Creşterea animalelor în artă şi

literatură
Imagini cu scene de vânătoare, de sacrificare sau cu creşterea animalelor au fost
descoperite în numeroase peşteri. Primele picturi rupestre au fost executate cu cca 37000 de
ani î.e.n.
Vechii egipteni au lăsat ceva asemănător unei enciclopedii, despre viaţa lor, sub formă
de picturi pe morminte, sarcofage şi pereţii templelor; o pictură murală (mileniul III) înfăţişează
mulgerea vacilor. În basoreliefuri apar reprezentări religioase zoomorfe, imagini semi-
umane:zeiţa Hathor- femeia cu cap de vacă, încoronarea zeităţilor-cultul boului Apis.
O altă enciclopedie este “Labirintul regelui Minos”, sau ruinele palatului din oraşul
Cnossos din Creta. Frescele , picturile, numeroasele obiecte de gospodărie ne-a permis să ne
facem o imagine completă despre civilizaţia cretană; locuitorii Cretei se ocupau cu luptele cu
taurii- tauromachia, sau că taurii earau folosiţi ăn spectacolele de circ.
În antichitate era foarte răspândit cultul taurului- simbol al forţei şi fecundităţii. Pe sigilii
se găseau desene cu aspect uman sau corp uman şi cap de taur (Minotaur).
Învăţaţii eleni prezintă, în operele lor, nivelul creşterii animalelor la diferite popoare.
Astfel, Xenofon (430-355 î.e.n.) în “Tratatul de economie” prezintă elemente de creşterea şi
igiena bovinelor.
Aristotel (384-322 î.e.n.) a lăsat posterităţii 3 opere în domeniul creşterii animalelor: “De
partibus animalium”, “De generaţione animalium” şi “Historia animalium”
•  Omul se simţea înconjurat de forţe divine, bune sau
rele, care acţionau prin intermediul unor animale. Aceste
forte erau întrupate intr-o fiinţă reala si concreta, legată
de o anumita ambianta:
• şarpele pe câmp;
• leul in deşert,;
• crocodilul în fluviu, etc.
• Acestea aveau pentru egipteni o mai mare importanta
pentru ca erau prezente nemijlocit, imediat faţă de forţele
invizibilele, divine. De aceea ele trebuiau venerate
pentru a li se câştiga bunăvoinţa si protecţia prin
rugăciuni, prin sacrificii, ofrande si prin divinizarea lor.
 continuare
• Taurul, vaca, berbecul, cainele, pisica, soimul, hipopotamul, leul,
ibisul, vor fi astfel divinizate.
• De la reprezentarile zoomorfe s-a trecut apoi la imagini compozite,
semi-umane, fantastice astfel:
- zeita Hathor – femeie cu cap de vaca;
- zeul Anubis – barbat cu cap de sacal;
- zeul Horus – cu cap de erete etc.
• Asemanea reprezentari isi au explicaţie în cadrul procesului gândirii
religioase a vechilor egipteni: se spunea despre zeu ca el iubeste
dar si uraste; ca ajuta dar si pedepseste; ca daruieste, dar si ia
inapoi cu sila . Ori acest dublu aspect al zeului nu putea fi sugerat
printr-o prezentare pur zoomorfa, exclusiv a sacalulai, eretelui, etc.,
si atunci s-a ajuns la o reprezentare de compromis, la o
reprezentare dubla: nu se putea renunta la reprezentarea animala,
dar cum corpul omenesc sete cel caruia i se va rezerva functia de a
sugera aspectele pozitive, binefacatoare, “umane” ale divinitatii.
 Zeul Apis
• Zeul Apis este
reprezentat printr-un
taur alb cu pete
negre.
 Zeiţa Hathor
• Hathor era zeiţa bucuriei,
maternităţii şi iubirii.
• Ca zeiţă a fertilităţii, Hathor era
asociată şi pusă în legătură cu
revarsările Nilului.
• Ca mod de reprezentare, la
inceput, Hathor era adorată în
forma unei bovine.
• Mai târziu, este reprezentată ca o
femeie cu cap de vacă, şi in final
cu un cap uman, deşi uneori este
reprezentată cu urechi si coarne
similare cu cele ale bovinelor.
Reprezentarea cea mai întalnită
este aceea in care Hathor are
două coarne cu discul lunar in
mijloc.
Minotaurul
Theseus şi Minotaurul
 Cum a ajuns Rembrandt să picteze cele
două tablouri

• În perioada de ucenicie,
Curtând, cum e normal, femei mai coapte,
Primise "Lecţii de anatomie"
De la o doamnă dintr-un "Rond de noapte"
 Goya

•
Fiind chemat la fisc, ca orişicine,
S-a contrazis degeaba cu nebunii
Şi a aflat şi el atunci, în fine,
Ce monştri naşte somnul raţiunii.
 Nicolae Grigorescu
•
Plin de dezamăgire şi revoltă,
'Nainte de-a muri, el şi-a retras
Şi Carul Mare şi cel Mic, pe boltă...
Dar din păcate, boii au rămas.

 
 Evoluţia creşterii animalelor
Nivelul creşterea animalelor, la începutul dezvoltării societăţii omeneşti era
foarte scăzut. Abia în sec. al VIII-lea, în unele ţări, apar preocupări pentru formarea
de rase noi, prin: selecţie, dirijarea împerecherilor şi alimentaţie deosebită.
Explozia demografică a populaţiei umane a exercitat o presiune foarte
mare asupra creşterii animalelor, ceea ce a condus la noi orientări în acest domeniu:
•fenomenul de heterozis în creşterea animalelor;
•aplicarea ultimelor noutăţi în domeniul geneticii şi
nutriţiei;
•sporirea rapidă a efectivelor;
•creşterea producţiilor medii;
•ameliorarea raselor existente;
•perfecţionarea tehnologiilor.
 continuare
• Acest lucru - concentrarea,
presupune: - specializare
- intensivizarea,
- integrarea
producţiei
agricole.
 continuare
Cunoaşterea efectivelor de animale prezintă o foarte
mare importanţă în economia fiecărei ţări. Aceste date
sunt înscrise în statistici anuale sau periodice, naţionale şi
internaţionale (statisticile internaţionale s-au introdus din
anul 1830)
Totalitatea efectivelor de animale (de interes
zootehnic) dintr-o ţară formează aşa numitul şeptel
(cheptel-lb. franceză) şi reprezintă toate animalele din
ţara respectivă,indiferent de specie.
Pentru cunoaşterea valorii reale a şeptelului există
mai multe criterii în elaborarea metodei cum ar fi:
- masa corporală aprox.;
- valoarea animalelor.
 continuare
În acest scop s-a introdus noţiunea de
UVM (unităţi vită mare).
Se consideră, pentru ţara noastră, o UVM
ca fiind echivalentul unui animal adult de talie
mare (taurinele şi cabalinele), 2 animale
tinere din aceleaşi specii (cu vârsta sub un an
şi jumătate), 4 oi sau 4 porci.
Acest mod de evaluare poate fi diferit de la o
ţară la alta.
 Creşterea animalelor = Zootehnie
• zoon - animal şi technos - tehnică.
• Zootehnia generală studiază, în prima parte,
noţiuni de ordin sistematic, respectiv originea şi
formarea speciilor de animale, procesul
domesticirii şi formării raselor, iar în a doua parte,
bazele morfofiziologice ale producţiilor şi principiile
ameliorării, creşterii şi dezvoltării.
• Zootehnia specială se ocupă cu aplicarea
concretă, pe specii de animale, a principiilor şi
metodelor elaborate de Zootehnia generală şi
vizează tehnica reproducerii, creşterii, ameliorării şi
folosirii animalelor, în funcţie de particularităţile lor.
 1. Definiţia, obiectul şi importanţa studiului
creşterii animalelor domestice
• Este ştiinţa care se • creştere,
ocupă cu studiul • reproducţie,
cunoaşterii şi
elaborării celor mai • ameliorare
bune metode de: • şi exploatare a
animalelor
domestice
 Importanţa creşterii
animalelor
• asigură produse de origine animală de strictă
necesitate pentru alimentaţia omului,
• asigură necesarul de materii prime pentru
diferite industrii (textilă, pielărie, etc);
• contribuie la valorificarea intenselor suprafeţe
de pajişti naturale
• prin creşterea animalelor se valorifică în mod
rentabil marile cantităţi de subproduse agricole
bogate în celuloză pe care le transformă în
produse de origine animală deosebit de
valoroase.
 continuare
• sectorul zootehnic contribuie la rentabilitatea şi
altor sectoare de activitate;
• Unele specii de animale (cabaline, bubaline,
taurine) pot fi utilizate şi ca animale de muncă;
• toate speciile de animale concură la
producerea unor cantităţi însemnate de
îngrăşăminte organice valoroase, nepoluante;
• sectorul de creşterea animalelor are un rol
important în utilizare a forţei de muncă de la
sate.
Sistematica zootehnică(taxonomia)
Unităţile sistematice în zootehnie sunt: specia (formată
din una sau mai multe populaţii), rasa şi linia.
Populaţia este o unitate reproductivă de indivizi ce
posedă un fond comun de gene şi reprezintă unitatea
de lucru în ameliorarea genetică.
În funcţie de gradul de izolare reproductivă populaţiile
pot fi:
- deschise, care sunt comunităţi reproductive cu un
aport continuu de gene străine prin emigraţie
(semirasele);
- închise, care sunt comunităţi reproductive cu un
grad mare de izolare reproductivă realizat în mai multe
generaţii ( “rasele pure”).
Sistematica zootehnică

După structura internă populaţiile sunt:

- simple - în care toţi indivizii ce o alcătuiesc au
posibilitatea reală de împerechere între ei; sunt în
general populaţii mici (de exemplu, liniile).
- complexe sau agregate de populaţii care sunt
alcătuite din populaţii simple în care indivizii au
posibilitatea potenţială de a se împerechea între ei
(de exemplu rasele şi speciile).
Taxonul – reprezintă orice populaţie, simplă sau
complexă, suficient de distinctă şi importantă pentru
a fi diferenţiată printr-un nume şi a fi clasificată
printre categoriile sistemice
Specia şi caracterele de specie
Specia reprezintă un nivel de organizare a
materiei vii, . este un sistem biologic deschis,
complet izolat reproductiv de restul lumii biotice,
printr-un mecanism de izolare controlat genetic.
Caracterele de specie sunt:
- morfologice;
- fiziologice;
- ecologice;
- etologice;
- geografice.
 continuare
Caracterele morfologice, se referă la
însuşirile de exterior şi dezvoltare, (forma
corpului, scheletul, forma şi structura
oaselor craniene, particularităţile citologice,
coloritul producţiei piloase şi a penajului
etc…)
Caracterele fiziologice, se referă la
particularităţile fiziologice (metabolism,
particularităţile serologice şi biochimice şi
capacitatea reproductivă).
 continuare
• Capacitatea reproductivă- respectiv
fecunditatea poate fi:
- împerecheri posibile, produşii mor în perioada
embrionară;
- împerecheri posibile, produşii se dezvoltă dar
sunt sterili;
- împerecheri posibile , produşii se dezvoltă dar
sunt parţial sterili;
- împerecheri posibile , produşii sunt normali şi
fecunzi.
 continuare
Caractere ecologice, se referă la adaptările
organismelor faţă de diverşi factori de mediu.
Caractere etologice, sunt reprezentate de
particularităţile de comportament ale indivizilor
unei specii.
Caracterele geografice, se referă la aria
caracteristică de răspândire a unei specii.
Aceste caracteristice se iau în considerare atunci
când celelalte caractere nu sunt concludente, la
animalele sălbatice.
 Structura speciei
• semispecia sau “specia tânără”, rasă pe deplin formată
ce a atins unele din însuşirile speciei, dar nu pe toate;
• subspecia sau rasa geografică sau ecologică
regională, este “un grup de populaţii asemănătoare
fenotipic ale unei specii, ocupând un habitat din cadrul
habitatului speciei şi deosebindu-se taxonomic de
celelalte populaţii ale speciei”- bizonii şi zimbrii;
• rasa (sau rasa ecologică locală sau ecotip) este
alcătuită din populaţii cu constelaţie genetică proprie şi
fenotip distinct de alte rase ale aceleiaşi specii.
• populaţia locală este unitatea funcţională fundamentală
de bază a speciei.
 Speciile de animale care
interesează zootehnia
• Dintre toate încrengăturile lumii animale
interesează zootehnia încrengăturile Molusca,
Arthropoda şi Chordata.
• Încrengătura Arthropoda se subdivide în 9 clase
dintre care numai clasa Insecta cuprinde specii de
interes zootehnic respectiv:
- viermii de mătase (Bombyx mori) care fac parte
din familia Bombicydae ordinul Lepidoptera;
- albinele, (Apis melifera) care fac parte din familia
Apidae, ordinul Hymenoptera.
 continuare
• Cele mai multe specii care interesează
zootehnia fac parte din încrengătura
Chordata, subîncrengătura Vertebrata şi
aparţin la trei clase şi anume:
- Mammalia (mamifere);
- Aves (păsări);
- Pisces (peşti).
 Originea speciilor domestice
Privitor la originea animalelor domestice s-au emis mai
multe teorii.
• - teoria monofiletică, conform căreia fiecare specie
domestică provine dintr-o singură formă sălbatică;
• - teoria difiletică, susţine că unele specii de
animale au luat naştere din două forme sălbatice;
• - teoria polifiletică, după care fiecare specie a luat
naştere din mai multe forme sălbatice, mai exact pentru
fiecare rasă sau grup de rase ar fi existat o formă
sălbatică
 Domesticirea animalelor
Etapele domesticirii: captivitatea, îmblânzirea şi
domesticirea propriu-zisă.
• Captivitatea. Această etapă a fost determinată de
caracterul nesigur al vânătorii şi de dorinţa omului primitiv
de a-şi asigura rezerve de hrană pe timp mai îndelungat.
• Îmblânzirea. Animalele sălbatice ţinute captive un
timp îndelungat, în generaţii succesive, şi-au format
reflexe condiţionate legate de prezenţa omului.
Domesticirea. S-a realizat atunci când animalele
îmblânzite au început să se reproducă iar descendenţii
obţinuţi au fost crescuţi, timp de mai multe generaţii, în
condiţii diferite de cele ale părinţilor.
 Epoca şi centrele domesticirii
• Se consideră că principalele specii de animale au fost domesticite în
neolitic, între al VIII-lea şi al V-lea mileniu î.e.n., cu excepţia câinelui
care a fost domesticit la sfârşitul paleoliticului (mileniul XVIII î.e.n.).
• Centrele domesticirii. Majoritatea cercetărilor au dovedit existenţa
a 4 centre de domesticire:
- Asia centrală şi de Sud-Est se consideră a fi cel mai
vechi şi mai puternic centru de domesticire. Aici au fost
domesticite vitele cornute mari, câinele, porcul şi găina;
- Asia Mică şi Africa de Nord este al doilea centru de
domesticire. Aici se presupune că au fost domesticite
vaca, porcul, capra, găina, gâsca, păunul şi porumbelul;
- pe Continentul American, au fost domesticite lama,
raţa leşească şi curca.
 continuare
- al treilea centru este cel european, în care au fost
domesticite vitele cornute mari, caii grei, oile, iepurii,
renul şi raţa;
- Africa deşi dispune de numeroase specii de
animale sălbatice a dat puţine specii domestice
asinul, cămila cu o singură cocoaşă (dromaderul),
pisica, bibilica şi struţul.
• Aceste centre de domesticire n-au rămas izolate,
întrucât prin migraţia popoarelor, animalele domestice s-
au răspândit dintr-o regiune în alta populând ulterior tot
globul.
 Consecinţele domesticirii
Modificări de natură morfologică şi fiziologică.
Modificările morfologice sunt:
- dimensiunile şi greutatea corporală s-au
modificat mult, apare o mare variabilitate în cadrul
aceleiaşi specii, mai ales la cai şi câini;
- scheletul a suferit modificări atât în ce priveşte
structura, forma sau numărul de oase;
- musculatura a suferit modificări însemnate, în
special la rasele de carne;
- culoarea la animalele domestice a suferit modificări
profunde;
- pielea şi producţiile piloase s-au modificat mult la
animalele domestice.
 continuare
Modificările fiziologice sunt profunde şi
vizează:
- creşterea capacităţii de folosire a
hranei;
- apariţia aptitudinilor productive;
- modificări ale funcţiei de reproducţie;
- modificări ale procesului de creştere
etc.
 Noţiunea de rasă
• Rasa este o subdiviziune a speciei, creată de om, proprie
numai animalelor domestice şi este formată din indivizi
asemănători între ei.
• De regulă, rasa este un agregat de populaţii, rar o
populaţie simplă şi care are un efectiv suficient de mare
pentru a evalua sub influenţa selecţiei, evitându-se
consangvinizarea.
• Indivizii unei rase prezintă pe lângă caracterele comune
speciei de care aparţin şi anumite însuşiri prin care se
aseamănă între ei şi se deosebesc de indivizii din alte
rase.
• Indivizii din aceeaşi specie, dar din rase diferite, nu sunt
izolaţi reproductiv decât în mod artificial (de către om).
 continuare
• Rasa este unitatea de lucru în ştiinţa şi
practica zootehnică şi a fost definită de Al.
Furtunescu ca fiind:
• “o grupă de animale domestice din
aceeaşi specie, având origine comună şi
anumite însuşiri ereditare asemănătoare,
formată de om în aceleaşi condiţii naturale
şi artificiale de mediu în vederea unor
scopuri economice determinate”.
 Formarea raselor
La formarea raselor au contribuit două categorii de factori:
natural-istorici şi social economici
Factorii naturali-istorici
• domesticirea aceleaşi forme sălbatice în condiţii de mediu
diferite;
• migraţia animalelor, fie pentru căutarea unor condiţii de
mediu mai bune fie impusă de om.
• originea polifiletică a unor specii domestice (bovine,
cabaline, ovine, suine);
• Aceşti factori au determinat apariţia unui grup redus de rase
primitive, slab productive, tardive, dar puţin pretenţioase şi
rezistente: Sura de stepă, Țurcana, Țigaia etc.
Factorii social economici (sau artificiali) sunt:
- alimentaţia;
- adăpostirea;
- îngrijirea;
- selecţia;
-încrucişarea;
- dirijarea activităţii de reproducţie;
- creşterea dirijată a tineretului etc.
 Caracterele de rasă
Există două grupe de caractere: morfologice şi fiziologice.
Caracterele morfologice mai importante sunt:
- talia, sunt rase de talie mare, mică sau mijlocie;
- greutatea corporală - rase grele, intermediare sau
uşoare;
- conformaţia corporală, se referă la forma,
dimensiunea, direcţia unei regiuni corporale sau a unui
grup de regiuni;
- pielea şi producţiile piloase, prezintă caractere
diferenţiale în privinţa fineţii, structurii şi a pigmentului;
- culoarea părului, lânii şi a penajului, sunt
caractere de rasă pentru majoritatea speciilor de animale
domestice.
 Caracterele fiziologice
Principalele caractere fiziologice
sunt:
- producţia;
- precocitatea;
-capacitatea de valorificare a hranei;
- prolificitatea;
- rezistenţa etc.
 continuare
Producţia, este caracterul care exprimă în cel mai înalt
grad potenţialul economic al raselor şi serveşte drept
criteriu în clasificarea valorică a acestora.
Precocitatea - însuşirea unor animale de a atinge
maturitatea sexuală şi corporală într-un timp mai scurt.
Capacitatea de valorificare a hranei este caracteristică
raselor specializate pentru carne.
Prolificitatea este însuşirea femelelor, din speciile
multipare, de a da naştere la un număr cât mai mare de
produşi la fătare.
Rezistenţa la îmbolnăviri şi la diferiţi factori de climă,
este o însuşire importantă şi diferă de la o rasă la alta în
funcţie de gradul de ameliorare.
 Clasificarea raselor
După conformaţia corporală de ansamblu rasele pot
fi:
- longilinii sau dolicomorfe (zvelte şi lungi);
- brevilinii sau brevimorfe (compacte);
- medii-linii sau mezomorfe (cu proporţii mijlocii).
După aptitudinea economică sunt:
- rase specializate;
- mixte.
După precocitate pot fi:
- rase precoce;
- rase tardive.
 continuare
După gradul de ameliorare se pot distinge următoarele tipuri de
rase:
- rase perfecţionate sau pure. Sunt rase “închise
reproductiv”.În funcţie de gradul de izolare reproductivă, rasele
perfecţionate se împart în: rase închise (“pure” propriu zis) cu
registrul genealogic închis (calul Pur sânge englez) şi rase
“deschise” cu registrul genealogic deschis (Trăpaşul românesc);
- rase locale (primitive sau naturale) sunt rase rezultate prin
bariere geografice şi prin intervenţia directă a omului;
- supra-rase sunt grupuri monofiletice de rase, fenotipic prea
diferite pentru a putea fi incluse într-o singură rasă;
- semi-rase (rase de tranziţie sau ameliorate) sunt populaţii în
curs de absorbţie, care au dobândit unele din atributele rasei, dar
nu pe toate.
 Structura internă a rasei
• Rasele se caracterizează printr-o anumită
omogenitate şi constanţă, care însă nu au un
caracter absolut ci relativ, deoarece sunt
formate din grupe de animale asemănătoare prin
caracterele generale de rasă dar prezintă totuşi
unele particularităţi. Rezultă că rasele au o
anumită structură internă, anumite subdiviziuni.
Aceste subdiviziuni sunt:
- varietatea;
- linia;
- familia.
 continuare
• Varietatea – un nr. de indivizi diferenţiaţi
de restul animalelor printr-o serie de
caractere morfologice şi fiziologice.
• Linia – o populaţie simplă ce evoluează
sub influenţa selecţiei şi (sau) a derivei
genetice şi este izolată reproductiv de
către om. După ponderea gradului de
înrudire dintre indivizi se cunosc 4 tipuri de
linii.
 Linia neconsangvinizată este o populaţie simplă, care
evoluează sub influenţa selecţiei, evitând consangvinizarea.
Sunt 2 tipuri de astfel de linii:
- crescătoriile de elită ce includ cele mai valoroase
exemplare ale unei rase.
- liniile neconsangvinizate propriu-zise sunt formate şi
ameliorate după programe riguros întocmite sunt destinate
încrucişărilor industriale.
Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă,
care evoluează sub influenţa selecţiei şi a unei
consangvinizări moderate (cca 3% pe generaţie)
Linia consangvinizată este cea mai mică populaţie
(minimum 2 indivizi) care rezultă dintr-o creştere a
consangvinizării pe generaţie mai mare de 6%.
 continuare
Linia (populaţia) stabilă genetic este o populaţie
simplă, nesupusă selecţiei, consangvinizării şi
imigraţiei, deoarece nu intervine nici un factor
modificator al frecvenţei de genă şi de genotip. Ea
se poate utiliza ca:
- populaţie de control (martor) pentru a măsura
progresul genetic realizat de populaţia supusă
ameliorării genetice;
- rezervă de gene din populaţiile pe cale de
dispariţie, sau pot fi folosite la revitalizarea unor rase
excesiv de ameliorate şi care încep să degenereze
 continuare
• Familia – descendenţii ambelor sexe ce
provin de la aceeaşi formă parentală
masculină sau feminină.
• Poate avea un număr variabil de indivizi în
funcţie de prolificitate;
– la vacă 6-7 produşi;
– la scroafă 40-100;
– la un taur folosind ÎA, un nr. foarte mare de
produşi
 Variabilitatea în cadrul raselor
• Indivizii uni rase nu sunt omogeni ci prezintă abateri de
la tipul mediu al rasei→aşa numitele plus şi minus
variante, acestea constituind variabilitatea.
• Variabilitatea este determinată de structura genetică a
indivizilor dar şi de condiţiile de mediu în care aceştia
evoluează.
• Variabilitatea se referă la două grupe de caractere:
- cantitative ce cuprind atât elemente de exterior cât şi
producţiile;
- calitative, se referă la acele însuşiri care nu pot fi
exprimate prin cifre: formatul corporal culorile constituţia
tipul morfo-productiv.
 Adaptarea raselor

Adaptarea este procesul de modificare morfo-

fiziologică a animalelor ca răspuns la factorii noi de
mediu în care au fost transferate.
Adaptarea fenotipică este începutul adaptării
genetice şi priveşte individul şi numai indirect
populaţia, pe când cea genetică priveşte în
exclusivitate populaţia.
Animalele care manifestă o bună adaptare se
caracterizează prin: pierderea minimă a greutăţii pe
perioada expunerii la stres, rezistenţă la boli,
longevitate mare şi în special prin menţinerea
fertilităţii.
 Aclimatizarea raselor
• Aclimatizarea se manifestă printr-o creştere a
toleranţei faţă de solicitarea continuă şi repetată la
un stresor climatic complex.
În general, rasele mixte se aclimatizează mai
uşor comparativ cu cele specializate unilateral, la fel
şi animalele tinere,care îşi desăvârşesc creşterea în
mediul nou creat ,se aclimatizează mai uşor decât
cele adulte etc.
În prezent, datorită faptului că toţi factorii de
mediu pot fi controlaţi de către om, aclimatizarea
diferitelor populaţii de animale domestice în diferite
zone ale globului, este o problemă de tehnologie şi
ea depinde de dezvoltarea economică a fiecărei ţări.
 Degenerarea raselor

Este un fenomen opus aclimatizării, care

exprimă totalitatea modificărilor suferite de
organismul animal şi care duc la scăderea
vitalităţii, a capacităţii de producţie şi de
reproducţie.
Semnele degenerării sunt:
- modificări în aspectul general al corpului;
- modificări în îmbrăcămintea piloasă;
- scăderea fecundităţii.
 Cauzele degenerării

- condiţii necorespunzătoare de hrănire şi

adăpostire în perioada de dezvoltare a animalelor
tinere;
- exploatarea neraţională a animalelor;
- introducerea la reproducţie a animalelor tinere
înainte de vârsta optimă;
- lipsa unei selecţii corecte a animalelor de
reproducţie;
- practicarea unor împerecheri strâns înrudite şi
necontrolate etc
 Studiul însuşirilor individuale ale
animalelor
• Însuşirile individuale ale animalelor
domestice reprezintă manifestarea în
fenotip a interacţiunii dintre baza genetică
şi factorii de mediu.
• Pentru uşurinţa studierii, acestea au
fost împărţite în trei grupe:
• - exteriorul,
• - constituţia,
• - producţia.
 Exteriorul animalelor domestice

Studiul exteriorului este necesar pentru aprecierea valorii

biologice şi economice a animalelor. Pe baza
exteriorului se poate aprecia:
• - identitatea,vârsta şi rasa animalelor;
• - dezvoltarea corporală;
• - conformaţia corporală ;
• - tipul constituţional;
• - procesul de creştere a tineretului;
• - evidenţierea anumitor vicii, ticuri sau maladii ale
animalelor.
 Metode de apreciere a
exteriorului
Metodele de apreciere a exteriorului sunt:
somatoscopia, somatometria şi somatografia.
Somatoscopia sau examinarea vizuală a animalelor
are trei variante:
• - metoda liberă;
• - metoda punctelor
• - metoda dreptunghiulară;
Somatometria se bazează pe determinarea
dimensiunilor corporale ale diferitelor regiuni corporale şi
ale greutăţii vii.
Somatografia- fotografierea şi filmarea animalelor
Metoda dreptungiulară
SOMATOMETRIA
 Prelucrarea datelor
Datele obţinute se exprimă sub formă de:
- valori absolute;
- valori relative;
- indici corporali.
Există patru grupe de indici corporali:
- indici de format;
- indici organici sau costituţionali;
- indici mecanici;
- indici de volum.
 Tehnica aprecierii exteriorului
Aprecierea exteriorului se face prin două examene.
Examenul analitic se bazează pe aprecierea regiunilor
corporale.
Examenul de sinteză se bazează pe următoarele
elemente:
• dezvoltarea corporală se apreciază cu ochiul liber sau prin
măsurători şi cântăriri. Este în corelaţie directă cu producţia.
Rasele pot fi:
- hipermetrice;
- eumetrice;
- hipometrice;
• formatul corporal se apreciază pe baza indicelui formatului
corporal lateral, care poate fi mai mic, egal sau mai mare de
100 (înalt, pătrat, dreptunghiular)
 continuare
• tipul morfologic se stabileşte pe baza raporturilor dintre
lungimi lărgimi şi înălţimi corelate cu cele privind conturul şi
profilul diferitelor regiuni corporale. Există 3 tipuri morfologice;
- dolicomorf forme lungi şi înalte, membre lungi
musculatură redusă corespunde formatului înalt;
- brevimorf forme relativ scurte şi largi, talie mică
membre scurte, caracteristic animalelor cu format corporal
dreptunghiular;
- mezomorf se caracterizează prin forme
intermediare. Corespunde formatului corporal pătrat.
• armonia de ansamblu, care este dată de dezvoltarea
fiecărei regiuni corporale, de direcţia , modul de prindere şi de
îmbinare cu regiunile învecinate.
Formatul corporal
 Condiţia animalelor domestice
Condiţia animalelor reprezintă starea fiziologică şi de
întreţinere a unui animal la un moment dat.
• Condiţia de reproducţie este determinată de o stare
morfo-fiziologică normală a animalelor care au beneficiat de
un regim de hrănire, îngrijire şi exploatare corespunzător.
• Condiţia de antrenament (de exploatare) este
caracteristică animalelor supuse antrenamentelor metodice şi
dresajului .
• Condiţia de îngrăşare se întâlneşte la animalele la care
procesele de asimilaţie depăşesc dezasimilatia.
• Condiţia de extenuare este opusă condiţiei de îngrăşare
şi este consecinţa unei alimentaţii insuficiente, a întreţinerii şi
îngrijirii necorespunzătoare şi a unei exploatări neraţionale.
Constituţia animalelor domestice

Constituţia reprezintă totalitatea

particularităţilor morfologice, funcţionale şi
productive care caracterizează un animal.
În aprecierea constituţiei se va ţine cont de
următoarele elemente:
- exteriorul animalelor (habitusul);
- interiorul animalelor (complexionul);
-particularităţile sistemului nervos
(temperamentul).
 Exteriorul animalelor
domestice (habitusul)
• Este dat de particularităţile de formă şi structură,
de aspectul scheletului, musculaturii, pielii şi
producţiilor piloase, ţesutului conjunctiv etc.
Aspectele morfologice reflectă fidel
particularităţile biologice, respectiv
caracteristicile metabolismului, deoarece
reprezintă exteriorizarea unui anumit tip de
activitate funcţională.
Există două tipuri principale de activitate
funcţională (respirator şi digestiv) şi două
intermediare.
 Tipurile funcţionale
• Tipul respirator este caracteristic animalelor cu
constituţie fină, trunchi lung şi îngust, torace profund şi
turtit lateral, coaste puţin arcuite, distanţate şi orientate
oblic pe coloana vertebrală. Este caracteristic raselor
de lapte, cailor de viteză şi păsărilor ouătoare
• Tipul digestiv este caracteristic animalelor cu
constituţie robustă la care procesele oxidative sunt mai
lente, cavitatea toracică este scurtă şi largă, ca urmare
a direcţiei verticale a coastelor şi a arcuirii lor
exagerate, gâtul scurt şi gros, pielea groasă cu mult
ţesut conjunctiv subcutanat. Tipul digestiv este
caracteristic taurinelor şi ovinelor de carne, cailor de
povară şi păsărilor de carne
 continuare
• Interiorul animalelor
(complexionul) reprezintă toate
particularităţile morfologice şi
biochimice ale organismului.
• Temperamentul, respectivul
modul cum reacţionează organismul
sub influenţa diverşilor factori.
Schema tipului respirator
Schema tipului digestiv
Tipurile constituţionale la animale
Tipurile constituţionale trebuie să indice atât
aspectul morfologic cât şi fiziologic al acestora, precum
şi însuşirile sau tipul de producţie.
Constituţia fină este caracteristică animalelor
care din punct de vedere morfo-fiziologic aparţin tipului
dolicomorf şi respirator.
Constituţia robustă este caracteristică animalelor
cu scheletul mai puţin dens, musculatura bine
dezvoltată şi ţesutul conjunctiv abundent şi bine
repartizat sub piele. Se împarte în două subtipuri: -
- robustă-compactă;
- robustă-afânată.
 continuare
- constituţia robustă-compactă aparţin
tipului respiratoro-digestiv, iar morfologic, tipului
mezomorf (rasele mixte).
- constituţia robustă-afânată. Este
caracteristică tipul fiziologic digestiv iar
morfologic tipului brevimorf. (rasele de taurine şi
ovine de carne ş caii de povară).
Constituţia debilă reprezintă o exagerare a
constituţiei fine.
Constituţia grosolană este o abatere de la
constituţia robustă.
 Bazele morfofiziologice ale
producţiilor
În exprimarea însuşirilor productive ale animalelor se
utilizează noţiunile de capacitatea productivă, producţie
şi productivitate.
• Capacitatea productivă (C P) sau potenţial productiv
este producţia maximă posibilă ce se poate obţine de la
un animal sau de la in grup de animale, în condiţii optime
de exploatare.
• Producţia este caracterul care poate fi măsurat, este
expresia capacităţii productive în raport de condiţiile
asigurate animalele.
 continuare
• Noţiunea de productivitate are o sferă mult mai
largă decât capacitatea de producţie şi
productivitate deoarece include şi elementele
economice rezultate din raportarea producţiei
absolute la cheltuieli.
 Producţia de lapte
• Perioadă de lactaţie are o durată variabilă în
funcţie de specie. La vaci această perioadă este
în medie de 300-305 zile, la ovine şi caprine de
150 zile, la bivoliţe 7-8 luni, la iapă 7-8 luni, la
scroafă 2-4 luni.
• Perioada de repaos mamar reprezintă
timpul scurs de încetarea secreţiei laptelui până
la următoarea declanşare a lactaţiei şi are o
durată variabilă, de la specie la specie: la vacă
este în medie de 60 de zile, la oaie şi capră 5-7
luni etc.
 continuare
Secreţia laptelui are loc la nivelul glandei mamare
(uger), situată în regiunea inghinală la majoritatea
speciilor. Glanda mamară este alcătuită din mai
multe sisteme:
• sistemul de secreţie care este reprezentat de acinii
glandulari;
• sistemul de excreţie format din canalele excretoare,
intralobulare şi interlobulare. Acestea reunite
formează canalele galactofore, care se varsă în
sinusul galactofor, ce ajunge în canalul mamelonului;
• stroma conjunctivo - adipoasă, respectiv ţesutul de
susţinere;
• mamelonul sau sfârcul.
 Funcţiile glandei mamare
Secreţia laptelui este un proces complex,
aflat sub dependentă neuro-hormonală şi se
desfăşoară în două etape:
- declanşarea lactaţiei care are loc la sfârşitul
gestaţiei, datorită acţiunii mai multor hormoni;
- menţinerea lactaţiei care presupune
existenţa unor impulsuri ce pleacă de la nivelul
glandei mamare.
 continuare
Eliminarea laptelui este un proces fiziologic
complex ce comportă două faze:
- excreţia pasivă, care se realizează în prima
fază, când are loc trecerea laptelui din lumenul
alveolar în canalele excretoare, iar de aici în
canalele intralobulare, interlobare şi în "cisterna
laptelui", ca urmare a diferenţei de presiune dintre
acestea;
- evacuarea propriu-zisă a laptelui din cisternă
şi din canalele şi alveolele ugerului, fie prin muls,
fie prin supt.
Compoziţia chimică şi proprietăţile
fizice ale laptelui
Componenţii în procente din lapte
Specia
SU Grăsimi Proteină

Vacă 12,9 3,8 3,6

Bivoliţă 17,8 7,5 4,3
Capră 12,8 4,1 3,7
Oaie 16,8 6,2 5,4
Iapă 10,7 1,6 2,5
Scroafă 17,4 7,0 5,5
 Factorii care influenţează
producţia de lapte
Producţia de lapte este influenţată de două
categorii de factori: factori de natură ereditară
(genetici) sau interni şi factori de mediu.
Factorii de natură ereditară influenţează
producţia individuală de lapte, atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi calitativ şi sunt reprezentaţi de:
- rasa. Influenţa rasei asupra producţiei de lapte, în
condiţii asemănătoare de mediu, reprezintă potenţialul
productiv al fiecărei rase. Această influenţă se
manifestă atât asupra cantităţii cât şi asupra calităţii
laptelui prin conţinutul de substanţă uscată, grăsime,
proteină etc.
 continuare
- individualitatea, determinată de tipul de
metabolism, de temperamentul, constituţia, gradul
de valorificare a hranei etc. şi prezintă o variabilitate
foarte mare încât depăşeşte uneori, diferenţa de
productivitate dintre rase. Astfel, la rasa Holstein,
variază de la 2000-3000 kg la cca 27000 de kg pe
lactaţie.
-tipul fiziologic, influenţează în mod deosebit
producţia individuală de lapte. La animalele de
tip respirator cantitatea de sânge faţă de greutatea
corporală, este mai mare decât la tipul digestiv,
favorizând irigarea glandei mamare şi implicit
capacitatea secretorie a acesteia.
 continuare
- vârsta. Producţia de lapte este influenţată, la
vaci, de vârsta la prima fătare dar şi de ordinea
lactaţiei.
- dezvoltarea corporală. Nivelul optim al greutăţii
corporale se stabileşte, pentru fiecare rasă, în
funcţie de gradul de ameliorare, de eficienţa
economică somato-productivă (raportul dintre
greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe
lactaţie). Indicele somato-productiv are valori medii
de 1/8-1/10 la rasele specializate pentru producţia
de lapte. La vacile recordiste acest indice are valori
de peste 1/15.
 continuare
Factorii de mediu sau factorii externi sunt naturali
sau artificiali (de exploatare).
Factorii naturali respectiv factorii climatici au un rol
important asupra producţiei de lapte.
Factorii artificiali sau de exploatare sunt:
- alimentaţia ;
- adăparea;
- condiţiile de întreţinere;
- mulgerea corectă şi la timp:
- repausul sexual sau intervalul de timp de la fătare
la monta fecundă;
- durata lactaţiei condiţionează cantitatea de lapte pe
lactaţie şi pe viaţa productivă.
 Controlul producţiei de lapte
• Se efectuează în scopul stabilirii potenţialului
genetic al animalelor, în vederea selecţiei şi a
utilizării la reproducţie a celor mai valoroase
exemplare. În afara acestui scop, controlul
producţiei de lapte se mai face şi din
considerente tehnologice şi economice.
• Deoarece, dintre speciile producătoare de lapte
cea mai mare importanţă economică o au
taurinele, ovinele şi caprinele, pentru acestea
s-au stabilit tehnici oficiale de control a
producţiei de lapte, care.
 continuare
• Controlul oficial al producţiei (COP)
reprezintă operaţiunea de măsurare şi
înregistrare a performanţelor fiecărui animal
candidat la selecţie şi a descendenţei sale de
către o autoritate independentă.
• Începând cu 1 ianuarie 2007, normele privind
controlul producţiilor, formulate la nivelul Uniunii
Europene (UE), se aplică şi pe teritoriul
României.
 continuare
• Astfel, dacă ne referim la bovine, în ţara noastră,
Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie
în Zootehnie (ANARZ) organizează controlul oficial al
producţiei de lapte (COPL) în vederea ameliorării
efectivelor, scopul final fiind rentabilizarea creşterii
acestei specii.
• Necesitatea controlului producţiei de lapte constă în:
- îmbunătăţirea activităţii din fermă (managementul);
- asigurarea progresului genetic;
- creşterea calităţii producţiei de lapte;
- menţinerea sănătăţii efectivului din fermă.
 continuare
• Controlul oficial al producţiei de lapte cuprinde:
- controlul cantitativ al laptelui;
- controlul calitativ al laptelui (determinarea
conţinutului de grăsime, proteine şi a altor componente
ale laptelui);
- organizarea sistemului informatic.
• În controlul oficial al producţiei de lapte pot fi cuprinse
toate bovinele (din exploataţii/ferme) înmatriculate
conform sistemului oficial, la care reproducţia se
efectuează pe baza însămânţării artificiale (IA),
embriotransferului (ET) sau a montei naturale numai cu
tauri autorizaţi.
 continuare
• Cuprinderea vacilor în controlul producţiei de lapte se
face pe baza solicitării scrise a proprietarilor sau
deţinătorilor de animale. De la data solicitării, vacile sunt
luate în controlul oficial, dacă nu au depăşit maximum 80
zile de la data fătării.
• La intrarea în controlul oficial, fiecărei exploataţii/ferme i
se va atribui un cod numeric.
• Controlul se desfăşoară permanent la toate vacile
înscrise. Suspendarea controlului se face numai la
solicitarea scrisă a crescătorului sau deţinătorului de
animale, sau din iniţiativa organizaţiei responsabile în
anumite condiţii: refuzul proprietarului, nerespectarea
orelor de muls, împiedicarea efectuării controlului,
prezentarea de anamneze false, etc.
 Metodele de control agreate de Comitetul
Internaţional pentru Controlul Performanţelor
(ICAR).
Durata control
Metoda Interval (zile) Simbol
(ore)
A2
24 14

A2
24 21

A 24 28
A4

A6
24 42

Control alternativ 1 lună AT

B 24 1 lună B
 continuare
• La noi în ţară, în prezent, se foloseşte cu
precădere metoda A6 - 42 zile, cu 8-9
controale/an (se utilizează din ce în ce mai puţin
şi metoda A4 - 28 zile, cu 12-13 controale/an).
• Controlul oficial se desfăşoară pe baza graficului
întocmit de organizaţia de control responsabilă
(ANARZ, respectiv de unităţile judeţene din
subordine - UARZ), prelevarea probelor de lapte
făcându-se exclusiv de către controlorii instruiţi
şi acreditaţi în acest scop.
 Producţia de carne

• Producţia de carne se obţine de la majoritatea

speciilor de mamifere şi păsări, dar mai ales, de
la cele exploatate numai în această direcţie:
suine, curci şi gâşte.
• La ora actuală şi la de taurine şi ovine există
rase care se cresc numai pentru carne.
• Importanţa producţiei de carne în alimentaţia
oamenilor rezidă din compoziţia chimică a
acesteia, care la rândul ei, este influenţată de
proporţia ţesuturilor, care o alcătuiesc.
 Compoziţia chimică a cărnii
• Din punct de vedere chimic, carnea este formată din
apă, substanţe azotate proteice şi neproteice, lipide,
cantităţi mici de săruri minerale, vitamine, enzime şi
urme de hormoni.
• Conţinutul în apă al cărnii variază între 50-75%, în
funcţie de specie, vârstă, stare de îngrăşare şi regim de
furajare. Cel mai redus conţinut în apă se găseşte în
carnea porcinelor şi palmipedelor adulte îngrăşate (48-
52%), iar cel mai ridicat în carnea animalelor slabe
(peste 70%).
• În cadrul aceleiaşi specii, animalele adulte au un conţinut
mai redus de apă, comparativ cu animalele tinere.
 continuare
• Proteinele din carne sunt reprezentate de proteinele
musculare şi cele din ţesutului conjunctiv. Dintre toate
proteinele existente în organism, cele musculare deţin
ponderea cea mai mare (peste 90%). În medie,
proteinele se găsesc în carne în proporţie de 18-20%, cu
variaţii influenţate de numeroşi factori, dar mai ales de
starea de îngrăşare. Carnea conţine toţi aminoacizii
esenţiali.
• Lipidele din carne sunt reprezentate de gliceride,
fosfolipide şi colesteride şi se găsesc în cantitatea cea
mai mare în ţesutul gras şi conjunctiv lax. Pe specii,
carnea cu cel mai ridicat conţinut de grăsime este cea de
porcine, apoi cea de ovine şi palmipede îngrăşate.
 continuare
• Substanţele extractive neazotate se găsesc în cantităţi
infime, comparativ cu celelalte două componente
(proteinele şi grăsimile).
• Principalele substanţe extractive neazotate sunt
glicogenul, inozitolul, acidul lactic, oxidoreductaza,
transferazele, hidrolazele şi ligazele.
• Substanţe minerale din carne au un rol biologic şi
biochimic deosebit şi sunt reprezentate de
macroelemente ca: Na, K, Ca, Mg, P, CI, Fe, dar şi de
microelemente: Mn, Cu, Zn, Ca, Al, S.
• Carnea reprezintă o importantă sursă de vitamine, în
special vitamine din grupa B, (riboflavina (B2), piridoxina
(B6), ciancobalamina (B16), şi acidul folic), dar şi
vitamine liposolubile (mai ales în carnea de porc).
 Morfofiziologic
carnea este rezultatul unor procese morfofucţionale
privind creşterea şi dezvoltarea întregului organism.
Cunoaşterea acestor procese prezintă o mare
importanţă teoretică şi practică deoarece permite
asigurarea unui echilibru permanent între factorii genetici
şi cei de mediu.
• Creşterea este prima fază din viaţa organismului şi are
ca punct de plecare celula ou (zigotul); reprezintă o
modificare corporală relativ ireversibilă în timp.
• Urmează aşa numita „fază de stabilitate” - faza de adult,
care se caracterizează printr-o constanţă în greutate,
talie şi funcţiuni.
• A treia fază, numită „fază de uzură” a materiei vii,
constituie ultima etapă a vieţii.
 continuare
• Durata fazei de creştere în raport cu durata totală a vieţii
variază mult în funcţie de specie.
• Dezvoltarea este un fenomen calitativ complex, care
conferă individului proprietăţi noi, păstrând unitatea şi
echilibrul funcţional al organismului.
• Dacă creşterea unui animal se materializează prin
creşterea greutăţii şi staturii, dezvoltarea este
mecanismul evolutiv, care realizează progresiv starea de
adult.
• Aceste două procese sunt complementare şi foarte
strâns legate, motiv pentru care este foarte dificil să fie
tratate în mod separat.
 Factorii care influenţează
producţia de carne
• Pot fi de natură individuală şi de mediu.
• Factorii de natură individuală sunt reprezentaţi atât de
factorii genetici (randament la tăiere, rasă,
individualitate, tip fiziologic şi morfologic, precocitate
etc.), cât şi de unii factori cu caracter general (vârsta,
sex, stare de îngrăşare etc.).
• Randamentul la tăiere se stabileşte după sacrificarea,
jupuirea şi îndepărtarea capului şi picioarelor de la
genunchi şi jarete în jos, precum şi a organelor interne,
cu excepţia uneori, a rinichilor; se obţine carcasa care se
desparte în două jumătăţi sau în patru sferturi.
• Greutatea carcasei obţinute se raportează la greutatea
vie a animalului înainte de sacrificare şi reprezintă
randamentul la tăiere.
 Randamentul la tăiere
• Depinde de o serie de factori, dintre care menţionăm:
specia, vârsta, starea de îngrăşare, sistemul de
îngrăşare etc. Astfel, la taurine, randamentul la
sacrificare este de 60-70% la rasele de carne, 50-60% la
rasele mixte.
• La ovine, randamentul la sacrificare este de 55-60% la
rasele de carne şi 45-50% la rasele de lână-lapte.
• La porcine, randamentul la tăiere variază în funcţie de
rasă, fiind cuprins între 75-80%.
• La iepurii de casă, randamentul la tăiere este, în medie,
de 65%, iar la păsări este de 67,2%, la găină, 70,7% la
curcă, 65,5% la raţă etc.
 continuare
• Rasa influenţează esenţial producţia cantitativă şi
calitativă de carne, la toate speciile, în funcţie de gradul
ei de precocitate şi tipul de conformaţie. Există rase
specializate pentru producţia de carne, care se
caracterizează printr-o mare capacitate de conversie a
hranei, durată mai redusă de îngrăşare, randament
ridicat la sacrificare şi carcase corespunzătoare sub
aspect calitativ.
• La taurine, cele mai valoroase rase pentru carne sunt
rasele: Charloise, Blanc Belgian Blue, Chianină,
Hereford, Aberdeen Angus, Simmental etc.
 continuare
• La ovine, rasele specializate pentru carne sunt:
Ile de France, Texel, Lincoln, Suffolk, etc., care
se caracterizează prin masă corporală mare şi
carne de calitate superioară.
• La porcine, rasele Durok, Landrace, Marele
Alb, Hampshire, mai ales hibrizii dintre acestea,
realizează peste 760 g spor mediu zilnic, cu un
consum specific de 2,6 kg de furaj/kg spor şi un
randament sacrificare de peste 76%.
• La păsări, „hibrizii de carne” înregistrează
greutăţi corporale, la vârsta de 9 săptămâni, de
peste 1880 g.
 continuare
• Tipul morfo-fiziologic este un factor important pentru
producţia de carne. Animalele din rasele de carne au
scheletul axial puternic dezvoltat şi cel periferic redus,
musculatura voluminoasă, constituţia robust-afânată,
precocitate pronunţată şi tip fiziologic digestiv.
• Vârsta influenţează în foarte mare măsură parametri
cantitativi şi calitativi ai producţiei de carne, fiind strâns
legată de capacitatea de conversie a hranei şi implicit de
potenţialul de creştere şi îngrăşare.
• De regulă, la animalele tinere, viteza de creştere este
mare, consumul specific de furaje este redus, iar carnea
este de cea mai bună calitate, fapt ce a determinat
orientarea producţiei de carne pe îngrăşarea tineretului.
 continuare
• Sexul influenţează producţia de carne. Astfel, la toate speciile
şi rasele de carne, masculii au o masă corporală şi o energie
de creştere şi îngrăşare mult mai mare, comparativ cu
femelele.
• În general, masculii realizează sporuri mai mari, cu
consumuri mai reduse, sintetizează mai bine proteina, dar mai
slab grăsimea, ceea ce face ca valoarea energetică a cărnii
să fie mai redusă.
• Femelele realizează sporuri şi carcase mai mici, consum de
hrană mai ridicat, indice de seu mai mare, însă însuşirile
organoleptice ale cărnii sunt mai bune.
• Masculii castraţi, dau rezultate mai bune în ceea ce priveşte
sporul în greutate decât cei necastraţi. Între femele şi masculi
castraţi diferenţa privind calitatea cărnii este cu atât mai
redusă, cu cât castrarea s-a făcut la o vârstă mai timpurie.
 continuare
• Starea de sănătate reprezintă un factor, care influenţează
creşterea, dezvoltarea şi îngrăşarea. Starea de boală
determină inapetenţa, reducerea consumului de hrană,
diminuarea asimilaţiei şi eficienţa utilizării nutreţurilor.
• Factorii de mediu, care influenţează producţia de carne,
sunt, în primul rând, alimentaţia şi condiţiile de întreţinere.
• Alimentaţia este factorul de mediu cel mai important,
întrucât reprezintă substratul material al creşterii,
dezvoltării şi îngrăşării.
• Alimentaţia are influenţă directă asupra ratei creşterii,
capacităţii de consum, indicilor cantitativi, calitativi şi
economici ai cărnii, dar acţionează şi indirect având un rol
important asupra stării de sănătate a animalelor.
 continuare
• Influenţa alimentaţiei poate fi determinată de natura
furajelor folosite, de gradul de digestibilitate a
substanţelor nutritive, de conţinutul şi raportul dintre
substanţele nutritive şi costul acestora.
• Tehnologia de hrănire poate influenţa producţia de
carne, mai ales la taurine şi ovine, unde gama de furaje,
ce pot fi valorificate, este mai largă.
• Hrănirea din stoc şi în special monodieta influenţează
pozitiv creşterea, dezvoltarea şi îngrăşarea bovinelor.
Administrarea raţiei sub formă de amestec unic
stimulează creşterea şi dezvoltarea, iar hrănirea la
discreţie este mai favorabilă faţă de raţia distribuită în 2-
3 tainuri.
• Calitatea hranei, influenţează calitatea cărnii.
 continuare
• Condiţiile de întreţinere (adăpostire şi îngrijire)
influenţează creşterea, dezvoltarea şi îngrăşarea, prin
confortul sau disconfortul pe care-1 creează animalelor.
• Climatul şi microclimatul influenţează direct procesele
fiziologice, determinând modificări în procesele de
creştere şi respectiv de producţie şi indirect asupra
răspândirii bolilor.
• Ventilaţia, cu rol în reglarea temperaturii, umidităţii şi
concentraţiei în gaze nocive, are o influenţă importantă
asupra producţiei de carne, în special la păsări.
• Densitatea prea mare a animalelor determină apariţia
condiţiilor de concurenţă şi disconfort, influenţând
negativ îngrăşarea
 Controlul producţiei de carne
• Se face atât în cadrul lucrărilor de ameliorare, reprezentând
criteriul principal al selecţiei la animalele producătoare de carne, cât
şi în unităţile de producţie, ca metodă de urmărire a parametrilor
economici.
• Controlul producţiei reale de carne se efectuează atât din punct
de vedere cantitativ cât şi calitativ şi constă în: urmărirea procesului
de creştere a animalelor puse la îngrăşat şi determinarea sporului
mediu zilnic prin cântăriri periodice (controlul cantitativ); stabilirea
raportului dintre componentele carcasei şi ale calităţii acesteia, pe
baza însuşirilor organoleptice şi fizice (controlul calitativ).
• Aprecierea producţiei potenţiale de carne (însuşire ereditară) se
face în staţiunile de testare după performanţe proprii şi după
descendenţi.
• Controlul oficial al producţiei de carne are ca scop îmbunătăţirea
managementului fermei şi evaluarea genetica a animalelor.
Aprecierea producţiei potenţiale de
carne (însuşire ereditară
• Se face în staţiunile de testare după performanţe proprii
şi după descendenţi şi are ca scop îmbunătăţirea
managementului fermei şi evaluarea genetica a animalelor.
• Controlul oficial al producţiei de carne necesita un sistem
de identificare şi înregistrare, care include: identificarea
animalului, identificarea părinţilor, tipul de monta din care s-
au obţinut produşii (IA, MN sau ET), tipul de produşi (fătare
simpla sau gemelară), identificarea fermei (cod ferma ). În
ţara noastră, la taurine, pentru COPC, în prezent, se pot
aplica două metode de control:
- metoda A, la care toate controalele sunt efectuate de către
un reprezentant oficial al organizaţiei de control (ANARZ);
- metoda B, prin care toate controalele sunt efectuate de
fermier sau reprezentantul sau.
 continuare
• În staţiunile de testare: controlul oficial se organizează
pentru tăuraşii destinaţi reproducţiei, în vederea estimării
valorii de ameliorare a acestora şi se efectuează
obligatoriu prin metoda de control A
• Pentru fiecare tăuraş luat în controlul oficial trebuie
înregistrate următoarele date:
- identitatea animalului;
- data cântăriri la începutul perioadei de testare;
- masa vie la începutul perioadei de testare;
- data cântăriri la încheierea perioadei de testare;
- masa vie la încheierea perioadei de testare.
 Producţia de ouă
• Prezintă interes deosebit la speciile, care sunt specializate
în această direcţie (găină, raţă, bibilică, prepeliţă), dar şi la
alte specii, care se cresc pentru producţia de carne (curcă,
gâscă).
• Datorită faptului că, ouăle se caracterizează printr-o valoare
nutritivă ridicată, iar costurile pentru obţinerea lor sunt relativ
scăzute, producţia de ouă este deosebit de importantă.
• Părţile componente ale oului sunt: gălbenuşul, albuşul,
membranele cochiliere şi coaja.
• Aceste componente se formează în diferite segmente ale
aparatului reproducător, sub controlul unui complex
neurohormonal, în care rolul principal revine hipofizei.
• Producţia de ouă este determinată, în foarte mare măsură,
de echilibrul fiziologic dintre sistemul endocrin şi cel nervos .
 Compoziţia chimică
• Poate fi apreciată, pentru oul întreg, şi pentru
cele trei componente principale ale sale:
gălbenuşul albuşul şi coaja, a căror pondere în
componenţa oului variază în funcţie de o
multitudine de factori.
• La tineret, ponderea gălbenuşului este mai
redusă decât la păsările adulte, în schimb coaja
este mai groasă. Valorile, care caracterizează
ponderea albuşului, nu diferă în funcţie de
vârstă.
 Proporţia componentelor oului la
principalele specii de păsări
Specia Greutatea medie a Gălbenuş Albuş Coajă
oului (g) % % %

Găină 57,6 32,0 57,1 10,9

Curcă 84,0 26,5 59,5 14,0

Raţă 80,3 34,1 55,3 10,6

Gâscă 176,3 37,7 47,9 14,4

Bibilică 40,0 40,0 43,5 16,5

 Compoziţia chimică a ouălor la
principalele specii de păsări

Specia Apă Proteine Lipide Glucide Subst.

% % % % minerale
%
Găină 72,5 13,3 11,6 1,5 1,1
Curcă 72,6 13,2 11.7 1,7 0,8
Raţă 70,1 13,0 14,5 1,4 1.0
Gâscă 70.4 13,9 13,3 1.3 1.1
Bibilică 72,8 13,5 12,0 0,8 0,9
 Factorii care influenţează
producţia de ouă
• Pot fi interni (genetici) şi externi (de mediu).
• Producţia individuală de ouă este influenţată în mare
măsură de specie, rasă, linie, individ, dar şi de
funcţionalitatea aparatului reproducător a sistemului nervos
şi a complexului neurohormonal.
• Specia. Producţia de ouă diferă de la o specie la alta, în
funcţie de durata perioadei de ouat, a ciclurilor de ouat şi a
intervalurilor între cicluri. La speciile sălbatice producţia de
ouă este scăzută şi are un caracter sezonier, la păsările
domestice crescute în sistem industrial, producţia de ouă
este mult mai mare şi nu mai este legată de sezon.
• Dintre speciile de păsări de interes zootehnic, găinile au
perioada de ouat cea mai lungă şi ritmul de ouat cel mai
intens. Şi prepeliţa japoneză, produce 260-350 de ouă pe
perioadă de ouat.
 continuare
• Rasa determină diferenţe mari ale producţiei de ouă, în raport de
gradul de specializare a păsărilor. La găini, rasele uşoare,
specializate pentru producţia de ouă, produc 250-270 ouă/perioada
de ouat, în timp ce rasele grele produc, în medie, 120 de ouă.
• Individualitatea influenţează puternic producţia de ouă la găini şi
raţe, influenţă care se manifestă mai ales în condiţii industriale de
exploatare. La liniile perfecţionate, deşi variabilitatea individuală a
producţiei se menţine, ea este mai redusă şi se exprimă prin
simultaneitatea ridicată a ouatului (89-91%) în faza de vârf a
perioadei de ouat.
• Vârsta. La păsările din aceeaşi linie sau familie producţia variază în
funcţie de vârstă. În general, la găini şi curci, producţia de ouă cea
mai ridicată se obţine în primul an de ouat, după care începe să
scadă treptat.
• La raţe, de regulă producţia maximă de ouă se obţine în al doilea
an, iar la gâşte producţia de ouă creşte până în al treilea an de ouat.
 continuare
• Precocitatea ouatului. Cu cât producţia de ouă se
declanşează mai devreme, cu atât şi şansele de a obţine un
număr mai mare de ouă cresc, cu condiţia ca în momentul
depunerii primului ou pasărea să aibă cel puţin 2/3 din
greutatea de adult. Între vârsta depunerii primului ou şi
producţia de ouă există o corelaţie pozitivă, atât la rasele
uşoare cât şi la cele mixte şi grele.
• Vârsta depunerii primului ou are un caracter ereditar şi este
diferit în funcţie de specie (la găinile Leghorn la 140-180 de
zile, la Plymouth-Rock la 190 de zile, la Brahma la 290 de
zile).
• Intensitatea ouatului reprezintă producţia de ouă realizată de
o pasăre într-o anumită perioadă de timp. Fiecărei rase,
hibrid, linie îi corespunde o anumită curbă de ouat, care are o
perioadă ascendentă, un platou şi o perioadă descendentă.
 continuare
• Ciclul de ouat. Perioada de ouat se manifestă sub forma
unui ritm de ouat reprezentat printr-o succesiune de
secvenţe de ouat şi numeroase pauze de lungimi
diferite, pauze ce nu trebuie să depăşească 10 zile.
• În practică se preferă găinile, care au cicluri cât mai
puţine şi cât mai lungi.
• Instinctul de clocire este o însuşire ereditară determinată
de necesitatea perpetuării speciei. Manifestarea
instinctului de clocire determină întreruperea ouatului la
majoritatea păsărilor. La raţe instinctul de clocire se
manifestă numai la raţele leşeşti şi la unele rase
comune. La rasele perfecţionate de găini şi curci
instinctul de clocire s-a diminuat foarte mult.
 continuare
• Năpârlirea naturală este un proces fiziologic de
schimbare a penajului. Găinile şi curcile năpârlesc o dată
pe an, iar palmipedele de 2-3 ori pe an, Durata medie a
năpârlirii este de 8-10 săptămâni la galinacee şi 6-8
săptămâni la palmipede.
• Între vârsta apariţiei năpârlirii şi durata acesteia există o
corelaţie negativă. De regulă, găinile care încep să
năpârlească timpuriu sunt şi rele ouătoare.
• Masa corporală influenţează precocitatea păsărilor şi
indirect, producţia de ouă. Păsările cu masa corporală
mare, fiind tardive, dau şi o producţie de ouă scăzută.
De asemenea, s-a stabilit că, în cadrul aceleiaşi rase
sau linii, producţia maximă de ouă se obţine la o anumită
masă corporală a păsărilor.
 Factorii de mediu
• Au o influenţă mare asupra producţiei de ouă şi ei sunt reprezentaţi
de: alimentaţie, condiţiile de climă şi microclimat.
• Alimentaţia are un rol hotărâtor asupra producţiei cantitative şi
calitative de ouă. Găinile ouătoare, având un metabolism foarte
ridicat, au şi cerinţe mari de energie şi substanţe proteice.
Insuficienţa hranei, în special în privinţa nevoilor energetice ale
păsărilor, poate determina scăderea sau chiar întreruperea ouatului,
iar ouăle obţinute au o masă mai mică.
• Factorii climatici au o influenţă mai mare asupra păsărilor crescute
în sistem extensiv, în aer liber, favorizând caracterul sezonier al
producţiei. În condiţiile exploatării intensive a păsărilor în hale cu
microclimat controlat, influenţa sezonieră a climei este practic
inexistentă.
• Realizarea factorilor de microclimat, care să corespundă cerinţelor
fiziologice ale organismului, reprezintă cheia succesului în
realizarea unei producţii maxime de ouă.
 Producţia de lână

• Lâna reprezintă învelişul pilos al ovinelor şi are proprietăţi

textile deosebite, unice prin structura şi complexitatea ei.
• Din punct de vedere morfo-histologic, fibra de lână este
produsul epidermei, de natură cornoasă, filiformă şi flexibilă.
Este alcătuită din trei părţi principale: tija, rădăcina şi
anexele.
• Tija reprezintă partea externă a fibrei, care determină
producţia de lână.
• Rădăcina este inclusă în foliculul pilos şi reprezintă partea
terminală a fibrei implantată în grosimea pielii, care are o
formaţiune ovoidă numită bulb şi o papilă conjunctivo-
vasculară.
• Anexele fibrei de lână sunt reprezentate de: papila dermică,
foliculul pilos, glandele sebacee, glandele sudoripare şi
muşchii horipilatori.
 Secţiunea longitudinală şi transversală
prin rădăcina fibrei de lână

• 1 - medula; 2 - cortex; 3 -
cuticulă; 4 - membrana
externă a tecii fibroase; 5
- strat fibros; 6 -
membrana bazală a tecii
externe; 7 - stratul
poliedric al tecii epiteliale
interne; 8 - stratul Henle;
9 - stratul Huxley; 10 -
papilă; 11 - vase
sangvine.
 continuare
• Totalitatea fibrelor de lână, care formează învelişul pilos şi
care se recoltează prin tuns, poartă numele de cojoc.
• În funcţie de diverşi factori se diferenţiază următoarele tipuri
de fibre:
- jarul este părul ce acoperă extremităţile corpului şi care nu
are proprietăţi textile.
- fibrele subţiri se întâlnesc la baza şuviţelor, ce formează
cojocul, la oile cu lână groasă şi are lungimea de numai 4-6
cm (Ţurcană) sau formează lâna propriu-zisă la Merinos şi
alte rase;
- fibrele groase şi lungi au fineţea de peste 37 μ şi o lungime
mai mare de 15 cm.
- fibrele intermediare au o lungime şi o grosime medie şi
formează îmbrăcămintea piloasă a ovinelor cu lâna semifină.
 continuare
• La toate rasele, fibrele de lână se asociază în fascicule,
acestea formează şuvicioare, care la rândul lor se
reunesc în şuviţe. În spaţiile rămase libere între
fascicule, cresc fibre denumite „de legătură”, care
împreună cu sebumul concură la formarea cojocului.
• Şuviţele de lână se caracterizează, indiferent de rasă,
printr-o serie de însuşiri ca: formă, desime, înălţime,
grosime, aspect exterior şi interior.
• Aceste însuşiri imprimă cojocului de lână anumite
caracteristici, care permit identificarea rasei sau metişilor
şi stă la baza aprecierii cantităţii şi calităţii producţiei de
lână.
 Factorii care influenţează
producţia de lână
• Pot fi ereditari şi de mediu (intern şi extern).
• Factorii ereditari sunt reprezentaţi de: rasă, sex,
individualitate, regiune corporală etc.
• Rasa este factorul important, care determină
sporirea producţiei de lână.
• Sexul determină obţinerea de la masculi a unei
cantităţi mai mari de lână comparativ cu femelele, în
condiţii asemănătoare de alimentaţie şi întreţinere.
• Individualitatea reprezintă un important criteriu de
selecţie, deoarece s-a constatat existenţa unor
corelaţii pozitive între masa corporală şi producţia
de lână.
 continuare
• Regiunea corporală determină obţinerea unor cantităţi
diferite de lână în funcţie de numărul foliculilor piloşi
(desimea lânii), grosimea pielii şi lungimea lânii.
• Vârsta influenţează în mare măsură producţia de lână, în
sensul că aceasta creşte până la vârsta de 3-4 ani, rămâne
relativ constantă până la 5-6 ani, după care începe să scadă
treptat.
• Gestaţia şi lactaţia sunt factori de influenţă, care acţionează
combinat asupra producţiei de lână. Oile cu miei produc o
cantitate de lână mai mică cu 8% (cu 12% cele cu doi miei),
comparativ cu oile sterpe
• Prolificitatea influenţează producţia de lână la oile cu
aceeaşi masă corporală şi lungime a fibrei.
• Starea de sănătate influenţează producţia de lână, atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
 Factorii de mediu externi
• Sunt reprezentaţi de: climă, sezon, nivelul alimentaţiei,
modul de efectuare a tunsului, etc.
• Clima şi condiţiile pedoclimatice, influenţează în mare
măsură producţia de lână. În zonele cu climat rece
predomină oile cu lână groasă, în cele cu climat arid ovinele
cu lână fină şi deasă, iar în zonele climat oceanic predomină
ovinele cu lână lungă şi lucioasă, cu aptitudini pronunţate
pentru producţia de carne.
• Sezonul calendaristic - cel mai mare ritm de creştere se
înregistrează vara, urmat de sezonul de primăvară.
• Nivelul alimentaţiei influenţează cantitatea şi calitatea lânii,
atât în faza de formare şi dezvoltare a învelişului pilos cât şi
ulterior.
• Tunsul şi modul de efectuare al acestuia concură la
creşterea producţiei de lână.
 Producţia de pielicele şi blăniţe

• Producţia de pielicele şi blăniţe a cunoscut în

ultimul timp o continuă creştere acestea fiind
solicitate atât ca materie primă în industria
uşoară cât şi pentru cea artizanală.
• În vederea valorificării la nivel superior a
pielicelelor şi blăniţelor s-a înfiinţat în anul 1974
Federaţia Internaţională a Comerţului cu Blănuri,
care militează pentru o bună înţelegere şi
cooperare între comercianţi şi cumpărători.
 continuare
• Anual, sub egida acestei federaţii se
desfăşoară în luna aprilie, la Frankfurt/Main, cea
mai importantă manifestare tehnică şi
comercială din lume în acest domeniu, prilej cu
care au loc licitaţii şi se efectuează tranzacţii
comerciale care ating valori impresionante.
• În sfera manifestărilor din Germania şi Rusia,
se organizează anual licitaţii de blănuri, din care
una este dedicată în exclusivitate blănurilor de
ovine, în special a pielicelelor de Karakul.
 continuare
• Din diversitatea blănurilor valorificate şi
prezentate la licitaţii, cele obţinute de la ovine,
caprine, iepuri, nurci şi vulpi, se bucură de
aprecieri deosebite.
• În condiţiile specifice creşterii animalelor de
blană în ţara noastră prezintă interes deosebit
pielicelele de karakul, dar şi blănurile şi blăniţele
obţinute de la creşterea altor specii (vulpi, nutrii,
nurci, iepuri de casă etc.).
 continuare
• În comerţ, pielicelele de Karakul se cunosc şi sub
denumirea de astrahan, persan sau buhara, după
numele centrelor în care se obţin sau se
comercializează.
• În producţia mondială de pielicele de tip Karakul,
ponderea cea mai mare o deţin cele cinci ţări
crescătoare de ovine Karakul şi metişi şi anume: ţările
fostei URSS cu 37 milioane ovine, Africa de Sud, 3,5
milioane, Republica Sud Africană 3 milioane,
Afganistanul 6 milioane şi Iranul cu 1,5 milioane.
• În ţara noastră ovinele de tip Karakul sunt răspândite
în toate judeţele, însă ponderea efectivelor diferă mult de
la un judeţ la altul.
 Carcteristicile generale ale pielicelelor
şi blăniţelor

• Valoarea tehnico-economiă a pielicelelor şi blăniţelor

este condiţionată de următorii factori:
- specia, care determină calitatea învelişului pilos. Din
acest punct de vedere, cele mai valoroase blăniţe sunt
cele de nurcă, urmate de blănurile vulpilor de
crescătorie, blăniţele de nutrie, pielicelele de karakul şi
blăniţele iepurilor de casă.
- caracteristicile învelişului pilos, conferă în cadrul
speciei, valoarea comercială a pielicelelor sau blăniţei.
Blănurile vulpilor de crescătorie şi ale nurcilor se
caracterizează prin desime, elasticitate, supleţe, luciu şi
diversitate coloristică, fiind din acest punct de vedere
mai uşoare şi mai plăcute la purtat, comparativ cu
pielicelele de Karakul, care sunt mult mai grele.
 continuare
- culoarea fibrelor influenţează în mare măsură
calitatea pielicelelor sau blăniţelor.
• În comerţul internaţional de pileicele, există o nouă
tendinţă determinată de preferinţele cumpărătorilor
pentru pielicele într-o gamă coloristică diversificată.
Astfel, la Karakul sunt mult apreciate varietăţile de
culoare: roz, maro, sur (de nuanţă aurie, argintie,
platinată, bronzată, chilimbarie) şi albe, care se pretează
a fi vopsite în orice culoare.
• O paletă coloristică bogată se întâlneşte şi la
blăniţele de nurci şi vulpi de crescătorie, iar la nutrii au
fost obţinute o serie de varietăţi noi faţă de culoarea
standard, care le-a mărit mult valoarea.
 continuare
- rezistenţa se referă la menţinerea învelişului
pilos şi la durabilitatea pielii ca atare.
• Din acest punct de vedere, cele mai
valoroase pielicele şi blăniţe sunt cele provenite
de la Karakul, urmate de blăniţele de nutrie, de
nurcă şi vulpe.
• La pielicelele de tip Karakul, există o serie de
însuşiri specifice, care condiţionează valoarea
tehnico-economică a pielicelii şi care constituie
în acelaşi timp, importante criterii de selecţie în
unităţile de creştere a acestei rase de ovine.
 Creşterea şi dezvoltarea
(continuare)
În parcurgerea integrală a ontogeniei, există la
mamifere şi păsări două perioade bine delimitate:
perioada intrauterină (embrionară la păsări) şi
perioada postuterină (sau post embrionară la păsări).
Perioada intrauterină (prenatală). La mamifere,
această perioadă începe în momentul în care ovula a fost
fecundată, formându-se celula ou (zigotul) şi până la
naşterea produsului de concepţie şi cuprinde:
- subperioada zigotică;
- subperioada embrionară;
- subperioada fetală.
 Perioada postuterină
Debutează cu naşterea produsului de concepţie şi se
termină cu moartea acestuia. Cuprinde următoarele
etape:
- etapa de tinereţe (sau pregenitală) ţine de la naştere
până în momentul apariţiei maturităţii sexuale.
Debutează cu perioada colostrală, şi continuă cu stadiul
de alăptare, stadiul de înţărcare şi stadiul de pubertate în
care organismul realizează cele mai mari performanţe de
creştere şi se declanşează funcţia de reproducţie.
- etapa de adult (genitală) ţine de la apariţia maturităţii
sexuale până la încetarea activităţii organelor genitale.
- etapa de bătrâneţe (postgenitală) se declanşează în
momentul în care activitatea sexuală a încetat.
 Factorii care influenţează
procesul de creştere
şi dezvoltare
Factorii care influenţează procesul de creştere
şi dezvoltare pot fi grupaţi în două categorii: factorii
genetici (interni) care ţin de individ şi factorii externi.
• Factorii genetici (interni) sunt dependenţi de baza
ereditară pe care indivizii o moştenesc de la părinţi,
prin informaţia genetică şi determină caracteristicile de
creştere ale fiecărui organism.
• Sunt reprezentaţi de sistemul neuro-hormonal, care
intervine în procesul de creştere atât direct, la nivel
general sau local, cât şi indirect, prin coordonarea
activităţii glandelor cu secreţie internă.
 Factorii externi
• În funcţie de modul cum pot sau nu să
fie dirijaţi de către om, se împart în
facturi naturali şi factori artificiali.
Factorii naturali sunt lumina solară,
temperatura mediului, compoziţia
chimică a aerului atmosferic, etc.
Factorii artificiali sunt hrana, lumina
şi temperatura din adăposturi şi toţi
factorii tehnologici.
 Aprecierea procesului de
creştere la animale
Aprecierea procesului de creştere se poate
face prin:
- determinarea periodică a greutăţii
corporale;
- determinarea periodică a dimensiunilor
corporale.
Aprecierea evoluţiei procesului de creştere se
face prin calcularea următorilor indici: energia
de creştere, viteza de creştere, intensitatea de
creştere şi coeficientul de creştere.
•
 Energia de creştere
• Se exprimă prin potenţialul de creştere a unui
organism de la naştere până la vârsta adultă.
Înregistrează valori diferite în anumite etape ale
vieţii postuterine; este mai lentă la început,
atinge valori maxime în etapa centrală a
creşterii, scade treptat spre vârsta adultă, până
stagnează, iar la bătrâneţe se constantă chiar
un uşor regres. Grafic se reprezintă sub forma
literei S.
În practică acest parametru este cunoscut
sub numele de SMZ.
 continuare
În cazul când sporul înregistrat se raportează la masa iniţială, se obţine viteza
relativă a creşterii, care se exprimă în procente şi se determină după formula:
Vr = în care:
Vr = viteza relativă a creşterii;
M2= valoarea masei corporale la sfârşitul perioadei;
M1 = valoarea masei corporale la începutul perioadei.
Cunoaşterea Vr prezintă o importanţă practică deosebită deoarece nu este
indiferent dacă acelaşi spor se realizează pornind de la o masă corporală mai mare sau
mai mică.Viteza de creştere înregistrează valori variabile în diferite etape ale perioadei
de creştere.
Astfel, la începutul perioadei de creştere viteza absolută de creştere are valori
mici, acestea încep să crească pe măsura înaintării în vârstă până ating nivelul maxim,
după care încep să scadă treptat până la atingerea maturităţii, când creşterea
încetează şi viteza devine nulă.
Viteza relativă, înregistrează valori maxime la începutul perioadei de creştere,
după care scade treptat până la maturitatea corporală, când devine nulă.
 continuare
• Intensitatea de creştere exprimă procentual sporul realizat într-o anumită perioadă
de timp faţă de masa corporală, care se modifică de la un moment la altul.
• Acest indicator înregistrează valori mai mari în prima perioadă de creştere, după
care scade treptat până la maturitatea corporală când se reduce la zero.
• Coeficientul de creştere constituie proporţia pe care o reprezintă gradul de
creştere a unui organism la un moment dat, faţă de creşterea totală la vârsta de adult.
• Se determină după relaţia:
• C = , în care:
• C = coeficientul de creştere;
• Mt = valoarea masei corporale într-o anumită etapă a creşterii;
Mf = valoarea masei corporale finale (la vârsta de adult).
• Stabilirea coeficientului de creştere permite evidenţierea particularităţilor
filogenetice semnificative reflectate în ontogenie.
• Astfel, la naştere dimensiunile de înălţime sunt mai mari, deci au avut o
intensitate de creştere mai mare în perioada intrauterină, comparativ cu cele de
lungime, şi lărgime care sunt mai mici.
•
AMELIORAREA ANIMALELOR
Ameliorarea este ştiinţa care se ocupă cu studiul :
- factorilor de acţiune;
- complexului de sisteme şi metode care pot să modifice structura
genetică a populaţiilor de la o generaţie la alta.
Este ştiinţa dirijării evoluţiei populaţiilor de animale în direcţii utile
omului; este procesul de modificare dirijată a potenţialului productiv al
animalelor, care presupune modificarea genotipului.
Unitatea de lucru în ameliorare este populaţia, iar modificarea
bazei ereditare a populaţiilor, prin intervenţia omului, se poate face doar
în procesul de schimbare a generaţiilor, deci în momentul reproducţiei.
Fără procesul de reproducţie ameliorarea nu s-ar putea concretiza,
rezultă că ameliorarea este “ un proces de organizare a reproducţiei
populaţiilor, în aşa fel încât fiecare generaţie să fie mai bună ca
precedenta”.
Ameliorarea este prin excelentă o problemă de ordin economic, de
aceea, orice tehnologie de ameliorare trebuie să fie justificată din punct
de vedere economic.
 Factorii ameliorării
Modificarea frecvenţei genelor şi genotipurilor din populaţie se poate
realiza prin: mutaţie, migraţie, selecţie, derivă genetică şi
consangvinizare.
Posibilităţile de a decide câţi urmaşi să se reţină de la fiecare individ şi
cum să fie folosiţi la reproducţie sunt limitate, de aceea, în funcţie de
înrudirea între indivizi se pot împerechea:
- animale mai puţin înrudite între ele decât media înrudirii din
populaţie şi aceasta se numeşte încrucişare;
- mai apropiat înrudite decât media înrudirii din populaţie, ceea ce
înseamnă consangvinizare.
Ţinând seama de aceste aspecte, în ultima vreme se vorbeşte numai
de trei factori ai ameliorării: selecţia, încrucişarea (imigraţie, hibridare
sau exogamie), consangvinizare (endogamie).
Pe parcursul evoluţiei unei populaţii de animale domestice mai pot
acţiona migraţia, mutaţia şi deriva (driftul) genetică, de cele mai multe
ori independent de voinţa omului.
Factorii ameliorării (continuare)
Migraţia reprezintă modificarea structurii genetice prin apariţia
bruscă a unor gene noi în populaţie prin emigraţie (ieşirea unor
gene) sau imigraţie (intrarea unor gene noi).
Mutaţia este un fenomen de alterare accidentală a mesajului
genetic transmis descendenţilor şi are ca rezultat apariţia unei noi
configuraţii genetice. Mutaţiile pot fi de două categorii: unice şi
repetabile. Cele unice nu prezintă importanţă. Mutaţiile repetate au
o frecvenţă suficient de mare care le permite să se menţină de la o
generaţie la alta. Majoritatea mutaţiilor repetate sunt recesive
determinând apariţia de caractere nefavorabile. Există însă şi
mutaţii favorabile, care atunci când apar sunt păstrate, prin folosirea
intensă la reproducţie a indivizilor care le deţin.
Driftul genetic este rezultatul acţiunii întâmplării în participarea
gameţilor la formarea noii generaţii. Se manifestă în toate
populaţiile, însă efectele sale sunt mai importante în populaţiile
reduse numeric.