1.

Introducere
1.1. Însemnătatea automatizării
Problema automatizării constă în realizarea conducerii automate cu diferite procese tehnice ş.a.
Procesele tehnologice se pot diviza într-un set de elemente, deosebindu-se unul de altul prin scop,
natura fizică, designul constructivă, metoda de conducere etc. Aşa, noi putem numi procesele tehnologice
şi productive, adică procesele de prelucrare a diferitor materiale, scopul final a cărora - fabricarea
producţiei materiale, crearea construcţiilor inginereşti şi altele, procese energetice, scopul cărora este
fabricarea, transformarea şi transmiterea diferitor feluri de energie; procesele de transport, rezultatul cărora
este transportarea în spaţiu a greutăţilor şi pasagerilor; procesele de prelucrare şi transmitere a informaţiei,
adică mulţimea factorilor fizici, îmbinarea cărora servesc simboluri convenţionale, corespunzând anumitor
noţiuni, idei, emoţii sau fenomene şi altele.
Pentru ca aceste procese să decurgă corect sau în cel mai bun mod el trebuie condus.
O bogată experienţă, adunată în automatizare, ne arată, că necătând la deosebirile esenţiale de diferite
tipuri a proceselor tehnice de conducere se bazează pe un şir de reguli şi legi, comune pentru multe dintre
aceste procese. Mai mult ca atât, un şir de legi de conducere sunt comune nu numai pentru instalaţii
tehnice, dar şi pentru organismele vii şi chiar pentru anumite fenomene obşteşti a vieţii umane. Studierea
legilor de conducere, comune pentru instalaţiile tehnice, organisme vii şi societăţii, constă obiectul
ciberneticii. Academicianul A. N. Colmogorov defineşte cibernetica astfel: "Cibernetica se ocupă cu
studierea sistemelor de orice natură, capabilă de a înţelege, de a păstra şi prelucra informaţia şi a o folosi
pentru conducere şi reglare".
Mulţi savanţi divizează cibernetica în părţile ei de bază: tehnică, biologică şi socială. Cibernetica
tehnică identifică automatica, ramura a ciberneticii biologice o numesc bionica, iar întrebările sociale de
conducere mai mult se referă la cibernetica economică, psihologia inginerească ş.a. Această ramificare
dictată de viaţă, cu toate că e utilă, dar nu trebuie să distrugă principalul - legile unice şi principiile de
conducere, formate de cibernetică.
Noi de acum am folosit un şir de termeni - conducere, automatizare, reglare; însă ei cu toate că au
primit în ultimii ani o răspândire largă, totuşi necesită o definire şi lămurire mai detailată.
Mecanizarea şi automatizarea
Orice proces tehnic se poate ramifica într-un şir de componente mai simple, dar procese legate între
ele. Aşa că procesele prelucrării pieselor la strung constau din următoarele procese componente: 1)
primirea din depozit a semifabricatelor; 2) transportarea semifabricatelor în depozitul secţiei; 3)
transportarea semifabricatelor la strung; 4) pregătirea strungului pentru lucru (instalarea instrumentului,
numerelor transmise ş.a.); 5) instalarea piesei pe strung; 6) pornirea strungului; 7) procesul de tăiere; 8)
controlul fabricatului; 9) stocarea fabricatului de pe strung ş.a.m.d. Acestea nu-s identice. Procesul
instalării fabricatului şi tăierea - sunt de bază, ele necesită un lucrător cu o calificare mai înaltă. Celelalte
procese ajutătoare, necesită un lucru mai puţin calificat, dar, deoarece fără ele e imposibil procesul de
bază, rolul lor în unicul proces de producere este la fel de necesar.
În procesele tehnice se pot accentua operaţii de lucru şi operaţii de conducere.
Operaţii de lucru reprezintă prin sine aşa acţiuni, în rezultatul imediat a cărora este necesară
prelucrarea materialului, energiei, informaţiei sau deplasarea necesară a materialului.
Aşa, în operaţia de tăiere ca operaţie de lucru va fi aşchierea; în transportarea piesei - deplasarea
căruciorului; la producerea energiei la staţiile hidroelectrice - căderea torentului de apă pe paleta roţii
turbinei, rotirea rotoarelor generatoarelor, alimentarea înfăşurării de excitaţie. Operaţiile de lucru sunt
însoţite cu cheltuieli de energie; dacă ele sunt îndeplinite de om, atunci la îndeplinirea lor se consumă
puterea fizică.
Cu toate acestea după cum se vede, pentru a primi o calitate bună a producţiei orice tehnologie
necesită o operaţie adăugătoare, în modul necesar îndreptat spre energia de alimentare: cuţitului i se
atribuie o anumită direcţie şi viteză, pentru ca suprafaţa prelucrată să se primească exactă şi curată; trenului
- viteza şi accelerarea necesară, pentru ca mersul să fie lin şi rapid; trebuie de reglat temperatura, tensiunea
şi alţi factori în reactorul chimic, pentru a asigura o calitate şi o productivitate înaltă.
Operaţii de conducere cu care se asigură transmiterea în momentele necesare direcţia necesară,
viteza, acceleraţia, temperatura, umiditatea şi alţi indici a procesului, dar şi pornirea, terminarea operaţiei
şi trecerea de la o operaţie la alta, uneori separate de operaţiile de lucru (de exemplu, la automobil operaţia
de lucru — rotirea arborelui — se efectuează de motor, iar operaţia de conducere a mersului este
încredinţată şoferului), iar uneori sunt strâns legate cu ele (de exemplu fierarul, lovind cu ciocanul
potcoava, totodată îndeplineşte operaţia de lucru a loviturii şi operaţia de conducere a loviturii). Operaţiile
de conducere necesită o anumită calificare a executorului. Se poate de confirmat, că arta strungului,
maşinistului şi chiar a astronomului constă în conducerea corectă şi de calitate înaltă cu unealta de lucru,
maşina şi aparatul. Pentru operaţiile de conducere se cheltuieşte în general mai mult munca intelectuală a
omului.
Înlocuirea muncii omului în operaţiile de lucru cu lucrul maşinilor şi mecanismelor se numeşte
mecanizare.
Vom observa, că mecanizat poate fi nu numai munca fizică, dar şi cea intelectuală, aşa cum în
procesele de prelucrare a informaţiei procesele de bază a lucrului necesită munca intelectuală, de exemplu
procesele de calcul în lucrul de contabilitate ş.a. Aceasta încă nu e automatizare, aşa că conducerea cu
maşinile de calcul şi alte dispozitive se îndeplineşte de om.
În producţia mecanizată omul încă nu e eliberat de funcţia de conducere şi urmărire a proceselor.
Înlocuirea muncii omului în operaţiile de conducere a mişcărilor dispozitivului tehnic condus se
numeşte automatizare.
Dispozitivul tehnic, care îndeplineşte operaţii de conducere fără participarea omului, se numeşte
dispozitiv automat.
În timpul actual automatica capătă o valoare însemnată, cu toate că numai cu ajutorul automatizării
se poate asigura un ritm necesar de producţie. Automatica şterge complet hotarele dintre munca fizică şi
intelectuală. Ea tot mai mult pătrunde în toate ramurile economiei naţionale. O largă implementare a
automaticii în toate sferele tehnicii a fost posibilă datorită aşa ziso-r factori, cum ar fi un ritm înalt de lucru
(maşina poate avea un aşa ritm de lucru, care nu-i în puterea omului), producţia are un bogat cuprins (cu
ajutorul mijloacelor automatizate pot fi conduse şi reglate mai multe obiecte în acelaşi timp), aptitudinea
lucrului îndelungat (oricare maşină care funcţionează automat poate lucra foarte mult timp), condiţiile
dăunătoare de muncă şi inaccesibilitatea producţiei (în unele ramuri a producţiei, unde producerea este
dăunătoare, în care despre participarea omului nu poate nici fi vorbă).
1.2. Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării teoriei conducerii automate
Primele informaţii despre automate au apărut la începutul erei noastre în lucrările lui Heron
Alexandrian "Pneumatica" şi "Mecanica", unde sunt descrise automate create de însăşi Heron şi învăţătorul
său Ktesibiem: pneumatice pentru deschiderea uşilor templului la aprinderea focului de sacrificiu, teatrul
mecanic de marionete, dispozitiv pentru măsurarea lungimii drumului, care ne aduce aminte de contorul
taxiului, automat pentru vinderea apei sfinţite - prototipul automatelor contemporane pentru vinderea
lichidelor. Ideile lui Heron au depăşit considerabil secolul său şi n-au găsit întrebuinţare în industrie în
epoca sa.
În evul mediu a început să se dezvolte automatica "androică". Mecanici iscusiţi creau automate, care
imitau unele mişcări ale omului. Efectuarea acţiunilor, caracteristici fiinţei cu raţiune, de un mecanism
neînsufleţit întotdeauna încânta închipuirea oamenilor. Pentru a mări impresiile, inventatorii dădeau
automatelor înfăţişare asemănătoare omului şi îi numeau "androizi", adică asemănător cu omul.
În secolul 18, filozoful-scolast şi alchimistul neamţ Albert von Bolstadt, poreclit "măreţ", a construit
"omul de fier" - robot pentru deschiderea şi închiderea uşilor. Necătând la primitivitatea mişcării robotului,
impresia contemporanilor era aşa de mare, încât despre el au început să compună legende. Ca şi cum
mărind teama câtorva contemporani înaintea maşinilor cu autodezvoltare, capabile în final să-l facă pe om
rob şi să-l nimicească, legenda povesteşte cum omul de fier încetul cu încetul a învăţat a vorbi şi a gândi şi
în sfârşit a fost distrus în bucăţi de un prieten de al lui Albert. Asemănătoare legendă se aude şi în
Cehoslovacia. În ea se povesteşte cum Lev — un evreu din Praga, înţelept şi filozof, — a creat un om din
lut, care în rezultatul autodezvoltării a ieşit de sub control şi creatorul său după un tărăboi pe stradă a fost
nevoit să-l distrugă.
Interesanţi androizi au fost creaţi şi în sec. XVII - XVIII. În sec. XVIII ceasornicarul suedez Pier Dro
cu feciorul Andre au creat un copist mecanic, care scria fraze cu pana de gâscă pe hârtie; pictor mecanic
care desena capul şi figura omului; pianistă mecanică care interpreta la armonica fizică o piesă muzicală.
Dro au purtat androizii lor prin Europa, dar au nimerit în mâinile inchiziţiei, au fost arestaţi şi învinuiţi ca
fermecători.
Frumosul "teatru al automatelor" a fost creat în sec. XVIII de mecanicul ştiinţific rus I. P. Colibanov.
Teatrul său e aşezat într-un "ceas de formă ovală", care se păstrează în Hermitage la Petersburg. În fiecare
ceas în corpul de forma ovală se deschideau uşile şi spectatorii vedeau figuri care se mişcau după muzică.
La marginea dintre sec. XVIII-XIX în epoca revoluţiei industriale în Europa, se începe o nouă etapă
în dezvoltarea automaticii legată cu folosirea ei în industrie. La primele mijloace industriale automate se
referă regulatorul nivelului presiunii în cuptorul maşinii cu abur de I.I. Polzunov (1765), reglatorul vitezei
maşinii cu abur Watt (1784), sistemul de dirijare programat de la banda perforată a maşinii-unelte de ţesut
Jaccar (1804-1808) ş.a.m.d. Trebuie de subliniat că meritul de bază a lui Polzunov şi Watt constă în
folosirea regulatoarelor în industrie, ideile, pe care se baza construcţia acestor regulatoare se foloseau cu
mult mai înainte. Nu odată cercetătorii în domeniul tehnicii au încercat să stabilească cui îi aparţine
prioritatea în domeniul creării mijloacelor de reglare, care acţionau după principiul înclinării, cercetările
întotdeauna duceau în adâncul secolelor. Cum a arătat Aragu, pendulul centrifug înainte de Watt se
întrebuinţa la reglarea mersului morii de vânt şi că Watt şi-a luat patentul său renumit pentru perfecţionare
şi nu pentru imaginare. După cum se vede aceasta e o creare populară, fiind greu de stabilit datele creării.
Uter menţionează schema reglatorului de plută a nivelului ceasurilor de apă, care se foloseau de arabi de la
începutul erei noastre, schema a existat aproape până în sec. XVIII când ceasurile de apă au fost înlocuite
cu cele mecanice.
Această nouă etapă de dezvoltare a automaticii care a decurs mai mult de un secol şi jumătate a jucat
un rol mare în tehnică, în această perioadă încet dar sigur au început să se reliefeze un şir de principii
importante a automaticii: principiul reglării după abatere al lui Polzunov-Watt, care s-a dezvoltat în
timpurile noastre în concepţia legăturii inverse, universală pentru maşinile de gestiune şi a organismelor
vii; principiile reglării după încărcare Ponsele, care s-au dezvoltat în zilele noastre în concepţiile
compensării acţiunii mediului extern şi care servesc ca teorie de baza a invariaţiei; metoda reglării după
derivare a fraţilor Siemens, care s-a dezvoltat în urma aplicării teoriei lanţurilor de corecţie şi pronostic.
De acum în prima jumătate a secolului trecut apar lucrări teoretice dedicate cercetării proceselor de
reglare a maşinilor. De la început încă nu era vorba despre o nouă ştiinţă, acţiunea automatelor se învăţa în
cadrul mecanicii aplicate. În 1868 apare la lumina zilei lucrarea lui Maxwell "Despre reglatoare", iar în
1876 — lucrarea "Despre reglatoare cu acţiune directă" de I.A. Vişnegradschi. Până la aceste lucrări
cercetătorii studiau regulatorul aparte de maşini. Maxwell şi Vişnegradschi au cercetat regulatorul şi
maşina ca o sistemă dinamică unică şi au simplificat hotărât problema liniarizând ecuaţiile diferenţiale
compuse, ce permitea de a defini metode universale de cercetare a dinamicii sistemului de reglare. Cu
aceste lucrări a fost pus începutul teoriei reglării automate. Rolul deosebit l-a jucat lucrarea lui I.A.
Vişnegradschi, în care pot fi găsite izvoarele multor metode contemporane inginereşti de cercetare a
stabilităţii şi a calităţii de reglare (diagrame de stabilitate şi divizarea rădăcinilor, evidenţierea domeniului
aperiodicităţii şi de monotonie ş.a.m.d.).
Este interesant de evidenţiat că anume în legătură cu cererea teoriei reglării au fost prelucrate şi
formulate criteriile algebrice de stabilitate Rauss (1874) şi Hurvitz (1895). Rauss a îndeplinit lucrul său
răspunzând la propunerea lui Maxwell, iar Hurvitz — la rugămintea lui Stodoli.
Lucrările Stodoli ocupă un loc remarcabil în teoria reglării. Cu ajutorul lor a fost cercetată
stabilitatea şirului schemelor tip a reglării indirecte pe baza exemplelor turbinelor cu abur şi hidraulice.
O mare contribuire în teoria reglării a făcut N. E. Jukovschi autorul muncii "Rezistenţa mişcării" şi a
primei cărţi ruse "Teoria reglării mersului maşinii".
Bazele teoriei universale de stabilitate a sistemelor dinamice au fost puse de munca lui A.M.
Leapunov în lucrarea "Problema universală despre stabilitatea mişcării" (1892). El pentru prima dată a dat
denumirea exactă a stabilităţii în cel mai bun mod care satisface multe probleme tehnice, argumentând
permiterile cercetării stabilităţii "în mici" după primele apropieri (după liniarizarea ecuaţiilor) şi a dat
metoda cercetării stabilităţii "în mari" cu ajutorul funcţiei Leapunov.
La mijlocul secolului XX automatica treptat pătrunde în toate sferele tehnicii şi cuprinde cele mai
variate procese. La începutul secolului teoria reglării se separă de mecanica aplicată. Apar lucrările lui
Stdole pentru reglarea turbinelor, Tolle "Reglarea maşinilor de putere" (1905), Trinks "Reglatoare şi
reglarea motorului primar" (1919); cartea sus-numită al lui N.E. Jukovschi; cartea Juiliara "Reglatoarele
automate a maşinilor-unelte" (1928). Devine clar, că variate după forma constructivă sistemele de reglare
se bazează pe şirul legilor universale. Această gândire clar se formulează în lucrările lui I.N. Voznesenschi,
întemeietorul unei din cele mai mari şcoli sovietice în domeniul teoriei reglării.
În acelaşi timp în industrie apar grupe de specialişti, transformându-se în şcoli sovietice de construire
reglată. Cu complicarea sistemelor de reglare automată şi ridicarea cerinţelor la calitatea procesului de
reglare, metodele clasice a teoriei reglării, sprijinindu-se pe criteriile de stabilitate algebrice, au încetat să-i
satisfacă pe inginerii practicieni. Aceste metode au fost voluminoase, ele nu arătau în de-ajuns şi clar
legătura dintre stabilitate, calitatea reglării şi a parametrilor sistemului. Ideile cercetătorilor înainte de toate
apelează la obişnuinţele metode grafo-analitice deprinse pentru ingineri.
În 1932 savantul american Nyqwist propune criteriul de stabilitate a amplificatoarelor regeneratoare
radiotehnice cu legătură inversă, bazat pe proprietăţile caracteristicii de frecvenţă a sistemului în stare
deschisă.
În 1936 în C.C. U.L.C.T. a fost organizat concursul lucrărilor tinerilor savanţi. A.V. Mihailov a
prezentat la acest concurs lucrarea "Metoda armonică în teoria reglării", care a primit o apreciere înaltă şi a
fost menţionată cu premiu. În 1938 ea a fost publicată în revista "Automatica şi telemecanica". Lucrarea
A.V. Mihailov a deschis o nouă etapă în teoria reglării. Mihailov a arătat utilitatea introducerii în multe
cazuri de frecvenţă, în particular criteriul Nyqwist, la sistemele de reglare automată şi a propus la fel noul
său criteriu de stabilitate, care nu necesită deschiderea prealabilă a lanţurilor de reglare.
Metodele de frecvenţă mai înainte se foloseau în radiotehnică şi în teoria legăturilor. Cu introducerea
T.R.A. s-a început o nouă etapă rodnică de dezvoltare a ei. În acelaşi timp ideile T.R.A. au pătruns în
radiotehnică, stimulând dezvoltarea amplificatoarelor multi-element, teoria dinamică a lanţurilor de filtrare
şi corecţie. Metodele de frecvenţă, bazate pe deprinderile pentru ingineri în imaginaţia grafică a
caracteristicilor dinamice a sistemului repede au întrat în practică şi au creat posibilităţi de a prelucra un şir
de metode inginereşti de analiză şi sinteză a S.A.D. În 1944 Leonard în Germania a propus criteriul,
analogic criteriului Mihailov. Metodele de frecvenţă în anii 40 capătă o dezvoltare rapidă.
Bodde şi MacKoll în 1946 au publicat metoda de cercetare a stabilităţii ca rezervă dată a stabilităţii
după caracteristica frecvenţei logaritmice. Brown şi Holl au arătat cum se poate judeca după forma C.F.A.
a sistemului deschis, despre oscilaţia sistemului închis. În cartea unui colectiv de autori americani sub
redacţia Jayns, Nikols şi Filips "Teoria sistemelor de urmărire", editată în 1947 au prezentat metoda de
construire a sistemului de urmărire pe baza indicatorului de oscilaţie dat, la fel pe baza criteriului erorii
medii pătratice, propus în U.S. de A.A. Archevici în 1937 şi în S.U.A. de Holl în 1943. Bazându-se pe
ideile lui A.N. Holmogorov, propuse în 1941 şi dezvoltate de el în 1949, Veyner prelucrează metoda celui
mai bun filtru liniar care satisface criteriul celei mai mici erori medii pătratice.
În cartea lui Brown şi Campbell "Principiile de servire a mecanismelor" se publică metoda lui Flide,
care permite construirea procesului de transfer pentru cazul acţiunii la sistemul funcţiei de impulsuri prin
metoda divizării caracteristicii de frecvenţă imaginară la acest sistem pe trapez.
În U.S. un rol important în propaganda şi dezvoltarea metodei de frecvenţă a jucat V.V.
Solodovnicov. El a propus metoda aprecierii calităţii după caracteristica de frecvenţă imaginară, a
prelucrat metoda de construire a procesului de transfer cu ajutorul trapezului ideal al caracteristicii la
acţiunile scalare (1949) şi metoda de sinteză de corecţie a stabilităţii, a construit o mare cantitate de tabele
şi nomograme, care uşurează analiza şi sinteza S.A.D., a arătat posibilităţile introducerii metodelor de
frecvenţă la sistemele cu parametrii divizaţi şi cu întârzieri.
 Dacă până în anii 40 locul central în T.R.A. ocupă cercetarea stabilităţii, atunci mai târziu centrul de
greutate se transmite la cercetarea calităţii, adică la determinarea a aşa indicatori importanţi a calităţii cum
ar fi rapiditatea reglării noi şi oscilaţiile procesului.
Primele cercetări a unuia din indicatorii de calitate a procesului de reglare directă — monotonie — a
fost îndeplinită de I.A. Vişnegradschi. Însă mult timp cercetarea calităţii se îndeplinea rareori pentru
problemele de frecvenţe simple. Sunt aduse la cunoştinţă, că în unele din raporturile ne publicate I.N.
Voznesenschi a fost descrisă metoda care prezintă răspândirea criteriului Gourvitz la aprecierea distanţei
de la celea mai apropiată rădăcină a ecuaţiei caracteristice până la axa imaginară. În 1945 Ia.Z. Tipchin şi
P.V. Bromberg independent de I.N. Voznesenschi a numit distanţa de la axa imaginară până la cea mai
apropiată rădăcină de ea — putere de stabilitate, au propus metoda analizei de calitate după puterea de
stabilitate.
În 1948 C.F. Teodorchin în U.S. şi în 1950 Evans în S.U.A. au propus pentru cercetarea calităţii
metoda odografului de rădăcini, care a primit o largă răspândire în străinătate. În această metodă a fost
făcută o interesantă încercare de a lega metoda de frecvenţă cu cea de rădăcini.
A treia direcţie în cercetarea calităţii se bazează pe aprecierea integrată, care caracterizează
exactitatea dinamică a S.A.D. Metodele universale de determinare a aprecierii integrate folosite la diferite
sisteme dinamice se prelucrau în munca lui L.I. Mandelstam şi N.D. Papalexi (1919), A.A. Archevici şi
folosite la problemele reglării - V.S. Culibachin, A.A. Filibaun, O.M. Crijanovschi, A.A. Crasovschi, B.V.
Bulgacov, N.D. Moiseev ş.a.
Sus numiţii au lucrat asupra existenţei care a creat o nouă disciplină tehnico-ştiinţifică — teoria
automatelor liniare.
1.3. Obiectul, scopul şi conţinutul cursului.
Mai înainte a fost dată determinarea ciberneticii, însemnătatea principală a căreia constă în teoria
atotcuprinzătoare de dirijare cu natura vie şi moartă. Temelia tehnică a ciberneticii este automatica. Aceste
ştiinţe sunt aşa de apropiate între ele cit şi îndepărtate. Ambele numite de a lămuri legile universale de
dirijare cu procesele care au avut loc în natură fără acţiunile omului. Însă automatica ce s-a răspândit în
mod special, la mediul fizic al activităţii omului la schimbul şi repetarea acţiunilor simple a corpului său,
extremităţilor. Apariţia ciberneticii a cauzat contopirea multor discipline independente existente până la ea,
fiecare din care, la rândul său se năştea cu necesităţi practice. La numărul lor se poate atribui teoria
informaţională, teoria algoritmizării, teoria automatizării.
În dicţionarul enciclopedic cuvântului automatica i se atribuie următoarea descriere: "Automatica —
ştiinţă tehnică prelucrătoare de principii de construire a schemelor automatice şi a mijloacelor automate
necesare pentru ele (elemente), metodele de analiză şi sinteză a acestor sisteme". Însă în lexiconul zilnic
acestui cuvânt i se dă un sens mai larg. Sub automatică se înţelege un volum mare de cunoştinţe teoretice
culese despre sisteme automate, elementele lor, şi la fel toate dispozitivele care lucrează fără acţiunea
omului, dar sub observarea lui epizodică. În ultimii ani sfera de influenţă a automaticii într-atât s-a
răspândit încât ei au început să-i atribuie dinamica statistică, procesele de dirijare a mişcării aparatelor
latente, a problemelor în diferite situaţii de joc, întrebările adaptării, teoria dirijării optimale, construirea
analitică a dispozitivelor şi sistemelor.
O nuanţă esenţială automaticii i-au dat maşinile de calcul, care au apărut individual şi s-au dezvoltat
până la complexe compuse, ce au intrat treptat în partea în care se conţin sistemele automatice compuse.
Cum e cunoscut automatica se împarte în două părţi: 1. Teoria reglării automate; 2. Mijloacele
tehnice de construire a sistemelor automate.
T.R.A. - aceasta este ştiinţa despre principiile universale de construire a sistemelor automate şi a
legităţilor care se petrec în ele.
Problema de bază a acestei ştiinţe constă în construirea metodelor optimale inginereşti sau a
sistemelor automate apropiate de ele, precum şi în cercetarea staticii şi dinamicii acestor sisteme.
Metodele contemporane T.R.A. permit alegerea raţională a structurii sistemului, determinarea
optimală a valorii parametrilor cu calculul acţiunilor regulate şi întâmplătoare, aprecierea stabilităţii şi
indicatorilor procesului de dirijare (exactitatea, rapiditatea ş.a.). Cursul T.R.A. pune scopul său aducerea la
cunoştinţa studenţilor a principiilor universale la construirea sistemelor de dirijare automate (S.A.D.), cu
procesele şi metodele de cercetare a proceselor în aceste sisteme.