Universitatea “ Dunărea de Jos“

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Organizații și Relații Internaționale

Referat
"Organizația Națiunilor Unite"

Coordonator:
Lect.dr. Oana CHICOȘ

Student:
Samonii Arina
Anul IV, Gr.III

2021

Cuprins:
Introducere..........................................................................................2
Istorie..................................................................................................2
Structura...............................................................................................4
Obiective...............................................................................................5
Drepturile omului....................................................................................5
Evaluari, premii și critici...........................................................................6
România în ONU.....................................................................................6
Concluzii..................................................................................................7
Bibliografie...............................................................................................7

Introducere
Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională
din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state
membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei
Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea
mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea
dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.
Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate
documentele pe suport hârtie sau „online” sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite
circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau
spaniolă.

Istorie
1919: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi
organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.
1920–1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.
1939–1945: Are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.
24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.
Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia,
Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia,
Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada,
Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua,
Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană,
Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.
1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.
1947: Pakistan și Yemen devin membri.
1948: Birmania devine membră.
1949: Israel aderă.
1950: Indonezia aderă.
1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria,
Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.
1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă.
1957: Ghana și Malaezia aderă.
1958: Guineea aderă.
1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș,
Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia
și Togo.
1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.
1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.
1963: Kenya și Kuweit aderă.
1964: Malawi, Malta și Zambia aderă.
1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă.
1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.
1967: Yemen aderă.
1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.
1970: Fiji aderă.
1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.
1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.
1973: Bahamas, Germania de vest și Germania de est aderă.
1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.
1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé și
Príncipe și Surinam.
1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă.
1977: Djibouti și Vietnam aderă.
1978: Dominica și Insulele Solomon aderă.
1979: Sfânta Lucia aderă.
1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.
1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.
1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă.
1984: Brunei aderă.
1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica
Democrată Germană, devenind un singur membru.
1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de membru permanent în Consiliul de Securitate.
Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord
și Coreea de Sud.
1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan,
Kârgâzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și
Uzbekistan.
1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.
2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.
2002: ONU se extinde prin aderarea Elveției și a Timorului de Est
2006: Muntenegru aderă.
2011: Sudanul de Sud aderă.

Structura
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor
Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al
ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă,
și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele
cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul
Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul
Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată
de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din
țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de
țările gazdă și statele membre.
Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și
organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară
activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo).Această colecție include
agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.

Obiective
Menținerea păcii și securității
ONU, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în regiunile
unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca impunerea unor
acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile. Deoarece ONU nu are
propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către statele membre. Soldații
sunt uneori porecliți „Căștile albastre” din cauza echipamentului specific.Forța de menținere a
păcii a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1988.

În septembrie 2013, ONU avea în desfășurare 15 misiuni de menținere a păcii. Cea mai mare era
Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite din Republica Democrată Congo (MSNURDC), care
a mobilizat 20.688 oameni. Cea mai mică, Grupul Militar de Observație a Națiunilor Unite din
India și Pakistan (GMONUIP), include 42 de oameni responsabili de monitorizarea situației din
Jammu și Kashmir. Forțele de menținere a păcii ONU și Organizația Națiunilor Unite pentru
Controlul Păcii (ONUCP) au staționat în Orientul Mijlociu încă din 1948, cea mai lungă misiune
de menținere a păcii încă în desfășurare.

Drepturile omului
Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-
al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii
similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în
considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.
Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal
pentru, și observarea drepturilor omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această
privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de Adunarea
Generală în 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere
probleme legate de drepturile omului.
Organizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea
și respectarea principiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este
sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație.
Alte entități ONU responsabile pentru problemele legate de drepturile femeilor includ Comisia
Organizației Națiunilor Unite pentru Statutul Femeilor, creată în 1976; și Institutul Internațional
de Cercetare și Educație al Organizației Națiunilor Unite, fondat în 1979. Forumul Permanent al
Organizației Națiunilor Unite pentru Probleme Indigene, una dintre cele trei entități cu un
mandat ce permite supravegherea problemelor legate de oameni indigeni, și-a ținut prima
conferință în 2012.

Evaluari, premii și critici

Un număr de agenții și persoane afiliate Națiunilor Unite au câștigat Premiul Nobel pentru Pace:
secretarii generali Dag Hammarskjöld și Kofi Annan (în 1961, respectiv 2001), negociatorul
ONU Ralph Bunche (1950), inițiatorul Declarației Universale a Drepturilor Omului René Cassin
(1968) și Secretarul de Stat SUA Cordell Hull (1945), pentru rolul său de „tată al Națiunilor
Unite”, după cum a fost numit de către președintele Franklin Delano Roosevelt.

România în ONU
Deși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea
acesteia a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin
rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.
Participarea la operațiunile de menținere a păcii
În prezent, România ocupă locul 70 din 113 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la
operațiunile Națiunilor Unite de menținere a păcii [53]. Reprezentanții României (în total 69) se
află în următoarele misiuni:
Misiunea ONU de Stabilizare în Republica Democrată Congo (MONUSCO)
Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK)
Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI)
Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH)
Misiunea ONU din Liberia (UNMIL)
Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS)
Misiunea ONU din Timorul de Est (UNMIT)
În plus, SPP participă cu ofițeri de pază si protecție imediată sub conducerea Departamentului de
Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan,
Sudan/Khartoum și Sudan/Darfur.
În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor
Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014.
Concluzii
Geneza Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost un proces îndelungat şi complex, influenţat de o
multitudine de factori, rezultanta confruntãrii unor interese de putere. Carta O.N.U. apare ca un
produs al experienţei trecute în crearea şi funcţionarea unei organizaţii internaţionale, al studiilor
şi evaluãrilor fãcute de experţi chiar în anii rãzboiului, al influenţei decisive a marilor puteri, a
Statelor Unite în special, asupra negocierilor desfãşurate şi sub presiunea opiniei publice
mondiale, care cerea cu insistenţã realizarea nobilei aspiraţii spre o pace justã şi durabilã.
Este foarte clarã, în primul rând, influenţa evoluţiei anterioare a organizaţiei internaţionale, a
sistemului Societãţii Naţiunilor în special. Se poate afirma cã O.N.U. este o versiune revizuitã a
Societãţii Naţiunilor. S-au depus eforturi vizibile pentru a se evita deficienţele organizaţiei create
în 1919, pentru a întãri punctele slabe pe care mecanismele Societãţii Naţiunilor le-a relevat în
existenţa sa. În acelaşi timp, aspectele pozitive au fost preluate, dupã cum direcţiile noi de
acţiune iniţiate, cu bune rezultate, au fost continuate dupã 1945. Putem fi de acord cu Innis L.
Claude, când afirmã cã, în maniera pozitivã, ca şi în cea negativã, vechiul sistem l-a influenţat pe
cel nou.
Un rol decisiv în geneza Organizaţiei Naţiunilor Unite l-au avut marile puteri, respectiv S.U.A.,
U.R.S.S. şi Marea Britanie, secondate pe planul doi de China şi Franţa. Ideea de bazã a
pregãtirilor postbelice era prelungirea colaborãrii din timpul rãzboiului a liderilor Naţiunilor
Unite, deoarece fãrã aportul acestora nu se putea asigura pacea şi securitatea lumii.
Dupã cum rolul guvernelor în istoria modernã a înregistrat o evoluţie, tot aşa organizaţia
internaţionalã a fãcut progrese de la Societatea Naţiunilor la O.N.U. În acest sens, pot fi larg
interpretate diferenţele dintre Pact şi Cartã, ele marcând trecerea de la concepţia minimã la una
evoluatã asupra funcţiei unei organizaţii internaţionale multilaterale.

Bibliografie

Cristian Jura, 271 de organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,

2013.
https://www.un.org/en/
https://ro.wikipedia.org/wiki/
Organizația_Națiunilor_Unite#Dezvoltarea_economică_și_asistența_umanitară