Sunteți pe pagina 1din 4

MOTTO:

“...Orice idee care nu devine în tine un ideal, distruge în sufletul tău o forţă; orice idee care
devine un ideal, naşte în tine forţe ale vieţii.” (R. Steiner)

VATRA DORNEI

I. Orografia

Natura împrejurimilor cât şi cea a locurilor este, prin peisajele unice, de o frumuseţe rară.
Există două parcuri: parcul stabilimentului balnear amenajat cu alei şi îngrijit după
canoanele arhitecturii peisagistice, iar altul pe Runc. Privind de pe Vârful cu Dor din parcul
balnear, se vede perspectiva Bârnărelului şi a Giumalăului de pe Bistriţa. Spre apus se află
muntele Ouşorul de lângă Dorna Candrenilor, care se aseamănă prin forma sa regulată cu un
con. Din celălalt parc de pe Runc, după vreo 500 m. de urcuş se văd culmile Călimanilor
(2102 m), ale Pietrosului (2305 m), ale Ineului (2280 m), iar după alţi câţiva metri de urcuş se
deschide în faţa ochilor peisajul variat al încântătoarei văi a Bistriţei. Spre sud-est se înşiră
vârfurile mai joase din dreapta Dornei, pe malul căreia se întinde parcul staţiunii balneare.
Turiştii care nu pot înfrunta osteneala unui urcuş se pot recrea într-o plimbare pe malul stâng
al râului Dorna către Candreni.
În partea de răsărit a oraşului se profilează Bârnărelul înalt de 1328 m., a cărui ascensiune
este mai obositoare datorită pantei abrupte. De pe culmea lui, oraşul apare ca o cetate, cu
casele grămadă, prin mijlocul cărora curge râul Dorna.
Alte privelişti deosebite le oferă Pietrosul Moldovenesc (1794 m), terminat spre vârf cu
stâncile care i-au dat şi numele. Alt munte cunoscut este Giumalăul (1859 m), acoperit cu
păşuni. La poalele lui curge râul Bistriţa, al cărui curs urmându-l cu privirea, oferă mai la vale
pespectiva Rarăului (1653 m) şi a Pietrelor Doamnei (stânci înalte de calcar cu înfăţişarea
unor ruine de cetate). Din munţii Călimani se vede doar partea formată din stânci de lavă şi
piscul Pietrele Roşii (1700 m), acoperit cu păduri de brad.
Frumuseţile naturale ale Dornei continuă şi spre apusul oraşului. În inima munţilor se află
depresiunea Poiana Ştampei acoperită cu păduri de brad şi pini, caracterizată prin solul
mlăştinos, după care urmează Măgura Calului, una din cele mai înalte trecători (peste 1500 m)
şi se continuă cu Bârgăul (1300 m), constituit din vârfuri izolate desupra cărora domină
masivul munţilor Rodnei (2000 m).

II. Hidrografia

Vatra Dornei este străbătută de apele Dornei şi Bistriţei care se unesc la periferia oraşului
în punctul numit Chilia.
Dorna are un curs vioi, cu afluenţi iuţi şi în drum spală văi acoperite cu păşuni bogate,
constituindu-se într-o adevărată alee naturală, mărginită de sălcii cu privelişti unice în vremea
apusurilor de soare. Fiind un râu cu apă limpede, pe fundul său se văd prundişurile şi nisipul
exploatat pentru construcţii. În timpul iernii Dorna prinde o pojghiţă de gheaţă groasă de
aproximativ o jumătate de metru, care la începutul primăverii se dezgheaţă în sloiuri,
provocând inundaţii şi mari pagube populaţiei de pe maluri.
Alt râu care străbate Dorna este Bistriţa – podoaba apelor moldovene. Pe râul Bistriţa s-a
transportat cea mai mare parte a lemnului de construcţie şi lucru provenit din pădurile
Dornelor. Aceste două ape împreună cu pâraiele din Roşu şi din Chilia sunt bogate în păstrăvi
şi lostriţe, peşti care nu se găsesc în apele de şes.
Apa de băut din Vatra Dornei este mai limpede şi mai rece ca în alte locuri, pentru că în
mare parte este captată printr-un apeduct, dintr-un loc de la apusul oraşului numit Moara
Dracului – Roşu.

III. Geologia şi apele minerale

Mişcările geologice care au zdruncinat Carpaţii din acest colţ de ţară, au născut frumuseţi
naturale, dar în acelaşi timp şi bogăţii deosebite. Deşi în plin ţinut de munte, Dorna este
aşezată într-o depresiune carpatică. Aceste depresiuni sunt caracteristice munţilor noştrii şi
existenţa lor favorizează popularea în tot curmezişul lor.
Depresiunea Dornei este de natură tectonică, adică urmarea unor adânci zvârcoliri
pământeşti. O linie de ruptură desparte înălţimile de lavă ale Călimanilor de munţii Rodnei,
formaţi în bună parte din şisturi cristaline. Tocmai existenţa acestei zone de ruptură a
favorizat apariţia depresiunii în care s-au aşezat oameni, într-un ţinut jos împrejmuit ca de un
zid de munţi înalţi şi apărat astfel de vârfuri.
Existenţa depresiunii Dornei a favorizat prezenţa frumoaselor privelişti naturale, dar şi
formarea în era cuaternară a unor “tinoave” (lacuri sau mlaştini întinse), înainte ca apele să se
statornicească în albiile lor. În tinoavele acestea s-au creat turbăriile din frunze şi crengi de
pin, care au dospit împreună cu muşchii şi au dat naştere câmpurilor de turbă. Profesorul Pop
de la Universitatea din Cluj, cercetându-le la Dorna Candrenilor şi Poiana Ştampei, a emis
teza potrivit căreia în era cuaternară pădurile regiunii erau mult mai bogate în pini şi brazi
plini de răşină, decât în molizi care au apărut mult mai târziu. Aşa s-a format nămolul folosit
la băi, aromat şi bogat în substanţe răşinoase. Şi tot forţele geologice sunt cele care au dat
naştere la izvoarele minerale din crăpăturile rămase pe linia de ruptură amintită.
Apele minerale aduc din adânc substanţele minerale şi bioxidul de carbon, alături de
ultima rămăşiţă rece a vulcanilor care au încetat să mai erupă. Izvoarele bogate în gaze aparţin
grupei apelor carbogazoase, cunoscute în popor sub numele de „burcuturi”, cu temperatura
între 8 şi 12 grade Celsius şi se găsesc din belşug în zona parcului de brazi, lângă
stabilimentele balneare. Toate izvoarele sunt bogate în acid carbonic şi cuprind substanţe
minerale variate, din care nu lipsesc carbonaţii şi sulfaţii de sodiu, potasiu, calciu, alături de
însemnate săruri de fier şi magneziu. Izvorul de lângă aleea principală a parcului conţine
bicarbonatul de fier şi oferă turiştilor şi bolnavilor una dintre cele mai concentrate ape
feruginoase din Europa.
Un minunat “burcut” pentru masă fără miros de pucioasă şi fără prea mult bioxid de
carbon, este exploatat în satul Poiana Negri din Dorna Candrenilor. Izvorul a fost descoperit
de medicul Pluschck în 1806 şi în compoziţia sa dispune de săruri de litiu şi fosfaţi de sodiu
ori borat de sodiu. Nu trebuie uitat că după unele cercetări ştiinţifice, apele de la Dorna sunt
puternic radioactive, justificând natura lor vulcanică.
Datorită apelor minerale existente pe teritoriul său, Vatra Dornei a deveit o staţiune
balneară importantă, oferind bolnavilor cure cu băi de acid carbonic. De fapt în existenţa
acestui gaz şi a factorilor naturali unici (aer, climă, vegetaţie etc.), trebuie căutat şi renumele
staţiunii, căci tocmai condiţiile naturale specifice, conferă acestui gaz capacitatea de a vindeca
unele boli de inimă, având o eficacitate mai mare decât cele de peste hotare.
În desăvârşirea tratamentelor se folosesc aburii la temperatura de 26-30 grade. La această
temperatură băile favorizează reducerea tensiunii arteriale. Cu nămolul extras din pământurile
Dornei se fac şi băi. Nămolul este adus proaspăt din turbăriile de la Poiana Ştampei (înainte
era adus de la Roşu, dar depozitul s-a terminat) şi este încălzit la o temperatură de 30-40
grade, devenind în acest fel leac bun pentru reumatisme, sciatice, întărirea nervilor, precum şi
pentru reglarea secreţiei glandelor interne. Prima analiză a nămolului de turbă a fost facută de
Barhel în 1839; şi el a considerat nămolul de la Dorna mult superior celui din străinătate.
Primele observaţii asupra apelor minerale, care au ridicat oraşul la nivel de staţiune
balneoclimatică datează din anul 1790 şi au fost făcute de către Hacquet din Nurenberg cu
ocazia călătoriei sale întreprinsă în aceste locuri. Aflăm de la el că şi la acea dată veneau
bolnavi, care foloseau pentru băi şi băut, apa feruginoasă scoasă dintr-o fântână. Datorită
captării naturale a izvorului, apa era săracă în acid carbonic. Abia în 1845 statul a acordat
primele fonduri pentru captarea izvoarelor, construindu-se o coloană şi un stabiliment balnear
cu 8 cabine. De atunci au început să fie cunoscute băile din Vatra Dornei şi tot de atunci
centrul rural Dorna a început să se dezvolte si, odata cu el, numărul vizitatorilor au crescut
simţitor. Între anii 1813 şi 1816 au beneficiat de tratament balnear la Vatra Dornei numai 109
persoane; în 1846 numărul bolnavilor trataţi s-a ridicat la 53 de familii, în 1847 la 57, în 1880
au beneficiat de efectele binefăcătoare ale băilor dornene 400 de familii, pentru ca în 1897 să
fie înregistraţi 890 vizitatori.
În anul 1870 stabilimentul balnear, împreună cu izvoarele minerale, au trecut în
proprietatea Fondului bisericesc ortodox-român şi de la această dată a început captarea
modernă a izvoarelor, iar între anii 1895-1897 s-a ridicat noul stabiliment balnear şi au
început să fie utilizate din ce în ce mai mult aplicaţiile cu nămol.
În anul 1902, prin construirea liniei ferate care leagă Câmpulungul cu Vatra Dornei,
numărul vizitatorilor a crescut. În primul război mondial, oraşul Vatra Dornei fiind supus
bombardamentelor, stabilimentul a fost distrus, iar staţiunea a decăzut. Următoarea investiţie
de capital pentru refacerea băilor şi reviziunea captării principalelor izvoare de ape minerale
s-a făcut abia în 1927. În 1936 a fost reconstituit cazinoul.
În anul 1944 staţiunea a fost supusă altui cataclism. Armatele în retragere au distrus
numeroase clădiri şi au cauzat pagube instalaţiilor balneare. Abia în 1949 s-au putut termina
lucrările de amenajare a oraşului şi a stabilimentului balnear la un nivel tehnic şi estetic
corespunzător.
La 11 iunie 1948, prin actul naţionalizării, stabilimentul balnear a trecut în patrimoniul
statului.

IV. Clima

Analizând media temperaturilor observate în timp de un an la aceleaşi ceasuri din zi, s-a
constatat că temperatura oraşului se situează în jurul cifrei de +6,4 grade Celsius, oscilând
între -7 grade în ianuarie şi +16 grade în iulie. Presiunea atmosferică medie este de 690 mm.
Datorită pădurilor şi munţilor înconjurători care degajează vapori de apă, media anuală de
precipitaţii este de 900mm. pe cmp. Densitatea precipitaţiilor este maximă în iunie şi iulie,
însă precipitaţiile din cursul iernii sunt destul de dese, realizând un strat de zăpadă de 1,1-1,6
m grosime. De altfel, precipitaţiile abundente constituie un fenomen caracteristic al zonei. În
Călimani, ochiuri de zăpadă se menţin prin văgăuni până la începutul lunii iulie. Toamnele în
schimb sunt mai secetoase.
Durata obişnuită a ploilor căzute în timpul anului nu este prea mare. Cea mai lungă
perioadă ploioasă s-a înregistrat în augut 1908, când a plouat fără întrerupere timp de 14 zile.
Durata obişnuită a perioadelor secetoase este cuprinsă între 12 zile şi 40 zile, conform
înregistrărilor efectuate timp de mai mulţi ani. În anii 1945-1946, cunoscuţi ca deosebit de
secetoşi, cota precipitaţiilor a scăzut până la 497 mm.
Frecvenţa zilelor cu ceaţă ajunge până la 73 zile/an. Fenomenul este determinat de
altitudine şi se remarcă în mod deosebit în lunile iulie şi octombrie.
Regiunea Dornelor aflându-se înconjurată de munţi este ferită de vânturi. Aerul este curat,
saturat de parfumul esenţelor de conifere şi puţin umed, împrospătând împrejurimile în lunile
cele mai calde ale verii. Vânturile cele mai puternice s-au înregistrat în lunile februarie şi
aprilie, când au atins uneori gradul 8 după scara Beufort. Se remarcă vânturile vestice şi
foenurile care provoacă în lunile de iarnă ridicarea temperaturii, apariţia ploilor şi lapoviţei,
înmoaie solul, produc vijelii, şi doboară pădurile de molid. Poarta de intrare a acestor vânturi
în depresiunea Dornei se află între vârfurile Pietrosul şi Ineul din munţii Rodnei.
Vânturile cu caracter de uragan sunt rare, dar păgubitoare. Asemenea vânturi s-au
înregistrat în iarna anului 1947-1948 şi ele au cauzat pagube prin doborârea a cca. 440 mii
mc. lemn.
Bătrânii din localitate se pretind a fi cunoscători ai schimbării vremii prin tradiţiile
transmise din tată în fiu: dacă Ouşorul are „cuşmă” de ceaţă, vine ploaia; dacă vântul trece
prin valea Cheilor Dornei, se schimbă vremea; dacă fumul ieşind din coş cade la pământ, va
ploua.

V. Flora

Vegetaţia preponderentă în bazinul Dornelor este cea din familia coniferelor. Bradul
creşte pe povârnişurile abrupte ale munţilor şi din pricina desimii razelor soarelui nu se pot
strecura până la tulpină. Flora în general este de natură alpină.
La altitudinea de cca. 1550 m. creşte jneapănul, care se târăşte pe pământ cu ramificaţiile
sale dese şi încurcate; lângă jneapăn se alfă tufişuri de afine, merişoare, sălcii pitice, ienuperi,
pini şi mai rar mesteceni. Flora caracteristică zonei subalpine dispune de vegetaţii pe care le
întâlnim în zona munţilor mărginaşi ai Dornei.
Floarea de colţ sau albumiţa, declarată monument al naturii, creşte pe stâncile Rarăului;
bujorul de munte, dediţeii, piciorul cocoşului alpin, ciuboţica cucului alpin, toporaşul alpin,
garofiţa, clopoţei alpini, licheni etc., acoperă suprafeţe întinse în munţii din împrejurimi. În
rezervaţia de la Poiana Ştampei şi la Moara Dracului – Roşu, se întâlneşte un alt monument al
naturii, floarea carnivoră, numită roua cerului.

VI. Fauna

În afara animalelor domestice crescute pe lângă casele gospodarilor, munţii Dornelor


adăpostesc numeroase specii de animale. Între acestea se află cerbi şi căprioare (capra neagră
şi muflonul au dispărul din cauza vânatului excesiv). Există apoi numeroase exemplare de urs,
râs, lup, vulpe, mistreţ, jder, dihor, nevăstuică, bursuc şi vidră. Între păsări nu trebuie uitat
cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, găinuşa, iar între peşti – păstrăvul, lostriţa, lipanul,
mreana şi cleanul.
Datorită acţiunilor de protejare a vânatului şi de sancţionare a braconajului, fauna codrilor
Dornei trăieşte într-un echilibru acceptabil.