Auzul muzical este o submodalitate de percepţie auditivă, elaborată cultural pe

baza auzului fizic dar în conformitate cu codul şi valorile muzicale. Sistem de recepţio-
ascultare, descifrare-reproducere, producere a sunetelor cu valoare muzicală. Auzul muzical
are ca variabilă centrală înălţimea sau tonalitatea. De aici însemnătatea auzului relativ şi mai
ales a celui absolut. Auzul muzical are un caracter sistemic şi prezintă mai multe nivele de
structurare. Auzul muzical este o modalitate de diferenţiere, identificare şi reproducere a
structurilor melodice monofonice; în principal, prin el se discriminează în audiţie şi execuţie,
sunetele armonice de zgomote, în limbaj curent - „ureche muzicală". B. Teplov a susţinut că
auzul muzical se formează prin condiţionare iar A. Leontiev a reuşit să demonstreze că prin
antrenamente sistematice prevăzînd reproduceri vocale de sunete mimicale, auzul muzical
poate fi mult ameliorat. La nivelul cel mai înalt al auzului se situează, după Stumpli, Topler,
ÎL Seasiiore ş.a., auzul armonic care permite, diferenţierea şi identificarea consonanţelor şi
disonanţelor, a acordurilor, a structurilor de ansamblu prin care se realizează, la diverse nivele
calitative, armonia muzicală. (Ionescu, 1977 apud. Neveanu, 1978)
Auzul verbal este o submodalitate a percepţiei auditive adecvată recepţiei şi
pronunţiei limbajului, în structura auzului verbal. Fundamental este auzul fonematic ce
mediază diferenţierea şi identificarea fonemelor (mai uşor vocalele decît consoanele şi printre
acestea mai greu consoanele apropiate b-p, d-t, f-v ş.a.). Ele se structurează în raport cu
structura sonoră a limbii materne iar însuşirea unei limbi străine presupune, în principal,
elaborarea unui nou sistem de auz fonematic. Cuvintele se aud şi descifrează în funcţie de
intensitatea şi de claritatea pronunţiei, care, după Licklider, presupune reducerea zgomotului
de fond şi păstrarea unei redundanţe moderate. Rozenblith apoi şi alţi autori au constatat că în
auzul verbal intervine şi ideomotricitatca corespunzătoare a aparatului vorbirii (coardele
vocale şi celelalte componente). Deci ascultarea vorbirii altuia nu este numai recepţie ci şi o
vorbire interioară proprie ce reproduce vorbirea altuia. De altfel, surditatea se asociază cu
mutitatea. În vorbire, între auzul verbal şi articulare sunt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se
aude pe sine vorbind intervin importante perturbări ale pronunţării şi modulării ei. Lee şi apoi
Fairbanks (1955) au constatat că dacă se suspendă auzirea normală a propriei voci şi aceasta
revine la urechea subiectului cu oarecare întîrziere, pronunţarea şi coordonarea cuvintelor sunt
perturbate până la dizartrie şi blocaj. (in Neveanu 1978)

Ce este muzica? În esenţă, este o întrebare uşoară. Ştim că sunt multe tipuri de muzică,
dar chiar dacă cunoştinţele noastre muzicale sunt limitate, ne dăm seama care gen ne place şi
care nu. Ştim cu toţii că muzica este pentru a fi ascultată: este o artă a audiţiei. De asemenea
se ştie că nu există nici o cultură fără muzică. Muzica este limbajul universal, limabajul
emoţiilor. (Alperson, 1994)
Muzica este o vastă și populară formă de artă. Sunt o mulțime de genuri, unele
complet diferite față de celelalte, altele similare. Cu toate acestea, cea mai bună definiție a
unui gen muzical este dată de ascultători.
Muzica rock este un gen popular de muzică datând din anii ’40, ’50. Locurile de
origine ale genului sunt Statele Unite şi Regatul Unit. În anii ’60 a început să se răspândească
în toată lumea. Intrumentele tipice rock-ului sunt chitara electrică, chitara bass, tobe,
sintetizatoare şi orga.
Pe o scară mai largă, muzica rock se poate împărţii în două mari categorii: hard rock şi
soft rock. Muzica hard rock este clasificat ca fiind un stil mai gălăgios de rock & roll a carui
sunet de chitară electrică este mai dur şi amplificat. Muzica soft rock este o formă a rock &
roll-ului care produce sunete mai calme şi mai plăcute. Pe lângă asta, sunt prezente pianul şi
sintetizatorul care acompaniază chitara electrică, lucru absent în hard rock.
De ce ne place muzica?
Muzica provoacă eliberarea unei substanţe chimice care produce plăcere. Substanţa
din creier este implicată şi în anticiparea unui moment palpitant al muzicii şi în senzaţia pe
care ţi-o oferă, potrivit studiului realizat la Universitatea McGill din Montreal.
Studii anterioare demonstrasera deja rolul dopaminei in aceasta ecuatie. Dopamina
este o substanta eliberata de celulele creierului pentru a comunica intre ele. Noul studiu, care a
scanat activitatea cerebrala a persoanelor in timp ce ascultau muzica, a aratat cum acest lucru
se intampla direct. In timp ce dopamina ne face sa simtim placere cand mancam sau facem
sex, substanta ajuta si la producerea senzatiei de euforie de la diferite droguri. Ea este activa
in anumite circuite din creier. Legatura cu dopamina ajuta la elucidarea motivului pentru care
muzica este populara in toate culturile lumii. Studiul a folosit doar muzica instrumentala, ceea
ce a scos la iveala faptul ca vocile nu sunt necesare pentru a produce raspunsul de dopamina.
În anul 2002, Atkin şi colaboratorii au realizat un studiu pe relaţia dintre agresivitatea
verbală întâlnită în muzică/versuri şi raspunsul agresiv în urma ascultării unor anumite tipuri
de muzică. S-a descoperit faptul că adolescenţii care preferau sau le plăcea muzica heavy
metal sau gangsta rap înjurau mai des, insultau persoanele şi făceau comentarii rele mai
frecvent. Într-un studiu mai controlat asupra efectelor în urma expunerii la versuri de muzică
agresive, Anderson, Carnagey şi Eubanks, în anul 2003, au demonstrat că ascultând muzică
rock cu versuri violente, mai exact melodii neamuzante cu versuri agresive şi melodii
amuzante cu versuri agresive au crescut nivelul de ostilitate şi gânduri agresive la studenţi.
(Rancer, 2010)

Agresivitatea nu se manifestă numai in plan acţional, comportamental, ci şi verbal,

limbajul oral, în acest caz, al persoanei agresive abundând în expresii ameninţătoare,
provocatoare, jignitoare.

Percepţia auditiva apare în primul an de viaţă.

Ascultarea muzicală este un subiect care cuprinde întrebări privind relaţia dintre
ascultarea sunetelor şi ascultarea surselor de sunet. În timp ce filosofia muzicii are propria sa
literatură vastă, experienţa muzicală nu a fost explorată pe larg.
Ascultarea muzicii pure sau non-vocale ar trebui să surprindă importanţa ascultării
muzicii.