UN DESTIN...

CE RANJEA Doi peri incarcati cu fructe aproape coapte, strajuiau toamna anului 1943, din curtea inchisorii de la Alba-Iulia. Sub acesti pomi, mai multe mese cu lavite pe langa ele serveau detinutilor sa ia pranzul, iar in restul timpului se invata, se citea sau se lucra cate ceva. Cei care aveau talent si se pricepeau, sculptau in lemn diferite obiecte, tavi, servicii de birou, tabachere, tigarete etc. Se mai sculptau si troite, dar acestea mai pe ascuns, caci indata erai acuzat ca sunt troite legionare si material de propaganda. Efectivul celor intemnitati aici se ridica la aproximativ 230-240 elevi, majoritatea avand varsta intre 15-20 de ani si cativa studenti. Toti acesti elevi eram considerati legionari pentru ca facusem parte din Fratiile de Cruce, organizatia de tineret a Miscarii Legionare. Cei mai multi aveau condamnari grele, intre 10 ani si munca silnica pe viata. Mai existau si detinuti de drept comun dar acestia nu veneau in contact cu noi decat intamplator. = Zile cenusii de octombrie. Intr-o celula de la etajul 2, intr-una din noptile de frig si ceata, s-a stins, rapus de tuberculoza, George Badarau, elev din Barlad. L-au vegheat colegii lui de scoala: Costache Baclea, Sandu Busila si Vasile Patrascu din Barlad, Nichitoaia Ion din Baia-Falticeni, Chetan Florentin din Bretcu-Covasna, Teodorescu Sterian din Floresti-Putna si alti cativa care au stat cu randul la capataiul lui. La lumina a doua lumanari, l-au pregatit pentru ultimul drum - rugaciunea unor tineri nevinovati pentru sufletul unui inger. Era un copil cuminte si retras, foarte inteligent, bun matematician, un suflet generos si un caracter ales. Cu posibilitatile lui intelectuale ar fi ajuns departe. A doua zi a venit preotul inchisorii si i-a citit slujba de ingropaciune iar noi, in cor, am dat raspunsurile - un cor format de elevi dintre noi, condus de Tomuta, un elev priceput la muzica. Voci tremurande, indoite cu lacrimi, se ridicau spre cerul plumburiu, intr-o lume care nu ne auzea si nu intelegea. Pe cei mai buni Dumnezeu ii ia la El. Sicriul, pus intr-o caruta trasa de un cal manat de un detinut de drept comun si pazit de un gardian, a strabatut curtea inchisorii, inconjurata de noi toti, abatuti si plansi, pana la poarta ce se deschidea spre strada, poarta care pentru multi nu a insemnat decat drumul spre mormant. Sicriul, zdruncinat de pietrele drumului, a disparut intr-o ceata de lacrimi iar toamna cu burnita, tristetea si doliul ei, ne-a umplut fiintele pana la refuz. Subnutriti, palizi, anemici, multi atinsi de tuberculoza, unii bolnavi de hepatita, aproape toti aveam, in special pe picioare, niste bube zemoase din cauza avitaminozei sau a altor carente. Pentru ca stateam in acelasi pavilion cu detinutii de drept comun, ei la parter si etajul I, noi la etajele II si III, orice am facut, oricat ne-am straduit, nu am putut scapa de paduchi si de plosnite. Comandantul militar al inchisorii, colonelul magistrat Musca, trebuia sa fie foarte sever si sa ne pedepseasca crunt pentru orice mica greseala. Acestea erau ordinele stricte si clare. La cea mai mica abatere bataia cu vana de bou, (bataie instituita de Antonescu si in armata), carcera si izolarea. Dar pana la urma, magistratul Musca s-a dovedit un om cumsecade, s-a atasat de noi si s-a purtat ca un adevarat parinte si cat a putut a facut bine. Generalul Piky Vasilliu Cam aceasta era atmosfera in inchisoare cand s-a anuntat vizita ministrului de interne, generalul Piky Vasiliu. Asa ceva nu se mai intamplase. De obicei venea in inspectie colonelul Alexandru Petrescu, directorul general al penitenciarelor, o bestie si un om total lipsit de caracter. Acesta avea sa fie mai tarziu, generalul magistrat Alexandru Petrescu, pe care comunistii l-au folosit in cele mai dubioase procese inscenate intelectualilor romani printre care si procesul reeducarii de la Pitesti, unul dintre cele mai bizare procese, unde minciuna si falsul au depasit orice limite. Cand aparea acest zbir, pedepsele curgeau cu nemiluita - legea lui Antonescu, bataia la spate cu vana de bou. Pentru cea mai mica vina reala sau imaginata de sadicul colonel, primeai 25 de lovituri. Multi, din cauza slabiciunii, nu rezistau la supliciu si lesinau in timp ce pedeapsa era dusa pana la capat. Unii

ramaneau cu rani ce se vindecau greu iar altii cu traume psihice. Priviri ingrozite de copii se ridicau nedumerite spre ochii calailor si nu intelegeau de unde si pentru ce atata ura, atata cruzime? Predilectia mare a colonelului era pentru legionari. Era destul sa afle ca erai frate de cruce deci legionar si ti se aplicau un numar de lovituri dupa aprecierea calaului. Oare de ce venea acum ministrul de interne? Ce mai vrea oare maresalul? Va trimite noi loturi pe front? Stiam ca multi au fost recrutati si expediati prin Centrul de Instructie Sarata din Basarabia pentru a fi pregatiti in vederea frontului. Pastrand distanta si respectul cuvenit asa cum Iisus a fost rastignit intre doi talhari asa si acesti tineri au fost amestecati cu hotii si talharii de drept comun. Sositi la Sarata, supusi unei instructii inumane, dupa o serie intreaga de mizerii erau trimisi pe front, in linia I-a, cu ordin special. Cand soseau la unitatile respective, erau toti priviti ca delincventi si criminali care aveau dreptul la reabilitare spre deosebire de legionari la care reabilitarea se aplica numai post mortem. Deci aveau mai putine drepturi si erau mai rau priviti decat criminalii de rand. Trimisi in misiunile cele mai periculoase si cu dispozitii precise de a nu parasi linia I, se urmarea doar exterminarea noastra. Daca unitatea in care luptau se retragea spre refacere, legionarii erau varsati unitatii ce le lua locul. Si daca totusi, unii se incapatanau sa nu moara, erau deseori impuscati pe la spate de catre agenti trimisi din tara, in caz ca ofiterii din unitatea lor nu se pretau la asa ceva desi au fost ofiteri care au facut si acest "serviciu". Au scapat doar cei grav raniti si evacuati, cei care s-au retras cu unitatile lor cand au parasit frontul sau cei care au cazut prizonieri si au supravietuit gulagurilor sovietice. Cativa din acestia, dupa ani indelungati de prizonierat, care au mai ajuns in tara, imediat au fost bagati din nou in inchisoare, de data aceasta, de catre regimul comunist. Razbunarea fortelor intunericului si ale urii, a fost teribila. Incolonati in curte, elevii detinuti aveau o infatisare ce impresiona. Slabi, cu ochii adanciti in orbite, deschisi spre o lume atat de vitrega, te izbeau la prima vedere fetele inocente, supte de foame, de zidurile temnitelor, de suferinte si chinuri. Imbracati in haine jenant de uzate si peticite in toate felurile, stateam intr-o asteptare obositoare si dureroasa. Vieti frante, tinereti pierdute. Cati vor mai scapa de cosmarul prigoanelor, cati isi vor mai putea reface existenta? Foarte putini. Dupa multi ani de inchisoare, eliberati, au fost mereu urmariti, sicanati, dusi pe Baragan in domiciliu obligatoriu sau internati in lagare de exterminare, pe canal sau in delta, supravietuitorii si-au incropit cumva o viata carpita si marginalizata, deseori rearestati inscenandu-li-se noi procese. La un moment dat apare generalul: plin de sine, cu pieptul incarcat de zorzoane, inconjurat de o suita numeroasa. Ne arunca o privire aspra si autoritara, apoi, vazand perii incarcati din curtea inchisorii, s-a mirat si pe fata lui parca a trecut o unda de umanitate. - Cum, baietii acestia, nu au tabarit pana acum pe pere? - Asa au hotarit ei, sa nu se atinga de nici un fruct, nici chiar de cele care cad pe jos, dar eu leam spus ca cele care cad pe jos sa le ia si sa le manance iar cand se vor coace de-a binelea tot ale lor au sa fie, l-a lamurit colonelul Musca. Si intr-adevar, intr-o buna zi ne-a spus sa le culegem si sa le impartim intre noi. Dupa inspectia de rigoare la bucatarie, baie, celular, generalul a venit in fata frontului insotit de comandantul inchisorii ca sa stea de vorba cu noi. Prima data s-a aratat mirat spunandu-ne ca a fost informat ca suntem doar 50-60 de elevi. Cineva din rand l-a lamurit cati suntem si ca mai sunt elevi si prin alte inchisori. Nu de mult au plecat de la Alba-Iulia loturi de elevi spre Aiud, Suceava, Galati si in alte parti. Aceasta era opera colonelului Petrescu. A venit la Alba-Iulia si, sub diferite pretexte, a batut o serie de baieti apoi i-a mutat disciplinar pe la alte inchisori. - Cum te cheama pe tine? a intrebat pe careva, generalul. Nu mai tin minte cine a fost primul cel intrebat. - Cati ani ai? - 25 - Pari mult mai tanar. Dar pe tine cum te chiama? - Plop Gheorghe? - Si cati ani ai? - Munca silnica pe viata. - Dar pe cine ai omorit? - Pe nimeni. Sunt condamnat pentru ca am citit si s-au gasit la mine niste carti care acum sunt interzise. - Nu cred. Ce zici, colonele, e posibil asa ceva?

- Este adevarat, nici unul din copiii acestia nu au comis vreun act criminal sau de agresiune asupra cuiva. Sunt condamnati pentru ca s-au gasit la ei carti ce acum sunt interzise, au cantat cantece care nu mai e voie sa fie cantate si au tinut sedinte cu caracter educativ, dar interzis. Si celalalt copil pe care l-ati intrebat cati ani are, v-a spus anii de condamnare. El are doar 19 ani. In timpul acesta, pe mese au cazut cateva pere facand zgomot si generalul putin speriat intreaba: - Cine arunca cu pietre? - Au cazut niste pere pe mese, il linisteste colonelul. - Dar acesta este un adevarat supliciu. Ia spuneti, cunoasteti din antichitate vreun supliciu? - Supliciul lui Tantal, au raspuns mai multi. Ministrul a mai pus o serie de intrebari. Intr-un fel, a fost impresionat pentru ca se vedea clar ca acesti tineri erau oameni deosebiti dar mai presus de orice iti dadeai seama de curatenia lor sufleteasca, mai ales ca suferinta dadea o tenta de noblete si intelepciune. Orice om de buna credinta putea sa traga concluzia ca ceea ce se intampla cu tinerii acestia nu era decat o mare absurditate si o mare crima. In realitate aici erau, in marea lor majoritate, premiantii liceelor, premiantii claselor. Elita unei tari, care crestea cu seriozitate si constiinciozitate, era acum decimata. Asa a sunat ordinul lui Antonescu: "Cautati elementele Fratiilor de Cruce printre premiantii claselor", si premiantii au fost urmariti, spionati, provocati si la cea mai mica abatere de la ordinele cazone si decretele nefaste ale conducatorului, au infundat puscariile cei mai destoinici copii ai tarii. Multi dintre ei au fost dusi apoi drept carne de tun pe front. Aproape fiecare liceu sau scoala din tara, au dat un tribut greu de suferinte, sange si morminte. Mai tarziu, prin anii -50 cand am stat la Aiud cu mai multi ofiteri, (considerati criminali de razboi, care formau cel mai numeros lot dupa legionari) am auzit ca maresalul, atunci cand a abdicat Carol al II-lea si i-a permis sa plece din tara cu un tren incarcat de bunuri si valori, la intrebarea regelui: ce va face cu legionarii, i-a promis solemn ca el, atunci cand va veni timpul, va rezolva definitiv problema legionara -"Pentru ca majestatea Voastra nu a reusit." - Domnul colonel Musca mi-a raportat ca va comportati bine si nu are probleme cu voi. Am sa intervin in favoarea voastra, in raportul meu catre domnul maresal, sa fiti pusi in libertate si sa va puteti urma scoala, a spus Ministrul de Interne. Mai pe la mijlocul frontului da cu ochii de mine. M-a remarcat pentru ca eram imbracat in costum national, asa cum am fost arestat dintr-o ora de limba franceza de la Liceul Stefan cel Mare din Suceava. Deodata s-a facut rosu la fata, i-a disparut unda de umanitate ce ii luminase mai devreme privirea, cedand locul maniei si urii. Probabil ca acestea erau sentimentele si atmosfera din cercul in care se invartea el si cei din jurul maresalului. Parca a uitat totul ce a vazut pana atunci si mi-a urlat pe un ton aspru: - Rusii sunt in fundul gradinii lui taica-tu si tu te tii de prostii? Faceti jocul comunistilor, comunisti ce sunteti! Domnul maresal lupta din rasputeri sa apere tara, iar voi va purtati ca niste tradatori. Faceti jocul dusmanilor, faceti jocul strainilor, tradatori, comunisti etc., etc. Un monolog Cuvintele ministrului mi se invarteau in cap. As fi vrut sa-i raspund dar parca mi se pusese un nod in gat. Cum sa fii acuzat deodata de lucruri de care eram complet strain si impotriva carora am fost dintotdeauna? Si ce puteam sa-i raspund acum, unui general stralucitor si tantos care era atat de convins de parerile lui si nu admitea sa fie contrazis. Poate tot as fi raspuns ceva, dar pana sa ma desmeticesc, ministrul isi aruncase vorbele fara drept de replica si trecuse mai departe gesticuland si perorand. Fiinta imi era zbuciumata de un valmasag de cuvinte, un dialog interior ce m-a urmarrit multa vreme: - Ce fel de parinti sunteti voi care ne-ati condamnat la ani grei de inchisoare, fara ca noi sa fi facut vreun rau acestei tari, fara sa fi cauzat vreun prejudiciu cuiva? Fiecare raspunde in fata legii pentru faptele sale, or, voi, la fiecare proces intentat noua, unor copii de scoala, ne-ati atribuit comploturi, fapte si crime pe care noi nu le-am comis. Fiecare dintre noi a fost acuzat si raspunzator si pentru asasinarea lui Iorga si a lui Madgearu, si pentru pedepsirea celor de la Jilava, a lui Duca sau Calinescu, si pentru multe, multe fapte de care noi nici nu ne-am dat seama cand s-au comis. Nu am

facut altceva decat sa ne ocupam de educatia noastra, sa fim, in primul rand, buni crestini si buni romani. Ne-am incadrat intr-o scoala de formare a caracterului, sa muncim cinstit si sa fim disciplinati, sa ne pregatim foarte bine din punct de vedere profesional ca sa ne putem servi cum se cuvine tara si neamul, pe care le iubeam cu toata puterea tineretii noastre. Oare tot ce am cautat noi sa facem nu ne-ati invatat mai intai voi, dascalii nostri, profesorii, preotii si atata lume cuprinsa de un entuziasm ne mai intalnit la venirea legionarilor? Cel putin asa ni s-a parut noua. Se vede ca ne-am inselat, pentru ca la multi dintre voi, entuziasmul era doar de suprafata iar la momentul oportun ati facut o rotatie a convingerilor de 180 de grade, iar pe noi ne-ati lasat cu mirarea si nedumerirea. Eroii au devenit criminali, oamenii cinstiti si respectabili, hoti si banditi, oamenii de caracter s-au transformat in teroristi si fanatici, actele de patriotism au fost interpretate ca tradare de tara si multe alte blestematii pe care le puneati in sarcina celor pe care pana atunci va faceati ca ii admirati si nu stiati cum sa le intrati in voie; iar la procesele ce ni s-au intentat, fapte oribile, ni le-ati pus si in sarcina, desi eram niste copii inocenti. Foarte multi dintre voi aveati niste resurse interne de care noi, la varsta aceea, nu dispuneam, caci nu avusesem timp sa ne pervertim. Cum a fost posibil ca la un moment dat sa nu ne mai intelegem si sa vorbim limbi diferite? Prea tarziu am inteles ca patriotismul vostru a fost si a ramas doar un patriotism de parada, ca prea putin v-au preocupat interesele tarii - dar ati facut cele mai mari compromisuri pentru interese proprii, pentru buzunarele proprii. De unde a iesit la iveala deodata atata falsitate, perfidie, ipocrizie de care sufletele noastre s-au cutremurat? Poate, daca ati fi avut mai multa rabdare cu noi, ca niste adevarati parinti, sa ne convingeti intr-un fel, de lucruri pe care atunci nu le puteam pricepe din cauza schimbarii prea bruste a atitudinii voastre, poate am fi cautat sa ne adaptam la noua situatie si sa ne vedem de interesele noastre personale. Dar asa, v-ati purtat mai rau decat cei mai rai dusmani ai acestei tari si pentru simple opinii care acum nu mai coincideau cu ale voastre, desi pana mai ieri, voi ne-ati convins de aceste opinii, pe care noi, peste noapte, n-am fost in stare sa ni le schimbam si pentru un cantec care pana mai ieri il ascultati cu entuziasm si il cantati si voi sau pentru o carte pe care voi ne-ati pus-o in maini, acum nu v-ati multumit sa ne pedepsiti ca pe niste copii, in asa fel, incat sa nu ne afecteze scoala si viitorul, ci ati cautat pur si simplu sa ne distrugeti, sa ne ucideti. Ce fel de parinti sunt aceia care isi omoara proprii copii? Si inca pe cei mai buni?! Rusii sunt acum in fundul gradinii noastre de acasa, asa cum ati spus, domnule general si ministru, si, in urma acestei triste experiente pe care cu pretul tineretii sau chiar al vietii noastre ne-ati condamnat s-o platim, poate am invatat ceva de la voi, cei maturi, oamenii practici si cu mintea luminata care stiu sa se dea dupa par de cate ori e nevoie si sa se adapteze oricarei situatii si dupa cum am constatat prea tarziu: ca cinstea este un defect iar caracterul o anomalie. Acum ma faceti tradator si vandut rusilor sau comunist si dusman al tarii; si ni se aplica un regim de umilinta si exterminare, in timp ce adevaratii comunisti inchisi la Aiud sau la Doftana, care in majoritate sunt spioni sovietici sau straini de neam, dusmani adevarati ai acestei tari, prinsi pe teritoriul romanesc spionand, facand propaganda comunista sau acte de sabotaj, au in inchisori un regim preferential si prin "ajutorul rosu", care functioneaza impecabil cu ingaduinta domniilor voastre, primesc tot ce le pofteste inima si nu-i face nimeni criminali sau tradatori ci, din contra, domnul director general Alexandru Petrescu impreuna cu maiorul Munteanu, comandantul militar al Aiudului, ii intreaba politicos daca mai au vreo doleanta, iar noi murim de mizerie, foame si tuberculoza, batuti si batjocoriti. La Aiud, legionarii stau la celula tot timpul, pe cand comunistii la Sectia I sunt toata ziua prin curte, la soare, si li se aduce de afara tot ce poftesc. Cu cat merge frontul mai prost, cu atat regimul legionarilor se inaspreste si mizeria creste. Acum, cand la rasarit se arata un nou tavalug barbar, ce va strivi bietul nostru popor, ar trebui sa stiu sa ma adaptez si sa trec imediat de partea noilor stapani, in slujba tatucului Stalin, sa le cant in struna asa cum stiu bine ca multi dintre voi au s-o faca, sa vin la domnia voastra si la domnul maresal, sa va iau de piept si sa va strig cu toata disperarea unei tinereti distruse: Ce ati facut cu viata mea, nebunilor? Ce ati facut cu viata celor mai buni tineri din generatia mea, cu elitele acestei generatii? Cine a facut cu adevarat jocul dusmanilor acestei tari? Probabil ca toate acestea, ce puteam sa le gandesc la acea ora, si multe altele de acest fel, urlau in mine. Ministrul de Interne, generalul Piky Vasiliu, plecase demult cu suita si ifosele lui, frontul de copii se risipise, iar eu stateam in acelasi loc cu tot amarul si cu toate intrebarile posibile la cei 18 ani ai mei, in curtea unei inchisori bantuite de burnita unei toamne mohorate, amestecata cu suferinta si durere, in fata unui destin ce ranjea ca o fiara apocaliptica, gata sa ne inghita.

= Prin februarie 1944 a aparut un decret de eliberare a unor detinuti politici, dat de Antonescu. Se pare ca generalul Piky Vasiliu a avut si el un cuvant in favoarea noastra, numai ca eliberarea depindea de calificativul favorabil dat de comandantul inchisorii. Elevii de la Alba-Iulia au avut noroc de colonelul Musca, pentru ca la toti ni s-au dat calificative bune care ne permiteau eliberarea si, in afara de cateva exceptii mentionate de Siguranta Generala, aproape toti am plecat acasa. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace pe acest colonel cu inima de parinte, pentru ca a curmat multe suferinte. Nu acelasi lucru s-a intamplat la Aiud, unde trona ca un zbir maiorul Munteanu si care a dat calificative bune doar la cativa turnatori. Aceeasi situatie ca la Aiud a fost in toate inchisorile din tara. Colonelul Petrescu, directorul general al penitenciarelor, Ica Antonescu si toata camarila din jurul lui, dirijati de forte oculte, care au condus si vor conduce mereu destinele multor tari, erau impotriva eliberarilor. Majoritatea legionarilor - dintre care cea mai mare parte erau tineri nevinovati, straini de politica si de toate mizeriile ei - au ramas dupa gratii, iar regimul antonescian i-a predat noilor uzurpatori, care au continuat prigoana si exterminarea. Curand a venit 23 august 1944 cu toate minciunile, tradarile si nenorocirile lui. Poate ca ar fi trebuit sa plec in lumea larga. Aveam 19 ani, imi placea sa muncesc si as fi reusit oriunde m-as fi dus. Scoala cinstei, a corectitudinei, credinta in Dumnezeu, dragostea in adevaratele valori si toate lucrurile bune ce le-am invatat cu deosebita convingere in Fratiile de Cruce si, mai apoi, in inchisoare, unde am trait alaturi de oameni cu un profil moral si intelectual cu totul deosebit, imi ingaduia sa ma realizez in orice societate omeneasca, cat de cat civilizata si sa pot ajunge un om respectabil. Cei cativa dintre noi care au avut norocul si puterea sa plece sunt acum profesori universitari, savanti si oameni pusi in pozitii sociale inalte. Poate ca ar fi trebuit sa ma desprind de acest pamant - care pentru mine si pentru multi din generatia mea a fost un adevarat blestem -, de aceasta tara - care, pentru ca am iubit-o cu adevarat, a cautat sa ne extermine, o mama care-si ucide copiii. Dupa venirea comunistilor, ni s-au inchis toate orizonturile, iar viitorul se arata sumbru si amenintator. In calea noastra se deschideau doar nenorociri si dezastre. Poate nu am avut curajul sa ma aventurez in necunoscut sau nu am avut destula putere sa ma desprind de tot ce iubeam si de tot ce eram legat cu mii de fire nevazute si am ramas sa infrunt noul val de ura si tiranie ce se rostogolea monstruos peste noi. Poate asa a vrut Dumnezeu: sa ramana cineva si sa lupte cu puterile intunericului si sa poarte crucea grea a calvarului, ce i-a fost sortita acestui neam. = Generalul Piky Vasiliu a fost printre cei patru condamnati la moarte in procesul maresalului Antonescu. Nu stiu daca acesti oameni, in fata plutonului de executie, au trait macar o clipa sau au simtit povara lacrimilor mamelor noastre, nesfarsitele suferinte ce le-au provocat, tineretea si vietile noastre distruse. Dumitru Oniga