şi
contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, statele
participante pentru o angajare viabilă în proiectele mai ambiţioase ale integrării
europene.

9. comisia dunarii
Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internaţional
înfiinţat după încheierea Războiului Crimeii şi semnarea Tratatului de pace de la Paris
pe 18/30 martie 1856 şi care stabilea neutralizarea Mării Negre, retrocedarea către
Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei, şi libera circulaţie pe Dunăre aflată sub
supravegherea unei comisii internaţionale. Aceste decizii politice reflectau noile
interese economice în zonă ale puterilor occidentale.
În anul 1847 ca urmare a unei secete grave care a afectat Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei, dar şi datorită invaziei gândacilor de Colorado, problema
aprovizionării cu alimente a populaţiei britanice se punea cu acuitate. În concecinţa,
legea protecţionistă numită „Corn Law” a fost abolită, deschizându-se posibilitatea
importului de cereale din Europa. Principatele Dunărene dispuneau de importante
stocuri de cereale, însă accesul la Marea Neagră era controlat de Imperiul Otoman şi
Imperiul Rus. Principala rută continentală care ar fi permis transportul unor mari
cantităţi de cereale era fluviul Dunărea, fiind în interesul Regatului Unit, dar şi al
tuturor puterilor occidentaleca circulaţia pe fluviu să fie liberă, accesul la Marea
Neagră să nu fie îngrădit iar adâncimea apelor să fie suficientă pentru a permite
accesul navelor cu pescaj important. Încă din vremea domniei lui Barbu Ştirbei
(1851), au fost lansate studii pentru pentru construirea unei căi ferate care să lege
Dunărea de porturile de la Marea Neagră şi eventual, construirea unui pod feroviar
peste fluviu. Una dintre variante presupunea construirea unui pod la Giurgiu, care ar fi
asugurat legătura cu portul Varna. După Războiul Crimeii, Moldova şi după 1859
Pricipatele Unite, au obţinut ieşirea la Marea Neagră prin sudul Basarabiei, (prin
judeţele retrocedate de Imperiul Rus Cahul, Ismail şi Bolgrad), evitând traversarea
teritoriului aflat sub ocupaţia otomană. Aşa se face că unul dintre proiectele
domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost construirea unei căi ferate şi a unui pod
peste Dunăre care să lege portul Galaţi de teritoriile retrocedate şi un viitor port la
Marea Neagră, „Gibran”. Mai mult, s-a propus şi construirea unui canal navigabil care
să lege braţul Chilia de mare. Costurile foarte mari ale proiectului, deşi aprobat de
parlamentul României în 1868, l-au făcut pe domnitorul Carol I să nu promulge legea
corespunzătoare. Acest proiect a avut însă darul să deblocheze mari fonduri băneşti
din partea Marilor Puteri occidentale şi să asigure succesul Comisiei Europene a
Dunării, acre a activat cu un succes deosebit timp de 82 de ani.
Comisia Europeană a Dunării şi-a început ativitatea pe 4 noiembrie 1856 la Galaţi.
Puterile reprezentate în acest organism internaţional erau: Imperiul Austro-Ungar, Al
doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei şi
Imperiul Otoman. Principatul Moldovei a avut la început doar un rol consultativ.
După războiul de independenţă şi încorporarea Dobrogei, Regatul României a devenit
membru cu drepturi depline ale Comisiei.
Pentru buna desfăşurare a activităţii comisiei s-a hotărât printrun acord mutual ca
puterea executivă să fie deţinută de reprezentantul englez, iar cea administrativă de
reprezentantul francez. În toată perioada ei de existenţă, CED a beneficiat de
numeroase scutiri de taxe şi impozite şi de dreptul de a aborda propriul drapel (cinci
benzi orizontale, două de culoare roşie, două de culoare albă şi una albastră, cu
iniţialele C. E. D. în alb). În cele opt decenii de existenţă, CED a contribuit la
amenajarea cursului inferior al Dunării, dar şi la dezvoltarea socio-economică a
regiunii. În ciuda tuturor conflictelor regionale sau europene, (răboaiele balcanice,
primul război mondial), comisia a reuşit să-şi păstreze poziţia neutră stabilită prin
actul constitutiv.
Astfel, între anii 1862 – 1902 au fost executate 10 tăieturi pe braţul Sulina, care au
permis scurtarea drumului dintre Tulcea şi Marea Neagră cu 249 km, suprimând 29 de
cotituri şi mărind adâncimea minimă de la 3,66 la 5,48 m. A fost asigurată dragarea
continuă a Dunării, s-a construit un nou far la Sulina în 1839, care să înlocuiască farul
turcesc vechi din 1802 şi s-a administrat traficul naval.
Sulina s-a transformat prin instalarea aici a Comisiei Europene a Dunării dintr-un sat
cu aproximativ 1.000 de locuitori, terorizaţi de răufăcătorii adăpostiţi în smârcurile
Deltei, într-un oraş în adevăratul înţeles al cuvântului, cu o populaţie stabilă,
internaţionale, cu venituri importante şi cu necesităţi economice pe măsură. CED a
asigurat asanarea platformei oraşului, construcţia de străzi, cheuri portuare şi diguri de
protecţie. S-au pus în funcţiune serviciul telegrafic şi de telefonie, uzina de apă şi
reţeaua de distribuţie de apă potabilă, uzina electrică care a asigurat iluminatul
portului şi străzilor oraşului, Sulina fiind astfel printre primele oraşe din România care
a beneficiat de noul sistetem de iluminare publică. A fost înfiinţat un spital, care
acorda asistenţă medicală gratuită tuturor locuitorilor oraşului. CED a participat la
construirea mai multor lăcaşuri de cult.
Printre premierele sociale realizate de CED în România trebuie amintite:
indemnizaţiile acordate funcţionarilor internaţionali (de instalare, pentru chirie şi
întreţinere, de concediu), asisteţă medicală gratuită, avansuri salariale rambursabile
sau dreptul de pesionare. După numeroase campanii de presă, care reflectau interesele
politice şi economice ale autorităţilor de la Bucureşti, care cereau recuperarea
„suveranităţii naţionale” şi implicit accesul la taxele strânse de Comisie, pe 18 august
1938 s-a ajuns la „Aranjamentul de la Sinaia”, prin care s- desfiinţat organismul
internaţional al CED şi s-a înfiinţat în schimb „Administraţia Dunării de Jos”,
organism aflat sub controlul guvernului României.
Comisia Europeană a Dunării a ajutat la modernizarea Sulinei şi a regiunii
înconjurătoare. Odată cu apariţia acestui organism internaţional, s-au rezolvat în mare
parte problemele legate de traficul ilicit şi de banditism. Sir Charles A. Hartley, numit
„Părintele Dunării”, a fost în perioada 1856 – 1871 inginerul-şef al CED. După acest
an şi până la decesul său din 1905, el a fost consultant pe probleme de navigaţie
fluvială şi maritimă şi a participat la construirea şi modificarea a numeroase porturi,
printre care cele din Constanţa, Varna şi Burgas. Sir Charles A. Hartley a fost
iniţiatorul numeroaselor lucrări tehnice din Delta Dunării, care şi-au pus amprenta pe
navigaţia fluvială din zonă până în zilele noastre. El este autorul soluţiilor de
regularizare a cursului Dunării, prin amenajarea provizorie a părţii maritime a braţului
Sulina şi a regularizării întregului braţ Sfântul Gheorghe în vedera utilizării pentru
navigaţie. Dacă în cazul braţului Sfântul Gheorghe, costurile uriaşe presupuse de
proiect au împidicat declanşarea lucrărilor, succesul neaşteptat al lucrărilor iniţiale de
pe braţul Sulina a dus la continuarea lucrărilor pe întrega sa lungime, nu doar pe
porţiunea maritimă. Astfel s-a reuşit deplasarea barei Sulina şi adâncirea şenalului
navigabil. Datorită celor câteva zeci de trane de lucrări, canalul Sulina, cu o lungime
de 101 km şi o lăţime de 130 – 150m, are o adâncime de 11,25 m şi permite trecerea
navelor cu un gabarit de până la 12.500 t. Din punct de vedere al gabaritului de
tranzit, Canalul Sulina se află imediat după Canalul Suez şi Canalul Panama, cu mult
înaintea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care permite un gabarit de transit de numai
5.000 t. CED a construit în 1869 „Farul Mare”, care prelua sarcinile vechiului far
turcesc, construit în 1802. În zilele noastre, Faru Mare, declarat monument istoric,
adăposteşte un mic muzeu, care prezintă într-o sală istoria CED şi într-o a doua sală
mărturii legate de prezenţa în Sulina a scriitorului Eugen Botez, mai cunoscut cu
pseudonimul Jean Bart. Un alt far construit de CED pe Insula Şerpilor în 1920 şi dat
în funcţiune în 1922 a fost în îngrijirea autorităţilor române până în 1947, când a fost
cedat odată cu insula Uniunii Sovietice.
Jean Bart este cel care a eternizat numele Sulinei în romanul Europolis şi cel care,
într-un studiu din 1899, definea pentru prima oară cimitirul oraşului ca „Cimitirul
viu”. „Cimitirul viu” este o importantă moştenire a perioadei comopolite a Sulinei din
timpul existenţei CED, fiind compus din trei secţiuni principale şi subsecţiunile
corespunzătoare:
cimitirul ceştin,
cimitirul CED,
cimitirul ortodox,
cimitirul ortodox de rit vechi (lipovenesc),
cimitirul bisericilor europene occidentale,
cimitirul musulman şi
cimitirul evreisec.
„Administraţia Dunării de Jos” a fost desfiinţată în 1940, odată cu creşterea influenţei
Germaniei Naziste în zonă, prin aşa-numitul „Aranjament de la Viena”. După
încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost înfiinţată organizaţia
interguvernamentală Comisia Dunării cu sediul la Budapesta (din anul 1954), care îşi
îndeplineşte activitatea în baza prevederilor „Convenţiei cu privire la regimul
navigaţiei pe Dunăre”, semnată la 18 august 1948, la Belgrad. În Comisia Dunării
sunt membre 11 state riverane: Austria, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Rusă, Germania,
Moldova, România, Serbia, Slovacia, Ucraina şi Ungaria. Patru state au obţinut
statutul de observator: Franţa, Turcia, Olanda şi Cehia.
10. organizatia internationala pt migratie
Established in 1951, IOM is the leading inter-governmental organization in the field
of migration and works closely with governmental, intergovernmental and non-
governmental partners.
With 122 member states, a further 18 states holding observer status and offices in
over 100 countries, IOM is dedicated to promoting humane and orderly migration for
the benefit of all. It does so by providing services and advice to governments and
migrants.
IOM works to help ensure the orderly and humane management of migration, to
promote international cooperation on migration issues, to assist in the search for
practical solutions to migration problems and to provide humanitarian assistance to
migrants in need, including refugees and internally displaced people.
The IOM Constitution recognizes the link between migration and economic, social
and cultural development, as well as to the right of freedom of movement.
IOM works in the four broad areas of migration management:
Migration and development
Facilitating migration
Regulating migration
Forced migration.
IOM activities that cut across these areas include the promotion of international
migration law, policy debate and guidance, protection of migrants' rights, migration
health and the gender dimension of migration.

11. organizatia mondiala a comertului

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o organizaţie internaţională care
supervizează un număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre
statele membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi
comerţului“ şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului
internaţional.
Sediul OMC se află în Geneva, Elveţia. În 13 mai 2005, Pascal Lamy a fost ales
director general al OMC. Acesta a preluat funcţia de la predecesorul său, Supachai
Panitchpakdi la data de 1 septembrie, 2005. Până la data de 19 august, 2005 au existat
148 de memberi ai organizaţiei. Tuturor membrilor OMC li se recomandă să-şi ofere
reciproc statutul de naţiunea cea mai favorizată, astfel încât (cu mici excepţii)
concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei ţări trebuie să fie oferite
tuturor membrilor OMC.
La sfârşitul anilor '90, OMC a devenit o ţintă majoră a protestelor mişcărilor anti-
globalizare.
Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui
Acordului general asupra tarifelor şi comerţului (GATT - General Agreement on
Tariffs and Trade) care cuprindea o serie de tratate comerciale încheiate la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a facilita comerţul liber. Principiile şi
acordurile GATT au fost adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea şi
extinderea acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o structură instituţională
substanţială.
Efectiv, OMC este succesoarea mult amânată a Organizaţiei Internaţionale a
Comerţului care iniţial a fost planificată a fi urmaşa GATT-ului. Carta internaţională a
Organizaţiei Internaţionale a Comerţului a fost stabilită în cadrul conferinţei
Naţiunilor Unite asupra comerţului şi ocupaţiei, organizată la Havana în martie 1948,
însă a fost blocată de Senatul american. Unii istorici au presupus că nereuşita e posibil
să fi rezultat din temerile venite din interiorul comunităţii de afaceri americane, acelea
că Organizaţia internaţională a comerţului, (ITO) ar fi putut fi folosită pentru a
regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile afaceri (Lisa Wilkins, 1997).
OMC are două funcţii de bază: este un forum de negocieri pentru discuţii asupra
regulilor comerciale noi, dar şi deja existente şi ca şi un corp de acord în privinţa
disputelor.
Negocieri
Acolo unde cele mai multe organizaţii operează pe „o ţară, un vot“ sau pe baza
„voturilor măsurate“, multe decizii ale OMC, cum ar fi adoptarea înţelegerilor (şi a
reviziilor aduse acestora) sunt determinate de consens. Acest lucru nu înseamnă însă
ca s-a ajuns la unanimitate: doar că nici un membru nu găseşte o decizie a fi atât de
inacceptabilă, încât să insiste pe o anumită obiecţie. Votul este folosit doar ca un
mecanism de reducere sau în cazuri speciale.
Avantajul consensului este acela că încurajează eforturile de a găsi decizia acceptată
de către toţi. Principalele dezavantaje includ cererile de alocare a unei perioade de
timp mai mare şi mai multe runde de negocieri, pentru a dezvolta o decizie în
consens, iar tendinţa ca acordurile finale să folosească un limbaj ambiguu asupra
părţilor contencioase punctează faptul că viitoarele interpretări ale tratatului vor fi
dificile.
Richard Steinberg (2002) este de părere că deşi modelul conducerii prin consens a
OMC oferă comerţ iniţial bazat pe lege, rundele comerciale se încheie prin comerţ
bazat pe putere, favorizând Europa şi Statele Unite şi pot sănu conducă la pareto
eficienţă. Cele mai notabile nefuncţionalităţi ale consensului de la întâlnirile
ministeriale de la Seattle (1999) şi de la Cancún (2003) au apărut din cauza refuzului
câtorva ţări în curs de dezvoltare de a acepta propunerile.
[modifică] Rezoluţia disputei
Ca şi multe alte organizaţii internaţionale, OMC nu are o putere semnificativă pentru
a întări deciziile pe care le ia atunci când un membru face o plângere împotriva unui
alt membru. Dacă deciziile luate de corpul de acord în privinţa disputelor nu sunt
îndeplinite, se pot lua măsuri de despăgubire pentru membrul care a făcut plângerea,
însă nici o altă acţiune de constrângere nu este disponibilă. Asta înseamnă că state
puternice din punct de vedere economic, cum sunt Statele Unite ale Americii, pot să
ignore hotărârile luate împotriva lor de către state cu economii mai slabe, deoarece
cele din urmă nu au puterea de a forţa SUA să îşi schimbe poziţia. Acesta a fost cazul,
de exemplu, cu decizia corpului de acord din martie 2005 în cazul DS 267 prin care se
declarau ilegale subvenţiile americane pentru bumbac.
OMC cuprindea 76 de ţări membre la înfiinţare. Alţi 74 de membri au urmat în
următorii zece ani, ultima fiind Vietnam care a aderat la data de 11 ianuarie 2007. O
listă actuală de membri poate fi găsită aici.
Există ţări care nu sunt membre şi care au participat ca observatori la OMC: Algeria,
Andorra, Azerbaidjan, Bahamas, Belarus, Bhutan, Bosnia şi Herţegovina, Capul
Verde, Guineea Ecuatorială, Etiopia, Sfântul Scaun (Vatican), Iran, Irak, Kazahstan,
Laos, Liban, Libia, Federaţia Rusă, Samoa, São Tomé şi Príncipe, Serbia,
Muntenegru, Seychelles, Sudan, Tadjikistan, Tonga, Ucraina, Uzbekistan, Vanuatu, şi
Yemen. Multe dintre aceste ţări doresc să devină membre.
Iranul a aplicat pentru prima oară la OMC în 1996, însă aplicaţia sa a fost blocată de
către Statele Unite de 22 de ori, sub acuzaţia că Teheranul ar susţine terorismul
internaţional. În luna martie, 2005, SUA a declarat că îşi va folosi dreptul de veto
pentru a începe negocierile pentru aderarea Iranului. Statele Unite au ales să nu
blocheze ultima cerere de aderare, ca parte a unei înţelegeri legate de programul
nuclear. Nici Rusia nu este încă ţară membră, deşi a aplicat pentru aderarea la GATT
în 1993.
1986-1994 - Runda Uruguay a negocierilor GATT, culminând cu Acordul de la
Marrakech care a pus bazele OMC.
1 ianuarie, 1995 - OMC îşi începe existenţa.
1 mai, 1995 - Renato Ruggiero devine director general pe 4 ani.
9 decembrie - 13 decembrie, 1996 - Conferinţa ministerială inaugurală de la
Singapore.
18 mai - 20 mai, 1998 - A doua conferinţă ministerială, de la Geneva, Elveţia.
1 septembrie, 1999 - Mike Moore a devenit director general.
30 noiembrie - 3 decembrie, 1999 - A treia conferinţă ministerială, de la Seattle,
Washington, SUA.
9 noiembrie - 13 noiembrie, 2001 - A patra conferinţă ministerială, de la Doha, Qatar
începe cu Runda de la Doha.
11 decembrie, 2001 - Republica Populară Chineză a aderat la OMC după 15 ani de
negocieri (cele mai lungi negocieri din istoria GATT).
1 ianuarie, 2002 - Republica Chineză (Taiwan) a aderat la OMC.
1 septembrie, 2002 - Supachai Panitchpakdi devine director general.
10 septembrie - 14 septembrie, 2003 - A cincea conferinţă ministerială, de la Cancun,
Mexic
octombrie 2004 - Cambodgia devine membră OMC
13 decembrie - 18 decembrie, 2005 - A şasea conferinţă ministerială va avea loc la
Hong Kong.
OMC promovează globalizarea economică şi comerţul liber, care sunt considerate de
mulţi ca fiind două teme problematice. Tratatele OMC au fost acuzate de tendinţe de
parţialitate faţă de corporaţiile multinaţionale şi faţă de naţiunile bogate. În timp ce
parteneriatul este voluntar, criticii sunt de părere că neparticiparea plasează ţările
neparticipante sub embargo, creând un sistem internaţional de reguli economice
forţate şi descurajând schimbul şi experimentarea.
Procesul de luare a deciziilor în cadrul organizaţiei şi în ceea ce priveşte organizaţia a
fost, de asemenea, supus criticilor. Cei trei mari membri - Statele Unite ale Americii,
Uniunea Europeană şi Japonia - au fost acuzate de faptul că se folosesc de OMC
pentru a exercita o influenţă exagerată asupra statelor membre mai puţin influente. În
plus, unii cred că statele membre au adoptat tratatele OMC în mod nedemocratic sau
în detrimentul propriilor cetăţeni sau al mediului înconjurător

12. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai

fondată în 2001 şi având ca obiectiv lupta împotriva terorismului şi separatsmului,
este adesea percepută ca un mijloc de contracarare a influenţei Statelor Unite în Asia
Centrală, o regiune strategică, bogată în hidrocarburi.
Iranul vrea să treacă de la statutul de observator în cadrul OCS la cel de stat membru.

13. comunitatea statelor independente

Comunitatea Statelor Independente (CSI, în rusă: Содружество Независимых
Государств, СНГ - Sodrujestvo Nezavisimîh Gosudarstv) este o alianţă formată din
12 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări
baltice: Estonia, Letonia şi Lituania. Crearea CSI a declanşat procesul de destrămare a
Uniunii Sovietice.
Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan,
Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi
Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate,
în urma unui război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui
Şevardnadze.
Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o organizaţie
care încearcă să împiedice influenţa rusească în fostele republici sovietice. În 1999,
Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a anunţat preşedenţia în
exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizaţie.
CSI împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI
se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând totodată,
intre 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate
în partea asiatică. Producţia a crescut de la 66 milioane de tone în 1940 la 260 de
milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de milioane de tone (70%
cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650 de milioane tone în 1992, circa
500 de milioane de tone în 1996 şi circa 443 de milioane de tone în 2000), dar
menţinându-se ca al treilea producător mondial.

14. Acordul Central European de Liber Schimb (CEFTA)

CEFTA este cel mai important acord multilateral de liber schimb din Europa Centrală
şi de Sud-Est, fiind prima formulă economică regională de asociere creată după
căderea comunismului.

Acordul a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia (Polonia) şi a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1993, având ca membri fondatori: Cehoslovacia – ulterior, Cehia
şi Slovacia, Polonia şi Ungaria. Acestora li s-au alăturat ulterior Slovenia (de la 1
ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), şi Croaţia (1
martie 2003). CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, având în vedere că
cinci dintre membrii săi (Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au aderat la
UE, rămânând parte Bulgaria, Croaţia şi România. La data de 27 februarie 2006 a
fost semnat, la Skopje, Acordul de aderare a Macedoniei la CEFTA.

Principalul obiectiv urmărit de Acord este de creare a unei zone de liber schimb prin
liberalizarea graduală a comerţului între statele membre cu produse industriale şi
agricole, şi prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului în
perioada de tranziţie.

Preşedinţia acestui organism se asigură prin rotaţie, anul acesta fiind asigurată de
România.

În ultima perioadă, principala preocupare a ţărilor membre a fost viitorul acestui

Acord, deoarece de la 1 ianuarie 2007, odată cu intrarea în UE, România şi Bulgaria
vor trebui să se retragă din CEFTA.

La Reuniunea Premierilor ţărilor membre CEFTA din 29 noiembrie 2005 de la

Zagreb, sub preşedinţia Republicii Croaţia, şefii delegaţiilor au acordat o atenţie
deosebită viitorului Acordului. Rezultatele reuniunii au fost influenţate şi de întâlnirea
trilaterală a primilor miniştri din Bulgaria, Croaţia şi România care a avut loc la
Barcelona, 28 noiembrie 2005 (cu prilejul Summit-ului Euro-Mediteranean), ocazie
cu care a fost transmis un mesaj privind menţinerea CEFTA şi după aderarea
României şi Bulgariei la UE. Astfel, ţările din Balcanii de Vest şi Republica Moldova
vor avea ocazia să participe la Acord.

Declaraţia de la Zagreb a premierilor include un nou set de criterii de aderare la

CEFTA:
- ţările candidate trebuie să aibă acorduri de liber schimb cu toate ţările membre
CEFTA şi să rezolve disputele bilaterale rezultate din implementarea acestora;
- ţările candidate trebuie să aibă relaţii instituţionalizate cu Uniunea Europeană,
respectiv să fi iniţiat negocierile pentru încheierea unui Acord de Asociere şi
Stabilizare (SAA) sau să fi încheiat deja un SAA sau Acord de Cooperare şi
Parteneriat sau să beneficieze de măsuri autonome de comerţ din partea UE;
- ţările candidate să fie membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau
să fie ferm angajate în aplicarea regulilor şi procedurilor OMC.

La 16 ianuarie 2006, Erhard Busek, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru

Europa de Sud-Est, a adresat o scrisoare premierului României, Călin Popescu -
Tăriceanu, prin care îi solicită sprijinul pentru realizarea Acordului Unic de Comerţ
Liber în regiune care să ţină seama de iniţiativele CEFTA şi ale Pactului de
Stabilitate.

Documentul Comisiei Europene, “Statele din Balcanii de Vest pe drumul integrării

europene”, dat publicităţii la 27 ianuarie, face referire şi la crearea unei zone de
comerţ liber între statele din Balcanii de Vest. Acest lucru va fi posibil prin încheierea
unui acord de comerţ liber multilateral care să includă Croaţia, Serbia şi Muntenegru,
Bosnia şi Herţegovina, Macedonia şi Albania.

La 7 februarie, Erhard Busek, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru Europa de

Sud-est, a revenit cu o scrisoare adresată premierului României, Călin Popescu –
Tăriceanu, prin care dorea obţinerea sprijinului României în procesul încheierii
acordului unic de comerţ liber între ţările din S-E Europei.

La 6 aprilie, la iniţiativa premierului Călin Popescu-Tăriceanu, va fi organizată o

reuniune la nivel de premieri, la Bucureşti, în data de 6 aprilie, pentru lansarea
Acordului unic de comerţ liber în Sud-estul Europei (FTA-SEE).

15. Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP)

1. Istoric şi principii de funcţionare:
Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare
regională neinstituţionalizată. A apărut în anul 1996, când Bulgaria a organizat o
reuniune a miniştrilor de externe ai statelor din regiune, pentru a pune bazele unei noi
forme de cooperare, după apariţia noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii.
SEECP poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, iniţiatǎ de
Nicolae Titulescu în perioada interbelică şi reluată după cel de-al doilea război
mondial sub forma conferinţelor miniştrilor de externe la care participau
Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia.
State participante la SEECP: Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România,
Serbia şi Muntenegru şi Turcia, ţări fondatoare, iar din februarie 2001, Bosnia şi
Herţegovina, octombrie 2004, Croaţia. Din mai 2006, R. Moldova este stat
participant la SEECP.
Prima reuniune a şefilor de stat şi de guvern din Europa de Sud-Est a avut loc în
Creta, în perioada 2-4 noiembrie 1997, la iniţiativa Greciei. Ulterior, reuniunile
SEECP la nivel înalt, care au devenit principalul for politic al SEECP şi au intrat în
calendarul de acţiuni al acestei iniţiative regionale. Întâlnirile SEECP la nivel înalt se
organizează anual: Antalya, 12-13 octombrie 1998; Bucureşti, 12 februarie 2000;
Skopje, 25 octombrie 2000 - reuniune extraordinară, când R.F. Iugoslavia (actuala
Serbia şi Muntenegru) a fost reprimită în SEECP; Skopje, 23 februarie 2001; Tirana,
28 martie 2002; Belgrad, 9 aprilie 2003; Bucureşti, 11 mai 2005. Ultima reuniune s-
a desfăşurat la Salonic, la 4 mai 2006.
Coordonarea activităţilor este asigurată de Preşedinţia în exerciţiu (PiE), care este
deţinută prin rotaţie, pe o durată de un an, fiind reprezentantă de către ministrul
afacerilor externe al fiecărei ţări participante. PiE asigură şi activităţile de secretariat
ale SEECP, organizând reuniunile anuale la nivel înalt şi ale miniştrilor de externe,
întâlnirile directorilor politici şi alte activităţi ale SEECP. În acelaşi timp, PiE
reprezintă SEECP la reuniuni internaţionale şi este gazdă a reuniunilor prevăzute (cele
ale şefilor de stat sau guvern, miniştrilor de externe şi ale Comitetului directorilor
politici). În funcţie de evoluţiile din regiune, PiE poate convoca reuniuni
extraordinare. Cheltuielile aferente organizării şi participării la diversele reuniuni sunt
suportate de statul care deţine PiE.
Preşedinţia în exerciţiu a SEECP a fost deţinută de Grecia (1997), Turcia (1998),
România (aprilie 1999-martie 2000), Macedonia (2000), Albania (2001),
R.F.Yugoslavia (Serbia şi Muntenegru) (2002), Bosnia şi Herţegovina (2003),
România (aprilie 2004-mai 2005), Grecia (2005). De la 4 mai 2006, preşedinţia a
fost preluată de Croaţia, Bulgaria urmând să preia PiE SEECP în 2007.
Troica SEECP este formată în prezent din Croaţia, ca Preşedinte în Exerciţiu, Grecia,
fostă PiE şi Bulgaria, care
va deţine preşedinţia Procesului.
Ca forum de dialog politic şi consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, SEECP
constituie un instrument important pentru promovarea intereselor statelor
participante de integrare în structurile politice, de securitate şi economice
europene şi euro-atlantice.
În cadrul SEECP, adoptarea hotărârilor se face prin consens.
La reuniunile SEECP participă, în calitate de invitaţi, reprezentanţi ai unor organizaţii
şi instituţii internaţionale, printre care: Preşedinţia Uniunii Europene şi a Comisiei
Europene, Preşedinţia OSCE, OCEMN şi ICE, Pactul de Stabilitate, Consiliul
Europei, ONU, OMC, CEE/ONU, Banca Mondială, BERD, BEI etc.
2. Obiective şi domenii de acţiune
Documentul de bază al activităţii SEECP îl constituie Carta relaţiilor de bună
vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, semnată la
12 februarie 2000 la Bucureşti. Carta este un document politic major, de substanţă,
o premieră în gestionarea relaţiilor interstatale din această regiune a Europei. SEECP
devine, astfel, un partener credibil, de viitor, pentru comunitatea internaţională. Carta
de la Bucureşti reprezintă un cadru cuprinzător pentru cooperarea regională în
domenii de interes comun, în scopul consolidării relaţiilor de bună vecinătate între
toate statele din zonă, pentru transformarea acesteia într-o regiune a păcii, securităţii,
stabilităţii şi colaborării. SEECP a fost conceput ca o expresie a solidarităţii dintre
statele din zonă, de natură să transmită comunităţii internaţionale un mesaj coerent şi
credibil cu privire la căile de soluţionare a problemelor cu care se confruntă popoarele
statelor din regiune.
Elementul definitoriu al SEECP este acela că reprezintă singurul forum din sud-
estul Europei provenit şi gestionat de statele din interiorul regiunii ("regional
ownership"), prin care se doreşte ca regiunea să contribuie semnificativ la
îmbunătăţirea climatului politic dintr-o zonă confruntată de mai mulţi ani cu conflicte.
Temele majore pe agenda reuniunilor SEECP:
a. măsuri de întărire a stabilităţii, securităţii şi a relaţiilor de bună vecinătate;
b. măsuri de intensificare a cooperării multilaterale economice şi comerciale în zonă,
cu accent pe cooperarea transfrontalieră, modernizarea infrastructurii în transporturi,
comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţiilor;
c. promovarea cooperării în domeniile umanitar, social şi cultural;
d. cooperarea în domeniul justiţiei, în combaterea crimei organizate, traficului ilicit cu
droguri şi arme, precum şi a terorismului.
3. Dimensiuni prioritare ale SEECP
La reuniunea la nivel înalt de la Skopje, din februarie 2001, statele SEECP au adoptat
pentru prima oară un document de colaborare economică denumit "Plan de acţiune
pentru cooperare economică regională". Prin acest document "action-oriented",
SEECP dispune, pentru prima oară de un portofoliu propriu în ceea ce priveşte
intensificarea cooperării economice în Sud-Estul Europei.
Crearea pieţei regionale de energie: la 15 noiembrie 2002, la Atena, cu prilejul
Reuniunii miniştrilor energiei, a fost semnat un Memorandum de Întelegere privind
piaţa regională de energie din Europa de Sud-Est. Un obiectiv esenţial al înţelegerii îl
reprezintă integrarea sistemelor de electricitate al regiunii în sistemul UE, până în
anul 2005, conform cerinţelor relevante ale directivei UE privind electricitatea. În
domeniul infrastructurii, statele participante consideră că trebuie să aibă loc evoluţii
majore în domeniul energiei şi transporturilor, urmărindu-se principiile
funcţionalităţii şi eficienţei.
În marja Summit-ului SEECP de la Salonic, 4 mai 2006, miniştrii transporturilor din
statele participante la SEECP au semnat un Acord privind înfiinţarea unei reţele
regionale feroviare în Europa de Sud-Est.
4. Iniţiative ale României
Preşedinţia română a SEECP (aprilie 1999-martie 2000)
În timpul PiE a României a fost accentuat pofilul internaţional al SEECP, prin
menţionarea expresă a acestei iniţiative regionale de cooperare în două documente
importante ale NATO şi, respectiv, Uniunii Europene. În Declaraţia Consiliului
Alianţei Nord-Atlantice (Washington, aprilie 1999), NATO a salutat activitatea
SEECP, considerând-o complementară acţiunilor proprii pentru menţinerea păcii,
stabilităţii şi securităţii în Europa de Sud-Est. Uniunea Europeană a înscris în mod
expres SEECP pe lista participanţilor la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est (Koln şi Sarajevo, iunie-iulie 1999).
Una din cele mai importante contribuţii ale PiE a României la SEECP a fost semnarea
Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa
de Sud-Est, la 12 februarie 2000, la Bucureşti, document de bază al acestei structuri
regionale de cooperare.
România a susţinut aprofundarea acţiunii comune în domenii de interes prioritar
precum: facilitarea comerţului, telecomunicaţiilor, proiectelor în domeniul energetic,
ca şi în cooperarea pe linia ministerelor de interne, armonizarea procedurilor vamale
în corelaţie cu exigenţele Uniunii Europene. România a propus şi explorarea mai
atentă a complementarităţilor dintre pieţele, economiile şi politicile naţionale de
utilizare a forţei de muncă, a promovat asumarea performanţei economice, a
competitivităţii la nivel regional. Practic, România consideră că SEECP poate prelua
rolul de catalizator al legăturilor economice între Estul şi Vestul Europei, care va
aduce noi beneficii regionale, inclusiv prin crearea de noi locuri de muncă la nivelul
comunităţilor locale.
Împreună cu celelalte state participante la SEECP, România îşi propune să acţioneze
în plan regional pentru asumarea mai eficientă a politicilor din domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI) privind combaterea criminalităţii, a traficului ilegal,
imigraţiei ilegale, precum şi realizarea unui sistem integrat de Previziune în regiune,
care să adune contribuţii guvernamentale şi ale organizaţiilor neguvernamentale. O
contribuţie majoră în susţinerea noii viziuni europene în regiune trebuie să aibă
cooperarea inter-parlamentară, Parlamentul României susţinând dimensiunea
parlamentară a SEECP.

16. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) este cea mai ambiţioasă
încercare a Comunităţii Internaţionale (UE şi SUA) de stabilizare a fostului spaţiu
iugoslav şi a Balcanilor.
Lansat în 1999, la Köln, PSESE este o iniţiativă politică destinată încurajării
cooperării dintre statele Europei de Sud-Est, precum şi sprijinirii eforturilor
acestor ţări de integrare politică şi economică în structurile europene şi euro-
atlantice.
Deşi nu are un buget propriu, PSESE a reuşit atragerea din diferite surse (IFI, state
donatoare) a unor resurse financiare considerabile, gestionate prin proiecte la nivel
regional.
Ţări beneficiare: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, FRI Macedonia,
R. Moldova, România şi Serbia şi Muntenegru.
Ţări susţinătoare: statele membre UE, Canada, Elveţia, Japonia, Norvegia, Federaţia
Rusă, Slovacia, SUA, Turcia.
Alţi participanţi: Organizaţii internaţionale: ONU, OSCE, Consiliul Europei,
NATO, OECD; Instituţii financiare internaţionale: BIRD, FMI, BERD, BEI; Iniţiative
regionale: OCEMN, ICE, SECI, SEECP.
Instrumentul politic cel mai important al PSESE este Masa Regională („Regional
Table”), care îndeplineşte rolul de organism de supraveghere. Activitatea curentă a
PSESE se desfăşoară în cadrul a trei Mese de Lucru:
Masa de lucru I: probleme privind democraţia şi drepturile omului;
Masa de Lucru II: reconstrucţia economică, cooperarea şi dezvoltarea;
Masa de Lucru III: problemele de securitate şi apărare, inclusiv justiţie şi afaceri
interne, în două sub-mese de lucru.
Ca evaluare de ansamblu, ţinând cont de capacitatea de absorbţie a zonei balcanice,
fondurile alocate prin intermediul Pactului de Stabilitate au fost mult sub aşteptările
iniţiale ale statelor din regiune.
În domeniul instituţional, PSESE a reuşit totuşi crearea şi dezvoltarea unor structuri
cu atribuţii în diferite sectoare de interes regional, în demersul de apropiere a regiunii
de standardele europene în domeniile vizate.
1. Centrul Regional SECI pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere de
la Bucureşti (cea mai importantă iniţiativă a PSESE). Centrul este o structură de
cooperare regională, cu participare internaţională, înfiinţat la propunerea oficială a
României, în 1999.
2. Iniţiativa Anti-Corupţie (SPAI)
SPAI a fost înfiinţată în februarie 2000, la Sarajevo, având ca misiune combaterea
fenomenului corupţiei în regiunea sud-est europeană. Iniţiativa se bucură de
susţinerea Uniunii Europene şi a statelor donatoare interesate de regiune.
Statele din regiune s-au angajat să elaboreze şi să implementeze planuri şi legi anti-
corupţie, să contribuie la dezvoltarea unui curent al opiniei publice împotriva
fenomenului şi să se implice în reţelele regionale care susţin lupta împotriva corupţiei.
3. Iniţiativa împotriva Crimei-Organizate (SPOC)
SPOC a luat fiinţă în octombrie 2000, cu scopul de a răspunde unei provăcări majore:
crima organizată. Iniţiativa facilitează dialogul dintre reprezentanţii regionali şi cei ai
comunităţii internaţionale cu scopul de a găsi mijloace comune de acţiune pentru
eradicarea acestui fenomen.
4. Iniţiativa privind Prevenirea şi Pregătirea în cazuri de Dezastre (Disaster
Prevention and Preparedness Initiative – DPPI)
DPPI este o iniţiativă a PSESE, lansată în noiembrie 2000, în efortul de a contribui la
dezvoltarea unei strategii regionale în vederea prevenirii şi pregătirii în cazuri de
dezastre. Se urmăreşte conceperea unor programe şi proiecte regionale care să
conducă la întărirea instrumentelor de răspuns la dezastrele naturale, tehnologice sau
de altă natură.
5. Centrul Regional de Asistenţă privind Verificarea şi Implementarea
Controlului Armamentelor (RACVIAC)
RACVIAC este un centru multinaţional, creat în 2000, având ca principale obiective
crearea unui forum pentru dialog şi cooperare regională şi oferirea de asistenţă în
domeniul controlului de armamente. Îşi propune, prin activităţile desfăşurate şi prin
cooperarea cu alte structuri şi organizaţii ce acţionează în regiune, să întărească
dimensiunea securităţii şi să încurajeze schimbul de informaţii şi idei între statele din
regiune.
6. Consiliul de Consultanţă în domeniul afacerilor ( BAC)
BAC este compus din oameni de afaceri ce provin atât din statele din regiune, cât şi
din statele donatoare. Rolul său constă în consilierea PSESE în chestiunile legate de
domeniul afacerilor. Îşi propune să transforme Europa de Sud-Est într-o zonă atractivă
pentru investiţii. De asemenea, are ca obiectiv realizarea unui parteneriat viabil între
mediul public şi cel privat, ce poate conduce la dezvoltarea şi prosperitatea statelor
din regiune.
7. Iniţiativa Regională pentru Migraţie, Azil şi Refugiaţi (MAARI)
Iniţiativa a luat naştere în cadrul PSESE, însă în 2004, în contextul demarării
procesului de regional ownership, Centrul şi Forumul MAARI au fost transferate sub
umbrela SEECP. Centrul Regional MARRI acoperă domenii precum: azil, migraţie,
managementul frontierelor, politica de vize, cooperarea consulară,
întoarcerea/stabilirea refugiaţilor sau a persoanelor de-localizate.
România, ca stat membru al Uniunii Europene, intenţionează să-şi sporească
responsabilităţile în regiune, prin schimbarea graduală a statutului: din stat
beneficiar în stat donator.
Contribuţia României în noul format de cooperare regională, va viza cu precădere
furnizarea de expertiză statelor din regiune.
Un obiectiv al României îl va reprezenta îmbunătăţirea climatului investiţional şi
de afaceri în Europa de Sud-Est.
România intenţionează să se implice activ în procesul de implementare al Tratatului
privind crearea Comunităţii Energiei în Europa de Sud-Est. Un obiectiv prioritar al
României îl constituie crearea Bursei Regionale de Electricitate de la Bucureşti.

17. grupul guam

GUAM este o organizaţie care are la bază interesul statelor de a participa la tranzitul
de hidrocarburi din regiunea Marii Caspice spre Europa, inclusiv în cadrul proiectelor
Uniunii Europene -TRACECA[1] şi INOGATE.[2] În timp agenda organizaţiei a fost
diversificată în mai multe direcţii, pe motiv că statele membre au descoperit mai mult
de un singur interes comun pe care l-ar putea valorifica prin cooperare. Rusia şi alte
state care s-au simţit ameninţate într-o oarecare măsură de apariţia unui nou actor în
spaţiul CSI au incriminat un interes politic malefic îndreptat spre destabilizarea
politică şi economică în zonă.

Gruparea GUAM este formată din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, şi Republica

Moldova. Cooperarea acestor ţări a început de la un forum consultativ care a avut loc
la Strasbourg pe 10 octombrie 1997. În luna aprilie 1999 Uzbekistanul a aderat la
formaţiune, adăugând o literă la denumirea ei.[3] Instituţionalizarea GUUAM-ului a
avut loc pe data de 7 iunie 2001 la Yalta, Ucraina.

Structura internă arată după cum urmează:

● Corpul suprem al organizaţiei este considerat „întrunirea anuală a preşedinţilor
statelor membre GUAM”;

● Organismul executiv este format din Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe;

● Grupul de lucru este Comitetul Coordonatorilor Naţionali, câte un coordonator

pentru fiecare ţară;

● Adunarea Parlamentară GUAM;

● Consiliul de Afaceri GUAM;

● Biroul de informaţii;

● Centrul virtual de combatere a terorismului, traficului de droguri şi fiinţelor umane;

● Opt grupuri de lucru, cu câte un reprezentant pentru fiecare grup, din partea fiecărei
ţări, se ocupă de întrebări legate de: industria energetică, transport, economie si
comerţ, tehnologia informaţională şi telecomunicaţii, cultură, ştiinţă şi învăţământ,
turism şi lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri.

În anul 2002 Uzbekistanul a anunţat că se retrage din GUUAM pe motiv că

organizaţia s-a abătut mult de la ceea ce era şi a devenit “prea politică”, în loc să se
axeze pe obiectivele economice. Acest fapt avea să blocheze multe dintre iniţiativele
anunţate anterior de către reprezentanţii celor cinci ţări. Se vehicula pe larg
desfiinţarea organizaţiei, iar incertitudinea în care au rămas celelalte ţări membre, a
făcut ca întrunirile ce au urmat să poarte un caracter mai mult deliberativ, fără
rezultate concrete. Abia în a doua jumătate a anului 2004 unele proiecte au început să
prindă formă, iar revoluţiile din Georgia şi Ucraina au relansat cooperarea
multilaterală în cadrul GUUAM-ului.

Pe 5 mai 2005 Islam Karimov, după trei ani de „boicotare” a summit-urilor şi

întrunirilor – preşedintele Uzbekistanului a anunţat retragerea definitivă a ţării sale
din organizaţie, lăsând GUUAM-ul fără o literă. Reprezentanţii ţărilor fondatoare,
într-o declaraţie comună din data de 28 mai, au anunţat Mass-Media că acest fapt nu
se va răsfrânge nici într-un fel asupra organizaţiei şi asupra relaţiilor dintre Georgia,
Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova cu Uzbekistanul.

Într-adevăr GUUAM-ul s-a implicat foarte mult în politică, iar motivul principal
invocat de experţi a fost apariţia “sindromului” revoluţiilor oranj şi roz în Ucraina şi
Georgia, şi schimbarea direcţiei dezvoltării politicii externe în Republica Moldova.

În afara faptului că cele patru state fac parte din blocul republicilor descendente ale
Uniunii Sovietice şi a poziţionării geografice favorabile construirii coridorului
menţionat anterior, există o serie de factori secundari care au afectat raţionamentul
conform căruia ele ar trebui sa conlucreze într-o conjunctură aparte decât simplele
formalităţi internaţionale.

Georgia
Nu are resurse energetice proprii cu excepţia petrolului şi cărbunelui, ale căror
extragere nu este rentabilă. În prezent Georgia are câteva surse energetice alternative,
inclusiv conducta din Iran prin Azerbaidjan. Însă acest fapt nu face ca ţara să fie mai
puţin vulnerabilă în faţa crizelor energetice.[4]

Autonomia Adjariei a fost, până în mai 2004, sursa haosului economic şi politic
patronat de Aslan Abaşidze – preşedintele regiunii autonome, care se bucura de
sprijinul Rusiei.[5]

Trupele ruse, aşa-zis “pacificatoare”, neglijează principiile de suveranitate în Abhazia

şi Osetia de Sud sprijinind unităţile militare separatiste.

Ucraina
Are resurse destul de mari de cărbune, dar îi lipseşte cu desăvârşire gazul;

Petrolul extras în Ucraina satisface doar o mică parte din consumul intern. Peninsula
Crimeea, populată de ruşi in proporţie de 90% rămâne a fi un punct slab în
suveranitatea ţării.[6]
Tensiunile inter-etnice sunt în ascendenţă încă de la începutul “cruciadei” oranj.

Azerbaidjan
Bogată în petrol, dar relativ săracă în gaze naturale[7] este cointeresată mai degrabă în
tranzitarea şi desfacerea produselor sale pe alte pieţe decât cele tradiţionale.

Regiunea Karabahului de Munte, populată în marea-i majoritate de armeni susţinuţi

de militari ruşi şi Guvernele de la Moscova şi Erevan, este sursa resentimentelor şi
conflictelor interetnice. Azerbaidjan pare a fi ţara al cărei principal obiectiv de aderare
la organizaţie a fost sporirea presiunii internaţionale în vederea soluţionării
conflictului din regiunea separatistă.

Moldova
Nu are resurse de gaze naturale sau petrol. Separatismul regiunii transnistrene este
susţinut de armata a XIV-a rusă. Poziţionarea geografică şi cantitatea enormă de
armament din aceasta zonă sunt factori care atrag atenţie sporită din partea
comunităţii internaţionale. Tensiunile interetnice nu sunt semnificative, dar au
potenţial imprevizibil.

După cum am menţionat, principalul motiv al formării GUAM, cel puţin după cum
susţin membrii fondatori, a fost crearea unui coridor de tranzit al gazului şi petrolului,
ocolind Federaţia Rusă, pentru a reduce considerabil dependenţa energetică faţă de
această ţară. În speculaţiile fondate pe suspiciuni ale unor jurnalişti ruşi interesaţi de
evoluţia organizaţiei se menţionează că anume oficialităţile din SUA au venit cu ideea
creării GUAM. Astfel se încearcă prevenirea situaţiei de monopol energetic, generator
de tensiuni politice şi instabilitate economică în Europa. Un nou start al „diplomaţiei
energetice”, care în anii 1973 şi 1979 a provocat două şocuri economice în occident,
[8] poate fi evitat doar prin diversificarea şi multiplicarea surselor energetice.

Începând cu simpozionul Camerelor de Comerţ din Baku, care a avut loc în 2001,
ţările membre şi-au propus diversificarea domeniilor de cooperare. Astfel s-a hotărât:
dezvoltarea cooperării comerciale şi economice, crearea condiţiilor favorabile pentru
circulaţia mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă pe teritoriul ţărilor
membre, crearea unei pieţe electronice comune, înfiinţarea unei zone economice
libere, aplicarea unor masuri si principii etice regionale in afaceri, fondarea unei bănci
interstatale pentru finanţarea proiectelor comune; crearea unei “fâşii democratice” de
la Marea Caspică până la Marea Baltică, democratizarea Belorusiei fiind o
precondiţie; mărirea numărului de membri, inclusiv din cadrul Uniunii Europene;
micşorarea dependenţei politice prin intermediul minimizării dependenţei economice
faţă de Rusia - obiectiv nedeclarat, dar evident; micşorarea puterii de şantaj a Rusiei
în chestiuni energetice; colaborarea pentru anihilarea conflictelor interne şi a
separatismului, crearea unui centru virtual “anti-terorism”, întărirea frontierelor şi
lupta anti-drog; sporirea schimbului cultural, organizarea manifestaţiilor dedicate
ţărilor GUAM pentru distrugerea oricăror bariere culturale, circulaţia liberă a
oamenilor pe teritoriul ţărilor GUAM, lansarea “sat-silk”, un proiect menit să
faciliteze comunicarea în spaţiul GUAM.

Pentru atingerea acestor obiective pe termen mediu s-a propus: crearea unui comitet
comun al camerelor de comerţ al cărui scop principal ar fi dezvoltarea unei politici
economice integraţioniste; crearea unui grup interparlamentar care sa facă lobby pe
lângă parlamentele ţărilor în scopul promovării intereselor organizaţiei. De asemenea
se încearcă o presiune continuă asupra autorităţilor ruse pentru facilitarea şi nu
opoziţia faţă de crearea şi exploatarea noilor trasee de transportare a petrolului dinspre
Marea Caspică spre Europa (inclusiv conducta Baku-Ceyhan, de unde petrolul ia
calea Europei).

Printre problemele cu care se confruntă GUAM-ul în încercarea sa de a deveni o

structură influentă se pot enumera: nivelul mic al dezvoltării economice,[9] corupţia şi
economia tenebră puternică, numărul excesiv de mare al barierelor administrative,
inexistenţa unor structuri comune ale Camerelor de Comerţ, cooperarea economică
slabă între statele europene şi cele central-asiatice,[10] conflictele interetnice şi
separatismul, pârghiile de control pe care le are Rusia în ţările membre, etc.

Dezvoltarea şi amplificarea relaţiilor între statele membre GUAM, precum şi

democratizarea lor este în interesul mai multor ţări.

Din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, România este cointeresată să aibă

vecini cu democraţii funcţionale şi fără conflicte interne de orice natură, deoarece în
caz contrar se impun cheltuieli adiţionale mari pentru asigurarea securităţii de
frontieră. Diversificarea reţelei de import a hidrocarburilor va contribui considerabil
la securitatea energetică a ţării, iar funcţionalitatea per ansamblu a GUAM-ului va
duce la facilitarea comerţului cu ţările central-asiatice.

Polonia este interesată în proiectul de construire a unei fâşii democratice prin

Belorusia din aceleaşi considerente pe care le are România vizavi de Ucraina şi
Republica Moldova.

Uniunea Europeană per ansamblu are un interes major în exploatarea resurselor Mării
Caspice, precum şi transportarea lor spre Europa.

Statele Unite sunt un investitor important în infrastructura petrolieră a

Azerbaidjanului şi au nevoie de o piaţă de desfacere precum Europa, unde preţurile la
hidrocarburi sunt mult mai mari decât în Asia Centrală. De asemenea în urma
conflictelor recente cu Uzbekistan şi încălzirea relaţiilor dintre Uzbekistan şi Rusia,
SUA nu se mai simt atât de încrezute în victoria care era atât de aproape în „jocurile
teritoriale” cu Rusia. Acum orice ţară–aliat în Asia Centrală este foarte importantă.

Aprofundând problematica ieşirii din GUUAM a Uzbekistanului, putem fi siguri că

unul dintre motive ar fi fost acest joc teritorial. În plus Uniunea Europeană nu mai
putea tolera încălcările flagrante ale drepturilor omului în această ţară. Între „prietenie
strategică”[11] şi respectul faţă de drepturile omului, SUA şi UE şi-au exprimat
preferinţele primind o palmă sub forma interzicerii folosirii spaţiului aerian
Uzbekistanez. Islam Karimov a intuit bine şi planurile membrilor GUAM de a crea
„fâşia democratică”, care nici într-un fel nu se încadra în unicul său interes
„GUUAM-ic”, de a reconstrui „drumul mătasei” spre Europa.

În ciuda aşteptărilor ruseşti, GUAM-ul nu a fost afectat negativ de această plecare.

Din contra, începând cu luna mai 2005, au început să fie fructificate principalele
aspiraţii ale membrilor. Proiectele care provocau scepticism şi neîncredere în 2002 au
fost realizate sau cel puţin s-a stabilit o dată orientativă pentru punerea lor în practică.
A fost creat Centrul Virtual de combatere a terorismului, traficului de droguri şi fiinţe
umane; a fost propusă construirea „podului energetic dunărean” în colaborare cu
Turcia, România, Bulgaria, Kazahstan, Uzbekistan şi Federaţia Rusă. Primele
rezultate concrete se aşteaptă spre sfârşitul anului 2007.

În timpul conferinţei de presă care a avut loc după întrunirea Adunării Parlamentare a
statelor membre GUAM, Preşedintele Radei Ucrainene Vladimir Litvin a declarat că
este foarte posibilă o redenumire a GUAM-ului în „Comunitatea pentru Democraţie şi
Dezvoltare”. A doua declaraţie a stârnit un val de confuzie în unele cercuri deoarece
stipula deschiderea porţilor spre aderare al unui şir de ţări logic incompatibil cu ideile
şi planurile de acţiune ale membrilor actuali. Printre ele se află Kazahstan, Turcia,
Armenia şi Rusia.[12]

În cazul Kazahstanului şi a Turciei apar mai puţine întrebări, mai ales că Turcia
sprijină iniţiativele statelor GUAM, iar Kazahstanul este şi el interesat în
redirecţionarea exportului de petrol.

Este, însă, cel puţin straniu ca Rusia să fie inclusă în planurile de democratizare a
fâşiei geografice de la Marea Caspică spre Marea Baltică. Privind lucrurile obiectiv,
ne putem da seama de faptul că

Rusia va juca mai degrabă un rol destabilizator în încercarea de a-şi păstra sateliţii.

Pe de altă parte, Armenia este un stat „antonim” Azerbaidjanului, iar conflictul dintre
cele două părţi pare a fi departe de epuizare. Există însă o mică probabilitate ca
Azerbaidjanul să mizeze pe eventualele negocieri asupra chestiunii respective în
cadrul GUAM-ului.

În orice caz, este evident că membrii actuali sunt siguri de viitorul acestei organizaţii
şi sunt dispuşi să coopereze strâns pentru a-i atinge obiectivele. Rămâne să vedem
dacă afirmaţiile Domnului Vladimir Litvin sunt gesturi de politeţe sau invitaţii fără
substrat.

Bibiografie
http://evraz-info.narod.ru/140.htm
http://dialogs.org.ua/ru/material/full/2/570
http://www.contrafort.md/2002/87-89/271_3.html
www.interlic.mdictv.ua/ru/content/publications
http://search.liga.kiev.ua/TEHNO/l_prepNN2.nsf/ToDayDocHTML/
5BA21AA23CC74B65C22570D2005BF116!OpenDocument
http://eng.gazeta.kz/art.asp?aid=68867
http://poli.vub.ac.be/publi/crs/rus/03_01R.htm
http://1979-energy-crisis.foosquare.com/
http://www.cnn.com/2006/WORLD/europe/01/26/georgia.gas.ap/

[1] Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia.

[2] Interstate oil and gas transport to Europe.

[3] În mod ironic, calitatea de membru GUUAM a Uzbekistanului nu a mers mult

prea departe de la simpla redenumire a organizaţiei.

[4] Spre sfârşitul lunii ianuarie 2006, o explozie a conductei de gaz în regiunea
Osetiei de Nord a provocat una dintre cele mai crize energetice în istoria ţării de la
proclamarea independenţei.

[5] Pe data de 6 mai, după ce Mihail Saakaşvili a înaintat un ultimatum conducerii

Republicii Autonome Adjare, Aslan Abaşidze s-a autoexilat în Moscova sub
presiunea mulţimii care a ieşit să protesteze pe străzile capitalei regionale Batumi.

[6] La sfârşitul anului 2005, în timpul negocierilor ruso-ucrainene privitoare la

prelungirea contractului de livrare a gazelor naturale, Rusia a dat de înţeles că ar putea
apela la revizuirea teritorială.

[7] Azerbaidjanul îşi asigură 83% din consumul intern de gaze naturale, dar nu
exportă nimic.
[8] În 1973 ţările arabe, în semn de protest faţă de ajutorul acordat Israelului de către
SUA, au suspendat livrările de petrol, provocând cea mai mare criză economică din
ultimele patru decenii. Revoluţia Iraniană din 1979 a provocat scumpirea
considerabilă a petrolului în toată lumea.

[9] Doar Azerbaidjanul stă mai bine la acest capitol datorită investiţiilor enorme în
industria energetică.

[10] Schimburile comerciale efectuate între Moldova şi Georgia nu depăşesc 2% din

totalul schimburilor comerciale cu alte state. Puţin mai bună este relaţia economică
dintre Georgia şi Ucraina (4%), dar oricum nu se poate compara cu parteneriatul
economic dintre Georgia şi Azerbaidjan (9-10%).